CUVINTE
ALE SFINŢILOR PĂRINŢI - DESPR E ÎMPĂRTĂŞIREA CU VREDNICIE ŞI CU
NEVREDNICIE
Tîlcuire
a Sfîntului Teofilact al Bulgariei la zicerea Apostolului: Aşadar, oricine va mînca pîinea aceasta
sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie... (1 Corinteni 11, 27-31)
27. Aşadar, oricine va
mînca pîinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat
faţă de Trupul şi Sîngele Domnului.
Cu aceste cuvinte,
Apostolul arată ghicitoreşte corintenilor că se împărtăşeau cu Dumnezeieştile
Taine cu nevrednicie. [...] Dar cum este „vinovat Trupului şi Sîngelui
Domnului” acela ce se împărtăşeşte cu nevrednicie? Acesta se face vinovat şi
sub judecată la fel cu acela care nu ar voi să mănînce Trupul Domnului sau să
bea Sîngele Lui, ci ar voi doar să-L omoare şi să-I verse sîngele. Căci -
precum ostaşii care au împuns trupul Domnului (adică mîinile, picioarele şi
coasta) nu l-au împuns ca să bea sîngele Lui, ci pentru ca să-l verse spre
necinste şi spre defăimare - tot aşa şi acum, cine bea cu nevrednicie tainicul
Sînge al Domnului, dar nu ia nici un folos dintru aceasta, l-a vărsat în zadar.
Căci evreii, răstignind trupul Domnului, s-au arătat ca şi cum ar fi spintecat
hlamida Împăratului; iar creştinul care se împărtăşeşte cu nevrednicie cu
Trupul Domnului este asemenea cu acela care ar arunca hlamida Împăratului în
mijlocul noroiului, căci noroiul este sufletul lui necurat cu care o
împărtăşeşte. De aceea - şi iudeii, care au rupt hlamida Împăratului, şi
creştinii care au aruncat-o în noroi - sînt vinovaţi şi osîndiţi ca unii ce
L-au necinstit pe Împărat la fel.
28. Să
se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănînce din pîine şi să bea din pahar!
Dumnezeiescul Pavel, cînd
alătură în mijlocul oarecărei pricini o altă pricină, obişnuieşte să o
povestească pe aceea, precum a făcut şi acum. Căci, avînd înaintea sa pricina
despre mese şi căzînd în cuvîntul despre Dumnezeieştile Taine, îl vorbeşte pe
acesta cu amănunţime, fiind mai de nevoie, şi arată că este capul bunătăţilor a
se apropia cineva de Dumnezeieştile Taine şi a se împărtăşi cu conştiinţă
curată. Căci zice: Eu nu-ţi pun alt judecător ţie, creştine, ca să te judece
pentru aceasta, ci chiar pe tine te pun judecător al tău însuţi. Deci - zice -
judecă-te şi te cercetează pe sine-ţi cu conştiinţa ta, şi aşa apropie-te de
Dumnezeieştile Taine şi împărtăşeşte-te, nu cînd este praznic, ci cînd te vei
afla pe sine-ţi curat şi vrednic!
29.1. Căci cel ce mănîncă
şi bea cu nevrednicie judecată lui-şi mănîncă şi bea,
Zice: Creştinul care se împărtăşeşte
de Trupul şi Sîngele Domnului cu nevrednicie o face spre a sa osîndă, nu din
pricina firii Tainelor (pentru că acestea de sine sînt pricinuitoare de viaţă
şi de mîntuire), ci pentru nevrednicia lui. Căci şi soarele este luminos şi
dulce celor ce au ochii sănătoşi, iar celor ce îi au stricaţi şi bolnavi li se
face vătămător şi păgubitor.
29.2. nesocotind Trupul
Domnului.
Adică: Creştinul ce se
împărtăşeşte cu nevrednicie o face spre osînda sa, fiindcă nu cercetează şi nu
înţelege mărimea tainei. Căci - dacă am cerceta şi am socoti bine Cine este
Acela Care Se află înaintea noastră pe Sfînta Masă, Cine este Acela cu Care ne
împărtăşim, că adică este de faţă Însuşi Iisus Fiul lui Dumnezeu, tăinuit cu
dumnezeirea şi omenirea Sa sub chipul Sfinţitei pîini - negreşit nu am avea
trebuinţă de altă învăţătură; căci însăşi socotinţa aceasta ne-ar face să ne
temem, să ne trezvim şi să fim cu luare-aminte cînd ne împărtăşim.
30. De
aceea, mulţi dintre voi sînt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.
Zice:
Din relele şi primejdiile care urmează vouă, creştinilor, luaţi dovezile a ceea
ce vă zic. Căci de aceea urmează la voi morţi neştiute, năpraznice şi mai
înainte de fireasca vreme şi boli de ani îndelungaţi, fiindcă mulţi dintre voi
se împărtăşesc cu nevrednicie. Dar poate ar zice cineva: Apoi ce? Cei ce nu se
împărtăşesc şi nu mor înainte de vreme, ci ajung la adînci bătrîneţe, aceştia
nu păcătuiesc? La aceasta răspundem că păcătuiesc şi aceştia. Dar aceştia -
care nu se îmbolnăvesc, nici nu mor mai înainte de vreme, căci nu sînt
pedepsiţi aici - vor fi pedepsiţi mai rău în cealaltă viaţă.
Noi
însă, dacă nu vom păcătui, nu vom fi pedepsiţi nici aici, nici acolo. Despre aceasta zice şi mai departe:
31.
Căci, dacă ne-am judeca pe noi înşine, nu am mai fi osîndiţi.
Nu a
zis: „dacă ne-am pedepsi noi pe noi înşine”, ci numai: „dacă ne-am judeca”,
adică: Dacă ne-am cunoaşte păcatele şi ne-am osîndi pe noi înşine cu ocara de
sine şi cu pocăinţa, nici aici nu ne-am osîndi de Dumnezeu, nici acolo, ci am
scăpa şi de vremelnicele munci de aici, şi de cele veşnice de acolo. Căci -
precum zice dumnezeiescul Hrisostom - „cel ce se osîndeşte pe sine îl îmblînzeşte
pe Dumnezeu de două ori, şi pentru că şi-a cunoscut păcatul, şi pentru că se
face mai lenevos a urma păcatului” (cuvîntul 28 la această pricină).
Bibliografie:
Sfîntul Teofilact al Bulgariei: Tîlcuirea Epistolei întâi către Corinteni şi
a Epistolei a doua către Corinteni a Sfîntului Apostol Pavel, Editura
Sophia, Bucureşti, 2005
CUVINTE
ALE SFÎNTULUI SIMEON NOUL TEOLOG - DESPRE ÎMPĂRTĂŞANIA CU VREDNICIE ŞI
NEVREDNICIE
Cuvîntul
al IV-lea. Despre pocăinţă şi umilinţă şi din ce lucruri le poate cîştiga
cineva. Despre lacrimi fără de care nu este cu putinţă a ajunge cineva la
curăţie şi nepătimire
[...] În adevăr, dacă omul
nu plînge în fiecare zi şi noaptea înaintea lui Dumnezeu, apoi nici atunci cînd
vrea să se împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine nu va putea să se tînguie şi
să plîngă cît de puţin, sau să verse vreo lacrimă după Dumnezeu. Cum să plîngă
cel căruia îi vin rar lacrimile, fie din vreo neştiinţă, fie din vreo
întîmplare oarecare? Ceea ce nu mi se pare un lucru de mirare, pentru că mulţi
nici la ieşirea sufletului nu plîng şi nu lăcrimează. De aceea mi se pare că
nici nu sînt mulţi cei ce plîng, ci foarte puţini şi lesne de numărat. Iar dacă
şi acest lucru îl socotesc cu neputinţă, şi anume: să se împărtăşească cu
Dumnezeieştile Taine totdeauna cu lacrimi, vai de nebunia lor! Vai de
nesimţirea lor! Vai şi mie pentru nebunia celor ce zic acestea şi întunecarea
şi lenevirea lor! Dacă s-ar fi judecat singuri, nu ar fi judecaţi de însăşi
cuvintele lor. Dacă s-ar fi îngrijit de pocăinţă nu ar fi răbufnit că lucrul
este cu neputinţă. Dacă ar face fapte mîntuitoare nu s-ar lipsi cu totul de
acest dar al lui Dumnezeu. Dacă ar agonisi frica lui Dumnezeu în inimile lor,
ar mărturisi că este cu putinţă a plînge şi a lăcrima nu numai în vremea împărtăşirii
cu Dumnezeieştile Taine, ci de-a pururi şi în tot ceasul.
