lunedì 17 giugno 2019
domenica 16 giugno 2019
venerdì 7 giugno 2019
martedì 21 maggio 2019
Canoanele Sfântului Vasile cel Mare TAINELE ERETICILOR ŞI SCHISMATICILOR. SUCCESIUNEA APOSTOLICĂ
Canoanele Sfântului Vasile cel Mare
lunedì 22 aprile 2019
lunedì 18 febbraio 2019
domenica 3 febbraio 2019
sabato 2 febbraio 2019
giovedì 31 gennaio 2019
Rugaciune pentru frati si surori
Rugaciune pentru frati si surori
Doamne, Tie ma rog, tine pe fratii mei (fratele meu) si surorile mele (sora mea), dandu-le lor sanatate, viata lunga si darul Tau cel sfant, ca sa umble in caile Tale si sa faca cele ce sunt dupa voia Ta cea sfanta. Da-ne, Doamne, de acum pana la capatul vietii, sa ne iubim si sa ne cinstim unii pe altii,- caci ce este mai bun si mai frumos decat a vietui fratii impreuna! Asa, Doamne, asculta rugaciunea noastra si milostiv fii noua, ca bun si iubitor de oameni esti si Tie marire inaltam: Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Trepte spre vietuirea în monahism Ieromonah Arsenie Boca - Despre sfaturile Evangheliei si voturile monahale - Despre post si rugãciune - Rãzboiul nevãzut sau despre ispite - Despre lepãdarea de lume - Treptele vietuirii duhovnicesti - Spovedania si despre cercetarea constiintei. Citirea Dumnezeiestilor Scripturi. Lecturi spirituale. - Despre rãbdare, mândrie, smerenie, tãierea voii, smerita cugetare - Petrecerea monahului în lume - Chipul cel dinlãuntru si cel dinafarã al monahului - Votul ascultãrii. Votul ascultãrii si personalitatea monahului. Poate înceta obligativitatea voturilor monahale ? - Rostul si însemnãtatea monahismului - Purtarea monahului fatã de superior si fatã de obste, fatã de ascultãri si fatã de bunurile mãnãstirii - Purtarea monahului fatã de rude, prieteni, cunoscuti si fatã de credinciosii care vin la mãnãstire - Tâlcuirea rânduielii tunderii în monahism Cine vrea sã vinã dupã Mine, sã se lepede de sine, sã-si ia crucea în fiecare zi si sã-mi urmeze Mie. (Luca 9, 23) Lepãdarea de lume are douã trepte. Întâi ne lepãdãm de lumea din afarã si de tot ce ne-ar putea tine legati de ea. În al doilea rând ne lepãdãm si de toate asemãnãrile noastre lãuntrice cu lumea. Acestea sunt patimile, nãravurile si toate slãbiciunile noastre personale. Dacã am rãmâne în lume ne-am face una cu lumea. Dacã însã vrem sã urmãm lui Iisus, atunci trebuie sã desãvârsim lepãdarea de lume cu lepãdarea de sine. Lumea aceasta este eul, egoismul, este iubirea si încântarea de sine, e suportul plãcerii si al complacerii în lumea aceasta. Egoismul este rãdãcina tuturor patimilor. Iar lepãdarea de sine este uscarea acestei rãdãcini si prima conditie a urmãrii lui Hristos. Dacã iesim din lume scãpãm de vedere si auzire. Cu aceasta mai slãbesc putin si patimile noastre. Dar ca sã ne desprindem deplin din puterea lor trebuie sã tãiem odraslele si rãdãcina prin nevointa de fiecare zi a lepãdãrii de sine. Aceasta e simtitã de firea noastrã cea pieritoare ca o cruce pe care de fapt moare omul nostru cel vechi. Nu putem urma lui Iisus decât omorând în tot ceasul patimile noastre. Pentru început urmarea lui Iisus chiar rostul acesta îl are: de a ne desprinde firea de patimi iar în locul lor a deprinde virtutile. Lepãdarea de sine nu este cu neputintã sau înfrângere. Dimpotrivã, e descãtusarea unei foarte mari puteri sufletesti. Mãrturie la îndemânã ne stau însãsi prilejurile. Dacã le câstigãm, adicã ne comportãm prin ele dupã Duhul lui Dumnezeu, simtim în suflet o pace si o crestere sufleteascã. Pe când dacã le pierdem, adicã ne comportãm dupã om sau dupã patimi, simtim o tulburare, o mustrare de constiintã si o împutinare sufleteascã. Lepãdarea de sine dovedeste credinta si dragostea pe care o avem cãtre Iisus. Din aceasta izvorãste o mare trãire sufleteascã. Lepãdarea de sine trebuie sã ne-o facem a doua naturã, ca sã ne însoteascã toatã calea cãlugãriei si sã caracterizeze cãlugãria. În felul acesta seacã izvorul si rãdãcina patimilor. sus Despre sfaturile Evangheliei si voturile monahale Iisus a dat porunci si sfaturi si pildã cu viata Sa. În aceasta a descoperit toatã voia lui Dumnezeu cãtre oameni, ca sã se mântuiascã. Poruncile asigurã mântuirea pentru toatã lumea, iar sfaturile evanghelice sunt acestea: sãrãcia de bunã voie, viata fãrã prihanã si ascultarea neconditionatã. Pe sfaturile evanghelice se întemeiazã cãlugãria. Cinul monahal urmãreste deci trãiea crestinismului pânã la mãsurile desãvârsirii. Dar ca sã facã firea omeneascã o cale atât de lungã trebuie întelese bine mijloacele si foarte bine cunoscutã calea. Mai întâi fiti de-a dreptul ucenicii lui Iisus, cum au fost apostolii, dar putem fi niste ucenici mai smeriti al unui slujitor al lui Iisus, cum este duhovnicul. Cãlugãria nu se învatã atât din cãrti cât din aceastã ucenicie. Voturile sau fãgãduintele monahale au rostul de a desprinde rând pe rând patimile care stricã firea noastrã si primejduiesc mântuirea. Primejdia cea mai mare a patimilor de cãpetenie este aceasta, cã duc sufletul la necredinta în Dumnezeu prin faptul cã prind sufletul si trupul numai de viata aceasta desartã. ªtiind Iisus cã patimile opresc sufletul de la calea Sa, întrucât îl lipesc de viata aceasta, ne-a cerut sã ne lepãdãm de tot ce avem, sã urâm familia, ba sã urâm si propria noastrã viatã în conditiile lumii acesteia (Luca 14, 26). Cãlugãria stabileste o altã înrudire între oameni: rudenia cea dupã Duh. Cãsãtoria si copiii îi pãrãsesti înainte de a-i avea si n-o iei pe calea aceasta. Aceasta este voia sfântã pe propria ta viatã vãzutã dupã chipul veacului acestuia. Aici îsi dovedesc sfaturile evanghelice temeiul. Astfel, sãrãcia de bunã voie ne izbãveste de lãcomie, de iubirea de argint si de lene. Fecioria biruie desfrânarea. Iar ascultarea neconditionatã omoarã mândria, invidia, mânia, slava desartã si întristarea. Dintre cele trei fãgãduinte cea mai grea e ascultarea, pentru cã are de biruit mai mult patimile mintii care discutã cu Dumnezeu în loc sã asculte fãrã discutie. Nici o patimã nu vrea sã pãrãseascã firea fãrã nevointe, adicã silinte ale constiintei întãrite de vointã. Din pricina acestei lupte între convingeri si patimi cãlugãria e dãtãtoare de har si e numãratã la Taina Pocãintei. Ascultarea este pretutindeni o temelie a rânduielii în societatea omeneascã, dar în cãlugãrie ascultarea mai are ceva fundamental deosebit: ca ascultare din convingerea cã prin constiinta staretului sau a duhovnicului îti grãieste Însusi Hristos. Orice abatere de la acest greu de ascultare atrage o întãrire a patimilor si o slãbire a sufletului. Iatã întelesul cãlugãriei. sus Despre post si rugãciune Postul e vechi si începe odatã cu omul. E prima poruncã de stãpânire de sine. Postul si rugãciunea sunt douã mijloace prin care curãtim firea de patimi. Toti oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu si-au smerit sufletul cu rugãciune si post. ªi Iisus a postit 40 de zile punând postul începãturã a vestirii Împãrãtiei lui Dumnezeu, desi Lui nu-I trebuia, fiind nepãtimas. Temeiurile mai adânci ale postului si rugãciunii le gãsim tot la Botez. Adâncul fiintei noastre se îmbracã în Hristos. În acest adânc al mintii, sau în altarul inimii dupã expresia pãrintilor, se sãlãsluieste Hristos, izgonind afarã pe satana, care se retrage în simtiri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc sã învãluie si sã prindã vointa din nou în mrejile sale. Cu trupul însã nu putem trata decât prin post. El nu stie si nu recunoaste convingeri. De aceea el trebuie uscat, încet si cu socotealã, fiindcã în mocirla uscatã porcii patimilor nu mai vin sã se scalde. Ca sã zãdãrnicim puterea potrivnicã care lucreazã prin simturi patimile plãcerii, slãbim prin post aceste simturi si închinarea lor cãtre plãcere. Un organism topit cu postul nu mai are putere sã schimbe convingerile constiintei. Dar mai bine de jumãtate din numãrul patimilor sunt ale mintii. Postul lucreazã si asupra acestora. E lucru de mirare, zice Ioan Scãrarul, cã mintea fiind netrupeascã de la trup se spurcã si se întunecã si cã, dimpotrivã, cea nematerialnicã de la tãrânã se subtiazã si se curãtã. Ochii vãd lucrurile, mintea vede gândurile. Postul curãteste ochiul, rugãciunea curãteste mintea. Aici nu vorbim de rugãciuni care cer lucruri materiale, nici de rugãciunea care dã drumul închipuirii, dupã cum nu vorbim nici de rugãciunea liturgicã, ci numai de rugãciunea mintii. La intrarea în cãlugãrie rugãciunea vamesului, completetã poate chiar de Iisus, e numitã deodatã cu metaniile “Sabia Duhului Sfânt”. Rugãciunea mintii este “Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine pãcãtosul . Cu numele lui Iisus spus întâi cu gura apoi cu mintea, pãtrundem din afarã spre înlãuntrul nostru cãtre Iisus, Care la rugãciunea noastrã bate rãzboi cu potrivnicul din gânduri si ne izbãveste de asupririle patimilor. Rugãciunea mintii sau rugãciunea inimii are temeiul acesta, descoperit de Insusi Iisus, cã fãrã Mine nu puteti face nimic în privinta izbãvirii de patimi, deci în privinta mântuirii. Rugãciunea mintii are si stãri superioare, când izbãvindu-se patimile, se deapãnã de la sine fãrã cuvinte, într-o nesfârsitã dragoste de Dumnezeu, de oameni si de toatã fãptura. sus Rãzboiul nevãzut sau despre ispite Sufletul este mai de pret decât toatã materia lumii pentru cã în el e sãditã de la obârsie posibilitatea desãvârsirii. Pe de altã parte si firea întreagã suspinã dupã arãtarea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8, 19), adicã dupã îndumnezeirea omului. În cale stã infirmitatea firii si o putere potrivnicã nevãzutã care cautã sã înfrâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viata veacului acestuia. ªi fiindcã puterile nu erau egale, Dumnezeu S-a fãcut om si ca om a biruit pe ispititorul, învãtându-ne si pe noi lupta. A întãrit firea noastrã si sãlãsluindu-Se întru noi prin botez ne-a fãcut fãpturã nouã ascultãtoare de Dumnezeu. Dar de la noi atât se cere: sã punem în lucrare aceste ajutoare. Tot rãzboiul nevãzut al potrivnicului urmãreste abaterea sufletului din ascultarea de Dumnezeu si toatã nevointa cãlugãrului e sã sporeascã aceastã ascultare. Potrivnicul are douã feluri de ispite: prin plãcere si prin durere. Cu primele umblã sã ne amãgeascã. Dar cu celelalte umblã sã ne constrângã sã socotim plãcerea ca bine si durerea ca rãu. Cu aceastã mestesugire ar restrânge nãzuintele sufletului numai la o viatã comodã în veacul acesta. Iar cãlugãrul are cãtre primele: nevointele înfrânãrii pentru dragostea de Dumnezeu, iar cãtre celelalte: lepãdarea de sine pentru dragostea de oameni. Dacã vede vicleanul cã nu isprãveste surparea cu ispitele atunci aruncã în minte hule împotriva lui Dumnezeu. Covârsirile acestui mândru sã nu sperie pe nimeni cãci nu spurcã pe om, nici sã nu le bãgãm în seamã. Dar nici o viatã sporitã nu e crutatã de bântuieli: fie cu vederi amãgitoare si trãgând cãtre slava desartã, fie cu înfricosãri grozave ducând cãtre iesirea din minti. În calea celor dintâi avem lepãdarea de vederi, cãci mai de folos este a ne vedea pãcatele decât a vedea îngerii, iar în calea celorlalte avem lepãdarea de sine în grija lui Dumnezeu. Pe putini credinciosii si molatecii vicleanul îi scoate din luptã cu evidenta neputintei cu care îi aruncã în deznãdejde, iar cãtre smerenie le închide calea prezentându-le-o ca umilire. Pe calea aceasta le macinã sufletul între deznãdejde si nemultumire, de unde ajung la mânia persecutiei. Adunã la conflict, se închid sufleteste în prejudecãti si asa alunecã din calea sfântã în calea profanã sau chiar chimicã. La acestia lepãdara de sine a fost mereu un lucru de silã sau fãrã convingere. În urmã ispitele aleg trebnici de netrebnici. Într-unii ispitele desãvârsesc în suflet ascultarea si dragostea de Dumnezeu. Iar în ceilalti le sterg pe acestea si pun în loc ascultarea si dragostea de sine. Ispitele descoperã ceea ce este în inima omului. Drepte sunt cãile Domnului si cei drepti merg pe ele dar îndãrãtnicii pe aceleasi cãi se poticnesc si cad. Pentru calea cãlugãriei trebuie prin urmare sãnãtate deplinã si majoritate de minte. Viata duhovniceascã nu se deschide decât în sufletul care are curajul umilintei. Înjosirea în fata lui Dumnezeu, dispretul de sine si lepãdarea vointei proprii, iatã calea celor trei arme ale sufletului (Avva Pimen). De aceea în calea lui Dumnezeu sã fii neclintit, neabãtut nici de plãcere nici de durere. Dar sã stii cã a rãmâne în picioare nu e treaba ta, nici a virtutii tale, ci a harului Aceluia Care te tine în bratele Sale ca sã nu cazi în întristare. Deplin izbãvit de lupte nu este om pãmântean, nici nu trebuie sã fie. Altfel nu ar mai fi luptã, nici ucenicie, nici sporire, nu ar mai trebui nici Harul neîncetat de la Dumnezeu. Omul nu si-ar mai cunoaste slãbiciunea si nici de smerenie nu ar mai avea trebuintã. E mai de pret lupta, cã vezi ajutorul lui Dumnezeu si te smeresti si te umpli de dragoste, cãci biruinta pe multi i-a pãgubit. Pe aceastã cale nu poti cãlãtori fãrã primejdie decât condus de mâna nevãzutã a lui Dumnezeu prin constiinta unei cãlãuze. sus Despre lepãdarea de lume Lumea este lucrarea lui Dumnezeu. Dar stricãciunea din lume este lucrarea pãcatului. Cãlugãrii fug de stricãciunea din lume pentru cã aceasta desface pe oameni de Dumnezeu. Dar pentru cã stricãciunea este asa de tare tesutã cu lumea, cãlugãrii se leapãdã de lume. Aceasta pe scurt. Mai pe larg, fuga de lume se petrece asa: la vârsta mintii se trezeste în noi si constiinta de crestini. Constiinta aceasta e un însãsi dar al botezului. De acum doi insi ne cheamã: Dumnezeu si lumea, fiecare în partea sa. Dumnezeu ne cheamã prin constiintã, iar lumea prin trup. Aflându-ne în aceastã cumpãnã sufleteascã avem prin urmare libertatea de a alege modul nostru viitor de viatã. Dacã am avea sã trãim o viatã crestinã în lume, vedem împrejur sau chiar în casa noastrã, cã obiceiurile si îndeletnicirile din lume ne-ar birui si am sfârsi prin a trãi si noi ca toatã lumea. Dacã însã chemarea constiintei cãtre Dumnezeu e mai tare decât chemarea trupului cãtre lume, atunci ne lepãdãm de lume, vindem tot ce avem si venim într-o mãnãstire sã urmãm lui Hristos. Lepãdarea de lume este prin urmare un act de libertate a constiintei, o convingere. Nici un alt motiv nu e mai temeinic decât acesta.Iatã primul pas cãtre împãrãtia lui Dumnezeu. sus Treptele vietuirii duhovnicesti Este o singurã viatã duhovniceascã pentru cã este un singur Duh. Deprinderea si trãirea ei însã este treptatã, pe mãsurã ce ne curãtim de patimi, iar aceasta este numai începutul. Perioada de timp caracterizatã prin lupta cu patimile se numeste ascezã, luptãtorul ascet iar totalitatea învãtãmintelor se numeste asceticã. Cuvântul ascezã e grecesc si însemna la început exercitiu fizic. Apoi a cãpãtat întelesul de exercitiu moral pe care l-au luat mãnãstirile desãvârsindu-i întelesul, de totalitatea nevointelor prin care se izbãveste firea de patimi. Aceasta prin urmare este perioada de urcus în care preocuparea de cãpetenie a monahului este curãtirea de patimi. Chiar termenul de curãtire are si el douã vârste si s-a încetãtenit sub numele de purificare. Perioada asceticã cuprinde purificarea activã în care intrã toate nevointele din partea omului si purificarea pasivã, adicã de curãtire a firii de patimi dincolo de puterile omului, pe care o face Dumnezeu Însusi. El Îsi face loc curat în cei ce-L cautã cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung pentru aceasta si atunci ei trebuie sã sufere curãtiri mai presus de fire ca sã poatã locui în ei cu slavã Cel mai presus de fire. Faza de culminatie a ascezei si de adâncire a trãirii duhovnicesti se numeste iluminare. În faza aceasta Darurile Duhului Sfânt primite la Botez se dezvoltã în toatã deplinãtatea lor si întãresc sufletul pentru si mai grele încercãri. În faza aceasta pot apare amãgiri si daruri extraordinare si cine le are e sfãtuit sã nu-si lipeascã inima de ele, pentru cã nu numai cã nu înainteazã, dar poate pierde si tot ce a agonisit. Iar calea e din ce în ce mai subtire si tot mai mult trebuie sã te lepezi de toate. Asceza are si un caracter hristologic. În nevointe nu e numai omul, e si Hristos prezent. În sfortãrile noastre e prezentã forta din firea omeneascã a lui Hristos. Trupul si Sângele Lui din Sf. Împãrtãsanie se luptã cu trupul si sângele nostru împotriva patimilor, sfintind trupul si arzând patimile. În perioada asceticã murim lumii si nouã însine împreunã cu Hristos, în viata misticã. Sã nu uitãm însã cã înainte de Înviere a fost sãptãmâna patimilor, rãstignirea, pãrãsirea, umilirea, moartea, îngroparea si pogorârea la iad, dragostea ucenicului trecutã prin cele mai grele cumpene sufletesti, uscãciunile, pãrãsirile, întunericul umilirii de moarte. Acestea constituie purificarea pasivã si curãtesc si ultimele rãdãcini ale patimilor, realizând nepãtimirea. Ca dovadã, din cel mai adânc mormânt si pãrãsire suntem rãpiti afarã fãrã veste de sfântã lumina dumnezeiascã. Din cea mai adâncã beznã fulgerã lumina contemplatiei divine plinã de Har si adevãr. De la acest moment al luminii divine începe viata misticã, adicã unirea fãpturii cu Dumnezeu. Aceasta este asemãnarea nu prin fire ci prin har. sus Spovedania si despre cercetarea constiintei. Citirea Dumnezeiestilor Scripturi. Lecturi spirituale. Odatã intrati în calea împlinirii sfaturilor Evanghelice care restrâng mult firea omeneascã, se întelege cã pânã sã deprindem vietuirea dupã sfaturi gresim adeseori. Din pricina aceasta tebuie sã înmultim si mijloacele de a ne mentine în aceastã vietuire. Unul din aceste ajutoare de pret este spovedania deasã. Spovedania fiind Taina Pocãintei, este dãtãtoare de Har care întãreste puterile noastre slabe cãtre împlinirea fãgãduintelor ce le-am fãcut sau ne pregãtim sã le facem. Spovedania deasã trebuie tinutã însã la pretul ei. Tinta sufleteascã a monahului fatã de tainã trebuie îndreptatã atunci când se dovedeste usurãtate la mijloc. De aceea o prea deasã spovedanie, în sufletele neadâncite, se banalizeazã. De aceea ne ajutãm de cercetarea constiintei sau de spunerea gândurilor, care poate fi oricât de deasã. Sunt mãnãstiri în asa fel organizate încât nimeni nu se culcã pânã nu si-a spus gândurile rele, pânã nu s-a împãcat din inimã cu fratele sãu cu care s-ar fi învrãjbit peste zi si pânã nu ia iertare de la toti. Spovedania deasã si cercetarea constiintei au rostul de a slãbi din fire deprinderile patimilor si a pune în loc deprinderile bune sau virtutile contrare patimilor. Practica aceasta are însã temeiul pe cunoasterea însusirilor gândurilor. Gândurile pãtimase nemãrturisite sau simplu spuse au însusirea cã se întãresc si se fac funii, cum zic pãrintii, si trag mintea la învoire si la faptã, care este pãcat. Pãcatul acesta este: înfrângerea moralã a sufletului de cãtre un gând rãu. De aceea toate gândurile trebuiesc spuse înainte de a se întãri si de a birui mintea, cãci de îndatã ce sunt spuse le piere puterea de a obseda, asupri, stãpâni mintea. De altfel, si gândurile bune trebuie controlate cu o altã constiintã, mai limpede. Controlul tuturor gândurilor e lege în cãlugãrie. Neîntrebat nimic nu e bine, nici ce e bine, pentru cã singur nu te poti apãra de sãgetile slavei desarte. O altã mãsurã de ajutor în biruinta asupra firii ne-o dã citirea Dumnezeiestilor Scripturi. Este Duhul lui Dumnezeu în cãrtile Sf. Scripturi, de aceea citirea ei zideste duhovniceste. Dar si pentru aceasta trebuie putinã preocupare. Mai întâi trebuie învãtatã aceastã carte a lui Dumnezeu cãtre oameni, adicã înteleasã în rostul ei de revelatie, înteleasã în cadrul ei istoric, în sfortarea ei de a mentine în constiinta poporului ales asteptarea descoperirii desãvârsite în Iisus Hristos. Valoarea spiritualã a Scripturii nu se pierde în istoria pe care o cuprinde. De aceea Biblia e si singura carte a cãreia date istorice au si o neistorie pe care o cuprinde. De aceea Biblia e singura carte a cãreia date istorice au si o memorie duhovniceascã. De Acelasi autor sunt si scrierile ascetice ale Sfintilor Pãrinti si scrierile Evanghelice si scrierile sfintilor. În concluzie, citirea cu socotealã a Dumnezeiestilor Scripturi aprinde si hrãneste sufletul cu gândurile lui Dumnezeu care nu sunt ca gândurile omului. sus Despre rãbdare, mândrie, smerenie, tãierea voii, smerita cugetare Lepãdarea de sine nu se realizeazã dintr-o datã sau odatã pentru totdeauna ci trebuie timp si rãbdare. Timp pentru deprindere si rãbdare pentru greutatea ei. Rãbdare trebuie sã avem mai întâi cu noi însine ca sã nu cãdem în întristare, apoi trebuie sã aibã si altii rãbdare cu noi pânã deprindem desãvârsit lepãdarea de sine. Dacã învãtãm practic lepãdarea de sine si sporeste dragostea în inima noastrã, rãbdarea înceteazã de a mai avea înfãtisarea negativã, de necaz, si se schimbã în bucurie, cu toatã întristarea mea sunt covârsit de bucurie. Când avem lepãdarea de sine si dragostea, ocara ni se face ca lauda si lauda ca ocara. Rãbdarea mai este si nevointã, adicã pedepsirea de bunã voie a firii cu tot felul de osteneli. Atârnã de treapta duhovniceascã pe care ne gãsim ca sã fie cu neputintã unele nevointe sau altele. La aceste nevointe ale rãbdãrii nu e bine sã nãzuim decât pe mãsura însãnãtosirii firii de patimi. La începãtori, deprinderea rãbdãrii începe cu ocara. Începutul trebuie întãrit cu rãbdarea, pentru cã în lupta cu mândria si cu slava desartã, acestea au obiceiul sã-l arunce în deznãdejde ca sã pãrãseascã lupta. Cine rabdã (îndreptarea) pânã a sfârsit se va mântui (Matei 10, 22). Viata duhovniceascã are multe greutãti de învins, mai ales din partea mândriei. Partea importantei, boala locului de cinste sau a numelui de cinste, boala obrãzniciei, neascultarea, grãirea împotrivã, posomorârea, groaza de umilintã, toate acestea sunt forme în care se dezvoltã si se înmulteste mândria în suflet. Mândria si toti puii ei sunt pricini de conflicte, de nemultumiri, de fãtãrnicii. Din rãcirea dragostei si a umplerii sufletului de rãutate sub influenta acestei patimi, mintea alunecã pe panta nebuniei. Ce e de fãcut în momentul de limpezime de minte ? Sã simtim, sã ne dãm seama cã la mijloc e o patimã, cu duh rãu care ne trage de minte cu o logicã foarte strânsã ca sã ne scoatã afarã din ascultarea lui Hristos. Sã ne dãm seama cã mai avem ceva în noi neatins de logica aceasta: constiinta. Deci sã ascultãm constiinta, nu dreptatea noastrã. Sã cãutãm de mai este cineva care ne-ar putea ajuta sã ajungem la liniste. Dacã întinzi mâinile cãtre ajutor vei fi ajutat. Inima înfrântã si smeritã Dumnezeu nu o va urgisi. Asa începe smerita cugetare: formalizeazã mintea. Smerita cugetare e începutul smereniei, care nu e o virtute a firii sau expresia neputintei. Izvorul smereniei e darul lui Hristos. Nu de la oameni, nici din cãrti, nici de la îngeri, ci de la Mine vã învãtati cã sunt blând si smerit cu inima si veti afla odihnã sufletelor voastre (Matei 11, 29). Suntem în furtunã cu sufletul numai atâta vreme cât trãim la suprafatã, la expresia cea mai dinafarã a vietii. Când însã ne