DESPRE IERTAREA ŞI IUBIREA VRĂJMAŞILOR

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE IERTAREA ŞI IUBIREA VRĂJMAŞILOR

[...] Cînd auzim acestea să ne acoperim feţele de ruşine că stăm atît de departe de Acela Care ne-a poruncit să-L imităm. Să căutăm să vedem cît de departe stăm de El, ca să ne osîndim pe noi înşine, pentru că ducem război acelora pentru care Hristos Şi-a dat sufletul Său, pentru că nu voim să ne împăcăm cu aceia pentru care, pentru ca să-i împace cu Dumnezeu, Hristos nu S-a dat înapoi nici de la junghiere. Numai dacă şi acum nu veţi spune că e nevoie pentru aceasta de cheltuială şi de pierdere de bani, aşa cum spuneţi cînd trebuie să daţi milostenie.

Gîndeşte-te de cît de multe păcate eşti vinovat! De te gîndeşti la ele, atunci nu numai că nu vei amîna să ierţi pe cei ce ţi-au făcut rău, ci chiar vei alerga la cei ce te-au supărat, ca să ai prilej de a ţi se ierta păcatele. Păgînii nu aşteptau răsplată şi cu toate acestea de multe ori trăiau această filozofie, adică iertau pe cei ce le făceau rău; iar tu, care ai nădejdi atît de mari, tu amîni de pe o zi pe alta, pregeţi să ierţi pe cei ce ţi-au făcut rău? Pentru ce nu vrei să faci înainte de timp, de dragul legii lui Dumnezeu, ceea ce va face timpul de la sine? Vrei să ţi se stingă duşmănia fără de răsplată în loc să ai răsplată? Nu vei avea nici o răsplată dacă timpul îţi potoleşte duşmănia, ci, dimpotrivă, mare pedeapsă, pentru că legea lui Dumnezeu nu te-a înduplecat să faci ceea ce timpul a făcut. Iar dacă spui că te apucă furiile cînd îţi aduci aminte de ce ţi-a făcut duşmanul tău, adu-ţi aminte şi de binele ce ţi l-a făcut cîndva, ca şi de relele pe care tu le-ai făcut altora. Te-a vorbit de rău şi te-a batjocorit? Gîndeşte-te că şi tu ai vorbit de rău pe alţii. Cum vrei să fii iertat cînd tu nu ierţi pe alţii? Îmi spui că n-ai vorbit pe nimeni de rău? Dar ai auzit pe cei ce vorbeau de rău pe alţii şi ai încuviinţat. Nici fapta asta nu-i fără de păcat. [...]

După cum în haina împărătească cele mai de preţ dintre flori şi culori sînt cele care slujesc la facerea hlamidei, tot aşa şi aici cele mai de preţ fapte bune sînt cele care întăresc şi ţin dragostea. Nimic nu păstrează dragostea ca uitarea greşelilor celor ce ne-au greşit.

- Cum? Dumnezeu nu zice nimic de cel care ne greşeşte nouă şi ne face rău?

- Cum să nu spună? Nu duce, oare, Dumnezeu pe cel ce face rău la cel căruia i-a făcut rău? Nu-l trimite la el chiar din faţa altarului şi-l cheamă la sfînta masă abia după ce s-a împăcat cu el (Matei 5, 23-24)? Dar pentru că Dumnezeu i-a dat o astfel de poruncă, nu înseamnă ca tu să aştepţi să vină el la tine, pentru că atunci ai pierdut totul. De aceea, mai cu seamă Dumnezeu îţi hotărăşte răsplată nespusă, ca să o iei tu înaintea aceluia; că dacă te împaci la rugămintea lui, împăcarea nu s-a făcut de dragul poruncii lui Dumnezeu, ci datorită stăruinţei celuilalt. De aceea şi pleci fără de cunună; cununa o ia el.

Ce spui? Ai duşmani şi nu îţi este ruşine? Nu ne este de ajuns că ne este duşman diavolul? Pentru ce ne mai facem duşmani şi pe cei de aceeaşi fire cu noi, pe oameni? O, dacă nici diavolul n-ar voi să ne ducă război, atunci nici el n-ar mai fi diavol! Nu ştii, oare, cît de mare e plăcerea după împăcare? N-are importanţă că nu-ţi dai seama de ea cînd eşti cuprins de duşmănie. Atunci vei putea cunoaşte bine că e mai plăcut să iubeşti pe cel ce ţi-a făcut rău decît să-l urăşti, cînd ai pus capăt duşmăniei. [...]