De aceea vreau să
încredinţez dragostea voastră mai deplin despre acest lucru şi aduc cuvîntul ca
şi cum aş întreba chiar pe cei ce au grăit cele de mai sus: Spuneţi-mi,
fraţilor, de ce este cu neputinţă acest lucru? Îmi veţi răspunde: Fiindcă din
fire unii se pleacă cu lesnire spre umilinţă, iar alţii sînt vîrtoşi şi
împietriţi la inimă şi nu se umilesc nici cînd sînt bătuţi. Cum, deci, să
plîngă şi să lăcrimeze aceştia şi să se împărtăşească totdeauna cu lacrimi?
Chiar şi preoţii, cum pot plînge cînd săvîrşesc Jertfa cea dumnezeiască şi fără
de Sînge?
Fie aşa cum ziceţi, vă
răspund eu, dar spuneţi-mi, dacă ştiţi, din ce pricină sînt vîrtoşi şi cu
anevoie plecaţi spre umilinţă? Iar dacă nu ştiţi, să nu vă ruşinaţi a vă coborî
puţin din înălţimea voastră şi plecîndu-vă urechea cu dragoste să nu vi se pară
lucru nevrednic a învăţa de la mine, cel mai din urmă decît toţi. Căci scris
este: Dacă se va descoperi celui mai mic, cel mai mare să tacă! (1
Corinteni 14, 30). De ce, deci, vă întreb eu, unul este împietrit, iar altul
lesnicios spre umilinţă? Iată de ce, vă răspund: pentru că, cu voia sa unul
este bun, iar altul rău. Cu ştiinţa sa, unul face cele rele, iar altul nu le
face. Unul adică este rău, pentru că face cu voia sa cele potrivnice, iar altul
este bun că face cu voia sa cele plăcute lui Dumnezeu. Dacă vei lua aminte, vei
vedea că totdeauna oamenii s-au făcut buni din răi şi răi din buni prin aceste
trei: cu voia, cu cugetul şi cu fapta. [...]
Dacă nimeni nu este fără de
păcat, chiar numai o zi de-ar fi viaţa lui, şi dacă nimeni nu poate avea inima
curată, prea limpede este că nici fără pocăinţă şi fără lacrimi nu trebuie să
treacă nici o zi din viaţa omului. Dacă n-are lacrimi, măcar este dator să le
caute din toată puterea şi din tot sufletul. Altfel nu poate să fie fără de
păcat şi cu inima curată. Dacă cineva, ştiindu-şi mulţimea păcatelor şi
greutatea greşelilor, nu voieşte să se culce pe jos, să privegheze şi să-şi
vindece rănile poftei sale pătimaşe şi ale cugetelor care îl duc la nesimţire,
care s-au împuţit şi au putrezit din lenevirea şi neplecarea lui, ceea ce este
o mare nebunie, cum se va cutremura el de osînda şi de judecata cea aşteptată
de cei păcătoşi, şi cum va plînge întru durerea inimii sale?
Dacă nu voieşte omul să
rabde, ostenindu-se şi gîrbovindu-se pînă la sfîrşit, să umble ziua şi noaptea,
mîhnindu-se şi necăjindu-se, să se smerească în toate, să răcnească întru
suspinarea inimii lui, făcîndu-se ca o pasăre singuratică pe acoperişuri, să se
asemene cu pelicanul din pustie, să devină cu aşezarea sufletului străin faţă
de toţi cei din mănăstire şi din lume, fără îndrăzneală faţă de cei mari şi de
cei mici, să se ostenească cu suspin, să mănînce cenuşă cu pîinea şi cu băutura
sa, s-o amestece cu plîngerea, cum va putea o, fraţilor, vreodată, în fiecare
noapte să-şi spele patul şi aşternutul să-l ude cu lacrimi? Cu adevărat,
nicidecum! Şi nu numai că nu va vedea la sine niciodată lacrimi, dar nici în
vremea rugăciunii nu le va afla, nici loc nu va putea să gătească Domnului,
nici sălăşluire vrednică Dumnezeului lui Iacov, Care este Hristos Domnul,
Mîntuitorul şi Dumnezeul nostru. Şi dacă pe acestea nu le va face bine, adică
nu se va cumineca cu lacrimi şi cu vrednicie, apoi nu va primi în sine pe
Împăratul şi Dumnezeu, chiar dacă şi numai o dată pe an ar face acest lucru. Că
Sfintele se cade totdeauna să fie numai celor Sfinţi. Aceste cuvinte: Sfintele
Sfinţilor, unii le propovăduiesc şi le strigă tare, şi o, măcar de le-ar auzi
şi ei, iar alţii, cînd le aud zic: „Ce? Cel ce nu este sfînt este şi
nevrednic?” Da, nevrednic, cel ce nu-şi mărturiseşte totdeauna cele ascunse ale
inimii sale, cel ce nu face pocăinţă adevărată pentru ele şi pentru cele
greşite din neştiinţă, cel ce nu plînge de-a pururi şi nu se mîhneşte şi nu
face cu rîvnă cele zise mai sus, acela nu este vrednic.
Iar cel ce face toate
acestea este foarte vrednic să se împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine, nu
numai la praznice, ci şi în fiecare zi, şi îndrăznesc să zic chiar de la
începutul pocăinţei şi al întoarcerii sale. Pentru că cel ce face acestea pînă
la sfîrşitul vieţii sale, trăind în smerenie şi cu inima frîntă, este iertat.
Dacă aşa este şi aşa face, se luminează la suflet în fiecare zi, cu ajutorul
Sfîntelor Taine, şi, în scurtă vreme, ajunge la desăvîrşită curăţenie şi
sfinţenie. Altfel nu este cu putinţă a spăla şi a curăţa vasul nostru cel
întinat şi casa noastră cea pîngărită. Mai mult decît atît nici nu am putea
învăţa, nici din Dumnezeieştile Scripturi, nici din lucrare. Apostolul ne spune
necontenit: Să se ispitească omul pe sine şi aşa să mănînce din pîine şi
să bea din pahar. Că cel ce mănîncă şi bea cu nevrednicie Trupul Domnului, îşi
mănîncă şi bea lui-şi osîndă. Şi iarăşi: Cel ce cu nevrednicie mănîncă
Trupul şi bea Sîngele Domnului, nesocotind Trupul Domnului, vinovat va fi de
Trupul Domnului (1 Corinteni 11, 27-29).
Şi dacă cel ce nu arată
roade vrednice de pocăinţă este mustrat şi vădit de toată Scriptura cea de
Dumnezeu insuflată că este nevrednic, spune-mi cum va putea cineva fără lacrimi
să se curăţească şi să se împărtăşească cu vrednicie cu Sfintele Taine? Căci
acestea (lacrimile) sînt cel dintîi rod al pocăinţei. Şi după cum urîta
scurgere a trupului şi îndulcirea inimii cu vreo patimă este un fel de jertfa
pe care noi o aducem diavolului, tot aşa şi lacrimile vărsate din durerea
inimii sînt o jertfă bine primită Stăpînului şi curăţă necurăţia acelei dulceţi
pătimaşe. Arătînd acest lucru, David zicea: Jertfa (bine plăcută) lui
Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi
50, 18). Şi cu dreptate; că astfel deprinzîndu-se sufletul, şi smerindu-se
totdeauna, nu va petrece nici o zi fără lacrimi, precum a zis David: Spăla-voi
în toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda (Psalmi
6, 6).
Pentru aceasta, vă rog pe
voi, părinţilor şi fraţilor, fiecare cu rîvnă să-şi iscusească în acestea
sufletul, care, astfel umilindu-se şi schimbîndu-se, să se facă puţin cîte
puţin izvor care varsă rîuri de lacrimi şi de umilinţă. Iar dacă nu ne vom
sîrgui astfel să ne curăţim, ci vom umbla în lenevire, în trîndăvie şi
slăbănogire, eu, pentru cruţarea dragostei voastre, nu voi zice ceva apăsător,
ci numai atît: chiar dacă cineva se va împărtăşi vreodată cu lacrimi, adică va
plînge fie înaintea Dumnezeieştii Liturghii, fie în timpul Sfîntei Liturghii,
fie chiar în vremea împărtăşirii cu cele Dumnezeieşti, însă în celelalte zile
şi nopţi nu se sîrguieşte să facă acest lucru, de nici un folos, nu-i va fi faptul
că a plîns o dată. Că numai cu atîta nu ne facem vrednici şi nu ne curăţim
degrabă, ci totdeauna şi neîncetat trebuie să plîngem, pînă la moarte, precum
Însuşi Stăpînul ne-a poruncit, zicînd: „Pocăiţi-vă, cereţi, căutaţi şi bateţi.