mai adâncim sufletele acolo unde ne asteaptã Hristos de la Botez, sau de la oricare altã Tainã, primim cuvântul Lui care împrãstie furtuna. El este izvorul smereniei care reechilibreazã sufletul din bântuielile mândriei. De la aceastã experientã începând, iubim Crucea lui Hristos si crucea noastrã, cu firea primim si credem cã tãierea voii proprii e într-un cuvânt curãtirea de patimi. sus Petrecerea monahului în lume Viata monahului este lãuntricã, duhovniceascã, pe când viata în lume e înafarã. Una cu alta nu seamãnã. Mirenii mai vin la mãnãstire pentru rugãciune, cãlugãrii nu se mai duc în lume sã se odihneascã. Toate profesiunile au vacantã sau concediu numai cãlugãria nu. Asa ceva ar însemna încetarea cãlugãriei. Se duc însã la mare trebuintã în interesul de obste al mãnãstirii. Haina cãlugãreascã îl face pe cãlugãr vãzut si cunoscut de toti. Unii îl iubesc, altii îl ocãrãsc. Cãlugãrul trebuie sã se fereascã în sufletul lui de cel ce-l iubeste ca sã nu fie rãnit de slava desartã, precum trebuie sã se fereascã si de cei ce-l ocãrãsc ca nu cumva poate din nepãsarea lui sã fie hulit Dumnezeu. De aceea cãlugãrii nu umblã printre oameni cu ochii pe ei, cãtând cunoscuti sau dorind sã stea de vorbã, ci îsi vãd de cale cu gândul la Dumnezeu. Toti cãlugãrii care pentru neapãratã trebuintã au mers prin orase au simtit trebuinta ocrotirii lui Dumnezeu. Rugãciunile celor din mãnãstire i-au însotit ca o mânã de apãrare. Un drum în lume îti face dovada statorniciei în calea cea duhovniceascã. De altfel nici nu se trimit din mãnãstire decât cei mai statornici în cãlugãrie. În ce constã primejdia ? Firea omeneascã a fost asemãnatã cu câltii, patimile cu focul. Dacã te atingi cu focul câlti fiind, patimile amortite prin înfrânare se aprind prin simpla vedere. Cãlugãrii trãiesc într-un altfel de foc al Duhului Sfânt. Acesta se stinge când se apropie de ei întinãciunea prin simturi. Altã grijã pe care trebuie sã o aibã monahul e la felul vorbelor pe care trebuie sã le audã sau sã le stãvileascã. Chipul monahului a trezit întotdeauna si în tot locul mâncãrimea de limbã a mirenilor. Ei cautã oarecum fie sã defaime modul acesta de viatã, fie sã-l fericeascã pe al lor. Cãlugãrul sã se fereascã, din constiintã de cunostintã, de a califica moral viata mireneascã, asa sau asa. Cât priveste mântuirea, aceasta are multe cãi înaintea lui Dumnezeu. Fiecare îsi alege viata care îi place sau de care se simte în stare. Mirenii stiu toate înfrângerile cãlugãrilor, dar nu stiu niciodatã pe vreunul din sfintii care sã fi biruit el aceste înfrângeri. Mirenii vãd pe cãlugãri prin patimile de care sunt stãpâniti ei si nu le vine a crede cã-i cu putintã si o viatã de virtute. Virtutea e neînteleasã, ba uneori e numitã fãtãrnicie. Asa frate cãlugãre, învãluie pe oameni în dragostea ta cea din multã rugãciune si vei vedea trezindu-se în necunoscutii cu care stai de vorbã si o scânteie dumnezeiascã, pe care nu si-o pot exprima ci numai o suspinã. sus Chipul cel dinlãuntru si cel dinafarã al monahului Sf. Apostol Pavel a descris ca pentru sine chipul cel dinlãuntru al omului: M-am rãstignit împreunã cu Hristos; si nu eu mai trãiesc, ci Hristos trãieste în mine. ªi viata mea de acum, în trup, o trãiesc în credinta în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine însusi pentru mine (Galateni 2, 20). Asadar Hristos este fãptura cea nouã a monahului sau monahul în Hristos este fãpturã nouã (II Corinteni 5, 17). El este înlãuntru si înafarã, blând si smerit, hotãrât si linistit. Tulburarea celor dinafarã nu-l sminteste din aceste însusiri sufletesti, dimpotrivã, el aduce liniste. Chipul cel dinlãuntru si cel dinafarã al monahului sunt într-o deplinã armonie, printr-unul strãvzi pe celãlalt. Toti stim cã înlãuntrul nostru stau ascunse mãrgãritarul, comoara, talantul si altarul împãrãtiei lui Dumnezeu. Înlãuntrul nostru avem asadar posibilitatea sfinteniei. Dar posibilitatea încã nu e realitatea. De la sine numai, posibilitatea sfinteniei nu se transformã în sfintenie. În viata duhovniceasã credinta hotãrâtã poate face ca posibilitatea sfinteniei sã se transforme în realitatea sfinteniei. Este nevointa monahului. Fãrã nevointã întinsã, sustinutã de convingere, orice posibilitate realã va rãmâne numai posibilitate sau chiar se va transforma în imposibilitate. De pildã multi vin la cãlugãrie cu o pãrere bunã despre ei însisi, pãrere pe care nemãrturisit si-o pãstreazã si în mãnãstire. Pãrerea sau iubirea de sine e o formã subtire a mândriei. În mãnãstire viseazã sfintiri si litanii si viatã fericitã iar când aici dau de severitatea luptelor cu patimile, de tãierile dureroase ale pedepsirii întru toatã fapta bunã, visul se destramã si începe dezamãgirea si nemultumirea, camuflãrile mândriei. Dacã cel în cauzã îsi închide sufletul de cãtre povãtuirea duhovniceascã pentru cã aceasta taie amãgirea de sine din care creste dezamãgirea, bobul de grâu se schimbã în tãciune si se crede grâu nederptãtit. Aceasta este iubirea de sine pe care o mentine mândria si punctul de vamã al diavolului. Sufletele slãbãnogite de mândrie stau totusi pururea încordate în legitimã apãrare de cãtre orice îndregãtori, gata sã-si apere dreptatea si sã-si justifice întristarea, sã-si explice ei mai bine cauza si niciodatã nu simte trebuintã sã asculte si sã urmeze, dacã este o cale mai presus de ce pot ei pricepe. Asa se explicã îndepãrtãrile, împutinãrile si chiar întunecãrile de la rostul luminos al cãlugãriei. Sufletul dus în robie e jefuit pe datã de toatã agoniseala sa duhovniceascã. Aceasta-i contabilitatea fricosului: zarafii cu banii lor falsi furã talantii nostrii buni. Acum monahul lenes de mântuirea sa începe sã uite întelesul celor ce are de fãcut, se multumeste numai cu intrarea în cãlugãrie ca si cum cu aceasta si-ar fi ajuns scopul. Potoleste râvna de rãzboire cu slãbiciunile firii patimilor, îmbrãcãmintea sa de luptãtor al duhului pierde însemnãtatea ei de la început. Sandalele nu mai aleargã pe calea gãtirii evangheliei pãcii, calea duhului, ci o iau iarãsi pe calea pãmântului. Nici nu observã monahul molatic de minte când a fost scos din luptã si redus la un simplu cuier de haine cãlugãresti. Cu alte cuvinte nu vede cã a ajuns o mizerie cãzutã între tâlhari, un mincinos ala Domnului Hristos. Dacã monahul se complace într-o asemenea cãlugãrie de uniformã si nu-l doare stingerea luminilor sufletului sãu - întristarea e chipul unui suflet cu luminile stinse - înseamnã cã a dat în micime de suflet si a ajuns un om de nimic. Potrivit acestei îndreptãri el cautã altã hranã sufletului sãu: lauda oamenilor, aprobarea voilor sale. De povãtuitorii sãi se desparte sufleteste, judecându-i si gãsindu-le tot felul de pricini. Asa se cuibãreste viclenia în suflet si îl face pe monah om cu douã fete, morminte vãruite pe dinafarã, neîngrijit pe dinãuntru, ipocrit. Prinderea sufletului într-o viatã dinafarã de duh prin tãrâtele vietii e tot una cu ducerea lui iarãsi în temnita patimilor. Când monahul a realizat fãtãrnicia, a ajuns pe punctul de a pãrãsi cãlugãria. În ochii lui toti sunt fãtarnici, e o victimã nevinovatã a nedreptãtilor, de aceea osândindu-i, iese dintre ei. De aici se vede destul de limpede cã mândria singurã, chiar sub cea mai subtire formã a sa, cum e pãrerea de sine, dacã nu e tãiatã din rãdãcini e în stare sã risipeascã din suflet toatã viata dupã duh. Nu e mândria urâciunea pustiului ? De aceea când te crezi bun sã stii cã esti nebun si sã astepti ocara ca sã te curãtesti. Întunecarea aceasta însã ne aduce aminte de învinuirile pe care le-a adus Iisus peste capul celor ce fãtãrniceau virtutea. Astãzi pentru obrazele celor din îndãrãtnicie pãrãsesc lupta cãlugãrii. Biserica încearcã pedepsirea, scoaterea din monahism, afurisirea sau caterisirea. Crestinii nu au de învãtat nimic bun de la acesti dezertori si mincinosi. Biserica prin slujitorii ei nu face degrabã lucrul acesta, dar ce nu poate rugãmintea poate pedeapsa. Plata neascultãrii de Bisericã este pierderea mântuirii. Îndãrãtnicii dau asadar de primejdia pierzãrii ca sã se dezmeticeascã. Asa se întâmplã când se întãreste fariseul si slãbeste vamesul. sus Votul ascultãrii. Votul ascultãrii si personalitatea monahului. Poate înceta obligativitatea voturilor monahale ? Dintre cele trei fãgãduinte monahale, ascultarea neconditionatã s-a dovedit cea mai grea, din douã motive cu totul opuse: unul infirmitatea firii, iar celãlalt personalitatea ei. Mai întâi ce este personalitatea ? Ca lãmurire pe scurt spunem cã personalitatea este o înzestrare sufleteascã neobisnuitã. Într-o personalitate chipul lui Dumnezeu este mult mai puternic si mult mai limpede. Toti crestinii au sigur câte un talant, dar unii au si câte doi, iar altii si câte cinci. Talantii sunt talente, energii de lucru, ca de pildã o minte mai strãvãzãtoare, o inimã mai largã, o mare capacitate de dragoste, o vointã mai puternicã, o memorie mai bunã, o ingeniozitate înãscutã. Aceste energii ale chipului prind mai bine, ca niste antene mai bune, energiile Harului care le sfinteste. Personalitatea are de asemenea de fãcut calea de la chip la asemãnare. Dar datoritã înzestrãrii sufletesti mai puternice, personalitatea ar putea strãbate calea într-un timp mai scurt sau ar putea realiza o neasemãnatã asemãnare. E destul sã ne gândim la Sfântulita de la Arges, o copilitã numai, dar cu o capacitate de dragoste care a ridicat-o între sfinti. Disciplina ascultãrii însã e generalã, pentru cã ea ridicã firea din infirmitate precum scoate si mândria din personalitate. Ascultarea face si pe lenesi si pe vecleni sã-si dezgroape talantul, precum acoperã si pe cei talentati de jefuirea slavei desarte. Se stie cã unde este bogãtie mai mare si hotii se nevoiesc mai tare sã o prade. Rânduiala ascultãrii e cale dumnezeiascã. Chiar când se realizeazã sfintenia, nici aceasta nu dezleagã de acoperãmântul ascultãrii. Cãci o sfintenie constientã ar putea cãdea ca fulgerul în ispita sfinteniei, care e cea mai rafinatã capcanã a mândriei. De aceea Avva Macarie era dus de îngeri din lumea aceasta si pe drum îl întâmpinau dracii zicându-i: ai scãpat de noi, Macarie, iar sufletul lui rãspundea: încã n-am scãpat. Asa se explicã de ce nici unul dintre sfinti nu a scãpat desãvârsit de vreo frânã oarecare a neputintei, ca nu cumva tocmai la urmã sã piardã totul. De aceea Sf. Pãrinti nu au recunoscut desãvârsirea decât dupã semnul desãvârsitei smerenii. În cãlugãrie asadar nu are nici o importantã numirea de personalitate. Dimpotrivã, e un nume de care trebuie chiar sã te lepezi, sã scapi de stiinta lui. Înzestrarea sufleteascã ce-i corespunde e folositoare într-alt fel, în curajul smereniei, în avântul dragostei, în capacitatea de a te bucura în suferintã. Acestea dovedesc un suflet mare. Cãlugãria nu creste visãtori ai împãrãtiei lui Dumnezeu, ci oameni hotãrâti care duc trãirea crestinismului pânã la ultimele lui consecinte de disciplinã si frumusete. Altfel Hristos nu ne-ar fi spus cã Împãrãtia lui Dumnezeu - chiar aceasta lãuntricã - se ia cu nãvalã si nãvãlitorii pun mâna pe ea si Îndrãzniti, Eu am biruit lumea. Temeiul îndrãznelii celei dupã Dumnezeu este Învierea Sa din morti, dovada atât de puternicã a dumnezeirii Sale. Pe cuvântul Lui, de Dumnezeu dovedit, avem si noi îndrãznealã si curaj împotriva lumii si a mortii din noi. Acesta-i temeiul strãfund al uceniciei noastre, a cãrei capãt este învierea sufletului încã din veacul acesta, în lumina veacului viitor. Pentru o astfel de rostuire a vietii e cãlugãria si ea cere smerenie si curaj. Smerenia si curajul s-ar pãrea doi termeni opusi. Cu toate acestea, în viata duhovniceascã ei se armonizeazã, ba se si completeazã. Absenta sau împutinarea unuia slãbeste pe celãlalt si între ei trebuie tinut un echilibru. Cãci viata crestinã orientatã numai spre umilintã ia o înfãtisare de sclavie spiritualã, de pipernicire la literã si pierde curajul. Deasemenea, orientarea numai spre îndrãznealã personalã si spre profetism distruge bisericitatea si sobornicitatea crestinismului, provocând fie erezie, fie schismã, deci pierde smerenia. De aceea pãstrarea capacitãtii de încadrare în disciplinã a unui suflet face dovada armoniei si valorii sale. Cãlugãria slãbeste în suflete slabe si se întãreste în suflete mari. Dar pilda celor de pe urmã aprinde curajul celor dintâi. Voturile monahale au obligativitate de constiintã. De Dumnezeu ascultãm neconditionat toatã viata si fãrã abatere. Dacã însã povãtuitorii nostrii dupã Dumnezeu, staretii si duhovnicii, devin eretici si ca atare se încarcã din partea Bisericii cu pedeapsa afurisirii sau caterisirii, atunci suntem dezlegati de ascultarea lor pentru cã ei au strâmbat dreapta credintã si prin constiinta lor nu se mai exprimã voia lui Dumnezeu. Dar ascultarea de Bisericã nu înceteazã. Obligativitatea voturilor monahale poate înceta numai în cazul extrem de rar când se întâmplã din motive chimice a personalitãtii omenesti, deci si a constiintei în cazul deplinãtãtii de constiintã, însã fãgãduintele rãmân obligatorii iar lepãdarea lor pãcat. Încetarea voturilor e încetarea cãlugãriei. Mãnãstirile cu viatã de sine au slãbit votul ascultãrii si al sãrãciei si din pricina aceasta sunt o formã decadentã de monahism. sus Rostul si însemnãtatea monahismului Se întâmplã ca unii crestini sã nu mai cunoascã rostul monahismului în crestinism. De aceea te poti astepta de la ei la cele mai felurite întrebãri. Dar dacã ni-l cunoastem noi cum trebuie, putem da seama oricând despre rânduiala noastrã. Monahismul se justificã în linii largi cu aceleasi argumente cu care se justificã crestinismul. Crestinismul nu s-a învechit, dovadã cã în orice epocã a istoriei s-au gãsit oameni sã-si dea viata pentru el. Atunci nu s-a învechit nici monahismul, de vreme ce este ales de câte unii ca mod de viatã. Cea mai bunã justificare a monahismului o fac cele trei rosturi cu care a strãbãtut el istoria: rostul spiritual, rostul cultural si rostul social. Rostul spiritual si-l împlineste monahismul prin disciplinarea firii dupã sfaturile evanghelice. Prin aceasta monahul nevoitor se izbãveste de patimile firii si se face cu neputintã arãtarea unei alte forme de viatã dupã Duhul Sfânt. Viata mai presus de fire dovedeste constrângãtor si totusi simplu existenta lui Dumnezeu. Mintea obisnuitã, chiar a celei mai înzestrate si cultivate firi, nu poate face dovada decisivã nici cã este, nici cã nu este Dumnezeu, pentru cã mintea firii acesteia e tot atât de dibace de a dovedi si afirmatia si negatia unuia si aceluiasi lucru. De aceea filozofii si-au dat seama de viclenia ratiunii. ªtiinta când se pronuntã în materie de religie, de asemenea a iesit din domeniul sãu, care este studierea meteriei si a legilor ei pentru folosul practic al oamenilor. Iar religia nu face stiintã ci constiintã. Cãci oamenii nu trãiesc numai cu pâine. De aceea despre Dumnezeu nimenea nu poate grãi cu competentã absolutã decât numai El Însusi, când strãluceste slava Sa pe chipul fiilor Sãi, sfintii. ªi totusi oamenilor le mai rãmâne libertatea sã se îndoiascã. Aceste exemplare rare, sfintii, apar printre oameni din vreme în vreme si aduc în ei chipul lui Hristos Care a dovedit desãvâtsit pe Dumnezeu - fiind stâlpii Bisericii. Acesta este rostul de cãpetenie al monahismului: trãirea crestinismului pânã la tensiunile desãvârsirii, când existenta lui Dumnezeu devine un fapt de natura evidentei absolute pentru toti. Cãlugãrii care realizeazã monahismul sunt în lume fãcliile aprinse ale lui Dumnezeu. Ceilalti, care nu-l realizeazã, umblã cu ele stinse, iar pentru înfrângerile lor morale Dumnezeu este hulit printre oameni (Romani 2, 24). Dar nu acestia calificã monahismul, ci cei dintâi. Rostul cultural este mai modest, totusi de mare pret si el. Ei au împletit rugãciunea cu munca, o muncã de rãbdare, o muncã de constiintã. Cãlugãrii s-au ocupat de copierea cãrtilor sfinte. Astfel, monahilor din pustia Sinai le datorãm cel mai vechi manuscris întreg al Noului Testament. Mai târziu au început sã-si ilustreze cãrtile sfinte cele mai des folosite, dintre care ne-a rãmas o minunatã psaltire. Tot cãlugãrii au fost primii iconari si apãrãtori ai icoanelor în perioada împãratilor iconoclasti. În toate artele minore unde a trebuit migalã si rãbdare deosebitã gãsim pe cãlugãri. De la ei avem obiecte bisericesti de mare valoare artisticã. Printre primii care au îmbrãtisat inventia lui Gutenberg, tiparul, au fost cãlugãrii. Primele tiparnite la noi le-au înfiintat cãlugãrii. Prin munca lor s-a asigurat unitatea limbii românesti. Rostul social e si mai neînsemnat si totusi asa de mare. Mai întâi munca dezinteresatã a cãlugãrilor, care-i izbãveste de lene, e un model de constiintã. Cãlugãrii lucreazã orice ca pentru Dumnezeu nu ca pentru oameni (Coloseni 3, 23). În vremea noastrã constiinta fatã de muncã începe sã fie un factor de mare pret în construirea viitorului oamenilor. Munca iese din stadiul pedepsei si trece în cel al consacrãrii, capãtã o sfintenie pentru constiinta cu care e fãcutã. Cãlugãrii trãiesc în viata de obste având totul de obste. Deci ei au adus pânã în zilele noastre amintirea vie a primelor comunitãti crestine din Ierusalim si Alexandria, unde se împãrtea fiecãruia dupã cum avea fiecare trebuintã (Fapte 4, 35). Deci cãlugãrii prin viata lor de obste sunt o icoanã strãveche a lumii noi. Comunismul la obârsiile lui a fost crestin si va fi si la sfârsit. Cãlugãrii îsi mai justificã rolul lor social si prin faptul cã sunt totdeauna în lupta Bisericii crestine pentru marea cauzã a vremurilor noaste: pacea între popoare. Rugãciunea pentru pacea a toatã lumea cãlugãrii o fac la toate slujbele lor în bisericã, zi si noapte. Pacea nu e numai un bun social ci si un bun spiritual al oamenilor, de aceea noi ne rugãm pentru pace, pentru cã la urma urmei Dumnezeu detine pacea. Astãzi armele nu sunt numai ucigãtoare ci pustiitoare. ªi pentru care pricinã ? Pentru o mai dreaptã repartitie a bunurilor între toti oamenii. Toate religiile pãmântului s-au unit în lupta pentru pace, toate semintiile pãmântului si mintile limpezi sunt în ideea de pace. Niciodatã între cei mai depãrtati si deosebiti nu s-a vãzut asa o unire ca în a cere pacea. Acesta e un lucru mai presus de oameni, de aceea pacea va învinge rãzboiul. Convingerile unite în dreptatea cauzei sunt o putere în care intrã si toti cãlugãrii. N-a auzit Avraam de la Dumnezeu cã dacã vor fi si numia zece drepti nu va pierde cetatea ? (Facere 18, 32) Iatã ce nebãnuite rosturi pot avea acesti oameni sãraci cu duhul, care sunt si cãlugãrii. sus Purtarea monahului fatã de superior si fatã de obste, fatã de ascultãri si fatã de bunurile mãnãstirii În calea vietii duhovnicesti nu sporesti decât pe temeiul încrederii totale în povãtuitorii tãi: staretul sau stareta si duhovnicul. Ascultare si dragoste sã ai cãtre toti din obste, dar cãtre povãtuitorii tãi mai ales, pentru cã ei rãspund înaintea lui Dumnezeu de sufletul tãu. Asadar, de ce sã poarte rãspunderea aceasta suspinând ? Purtarea monahului descoperã adevãrata sa trãire, dacã are o credintã de adâncire sau o credintã de suprafatã. În cazul dintâi va fi pururea cuviincios si smerit, în cazul al doilea îndrãznet si obraznic. Cuviinta sau obrãznicia purtãrii aratã ce duh are în inimã în cazul acela. Stãrile sufletesti molipsesc prin surprindere. De aceea e bine ca povãtuitorii sã grãiascã totdeauna din constiinta slujirii lui Hristos, ca în fata lui Hristos, si atunci vor fi blânzi întru dojanã si smeriti întru mustrare, altfel mustrarea lor învinge dar nu convinge. Niciodatã nu trebuie sã uitãm cã prin purtarea de grijã a pãrintilor luãm îndreptare de la Dumnezeu. Când uitãm lucrul acesta cãdem în întristare. Altii au uitat îndemnul care grãieste ca unor fii: Fiul meu, nu dispretui certarea Domnului, nici nu-ti pierde cumpãtul când esti mustrat de El. Cãci pe cine îl iubeste Domnul îl ceartã si pe tot fiul pe care-l primeste îl bate cu varga (Evrei 12, 5-6). Acesta este examenul purtãrii, esti în stare sã vezi în mustrare grija lui Dumnezeu de tine sau numai o treabã de administratie ? De aici se alege folosul sau începe pierderea de vreme. Purtarea fatã de obste dovedeste si mai bine cum suntem cu adevãrat. Fatã de povãtuitori, ca mai mari, avem o purtare, iar noi între noi altã purtare. Aceasta dovedeste cu câte fete umblãm. Dacã avem pe Hristos în inimã, cãtre toti avem aceeasi fatã, fãcând toate ca pentru Dumnezeu, date în chivernisirea obstii pentru neputinta firii. Asadar de la asezãmântul inimii în duhul lui Dumnezeu izvorãste toatã purtarea monahului cãtre cel dinafarã, iar cele dinafarã, dupã modul cum le face, sporesc duhul celor dinlãuntru. sus Purtarea monahului fatã de rude, prieteni, cunoscuti si fatã de credinciosii care vin la mãnãstire Urmarea lui Hristos stabileste o altfel de rudenie între oameni decât cea dupã trup. Între cei ce iubesc pe Dumnezeu mai mult decât orice altceva se stabileste o rudenie duhovniceascã. Acestia se adunã laolaltã în obsti si împlinesc unul din cuvintele lui Iisus: Tot cel ce se leapãdã de avutiile sale si pentru Mine pãrãseste mamã, tatã, sotie si copii - se întelege, înainte de a le lua - însutit va lua încã în viata aceasta si avutie si tatã si copii - desi cu necazuri - iar în veacul ce va sã fie viata vesnicã. Iatã rudenie, iatã avutii de obste ale mãnãstirii, desi si cu necazuri, dar dãtãtoare de nãdejde a vietii vesnice. Mama si rudeniile Mele sunt cei ce fac cuvântul lui Dumnezeu, din pricina aceasta rudenia mea dupã trup rãmâne pe planul al doilea ca importantã. Cãlugãria dezleagã pe monahi de obligatiile îngrijirii familiei în lume. Cu toate acestea, legãtura nu e ruptã ci rãmâne în dreapta cumpãnire a situatiilor si a celei mai bune solutii. Dacã dai staretului toatã grija ta, o dai si pe aceasta, si cum va rândui, asa va rãmâne. Prea multã întâlnire cu rudele nu e bunã, pentru cã ele aduc grijile lumesti, tânguirea cã au fost pãrãsite si felul de a gândi dupã lume. Sunt totusi rude care se bucurã cu adevãrat de calea noastrã. O viatã îmbunãtãtitã a noastrã le-ar fi singura mângâiere si bucurie care ar cântãri în sufletul lor mai mult decât amãrãciunile. Acesta-i primul folos sufletesc ce se asteaptã de la noi. Iar al doilea e acela al rugãciunilor pentru mântuirea lor. Prieteni, cunoscuti, vizitatori si închinãtori nu mai sunt de folos celui ce se nevoieste sã-si tinã mintea si inima curate de gânduri. Pentru porunca dragostei pot fi primiti, dar dupã rânduiala cea pentru strãini. Putem vorbi cu ei dar la un nivel de seriozitate. Totdeauna si în toate mãnãstirile unde mirenii au fost primiti fãrã nici o bãgare de seamã, acestia au destrãmat rânduiala si au sfârsit prin desfiintarea mãnãstirilor sau si numai a valorii ei duhovnicesti. A umbla dupã vizitatori sau chiar închinãtori este a umbla dupã slava desartã. Într-o atare mãnãstire nu se adâncesc monahii în Duhul lui Dumnezeu ci în duhul lumii. De aceea în mãnãstirile clasice nu se îngãduie cu usurintã nici intrarea pãrintilor sau a fiilor dupã trup. Pânã