Spui că duşmanul tău ţi-a făcut rău. Dar nu ţi-a făcut atîta rău cît rău îţi faci ţie însuţi ţinînd minte răul! De altfel nici nu-i cu putinţă ca un om bun să sufere ceva rău. Să ne închipuim un om care are femeie şi copii, dar să filozofeze (adică să trăiască potrivit filozofiei creştine); să ne închipuim că are şi o mulţime de pricini pentru a fi atacat, că are multe averi, putere mare, prieteni mulţi şi cinste, dar să filozofeze; condiţia aceasta trebuie neapărat adăugată. Să ne închipuim acum că vin peste el mulţime de lovituri; să-i facă un om rău pagube. Dar ce înseamnă aceste pagube pentru un om care socoteşte o nimica banii şi averile? Să-i omoare copiii! Dar ce înseamnă aceasta pentru un om care filozofează despre înviere? Să-i ucidă soţia! Dar ce înseamnă aceasta pentru un om care a fost învăţat să nu jelească pe cei adormiţi? Să fie dat jos din slujbele sale de cinste! Dar ce înseamnă aceasta pentru un om care socoteşte cele de pe lumea aceasta ca floarea ierbii? Să fie, de vrei, chinuit trupeşte şi aruncat în închisoare! Dar ce înseamnă toate acestea pentru un om care a învăţat că chiar dacă omul nostru din afară se strică, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi (2 Corinteni 4, 16); şi: Necazul lucrează încercare (Romani 5, 3).

Făgăduisem să vă arăt că un astfel de om nu este vătămat cu nimic; dar cuvîntul meu, mergînd tot înainte, a arătat că chiar îi sînt de folos, se înnoieşte şi ajunge încercat.

Aşadar să nu căutăm să punem la inimă relele ce ni le fac alţii, că de le punem la inimă ne facem nouă înşine rău şi ne slăbănogim sufletul. Nu ne este atît de mare durerea pricinuită de răutatea semenului nostru cît durerea pricinuită de chinul nostru sufletesc. De aceea plîngem şi sîntem abătuţi cînd ne ocărăşte cineva; de aceea cînd ne răpeşte cineva ceva păţim ce păţesc copiii cei mici, pe care îi zădărăsc cei mai în vîrstă şi mai şugubeţi supărîndu-i pentru nişte lucruri de nimic, nu pentru cine ştie ce mare lucru; aceia, dacă îi văd pe cei mici că se supără, continuă să-i necăjească; dar, dacă îi văd că rîd, îi lasă în pace. Noi însă sîntem şi mai nepricepuţi decît copiii; plîngem tocmai pentru acele lucruri pentru care ar trebui să rîdem. De aceea, vă rog să lăsăm această judecată copilărească şi să îmbrăţişăm cerurile. Hristos vrea să fim bărbaţi, bărbaţi desăvîrşiţi. Aşa a poruncit şi Pavel, zicînd: fraţilor, nu fiţi copii cu mintea, ci cu răutatea fiţi prunci (1 Corinteni 14, 20). [...]

Două lucruri caută Hristos să ne înveţe prin această pildă (Matei 18, 23 ş.u.): unul, ca noi să ne recunoaştem greşelile noastre; al doilea, să iertăm celor ce ne greşesc. Ne cere să ne recunoaştem greşelile noastre în vederea iertării greşiţilor noştri, ca să ne fie mai uşoară iertarea; pentru că cel care recunoaşte că greşeşte este mai iertător cu aproapele său. Să nu iertăm însă numai cu gura, ci din inimă, ca nu cumva, răzbunîndu-ne pe cei ce ne-au greşit, să împlîntăm sabia în noi înşine. Te-a supărat, oare, atît de mult cel ce ţi-a greşit cîtă supărare îţi pricinuieşti ţie însuţi cînd ţii mereu viu în minte răul ce ţi l-a făcut acela şi mai atragi asupra ta şi pedeapsa lui Dumnezeu? Dar dacă eşti treaz şi filozofezi, răul se va întoarce pe capul aceluia şi el va suferi. Dacă te superi şi te necăjeşti, atunci tu te vatămi singur, nu celălalt. Nu spune dar: „M-a ocărît, m-a calomniat, mi-a făcut numai rău!” Cu cît vei spune că ţi-a făcut mai mult rău, cu atît arăţi mai mult că el este binefăcătorul tău. Îţi dă prilejul să-ţi speli păcatele. Deci cu cît îţi face mai mult rău, cu atît acela ajunge mai mare pricină de iertare a păcatelor tale. Dacă vrem, nimeni nu ne poate face vreun rău, ci chiar duşmanii ne pot fi de foarte mare folos. Dar pentru ce vorbesc eu de oameni? Este, oare, cineva mai rău decît diavolul? Ei bine şi diavolul poate să ne fie mare pricină de laude şi de cununi. O arată Iov. Deci pentru ce te mai temi de omul care te duşmăneşte, cînd chiar diavolul îţi este pricină de încununare? Vrei să-ţi spun cîte cîştigi de înduri cu faţă senină relele ce ţi le fac duşmanii? Cel dintîi şi cel mai mare cîştig este scăparea de păcate. Al doilea cîştig, tăria sufletească şi răbdarea. Al treilea cîştig, blîndeţea şi iubirea de oameni. Da, omul care ştie să nu se mînie pe cei care-l supără va fi cu mult mai blînd cu prietenii. Al patrulea cîştig, că nu se mînie niciodată; iar aceasta nu are egal. Că omul care nu se mînie scapă şi de tristeţea prici­nuită de mînie şi nici nu-şi cheltuieşte viaţa în supărări şi dureri zadarnice; omul care nu ştie ce-i ura nu ştie nici ce-i supărarea, ci se bucură de mulţumire sufletească şi nenumărate bunătăţi.

