Deseori confundat în grabă cu Sfântul Iosif Imnograful (pomenit la 4 aprilie), Sfântul Iosif al Tesalonicului este o figură uriașă a rezistenței ortodoxe din secolele VIII-IX. El a fost fratele de sânge al celebrului Sfânt Teodor Studitul și un apărător neînfricat al sfintelor icoane în fața prigoanei iconoclaste.
Originile și tinerețea (Anii de formare)
Sfântul Iosif s-a născut în a doua jumătate a secolului al VIII-lea, într-o familie nobilă și profund evlavioasă din Constantinopol. Părinții săi, Fotie (Fotino) și Teoctista, i-au oferit o educație aleasă, atât în științele profane, cât și în cunoașterea Sfântor Scripturi.
Sub îndrumarea duhovnicească a unchiului lor, Cuviosul Platon (egumenul Mănăstirii Saccudion din Bitinia), Iosif, împreună cu fratele său Teodor, a îmbrățișat calea monahismului. Cei doi frați s-au retras la Mănăstirea Saccudion, unde s-au dăruit unor aspre nevoințe duhovnicești, postului, rugăciunii de toată noaptea și studiului.
Prima prigoană: „Conflictul moihian” (Adulterul împărătesc)
Prima mare încercare a vieții sale a venit în timpul împăratului Constantin al VI-lea (780-797). Împăratul și-a alungat soția legitimă, pe Maria de Amnia, silind-o să se călugărească, și s-a căsătorit cu o curteancă pe nume Theodote.
Sfântul Iosif, alături de fratele său Teodor Studitul și unchiul lor Platon, s-a opus public acestei fărădelegi, refuzând să fie în comuniune cu preotul Iosif (cel care oficiase cununia nelegiuită) și cu împăratul. Această atitudine fermă i-a atras furia curții regale:
Sfântul Iosif a fost bătut cu cruzime și aruncat în temniță.
Ulterior, a fost exilat pe o insulă pustie din Marea Marmara.
A fost eliberat abia după detronarea împăratului de către mama sa, împărăteasa Irina.
Alegerea ca Arhiepiscop al Tesalonicului
După restabilirea păcii în Biserică, faima vieții sale sfinte și a teologiei sale l-a făcut remarcat. În anul 807, la cererea clerului și a credincioșilor, Sfântul Iosif a fost ales și sfințit Arhiepiscop al Tesalonicului, una dintre cele mai importante și influente scaune mitropolitane din Imperiul Bizantin.
Ca arhipăstor, s-a dovedit a fi un adevărat părinte pentru poporul său: un predicator neobosit, ocrotitori ai săracilor și apărător neclintit al dogmelor ortodoxe.
Lupta cu iconoclasmul și moartea martirică
Păstorirea sa liniștită a fost brutal întreruptă odată cu urcarea pe tron a împăratului Leon al V-lea Armeanul (813-820), cel care a declanșat al doilea val al ereziei iconoclaste (distrugerea sfintelor icoane).
Sfântul Iosif a refuzat categoric să semneze decretele imperiale care interziceau cinstirea icoanelor. Răspunsul său în fața împăratului a fost de o fermitate absolută, mărturisind că icoana lui Hristos și a sfinților face parte integrantă din dogma Întrupării Domnului.
Pentru această mărturisire, Sfântul Iosif a fost supus unui calvar prelungit:
Sub îndrumarea duhovnicească a unchiului lor, Cuviosul Platon (egumenul Mănăstirii Saccudion din Bitinia), Iosif, împreună cu fratele său Teodor, a îmbrățișat calea monahismului. Cei doi frați s-au retras la Mănăstirea Saccudion, unde s-au dăruit unor aspre nevoințe duhovnicești, postului, rugăciunii de toată noaptea și studiului.
Prima prigoană: „Conflictul moihian” (Adulterul împărătesc)
Prima mare încercare a vieții sale a venit în timpul împăratului Constantin al VI-lea (780-797). Împăratul și-a alungat soția legitimă, pe Maria de Amnia, silind-o să se călugărească, și s-a căsătorit cu o curteancă pe nume Theodote.
Sfântul Iosif, alături de fratele său Teodor Studitul și unchiul lor Platon, s-a opus public acestei fărădelegi, refuzând să fie în comuniune cu preotul Iosif (cel care oficiase cununia nelegiuită) și cu împăratul. Această atitudine fermă i-a atras furia curții regale:
Sfântul Iosif a fost bătut cu cruzime și aruncat în temniță.
Ulterior, a fost exilat pe o insulă pustie din Marea Marmara.
A fost eliberat abia după detronarea împăratului de către mama sa, împărăteasa Irina.
Alegerea ca Arhiepiscop al Tesalonicului
După restabilirea păcii în Biserică, faima vieții sale sfinte și a teologiei sale l-a făcut remarcat. În anul 807, la cererea clerului și a credincioșilor, Sfântul Iosif a fost ales și sfințit Arhiepiscop al Tesalonicului, una dintre cele mai importante și influente scaune mitropolitane din Imperiul Bizantin.
Ca arhipăstor, s-a dovedit a fi un adevărat părinte pentru poporul său: un predicator neobosit, ocrotitori ai săracilor și apărător neclintit al dogmelor ortodoxe.
Lupta cu iconoclasmul și moartea martirică
Păstorirea sa liniștită a fost brutal întreruptă odată cu urcarea pe tron a împăratului Leon al V-lea Armeanul (813-820), cel care a declanșat al doilea val al ereziei iconoclaste (distrugerea sfintelor icoane).
Sfântul Iosif a refuzat categoric să semneze decretele imperiale care interziceau cinstirea icoanelor. Răspunsul său în fața împăratului a fost de o fermitate absolută, mărturisind că icoana lui Hristos și a sfinților face parte integrantă din dogma Întrupării Domnului.
Pentru această mărturisire, Sfântul Iosif a fost supus unui calvar prelungit:
Primul exil sub Leon Armeanul Anul 815
Este destituit din scaunul de Arhiepiscop și exilat într-o fortăreață aspră. Este supus bătăilor și înfometării pentru a renunța la credința sa.
Mutarea în închisori mai dure
Anii 815-820
Este mutat dintr-o închisoare în alta, trăind în condiții insalubre. Deși slăbit fizic, le trimite scrisori de încurajare credincioșilor și monahilor din Tesalonic.
Eliberarea temporară
Anul 820
După uciderea lui Leon al V-lea, noul împărat, Mihail al II-lea Amorianul, îi eliberează pe mărturisitori, însă nu le permite să își reia scaunele episcopale decât dacă acceptă tăcerea. Iosif refuză compromisul.
Prigoana sub Teofil și trecerea la Domnul Anul 830
Sub împăratul iconoclast Teofil (829-842), persecuția reîncepe. Sfântul Iosif este din nou întemnițat, chinuit cu foamea și setea. Sleit de puteri în urma deceniilor de tortură și lipsuri, își dă sufletul în mâinile Domnului la Mănăstirea Studion.
Moștenirea duhovnicească: Deși trupul i-a fost chinuit și exilat, Sfântul Ierarh Iosif a rămas în istoria Bisericii ca un stâlp de foc al Ortodoxiei. El a lăsat în urmă scrieri teologice și imne liturgice valoroase, fiind considerat un model desăvârșit de păstor care își pune viața pentru oile sale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lasă un comentariu și spune-ne părerea ta! Te rugăm să păstrezi un ton politicos