sã covârsesti cu dragostea peste toatã fãptura trebuie sã te nevoiesti cu înfrânarea spre toatã zidirea. sus Tâlcuirea rânduielii tunderii în monahism Intrarea în cãlugãrie se sãvârseste în vremea Sf. Liturghii, îndatã dupã intrarea cea micã cu Evanghelia. Spre stiintã, pe scurt, Sf. Liturghie este slujba de cãpetenie a Bisericii în care e prezentatã viata si învãtãtura Mântuitorului precum si lucrarea de mântuire a omului prin jertfa de pe Golgota. Sf. Liturghie este repetarea sau continuarea peste veacuri a aceleiasi jertfe si taine. Fratele care vine la cãlugãrie este o roadã a acestei jertfe. Bratele pãrintesti îl asteaptã deschise pe cruce. Aceasta e cea mai puternicã chemare ce s-a putut face vreodatã oamenilor. În fata ei pãrãsim viata cea usuraticã a firii si dorim sã dãm si noi vietii acelasi înteles. Iar slujitorul tainei lui Dumnezeu, preotul sau arhiereul, primeste pe fratele înaintea usilor împãrãtesti, deschizâdu-i urechile dragosei prin cuvintele Domnului: Veniti la Mine toti cei osteniti si împovãrati - cu pãcatele - si Eu vã voi odihni pe voi . Pãcatele, patimile, ostenesc si încarcã, slãbesc si apasã sufletul în întuneric. Dorul dupã odihnã de acestea este fundamentat în suflet. Acestui dor nimeni si nimic nu-i poate rãspunde decât Iisus. De la El învãtãm smerenia si primim odihna, adicã nepãtimirea. Cuvântul de lãmurire continuã si prin el fratele e adus înaintea lui Dumnezeu în privinta dorintei sale. În fata sfinteniei lui Dumnezeu avem deodatã aceste simtãminte contradictorii, de fricã si de bucurie, de temere si de atragere. Dar nu numai Mântuitorul e nevãzut de fatã, ci si Preaslãvita Sa Maicã, sfintii îngeri si toti sfintii cei dintre oameni vin de fatã asupra hotãrârii fratelui cu destinul sufletului sãu. Stau plecate privirile întregii lumi vãzute si nevãzute. Acestia sunt martorii nostrii în ziua rãsplãtirii, când Mântuitorul nostru va veni sã judece vii si mortii, nu dupã cum vom fãgãdui mãrturisind - cu gura - ci dupã cum vom pãzi si împlini - cu fapta - cele ce vom fãgãdui . Deci e întrebat fratele de ce a venit în fata altarului, în fata jertfelnicului Domnului. Iar fratele rãspunde spunânu-si dorinta cãlugãriei. Dorinta aceasta e însã o convingere. Preotul confirmã bunãtatea si fericita alegere a fratelui. Fratele a ales biruinta asupra firii, urmezã sã o câstige prin osteneli si suferinte. O astfel de hotãrâre, ca sã ducã la rezultat, trebuie sã îndeplieascã o condite esentialã: sã fie o hotãrâre a libertãtii sale. Libertatea constiintei e cel mai adânc bun spiritual pe care-l avem la îndemânã în viatã. Acesta este factorul de care Biserica tine seama si garanteazã seriozitatea convingerii, alegerii si statorniciei. Sila împrejurãrilor, sila neputintelor, sila înfrângerilor, dacã nu se vor converti în convingere, nu stau garantie pentru clugãrie. Fãgãduintele cãlugãriei sunt asadar pe viatã, viatã petrecutã într-o mãnãstire. Urmeazã întrebãri si rãspunsuri, cele trei rãspunsuri sau voturi monahale. Primul este fecioria, al doilea ascultarea de povãtuitor si de frati, iar al treilea sãrãcia, lipsurile vietii cãlugãresti. Dupã aceste trei fãgãduinte din partea fratelui, preotul, slujitorul tainei, lãmureste mai pe larg în ce constau aceste sfinte fãgãduinte. Mai întâi cã sunt date în fata Celui Sfânt, cã sunt scrise de îngeri si cã vom da seama de ele si la sfârsitul lumii. Trãite aceste fãgãduinte, prin ele se aratã în viata noastrã viata Domnului, întrucât El Însusi este viata vesnicã. Viata moahalã nu este o viatã dupã trup. Poftele lui trebuiesc stinse. Cuviinta fatã de om trebuie câstigatã si mintea curãtitã prin nevointe, cãci si trupul e chemat la sfintenie si viatã vesnicã. De aceea si el trebuie fãcut ascultãtor de Dumnezeu. Postul, osteneala, privegherea, îl îmblânzesc. Ascultare sã ai fatã de toti. În ascultãri fãrã cârtire zice preotul. La viclene gânduri sã te astepti, care vor sã zdruncine hotãrârea de a merge prin greutãti în urma lui Hristos. Acestea vor sã te întoarcã înapoi de la calea Duhului iarãsi la calea firii. Firea trebuie tãmãduitã de fricã în fata suferintei. Pentru dobândirea vietii duhovnicesti trebuie sã birui si toatã dragostea firii, chiar si dragostea de pãrintii dupã trup. Nici dragostea de sine nici dragostea de slavã sã nu mai ai. Nu împãrti sufletul tãu ci adunã-l din toate si dã-l întreg lui Hristos. De toate sã fii sãrac, ca sã atârni întru totul de Dumnezeu. Oamenii te vor defãima, neîntelegându-ti viata, dar nu uita cã nici viata lui Iisus nu au înteles o cei ce L-au rãstignit. Oamenii prea legati de fire nu au înteles niciodatã vietuirea cea mai presus de fire, de aceea s-au temut de aceia cu o astfel de vietuire ca de un rãu, ca de o mustrare si i-au fãcut mucenici. Iar cuviosii au trãit o viatã de bunã voie, o viatã de mucenici. Vietile Sfintilor ne sunt nouã hranã si curaj în urmarea lui Hristos, precum si convingerea cã e cu putintã aceastã urmare. Hristos fãcându-Se om ne-a dat nouã aceastã putintã. Cu toate acestea viata dupã Hristos nu e o viatã de vis sau de visãtori, nici o viatã cu minuni. Lepãdarea de sine si crucea rezumã toate greutãtile ce le vom avea cu firea cea veche si ne prevestesc multã umilintã în lumea aceasta. Dar tocmai acestea când le vom împlini ne fac dovada cã viata noastrã e dupã Dumnezeu. Întru aceasta ne stã puterea, de a ne bucura întru necazuri. Cu trupul ne amãrâm pentru greutatea virtutilor dar cu sufletul ne bucurãm pentru plata pe care o aduc. Fratele e întrebat dacã poate mãrturisi aceastã conceptie de viatã. Cu Harul lui Hristos acest fel de vietuire e cu putintã. Preotul se roagã în continuare lui Dumnezeu, amintind si fratelui cã dragostea lui Dumnezeu fatã de cel mai mare pãcãtos e mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu, de aceea Dumnezeu nu uitã de om cum uitã omul de Dumnezeu. De aceea El stie dorul fratelui si adaugã la acesta puterea Sa, spre împlinirea poruncilor Sale. Sfaturile evanghelice prin fãgãduintã solemnã devin porunci. Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e sã ne dãruim Lui pe noi însine, pe viatã. Dumnezeu primeste si îmbrãtiseazã, apãrã si întãreste un asemenea dar. Abia cu aceastã dãruire a dragostei prindem putere asupra greutãtii, asupra neputintei si cãpãtãm curaj în nevointe. Un duh nou se sãlãsluieste întru noi din clipa aceasta. Îl avem noi mai de demult, dar acum a prins el inima noastrã în razele lui. Cãci duh dumnezeiesc este dragostea care a fãcut sfinti. Cu capul plecat si cu cartea rânduielii cãlugãriei pe cap, preotul se roagã lui Dumnezeu sã-l primeascã si pe fratele acesta în ceata celor care au pãrãsit toate cele lumesti si s-au fãcut vrednici de Dumnezeu. Întãrit de Adevãr, îngrãdit de Duhul Sfânt, hotãrârea fratelui sã fie neclintitã în rãzboaiele cu mestesugirea potrivnicã. Biruinta se câstigã prin rãbdarea întãritã de Dumnezeu cu Har si prin rugãciunile Maicii Crestinãtãtii, Preasfânta Stãpânã de Dumnezeu Nãscãtoarea si ale tuturor sfintilor întru care S-a proslãvit Dumnezeu Cel în Treime închinat. Toti îsi pleacã capetele. Preotul din nou se roagã lui Dumnezeu sã-l primeascã pe fratele acesta, care si-a ales din feluritele cãi de mântuire pe aceasta a jertfei de sine. Rugãciunea continuã ca poftele si gândurile firii sã fie ridicate de la dânsul odatã cu tunderea pãrului, al cãror semn este. Pãzirea poruncilor aduce în fire sfintenia Celui ce a dat poruncile. Preotul mai cere de la Dumnezeu si darul nestrãmutãrii hotãrârii fratelui, vointa otelitã care i-a caracterizat pe nevoitori. Cu acestea slujitorul Sf. Liturghii se apropie de Cel ce nevãzut sãvârseste Taina, Hristos, întinde mâna sa dupã Sf. Evanghelie asezatã în fata icoanei Mântuitorului din tâmplã si zice: Iatã Hristos, nevãzut, aici stã de fatã . ªi preotul mai întreabã odatã pe fratele dacã face pasul cãlugãriei de bunã voie, deplin liber, fiindcã numai acesta e factorul sufletesc hotãrâtor în cãile omului. În adâncul fiintei sale omul e libertate. Acesta e darul lui Dumnezeu fãcut omului, prin care l-a deosebit de toatã fãptura vãzutã si l-a înrudit cu îngerii si cu aceasta l-a fãcut capabil si de viatã îngereascã. Cãlugãria e asadar o logodnã cu modul mai presus de veac al vietuirii îngeresti. Fratele afirmã definitiv libertatea constiintei sale în fata Celui ce-i va desãvârsi libertatea. Logodna aceasta începe însã cu foarfecele, unelte care taie vãlul necunostintei de Dumnezeu de pe suflet sau mrejile patimilor de pe minte. La aceastã tãiere nu numai cã te învoiesti, dar sãruti si foarfecele, mijloacele fizice sau morale cu care se face aceastã rupere a sufletului si a mintii de patimi. Aceasta a fost ultima zi din viatã în care ai mai avut pãreri personale si vointã proprie. De la logodna cu îngerescul mod de viatã sub o nouã lege, tãierea voii si a toatã pãrerea îti este lege. Aceasta o ai chiar din mâna lui Hristos. În lumea nevãzutã sunt mii si milioane de fiinte si numai o singurã voie a lui Dumnezeu este. Prin cãlugãrie intri în aceastã lume ca sã completezi locul cetei a doua îngeresti pe care Dumnezeu a hotãrât sã-l împlineascã cu oamenii care, în trup greoi fiind, biruie în lupte pe îngerii cei cãzuti prin neascultare. De aceea, ca sã sui la sfârsitul zilelor la aceastã destinatie cereascã, trebuie sã înveti firea de a nu avea pe pãmânt altã voie decât numai voia lui Dumnezeu, precum e si în cer. Ce rost mai au aceste foarfeci ? Foarfecele, povãtuirile, mustrarea, dojenirile, ocara au rostul tãierii patimilor, cãci cu tãierea voii se taie toatã patima. Iar al doilea rost al foarfecelor este venirea la cunostinta adevãrului care este Hristos. Adevãrul este fiintã vie. Noi însã suntem fiintã, dar prinsã în amãgiri. Trebuie tãiate amãgirile ca sã fiintãm în Adevãr, adicã în Hristos. El e usa la casa Tatãlui, iar Duhul e cheia cãruia Fiul îi deschide. Aceasta-i cunostinta adevãrului cu noi, cu calea noastrã dupã Duh, cu destinatia noastrã cereascã. Pe acest înteles luptãtorul primeste nume nou, dupã al unuia dintre sfintii care bine s-au nevoit. De aici începând, de la darea numelui, monahul e un nou botezat, care îsi întelege personal Botezul. Aceasta nu e repetarea primului Botez, ci înnoirea lui. Viata lui viitoare, desi continuatã pe pãmânt, va avea sã fie o slavã a Sfintei Treimi. Întreaga Sfântã Treime îsi face sãlas într-un ales. Chematii sunt multi, dar vin numai câte unii care se aleg. Cu acestea începe noua îmbrãcare în Hristos, din afarã vãzându-se cele ce urmeazã. Mai întâi o cãmasã albã, hainã luminoasã a Sfântului Duh, Harul luminii dumnezeiesti care stinge pentru totdeauna mohorâciunea întristãrii din patimi si lumineazã firea cu slavã dumnezeiascã. Acum e logodna cu darul luminii de pe Tabor, urmeazã lucrarea de o viatã si înmultirea lui pânã cuprinde în dumnezeiascã vãpaie nu numai sufletul ci si trupul. Aceasta e haina noastrã, haina de luminã pentru ziua de nuntã a Fiului, care este la sfârsitul veacului acestuia si începutul veacului viitor. Urmeazã paramanul a cãrui însemnare, ca sã n-o uitãm, e scrisã pe el: Luati jugul Meu cã este bun si sarcina Mea usoarã . Iar din prooroci: Dat-am spatele Meu spre bãtãi si obrazul Meu spre pãlmuire si fata Mea n-am ferit-o de scuipãri . Iisus e arãtat de Revelatie si ca înger de mare Sfat , ca unul ce a descoperit Calea de mântuire. Cu aceastã Cale a îngerului de mare Sfat al lui Dumnezeu ne logodim si din aceastã pricinã calea scrisã pe paraman e numitã a îngerescului chip, cãci nu sunt aceste cuvinte dintre cuvintele îngerilor. Crucea aminteste de toatã lucrarea de mântuire, de umilirile prin care a trecut Iisus nevinovat, de desãvârsita jertfã de Sine. La aceeasi cale ne fãgãduim si noi, printre ocãri si scuipãri, cãci noi vrednici suntem de acestea. Jertfa Mântuitorului a dat Crucii putere de alungare a mestesugirii potrivnice. Crucea este podoaba Bisericii, Crucea este întãrirea credinciosilor si dracilor ranã. Armã împotriva diavolului crucea Ta ne-ai dat cântã Biserica. Dulama nu are decât însemnãtatea culorii negre, semnul lepãdãrii de lume. Lumea îmbracã haine colorate, cãlugãrul stinge de pe sine culorile cu viata curatã a pocãintei. Cingãtoarea au descoperit-o luptãtorii pentru cã prin ea îsi mãresc puterile de luptã. Cãlugãrul are aceastã luptã: omorârea firii sale celei vechi si nevointa înnoirii duhului. Culionul vine de la coif, care e un acoperãmânt de luptã, cu rostul sã apere capul de sãgeti. El înseamnã nãdejdea de mântuire. În lupta cu patimile, cu firea, cu viclenele gânduri, adeseori primim sãgetile deznãdejdii în cap. Dacã însã suntem întãriti lãuntric cu credinta, nãdejdea si dragostea - în Dumnezeu trei paveze aprinse ale Duhului Sfânt: una a mintii, una a inimii si una a vointei - sãgetile vicleanului nu ne ating, ci-l ard ale noastre pe el. Cãci celor întãriti în smerenie le îngãduie Dumnezeu sã-l ardã pe vicleanul cu sabia duhului. Rasa aminteste hainele de zale care apãrã pieptul si toate încheieturile. Rasa e îmbrãcãmintea cuviosilor care sting toate gândurile rele si îndemnãrile voii proprii, smerindu-le cu gândul mortii. Haina aceasta de luptã are deasemenea culoarea neagrã. Cu gândul mortii omori plãcerea pãtimasã de viatã desartã. Culoarea neagrã a îmbrãcãmintii cãlugãresti nu are însemnãtatea de doliu pe care o are aceastã culoare la mireni. Sandalele sunt încãltãmintea usoarei alergãri în luptã, cãci mult trebuie sã alergi pânã plinesti gãtirea Evangheliei pãcii. Pânã la pacea nepãtimirii e mult de alergat si totusi trebuie ajuns la pacea evanghelicã (pentru care avem Evanghelia) în termen. Termenul dobândirii biruintei asupra patimilor e pânã este ziuã adicã mai înainte de seara vietii sau chiar a noptii. Ca sã stim cum sã ne împãrtim vremea sau stadiul vietii acesteia, aducem la mijloc cuvântul Sf. Ioan Scãrarul: Celor începãtori stirea cã sunt dupã Dumnezeu le-o dã pasii lor care sunt roadele smereniei. Celor din stadiul de mijloc, disparitia luptelor, iar celor desãvârsiti, manifestarea si prisosinta luminii dumnezeiesti . Mantia se vede în zugrãvirile sfintilor mucenici, apartinând si ea îmbrãcãmintii ostasilor. De la dobândirea nepãtimirii firea omeneascã se bucurã de harul luminii dumnezeiesti, ca si îngerii. De vrei sã te faci cãlugãr, fã-te ca focul. Mantia desi e neagrã nu înseamnã gândul mortii, desi cuviosii adormiti se înfãsoarã în mantie. Mantia e o îmbrãcãminte plisatã, ceea ce aminteste o îmbrãcãminte de raze a unei lumini necreate, tâsnind ca fulgerele din fiinta lui Dumnezeu asa cum s-au învrednicit s-o vadã pe Muntele Tabor Petru, Iacov si Ioan, si aceasta numai cât îi este cu putintã firii omenesti. Aceasta este îmbrãcãmintea nestricãciunii si sfinteniei, lumina dumnezeiascã în care au strãlucit multi, oameni dupã fire si dumnezei dupã har (Sf. Simeon Noul Teolog). Camilafca e un vãl usor, aproape strãveziu, care pogoarã de pe cap la corp. Desi e negru si el, nu înseamnã gândul mortii. E un simbol al mintii care sub puterea curãtitoare a Harului devine strãvezie, devine de culoarea cerului si se vede pe sine ca luminã întelegãtoare. Aici e o mare tainã a vietii duhovnicesti. Altarul mintii în care s-a sãlãsluit Hristos la Botez devine tot luminos si lumina dumnezeiascã din Iisus strãbate catapeteasma care este trupul în întregimea lui si astfel mintea noastrã se uneste cu mintea lui Hristos - cum spune Sf. Apostol Pavel - si tot trupul nostru se face primitor de luminã întelegãtoare. Iatã unde are sã ajungã rugãciunea mintii, sã strãbatã nu numai luptele ci si nepãtimirea. Într-o atare tãrie si deplinãtate de Duh mintea nu mai cugetã gresit sau rãtãcit pe Dumnezeu ca obiect ci ne întâlnim noi si Dumnezeu în acelasi subiect al unei altfel de cunoasteri, mai presus de firea de dincoace a mintii (Dumnezeu este subiectul universului vãzut si nevãzut si tot universul este obiectul cugetãrii lui Dumnezeu; deci Dumnezeu gândeste lumea iar nu fãptura Îl gândeste pe Dumnezeu; când face aceasta nu e de mirare cã nu-L gãseste, de vreme ce-L face ceea ce nu e: obiect). În felul acesta El se face hranã mintii noastre cãci în ea s-a sãdit putinta unirii omului cu Dumnezeu. Metaniile sunt o asemãnare a sabiei. Rugãciunea mintii este sabia Duhului care taie gândurile rele cu Numele lui Iisus. Propriuzis, Iisus ne izbãveste neîncetat de lupta potrivnicã: Cu Numele lui Hristos Iisus batem pe vrãjmasi. Cãci armã mai puternicã asupra diavolului ca Numele lui Dumnezeu în cer sau pe pãmânt nu este (Sf. Ioan Scãrarul). Crucea de mânã noului mãrturisitor al lui Hristos îi aminteste cã lepãdarea de sine si luarea crucii e o lucrare permanentã în toatã calea spiritualã. Bobul care nu vrea sã moarã, fie chiar si de grâu, nu mai aduce nici o roadã. Mântuirea se lucreazã numai pe ruinele egoismului. Fãclia nu este o simplã luminitã sau simplã candelã aprinsã. Însemnãtatea ei în rânduiala cãlugãriei e mult mai cuprinzãtoare si vrea sã spunã cã noi însine trebuie sã ne transformãm într-o fãclie. Noi suntem pietrele, lemnele sau jertfa de bunã voie pe altarul lui Ilie, altarul de dovedire al adevãratului Dumnezeu. Iar de foc se va îngriji Dumnezeu. Dovezile existentei Celui Preasfânt - cele mai strãlucite dovezi - sunt sfintii în lumina dumnezeiascã. Acesti biruitori asupra firii, asupra zidului, a vãlului necunostintei de Dumnezeu, aduc irezistibil pe oameni sã dea slavã si sã cunoascã pe Dumnezeu. Asa au strãlucit ca soarele: Avva Sisoe, Avva Pamvo, Avva Siluan, Avva Simeon Noul Teolog, Sf. Serafim de Sarov, ca sã nu pomenim decât pe cei mai cunoscuti. Dupã ce noul monah a primit toatã îmbrãcãmintea si uneltele de ostas al Duhului, preotul îl binecuvinteazã. Acestia sunt binecuvântatii Tatãlui Meu , binecuvântatii Sfintei Treimi. Preotul, iconomul Tainelor lui Dumnezeu, se roagã pentru noul monah sã fie numãrat în ceata cuvântãtorilor de Dumnezeu si scris în Cartea Vietii, sã strãbatã în lumea aceasta toatã calea asceticã, prezentatã în icoana cãlugãrului rãstignit pe cruce, interiorizat, cu fãcliile aprinse, desi în afarã patimile îi strigã toate: Dã-te jos de pe cruce . Cu acestea, noul monah este dus într-o stranã. Asa i se dã un loc în Biserica luptãtoare. ªi continuã Sf. Liturghie în care se iveste rugãciunea pentru noul luptãtor al Duhului: sã fie acoperit de cãtre sãgetile potrivnicului si ajutat de Dumnezeu ca sã petreacã în smerenie, dreaptã credintã si neprihãnire, ca sã biruie firea cea veche a patimilor si sã creascã într-însul omul cel nou, Hristos. Ectenia continuã: ... si pentru iertarea pãcatelor lui . Cãlugãria e dãtãtoare de Har, sterge tot trecutul pãcatelor, e Tainã a Pocãintei. Avva Moise Arapul cel din tâlhari a ajuns preot. Sf. Liturghie se orienteazã si ea cu atentie cãtre noul mãrturisitor al Jertfei, care acum e un nou botezat. Trisaghionul - cântarea Sfintei Treimi - e al Tainei Botezului sau a praznicelor împãrãtesti: Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati si-mbrãcat . Bucurie în cer s-a fãcut, bucurie împãrãteascã. Stihurile Apostolului sunt profetice: Domnul este luminarea, Domnul si Mântuitorul meu, de cine mã voi teme ? Domnul este sprijinitorul vietii mele, de cine mã voi înfricosa ? Pânã aici nu s-a arãtat si latura de primejdie a rãboiului. Pot apare lupte ascutite, rãniri, amãgri, curse, înfricosãri, vedenii mincinoase, nãluci, halucinatii, spãimântãri. Multimea curselor o trece smerenia, ea nici mãcar atinsã nu e. Vedenii nu primi, în primejdii atârnã-te de Dumnezeu. Apostolul cãlugãriei aminteste încã odatã simbolul îmbrãcãmintii de rãzboi. Toti sunt îndrumati de Apostolul Pavel sã-si întãreascã curajul, întemeindu-se pe tãria puterii lui Dumnezeu. Firea noastrã trebuie sã o îmbrãcãm cu toate armele cu care l-a bãtut Iisus pe potrivnic. Cãci nu suntem împotriva firii ci împotriva duhurilor rãutãtii care au abãtut firea de la Dumnezeu. Cu armele lui Dumnezeu vrãjmasul spiritual poate fi biruit. Ca începãtori avem a ne lupta cu patimile noastre si cu deprinderea sau învãtarea smereniei, care e o nouã armã. Pentru curse mai grele, rãzboiul cu diavolul e al celor mai sporiti si desãvârsiti. Aceasta e prin îngãduinta lui Dumnezeu, fie ca prin om sã-l judece Dumnezeu pe diavolul, fie ca pe om sã-l smereascã prin potrivnic. A sta drept în luptã nu e a firii omenesti nici a virtutii tale ci a harului lui Hristos si a tot ajutorul lui Dumnezeu. Apostolul se încheie cu un stih de smerenie din Psalmi, dupã care luptãtorul prin firea sa e sãrac, un neputincios, dar care poate striga în constiinta sa cãtre Dumnezeu si e auzit si izbãvit din toate necazurile lui. De la cunoasterea acestei sãrãcii din fire, a sãrãciei noastre de duh, de aici începe îmbogãtirea noastrã în Dumnezeu. Evanghelia cãlugãriei reaminteste pe scurt cã unui ucenic Iisus îi cere: capacitate sau putere de dragoste, capacitate sau putere de suferintã, mai exact spus de jertfã, îi cere o încredere neclintitã în biruinta asupra patimilor si asupra puterii potrivnice, iar ca o încununare îi cere curajul smereniei sau al umilirii. Cu aceste însusiri sufletesti se ajunge la odihna sufletului sau nepãtimirea. Acestea se pot ajunge încã în veacul acesta, iar în veacul viitor ucenicul va intra în ziua cea neînseratã a odihnei. Sf. Liturghie continuã, iar la vremea dumnezeiestii Împãrtãsiri vine si noul monah, cãci dupã cum la primul Botez e rânduitã si Sf. Împãrtãsanie asa si la al urmãrii lui Hristos. Cu sufletul si cu trupul sã mã sfintesc, Stãpâne, sã mã luminez si sã fiu Tie casã prin împãrtãsirea Sfintelor Taine, sã Te am pe Tine cu Harul vietuind întru mine, cu Tatãl si cu Duhul, mult Milostive, Fãcãtorule de bine . Ca focul si ca lumina sã-mi fie mie Trupul si Sângele Tãu cel scump, Mântuitorul meu, arzând materia pãcatului si mistuind spinii patimilor si luminându-mã întreg pe mine, care mã închin dumnezeirii Tale . Aceasta este taina unirii cu Hristos, unul din rosturile Liturghiei. În vremea rugãciunii Amvonului de la sfârsitul Liturghiei, noul cãlugãr primeste o Evanghelie în mâini, ca bine sã-si întipãreascã în suflet acest testament nou pe care l-a primit si el din darul lui Dumnezeu. Fãgãduinta lui cãtre Dumnezeu o sãrutã toatã obstea, sãrutând si ei Evanghelia si crucea noului monah, întrebându-l cum îl cheamã. Noul monah îsi spune numele sãu nou si fiecare îi ureazã sã se mântuiascã, sã sfinteascã si el numele acesta si sã fie primite la Dumnezeu si rugãciunile lui pentru obste, pentru crestinãtate si pentru toatã fãptura. Cu aceasta se încheie Sf. Liturghie iar noul ales, cu lumânarea aprinsã, cu sufletul luminat, iese si el din bisericã si merge la staret sau egumen pentru blagoslovenie si dulce povãtuire. Acesta îl învatã iarãsi despre însusirile sufletesti cu care se realizeazã cãlugãria: ascultarea de Hristos, lepãdarea de voia proprie, smerenia si celelalte, din care l-a luminat si pe el Duhul lui Dumnezeu în calea aceasta. Îi adânceste în suflet statornicia si dragostea de aceastã aleasã cale: Asa sã-ti fie toate zilele vietii tale în cãlugãrie ca ziua cea dintâi. De acum, fiule, înfloreste unde te-a chemat si te-a sãdit Dumnezeu. Amin.