Deci, dacă urîm pe alţii ne pedepsim pe noi înşine, după cum dacă iu­bim pe alţii ne facem nouă înşine bine. În afară de aceasta eşti respectat de toţi, chiar de duşmani, fie ei chiar demoni; dar, mai bine spus, dacă nu urăşti, nici nu vei avea duşmani. Iar cel mai mare şi cel dintîi bine este că dobîndeşti iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dacă ai făcut păcate, vei dobîndi iertare; dacă ai făcut fapte bune, vei căpăta mai multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu.

Să căutăm, dar, să nu urîm pe nimeni, ca şi Dumnezeu să ne iubească pe noi, să Se milostivească şi să ne miluiască, chiar dacă păcatele noastre ar fi de zece mii de talanţi.

Îmi spui că cineva ţi-a făcut rău? Miluieşte-l, nu-l urî! Plîngi şi jeleşte-l, nu-i întoarce spatele! Că n-ai supărat tu pe Dumnezeu, ci el! Pe tine Dumnezeu te laudă dacă suferi fără gînd de răzbunare răul ce ţi s-a făcut. Gîndeşte-te că Hristos, cînd avea să fie răstignit pe cruce, Se bucura pentru El, dar plîngea pentru răstignitorii Săi. Tot aşa trebuie să facem şi noi. Cu cît ni se face mai mult rău, cu atît mai mult trebuie să plîngem pe cei care ne fac rău. De aici, pentru noi, mari bunătăţi, pentru aceia, chinuri şi pedepse.

Ai fost ocărît şi lovit în faţa oamenilor? Acela s-a făcut de ruşine şi s-a necinstit în faţa oamenilor; a deschis împotriva lui gura a nenumăraţi acuzatori, iar ţie ţi-a împletit mai multe cununi şi a adunat în jurul tău mulţi lăudători ai îndelungii tale răbdări.

Te-a bîrfit la alţii? Ce-i asta, cînd ştii că Dumnezeu este Acela Care are să-ţi ceară socoteală de faptele tale, şi nu oamenii la care ai fost bîrfit. Bîrfitorul tău şi-a adăugat lui pricină de pedeapsă, ca să dea socoteală nu numai de păcatele lui, ci şi de cele ce le-a spus despre tine. Pe tine te-a bîrfit în faţa oamenilor, el însă a fost bîrfit în faţa lui Dumnezeu.

Dacă nu-ţi sînt de ajuns cele ce ţi-am spus, gîndeşte-te că şi Stăpînul tău a fost bîrfit şi de satana şi de oameni; şi a fost bîrfit faţă de cei pe care-i iubea cel mai mult. Iar Fiul Lui Cel Unul-Născut aceleaşi le-a pătimit. De aceea şi spunea: Dacă pe stăpînul casei l-a numit Beelzebul, cu mult mai mult pe casnicii lui? (Matei 10, 25). Şi nu numai că vicleanul diavol L-a bîrfit, dar a şi fost crezută bîrfirea lui; şi nu L-a bîrfit cu bîrfeli obişnuite, ci cu ocări şi cu păcate foarte mari: L-a făcut îndrăcit (Ioan 7, 20), a spus că este înşelător (Matei 27, 63) şi împotriva lui Dumnezeu.

Ţi s-au răsplătit cu rău binefacerile? Plîngi şi jeleşte mai ales pe cel ce ţi-a făcut rău, iar de tine bucură-te că ai ajuns asemenea lui Dumnezeu, Care răsare soarele peste răi şi peste buni (Matei 5, 45). Iar dacă imitarea lui Dumnezeu te depăşeşte - deşi nu-i greu pentru mintea trează -, dacă totuşi ţi se pare asta peste puterile tale, haide să te duc la nişte oameni, ca şi tine, la Iosif, care a suferit o mulţime de rele de la fraţii lui şi totuşi le-a făcut bine (Facerea 45, 1-15), la Moise, care s-a rugat pentru cei care uneltiseră de atîtea ori împotriva lui (Ieşirea 32, 32), la Pavel, care se ruga să fie anatema pentru iudei (Romani 9, 3), deşi nu putea să numere suferinţele îndurate de la ei, la Ştefan, care fiind bătut cu pietre, s-a rugat să li se ierte lor păcatul acela (Faptele Apostolilor 7, 60). Gîndindu-ne la toate acestea, să scoatem din sufletul nostru toată mînia, ca şi Dumnezeu să ne ierte şi nouă toate păcatele. [...]