Pînă cînd? Pînă ce veţi lua, veţi afla şi vi se va deschide. Ce anume?
Împărăţia Cerurilor.”
Că, pocăinţa aceasta care
se face necontenit şi pînă la moarte, precum am zis, cu osteneală şi cu necaz,
încetul cu încetul ne face să vărsăm lacrimi amare, care spală şi curăţă întinăciunea
şi spurcăciunea sufletului. Abia după acestea vine pocăinţa cea curată şi
lacrimile cele amare se fac dulci şi bucuria neîncetată se naşte în inimile
noastre şi ne face să vedem strălucirea cea nespusă. Pe care de nu ne vom nevoi
cu toată sîrguinţa să o ajungem şi s-o primim, duhovniceştilor Părinţi şi
fraţi, nu ne vom putea izbăvi de toate patimile, nu vom putea agonisi deloc
faptele cele bune, nu vom putea cu vrednicie şi cu lacrimile cele după Dumnezeu
să ne împărtăşim totdeauna cu Dumnezeieştile Taine, nici să vedem dumnezeiasca
Lumină, Care se află împreună cu ele. Nici inimă curată nu vom avea vreodată,
nici Sfîntul Duh nu Se va sălăşlui cunoscut în noi, nici nu ne vom învrednici
ca Sfinţii să vedem pe Dumnezeu: nici aici, nici dincolo, dacă ne ducem orbi.
Ci, precum zice Sfîntul Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu: „Aşa de departe vom
fi de vederea aceea, potrivit cu orbirea cea de aici a fiecăruia dintre noi, pe
cît neam lipsit de bună voie de Lumina Lui în viaţa aceasta de acum.” [...]
Cuvîntul
al V-lea. Despre pocăinţă; şi că nu este de ajuns pentru curăţirea sufletului
numai să împărţim averile noastre, nici numai să ne lipsim de lucruri, dacă nu
vom cîştiga şi plînsul. Despre izgonirea lui Adam. Şi că dacă s-ar fi pocăit
după ce a călcat porunca, nu ar fi fost scos din Rai. Ce mare bine a adus
pocăinţa lui, după cădere. Despre a doua venire a Domnului şi despre osîndirea
păcătoşilor. Mustrări celor ce trăiesc în răutate şi făţărnicie.
Bun lucru este pocăinţa şi
folosul pe care îl aduce. Ştiind aceasta, Cel ce pe toate le ştie, Domnul şi
Dumnezeul nostru Iisus Hristos a zis: Pocăiţi-vă că s-a apropiat
Împărăţia Cerurilor! (Matei 3, 2). Însă vreţi să ştiţi că fără pocăinţă
din adîncul sufletului, cum o cere Cuvîntul de la noi, nu ne putem mîntui?
Ascultaţi pe însuşi Apostolul care strigă: Tot păcatul este afară de
trup, iar cel ce curveşte, în trupul său păcătuieşte (1
Corinteni 6, 18). Şi iarăşi: Se cade să stăm înaintea Judecăţii lui
Hristos, ca să le ia fiecare după cele ce a lucrat în trup, fie bune, fie rele
(Romani 14, 10).
Dar poate cineva, auzind
acest cuvînt, va zice: „Mulţumesc Iui Dumnezeu că nu mi-am spurcat trupul cu
nici o faptă rea” (ceea ce eu nu pot spune, eu care sînt lucrător a toată
fărădelegea) şi se mîngîie cu aceasta că este fără de păcat trupesc. Îi
grăieşte însă împotrivă Stăpînul, cu pilda celor cinci fecioare nebune şi ne
învaţă pe toţi cu hotărîre, că nimic nu ne foloseşte curăţia trupului, dacă nu
avem şi celelalte fapte bune. Acelea, deşi aveau ceva untdelemn în vasele lor,
adică oarecare fapte bune în ostenelile cele dinafară, aveau şi unele daruri,
de aceea şi candelele lor au ars o vreme, totuşi pentru lenevirea, neştiinţa şi
trîndăvia lor au fost aruncate în focul cel mai din afară. Fiindcă nu au avut
grijă de patimile cele ascunse înlăuntru, lucrate de duhurile cele rele, şi
nici nu şi-au dat seama de ele. Ci înţelegerea lor a fost vătămată de cele
potrivnice, s-au învoit cu gîndurile, au fost amăgite şi biruite de ele şi au
săvîrşit în ascuns: zavistie, rîvnire, prigonire, ceartă, grăire de rău,
urîciune, mînie, amărăciune, pomenire de rău, slavă deşartă, dorinţa de a
plăcea oamenilor, iubire de argint, plăcerea de sine, poftă trupească,
îndulcire de gînduri pătimaşe, necredinţă, nefrică, netemere, trîndăvie, întristare,
grăire împotrivă, slăbănogire, moleşeală, îngîmfare, înaltă cugetare, trufie,
mîndrie, nesăturare, desfrînare, lăcomie, deznădejde şi toate lucrurile subţiri
ale răutăţii care sînt păcatele lăuntrice. [...] Deci, spune-mi mie, ce folosim
dacă vom împărţi săracilor toate averile noastre, dar nu ne vom depărta de la
rău şi nici nu vom urî păcatul? Ce ne foloseşte dacă nu facem păcatul trupesc,
iar cu mintea ne învoim cu gîndurile cele necurate, săvîrşim păcatul nearătat
şi sîntem stăpîniţi şi destrămaţi de patimile sufletului? Să lepădăm, vă rog,
patimile şi robia răutăţilor celor de mai sus şi să nu ne oprim aici şi numai
la atît, ci întinăciunea s-o spălăm cu lacrimile pocăinţei. [...]
Tot aşa
nu se va folosi cineva de şi-ar împărţi averile la săraci şi ar lua asupra lui
toată sărăcia şi necîştigarea dacă nu se va depărta de rele şi nu-şi va curăţi
sufletul cu pocăinţă şi lacrimi. Că tot omul care a păcătuit (asemenea mie
celui cu totul osîndit) şi şi-a astupat simţurile sufletului cu noroiul poftelor
şi a dulceţilor, chiar dacă şi-ar împărţi toată avuţia sa la săraci şi şi-ar
părăsi toată slava demnităţilor sale strălucirea caselor, a cailor, a turmelor,
a cirezilor, a robilor şi pe însăşi prietenii şi rudeniile sale, şi aşa sărac
ar veni şi ar îmbrăca chipul călugăresc, cu toate acestea, tot are mare
trebuinţă de lacrimile pocăinţei, ca să-şi poată spăla noroiul păcatelor sale.
Şi cu atît mai mult, dacă (asemenea mie) poartă funinginea şi noroiul
răutăţilor celor multe, nu numai pe faţă şi pe mîini, ci şi peste tot trupul.
Numai împărţirea averilor nu-i de ajuns pentru curăţirea sufletului, dacă nu
vom plînge şi nu vom lăcrima din suflet, fraţilor! Că de acest noroi, pe cît
socot eu, dacă nu mă voi curaţi de întinăciunea păcatelor cu lacrimi, ci voi ieşi
din această viaţă întinat, pe dreptate voi fi de rîs şi de batjocură înaintea lui Dumnezeu şi a Îngerilor Lui şi voi fi
aruncat împreună cu dracii în focul cel veşnic, într-adevăr, aşa este fraţilor!
Că nimic n-am adus pe lume, pentru ca după ce am păcătuit, să-l dăm lui
Dumnezeu drept răscumpărare pentru păcatele noastre şi să fie răsplătit. [...]