Ieromonah Arsenie Boca
- |
martedì 29 gennaio 2019
martedì 22 gennaio 2019
lunedì 21 gennaio 2019
domenica 20 gennaio 2019
DIALOGURI CU PARINTELE ARSENIE PAPACIOC
DIALOGURI CU PARINTELE ARSENIE
PAPACIOC
2
DESPRE CÃLUGÃRIE
Pãrinte, este bine sã îndrumãm pe cineva la cãlugãrie?
Este bine sã le explici marea valoare a vietii de mânãstire si sã-i lasi sã mediteze singuri.
Sunt unii care nu pot lua hotãrârea singuri. Asteaptã sã le zici tu: "Hai, du-te!"
Pãi, nici nu trebuie. Acesta este un urias drum pe cont propriu. Când zice: "Mã duc!" si "Nu mã duc!",
înseamnã cã nu este bun de mânãstire. Când i-a venit focul, i-a luat inima foc, frige, si fuge încotro îl
cheamã.
Un frate a vrut sã se ducã la mânãstire. Avea si viatã îmbunãtãtitã, avea si avere. A vândut-o, si-a fãcut
bocceluta si a plecat. Când a ajuns la marginea satului si-a adus aminte cã mai are de pus la punct o
chestiune. Si s-a întors a mai stat o bucatã de timp.
Vã spun, când te-ai hotãrât sã te duci la mânãstire, nu te mai uita înapoi! Dracul este în stare sã angajeze
toatã lumea de pe pãmânt sã te întoarcã! Si dacã te-ai dus, face orice ca sã te scoatã din mânãstire. Asa
de mare este monahismul!
Iar si-a fãcut bagajul, iar a ajuns la marginea satului si iar a uitat ceva nefãcut acasã. Si s-a întors din nou
si, la marginea satului, s-a dezbrãcat în pielea goalã, a aruncat totul de pe el, si fugi si fugi înainte la
mânãstire! Ati vãzut dracii! Dumnezeu i-a descoperit staretului ca sã deschidã portile mânãstirii pentru
atletul lui Hristos. Staretul astepta si el sã vadã, si când a vãzut... Vedeti, se aprinsese inima în el. Deci,
nu se poate sã vinã cineva cu "Mã duc" si "Nu mã duc". Vã spun, la mânâstire se duce numai dintr-o
necesitate sufleteascã, dintr-o nebunie pentru Hristos. Dacã nu e, încep ispitele mânãstirii si nu rezistã
fratele respectiv.
Asta trebuie sã urmãreascã cineva. Pentru cã sunt un soi de ispite extraordinare, cãrora nu le rezisti usor,
ci doar dacã ai plecat cu focul în inimã. Si la mânãstire sunt veniti neformati, needucati, si depinde si de
motivul initial din care au plecat. Nu se merge la mânãstire dintr-o înaltã ratiune stiind cã e foarte bine -,
ci dintr-o necesitate sufleteascã.
Foarte mult urãste satana mânãstirile. Numai faptul cã stai aici nu-i convine dracului. Aici, fratele sau
cãlugãrul se mai adaugã, se îmbunãtãteste. Ca o gãinã care stã pe o grãmadã de grâu si nu are cum sã
moarã de foame. Mai ciuguleste si ea ceva.
La mânãstire faci tãierea voii. Ne numim pãrinti si maici pentru cã ne nastem pe noi însine prin tãierea
voii. Deci, suntem pãrintii propriilor noastre nasteri. Putin lucru este sã slujesti lui Dumnezeu si Maicii
Domnului toatã viata? Un pai dacã ridici de jos, pentru Hristos îl ridici: primesti platã. Putin "ozon
divin" vine peste cel din mânãstire? Noi trãim prezentul. Si dacã trãim prezentul, recuperãm trecutul si
cucerim viitorul. Noi trãim momentan; nu am grija "ce voi face mâine?" Dacã trãiesc astãzi bine, si
mâine este harul lui Dumnezeu peste noi. Astãzi am trãit bine, mâine trãim iar bine. Deci, problema unei
zile este problema unui timp foarte îndelungat. De asta m-a fãcut sã spun: orice clipã înseamnã un timp
si orice suspinare poate fi o rugãciune.
Poate veni gând sã pleci la mânãstire, ca sã fugi de lupta pe care ti-o dã lumea aici?
3
Pãi, nici nu te primeste mânãstirea. Dupã ce ai biruit totul, vii la mânãstire. Dacã nu ai reusit acolo, aici,
la mânãstire, cum poti sã birui? Spune Mântuitorul: Dacã Eu vã spun niste lucruri omenesti, si nu le
pricepeti, cum o sã pricepeti dacã v-as spune lucruri ceresti?
Eu sunt plecat de vreo cincizeci de ani, sunt extrem de multumit, mi-e fricã sã spun cã sunt fericit, dar
spun: ce-as fi fãcut eu în lume? Fãcusem ceva arte, ca sã-mi arãt talentele, dar toate aceste lucruri nu
aveau nici un fel de sãmântã de viitor, decât satisfactii momentane. Problema care se pune este ca în
fiecare zi sã putem cuceri vesnicia. Ãsta este idealul. Aveam gândul sã ajung ceva în viata mea,
profesor; dar acesta nu este un ideal, e un scop omenesc. Idealul este sã slujesti la ce e mai înalt posibil.
Dacã tu nu stii cã slujesti lui Dumnezeu, Care e vesnic, ai sã te împotmolesti. Trebuie sã fii atent:
"Stai, cã asta nu tine de vesnicie. Asta nu o fac". Dacã vii la mânãstire, putin lucru este? Bucuri pe
Dumnezeu cu pozitia ta toatã viata! N-avem noi motive sâ fim bucurosi? Cã zice Sfântul Ioan Carpatiul:
"Sã nu mai fericiti pe nimeni, cãlugãrilor, numai pe voi sã vã fericiti!" Si dacã intri la mânãstire,
fereascã Dumnezeu sã nu mai stai! Cazi anatema! Intrarea la mânãstire este intrarea în rai, si iesirea de
la mânãstire este plecarea din rai.
Când m-am dus la mânãstire era iarnã, iar la Cozia se fãcea Vecernia în trapezã. Si m-a pus pentru prima
datã, începãtor, m-a pus sã citesc catisma de la Vecernie. Si am început sã citesc. Am citit. Un pãrinte,
Ghervasie: "Ascultã, frate Anghele! De unde stii sã citesti?", pentru cã el nu stia carte. "Eu asa m-am
nãscut, pãrinte. Nu stiu de când!" M-am umplut de un mare folos. Si am stat de vorbã cu un domn, mult
mai târziu, care dorea sã facã niste mânãstiri dupã placul lui, nu dupã traditia noastrã crestinã ortodoxã,
care au înteles-o foarte putini. Domnule, si i-am spus întâmplarea cu Ghervasie: "Uite cine a tinut
monahismul, un nestiutor de carte, care era un mare trãitor în inima lui si trãia monahismul întreg prin
el". Si acum îl pomenesc pe Ghervasie, ca un mare exemplu care mi s-a dat, deci ca un mare învãtat. Pe
mine nu mã interesa sã cunosc "tipic si la inimã nimic". Pe mine mã interesa sã intru într-o permanentã
legãturã cu Dumnezeu.
Sfântul Ioan Scãrarul considerã lepãdarea de lume prima treaptã a urcusului duhovnicesc. Este
necesarã lepãdarea de lume pentru orice crestin, sau numai pentru cãlugãri?
Sfânta Scripturã este pentru toatã lumea, cu pasaje speciale pentru monahism: Cine lasã tatã, mamã,
frati..., cine ia crucea si-Mi urmeazã...", e altceva. Vrei sã fii desãvârsit? Atunci îti recomand aceste
lucruri. însã lepãdarea de lume poate sã fie si în sufletul unui mirean, în sensul cã îsi vede de mântuirea
lui si se tine de Hristos cu orice chip. Deci, si pentru el este valabilã lepãdarea de lume, de patimi.
Noi, cãlugãrii, nu ne lepãdãm de lume într-un sens exclusiv. Noi dorim cu orice chip ca lumea aceasta sã
fie ajutatã de Dumnezeu, si dacã ne punem în situatia de rugãtori pentru lume, aceasta înseamnã cã
suntem alãturi de Hristos, deci, cândva si undeva ne putem numi "mântuitori". Deci, nu desconsiderãm
lumea. Nu existã pustnicii valabile dacã nu ai toatã lumea în inima ta! Toatã lumea aceasta strigã cu
orice chip: "Ajutor!"
Dacã rãsare, te miri cine, si îsi asumã rolul de dãruitor al lui Hristos si rugãtor pentru lume, acela este
Cel ce este. Asa cã lepãdarea se referã si la cei din lume. Dacã însã e vorba sã schimbi locul, nevointele,
mentalitãtile, atunci lepãdarea se referã numai la monahi, dar cuvântul este valabil si pentru laici. Pentru
cã acest cuvânt al Sfântului Ioan Scãrarul l-a citit multã lume laicã si s-a întrebat: "Ce sã fac?", si atunci,
vrând-nevrând, s-au oprit de la anumite porniri rele. Si nu numai atât, a vrut sã se împlineascã si cu ceva
bun. Si atunci el s-a folosit de cuvântul acesta, laic fiind:
"Du-te în lume si vezi ce-ti mai trebuie", a zis Dumnezeu unuia care a întrebat: "Ce-mi mai trebuie,
Doamne, ca sã fiu desãvârsit?" Si l-a trimis în lume. Si l-a gãzduit un oarecare ins cizmar. Cizmarul l-a
primit cu mare plãcere, cu mare bucurie cizmar care câstiga ce câstiga si împãrtea banii la sãraci, la
bisericã si la gospodãria lui; care mergea noaptea la bisericã si, spre uimirea celui ce-l urmãrea, i se
4
deschideau usile bisericii singure, si el nu stia cã este urmãrit. Si era laic. Avea sotie si copii. Fatã de
curiozitatea aceasta a lumii, as vrea sã întreb: unde se gãseste Antonie cel Mare? Unde se gãsesc
nevoitorii? Marii rugãtori unde se gãsesc? In împãrãtia lui Dumnezeu! Si unde se gãseste acesta? Va sã
zicã, este, mi se pare mie, deasupra multora. Si era laic.
Sigur cã Scriptura priveste pe toatã lumea. Cã dacã spune: "Dati la sãraci", spune laicului si..., dacã
spune: Nu vã îngrijiti de ce veti îmbrãca, de ce veti mânca, se referã la toatã lumea.
Asa cã, dragul meu, viata monahalã este o viatã cu totul deosebitã, e o intrare în cer, cin îngeresc, iar
îngerii sunt gelosi pentru cã noi luptãm în trup cu neputintele trupesti ca sã mentinem o identitate
îngereascã! Asta e altceva. Este aspectul desãvârsit. Se ating cote înalte, în situatia care se ating, însã nu
e problemã rationalã. Este mai mult o problemã de afectivitate. Dar Scriptura se referã la toatã lumea.
Toatã lumea a primit cele zece Porunci. Toti trebuie sã aibã o modestie, o dragoste pentru celãlalt,
pentru cã spus este cã monahul înseamnã un crestin bun. Deci, orice om, când a plecat la mânãstire, era
un crestin oarecare, dar a râvnit dincolo de dimensiunile omenesti: a vrut o înfrânare, a vrut o dãruire a
tuturor simturilor numai pentru Dumnezeu.
In ce constã lepãdarea de lume? Tocmai în aceasta constã: sã doresti foarte mult sã iei crucea si sã o
porti cum a purtat-o Mântuitorul pentru mântuirea lumii, într-o formã de nebunie pentru Hristos. Te duci
acolo unde te poti pierde ca sã te poti gãsi, în sensul prefacerilor totale prin tãierea voii; care e o mare
bãtãlie, o luptã cu Dumnezeu, Care a creat vointa liberã; si noi trebuie sã fim împotriva acestei creatii. A
creat vointa liberã, ca sã ne tãiem vointa liberã. Si atunci, în lupta cu Dumnezeu, Dumnezeu cere sã fie
biruit, si-L birui, lucru pe care nu poti sã-l faci în lume. In lume trebuie sã-ti asculti, sã-ti sustii voia ta,
sã mergi dupã ordinea lucrurilor, sã pãstrezi o armonie în sat, în oras -, dar la mânãstire te desfiintezi, ca
personalitate omeneascã, si te înfiintezi în personalitate îngereascã. Si atunci înseamnã cã tu, pierzândute,
te poti gãsi. Este cel mai mare lucru posibil, când omul, creatia lui Dumnezeu, poate fi în stare a
pleca din lume în monahism, indiferent unde, în obste sau în pãdure! As recomanda obstea, pentru cã în
pãdure trebuie sã ai o iscusintã extraordinarã, de tipul aceleia a Sfântului Ioan Scãrarul si a tuturor
sfintilor care au trãit în pustie.
Eu sunt frate rasofor si am fãcut bordei împreunã cu un monah tânãr, pentru a trãi în pãdure. Ce pãrere
aveti?
Ce bordei, dragul meu? E tot un fel de a fugi de ascultare! De ce nu faci din chilia ta bordei sau celulã de
închisoare pentru cã se desfiinteazã ceea ce existã deja ca lucru consacrat: mânãstirea, mai ales cã
Sihãstria vã dã posibilitatea sã simtiti gustul acesta al mânãstirii si crucea, adicã sã duci ce nu-ti convine,
sã-ti tai voia. Este foarte lãudat de Dumnezeu faptul cã te nevoiesti în mânãstire, fãrã sã exagerezi:
"Atâta pot, Doamne!" "Bine. Bucurã-te cã esti scris în cartea cerurilor!" Atâta pot pentru cã, sigur, si
darurile sunt împãrtite. Dar nu este permis sã stãm nepâsãtori cu orice chip fatã de viata noastrã, care e
datã de Dumnezeu singurã numai pentru Dumnezeu.
In concluzie, ceea ce caracterizeazã cãlugãrul este tãierea voii, nu pustnicia, pentru cã atunci faci ce vrei
tu, si nu primesti platã. De aceea se numeste "cin îngeresc", nu pentru cã trãiesti izolat, pustnic, ci pentru
cã-si taie voia cãlugãrul.
In ziua de azi sunt cãlugãri care ironizeazã tocmai acest lucru asupra cãruia Sfintia Voastrã insistati:
ascultarea.
Nu discutãm de cazuri izolate si de dracul care dã axiome din acestea. Te-ai eschivat de la tãierea voii,
esti abãtut si nu sporesti. Nu esti nimic.
Este o scuzã munca care se face, cãci este epuizantã?
5
Ascultarea nu se mãsoarâ cu puterea. Dacã-i vorba sã se vinã cu aceste scuze, vin si eu cu alte
contraargumente. I s-a spus unui frate: "Du-te repede dincolo de fluviu!" Si când s-a repezit în apã, un
crocodil l-a luat pe spate si l-a trecut. Ascultarea nu se mãsoarã cu puterea. Ascultarea este ascultare de
la Dumnezeu trimisã. Dacã spun cã nu se poate, cã poate sã fie o serie întreagã de impedimente si
persistã ascultarea, taci si te duci, chiar dacã mori: " Cine ascultã de voi., de Mine ascultã!" Acolo este
Hristos, unde te cheamã economul! Il chema economul, iar fratele se uita în Sfântul Altar, unde erau
Sfintele Taine. Si a zis fratele: "Doamne, du-Te de la mine, cã asa cere ascultarea!"
Dacã este un frate bolnav si nu poate sã facã ascultarea care o primeste?
Ai libertatea sã-i spui staretului. Dar a zice "Nu mã duc, cã nu vreau", este cea mai mare gresealã!
Trebuie vorbit cu economul, cu staretul, chiar si duhovnicul intervine sã-i schimbe ascultarea cu ceva ce
poate face.
Care trebuie sã fie atitudinea credinciosilor fatã de monahi atunci când vin la mânãstire? De asemeni,
cum trebuie sã se comporte monahii fatã de mirenii care se închinã în mânãstire?
Mirenii trebuie sã-i cinsteascã pe cãlugãri cu orice chip, pentru cã sunt persoane dãruite, binecuvântate,
iar cãlugãrii trebuie sã-i bucure pe oamenii acestia, sã-i sfãtuiascã sã-si tinã credinta. Si unii si altii sã nu
vorbeascã de rãu, gãsind defecte colo si colo. Cãlugãrii nu sunt desãvârsiti, sunt în devenire, sunt în
formare, dar stau acolo, cum zic unii Sfinti Pãrinti, mari trãitori: "Sã mãnânce când le foame, sã
doarmã când le somn, numai sã stea acolo!" Pentru cã numai statul acolo este deja o nevointã. Deja el se
numeste cãlugãr. Acestia nu pot fi numiti cãlugãri prosti, ci mai putin nevoitori. Dar la toatã lumea i se
cere un lucru categoric, sã nu vorbeascã de rãu, pentru cã aceastã nevointã este mai mare decât canonul,
metaniile si toate celelalte. Nu vorbi pe fratele tãu de rãu, pentru cã criteriul de judecatã va fi iubirea.
Când vorbesti de rãu te încadrezi la crimã. Deci, unele din marile nevointe cãlugãresti sunt: statornicia si
a nu vorbi de rãu.
Dacã vin mirenii, sã ne bucurãm, cã se folosesc si ei si, dacã se poate, sã se foloseascã mai mult de
miscarea ta, decât de vorbele tale. Pentru cã nu a zice, ci a misca, înseamnã a ajunge. Sã se foloseascã de
felul de a fi al monahilor. "Fratilor, nu vreau sã pierd timpul cu voi. Bine ati venit la noi! Folositi-vã,
este slujbã! Bucurati-vã! Si iertati-mã, cãci sunt în ascultare!"
Dacã trebuie si cum trebuie sã facã monahul misiune, si dacã acest lucru nu contrazice lepãdarea de
lume?
Depinde ce misiune i se dã când e trimis în lume. Pentru ce este trimis în lume? Sã propovãduiascã, sã
cerseascã, sau altele. Nu prea sunt de calitate aceste trimiteri. Dar sã se poarte cu orice chip cuviincios
peste tot, cu smerenie, sã nu sminteascã lumea. Nu prea recomandãm trimiterea în lume. Aceasta a fost
una din marile slãbiciuni ale monahismului nostru: sã cerseascã în lume, sã batã din poartã în poartã. Sau
folosit cei care au fost plecati, dar nu este o poruncã folositoare lumii.
Se poate împlini sufleteste monahul într-o mânãstire de oras?
Nu se pune problema, pentru cã nu ne intereseazã unde ne gãsim. Ne intereseazã cum ne gãsim, unde ne
gãsim: care este lucrarea inimii noastre, care e interiorizarea noastrã! Nu conteazã unde. Pot sã fiu pe o
piatrã, pot sã fiu în pãdure. Impãrãtia cerurilor este în noi. Bineînteles, vei primi platã pentru cã respingi
toate aceste lucruri exterioare si nu le primesti, pentru cã ai fost în foc si nu te-ai ars. Da. Mai mare
eroism este sã zici: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul!",
când esti înconjurat din toate pãrtile de ispite, decât dacã ai fi liber, scutit posibilitãtilor de cãderi în
pãcate. Alungi gândurile cu rugãciunea, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu cu puterea proprie.
6
Sã se stie de la început, ca rãspuns la toate întrebãrile: numai harul lui Dumnezeu te ajutã! Sã fii vrednic
de harul acesta, în sensul cã te smeresti, ca sã prisoseascã harul în tine. Bineînteles sã nu te afli acolo din
voia ta, cu voia ta. Când te arunci într-un loc unde nu stii ce urmeazã, nu stii ce-i acolo, si "Ce-oi pãti, oi
pãti!", atunci se numeste hazard, nu mai este eroism.
Nu-l costã putin orice neblagoslovenie, pe oricare neastâmpãrat. Si e discutatã libertatea lui, pentru cã
unde nu e blagoslovenia staretului, nu e har.
Cum poate un cãlugãr sã existe într-un spatiu ca aici, unde vietuiti cuviosia voastrã?
Sunt lucruri care pot fi întelese de toatã lumea. Toatã pustia, cum vã spuneam despre Ierusalim, toate,
dacã vrei sã le trãiesti mereu cu tine împãrãtia cerurilor fiind întru tine -, oriunde ai fi, fii cu trezvie, si
esti în pustie. Am gustat cât am gustat si din viata de pustie, si m-a folosit foarte mult. Dar contactul
acesta permanent cu lumea ajutã: mai mult gãsesti Scriptura aici. Pentru cã dacã au si o evlavie la tine,
este foarte mare lucru, pentru cã cuvântul tãu este ultimul, cuvântul tãu este ascultat.
Când s-a dus la Sihãstria o credincioasã, i s-a spus acolo cã eu vin definitiv la Sihãstria; în momentul
acela a lesinat pe loc. Sihãstria într-adevãr este mânãstirea mea de metanie. 0 visez zi si noapte, m-as
referi mai putin la amintiri, cât la împrejurãrile care mi s-ar crea pentru o viatã linistitoare. Însã, este o
mare gresealã, ca dezertare, ca descalificare, cum am zice: sã pleci de pe front. Trebuie sã stii sã fii
prezent în pustie, în mijlocul lumii fiind!