Să nu căutăm, dar, să învingem în orice împrejurare şi nici să fugim de înfrîngere. Sînt victorii care vatămă şi sînt înfrîngeri care folosesc. De pildă cei ce se mînie; se pare că biruie cel ce ocărăşte mai mult; dar nu; el este cel biruit de această patimă cumplită, el este cel vătămat. Şi dimpotrivă, cel ce suferă cu curaj ocările, acela biruie, acela învinge. Celălalt n-a fost în stare să-şi stingă boala lui; acesta a curmat-o şi pe a celuilalt; celălalt a fost biruit de propria lui patimă; acesta a biruit şi patima aceluia; nu numai că nu s-a ars, dar chiar a stins şi flacăra celuilalt, care se urca la înălţime. Dacă ar fi vrut şi acesta să aibă o aparentă victorie, ar fi fost biruit şi el, că ocărîndu-l pe celălalt ar fi făcut să sufere el însuşi mai mult şi ar fi fost amîndoi, ca nişte femei, învinşi de mînie într-un chip ruşinos şi vrednic de milă. Aşa însă acesta, pentru că s-a purtat ca un filozof, a scăpat şi de această ruşine; iar prin frumoasa lui biruinţă a înălţat împotriva mîniei un trofeu strălucit şi în el însuşi şi în celălalt.

Aşadar, să nu căutăm în orice împrejurare să învingem. Lacomul biruie pe cel ce-l jefuieşte, dar biruinţa lui e rea şi aduce pagubă biruitorului. Dar dacă cel jefuit, cel care pare învins, rabdă ca un filozof, el este biruitorul, el poartă cununa. În orice împrejurare e mai bine să fii înfrînt; şi acesta e cel mai bun chip de victorie. Dacă te jefuieşte cineva, dacă te bate, dacă te invidiază şi dacă nu mergi împotriva lui şi eşti biruit, atunci tu eşti biruitorul. Dar pentru ce vorbesc eu de jaf şi de invidie? Chiar cel care-i dus la mucenicie, atunci biruie cînd e legat, cînd e biciuit, cînd e tăiat în bucăţi, cînd e omorît. Şi ceea ce-i înfrîngerea în război, căderea luptătorului, aceea este la noi victorie. Niciodată nu învingem cînd facem rău! Dar totdeauna învingem cînd suferim răul. Aşa ajunge şi victoria mai strălucitoare cînd, prin răbdare, învingem pe cei ce ne fac rău. De aici se vede că victoria vine de la Dumnezeu. Victoria aceasta este cu totul de altă natură decît victoria cea lumească. Aceasta e mai cu seamă şi dovada tăriei ei. Aşa sfârîmă şi stîncile din mare valurile ce le izbesc; aşa au fost strigaţi şi încununaţi şi Sfinţii toţi şi au înălţat trofee strălucitoare, cîştigînd această biruinţă, care nu urmărea un folos material. Nici să nu ridici braţul, nici să te osteneşti! Dumnezeu îţi dă această putere ca să birui, nu luîndu-te de piept cu cel ce-ţi face rău, ci răbdînd numai. Nu lua poziţie de atac, şi ai şi biruit; nu te lua la trîntă, şi ai şi fost încununat. Eşti cu mult mai bun, cu mult mai puternic decît potrivnicul tău. Pentru ce vrei să te faci de rîs? Nu-i da aceluia prilej să spună: „Ne-am luat la bătaie şi l-am biruit!”, ci lasă-l pe el să se minuneze şi să se crucească de purtarea ta cea paşnică şi să spună tuturora că ai învins fără să te baţi. Aşa a biruit şi Fericitul Iosif. A învins totdeauna pe cei care-i făceau rău răbdînd răul. Şi fraţii lui şi egipteanca au uneltit împotriva lui; dar el pe toţi i-a biruit. Nu-mi vorbi de temniţa în care a stat, nici de palatul în care locuia egipteanca, ci arată-mi cine-i învinsul şi cine-i biruitorul, cine e trist şi cine se bucură. Egipteanca n-a putut numai pe dreptul Iosif să-l biruie, dar n-a putut să-şi biruie nici propria ei patimă. Iosif însă a biruit-o şi pe ea şi a biruit şi această patimă cumplită. De vrei, ascultă-i cuvintele şi vei vedea victoria! Ai adus aici în casă, spune ea, un sclav evreu ca să-şi bată joc de mine (Facerea 39, 14). Nu el, ticăloaso şi nenorocita, şi-a bătut joc de tine, ci diavolul care ţi-a spus că poţi frînge oţelul. Nu bărbatul tău a adus în casa ta un sclav evreu ca să te ispitească, ci demonul cel viclean a adus în sufletul tău desfrîul cel necurat, el şi-a bătut joc de tine. Ce a făcut Iosif? A tăcut şi a fost osîndit, ca şi Hristos. Că toate cele din Vechiul Testament sînt preînchipuiri ale celor din Noul Testament. [...]