Deci este cu putinţă
tuturor, nu numai monahilor, ci şi mirenilor, să se pocăiască neîncetat, să
plîngă şi să se roage neîncetat lui Dumnezeu şi prin astfel de fapte să cîştige
şi celelalte fapte bune. Că aceasta este calea cea adevărată, o mărturiseşte şi
Sfîntul Ioan cel cu graiul de aur (Gură de Aur), stîlpul şi învăţătorul cel
mare al Bisericii, care în cuvintele sale despre David, la tîlcuirea Psalmului 50,
zice: „Şi cel ce are femeie, copii, slujnice şi mulţime de slujitori şi bogăţie
multă şi s-a învrednicit de mari dregătorii lumeşti, poate totdeauna să plîngă,
să se roage şi să se pocăiască şi să ajungă dacă vrea la plinătatea faptelor
bune, să ia Duh Sfînt, să se facă prieten al lui Dumnezeu şi să se îndulcească
de vederea Lui, cum au fost înainte de venirea lui Hristos: Avraam, Isaac,
Iacov şi Lot cel din Sodoma şi (ca să las pe ceilalţi prea mulţi), Moise şi
David. Iar în darul cel nou, la arătarea lui Dumnezeu şi Mîntuitorul nostru
Iisus Hristos, Petru pescarul şi necărturarul, împreună cu soacra sa şi mulţi
alţii care propovăduiau pe Dumnezeu Cel ce Se arătase.” Că pe ceilalţi cine va
putea să-i numere fiind mai mulţi decît picăturile ploilor şi decît stelele
cerului: împăraţii, boierii, puternicii, ca să nu mai vorbesc de cei săraci şi
de cei care au trăit numai cu hrana zilnică, despre care mărturisesc pînă acum
oraşele, casele şi bisericile ridicate de dînşii cu dărnicie şi azilurile de
bătrîni şi de săraci, ce există şi astăzi. Căci toate cele agonisite în timpul
vieţii lor, ei le folosesc nu ca pe ale lor, ci ca pe nişte robi ai Stăpînului,
iconomisindu-le ca pe nişte lucruri încredinţate lor şi după plăcerea
Stăpînului, folosindu-se de lume după glasul lui Pavel, dar nefolosindu-se rău
(1 Corinteni 7, 31). De aceea, au şi fost slăviţi şi străluciţi în viaţa
aceasta de acum şi vor fi şi de acum şi pînă în veac, iar întru Împărăţia lui
Dumnezeu vor fi şi mai slăviţi şi mai străluciţi. [...]
Cuvîntul
al VIII-lea. Învăţătură către cei ce de curînd s-au lepădat de lume, despre
pocăinţă şi despre începutul unei vieţi vrednice de laudă. Cum să se poarte cel
ce se pocăieşte. Despre lacrimi şi umilinţă
Luaţi aminte la cuvintele
mele, primiţi-le cu bucurie, ca pe un îndemn făcut pentru binele vostru şi al
meu. Că numai aşa sporim şi ne desăvîrşim în Hristos; puţin cîte puţin şi cu
măsuri neînsemnate la vedere. Iată ce vreau să vă spun: După ce ieşiţi de la
biserică, nu vă risipiţi în lucruri zadarnice şi nefolositoare, ca nu cumva,
venind diavolul şi găsindu-vă robiţi de ele, să facă asemenea corbului care
răpeşte de pe ogor sămînţa neacoperită cu pămînt; adică să nu facă şi el la
fel, răpindu-vă din inimă cuvintele acestei învăţături şi voi să rămîneţi goi şi
jefuiţi de cunoştinţa cea mîntuitoare. Ci fiecare să meargă acolo unde este
rînduit, la lucrul cu mîinile sau altă ascultare, cu capul plecat şi luînd
aminte numai la sine. Iar cînd lucrează sau îşi împlineşte slujba sa, să zică
în sine: „O! Ticălosul de mine, cîte zile şi cîţi ani i-am petrecut în
răspîndire şi desfătare! O, cum mi-am irosit vremea pînă acum, auzind
Dumnezeieştile Scripturi şi neluînd aminte la glasul lor. La ce mi-a folosit
această viaţă şi cine ştie de voi mai ajunge ziua de mîine?! Ani întregi numai
am mîncat şi mi-am umplut pîntecele cu carne şi cu vin, cu cea mai grozavă
lăcomie. M-am îmbrăcat cu haine strălucite, m-am desfătat, am rîs, m-am
îmbogăţit cu mulţime de bani pe care i-am cheltuit şi i-am risipit pe nimicuri
şi apoi am început să adun alţii. M-am îmbrăcat, m-am parfumat pînă la saţiu,
am călărit pe cai şi pe catîri, m-am îndulcit din multe mese bogate, am
zavistuit pe aproapele, l-am ocărît, l-am defăimat, am furat, am minţit. Am
vizitat şi m-am împrietenit cu oamenii slăviţi şi bogaţi şi am locuit cu cei
mari. Mi-am făcut nume vestit, m-am tolănit pe paturi
moi, mi-am odihnit acest trup de tină şi l-am
îndestulat de somn. Toate acestea la ce mi-au folosit pînă acum, sau ce-mi vor
ajuta ele mie, dacă mîine Cel ce ţine toată suflarea va porunci să fiu răpit
din această lume? Cu adevărat nimic.”
De
aceea, de acum înainte, măcar zilele care mi-au mai rămas nu le voi mai cheltui
zadarnic, ci chiar de acum mă lepăd de toate, ca să trăiesc aşa cum au trăit
Sfinţii Părinţi. De voi posti ca să repar lăcomia trecută, voi posti încît nici
limba din gură să n-o mai pot mişca, ca măcar aşa să potolesc această
nepotolire, chiar dacă din această cauză voi fi posomorît, palid şi trist. Însă
dintr-o dată şi fără osteneală, mă voi slobozi de bîntuielile gîndurilor şi voi
curma răspîndirea, desfătarea şi rîsul. Mă voi îmbrăca în haine sărăcăcioase,
iar pe cele scumpe le voi da celor necăjiţi şi toţi banii agonisiţi îi voi
împărţi celor lipsiţi. De ce să mă îngrijesc de acestea, cînd m-am lăsat cu
totul în purtarea de grijă a Celui ce hrăneşte toată suflarea? Pe cai şi pe
catîri nu voi mai încăleca şi mă voi lepăda de toţi: de părinţi, de prieteni,
de tovarăşi, fiindcă oricît de puţin ai iubi pe cineva mai mult decît pe
Dumnezeu, nu mai eşti vrednic de El, precum El Însuşi a spus-o. De baie nu mă
voi mai apropia, nici pe pat nu mă voi mai culca, ci pe pămînt şi pe loc tare.
Iată aşternutul pe care mă voi culca de voie, pentru ca vrînd-nevrînd
vîrtoşenia lui să mă supere şi să mă împiedice să dorm prea mult. Ei şi ce dacă
voi muri? Dar mai sînt eu oare vrednic să mai trăiesc? Apoi mă voi scula la
miezul nopţii, voi îngenunchea şi în întristarea ticălosului meu suflet voi
plînge şi mă voi tîngui cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu, astfel: „Doamne, Dumnezeule al Cerului şi al
pămîntului ştiu că am păcătuit mai mult decît tot omul, mai mult decît toate
dobitoacele necuvîntătoare şi decît tîrîtoarele înaintea Ta, Dumnezeule, Cel
înfricoşat şi neajuns, şi nu mai sînt vrednic de mila Ta. Nici n-aş fi
îndrăznit să mă apropii şi să cad la Tine, Iubitorule de oameni, Împărate, dacă
n-aş fi auzit Sfîntul Tău glas: Cu voia nu voiesc moartea păcătosului, ci să se
întoarcă şi să fie viu. Şi iarăşi: Bucurie se face în Cer pentru un păcătos
care se pocăieşte! (Luca 15, 7). Mi-am adus aminte de pilda
fiului risipitor, pe care ai spus-o Tu, Stăpîne, cum Tu, Prea Milostive Doamne,
chiar înainte de a fi ajuns la Tine, ai alergat înaintea lui, L-ai îmbrăţişat,
L-ai acoperit cu sărutări. Încrezător în noianul milostivirii Tale, am venit la
Tine, cu durere, cu întristare şi cu inimă zdrobită, aşa împietrit şi sfărîmat
cum sînt, zăcînd cu ticăloşie în adîncul iadului fărădelegilor mele. Îţi
făgăduiesc, Doamne, că de acum înainte nu te voi mai părăsi în toate zilele
cîte îmi vei mai dărui, nu mă voi mai întoarce la răutăţi nici nu mă voi mai
alipi de ele. Doamne, Tu ştii neputinţa şi ticăloşia mea, Tu ştii slăbiciunea
şi vechea mea aplecare spre rele, care mă tiranizează şi mă munceşte. Vino în ajutorul
meu! Cad la picioarele Tale, nu mă părăsi, nici nu mă lăsa de istov să fiu
batjocura şi rîsul vrăjmaşului, pe mine care de acum sînt sluga Ta, Prea Bunule
Doamne.”