Mai întâi de toate sunt convins cã, oriunde am fi, suntem cu voia lui Dumnezeu, nu suntem fãrã voia lui
Dumnezeu. Eu mã lupt din rãsputeri sã-mi întipãresc în fiinta mea cã nu se poate face nimic fãrã
Dumnezeu. Nu existã nimic la întâmplare, dacã spune cã "nu se miscã fir de pãr fãrã voia Mea", si dacã
acolo unde te gãsesti ai reusit sã faci o unitate crestinã, sã ai o multumire sufleteascã, considerând cã
suntem oameni de constiintã, atunci nu poti sã pãrãsesti locul, si nu poti sã zici cã Dumnezeu nu te-a
ajutat. Pentru cã toti suntem nepregãtiti, oriunde am fi, doar cu harul lui Dumnezeu facem ce facem.
Este o fugã de Dumnezeu când lumea se desprinde de locul în care luptã. Dacã ar întelege cã nu face
nimic fãrã voia lui Dumnezeu, ar fi mult mai prezenti, s-ar simti foarte bine, chiar în suferintã, chiar pe
cruce.
Este, de asemenea, o gresealã, sã fugi de propria suferintã. Niciodatã nu te poti elibera cu adevãrat, decât
atunci când lupti, când esti prezent pe cruce. Si s-o accepti cât se poate mai mult, mai desãvârsit, precum
Mântuitorul a acceptat-o.
Care trebuie sã fie pozitia monahului fatã de ceea ce îi aduce nou lumea în acest secol: tehnica,
modernismul?
La toate monahul le dã toatã atentia posibilã, dar nu pânã acolo încât sã-si schimbe pozitia lui de monah,
adicã sã depãseascâ tinuta lui monahalã.
Bunãoarã, pe mine, un frate al meu dupã trup, dupã ce am fost cãlugãrit si a vãzut aspectul ceremonial
de acolo, a venit la chilia mea era la Mânãstirea Antim si m-a întrebat asa (lucru de care m-am folosit
foarte mult, si este si ca un rãspuns la întrebarea frãtiei tale): "Pãrinte, am voie sã vorbesc cu sfintia ta?"
el era mai mic decât mine ca ani si nu era un învãtat, era un bãiat crestin trãitor. Si eu i-am rãspuns: "Ai
voie, dar sã tii cont cã eu nu prea am voie!"
Pentru ce motive este permisã plecarea cãlugãrilor din mânãstire?
Mai întâi, sub nici un motiv. Numai dacã în mânãstire este o lucrare anticãlugãreascã: curvii certuri,
bãtãi, si cãlugãrul e expus sã accepte aceste lucruri, atunci se poate duce în altã parte. Dar asa ceva nu
existã.
7
Dar venirea femeilor în mânãstire nu este un motiv?
Numai dacã intrã în chilia lui sã doarmã cu el acolo, atunci spune: "Eu nu pot sã stau în chilie cu asa
ceva, cã e o ispitâ directã!"
Dar nu doar cã a venit în mânãstire; au arhondaricele lor, au rânduiala lor. Si peste tot este la fel la
momentul istoric în care trãiesti, nu istoria de pe vremea Egiptului (Sfântului Antonie cel Mare): sã fii
stãpân pe tine, pentru cã altfel nu ai sã scapi de ispite. Pe urmã, îti spun eu: poti sã te duci în pustie în
pãdure, si gândurile de curvie, dacã vin si te ispitesc, te fac praf!
Nu-i curãtenia în felul acesta, cu fuga. Nu te faci famen fugind, ci luptând!
Sunt unii duhovnici care dau voie la frati sã plece din mânãstire pe motiv cã intrã femei, este bine?
Este o mare gresealã! Doar staretul are putere; de blagoslovenie când vrei sã pleci din mânãstire Altfel
asculti de duhovnic: sã fii moral, sau te poate opri de la împãrtãsit. Cel care pleacã fãrã blagoslovenia
staretului, mai departe îl ia Dumnezeu în primire, cã-l iubeste; si nu-l trânteste imediat, dar pe undeva
schioapãtã.
Repet: numai dacã te dã afarã staretul, sau dacã îti bagã femei în chilie esti îndreptãtit sã pleci. Nu doar
cã a intrat în chilie sã-ti cearã o binecuvântare sau sã facã un pomelnic, ci dacã e repartizatã sã doarmã
cu tine acolo, în camerã. Dar si atunci trebuie sã spui: "Mutati-mã din chilia asta, dacã i-ati dat-o femeii
ãleia!" Si nici atunci nu trebuie sã te grãbesti sã pleci, asa de mult sã tii la statornicie. Pentru cã plecarea
din mânãstire e un fel de usurãtate: sã scapi nitel de rigoarea ascultãrilor din mânãstire. Te duci în altã
parte si dai iar de ispite, mai mari. Si acolo te tine mila lui Dumnezeu, nu te mai tine pozitia ta.
Când mã duc pânã la Sihla, iau blagoslovenie de la duhovnic, nu de la staret. Este bine?
Esti hot, furi! Nimeni nu poate sã-ti rãspundã în mod corect, decât asa: ai nevoie de blagoslovenia
staretului oriunde te-ai duce.
Eu, dacã am o bucurie la vârsta mea, este cã nu am fãcut un pas fãrã blagoslovenie.
În cazul în care merg si cer sfat episcopului sau staretului, dar neputinta mea mã face sã-l clevetesc,
pentru cã sunt tulburat de ceea ce mi-a spus, ce sã fac?
Dacã te-ai dus sã ceri un sfat la un episcop sau unui staret al lui Dumnezeu, rãspunsul vine dela
Dumnezeu prin acel episcop sau staret. Dacã nu ti-a convenit, atunci sã stii cã pe Dumnezeu l-ai clevetit.
Deci, duceti-vã la omul pe care îl tine Dumnezeu acolo. Nu intereseazã faptele lui; nu ne intereseazã cã
bem vin dintr-un pahar de pãmânt sau de cristal, vinul e tot vin. Harul este har si nu pentru vrednicie stã
el acolo, ci pentru harul pe care i l-a dat Dumnezeu, iar noi la harul acela trebuie sã apelãm. Dumneata te
duci sã ceri un cuvânt de folos sã te salvezi si mai rãu te complici, judecându-l. A judeca pe cineva, cu
atât mai mult un cleric, si cu atât mai mult un arhiereu, este foarte grav, pentru cã acest arhiereu, nici nu
vã dati seama câte lucruri binecuvinteazã si salveazã. Îmi pare rãu cã sunteti stãpâniti de aceastã temere
fatã de mai-mari.
Cum trebuie sã procedezi când ai o ispitã si vrei sã te adresezi duhovnicului?
Doi insi s-au dus la un pãrinte sã-i cearã un sfat mântuitor, fiindcã fiecare avea câte o neputintã. Dupã ce
a vorbit cu pãrintele, unul a zis: "I-am spus si m-am eliberat de acea neputintã!" Celãlalt a zis: "Eu i-am
spus, mi-a zis ce sã fac, si nu m-am eliberat!" "Dar cum i-ai spus?" "Pãrinte, am nevoie de lucrul
8
cutare!" "Mãi, uite cum am fãcut eu. Am cãzut la picioarele lui cu fata la pãmânt si l-am rugat "Pãrinte,
fã rugãciuni ca sã mã izbãveascã Dumnezeu de neputinta mea!"
Prin urmare, puterea e a lui Dumnezeu, si felul tãu de a o cere conteazã.
Dacã nu ascult de duhovnic, ce se poate întâmpla?
Dacã nu asculti de duhovnic, nu primesti nici o platã, ba te si împãtimesti!
Adevãrul este cã e bine sã avem paza personalã fiecare. Sã nu considerãm cã sunt fiul lui cutare, cã
mostenesc pe cutare. Nu. Sã ai paza ta! Pentru cã, iatã, a fost un apostol care vãzuse atâtea de-ti stã
mintea în loc si a trãdat cu atâta usurintã, stiti? Da. Si greseala cea mai mare nu este asta, cã a trãdat, ci
cã s-a spânzurat, cã-l ierta si pe el. Dati-vã seama cu ce fel de Dumnezeu avem de-a face.
Dacã duhovnicul îmi spune sã nu primesc noul buletin de identitate, ascult?
Este o gresealã sã nu primesti buletinul. Seamãnã nitel a idee fixã, si primejdia mare este cã si
duhovnicii rãmân smintiti. Când accepti tu, cu vointa ta, cu mintea ta, atunci este lepãdare de Hristos!
Dar nu cã ai pus mâna pe o hârtie care are te miri ce... Lumea mai si exagereazã. În materie de pãcate
duhovnicul are putere. Chestiunea cu buletinele e o problemã administrativã de stat, si le purtãm ca sã
nu ne ia politia în primire.
Scoala poate fi un motiv de a iesi din mânãstire?
Nu, nici nu se pune problema. Scoala nu este nimic pe lângã a sta în mânãstire! 0, sancta simplicitas. 0,
sfântã simplitate!
Problema divinã este o problemã de mare cinste interioarã. Au fost sfinti trãitori nestiutori nici Tatãl
nostru nu stiau care stãpâneau natura, fiindcã erau cinstiti. Si am o exemplificare si mai plasticã:
Într-o mânãstire staretul a vãzut un cãlugãr mergând pe sus, si a zis: "Ãsta are o lucrare!" Dupã ceva
timp, l-a vãzut mergând pe pãmânt. Si a zis: "Sã stii cã ãsta si-a pierdut lucrarea!" L-a chemat l-a
întrebat: "Cum te rugai tu înainte?" "Doamne, nu mã milui pe mine, pãcãtosul! Doamne, nu mã milui pe
mine, pãcãtosul!" Si m-am scãpat si am zis în bisericã cu voce tare, si m-a auzit un pãrinte si mi-a zis:
"Mãi, sã nu mai zici asa! Zi, Doamne, miluieste-mã!" Si de atunci zic asa". Si staretul i-a zis: "Sã zici tot
ca înainte!" Si l-a vãzut iarãsi mergând pe deasupra pãmântului.
Schimbându-i versul, i-a schimbat forta de relatie cu Dumnezeu. Adicã nu este vorba de stiintã aici.
Acela era sincer. Îi plãcea lui Dumnezeu aceastã simplitate. Oricine ai fi, orice diplome ai tine în
buzunarele tale sau în capul tãu, dacã inima ta nu este cinstitã, nu acumulezi si nici libertate nu ai.
Credeti voi cã dracul e liber? Nu! E cel mai muncit, pentru cã nu este în Hristos. Mai mult,e declarat
dusmanul lui Hristos. Asa cã nu vã temeti de el. E tolerat, nu e o putere. Si pentru a verifica lucrul
acesta, trebuie scoalã de smerenie, de trãire.
Fratele meu, mare mai e un om smerit! Numai cine nu a luptat cu diavolii, nu stie cât e de mare cuvântul
acesta. Un om smerit, asa cum spuneam, cât se poate la o mãsurã divinã, miscã stelele si astrele,
schimbã ordinea lumii. Asa de mare este smerenia! Si nu se poate fãrã asta. Nu vã speriati de forta unui
om smerit. Speriati-vã dacã smerenia nu este cu orice chip încãputã în voi. Mare mai e un om smerit!
Chiar si îngerii au nevoie de puterea smereniei.
Care este pericolul cel mai mare care îl pândeste pe monahul iesit din mânãstire?
9
Pericolul cel mai mare este nestatornicia. Pentru cã satana este în stare sã angajeze toatã lumea
pãmântului ca sã nu te duci la mânãstire. Iar dacã te-ai dus, face tot posibilul sã te scoatã. Deci, este
prima mare gresealã. Cãci, dacã te scoate din mânãstire, tu încetezi a mai fi. Si atunci, e inutil sã mai
vorbim de smerenie. Deci, primul lucru este sã fii statornic, si statornic fãrã cârtire. N-ai putut sã faci
multe, dar nu cârti. Pentru cã un monah e asa de iubit de Dumnezeu, încât, s-a spus într-un loc: "Cine se
leagã de voi, de lumina ochilor Mei se leagã!"
Este foarte mare chemarea aceasta. Fiind vorba de intrarea în cer, vã dati seama cât de bucuros este
Dumnezeu. Suntem la un pas de a da dreptate cuvântului unui Sfânt Pãrinte, cã "într-o zi putem ajunge
la mãsurã dumnezeiascã!" Asa cã este foarte mare lucru. Deci, o pozitie de smerenie cu orice chip, fãrã
cârtire în ascultãri si fãrã de vorbire de rãu. Aceasta e marea gresealã. Sunt convins cã iadul e umplut
mai mult de cei care vorbesc de rãu. Si dacã vorbesc, se scuzã: "Ce, numai eu vorbesc? Vorbirea de rãu
este o crimã de care nici nu se poate pocãi, pentru cã nu o recunoaste în totalitatea ei. A vorbi de rãu
înseamnã a nu-i suferi pe toti cu drag. Si nu-i poti suferi dacã nu esti smerit.
Ce pãrere aveti, dacã Pãrintele Cleopa pleacã la cele vesnice, scade viata duhovniceascã în Sihãstria?
Este rânduiala mânãstirii si trãieste mânãstirea prin rânduiala ei. Va fi o mare pierdere, dar asta o face
Dumnezeu, si Dumnezeu stie ce face. Este om mare Cleopa! Un mare sfãtuitor si un bun cunoscãtor al
situatiei de ansamblu si de amãnunt! A creat o epocã duhovniceascã.
Ce fel de pozitie trebuie sã aibã monahul fatã de anumite realitãti din lumea contemporanã: ateismul,
francmasoneria, miscarea new age, ereziile, etc.?
Sã le atace, dacã se ivesc în calea lui, ca pe niste neavenite, ca pe niste primejdii în locuirea lumii, ca pe
niste primejdii pentru învâtãtura crestinã. Francmasonii, ateii, o serie întreagã de satanisti, ereticii, în
general, trebuie combãtuti cu orice chip, pentru cã ei îl atacã pe Hristos. Spunea un Sfânt Pãrinte, cu
foarte mare dreptate: "Dacã fratele tãu îti scoate ochii, degeaba te superi. Dar dacã îl atacã pe Hristos,
mânie-te tare!"
Trebuie atunci sã-L apãrãm pe Hristos cu mânie... Acestia anuleazã venirea Mântuitorului în lume. Au
rãmas puterile ceresti înghetate de puterea lui Dumnezeu. El vine, ia chip omenesc cinste mare, omule,
ti-a fãcut, numai pentru cã a luat chip omenesc. A suferit, a învãtat, a spus niste lucruri. N-a rãmas nimic
nespus. Se rãstigneste, suferã, si ei anuleazã aceste lucruri, cum fac si sectarii.
Dar pe mine nu mã sperie, nu mã îngrijoreazã. Cine este slab, sã se ducã dupã ei. Si sã nu fie nimeni
slab. Sã fie prezente în noi cuvintele Mântuitorului: îndrãzniti, Eu am biruit lumea! Când a zis asa, a
spus cã si noi am biruit, nu numai El. Pentru cã odatã ce suntem îmbrãcati în Duhul lui Hristos si suntem
rãscumpãrati de El, pretuim cât pretuieste El.
In anii '50 l-ati cunoscut îndeaproape pe Pãrintele Cleopa, chiar ati trãit retras în munti cu Sfintia Sa.
De asemenea, l-ati cunoscut bine si pe Pãrintele Paisie Olaru. Ne puteti spune vreo întâmplare
deosebitã legatã de acesti minunati?
Adevãrul este cã totul este deosebit când e vorba de viata unor oameni ca acestia. E adevãrat cã am trãit
cu Pãrintele Cleopa prin pustii. Discutam foarte mult, si, în special, obiectul disputelor noastre era
urmãtoarea diferentã: dânsul înclina mai mult spre o nevointã cu postiri adânci, cu rugãciuni si lacrimi,
iar eu înclinam mai mult cãtre o trezvie. Si îmi tin punctul de vedere si acum. Pentru cã, nu nevointa în
sine este ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, ci inima înfrântã si smeritã si atentia de fiecare clipã, adicã
prezenta continuã a lui Dumnezeu în viata noastrã.
10
Asa este, Cuvioase Pãrinte, însã nu toti avem darul unui cuget subtil si al unei învãtãturi crestinesti ce
trebuie sã stea la baza acestei trezvii. Or, nevointa despre care vorbea Pãrintele Cleopa, ne este tuturor
la îndemânã. Este, dacã vreti, mai accesibilã.
Da, bineînteles. Dar amândouã duc la aceastã trezvie continuã, duc la iubire. Acum, fiecare merge pe
calea care i se potriveste mai bine. Numai cã atunci când faci nevointã existã riscul de a te simti cã te-ai
achitat de datorii, si te culci linistit, amãgindute. Trezvia, însã, este continuã. Se spune: "Mult a iubit,
mult i se iartã!" Atunci când iubesti, inima e prezentã, se trezeste. Asta mã intereseazã pe mine ca preot
la oameni.
Adicã viata crestinã trebuie sã fie o viatã normalã?
Normalã. Si, dacã se poate, cu normalitate si spre desãvârsire. Nu faceti greseala mare sã renuntati la
curãtenie, la a mirosi frumos. Mirosi a curãtenie. Spalã-te cu un sãpun, nu unul obraznic. Un sãpun care
sã-ti ia mirosul greoi al pielii. Spãlati-vã la subtiori, nu vã temeti de lucrul ãsta. Dacã mirosi a nãdusealã
nu mai poti sã zici cuvinte mari. Îti va zice lumea: "Stai mai departe cã puti!" Nu o facem din dorinta de
a cuceri.
11
ORTODOXIE SI SECTE
Ce sansã dati ecumenismului?
E ideea cuiva, dar ce, crezi cã se discutã mare lucru!
Sã stiti cã sunt discutii istorice. Nu cred, sunt discutii gratuite. De complezentã este bine sã se discute, ca
sã te lasi prostit, sã creadã cã el va birui. Dar este o mare gresealã! Nu se face nimic! Pentru cã de la
Dumnezeu va veni si cãderea catolicismului! Practic, eu nici nu mai zic cã-i o bisericã. E un guvern cu
nume clericalist.
Ce implicatii asupra vietii crestinului are blestemul arhieresc?
Este foarte grav! Dar, depinde cine a blestemat, de ce a blestemat. Apoi, trebuie sã dea socotealã
Sinodului de ce a blestemat, respectiv recursului fãcut de cel blestemat; blestematul are voie sã se apere.
Pãrintele Cleopa spune cã orice amãrãciune pe care o provoci arhiereului este ca un blestem.
Nu este ca un blestem. Este, sã zic, putin grãbit spus. Blestemul este blestem, esti blestemat. Dar, dacã
este amãrât respectivul cleric, atunci se încadreazã în alt loc de pravilã: subînsemnãri canonice. Dacã
acela a amãrât pe un preot, sau dacã a amãrât pe arhiereu, sigur, el este neiertat dacã nu-l iartã
respectivul, dacã nu se smereste sã-si cearã iertare.
Iar în legãturã cu blestemul, la Pravilã se spune cã Dumnezeu nu ascultã cuvintele dobitocesti, nici ale
preotilor. Pentru cã s-ar putea sã blesteme în grabã, fãrã vreo acoperire duhovniceascã. Dar, chiar în
aceste conditii, blestemul poate sã fie eficace, pentru cã tinem cont de disciplinã si de ordinea lucrurilor.
Însã omul se poate apãra, si la Dumnezeu poate cã nu are efect de om blestemat.
Blestemul este o solutie pentru a-i face pe oameni mai ascultãtori?
Nu este calea cea mai bunã de îndreptare. Nu trebuie sã facã lucrul acesta, produce mai multã dezordine.
Un om, ca sã fie blestemat, trebuie sã fie foarte vinovat. Însã, educatia trebuie sã si-o facã fiecare cleric
în parte. Noi nu am primit preotia ca sã blestemãm. Dacã se poate, sã facem orice efort ca sã nu ajungem
la blestem!
Fereascã Dumnezeu, eu nu am blestemat!
Care este deosebirea între blestem si anatema?
În anatema se cade de la sine; dacã ai intrat în erezii nu trebuie sã te mai blesteme cineva.
Însã tin sã sesizez cã facem prea multã discutie pe tema blestemului, pentru cã asta priveste Sinodul, noi
neavând puterea sã ridicãm pedeapsa datã de un arhiereu altcuiva; doar Sinodul la sesizarea celui în
cauzã.
Însã, blestemul nu are nici o valoare, dacã nu este o motivare sutã la sutã.
Practica yoga este acceptatã de Bisericã?
Nu vã mai înselati si cu yoga, dragii mei, Biserica o considerã erezie.
12
A venit cineva la mine si a început sã vorbeascã despre yoga si i-am spus: "Dar cine vã opreste sã faceti
metanii, care este o miscare completã a organismului. S-au vãzut crestini deasupra pãmântului ridicati,
cu o fortã împotriva gravitatiei de-ti stã mintea în loc. Îti ajutã harul lui Dumnezeu, pe care ei nu
conteazã. Ei îsi dezvoltã muschii... si în numele cãrei religii fac ei acestea? Unde vrei sã ajungi cu
trezirea tuturor fibrelor trupului?
Eu, dacã fac metanii, fac în numele unei religii, vreau sã ajung la mântuire. Pentru asta mã prosternez:
"Doamne, iartã-mã!"
Si, între timp, el a început sã vorbeascã si despre Buda, la care eu i-am rãspuns cã "Budismul este o
religie moralã, dar nu mântuitoare!" Eu i-am spus limpede cuvintele Mântuitorului: Cine nu adunã cu
Mine, risipeste! Cine nu se va boteza în numele Tatãlui si al Fiului si al Sfântului Duh, nu se va mântui!
Hristos a spus "Eu sunt Cel ce sunt".
M-a întrebat o altã "doamnã", o profesoarã îmi venea sã-i dau si câteva palme, atât de mult m-a supãrat!
"Numai douã vorbe, numai douã vorbe!" sã-mi spunã. Si zice: "Mântuitorul n-a apãrut de la vârsta
copilãriei pânã la propovãduire, a fost în India". "Cum sã se ducã în India, doamnã, cã era Dumnezeu!
Trebuia sã învete de la indieni, El, Care a creat pe indieni? Era Dumnezeu, doamnã, ce tot mai întrebi?"
Ce sã mai înveti de la budisti, când Dumnezeu a zis Eu sunt Cel ce sunt?
Hipnoza are implicatii duhovnicesti, atât celui cãruia i se face, cât si asupra celui care o practicã?
Este o lucrare drãceascã, nu este o lucrare binecuvântatã de Bisericã! Sunt suflete slabe care cad. Când
eram mic eram la internat eram foarte mic si venise un hipnotizator acolo. Noi, copii, când vedeam,
eram curiosi. Si ne-a chemat pe mai multi insi; m-a chemat si pe mine acolo, la catedrã; era o catedrã
mare într-o salã de desen. Si fãcea cu noi gesturile acelea, de a ne acapara sufleteste. Si eu am fost
sincer, si m-am dus mai mult asa, în glumã, nu doream sã fiu persoana la care sã priveascã colegii; erau
profesori acolo, sute de elevi, poate o mie de elevi. Si nu a putut, nu a putut deloc sã mã hipnotizeze. Ma
gonit de acolo: "Pleacã de aici!" Eu nu stiam de ce nu a putut sã mã hipnotizeze si nu stiam nici de ce
poate la ãia. Mai târziu, mi-am dat seama cã eu aveam o prezentã, se vede, interioarã, o prezentã de la
Dumnezeu datã, cum avem toti, si sunt suflete care nu cedeazã acestor miscãri de duh drãcesc.
Sunt foarte multe boli psihice printre studentii la stiintele socio-umane. Cum se explicã acest lucru, ei
având un ideal de bine social?
Poate sã aibã un ideal, dar ei, pe dedesubt, cedeazã si nu i se stie nimãnui gradul de avans duhovnicesc.
Poate sã fie absenti sufleteste pe dedesubt. Cã duhurile rele nu se tem chiar de toti; ele existã, dar nu se
tem chiar de toti. Sunt oameni care au o tãrie interioarã; la acestia sunt arsi dracii de prezenta lor.
Sunt, pe undeva, împãtimiti si ascunsi, nu sunt pe pozitia duhovniceascã. Pentru cã nu patima în sine
este primejdia cea mai mare, ci faptul cã tu esti inconstient, cã tu vrei mai departe sã te îndulcesti de ea,
nu lupti ca sã o dobori, ca sã te asezi pe pozitie. Atunci te ajutã harul, când te asezi pe pozitie. Când nu
lupti, si te complaci în patima aceea, atunci te faci casã de draci, si vin fel de fel de duhuri si de farmece.
Dar, dacã esti foarte stãpânit de un pãcat si îti pare rãu si te asezi pe pozitia bunã împotriva pãcatului,
atunci îti ajutã harul. Dacã nu te asezi pe pozitia de luptã, si te simti bine în cloaca aceea, atunci harul nu
te ajutã. Si farmecele se prind la anumite persoane, se constatã. Uite, eu sunt de 50 de ani în mânãstire si
n-am vãzut, n-am prea vãzut în mânãstire farmece reusite. Dar, în schimb, vine lumea fermecatã! Sunt
aici, în Dobrogea, de 20 de ani, si, spuneam si altora, n-am vãzut ca aici atâta lucrare de duhuri rele, de
farmece. Stãpâniti de farmece, îi leagã ca sã nu se însoare, sau ca sã nu mai fie buni ca potentã
bãrbãteascã. Însã, se si vindecã pe rupte datoritã rugãciunilor cãsãtoriile care sunt lovite de aceste
duhuri. Vin si se plâng: "Doamne, iartã-mã! Scapã-mã!" Scapã pe o bucatã de vreme. Dar, dacã nu se
astâmpãrã... Cã a spus Mântuitorul în Evanghelie: Iesi din el si sã nu mai intri! Sã nu mai intri în el.