Gîndindu-te la toate acestea (la cîte a pătimit Mîntuitorul), judecă, dar, ca un filozof! Ai pătimit ce-a pătimit Stăpînul tău? Ai fost ocărît în faţa întregii lumi? Dar nu ca El! Ai fost batjocorit? Dar nu ţi-a fost batjocorit tot trupul, nici n-ai fost biciuit ca El, nici dezbrăcat ca El! Chiar dacă ai fost pălmuit, dar nu atît!

Adaugă-mi acum şi de cine ai fost batjocorit, pentru ce, cînd şi cine! Şi ceea ce-i mai cumplit e că în timp ce se petreceau atunci acestea, nimeni nu spunea un cuvînt, nimeni nu dezaproba cele făptuite, ci dimpotrivă toţi le încuviinţau, toţi la fel îl batjocoreau, cu toţii îşi băteau joc de El ca de un îngîmfat, ca de un înşelător şi amăgitor Care nu putea face ce spusese. Aşa Îl ocărau; dar El tăcea, dîndu-ne nouă cele mai mari leacuri ale răbdării. Dar noi, deşi auzim acestea, nu avem răbdare nici cu slugile noastre, ci sărim şi izbim mai tare decît asinii sălbatici. Cînd sîntem ocărîţi sîntem cruzi şi nemiloşi, dar cînd e ocărît Dumnezeu nici nu ne sinchisim. Cu prietenii ne purtăm la fel; dacă ne supără cineva, nu-l suferim; dacă ne ocărăşte, ne sălbăticim mai rău ca fiarele, noi care citim patimile Domnului în fiecare zi. Ucenicul L-a vîndut pe Domnul; ceilalţi ucenici L-au părăsit şi au fugit; cei cărora le-a făcut bine L-au scuipat; sluga arhiereului L-a pălmuit; ostaşii L-au lovit cu palmele; cei ce erau de faţă îşi băteau joc de El şi-L ocărau; tîlharii îl învinuiau, iar El către nimeni n-a scos nici un cuvînt, ci cu tăcerea i-a biruit pe toţi, învăţîndu-te cu fapta că de vei îndura cu blîndeţe totul vei birui pe toţi cei ce-ţi fac rău şi toţi se vor minuna de tine. Căci cine nu se minunează de cel care suferă fără murmur ocările duşmanilor? După cum atunci când suferi pe bună dreptate şi înduri răul fără să murmuri, lumea te crede că suferi pe nedrept, tot aşa cînd suferi pe nedrept, dar te răzvrăteşti, lumea te bănuieşte că suferi pe bună dreptate şi ajungi de ocară, ca un prins de război care-şi pierde nobleţea de se lasă tîrît de mînie. Un om ca acesta nu merită să fie numit liber, chiar de-ar stăpîni mii şi mii de robi. Spui că te-a supărat rău cutare? Ei, şi ce-i cu asta? Atunci trebuie să-ţi arăţi filozofia! Şi animalele sălbatice stau liniştite cînd nu-i nimeni care să le supere; că nici ele nu se sălbăticesc totdeauna, ci cînd le zădărăşte cineva. Şi noi, deci, ce cîştig avem dacă sîntem liniştiţi numai atunci cînd nu ne supără nimeni? Fiarele sălbatice adeseori se înfurie şi au dreptate; că se înfurie cînd sînt mişcate şi împunse; ele însă sînt lipsite de raţiune şi sălbatice prin firea lor dar tu care ai raţiune, spune-mi, ce iertare poţi avea cînd te sălbăticeşti şi te înfurii? Îmi spui că ai suferit o nedreptate, că ai fost jefuit? Dar tocmai pentru aceea trebuie să înduri, ca să cîştigi mai mult. Îmi spui că ţi s-a luat slava? Şi ce-i cu asta? Cu nimic nu s-au micşorat prin aceasta cele ale tale dacă filozofezi. Iar dacă nu suferi nici un rău, pentru ce te mînii pe un om care nu ţi-a făcut rău, ci dimpotrivă, bine? Pe cei trîndavi laudele şi cinstirile îi fac şi mai trîndavi, iar pe cei treji ocările şi dispreţul îi fac şi mai cu luare aminte. Deci, dacă sîntem cu luare aminte asupra noastră, cei ce ne ocărăsc ne sînt pricină de filozofie; ceilalţi, cei ce ne laudă şi ne cinstesc, dimpotrivă, ne fac să ne mîndrim, ne umplu de îngîmfare, de slavă deşartă şi de moliciune, ne slăbănogesc sufletul. Dovadă sînt părinţii că îi ţin de rău pe copiii lor mai mult decît îi laudă, ca să nu ajungă nişte răi din pricina laudelor; tot aşa şi dascălii se slujesc de acelaşi leac. Deci, dacă trebuie să întoarcem cuiva spatele, apoi să-l întoarcem mai degrabă celor ce ne linguşesc decît celor ce ne ocărăsc. Celor ce nu iau aminte la ei înşişi le aduce mai mare vătămare linguşeala decît ocara şi e mai greu de stăpînit mîndria pricinuită de linguşeală decît durerea pricinuită de ocară. Plata, apoi, e cu mult mai mare, iar admiraţia tot pe atît de mare. Într-adevăr, mai minunat lucru este să vezi un om ocărît, care nu face nici o mişcare de împotrivire, decît unul care nu lasă să fie doborît de lovituri şi de izbituri.