Iată, fraţilor, care
trebuie să fie de-a pururi cugetele şi frământarea sufletească a celui ce a
fugit de lume şi s-a hotărît să înveţe arta artelor, adică viaţa de luptă şi de
nevoinţă şi aşa să intre în stadionul luptei. Pe un astfel de om îl îndemn,
dacă se va fi aflînd cumva în mijlocul nostru, dacă e însetat după cuvîntul de
întărire şi dacă rîvneşte să înceapă de îndată pocăinţa cea adevărată. Pe
lîngă acestea, prea iubite, pînă seara nu te apropia de mîncare. Seara intră în
chilie, şezi pe pat şi reamintindu-ţi de toate cîte ţi-am spus, mulţumeşte în
primul rînd lui Dumnezeu că te-a învrednicit să ajungi la sfîrşitul zilei şi la
începutul nopţii. Cercetează-te apoi şi cugetă la toate păcatele care le-ai
făcut împotriva lui Dumnezeu şi Făcătorului tău. Cugetă la toţi anii de cînd te
rabdă El şi te lasă să trăieşti şi-ţi dăruieşte toate cele de trebuinţă
trupului, adică: hrană, băutură, îmbrăcăminte, aşternut, chilia în care stai,
fără să Se mînie, fără să-Şi întoarcă Faţa de la tine din pricina păcatelor
tale şi fără să te fi dat morţii sau dracilor, ca să te piardă. Adu-ţi aminte,
deci, după cuviinţă, de toate acestea. Apoi ridică-te, aşterne-ţi rogojina pe
pămînt, drept pernă pune o piatră şi-ţi pregăteşte astfel aşternutul pentru
culcare.
Dar mai ascultă ceva. Vreau
să-ţi pun înainte şi o altă metodă pentru o adevărată şi deplină pocăinţă,
metodă care degrabă îţi va aduce lacrimi şi umilinţă, chiar dacă ai inima de
piatră, zăbavnică la întristare şi neputincioasă la umilinţă. Însă să nu ţi se
pară nemaiauzit şi neobişnuit printre credincioşi lucrul la care eu te îndemn,
mai înainte de a-l încerca tu însuţi. Este adevărat că cine s-a păzit după
Sfîntul Botez pentru Dumnezeu fără pată şi nu şi-a întinat Chipul Celui ce l-a
făcut, acela n-are nevoie de nimic pentru a-şi recăpăta starea cea dintîi,
pentru că el deja se află în Dumnezeu. Dar cel ce s-a întinat în fapte
nesocotite şi cu fărădelegi; cel ce prin desfrînări a făcut din templul
trupului său, adică din lăcaşul lui Dumnezeu, sălaş al poftelor, al patimilor
şi al dracilor, acela zic, pentru pocăinţă are nevoie nu numai de metoda pe
care ţi-o spun şi la care te îndemn, ci de multe alte mijloace şi metode de
pocăinţă, ca să îmblînzească pe Dumnezeu şi să-şi recapete vrednicia
dumnezeiască pierdută prin viaţa sa de păcat. În această privinţă găseşti multe
lucruri în Cuvîntul despre pocăinţă, din Scara dumnezeiescului nostru Părinte
Ioan Scărarul.
Deci care e metoda de
pocăinţă la care eu te îndemn părinteşte? Ascultă, frate, cu luare aminte şi
fără să te sminteşti: După ce ţi-ai pregătit rogojina pentru culcare, (cum
ţi-am spus), stai la rugăciune în picioare, ca un osîndit. Zi: Sfînte
Dumnezeule, Tatăl Nostru... şi celelalte rugăciuni, şi cînd le rosteşti cugetă
cine eşti tu şi cine Tatăl, pe Care tu îl chemi. Cînd vrei să zici: Doamne
miluieşte, ridică-ţi mîinile spre cer, uită-te în sus la ele, înalţă-ţi mintea
aţintind-o la mîini, adu-ţi aminte de faptele tale cele rele şi de toate
păcatele pe care le-ai făcut cu mîinile, de faptele ruşinoase la care ele ţi-au
slujit, cutremură-te şi spune-ţi întru sine-ţi: „Vai de mine, necuratul şi
spurcatul! Oare văzîndu-mă Dumnezeu că-mi întind cu neruşinare mîinile către
Dînsul, nu-Şi va aduce aminte de nelegiuirile pe care le-am săvîrşit cu ele şi
nu va trimite foc asupră-mi să mă piardă? Du-ţi dar mîinile la spate, ca şi cum
ai fi osîndit la moarte, şi suspinînd din adîncul inimii, zi cu glas jalnic:
„Mîntuitorule, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi nevrednicul de viaţă şi
vrednicul cu adevărat de toată osînda” şi tot ce harul lui Dumnezeu îţi va mai
da să zici. Aducîndu-ţi aminte de păcatele tale, loveşte-te cu putere şi fără
milă, zicînd: „Cum de ai făcut unele ca acestea, răule şi ticălosule?” Pune-ţi
apoi iarăşi mîinile la spate, stai în picioare şi roagă-te lui Dumnezeu. După
acestea dă-ţi palme peste obraz, trage-te de cap, smulge-ţi părul, aşa cum ai
face unui duşman de moarte, care a năvălit asupra-ţi şi zi: „De ce ai făcut
aceasta şi aceea?” După ce ai făcut aceasta îndeajuns, pune-ţi mîinile la
piept, stai în picioare şi rosteşte cu sufletul plin de bucurie doi sau trei
psalmi, fă şi metanii cîte vei putea. Apoi, tot în picioare, adu-ţi aminte de
toate cele ce ţi-am spus şi dacă Dumnezeu îţi va dărui lacrimi şi umilinţă, nu
slăbi pînă ce ele vor înceta. Dacă însă n-ai lacrimi, nu te tulbura, ci
spune-ţi în sine: „Căinţă şi lacrimi au numai cei vrednici şi cei ce s-au
pregătit pentru ele, dar tu cîţi ani te-ai rugat lui Dumnezeu sau L-ai
ascultat? Cu ce fapte bune te-ai pregătit ca să primeşti aceste daruri? Nu-ţi
este destul că trăieşti?” Zicînd acestea, şi după ce ai dat slavă lui Dumnezeu,
înseamnă-ţi fruntea cu Preacinstita Cruce, pieptul şi tot trupul, apoi aşază-te
pe rogojină şi te culcă. Iar dacă te-ai trezit, nu te întoarce pe cealaltă
parte, ci scoală-te îndată şi începe din nou rugăciunea, aşa cum ţi-am spus mai
sus şi stai la rugăciune şi citire fără să te mai culci pînă ce bate toaca;
atunci mergi cu ceilalţi la Utrenie. În Biserică, stai drept ca şi cum ai fi în
Cer împreună cu Îngerii, cu cutremur şi socotindu-te nevrednic a fi împreună cu
fraţii. Stînd aşa, ia aminte numai de tine şi nu te uita încoace şi încolo, nu
te uita nici la fraţi, cum stau sau cum cîntă fiecare. Fii atent numai la tine,
la cîntare şi la păcatele tale, adu-ţi aminte şi de rugăciunea din chilie. Nu
vorbi absolut nimic în timpul slujbei cu nimeni, nici măcar un cuvînt în şoaptă
şi nu ieşi din Biserică înainte de rugăciunea cea din urmă. Dacă este cu
putinţă, nu te aşeza jos în timpul cititului, ci stai în picioare într-un loc
ferit, ascultînd ca şi cum Însuşi Dumnezeu, Care este deasupra tuturor, Ţi-a vorbit
prin gura celui ce citeşte. [...] În sfîrşit, ieşind din Biserică după otpust,
adu-ţi aminte cum ai petrecut ziua trecută şi dacă ai făcut vreo greşeală,
îndreptîndu-te.