13
Pentru cã duhurile rele se tânguiesc si unde se duc sunt întristate si se gândesc cã "Ce bine era". Dacã
gãseste casa mãturatã cum zice Mântuitorul, adicã, dacã i-a scos pe ãstia de acolo este limpezit, si atunci
intrã, si va fi cãderea cea de pe urmã mai mare ca cea dintâi. Pentru cã iar începi sã cedezi, nu te-ai
complãcut pe pozitie de dezinfectare cu îngerii lui Dumnezeu, cã te-ai lãsat iarãsi la voia întâmplãrii.
Trebuie sã fim cu sufletul treaz, adicã activ, cu prestantã, cu prezentã duhovniceascã continuã la mãsura
la care o ai. Dar, nu este permis sã iei mâncarea cu lingura si sã-ti ducã altul lingura la gurã. Ai atâtea
posibilitãti: înger pãzitor, daruri de la Botez darurile Duhului Sfânt, si atunci nu este nici o justificare.
De aceea iadul este fãrã sfârsit, pentru cã a fãcut eforturi mari Dumnezeu ca sã ne trezeascã, sã nu ne
ducã acolo: "Câte nu am fãcut Eu ca sã nu ajungeti voi în iad!" Pentru cã iadul, asa cum spun marii
trãitori, este marea durere a lui Dumnezeu, dar el existã, cu toatã durerea divinã, pentru cã El este si
drept. Nu te-a gãsit pe pozitie, nu ai vrut deloc, ai respins tot ce ti-a dat.
Dumnezeu îi iubeste pe cei din iad?
Îi iubim si noi, si nouã ne pare rãu, dar sunt acolo dupã faptele lor, dupã faptele lor cele mai grozave.
Sunt pentru cã au ignorat învãtãtura crestinã. Si tot ce fãcea Dumnezeu pentru ei, ei ignorau. De aceea
este grav. Nu pentru faptul cã a fãcut cutare, dupã culoarea care a avut-o, ci pentru faptul cã ei nu se
pocãiau. Starea aceasta, de ne-pocãintã, este câstigul cel mai mare al diavolului, adicã deznãdejdea.
Am citit cã isteria este consecinta unei copilãrii trãite în tirania cuiva. Este adevãrat?
Asta, n-as putea sã generalizez. Însã, s-ar putea sã fie posibil în cazuri mai izolate. Bunãoarã, s-a
constatat la un bãiat care a fost gãsit în pãdure, care trãia cu fiarele, niste maimute, cã mergea si el tot în
patru picioare. Si el nu fãcea altceva, decât cã avea miscãrile maimutelor: felul cum mânca, cum ducea
la gurã... De unde se vede cã mediul a avut o mare influentã. Deci, dacã a trãit într-o tiranie foarte mare,
l-a zdruncinat puternic sufleteste si el nu mai putea sã creadã cã existã si altceva, si atunci s-a format
strâmb, si-a creat un anume fel de a fi, o anumitã fire, datoritã educatiei acesteia nefaste. Dar nu putem
generaliza cã are o putere mare la toatã lumea.
Credeti cã în ultimii ani s-a revigorat isihasmul?
Dragã, nu vorbim de isihasm în societate, unde ne stau cozonacii pe masã.
Isihasmul este o viatã deosebit de înaltã, care se trãieste într-o retragere totalã, unde poti sã duci o viatã
de postire si de neamestec cu frãmântãrile acestea omenesti; sã te controlezi pe tine pânã la sânge si
pânã în mãduva oaselor; sã fii un paratrãsnet pentru toti dracii care încearcã sã te abatã de la rugãciune.
Despre Sfântul Simeon Noul Teolog se spune cã nu a fost înteles la vremea lui.
N-a fost înteles, si de catolici nici acum nu este înteles.
Noi nu am avut decât doi teologi: Sfântul Ioan Evanghelistul si Sfântul Grigorie de Nazianz teologi si
Sfântul Simeon Noul Teolog, care apare în secolul X, a prezentat printr-o simtire pe Dumnezeu, printr-o
trãire a inimii, asa de bogatã este sfãtuirea lui încât Biserica l-a numit Noul Teolog.
Deci nu a fost înteles!
La vremea Lui, nu a fost înteles nici Hristos!
Se spune cã lucrarea aceasta, cu pâinea haricã, nu este înteleasã.
Lasã, dragã, n-am nevoie de pâine haricã! Pâinea Haricã este Sfânta Împãrtãsanie!
14
Deocamdatã am la cine sã mã închin, n-am nevoie de altã pâine. Este un moment de ispitire, care nici
mãcar nu este dibaci. Nu meritã sã discutãm.
Lupta noastrã este a ne controla pe noi însine, în fiecare zi, dacã suntem demni de rugãciune si dacã
suntem demni de ajutorul lui Dumnezeu, Care nu întârzie, dacã ne-am limpezit cu totul inima. Asta este
lupta pe care trebuie sã o dãm! Nu vreau sã discut despre alte lucruri, pentru cã, înainte de toate, eu nu
mãnânc altã pâine decât Sfânta Împãrtãsanie.
Foarte multi neoprotestanti care se intereseazã de Ortodoxie spun cã sunt ortodocsi prin convingerile
lor, dar nu vor sã intre în Ortodoxie.
Înseamnã cã nu sunt convinsi!
Un prieten baptist a intrat într-o bisericã într-o zi si s-a asezat la rând si s-a împãrtãsit. Desi i-am
explicat cã nu este bine ce a fãcut, prietenii mei au spus cã nu este rãu, pentru cã si ei fac parte din
Bisericã.
Nu este bine, nu avea hainã de nuntã! Mai întâi trebuie fãcut ortodox. Sã i se facã ungere cu Sfântul Mir.
Trebuie sã treacã prin acest moment.
Biserica baptistã are Duhul Sfânt?
Pãi, lucrul acesta este pus în discutie. Nu este permis. Domnule, trãiesc dacã am trei degete? Trãiesti,
dar esti ciunt. Sau nu ai o ureche. Nu se poate, adevãrul trebuie respectat. De aceea si Sinoadele
Ecumenice au pus în discutie problemele de dogmã s-au fixat dogmele despre credintã. Ei interpreteazã
cã Mântuitorul a fost o fiintã fizicã, omeneascã, nu si dumnezeiascã. Lucrul acesta l-a spus si Arie, si a
fost anatematizat.
Ce se întâmplã cu cei ce cunosc pe Hristos ca Dumnezeu, se roagã Lui, fãrã sã cinsteascã pe Maica
Domnului, pe sfinti si Sfintele Taine?
Este erezie a nu recunoaste pe Maica Domnului si Sfintele Taine. Este erezie, cãdere în anatema.
Ce pãrere aveti despre Biserica Baptistã?
Biserica Baptistã este o bisericã bolnavã. Câte Taine au? Iar pe care le au sunt simbolice. Ce stiati
dumneavoastrã despre împãrtãsire, despre preotie?
Au nãdejde de mântuire?
Nu! Mântuire este doar în Biserica Ortodoxã, în Hristos. Si se pune problema chiar a Bisericii Catolice.
În Biserica Catolicã, am înteles cã nu mai existã epicleza. În azima si în vinul lor mai existã Hristos?
Dacã îmi îngãduiti, dacã ar fi posibil sã întreb pe Hristos lucrul acesta, v-as spune.
Catolicii sunt foarte vinovati, pentru cã 1054 de ani am fost împreunã. S-au fãcut Sinoadele Ecumenice
si ultimul a fost la anul 787. S-au fãcut sapte Sinoade Ecumenice care au stabilit dogmele despre
Mântuitorul, despre Duhul Sfânt, despre Maica Domnului, despre firile si puterile Mântuitorului. S-au
stabilit toate aceste lucruri împreunã cu ei. De ce s-au despãrtit la anul 1054? Si au început cu
interpretãri proprii. Au schimbat Crezul. Nu sunt eretici pentru noi, pentru cã au sapte Taine; cum le au
ei, cu aspectele lor simbolice dar le au.
15
Dacã n-ar avea aceste sapte Taine ar fi eretici. Este numai o gresealã confesionalã. Dar ne despart foarte
importante lucruri de dogmã.
Referitor la sfintii catolici, ei nu fãceau dogmaticã când trãiau. Dacã am face o comparatie între Sfântul
Serafim de Sarov si Sfântul Francisc de Assisi, ei erau sfinti prin rugãciune, prin lipsuri extraordinare,
nu vorbeau de rãu. Ei rãmân de valoare. Noi discutãm aspectul dogmatic. Bunãoãrã ei au bãgat pe
Filioque. Au spus cã Duhul Sfânt purcede si de la Fiul. Prin asta se întelege micsorarea Sfântului Duh.
Care nu este un adevãr. Mântuitorul spune: Care de la Tatãl purcede (Ioan 15, 26). Deci, este limpede.
Ei au inovat încã un lucru: Imaculata Fecioarã, adicã spun cã Maica Domnului s-a nãscut fãrã de pãcat.
Este o mare gresealã! Atunci care-i diferenta între nasterea fãrã de pãcat a Mântuitorului si nasterea
Maicii Domnului? Maica Domnului a devenit fãrã de pãcat în momentul în care, la Buna-Vestire, i s-a
spus: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri (Luca 1, 35). În
momentul acela ea a scãpat de pãcatul mostenit de la Adam. Dar nu poti sã spui cã s-a nãscut fãrã de
pãcat! Imaculata Fecioarã este o mare gresealã!
Pe urmã, o altã gresealã: purgatoriul. E o gresealã de dogmã, pe care Biserica Catolicã l-a inventat. Ei
spun cã între rai si iad mai este un loc de trecere. Este o enorm de mare gresealã.
Biserica Ortodoxã si ei eu trãit 1054 de ani sub aceeasi Bisericã spune cã numai prin Sfânta Liturghie se
pot salva sufletele din iad, nu prin purgatoriu. Purgatoriul spune la un moment dat, cã, dupã ce si-a
ispãsit pedeapsa, omul automat se mântuie. Asta este o eroare.
Mântuitorul spune: Mergeti în focul cel de veci în iad -, numai Biserica, prin ajutorul lui Dumnezeu
poate sã-l scape, cãci spune, ca sã nu ne pierdem nãdejdea: Dumnezeul celor de sus, celor de pe pãmânt
§i celor de sub pãmânt; va sã zicã si pentru cei morti, care nu sunt mântuiti; îi poate pomeni Biserica,
asa îi putem salva.
Unii intrã direct în rai, dupã cum spune Mântuitorul: Si la judecatã nu vor veni; cei care duc o viatã
duhovniceascã, cu fricã de Dumnezeu, spovediti, cu smerenie. Dar, se stie cã existã si iad. Si pentru cã-i
foarte relativã pocãinta pe care o facem în vederea mântuirii, nu putem sã avem siguranta mântuirii. Noi,
ortodocsii, nãdãjduim mântuirea, nu avem certitudinea.
Altã gresealã: nu au Proscomidie. Nu fac Sfântul Trup al Mântuitorului, artos, fac din azimã, cum se
fãcea în Vechiul Testament, azimã (pâine nedospitã).
Dar ceea mai gravã gresealã a catolicilor este primatul papal: Papa se considerã vicarul lui Dumnezeu pe
pãmânt. El comandã în numele divinitãtii, ca un împãrat teocrat.
Apostolii au spus cã este Hristos cu noi si pentru totdeauna. Mântuitorul îi spune lui Petru: "Tu esti
Petru si pe aceastã piatrã voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui". Asta nu înseamnã cã
Dumnezeu a zidit Biserica pe Petru, ci pe credinta lui, cã a fost foarte credincios piatra credintei lui.
În Biserica noastrã Ortodoxã n-a condus doar unul din Apostoli, ci a condus Sinodul. La anul 50 s-a
fãcut un Sinod la Ierusalim anul adormirii Maicii Domnului. Si în Sinodul acesta n-a fost Petru
presedinte, a fost Apostolul Iacob, ruda Domnului.
Noi îl acceptãm pe Papã ca primus inter pares adicã primul între egali. Asa îl acceptãm, altfel nu!
În conceptia Bisericii Catolice, Papa, în materie de dogme, considerã cã nu greseste, este infailibil. Dar
noi cum sã acceptãm lucrul acesta? E o mare gresealã. Si toate aceste greseli provin numai dupã anul
1054.
16
De ce au ales sectarii sâmbãta? De ce nu au ales o altã zi: martea, miercurea...?
Ziua a saptea. Existã sapte ere. Prima erã este de la Adam la Noe, care a adus potopul ca eveniment.
A doua erã este de la Noe la Avraam, care a adus tãierea împrejur, ca eveniment. De aici începe sã se
nascã poporul evreiesc, cu toate cã avea rãtãciri demai înainte. Evreii vin de la "ivir", înainte de Avraam.
A treia erã este de la Avraam la Moise, care a adus Legea, cãci nu existau Legile; se tinea asa, ca o
traditie.
A patra erã este de la Moise la Nabucodonosor, care a adus ca eveniment robia babilonianã.
A cincea erã de la Nabucodonosor la David si Solomon, care a fãcut Templul.
A sasea erã este de la Solomon la Irod, în timpul cãruia s-a nãscut Hristos.
Si acum a saptea erã, în care trãim, era crestinã, care este mântuirea. Dar vine era a opta, ziua a opta cã a
saptea este acum. Duminica este ziua întâi sau ziua a opta, Ierusalimul cel de Sus.
Deci, ziua Duminicii nu este chiar asa la întâmplare, n-a înviat Hristos degeaba Duminica. Este în era
mântuirii.
Ce ne puteti spune despre apocatastazã?
Apocatastaza este o teorie emisã de Origen, în care se spune cã îngerii pierduti vor relua rolul de îngeri
buni si cã iadul va avea sfârsit.
Acest Origen, care a trãit în secolul III, este bãiatul Sfântului Mucenic Leonida. Origen are 6000 de
scrieri; era impetuos, cu nici un chip nu putea cineva sã-l doboare. L-a încurajat, când era copil, pe tatãl
sãu în închisoare, îi trimitea scrisori. Aceastã minte nemaipomenitã a intrat într-o extremã, sigur,
extremã de-a dreapta, considerând cã în marea milostivire a lui Dumnezeu, cum poate sã
îngãduieDumnezeu iadul vesnic? Dar nu zice Mântuitorul: "Mergeti în focul cel de veci?" Gata! Ce, teai
obisnuit sã crezi cã numai a glumit? Este un mare adevãr! Sau te îndoiesti cã iadul e vesnic? Te
îndoiesti atunci cã El este milostiv, astãzi, si te iartã. Adicã astãzi este Dumnezeul milei si mâine al
dreptãtii. Pãi, cine sã judece dacã iadul va avea sfârsit? "Ce n-am fãcut Eu ca sã vã scap de focul cel de
veci?" zice Mântuitorul. "Pânã la urmã, am dat pânã la ultima picãturã de sânge, si nu era nevoie sã o
dau: o cât de micã jertfã dacã fãceam, mântuiam neamul omenesc si-l salvam de la moarte!"
"Ce n-am fãcut Eu? V-am dat legi, v-am dat duhovnici, nãscuti tot de Ileana si de Vasile, care vorbesc
limbajul vostru, care-ti cunosc slãbiciunea, nu e un înger sã te înfricoseze, si i-am dat puterea asta
nemaipomenitã sã te ierte.
"Ce n-am fãcut!" De ce aceastã nepãsare?
Acest Origen a mai scris si o altã carte Peri arhon, pentru care a fost condamnat abia la 550, la Sinodul
V Ecumenic; abia atunci a fost anatematizat. El a interpretat gresit un verset al Scripturii dati-vã seama,
de-ti stã mintea în loc unde spune Mântuitorul cã "unii se nasc fameni, altii se fac ei fameni"; dar nu te
face famen în sensul cã te scopesti, ci te înfrânezi. Cãci, dacã tu te abtii de la împreunare, esti famen.
Adicã nu pui în miscare organele respective. Pentru cã ce merit mai ai dacã nu mai esti buhai si esti bou?
Si atunci l-au anatematizat, pentru cã lucrãrile lui progresau în popor si el s-a castrat. "Si dacã a fãcut-o
Origen, de ce sã nu o fac si eu?" Are dreptate, pentru cã Origen era acceptat de Bisericã, era publicat. Si
17
atunci l-au anatematizat. Biserica, însã, a anatemizat numai greselile, cãci are 6000 de scrieri foarte,
foarte prodigioase.
Uite, bunãoarã, Origen spune vorba asta: "Dumnezeu ne iubeste mai mult decât ne urãste satana!" Si
este foarte important sã stii acest lucru. Dumnezeu face mai multe pentru mântuirea noastrã, decât face
satana pentru pieirea noastrã. E normal, dacã ne iubeste! Câte nu face o mamã pentru copilul ei pe care-l
iubeste, decât altul care-l urãste!
A fost o minte prodigioasã, în sfârsit, a avut momentul lui istoric, pot sã zic epoca lui. El scrie
apocatastaza...
18
INTELECTUALII DE AZI
Eu, când am citit Patericul [egiptean], am vãzut ce putere de concentrare era într-o simplã frazã în
comparatie cu romanul Mizerabilii a lui Victor Hugo. Asta datoritã trãirii pe care o aveau sfintii. Si chiar
spune la canonul 87 al Sfântului Vasile cel Mare, la subînsemnare canonicã: "Orice cuvânt al Sfintilor
Pãrinti are putere canonicã", chiar dacã nu are canoane date, cã nu toti Pãrintii au dat canoane, tot ce au
spus ei este adevãrat.
Cum trebuie sã participe un intelectual la viata Bisericii si care este slujirea lui?
Sã participe ca si un neintelectual, sã participe cu smerenie la învãtãtura crestinã, sã ia parte la Liturghie
de la început pânã la sfârsit, sã fie spovedit si el ca orice crestin. Nu ne intereseazã cã este intelectual sau
neintelectual. Nu intereseazã atât de mult sã cunosc adâncurile Sfintei Treimi, dacã n-am în inima mea
pe Sfânta Treime. Si poate sã fie un neintelectual si sã aibã pe Sfânta Treime în inima lui.
Deci nu are o altfel de slujire?
Existã o singurã cale: smerenia. Foarte frumos este sã învete ca sã cunoascã sã explice învãtãturile
crestine, dar se cere cu orice chip smerenie si supunere.
Nu eu spun lucrul acesta. E spus de insi cu mare trãire care au intuit: nu în îngrãmãdirea de stiintã stã
valoarea unui om, ci sunt silit sã spun în smerenie, fiindcã cu cât se smereste mai mult, cu atât rezolvã
mai multe probleme. Este mai greu ca un intelectual sã accepte o trãire în rugãciune. Dar si
intelectualului i se cere o stare de prezentã, pentru cã nu putem desfiinta valorile si treptele. Chiar spune
un Sfânt Pãrinte cã rãdãcina tuturor rãutãtilor este nestiinta. Si are dreptate; dar aici este vorba despre o
stiintã a mântuirii, nu o stiintã teoreticã, rationalistã cã poti chiar cu Hristos "în mânã" sã te osândesti!
Pentru cã nu existã iadul în cunostiintã de Hristos.
Intelectualul, în pozitia lui, sã fie convins cã Dumnezeu i-a dat lui putere sã scrie asa acolo! Si fac
legãtura cu un cuvânt al lui Hristos, care dacã ar fi respectat, ar fi foarte multã stare de trezvie. El zice
cã: "Fãrã de Mine nu puteti face nimic!" Gata! "Eu sunt vita, voi sunteti mlãditele". Cum s-ar putea face
mlãditele dacã nu existã vita? Hristos este cinstit si ne va ajuta foarte mult, fiindcã finalitatea este ca
mlãdita sã rodeascã. Deci, scopul tãu este si scopul Lui sau scopul Lui este si scopul tãu. Din nefericire,
lucrul acesta este trecut cu vederea. Omul zice cã el "face". În cerbicia lui el zice: "Am fãcut, am dres..."
Pe la anul 490, la Cartagina s-a tinut un Sinod local. Printre multe puncte care au fãcut obiectul
dezbaterilor din Sinod a fost si acesta, consemnat în canonul 124: "Cine zice cã fãrã de Mine (de
Hristos) poate ceva anatema sã fie!"
Vedeti câtã atentie dãdea Biserica acestui citat. Pentru cã, dacã tu stii cã Dumnezeu te ajutã, tu esti
prezent mereu! Si, dacã eventual vine moartea, Dumnezeu te va lua pe tine în ce te va gãsi te va ferici
sau te va judeca. Asa cã intelectualul, acolo unde este, sã fie convins cã ceea ce face, face cu harul lui
Dumnezeu, cã Dumnezeu îl ajutã. Nu i se cere sã facã mii de metanii. I se cere, si lui, o stare de
prezentã.
Orice clipã poate sã fie un timp si orice suspinare poate sã fie o rugãciune. Pentru Dumnezeu! Existã o
lume cãlugãreascã care se deosebeste de cea laicã, desi, în mare, cãlugãr înseamnã crestin bun. Cãci
Dumnezeu n-a fãcut special rugãciuni pentru cãlugãri. Însã cãlugãria nu poate fi prinsã în nici un citat,
în nici o cuprindere filosoficã. E dincolo de întelegere, pentru cã este o luptã continuã cu Dumnezeu.
Omul este creat de Dumnezeu cu vointã liberã, cu ratiune si cu afecte. Deci, dacã mergi la mânãstire si-ti
tai voia, esti în luptã cu Creatorul, care te-a lãsat cu vointã liberã. Si atunci trebuie sã birui cu orice chip,
si lui Dumnezeu îi place acest lucru. Cum si lacob s-a luptat cu Dumnezeu si L-a biruit în sensul acesta:
trebuie sã te pierzi ca sã te gãsesti! Trebuie cu orice pret sã te instalezi într-o personalitate îngereascã.
Vorbesc despre cãlugãri, dar nu e oprit nici unui mirean de a se "subtia" cât mai mult.
19
Astfel cã, domnule intelectual, trebuie sã fii prezent la Dumnezeu, sã ai în cugetul tãu momente de
tâsnire: "Doamne, iartã-mã!" Si este foarte mare lucru. Eu nu cer o mie de metanii, dar întreb: de ce ai
rãmas bulgãre, te-ai culcat ca un bulgãre, fãrã sã zici mãcar "Doamne, Dumnezeule, ai grijã de mine"?
În felul lui, fiecare ins este obligat sã tinã o relatie cu Dumnezeu, de evlavie.
Dacã m-ar întreba cineva sã-i spun într-un cuvânt ce este cultura, i-as rãspunde: armonie! Dacã m-ar
întreba un altul, mai pretentios, sã-i spun, într-un cuvânt, Biblia ce este, i-as rãspunde: armonie! Altfel
spus: esti intelectual fii armonios cu Cel ce te-a creat!
Si ce ne facem cu filosofii?
Filosofii, deocamdatã, asa din punct de vedere mai tare, pot sã spun cã n-au creat decât niste notiuni, dar
nu au rezolvat nici o problemã.
Au stricat foarte mult?
N-au stricat; sã încercãm sã-i iubim si pe ei pentru cã vorbesc foarte frumos, chiar dacã la suprafata
lucrurilor.
Sunt cumva utili?
Una este cum spune si Kant: "Douã lucruri îmi umplu sufletul de admiratie: cerul înstelat de deasupra
mea si legea moralã din om!" Asta o spune un mare filosof.
Deci, prin asta înseamnã cã el a depãsit o serie întreagã de lucruri de catedrã, în sfârsit, pentru lumea
care doreste sã le asculte, foarte frumos spuse. Dar un crestin adevãrat pune mâna pe stele, este printre
stele, nu numai le admirã. Deci, iatã ce înseamnã sã trãiesti în Hristos.
Cum vedeti implicarea Bisericii în societate?
Zic si eu, cum zicea cineva: "Pãrinte, când sã mergem la bisericã?" "Când bat clopotele!"
Mai întâi de toate trebuie sã aducem la cunostintã oamenilor învãtãtura crestinã, deoarece, spune si
Apostolul: Credinta vine din auz.
Dar, mã întreb: de ce nu stie învãtãtura, în veacul nostru de acum? N-a auzit nimeni bãtaia clopotelor?
Clopotele nu bat niciodatã pentru amuzament. Ci bat pentru ceva de naturã sufleteascã, care ne atrage
atentia: "Cheamã viii, plânge mortii, împrãstie viforele!" împrãstie dracii si trãsnetele.
Au trecut prin Taina respectivã si acum vor sã ducã o viatã fãrã rãspundere? Sã fie atenti la ce se
propovãduieste, sã meargã la bisericã sã audã, ca niste credinciosi. Oare trebuie sã mâncãm din pomul
oprit pentru cã avem libertate? Nu! Avem mai departe niste porunci care ne tin într-o oarecare înfrânare
în vederea armonizãrii. Chiar împreunarea dintre soti se face cu o oarecare rânduialã. "Mai rãrut e mai
drãgut!"
Individualismul este, se pare, o boalã a societãtii. Se extinde, oare, si asupra credinciosilor?
Da, este într-adevãr un mare defect la momentul istoric în care trãim. Însã nu vreau deloc sã cred cã
acestea sunt nevindecabile.
Noi suntem atenti cu ceea ce, de fapt, am luat cu noi când am plecat mai departe, la un drum mare care
se face cu primul pas, dar pus bine, pe directie. Individualismul nu a fãcut decât sã izoleze unul dintre
20
scopurile principale ale creãrii omului. Omul nu este creat numai pentru el singur, el este creat pentru
întreaga umanitate. Pentru cã tragedia întregii umanitãti trebuie trãitã ca pe propria noastrã nenorocire.
Noi purtãm o rãspundere si pentru cel care este lângã noi.