- Dar cum e cu putinţă să nu faci nici o mişcare de împotrivire cînd eşti ocărît? aş putea fi întrebat.

- Te-a ocărît? Fă-ţi semnul crucii pe piept! Aminteşte-ţi de toate cele petrecute în timpul patimilor Domnului şi toată durerea ţi se stinge. Nu te gîndi numai că te-a ocărît, ci gîndeşte-te şi la binele ce ţi l-a făcut cel ce te-a ocărît; şi îndată te vei linişti. Dar, mai bine spus, gîndeşte-te la frica de Dumnezeu şi îndată vei fi măsurat şi blînd. [...] Mînia ajunge de nedoborît dacă pe lîngă puterea ei o mai laşi să te stăpînească şi multă vreme. Aş vrea să vă arăt cum este cel ce se mînie şi cum este cel ce filozofează; aş vrea să aduc înaintea voastră gol şi sufletul unuia şi sufletul altuia. Aţi vedea că sufletul unuia seamănă cu o mare învălurată, iar al celuilalt cu un port scăpat de frămîntare. Sufletul celui din urmă nu-i frămîntat de aceste duhuri rele; le potoleşte cu uşurinţă. Cei ce-l ocărăsc fac totul ca să-l supere; dar, cînd văd că nădejdea lor e dezminţită, se potolesc şi ei şi pleacă îndreptaţi. Nu e cu putinţă ca un om care se mînie să nu se osîndească pe el însuşi; dimpotrivă, cel ce nu se mînie n-are ce să-şi reproşeze. Ai de mustrat pe cineva? Fă aceasta fără mînie. De faci aşa, n-ai nici o neplăcere. Dacă voim, avem în noi înşine toate bunătăţile şi cu harul lui Dumnezeu ne sîntem de ajuns nouă înşine pentru liniştea şi slava noastră. Pentru ce cereţi slavă de la altul? Cinsteşte-te pe tine însuţi şi nimeni nu va putea să te necinstească. Dar, dacă te necinsteşti pe tine însuţi, nu vei fi cinstit chiar de te-ar cinsti toată lumea. După cum dacă nu ne facem nouă înşine rău, nimeni nu poate să ne facă rău; tot aşa dacă nu ne ocărîm pe noi înşine, nimeni nu poate să ne facă de ocară. Să ne închipuim un om minunat şi mare; să-l numească toţi desfrînat, hoţ, jefuitor de morminte, ucigaş, tîlhar de drumul mare. Acela însă să nu se mînie, să nu se revolte, nici să se simtă cu ceva pe conştiinţă. Va simţi, oare, vreo ocară? Nici una!

- Cum, dacă o mulţime de lume are o astfel de părere despre el?

- Nici aşa nu-i insultat, ci aceia se fac pe ei înşişi de ocară socotind aşa pe un om ca acela. Spune-mi, dacă cineva ar socoti că soarele e întunecos, pe cine a făcut de ocară: pe soare sau pe el? Negreşit pe el, pentru că toată lumea l-ar socoti sau orb sau nebun. Tot aşa se fac de ocară pe ei înşişi şi cei care socotesc pe cei răi buni şi pe cei buni răi. De aceea, trebuie să ne dăm cît mai multă silinţă să avem o conştiinţă curată, să nu dăm prilej de bănuială rea, nici să ni se găsească părţi slabe. Şi dacă alţii ar vrea totuşi s-o facă pe nebunii, cînd noi sîntem drepţi şi cinstiţi, să nu ne îngrijim prea mult de asta, nici să ne supărăm. Omul bun nu este vătămat cu nimic de este bănuit de fapte rele, dar cel ce bănuieşte în zadar şi fără temei, acela se vatămă cumplit; la fel şi cu omul rău; dacă se spune despre el că este un om bun nu cîştigă nimic din asta, ci dimpotrivă osînda i se măreşte, iar trîndăvia îi creşte şi mai mult; dacă însă i se spune că e un rău, e cu putinţă să se umilească şi să-şi recunoască păcatele; dar dacă i se trec sub tăcere păcatele, atunci ajunge de nu mai simte că păcătuieşte. Dacă păcătoşii se pocăiesc cu greu, chiar cînd toată lumea îi ţine de rău, cînd vor mai putea deschide ochii cei ce trăiesc în păcate, cînd nu numai că nu sînt ţinuţi de rău, dar mai sînt şi lăudaţi? N-ai auzit că şi Pavel a ţinut de rău pe corinteni, că prin încuviinţările şi laudele lor nu numai că nu l-au făcut pe cel desfrînat să-şi recunoască păcatul, ci l-au făcut să şi stăruiască în păcat? (1 Corinteni 5, 1-2).