Dacă vei stărui în această
osteneală, Domnul nu va zăbovi să-Şi reverse mila Sa peste tine. Garant mă fac
eu pentru Cel Preamilostiv, mă fac eu răspunzător pentru Iubitorul de oameni,
oricît de îndrăzneţ ar părea acest cuvînt. Dacă El te va trece cu vederea, să
mor eu; dacă te va părăsi, să fiu eu aruncat în focul veşnic! Numai ascultîndu-mă
fă cum îţi spun eu, fără să te îndoieşti cu inima şi fără să fii cu sufletul
împărţit. Dar ce înseamnă a fi cu inima îndoielnică şi împărţită? Ia aminte,
iubitule! Ai inima îndoielnică dacă socoţi sau cugeţi întru sine-ţi astfel:
„Oare Se va milostivi Dumnezeu spre mine sau nu?” Acest cuvînt: „oare” vine din
necredinţă. Dacă tu nu crezi că voieşte să Se milostivească spre tine mai mult
decît îţi închipui tu, de ce mai vii şi te mai rogi către Dînsul? Şi ai inima
împărţită cînd, în loc să mergi pînă la moarte pentru Împărăţia Cerurilor, tu
te îngrijeşti de ea mai puţin decît pentru viaţa trupească. Un lucru să ştii:
cel ce se pocăieşte cu adevărat trebuie să se păzească cu tot dinadinsul să nu
facă ceva care să-l ducă la moarte şi astfel să se facă propriul său ucigaş,
fie aruncîndu-se într-o prăpastie, fie spînzurîndu-se, fie făcînd altceva de
acest fel. Cît despre cele trebuitoare trupului, precum hrana şi îmbrăcămintea
sa, să nu poarte nici o grijă de ele, potrivit cuvîntului: Căutaţi mai
întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte (adică
cele necesare trupului) se vor adăuga vouă (Matei 6,
33). Cel ce duce o viaţă de luptă şi trăieşte după Evanghelie, se poate hrăni
zilnic şi numai cu pîine şi apă şi să fie sănătos. Ba un astfel de om e mai
sănătos decît cel ce se îndestulează cu mese alese. De aceea şi Pavel, ştiind
acestea, zicea: Avînd hrană şi îmbrăcăminte să ne îndestulăm cu acestea (1
Timotei 6, 8). Şi iarăşi: Avînd în noi hotărîrea morţii, să nu ne punem
încrederea în noi înşine, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază morţii.
Iată că ţi-am spus,
preaiubite frate, cum să te apropii de Dumnezeu şi ce pocăinţă să faci înaintea
Lui. N-o părăsi pînă la cea din urmă suflare şi nu uita sfatul bun pe care ţi-l
dau eu, păcătosul. Eu n-am ajuns la această măsură şi nici nu-ţi vorbesc din
experienţă, ci Harul lui Dumnezeu m-a luminat să-ţi grăiesc pentru tine şi
pentru mîntuirea ta. Dacă cu ajutorul lui Dumnezeu vei face aşa, pe măsură ce
vei împlini această osteneală de pocăinţă şi fiind povăţuit de dumnezeiescul
Har, încet-încet vei cunoaşte alte taine şi mai mari şi ţi se va da nu numai
izvor de lacrimi, ci şi izbăvirea de toate patimile. A căuta neîntrerupt
pocăinţa şi umilinţa şi toate cele prielnice întristării, a plînge şi a ne
umili, stăruind cu rîvnă în ele, fără a da întîietate şi nici o ascultare voii
trupului, acestea-s mijloacele care degrabă îl duc pe om la sporire, la curăţie
şi la nepătimire, îl fac părtaş Duhului Sfînt şi, mai mult, deopotrivă cu
slăviţii Părinţi: Antonie, Sava şi Eftimie. Aceasta însă numai dacă mă asculţi
şi dacă iubeşti pocăinţa şi umilinţa. [...]
Cuvîntul
al XXXII-lea. Să nu zicem că acum este cu neputinţă celui ce vrea, să se ridice
la culmea virtuţii şi să fie asemenea cu Sfinţii de altădată. Tot cel ce învaţă
cele potrivnice Sfintelor Scripturi este dascălul unei noi rătăciri pentru cei
ce-l ascultă. Despre lacrimi, că ele în chip firesc ne sînt la îndemînă
[...] Ci vorbesc şi numesc
eretici pe cei ce zic că în vremea noastră nu există nimeni, care să poată împlini
evangheliceştile porunci sau să se facă asemenea cu Sfinţii Părinţi în credinţă
şi lucrare. Că din fapte se arată credinţa, aşa cum se văd în oglindă
trăsăturile feţei. Şi că acum (mai zic ei) nu mai există mari contemplativi şi
văzători de Dumnezeu, adică să fie luminaţi şi să primească pe Duhul Sfînt şi
prin El să vadă pe Fiul împreună cu Tatăl. Cei ce zic că acest lucru este cu
neputinţă au căzut nu într-o rătăcire oarecare, ci, dacă se poate spune, în
toate de o dată, că aceasta le întrece pe toate prin lipsa de evlavie şi prin
mărimea hulei ce o ascunde. Cine vorbeşte astfel răstoarnă toate Scripturile
Sfînte. În zadar - îşi zic ei - se mai citeşte Sfînta Evanghelie. În zadar - ne
asigură ei - se mai citesc cuvintele Sfîntului Vasile cel Mare şi ale
celorlalţi Sfinţi Părinţi şi Sfinţi Ierarhi ai noştri şi ceea ce au mai scris
ei. Deci dacă ceea ce a grăit Dumnezeu şi ceea ce toţi Sfinţii mai întîi au
împlinit desăvîrşit şi apoi au scris şi le-au lăsat spre învăţătura noastră, ca
să le facem şi noi şi să le păzim fără ştirbire, dacă toate acestea nu se pot
împlini, pentru ce s-au mai ostenit să le scrie şi de ce se mai citesc în
Biserică? Cei ce vorbesc astfel închid cerul, pe care ni l-a deschis Hristos
şi înfundă calea pe care El Însuşi a străbătut-o urcînd la cer. Atunci cînd
acolo sus, Dumnezeul Cel mai presus de toate, ca la uşa cerului, Se pleacă spre
noi şi cînd strigă către credincioşii Săi, care se uită la Dînsul: Veniţi
la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni (Matei
11, 28), aceşti vrăjmaşi sau mai bine zis antihrişti zic: Aceasta nu se poate,
e cu neputinţă. În adevăr, către aceştia grăieşte Stăpînul cu mare glas: vai,
vouă, povăţuitori orbi ai orbilor (Matei 15, 14), Vai
vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi Împărăţia Cerurilor
înaintea oamenilor; că nici voi nu intraţi, nici pe cei ce vor să intre nu-i
lăsaţi (Matei 23, 14). În timp ce El îi fericeşte pe cei
întristaţi, ei spun că nu este cu putinţă ca cineva să se întristeze şi să
plîngă în fiecare zi. O! ce nesimţire, ce nestăpînită gură, care rosteşte
cuvinte spurcate împotriva lui Dumnezeu Cel Preaînalt şi face pradă fiarelor
sălbatice turma lui Hristos, pentru care Însuşi Fiul lui Dumnezeu Şi-a vărsat
Sîngele! Bine a zis despre ei David, strămoşul (după trup) al lui Dumnezeu,
proorocind cu aceste cuvinte: Fiii oamenilor, dinţii lor sînt arme şi
săgeţi şi limba lor sabie ascuţită (Psalmi 56, 6).
Dar spune-mi, pentru ce
este cu neputinţă? Sfinţii cum au strălucit pe pămînt şi s-au făcut luminători
ai lumii? Dacă n-ar fi cu putinţă, nici ei n-ar fi izbutit, că şi ei erau
oameni ca şi noi şi nu aveau nimic altceva mai mult decît noi, în afară de
voirea spre bine, răbdarea, smerenia şi dragostea de Dumnezeu. Agoniseşte-le
dar şi tu pe acestea şi sufletul tău de piatră se va preschimba în izvor de
lacrimi. Iar dacă tu nu vrei să rabzi necazul şi strîmtorarea măcar nu zice că
lucrul e cu neputinţă. Fiindcă cel ce vorbeşte aşa nu mai vrea să se cureţe,
deoarece fără de lacrimi din veac nu s-a mai auzit ca vreun suflet care a
păcătuit după botez să se fi curăţit de întinăciunea păcatului. [...] Că
plînsul ni-i dat tuturor din fire, te vor învăţa copiii cînd se nasc. Copilul
cînd vine pe lume plînge, ceea ce pentru moaşă şi pentru mamă este semn că este
viu. Iar dacă copilul nu plînge nu se zice că este viu, ci el, plîngînd, arată
că firea chiar de la naştere are cu sine întristarea şi lacrimile. Aşa cum a
spus-o şi părintele nostru Sfîntul Simeon Studitul, omul care vrea să se
mîntuiască şi să intre în viaţa Fericiţilor, cu acelaşi plîns trebuie să
trăiască şi să moară, fiindcă lacrimile de la naştere sînt simbolul lacrimilor
vieţii noastre pămînteşti. Lacrimile sînt pentru suflet tot aşa de trebuitoare
cum e hrana şi băutura pentru trup, încît cel ce nu plînge în fiecare zi (nu
îndrăznesc să zic în fiecare ceas, să nu par exagerat) acela îşi pierde
sufletul lăsîndu-l să moară de foame. Deci dacă aşa cum am arătat-o plînsul şi
lacrimile sînt fireşti, apoi nimeni să nu lepede acest bun firesc, nimeni prin
nepăsare şi prostie să nu se lipsească de un astfel de bine; nimeni din
răutate, din lene şi din mîndrie să nu o facă pe fanfaronul şi să se
împietrească împotriva firii. Ci fiecare să se străduiască din toate puterile
spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi să păstreze, vă rog, neîmpuţinat în
inima sa acest mare dar, cu sărăcie şi smerenie, cu sufletul simplu şi fără
răutate, îndurînd cu răbdare ispitele şi cugetînd necontenit la Dumnezeieştile
Scripturi, pocăindu-se necontenit şi aducîndu-şi aminte de căderile sale.