Acesta este sensul educatiei crestine despre creatie pe care trebuie sã o stim. Din momentul în care s-a
izolat, a fãcut o semiasociatie cu diavolul, pentru cã ascultã numai de gândurile proprii.
Lucrul primordial în conceptia crestinã este jertfa; conditia ca sã te mântuiesti, respectiv ca sã luminezi,
este sã stii sã te jertfesti.
Apostolul Petru, la Schimbarea la Fatã a Domnului, I-a spus: "Doamne, bine ne este nouã sã fim aici. Sã
facem trei colibe..." Parcã se îngemãna Cerul cu pãmântul. Însã Mântuitorul i-a rãspuns: "Bine, Petre.
Dar ce facem cu jertfa de pe Golgota?" 0 asemãnare cu ideea de jertfã este lumânarea: un fitil ca sã
lumineze trebuie sã ardã. Conditia ca sã luminezi este ca sã te jertfesti. Asta este explicatia lumânãrii sau
a candelei. Si dacã nu stim sã jertfim, stãm pe loc.
Individualitatea este o mare pierdere, însemnã sã fii izolat de Creator si sã devii margine, iar marginile
sunt ale dracilor, cum spun Sfintii Pãrinti.
Pãrinte, cum sã explicãm lipsa de initiativã, pasivitatea oamenilor din Bisericã astãzi?
Dumneavoastrã nu vã legati de niste defecte ca sã creati prin asta o problemã si o întrebare.Pentru cã eu,
când a fost sã plec la mânãstire, acum vreo 50 de ani, au vrut sã mã opreascã foarte multi insi, chiar unul
din cei cu nume mare, ministru al cultelor pe atunci, spunându-mi cã în mânãstire sunt cãderi si decãderi
de tot felul. Dar eu i-am rãspuns cã mã duc la mânãstire pentru Hristos. Nu mã intereseazã ce este acolo,
ci învãtãtura Scripturii: Cine lasã mamã, tatã, frati, surori... si îmi urmeazã Mie... Si m-am întâlnit cu ei
dupã zeci de ani. Si m-au întrebat: "Ce-ai vãzut acolo?" "Ce ati spus voi am gãsit, dar nu credeam sã
gãsesc si sfinti!"
Deci, punctul de orientare este învãtãtura crestinã, sunt sfintii lui Dumnezeu care sunt asemenea nouã,
nu defectele. Dacã îngeri au fost si au cãzut, Apostoli au fost si au cãzut, nu înseamnã cã aceste cãderi
caracterizeazã învãtãtura mântuitoare a Mântuitorului. Dar, dacã esti dibaci, poti foarte multe sã înveti
din cãderi, cãci te aduc la smerenie, sau sã poti pricepe cum, indirect, dracul mãrturiseste pe Dumnezeu,
prin ispite. Pentru cã însãsi existenta lui demonstreazã existenta lui Dumnezeu, pe care el nu o vrea la
oameni. Pentru cã se mai spune si acum cã nu existã Dumnezeu.
Cum sã caracterizãm noi un om care îndrãzneste sã spunã lucrul acesta? Dar Dumnezeu îl rabdã, totusi...
Credeti cã se poate trãi o viatã total în afarã de Hristos?
Nu se poate! În afarã de Bisericã, nu existã nimic, nu existã mântuire! Nu existã decât esecuri si, dacã
vreti trebuie sã o spun existã iad, în afarã de Bisericã. Dacã dumneavoastrã puneti în slujba lui
Dumnezeu toate gândurile, atunci, într-adevãr, sunteti omul lui Hristos, omul de valoare al Bisericii. Si,
ca sã fii omul lui Hristos, este sã stii sã te smeresti cu adevãrat. Sã nu se creadã cã fãrã smerenia aceasta
va primi cineva câtusi de cât bucuriile raiului si ale fericirii vesnice! Nu existã, dragii mei! Si pe urmã,
dacã trãiesti cât de cât într-o viatã crestinã, a iubirii si smereniei lui Hristos, deja esti în vesnicia fericirii,
deja se contureazã mai pe vãzute chiar, împãrãtia lui Dumnezeu, în tine.
Noi nu trebuie sã vorbim de împãrãtia vesnicã din viitor, trebuie sã recunoastem cã existã în noi aceastã
fericire. Dar, mai întâi de toate, nu trebuie sã ne gândim la mântuire, ci la cucerirea lui Dumnezeu, care
se realizeazã prin smerenie, si atunci esti asigurat pentru mântuire.
Cum poate fi privit progresul, civilizatia?
21
Civilizatia este una si trãirea crestinã este alta. Însã, un om civilizat poate mai usor sã se adapteze
învãtãturii crestine, care e prea justificatã, are o prea mare ordine, e prea argumentatã ca sã nu o crezi.
Uite, se spune cã poporul roman era foarte drept, creator: cucereau si zideau. Înainte de venirea
Mântuitorului le-a dat biruinte acestor romani, sã zic asa, sã pregãteascã oarecum lumea pentru o
învãtãturã divinã extraordinarã, pentru cã ei erau mai civilizati.
Deci, civilizatia joacã un rol pozitiv, dar nu mântuitor. Si ea învatã sã nu furi si ea învatã sã nu fie..., dar,
totusi, în miezul civilizatiei acesteia au ajuns pãcate asa de grave, pentru cã nu a avut o înfrânare
crestinã.
Civilizatia trebuie ajutatã, pentru cã au fost popoare drepte, dar nu mântuitoare. Îmi place sã merg la
drum cu tine cã stiu cã nu mã furi, cã stiu cã nu mã pârãsti, cã stiu cã esti un om civilizat.
Vedeti dumneavoastrã, Biserica crestinã nu învatã mai întâi, ci sfinteste! Pentru cã se referã, nu la a
cuceri pãmântul, ci la a cuceri împãrãtia cerurilor.
Modernismul nu este vinovat cã esti tu lenes si nu stiu ce. Poti sã fii în pat cu puf si sã te rogi la Hristos,
si esti la fel cu unul care doarme pe scândurã.
Prea mare modernism nu se recomandã pentru cã te poate duce la molesealã, la leneviri, la scãderi.
Sã stiti cã suferinta te subtiazã mai mult si te aseamãnã mai mult cu numele tãu ca om mântuit, ca om
vesnic.
Cum vedeti implicarea, în conditiile actuale, a unui crestin în politicã?
În întrebarea dumneavoastrã, de la început se vede cã a face politicã este o gresealã. Nu este deloc o
gresealã. Politicã înseamnã a tine un cântar în mânã si al potrivi întotdeauna drept. Cât mai multi crestini
în politicã este foarte bine, dar cu constiinta adevãrului.
Ne puteti spune care sunt consecintele pietismului în viata Bisericii?
Dragã, Biserica nu poate fi nebiruitoare ori în ce împrejurare ar fi si ce momente istorice ar crea sub
dârzenia credintei oamenilor. Este nebiruitã pânã la sfârsitul veacurilor. Ferice de cel care pricepe lucrul
si-si mântuieste sufletul. "O, de ati cunoaste valoarea omului, dãruitã lui de Dumnezeu!" Nu trebuieste
vãzut si nici create puncte de vedere sau de orientare; negativismele care existã prin toate pãrtile. Sunt
mii de secte, dar asta nu înseamnã cã Biserica Ortodoxã, adicã Biserica Adevãrului, nu va birui.
Credeti cã pietismul ar fi o atitudine sectarã?
Dumneavoastrã, mai întâi de toate, ocupati-vã de sufletele dumneavoastrã si nu vã ocupati de-a
înregistra defectele, pe ici, pe colo. Cãci învãtãtura crestinã spune cum spune Mântuitorul: "Faceti ce vã
spune, nu faceti ce fac ei!" Dar prin asta a vrut sã spunã sã nu oprim viata pe loc. Îi priveste. Trebuie sã
vã obisnuiti sã vã controlati propria viatã. Aceste tragedii sunt si datoritã defectelor mele personale.
Tragedia umanitãtii trebuie sã o plângi ca pe propria ta nenorocire. Nu trebuie judecati, câci sunt multe
slãbiciuni. Mai întâi de toate poti sã fii subiectiv tu, când vezi lucrurile acestea. Pentru cã s-ar putea
întâmpla cã se ia o mãsurã pentru salvarea lucrurilor si tu, care nu stii decât direct, vãzând lucrurile, sã
nu-ti dai seama de tactica pe care o foloseste ca sã salveze lucrurile. Si ai judecat negativ.
Ce ne puteti spune despre posibilitatea criticii în Bisericã? Existâ criticã ziditoare în Bisericã?
22
Cuvântul criticã nu înseamnã decât a judeca pe cineva. Dar critica încununeazã opera!
Adevãrul trebuie apãrat de orice fel de crestin. Cãci, chiar dacã un cleric, superior, n-ar sustine adevãrul
vorbesc despre adevãrul ortodox, adevãrul mântuitor poate sã fie înfruntat, cãci nu înfrunti cleric, ci
înfrunti eretic, fiind vorba de adevãr.
E îngãduitã critica, dar nu judecata... Stai cu ochii pe celãlalt, dar nu stai cu ochii pe tine!
Taina mântuirii omului pentru fiecare om se sãvârseste pe cruce, în întelesul cã crucea este cel mai mare
folos al pãmântului. Jertfeste a nu-l judeca pe acela cã a gresit. Iar dacã te bagi în bisericã unde e harul
lui Dumnezeu si judeci pe preot, amarnic gresesti! Obisnuiti-vã toti sã vedeti acolo pe Hristos.
Un mare pustnic, care a primit din satul lui un credincios si în satul lui era un om foarte defectuos -, a
întrebat: "A lui cutare e tot asa?" "Tot asa-i pãrinte!" Si a zis pãrintele: "Of, of, of!" A doua zi a venit
îngerul la pustnic si i-a zis: "M-a trimis Dumnezeu sã te întreb: unde sã punem sufletul omului acela, cã
a murit astã noapte, în rai sau în iad, cã tu l-ai judecat?" S-a cãit toatã viata în plâns si în amar cerând de
la Dumnezeu un semn de iertare, si nu a primit încã.
Întreaga tragedie a omenirii e în functie de nenorocirea vietii noastre! Dacã e iubire, e iubire, nu ne mai
jucãm. Dacã sunt om, sunt om, cu inimã, cu mâini si cu degete! Învãtãtura crestinã este integritatea
fiintei omenesti. Judecarea asta înseamnã a tine viata pe loc.
Dar multi spun cã ei nu rãspund decât de pãcatele personale si nu se amestecã în restul...
Nu mã intereseazã ce spun ei, ce spune Hristos mã intereseaza. ªi Hristos a spus: Sã vã iubiti unul pe
altul... Sã iubiti pe dusmanii vostri, acesta este rãspunsul.
Oricum ar fi de bubos, preotul acesta are harul sã te lege si sã te dezlege. Trebuie cu orice chip sã nu mai
judecati preotimea. Biserica trebuie caracterizatã dupã spusele Mântuitorului. Nimeni nu a plecat sã
slujeascã învãtãtura Mântuitorului fãrã cuvintele Mântuitorului. Dar, iatã, pe drum s-au întâmplat atât de
multe lucruri: un Petru s-a lepãdat, dar asta nu înseamnã cã învãtãtura crestinã nu a fost adevãratã. Dar
Petru s-a ridicat cu totul dincolo, mai mult decât cãderea lui.
Dumnezeu ne iubeste mai mult decât ne urãste dracul! Asta înseamnã un îndemn nemaipomenit pe care
trebuie sã ni-l însusim.
Dumneavoastrã stiti ce vã spun eu acum: sunteti vinovati de faptul cã acela este vinovat! Ãsta-i
rãspunsul! Adicã trebuie sã-l iubesti, trebuie sã nu-l urãsti, iar pentru pozitia ta moralã, pentru pozitia ta
crestinã îl ajutã harul lui Dumnezeu si pe acela, chiar dacã tu nu i-ai spus nici un cuvânt, dar ai avut
curajul sã-l pretuiesti, neurându-l mãcar asta tu l-ai ajutat foarte mult: "Doamne, miluieste-l!" Ai început
sã iubesti pe vrãjmasul tãu? Cu orice chip nu te izola. Degetul acesta care este cel mai mic si pare cel
mai neînsemnat este o valoare în componenta fiintei trupesti.
Dacã încercati sã iubiti oamenii ca pe Hristos, atunci dumneavoastrã nu ati mai vedea cã el greseste. Nu
vã doare inima de el pentru cã a gresit, dar constatati, chiar cu drac la mijloc, cã a fãcut cutare si cutare
lucru vrednic de iad.
23
BUCURIA DUHOVNICEASCÃ
Cum sã luptãm împotriva duhului tristetii?
Sã fiti veseli. Dragã, eu stii ce vã spun, cu toatã siguranta: ori si ori si oricare ar fi motivul unei întristãri
sau al unei mâhniri, este numai de la draci! N-avem motive. Dacã îti creeazã starea aceasta de agitatie,
de tristete, îsi face cuib satana si-si cloceste ouãle; nu mai poti iubi, nu mai poti vedea cu perspicacitate
nitel în viitor, cu ratiunea care ti-a dat-o Dumnezeu, nu mai poti, pentru cã tu esti trist. Adicã nu esti în
stare de nimic o stare drãceascã foarte greu de suportat. Când sunteti tristi, gânditi-vã la lucrul ãsta:
"Stai, cã este ceva drac aici!" Si nu acceptati.
Ce sã facem sã scãpãm de împietrirea inimii?
Astea sunt lucruri care nu depind de un ajutor din afarã. Astea depind de tine. Eu v-am dat o solutie. Nu
sã vã mângâiati cu faptul cã le auziti. V-am dat un sfat: sã fiti veseli.
Cum sã fiu vesel poate sã spunã cineva când nu pot sã fiu? Dacã esti vesel, inima se desface si ea, este
receptivã. Pentru cã inima este adâncul cel mai adânc, cel mai profund din toate organele noastre pe care
le avem. Inima este fãcutã de Dumnezeu ca sã poatã sta si El în ea, nu este ca orice organ. Inima asta, pe
care o avem noi si bate si punem mâna pe ea, este un simbol al inimii. Inima este dincolo de ea. Are o
profunzime dincolo de constiintã. Poartã în adâncul si în profunzimea ei acel punct extraordinar, pe care
l-a fãcut Dumnezeu chip si asemãnare, acolo unde spune Mântuitorul: vom veni cu Tatãl si locas la el
Ne vom face. Asta este chipul si asemãnarea, nu picioarele si ochii si urechile. Mintea este un
subordonat al inimii.
La inima asta cum ajungem?
Este foarte usor. Bagã-ti mintea acolo si zi: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã
pe mine, pãcãtosul!" Deci, dacã ai o stare de veselie, de descongestionare, de dispozitie, inima se
desface si ea.
Ce înseamnã asta: "Eu sunt amãrât"? Cum esti amãrât, când Hristos a înviat, când suntem întelegãtori în
ceea ce priveste crucea pe care trebuie sã o ducem si noi. Un om care crede în Hristos este vesel, e plin
de nãdejde, cã Hristos nu-l lasã cu nici un chip. Si aceastã stare continuã de veselie pe unde trãiesti, este
si o stare de rugãciune si o trãire crestinã si de inimã prezentã la Dumnezeu. Pentru cã ãsta este secretul:
sã ai inima prezentã. Pentru cã Dumnezeu nu are nevoie de cunostintele tale, stie ce vrei. Are nevoie de
cererea ta, de atentia ta. Vezi, niste pãrinti, mamã si tatã, când vãd pe copilul lor cã-si pune toatã
nãdejdea în ei, mor de dragul lui si nu stiu ce sã-i mai dea.
Existã la Psalmul 130: "Doamne, n-am umblat la cele înalte, nici la cele mai minunate decât mine", dar
sunt ca un copil întãrcat, care se uitã cu jind la sânul maicii sale. Pentru cã-i întãrcat si nu mai vine
laptele, care e un aliment complet, adicã harul lui Dumnezeu. Eu asta fac: sã curgã harul lui Dumnezeu,
dar sã fiu cu gura cãscatã.
Hristos este Dumnezeu, a luat chip de om, de vierme, ca noi, nemultumiti si nesãtui si în tot felul rãi. Ce
cinste pe neamul omenesc! N-a venit sã spunã altceva decât ceea ce a spus pentru mântuirea noastrã.
"Nu te teme turmã micã, îndrãzniti, Eu am biruit lumea!" Si noi putem sã biruim lumea, nu cu puterea
noastrã, ci cu puterea Lui. Vã dati seama câtã putere avem noi. Dracul e un tolerat, nu este o putere. Nu
trebuie sã tineti cont cã vã schimbã gândurile. Luptã din rãsputeri, dar luptã ca un hot, fãrã putere.
24
Noi, prin Botez, am primit haruri deosebite, avem si înger pãzitor. De ce nu dati atentie mai multã la
îngerul pãzitor? Stiti, frãtiile voastre, ce spune într-un loc: "Este cu neputintâ sã nu mori dacã vezi un
înger în adevãrata lui luminã!" Îngerul este cu noi, ne pãzeste. Hristos s-a întrupat în chip de om (de
vierme), în adâncul mizeriei omenesti, nu ca sã anihilize fiinta omeneascã, ci s-o transfigureze.
Ati vãzut ce scrie la Canonul îngerului pãzitor:
"Sfinte îngere, fã rugãciuni de obste cu îngerii toti pentru mine pãcãtosul!" Si îngerul pãzitor se roagã cu
toti îngerii, cã nu-l refuzã, nu-i rãspunde: "Nu vreau!" Adicã este o unitate nemaipomenitã, îi place lui
Dumnezeu sã fie rugãciune, si îngerii toti sunt una cu plãcerile lui Dumnezeu. Dar mai spune într-un loc
asa: "Dacã diavolul ar fi întruchipat în om, cu degetul mic poate rãsturna pãmântul, dacã ar avea puterea
de la început".
Da, dar nu mai are putere, decât numai vârful cozii miscã, restul nu mai are, i-a omorât-o Hristos. Dar îi
este îngãduit sã ne ispiteascã pe noi, ca, ispitindu-ne, noi sã ne încununãm, sã ne trezim, sã vedem cine
suntem.
Dracul joacã un rol de mântuire indirect. Suferintele îti aduc niste întelepciuni adânci si te fac sã te
gândesti serios la mântuirea ta. Dar, vã dati seama cine ne pãzeste pe noi? Îngerul pãzitor îl face praf si
tãndãri pe drac, care nu mai are nici o misiune, este un apostat. Îngerul pãzitor este în misiune. Lupta
este între ei si câstigã acela de partea cãruia suntem noi cu faptele noastre. Si nu ne-ar fi rusine sã-l
pãrãsim pe îngerul pãzitor, sã-i dãm câstig de cauzã diavolului, dusmanul îngerului, dusmanul nostru, cu
nepãsarea, ba si cu cãderi directe? Si totusi, Dumnezeu, în mila Lui, ne-a dat putinta sã ne ridicãm prin
spovedanie. Va sã zicã e o îngãduintã continuã pentru salvarea fiilor Lui, oamenii.
Asa cã, pentru faptul cã sunt împietrit cu inima, nu mai merit nimic. Inima trebuie sã fie flexibilã
continuu, nu piatrã! Inimã caldã, fierbinte.
Nu permiteti gândurilor rele sã vã cuprindã. Dacã vin, goniti-le cu rugãciunea, fãrã meditatii prea multe
la rugãciune. Unul împingea în usã si dracul împingea si el pe partea cealaltã sã intre la el. Iar ãsta zicea:
"Doamne, miluieste!", cu jumãtate de gurã, superficial. În sfârsit, dracul deschidea mai mult usa sã intre
la el. Dacã a vãzut cã intrã dracul, a suspinat din adânc: "Doamne, nu mã lãsa!", si îndatã a dispãrut
dracul. Si plângea. Si a apãrut Mântuitorul: "Doamne, de ce nu m-ai ajutat?" "Când m-ai chemat cu
adevãrat, te-am ajutat!"
Melcul merge încet, dar merge cu casã cu tot. Te rogi încet, te rogi tainic, dar roagã-te din inimã, cã
altfel este numai spoialã, nu rugãciune.
Dacã slãbeste credinta ce putem face?
Dacã esti într-o stare de recrudescentã interioarã, sigur slãbeste credinta. Sã nu slãbeascã! Chiar si la
sfinti se constatã o viatã de oscilatie, o ridicare si o coborâre. Pentru cã, te mai pãrãseste harul, ca sã nu
te mândresti, sã nu spui: "Ia uite eu unde am ajuns!" Te mai pãrãseste harul ca sã te smeresti. Dar nu
trebuie sã-ti pierzi credinta. Tu trebuie sã fii mereu prezent. Cã nu rezolvi atât de mult prin rugãciunea
care o faci, ci prin harul lui Dumnezeu, cã tu vrei cu orice chip ajutorul lui Dumnezeu. Pentru cã imediat
vine satana sã-ti foloseascã mintea; nu trebuie sã vã speriati, el nu se astâmpãrã. Dumnezeu stie ce vrei
tu, nu te speria deloc, tu continuã rugãciunea. Dacã ziceti: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul", îl sperie pe dracul. Pentru cã este puterea numelui pe care
nu o poate suporta satana. Vezi? E lipsã de o trãire interioarã si adevãratã, nu rationalã. Ar trebui sã
întelegeti singuri lucrurile acestea!
Iar în legãturã cu oscilatia asta care si la sfinti se constatã, existã un cuvânt la Sfântul Apostol Pavel care
spune asa: "aduceti-vã aminte de mai-marii vostri, care v-au vestit vouã învãtãtura lui Dumnezeu, la a
25
cãror sfârsit privind, sã le urmati credinta" (Evrei 13, 7). Adicã, la sfârsitul vietii ei s-au desãvârsit si au
cuvântul puternic si întreg. Deci, dacã noi suntem în luptã, acum ne ajutã harul lui Dumnezeu. Dar luptã
este toatã viata, ne ispiteste continuu.
Oare sã ne rugãm numai când ne ispiteste satana? Sã ne rugãm fãrã sã ne ispiteascã! Dar, dacã ne
ispiteste si Dumnezeu îi dã voie, este un prilej în plus sã nu mã stãpâneascã fiara asta nenorocitã. Avem
nevoie de o stare de prezentã continuã, cãci harul lui Dumnezeu ne ajutã. Cã nu putem fãrã harul lui
Dumnezeu sã ne mântuim. Este cu neputintã sã te mântuiesti, oricât ai fi de nevoitor, numai cu faptele
tale, fãrã harul lui Dumnezeu. Vezi cum i-a spus Sfântului Siluan Athonitul, Hristos: "Gândul la iad si
nãdejdea la Mine". Adicã nu te mântuiesc faptele tale; chiar Sfântul Antonie cel Mare spunea cã nu se
mântuieste, si cine era Sfântul Antonie? Faptele omului nu-l mântuiesc fãrã harul lui Dumnezeu. Spune
Mântuitorul: "Ceea ce la om este cu neputintã, la Dumnezeu este totul cu putintã." L-a întrebat Sfântul
Apostol Petru: "Ce facem, Doamne, cine se mai mântuieste?" Deci, nu faptele noastre ne mântuiesc, ci
mila lui Dumnezeu, dar sã fim noi prezenti. Nu meriti tu atâtea haruri, decât dacã esti într -o smeritã
prezentã.
Uite, Sfântul Chiric cu mama lui, Sfânta Iulita, care era chinuitã de pãgâni. Sfântul Chiric era mic, pânã
la genunchii lui mamã-sa, si a zis: "Si eu cred în Hristos!" Si i-a trântit ãla o cizmã în burtã si l-a repezit
de zid si l-a omorât pe loc. Si-i pus copilul ãla în rândul mãrturisitorilor. Sfintele moaste ale lui Chiric,
mititelul acela, cu mare cinste le miscã preotul.
Vedeti cã într-un cuvânt este cuprinsã toatã mântuirea? 0 stare de dispozitie interioarã, de ce tristete? A
înviat Hristos! Suntem botezati, avem înger pãzitor, Dumnezeu ne învatã: "Cereti-Mi, cã Eu vã dau;
cine-ti dã piatrã în loc de pâine? Si Eu sã nu vã dau vouã pâine, putin credinciosilor?" Asta este putinã
credintã! încercati, nu vã lãsati deloc! La mãsura voastrã. Multumiti-vã cu daruri mici, nu cereti daruri
mari; este o gresealã! Un dar pe care îl ai nu e mic, este tocmai ce-ti trebuie tie! Dar omul, în nesãbuita
lui mândrie si dorintã, vrea tot cerul într-o clipã! Nu! Tot cerul este al tãu, dacã esti prezent si smerit! Nu
se poate fãrã smerenie nimic. Sã stiti!
Existã o carte "Viata Sfântului Nifon". Pe acest sfânt îl caracterizeazã îndeosebi smerenia. Si sã vedeti
ce descoperire a avut de la Dumnezeu, nici nu vã dati seama: la moarte au venit sfinti cuviosi si
mucenici sã-l ia, a venit chiar Mântuitorul. Pentru cã el a zis: "Doamne, cât as fi eu de fericit sã vii si Tu
la moartea mea!" L-au luat dinainte, sã-si vadã locul în cer.
Toate aceste lucruri le realizeazã smerenia. Asta-i singura cale. Dar nu vã desconsiderati cã a fãcut
Sfântul Nifon si nouã ne e cu neputintã. Nu! La mãsura ta, strãduieste-te si tu. Sfântul Apostol Pavel
spune: "Împârâtia cerurilor se ia cu nãvalã." La un concurs aleargã multi, dar cine aleargã sincer, nu
aleargã degeaba. Cine se duce la concurs, sã nu se gândeascã cã nu câstigã; toti câstigã în final, dacã au
alergat cinstit, dar doar unii iau premii.