De aceea, vă rog, să nu ţinem seamă de părerile oamenilor, nici cînd ne ocărăsc, nici cînd ne laudă. Să urmărim un singur lucru; să nu ne ştim cu nici un păcat pe cuget şi nici să ne facem de ocară pe noi înşine. Făcînd aşa, ne vom bucura şi în veacul de acum şi în cel ce va să fie de multă slavă, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobîndim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava în vecii vecilor. Amin.

Bibliografie: Sfîntul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, PSB 23, Bucureşti, 1994

CUVÎNTUL SFÎNTULUI SILUAN ATONITUL- DESPRE IUBIREA VRĂJMAŞILOR ŞI DESPRE SMERENIE

Tânjirea după Dumnzeu

[...] Dar cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaşte pe Domnul, nici dulceaţa Duhului Sfînt. Duhul Sfînt ne învaţă să iubim pe vrăjmaşi pînă într-atît încît sufletului să-i fie milă de ei ca de proprii noştri copii. Sînt oameni care doresc vrăjmaşilor lor sau duşmanilor Bisericii pierire şi chinuri în focul iadului. Ei gîndesc aşa pentru că n-au învăţat de la Duhul Sfînt iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta va vărsa lacrimi pentru întreaga lume. Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului.” Dar te întreb: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în Rai şi de acolo ai vedea arzînd în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?” Sau vei avea şi tu o inimă de fier? Dar în Rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie şi de iubirea lui Hristos, care are milă de toţi. Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi n-are în el harul lui Dumnezeu. Milostive Doamne, învaţă-ne prin Duhul Tău cel Sfînt să-i iubim pe vrăjmaşi, şi să ne rugăm pentru ei cu lacrimi. [...]

Despre smerenie

Acum sînt puţini „stareţi” („bătrîni”) care cunosc iubirea Domnului pentru noi şi care cunosc lupta cu vrăjmaşii şi ştiu că, pentru a-i birui, trebuie smerenia lui Hristos. Domnul iubeşte atît de mult pe om, încît îi dă darurile Sfîntului Duh, dar pînă cînd sufletul se învaţă să păstreze harul, suferă mult. În primul an după ce am primit pe Duhul Sfînt, gîndeam: „Domnul mi-a iertat păcatele: harul dă mărturie de aceasta; de ce mai am nevoie?” Dar nu trebuie să gîndim aşa! Chiar dacă păcatele ne-au fost iertate, toată viaţa trebuie să ne aducem aminte de ele şi să ne întristăm, ca să păzim zdrobirea (inimii). N-am făcut aşa şi am încetat zdrobirea şi mult am fost hărţuit de demoni. Eram nedumerit ce să fac cu mine şi-mi spuneam: „Sufletul meu cunoaşte pe Domnul şi iubirea Lui. Cum de-mi vin gînduri rele?” Dar Domnului i S-a făcut milă de mine şi m-a învăţat El Însuşi cum trebuie să mă smeresc: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!” Şi prin aceasta vrăjmaşii au fost biruiţi. Dar de îndată ce las mintea mea să iasă din foc, gîndurile rele cîştigă din nou putere. [...]

Domnul iubeşte pe oameni, dar îngăduie întristări, ca oamenii să-şi cunoască neputinţa şi să se smerească şi, pentru smerenia lor, să primească pe Duhul Sfînt, iar cu Duhul Sfînt toate sînt bune, toate sînt pline de bucurie, toate sînt frumoase. Dacă cineva suferă mult de sărăcie şi de boală şi nu se smereşte, suferă fără folos. Dar cine se smereşte, acesta va fi mulţumit de soarta lui, oricare ar fi ea, pentru că Domnul e bogăţia şi bucuria lui, şi toţi oamenii vor fi uimiţi de frumuseţea sufletului său. [...]

Sufletului mîndru nu se arată Domnul. Chiar dacă ar învăţa toate cărţile, sufletul mîndru nu va cunoaşte niciodată pe Domnul, fiindcă mîndria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfîntului Duh, iar Dumnezeu nu e cunoscut decît prin Duhul Sfînt. [...] Omul mîndru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobîndit smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri şi primeşte cu bucurie ocările şi se întristează cînd este lăudat. Dar aceasta nu este decît începutul smereniei. Dar cînd sufletul cunoaşte prin Duhul Sfînt cît de blînd şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decît toţi păcătoşii şi este bucuros să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oameni în Duhul Sfînt strălucind şi asemenea lui Hristos. Dă, Milostive Doamne, tuturor să guste smerenia lui Hristos care e de netîlcuit în scris şi atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trăi veşnic în smerenie, iubire şi blîndeţe. [...]