Nimeni să nu nesocotească această lucrare. Dar dacă cineva se deznădăjduieşte
de mîntuire şi zace nepăsător pe patul lenevirii, cel puţin să nu zică că
lucrul este imposibil şi pentru cel rîvnitor. Fiindcă cine vorbeşte aşa,
închide tuturor uşa Împărăţiei Cerurilor. Într-adevăr, înlătură lacrimile şi ai
înlăturat dintr-o dată şi curăţirea, iar fără de aceasta nimeni nu se
mîntuieşte, nimeni nu este fericit de Domnul, nimeni nu va vedea pe Dumnezeu.
[...]
Cuvîntul
al XXXIII-lea. Cum să prăznuim sărbătorile şi ce simbolizează cele ce facem noi
în sărbători. Cuvînt împotriva celor ce fac din ele prilej de laudă. Despre cei
ce se împărtăşesc cu vrednicie sau cu nevrednicie şi ce deosebire este între
ei. Cum se uneşte sau nu se uneşte omul cu Dumnezeu în Sfînta Împărtăşanie
[...] Ia aminte bine la
cuvintele mele. Dacă te împărtăşeşti cu conştiinţă şi cu cunoştinţă, te
împărtăşeşti cu vrednicie; iar dacă nu, apoi mănînci şi bei cu totul cu
nevrednicie. Dacă ai primit cu conştiinţă curată ceea ce ai luat, iată că în
adevăr te-ai făcut vrednic de această masă. Iar dacă nu te vei face vrednic,
nici nu te vei apropia şi nici nu te vei uni în vreun fel cu Dumnezeu Cel
nevăzut. Să nu-ţi închipui că cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie cu Sfintele
Taine se pot apropia şi uni cu Dumnezeu fără prea multă osteneală, că acest
lucru nu se întîmplă şi nici nu se va întîmpla vreodată. Numai cei ce sînt
vrednici de descoperirea cea înţelegătoare a Dumnezeirii Celei nevăzute, pe
Care ei o văd şi o mănîncă cu ochiul şi cu gura minţii, numai aceia cînd se
împărtăşesc cu dumnezeiescul Trup al Domnului Iisus Hristos, cunosc că bun e
Domnul. Aceştia nu mănîncă numai pîinea cea văzută, ci totodată mănîncă şi beau
în chip tainic pe Dumnezeu. Se hrănesc atît văzut, cît şi nevăzut, cu trupul şi
cu sufletul, şi se unesc în amîndouă felurile cu Hristos Cel îndoit în fire,
fiind întrupaţi şi uniţi cu slava şi cu Dumnezeirea Lui. Aşa sînt uniţi cu
Dumnezeu cei ce mănîncă din această pîine şi beau din acest pahar cu vrednicie,
în cunoaşterea şi contemplarea tainei, cu suflet şi cu inimă simţitoare.
Iar cei
ce se împărtăşesc cu nevrednicie sînt goi de Darul Sfîntului Duh, îşi hrănesc
numai trupul, nu şi sufletul. Dar să nu te tulburi, prea iubite, auzind acest
adevăr. Dacă tu mărturiseşti că Trupul Domnului este cu adevărat Pîinea Vieţii,
Care dă viaţă; dacă ştii că Sîngele Lui de asemenea dă viaţă celor ce se
împărtăşesc cu El şi că Se preface în cei ce-L beau în izvor de apă rece ce
curge în viaţa veşnică, spune-mi de ce tu, care te împărtăşeşti, nu sporeşti cu
nimic în sufletul tău şi cu toate că ai simţit o oarecare bucurie, din nou te
afli aproape tot aşa cum erai mai înainte, fără să observi în tine nici cea mai
mică sporire, nici izvor care curge, nici o lumină? În adevăr, materialiceşte,
această pîine nu este decît o îmbucătură, pentru cei care nu văd dincolo de
simţire; dar duhovniceşte, ea e lumină neapropiată, cu neputinţă de cuprins.
Tot aşa vinul e lumină, viaţă, foc şi apă vie. Deci, dacă mîncînd dumnezeiasca
Pîine şi bînd Vinul veseliei n-ai ajuns în măsură să trăieşti o viaţă
nestricăcioasă, că ai primit această Pîine ca un foc sau ca o lumină, asemenea
Proorocului, că ai băut Sîngele Domnului ca pe o apă, Care curge şi vorbeşte,
dacă nici un fel de rod n-ai văzut şi n-ai simţit, cum îţi închipui că te-ai
împărtăşit cu Viaţa? Cum îţi închipui că te-ai atins de focul cel neapropiat
sau cum crezi că te-ai împărtăşit cît de puţin din lumina cea veşnică? Ceea ce
nu s-a întîmplat vreodată nici unuia, care a fost tot aşa de nesimţitor ca şi
tine. Da, lumina te luminează, dar tu eşti orb; focul te încălzeşte, dar tu nu
te-ai încălzit; viaţa te-a atins cu umbra sa, dar tu nu te-ai unit cu ea; apa
cea vie a trecut prin sufletul tău, ca printr-o conductă, deoarece n-a găsit în
tine vasul vrednic de ea. Dacă astfel te împărtăşeşti, dacă astfel te atingi de
Tainele, cele neajunse, numai îţi închipui că mănînci, fiindcă nu iei nimic, nu
mănînci nimic şi nu ai primit absolut nimic în tine. Fiindcă Cuvîntul Cel
neajuns, Pîinea Care Se coboară din cer nu-i cuprinsă de cele văzute. El
cuprinde, ia şi se uneşte fără amestecare cu cei vrednici şi bine pregătiţi
pentru primirea Lui.[...]
Bibliografie:
Sfîntul Simeon Noul Teolog, Învăţături, Editura Credinţa strămoşească,
2003
Despre
pocăinţă şi care sînt cele ce trebuie să le facă cel ce mai întîi a căzut în
păcat şi s-a obişnuit cu el, iar mai apoi s-a mărturisit şi pune început
pocăinţei
Sîntem învăţaţi de dumnezeieştile Scripturi, frate al meu duhovnicesc,
că nu trebuie nici să deznădăjduim vreodată din pricina mulţimii păcatelor
noastre, nici să ne încredem cu îndrăznire în păzirea epitimiilor pe care ni
le-a dat duhovnicul nostru din pricina păcatelor noastre, aşa încît nici cel ce
s-a oprit sau a încetat păcatul nu trebui să se încreadă cu îndrăznire, nici
cel ce a căzut nu trebuie să deznădăjduiască; ci şi cel ce a păcătuit mult să
se încreadă cu îndrăznire în pocăinţă şi cel ce a greşit cu măsură să nu
socotească că primeşte iertarea greşelilor lui numai de la faptele bune, ci să
arate şi pocăinţă; dar nu pocăinţa arătată numai prin cuvinte, post, băut de
apă, culcare pe pămînt şi celelalte chinuri ale trupului, ci pe cea care se
face prin întreaga zdrobire şi străpungere a sufletului şi inimii lui, pe care
a arătat-o şi Proorocul David deşi se găsea cu totul în lume şi în grijile
lumii. Fiindcă socotindu-se în el însuşi că L-a mîniat pe Stăpînul Cel Bun şi
Milostiv prin aceea că s-a făcut călcător al poruncilor Lui şi I s-a arătat
nerecunoscător şi a uitat darurile atît de multe şi de nenumărate şi binefacerile
Lui, acela se găsea întotdeauna în toată viaţa lui plîngînd şi mîhnindu-se
(Psalmi 34, 14; 37, 7; 41, 10; 42, 2), cum spune el însuşi, şi era nenorocit nu
din pricina altuia, ci a lui însuşi; căci se zdrobea pe sine însuşi şi se
smerea mult şi se îngropa în suspinul inimii lui, şi celelalte asemenea pe care
ne învaţă în fiecare zi psalmii lui. Şi aceste înjosiri David şi le făcea lui
însuşi cînd se pocăia, deşi era împărat şi avea grijă de atîta popor, de femei
şi copii, de casă şi de împărăţie. Dar ce a făcut Manase şi ceilalţi care s-au
pocăit după acestea, pe care îi ştii şi tu? Adică Petru, căpetenia Apostolilor,
vameşul, tîlharul şi desfrînata. Şi ce să mai spun multe? Ce a arătat fiul
destrăbălat (risipitor) care a cheltuit moştenirea sa părintească cu
desfrînatele şi cu vameşii? Din ce fapte au primit toţi aceştia iertarea
păcatelor lor? Oare de la postirile lor? Oare de la privegherile lor? Oare de
la culcările pe jos? Oare de la milosteniile pe care le-au făcut săracilor?