Existã pahar mic, pahar mare si pahar foarte mare, care sunt pline toate. Paharul mic nu-i supãrat cã nu
încape în el cât cuprinde paharul mare. Paharul mic este satisfâcut cã este plin. La mãsura lui, el a luat
premiu, si-a umplut paharul. Este în functie de har si harul nu se dã decât dacã este omul smerit. Omul,
dacã este sincer si smerit, este plin la mãsura lui; este atât de satisfãcut, încât nu-si mai bate capul cã
altul ar fi mai fericit ca el.
Frãtiile voastre ati auzit de Sfântul Ioan, cã i s spunea Apostolul pe care-l iubea Iisus. Dar ce, pe ceilalti
nu-i iubea Iisus? Îi iubea, dar Sfântul Ioan Evanghelistul avea o putere mai mare, de a acapara mai multã
iubire. Dumnezeu trebuia sã-l tinã plin mereu, cã era pahar mare. Dar pe toti Apostolii îi iubea Iisus si
toti erau plini la mãsura lor. Si atunci nu se mai justificã ticãloasa aia de invidie. Cã se constatã cã
niciodatã nu te suferã unul care are o viatã mai slabã decât a ta. Chiar între mireni si cãlugãri. Sfântul
Ioan Gurã de Aur spune despre cãlugãrie cã acesta este drumul cãtre care trebuie sã vinã toti. Dar nu toti
se pot duce la mânãstire. Nu-i nimic. Rãmân acolo ca paharul cu mãsura lor si se desãvârsesc acolo unde
26
sunt. Nu numai cãlugãrii se mântuiesc. Ei tin de cuvântul cel mai înalt, vârf al Scripturii: " Vrei sã fii
desãvârsit?" Deci au fost invitati. Pentru cã poruncile sunt porunci care te mântuiesc. si sunt si sfaturile
evanghelice, care te invitã mai mult la desãvârsire. Dar asta nu înseamnã cã omul care are nevastã nu se
mântuieste. Orice mântuit este fericit, e înger. Dar sunt ceruri si ceruri, sunt locasuri si locasuri. Sunt
desãvârsiti a la Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Ioan Gurã de Aur, dar asta nu înseamnã cã nu sunt
fericiti si ucenicii lor, care s-au mântuit; cãci orice mântuit este un înger.
27
TAINA IUBIRII
Lumea aceasta nu e vinovatã, suntem vinovati noi cã nu stim sã iubim si nu stim s-o apreciem! Ce-am
fãcut noi pentru lumea asta, dacã este vorba sã intrãm în amãnuntele drumului mântuitor? Ce-am fãcut
noi pentru lumea aceasta asta ni se cere!
0 institutie, ca si un neam, trãiesc prin cei care tâsnesc, care stau pe cruce fãrã sã cedeze. 0 iubire mare
pentru Dumnezeu cere o permanentã jertfire. Niciodatã nu vom trãi fãrã probleme si fãrã sãbii îndreptate
împotriva noastrã! Nu vedeti învãtãtura crestinã? "N-am venit sã aduc pace pe pãmânt, ci sabie...
Dusmanii omului sunt casnicii lui." Dar toate acestea nu trebuie sã descurajeze pe nimeni cu nimic.
Chiar dacã omul este afectat de aceste nenorociri, asta nu înseamnã sã renunte. Nu! Dumnezeu stie de
necazul tãu, iar aceste suferinte te încearcã pentru a te putea defini, pentru a merita sã fii încununat de
Dumnezeu, cãci El asta doreste.
Nu ne putem închipui un om mântuit fãrã merite. De unde vin aceste merite? Din lupta cu suferintele, iar
luptã fãrã jertfã nu se poate! Crucea a mântuit neamul omenesc! Nu dreptatea lui Dumnezeu, nici
minunile Sale, ci Crucea! Atunci când lisus S-a rãstignit, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul triumfa
pe Cruce, iar satana era învins. Deci, nici un crestin nu este scutit, sub nici un chip, de crucea sa, pentru
cã e dar de la Dumnezeu suferinta, dragii mei! Nu este numaidecât o pedeapsã. Dar, chiar pedeapsã în
sine, canonul înseamnã putinta revenirii, a întoarcerii la bine.
Se constatã cã nu vine lumea la bisericã. Dar nu trebuie sã fie o preocupare în sine, sã se facã atâta caz.
Pentru cã aceste lucruri slãbesc forta personalã a fiecãruia, semãnând confuzii. Din cauza greselilor
multimii, fiecare om ajunge sã se scuze în sinea lui: "Ce, numai eu fac? Vãd cã toti fac!" Deci, cel mai
bine este ca noi sã ne rugãm pentru rezolvarea acestor lucruri pentru oamenii acestia. Si chiar vã rog, sã
fie o mai mare dorintã de iubire adevãratã! Nu o iubire înregistratã si difuzatã ca atare de oameni: "Auzi,
domnule, cã trebuie sã iubim!" Nu! Trebuie sã simti nevoia sã iubesti.
Nu este niciodatã nimeni degeaba lângã tine. El este cu stiinta lui Dumnezeu, ca tu sã-l ajuti sau sã te
folosesti. Te folosesti, cã poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuti tu, în sensul de-al suporta. Este
o mare gresealã atunci când certãm pe unul sau pe altul! Il rabdã Dumnezeu si pe acela, si de aceea l-a
pus în calea ta, ca sã-l rabzi si tu si sã te încununezi!
Dacã se întâmplã sã facem fapte bune, nu este bine sã le facem numai din obligatie, pentru cã devenim
cazoni. Sã le facem dintr-o dragoste cu orice chip, si atâta cât putem. Pentru cã Dumnezeu nu ne tine cã
suntem noi foarte vrednici. Ne tine cã este foarte milostiv El, si de aici vine si toatã mila noastrã.
Bunãoarã, dacã se gãseste cineva în situatia sã dusmãneascã pe cineva, se gãseste în situatia sã-l judece,
pentru cã este într-adevãr incorect si nu se aseazã deloc. Deci, îti este incomod si tie si celorlalti. Dar
dacã ar zice omul asa, ar sta de vorbã cu Dumnezeu: "Mãi dragã, Eu îl iubesc si pe acela asa cum e. Dãte
de partea Mea, ca sã-l iubesti si tu. Eu îl iubesc asa cum este. Cãci de aceea îl tin în viatã. Dã-te de
partea Mea si lasã, nu-l mai dusmãni; Eu sunt Dumnezeu si tot Eu te tin si pe tine. Tu câte greseli faci si
ti le trec cu vederea?" Acest dialog intim, cu smerenie sã se facã, si tu esti asigurat. Si rãsare cu orice
chip iubirea, fãrã de care nu se poate face nimic, chiar dacã ai da muntii la o parte; chiar dacã ti-ai sfâsia
trupul sã ardã pentru Hristos. Milostenia nu este numai sã dai din traistã. Milostenie este cã accepti pe
un om sã stea lângã tine, fãrã sã îl alungi în gând. Ai un coleg care are un necaz, trebuie sã stii sã-i faci o
mângâiere, sã-i descretesti fruntea. La sãraci poti sã faci o rugãciune scurtã: "Doamne, miluieste-l!",
dacã nu poti sã-i dai, cã esti în tramvai si el este pe trotuar. Intrebarea se pune, cum ne este inima noastrã
28
în legãturã cu suferinta din jur? Cel mai mare lucru de care vom fi întrebati la Judecata de apoi este: "De
ce nu am dat mai multã atentie semenilor nostri?"
Existã poruncã în învãtãtura crestinã: sã se respecte toatã fãptura, cu atât mai mult fiinta omeneascã,
care are "chip" si "asemãnare". Si firea pervertitã, bineînteles, te îndeamnã sã tii cont numai de al tãu, si
foarte greu te rupi si pentru celãlalt. Si tocmai asta e porunca: sã te rupi. Eu v-am spus uneori; dacã nu,
spun acum: Era într-o situatie, parcã era vis, dar tare a fost parcã real, asa... Murisem, si mã uitam, cum
se spune, la moartea mea, cãci sufletul nu moare. Mã uitam la mine în cosciug si când a ajuns cosciugul
sã intre în groapã am zis: "Ce bine este dacã lasi ceva din tine afarã! Aceea te va ajuta si pe tine sã
trãiesti mereu". Milostenia este ceva din tine. Si Alexandru Vlahutã zice: "Mila e toatã Scriptura!"
A milostivi pe unul, pe altul, aici se aratã cã tu esti Hristos. Apoi, nici nu stii cã acela pe care îl ajuti
poate sã fie Hristos. El nu întinde mâna sã-i dai. El întinde mâna sã-ti dea împãrãtia cerului si tu nu
observi. Si, de regulã, oamenii cautã bãnutul cel mai mic.
Fratii mei, tineti minte: cersetorii sunt personaje biblice! Ai trecut pe lângã mântuirea ta asa de usor! Si
mai grozav, l-ai dispretuit pe cersetor! Cersetorii nu pier niciodatã. Fac sobor la margine de drum si
împart ce s-a cãpãtat, si zic: "Asta-i de la cutare. Pomeneste-l, Doamne, întru împãrãtia Ta!" Si are
valoare. Mântuitorul, ca sã ne încurajeze, a spus: însutit veti primi! Vrei sã te îmbogãtesti? Dã tot ce ai!
Primesti însutit! Lucrul acesta nu-l vorbesc de la mine. Dacã ati cunoaste viata Sfântului Ioan cel
Milostiv, v-ati înspãimânta! Sfântul Ioan, când s-a dus în respectiva arhiepiscopie, a întrebat: "Cât aur
are arhiepiscopia?" Si i s-a rãspuns: "Atâtea litre de aur!" "Dati-i la sãraci!" Când au auzit, economii ãia
au zis cã îi sãrãceste. Si a venit înapoi însutit fatã de cât a dat. Iar dãdea, iar venea însutit. Economii
cârteau mereu! Vezi, nu observã omul când primeste, dar observã când dã. Dar venea însutit cu precizie!
Este cuvânt din Scripturã. Eu nu am dreptul sã-l contrazic pe acest cuvânt. Si obisnuiti-vã cu autoritatea
cuvintelor din Sfânta Scripturã. Tainele Bisericii s-au fãcut pe temeiul cuvintelor din Scripturã. "Ce
dezlegati voi, dezleg si Eu". Asa a luat nastere Taina Pocãintei.
A venit o doamnã la arhiepiscopie sã dea o donatie. Si a întrebat-o Sfântul Ioan: "Cât doriti sã dati,
doamnã?" "Atât!" Sfântul Ioan se astepta sã primeascã însutit, iar cât dãdea doamna asta nu era însutit.
Si a întrebat-o: "Atât ai vrut cu adevãrat sã dai?" "Nu! Am vrut sã dau atâta, dar când am scris suma, o
mânã nevãzutã a sters si a scris cât dau eu acum".
Ce se întâmplase? Economii nu au dat la sãraci cât a zis Sfântul Ioan. Au dat mai putin. Si corespundea
cu cât a adus femeia asta însutit. Sfântul Ioan i-a mustrat: "Uite cine sãrãceste arhiepiscopia!" Si s-a
ajuns sã dea câte o corabie cu aur, si veneau o sutã înapoi; si s-a umplut Marea Mediteranã cu corãbii
pline cu aur mergând la Sfântul Ioan. Si s-a auzit glas din cer: "Sã vedem, Ioane, cine este mai milostiv:
tu sau Eu?" S-a verificat cu ape, cu corãbii si cu aur cuvântul Scripturii. Deci, obisnuiti-vã sã nu trãiti
numai voi, ci sã trãiti în toti care sunt cu voi.
Existã poruncã mare repetatã de Iisus Hristos, încât insistã: "Sã vã iubiti unul pe altul." Vedeti, cu orice
chip trebuie sã fim controlati, dacã avem acest sentiment de iubire pentru toti. Practic e greu. Nu poti
chiar sã iubesti pe toti. Bine, asta se întelege. Dar, cu nici un chip sã nu urâti! Dacã nu urãsti, nu mai esti
în apã, esti pe scarã, pe prima treaptã. Dar esti pe uscat! Si sigur cã treptele merg pânã la treapta
dragostei de sus. Esti liber si ai posibilitatea de a urca, dacã nu urãsti. Deci este un început doar. Ce se
numeste scarã: "Douã lemne hodo-lemne si un brat de ãlea mãruntele!" Adicã, dacã esti pe prima treaptã
esti salvat. Dar ceva sfânt din noi, creându-ne Dumnezeu singur numai pentru Dumnezeu si poruncindune
sã iubim, ne-a dat si putinta sã iubim. Si atunci ceva sfânt din noi ne spune: "De ce sã stau chiar asa
pe ultima treaptã? Ia sã pãsesc mai sus!" Se întâmplã de capeti o bucurie pe care nu o cunosteai, dar care
te odihneste si te sileste la a treia treaptã. Si tot asa, si tot asa, pânã când ajungem la dragoste, care este
legãtura desãvârsirii.
29
Mântuitorul nu spune cã sunt treizeci de trepte, cum aratã Sfântul Ioan Scãrarul. Spune: "Sã vã iubiti"
vorbeste la superlativ si terminã. Dar acum, noi, care ne întâlnim cu neputintele noastre si cu frecusul,
lipsa de educatie la un adversar, dintre douã rele, alegem rãul cel mai mic. Decât sã-l urãsc, mai bine mã
asez pe prima treaptã si nu-l urãsc. Si mã tin cu mâinile de treapta de sus. Dacã te tii cu mâinile de
treapta de sus, înseamnã cã e posibil sã ajungi la ea, cã e deja în mâna ta. Este poruncâ. Nu mai avem
voie sã comentãm, decât, cu orice chip, sã stabilim relatii mãcar la "Bunã ziua", sau sã nu urãsti pe
nimeni. Degeaba ne zbatem, degeaba împlinim alte porunci crestine, dacã n-avem relatie cu cineva.
Frãtiile voastre trebuie sã stiti cã inima noastrã trebuie sã fie mereu liberã pentru Hristos. Cã un
dusmãnel, care stã cocotat pe acolo pe undeva în zona asta grozavã a inimii, îl îndepãrteazã pe Hristos
din inima ta. Adicã nu vrea Hristos sã stea cu dusmãnelul ãla. Cã nu existã relatie între rãu si bine.
Mântuitorul zice: "Sã-mi dai toatã viata, toatã fiinta ta!" Dracul zice: "Mie sã-mi dai numai un deget!"
Cã prin asta el te stãpâneste cu totul. Deja e lângã tine. Nu mai este Hristos lângã tine, dacã tu i-ai dat o
unghie de la un deget. Nu trebuie recunoscut.
De aceea, nici nu se stã de vorbã cu dracul. E o gresealã mare când mai spun unii: "L-am certat pe
dracul!" Lui îi convine foarte mult dialogul cu omul. Sã te rogi! El fuge de rugãciunea pe care o faci tu.
Dacã îl simti cã într-un fel te munceste fizic, sau te deranjeazã te miri cum, roagã-te la Hristos:
"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul!" Cã vã este la
îndemânã o rugãciune ca asta. Dar nu cu agitatie, ci cu calm si cu stãpânire de sine. Pentru cã, vã repet
acum, sunt sigur cã v-am mai spus, oricare ar fi motivul unei întristãri, sau al unei mâhniri, este numai si
numai de la draci. Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel
de bogãtie nu stii ce sã faci si o risipesti. Si, din prudentã, nici nu te stãpâneste acest har, dar vine unde-i
linistire sufleteascã, unde fiinta noastrã transformã ca un mare aparat de reactie acest har al lui
Dumnezeu cu hotãrârile tale de a misca, de a te împlini, si uite asa ajungi la mãsura omului desãvârsit,
ca sã nu vorbesc chiar sã fii un dumnezeu dupã har, bineînteles. Dar pe fondul unei stãri de veselie, viata
duhovniceascã nu se vede, dar se simte. Simti cã ai mândrie. Insã smerenia nu se prea simte! Niciodatã
un om nu spune: "Eu sunt smerit!" Dar se simte totusi o bucurie sufleteascã pentru cã ai un fior de relatie
caldã cu lumea.
Dacã rationalizezi relatia ta cu lumea pe motiv cã sunt liber sã nu primesc vizita fratelui e un câstig. Dar
e un câstig minor, fãrã rezultate mai avansate. Trebuie sã-l iubesti cu adevãrat cu inima. Strategic vã dau
un sfat: nu poti sã-l iubesti pe vrãjmas de prima oarã, dar aseazã-te pe pozitia sã nu-l urãsti. Si dacã te
gãseste moartea pe pozitia de a nu-l dusmãni, tu mori ca un iubitor de vrãjmas, cu harul lui Dumnezeu.
Sã stiti cã e foarte drãceascã lucrare, ura asta a aproapelui. Prima datã asta vine: "Ah, ce i-as face!"
Dragã, cele zece porunci nu trebuie învãtate ca la scoalã: "Dacii si romanii", si începi sã spui istoria
dacilor si a romanilor ca pe apã. Nu! Trebuie cu orice chip sã împlinim aceste porunci. Poti sã te prezinti
la duhovnic cã n-ai împlinit o poruncã, cã o împrejurare, sau o stare de lucruri te-a oprit. Se analizeazã
de ce nu ai putut, capeti circumstante atenuante, dar cu nici un chip sã nu crezi cã esti scutit total, cã o
împrejurare s-a creat si tu nu ai împlinit porunca.
Ai lucrat Duminica. Porunca Bisericii este sã nu se lucreze. Dar o împrejurare oarecare te-a silit sã
lucrezi. Nu-i nici o mustrare, poate e nevoie sã te spovedesti cã ai muncit, fãrã canonisire. Nu s-a gãtit
mâncare pentru Duminicã. Si existã o altã poruncã care spune: "Cine posteste sâmbãta sau Duminica
este certat de Bisericã". Si atunci ce faci ca sã nu postesti Duminica? N-am mâncare fãcutã fac mâncare.
Deci am muncit Duminica. Dar, dintre douã rele, alegi rãul cel mai mic. Dar am salvat porunca care
spunea sã nu postesti Duminica.
Doi insi sau hotãrât sã se ducâ la Ierusalim. Se mergea pe jos în conditii grele, nu erau mijloace de
transport. Mergând ei spre Ierusalim au intrat sã gãzduiascã la o casã, unde i-au gãsit pe toti bolnavi. Au
sãrit amândoi, i-au ajutat cât au putut. Dar unul dintre ei a zis: "Eu nu mai merg la Ierusalim cãci nu pot
sã pãrãsesc pe cei bolnavi" "Cum, dragã, cã noi ne-am hotãrât. Unde-i hotãrârea noastrã?" Si a plecat
celãlalt singur si a ajuns la Ierusalim. Acolo era o mare aglomeratie, cã era vorba de Inviere.
30
Pelerinul, ajuns la bisericã, a pãtruns cu mare greutate prin prima usã de la bisericã, si-l vedea pe cel
care rãmãsese la bolnavi chiar la Altar. Dintre douã fapte bune alege fapta cea mai mare. Cel care a
îngrijit de bolnavi s-a asezat pe pozitia de vârf a Scripturii: iubirea. Si atunci ce cauti la Ierusalim? Te
duci din traditie? Te duci cã ai posibilitãti? Te duci cã ai timp, sau cã ai avut bani? Dacã tu ai lãsat vreo
dusmãnie în urma ta? Porunca iubirii e o poruncã mare, de aceea insistâ Mântuitorul. Deci e o întrebare
justificatã; sã ne-o punem toti: "Iubesc sau nu iubesc?", cã e poruncã, dragã! Sã nu credeti cã
Mântuitorul a vorbit numai pentru veacul respectiv, pentru Apostoli. Nu. A vorbit pentru toate timpurile.
Si noi avem bogãtia cã suntem crestini. Si atunci sigur nu o sã urmãm pe cutare Tutankamon, sau pe
Buda. Noi urmãm pe Hristos. Bãgati de seamã, iubirea e criteriu de judecatã! Evanghelia care se citeste
la Duminica Judecãtii de apoi este aceasta: "Am fost bolnav, si nu m-ati îngrijit. Am fost însetat, si nu
mi-ati dat sã beau. Am fost flãmând, si nu m-ati sãturat". Nu vorbeste nici de alte artaguri si nu stiu ce.
Vorbeste numai de iubire. De ce ai urât? Dovadã cã tu nu ai iubit, nici mãcar nu l-ai respectat, cã-i fiintã
omeneascã. L-ai urât. Cã nu-l mai recunosti ca fiintã omeneascã, din momentul din care îl urãsti. Si
atunci ne osândim cu asta. Vorbesti de rãu cu atâta usurintâ si cu atâta motivare intimã. Si chiar dacã esti
întrebat, rãspunzi:
"Dar ce, numai eu vorbesc!? La urma urmei meritã". Ei bine, vã spun, e un pãcat foarte mare. Nu numai
cã nu-l iubesti, dar îl dusmãnesti, îl urãsti. Atunci tu ai fãcut crimã, nu dragoste.
Dacã pomenim pe cineva, este poate departe de tine, nu are cum sã stie cã tu îl pomenesti. Tu esti în
comuniune cu cel pe care l-ai pomenit. Dumnezeu, pentru rugãciunea ta, îl ajutã pe el, si tu, constient,
vrei sã fii împlinitor al poruncilor date de Dumnezeu: te numesti un mântuitor cândva si undeva.
Tu pomenindu-l pe el, îl ajutã Dumnezeu. Dumnezeu ti-a auzit rugãciunea.
Chiar Traian, care a fost un pãgân, a avut o fiicã, Drosida, care a ajuns Sfânta Mucenitã Drosida. S-a
botezat singurã, drãgãlasa. Impãratului Traian i se dusese vestea, si a rãmas vorba: "Bun ca Traian".
Era un suflet bun, drept, nu i se cerea mai mult decât sã fie drept.
Sfântul Grigorie Dialogul, vãzând atâtea lucruri fãcute de Traian si cã a avut un nume asa de consacrat,
s-a rugat lui Dumnezeu pentru el ca sã-l ierte. Sfântul Grigorie a trãit în anul 500, de când avem Sfânta
Liturghie a Sfântului Grigorie Dialogul. Si s-a rugat lui Dumnezeu sã-l ierte pe Traian. Deci, a intrat
într-un dialog cu Cerul si a auzit un glas:
"Dumnezeu ti-a auzit rugãciunea, dar mai mult sã nu te rogi pentru pãgâni". Sfântul Grigorie Dialogul a
intrat într-un dialog cu Cel ce mântuieste si i-a dat putinta lui Traian sã fie si el în împãrãtia mântuitilor.
Tu, dacã pomenesti pe cineva, trãiesti cu toatã lumea, cu fratii tãi de credintã. Si sunt obligati fatã de cel
care îi ajutã la mântuire într-o formã anonimã, dar stie Dumnezeu.
Mai departe, dupã rugãciune, tine relatia cu omul. Aruncã-i un zâmbet, ca sã vadã cã nu îi esti dusman.
Nu un rânjet. Aruncã-i un zâmbet, dacã te provoacã.
Dragã, eu am sustinut un adevãr. Frãtia ta ai fost în situatia sã fii în afarã de adevãr. Cã te-a lezat punctul
meu de vedere, al adevãrului, nu-i vina mea. E vina ta care nu esti cu Adevãrul. Acesta, sã zicem cã este
un motiv material care a stricat relatia.
Noi nu putem forma legi de iubire de la noi. Porunca: "sã iubesti" este si pentru ei. Ce sã facem, pentru
cã rãspunsul este ãsta: existã si rai si iad. S-a dat putinta fiecãruia sã nu se ducã în iad si totusi s-au dus
si în iad. Ce sã facem? Noi ne facem datoria sã iubim, cã si pe cei din iad îi iubeste Dumnezeu. Dar
iubirea lui Dumnezeu îi biciuieste acum. Dreptatea lui Dumnezeu îi tine acolo. Iadul este marea durere a
31
lui Dumnezeu. Ei îsi dau seama cã îi iubeste Dumnezeu, si tocmai aceasta îi chinuie. "Uite, ne iubeste si
acum, deci, ce ar fi fost sã-L fi urmat pe Hristos?" Ce n-a facut Hristos sã-i scape pe oameni de iad?
Uite, dialogam în ce priveste mântuirea. De ce mergi pe o cãrãruie oarecare si nu mergi pe soseaua
bãtutã, care duce la Ierusalim? Pe soseaua asta te mai lovesti de pietre, dar nu pãrãsesti soseaua pentru
sângerãrile rãnilor. Te pansezi, dar tine-te de sosea, cã harul nu vine decât pe soseaua asta, nu vine pe
toate cãrãrile. Insã nu trebuie sâ schimbãm discutia, cã avem de-a face cu oameni îndãrãtnici. Uite, tu te
duci la un prieten care are un câine rãu. Câinele nu stie cã esti prieten cu stãpânul, si latrã la tine. Dar tu
nu tii cont cã latrã câinele, tu îl iubesti pe stãpânul lui si te duci la el.
Solutia este sã-i zâmbesc, sã-l pomenesc si sã nu-l urãsc, asa cum este. Eu îmi doresc foarte mult sã-mi
pãstrez aceastã sfântã libertate, aceastã curãtire a inimii, cã Hristos nu vine în inima ta dacã este un
dusman acolo. Nu vã mai preocupati cu: "Uite, eu i-am zâmbit si el mi-a rânjit". Dacã esti pe linia
adevãrului poti sã fii foarte sigur: "Doamne, eu sunt de vinã, cã e fratele meu!" Asa.
Iscriviti a:
Post (Atom)