Oare de la vreo altă osteneală trupească făcută cu trupul? Nu! Să nu fie! Ci au
primit iertarea numai de la pocăinţa, zdrobirea şi străpungerea (inimii) lor şi
de la lacrimile pe care le-au vărsat din adîncul sufletului lor şi de la
osîndirea conştiinţei lor; fiindcă venind la simţirea păcatelor lor, fiecare
din ei s-a învinuit şi s-a osîndit pe sine însuşi şi a plîns din suflet, de
aceea a primit iertarea păcatelor lui. Acest lucru se face şi acum cu toţi
aceia care aleargă la Hristos cu lacrimi fierbinţi şi pocăinţă adevărată. Şi
Domnul Cel Preabun şi Iubitor de oameni nu închide şi nu va închide nimănui
îndurările iubitoare de oameni ale bunătăţii Lui; fiindcă iertarea păcatelor
fiecăruia nu se face din faptele lui, ca să nu se laude cineva (Efeseni 2, 9),
ci din iubirea lui Dumnezeu şi din har.
Trebuie să spunem însă că, pentru ca să luăm iertarea păcatelor
noastre, nu trebuie numai să ne pocăim din tot sufletul nostru, ci şi să nu mai
cădem altă dată în aceleaşi păcate, nici să ne întoarcem iarăşi precum cîinele
la vărsătura lui (2 Petru 2, 22). Dar a ne păzi noi să nu cădem în aceleaşi
păcate e lucru foarte anevoios pentru noi dacă nu punem strajă şi pază mare
asupra noastră înşine în tot felul şi cu toată grija, şi dacă nu avem ajutoare
şi arme duhovniceşti ca să ne împotrivim vrăjmaşilor noştri gîndiţi cu mintea
(inteligibili) demoni. Căci pentru că am fost prinşi mai înainte de vrăjmaşul
prin păcate, şi ne-am făcut robi plăcerilor şi ne-am făcut supuşi şi sclavi
diavolului, trebuia să fim tîrîţi şi de asemenea pofte şi plăceri şi să fim
traşi cu silă mare, ca nişte sclavi fără cinste, în chip vrednic de milă şi
ticălos, pentru ca să slujim şi să fim robi vrăjmaşului nostru diavol şi să
fugim departe de robia pe care o datorăm Stăpînului nostru Hristos, iar aşa să
ne facem călcători ai poruncilor Lui şi ai făgăduinţelor pe care I le-am făcut.
De aceea, ca să nu ni se întîmple şi să nu păţim un asemenea rău, trebuie să
luăm din Şfînta Scriptură ajutor şi armă potrivnică pentru fiecare
vrăjmaş care vine asupra noastră, precum ne spune dumnezeiescul David: Drept
aceea spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am urît
(Psalmi 118, 128); şi împotriva poftei gîndurilor de ruşine să punem
amintirea morţii, a Înfricoşătoarei Judecăţi şi a chinurilor de nesuportat ale
iadului; împotriva trîndăviei să punem rîvna şi purtarea de grijă; împotriva
lăcomiei pîntecului postul; împotriva iubirii de plăcere înfrînarea, împotriva
băuturii multe băutura puţină; împotriva aprinderii trupului să punem amintirea
focului veşnic şi atenţia continuă şi din tot sufletul la Dumnezeu unită cu
privegherea şi setea. Căci dacă vom face în acest fel cu fiecare patimă care ne
războieşte - ca să nu le spun pe toate şi să lungesc cuvîntul - şi vom dobîndi
virtutea opusă acelei patimi, cu siguranţă vom fi păziţi nevătămaţi şi nerăniţi
de vrăjmaşul, pentru că sîntem păziţi de aceste virtuţi ca de nişte soldaţi
puternici. Căci dacă iertarea obişnuinţei rele şi abţinerea de la faptele
nelalocul lor s-ar putea realiza fără sudori şi osteneli, atunci numai
abţinerea ar fi de-ajuns celor ce se pocăiesc pentru mîntuirea lor.
Pe lîngă cele pe care ţi le-am scris pînă acum, îţi scriu, iată, spre
aducere-aminte şi cele ce trebuie să le faci şi să le păzeşti pe lîngă acestea,
şi care sînt următoarele: Cînd se săvîrşeşte Dumnezeiasca Liturghie şi preotul
sau diaconul spune: „Cei chemaţi ieşiţi!”, trebuie să ieşi afară din biserică
şi să stai în pridvor şi să nu vorbeşti cu nimeni în vremea aceea, ci să-ţi
aduci aminte de păcatele tale şi să plîngi. Apoi după ce se încheie
Dumnezeiasca Liturghie, iarăşi să intri în biserică, şi cînd vine seara, după
pavecerniţă, să mergi în acelaşi loc şi să spui Sfinte Dumnezeule şi
Psalmul 50: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta! şi Doamne
miluieşte! de cincizeci de ori, şi Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul!
tot de cincizeci de ori, după care să spui Psalmul 6: Doamne, nu cu mînia Ta
să mă mistui pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi! şi Doamne, cîte am
păcătuit cu lucrul, cu cuvîntul şi cu gîndul, iartă-mă! pe care să o spui
de cincizeci de ori şi să faci douăzeci şi cinci de metanii; miercurea şi
vinerea să te abţii de la carne, brînză, ouă, peşte, vin şi lapte după canonul
Sfinţilor Apostoli. În postul Sfinţilor Apostoli, al Maicii Domnului şi
Naşterii Domnului să nu mănînci carne, nici brînză, nici ouă, dar din celelalte
să mănînci cu măsură şi înfrînare, iar rugăciunile tale, adică psalmii pe care
i-am spus şi metaniile, să le dublezi. [...] Mai trebuie să te abţii şi de la
dumnezeieştile şi înfricoşătoarele Taine, adică să nu te cumineci cu
preacuratul Trup şi scumpul Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos; iar eu te
sfătuiesc să te abţii şi de la pîinea binecuvîntată, adică de la anafura, cît
timp gîndul şi socotinţa ta se vor găsi nemutate de la lucrurile cele rele ale
păcatului şi pînă ce vei dobîndi socotinţă tare ca să nu mai laşi vreodată
faptele bune şi virtuţile şi nu vei urî păcatul în chip desăvîrşit. Iar cînd te
vezi pe tine însuţi că ai ajuns la această stare bună, că ai urît păcatul în
chip desăvîrşit şi socotinţa ta s-a întărit în cele bune şi te-ai făcut tare în
încercări, că hotărîrea să te abţii de la păcat e nestrămutată, atunci să te
apropii, frate, de Taine cu credinţă neşovăielnică că nu te împărtăşeşti cu o
simplă pîine şi un simplu vin, ci cu Trupul şi Sîngele lui Dumnezeu. Şi făcînd
aşa te vei face părtaş al slavei Lui şi prin Tainele Lui vei lua iertarea
desăvîrşită a păcatelor tale şi vei dobîndi în tine însuţi viaţa veşnică şi te
vei face fiu al luminii şi al zilei (1 Tesaloniceni 5, 5). Vezi ca înainte
să faci cele pe care ţi le-am spus şi înainte să arăţi cuvenita pocăinţă, să nu
îndrăzneşti să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sîngele lui Hristos, căci atunci
cînd te vor vedea demonii că ai dispreţuit pe Dumnezeu şi te cumineci cu nevrednicie,
vor năvăli toţi asupra ta şi aşa, împiedicîndu-te fără milă şi fără omenie, te
vor arunca iarăşi în noroiul neînfrînării tale dintîi; şi atunci te vei face cu
adevărat, în loc de creştin, ucigaş de Hristos şi vei fi osîndit împreună cu
cei ce L-au răstignit pe Hristos cum zice Pavel: Oricine va mînca şi va bea
cu nevrednicie Trupul şi Sîngele Domnului, vinovat va fi faţă de Trupul şi
Sîngele Domnului (1 Corinteni 11, 27). adică va primi aceeaşi osîndă
cu aceia care L-au răstignit. [...]