Despre pace

[...] Slavă Domnului că nu ne-a lăsat orfani, ci ne-a dat pe pămînt pe Duhul Sfînt (Ioan 14, 15-18). Duhul Sfînt învaţă sufletul o negrăită iubire pentru norod şi milă pentru toţi cei rătăciţi. Domnului i-a fost milă de cei rătăciţi şi a trimis pe Fiul Său Unul-Născut ca să-i mîntuiască; iar Duhul Sfînt învaţă aceeaşi milă pentru cei rătăciţi care merg în iad. Dar cine n-a primit pe Duhul Sfînt, acela nu vrea să se roage pentru vrăjmaşi.

Cuviosul Paisie cel Mare se ruga pentru unul dintre ucenicii lui care se lepădase de Hristos şi, în timp ce se ruga, i S-a arătat Domnul şi i-a zis: „Pentru cine te rogi, Paisie? Nu ştii că el s-a lepădat de Mine?” Dar cuviosul continua să plîngă pentru ucenicul său şi atunci Domnul i-a zis: „Paisie, prin iubirea ta te-ai asemănat Mie.” Aşa se dobîndeşte pacea. Altă cale nu este.

Dacă cineva se roagă mult şi posteşte, dar n-are iubire pentru vrăjmaşi, nu poate avea pace sufletească. Nici eu n-aş putea vorbi despre ea, dacă Duhul Sfînt nu m-ar fi învăţat această iubire. [...]

Pe fratele trebuie să-l dojenim cu blîndeţe şi iubire. Pacea se pierde dacă sufletul e cuprins de slava deşartă, dacă te ridici deasupra fratelui tău, dacă judeci pe cineva, dacă vei mustra pe fratele tău fără blîndeţe şi iubire, dacă vei mînca mult sau te vei ruga cu moliciune, pentru toate acestea pacea se pierde. Dacă ne facem obiceiul de a ne ruga din toată inima pentru vrăjmaşi şi de a-i iubi, pacea va locui totdeauna în sufletele noastre. Dar dacă dispreţuim pe fratele nostru sau dacă-l judecăm, mintea noastră se întunecă şi pierdem pacea şi îndrăzneala la Dumnezeu. [...]

Întrebare: Cum îşi poate păstra pacea sufletului un şef, atunci cînd oamenii lui sînt neascultători?

Acesta e un lucru anevoios şi foarte trist pentru el. Pentru a-şi păstra pacea, el trebuie să-şi aducă aminte că, chiar dacă oamenii lui sînt neascultători, totuşi Domnul îi iubeşte şi a murit în chinuri pentru mîntuirea lor. De aceea, el trebuie să se roage pentru ei din inimă şi atunci Domnul va da rugăciune celui ce se roagă şi el va cunoaşte din experienţă, cum mintea care se roagă are îndrăznire către Dumnezeu şi iubire. Şi chiar dacă eşti un om păcătos, Domnul îţi va da să guşti roadele rugăciunii, iar dacă vei lua obiceiul de a te ruga aşa pentru subordonaţii tăi, atunci în sufletul tău va fi mare pace şi iubire.

Întrebare: Cum îşi poate păstra pacea sufletului un subordonat atunci cînd şeful lui e un om arţăgos şi rău?

Omul arţăgos îndură el însuşi un mare chin de la duhul cel rău. El suferă acest chin din pricina mîndriei lui. Subordonatul, oricine ar fi, trebuie să ştie aceasta şi să se roage pentru sufletul chinuit al şefului său, şi atunci Domnul, văzînd răbdarea lui, îi va da lui (subordonatului) iertarea păcatelor lui şi rugăciunea neîncetată. E mare lucru în faţa lui Dumnezeu să te rogi pentru cei ce te ocărăsc şi te mîhnesc; pentru aceasta Domnul îţi va da harul Lui şi tu vei cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfînt şi atunci vei suporta cu bucurie toate întristările pentru El, şi Domnul îţi va da să iubeşti lumea întreagă şi vei dori fierbinte binele pentru toţi oamenii şi te vei ruga pentru toţi ca pentru un singur suflet.

Domnul a poruncit: Iubiţi pe vrăjmaşi (Matei 5, 44), şi cine iubeşte pe vrăjmaşi se aseamănă Domnului; dar nu e cu putinţă să iubeşti pe vrăjmaşi decît prin harul Duhului Sfînt şi de aceea, de îndată ce cineva te-a supărat, roagă-te lui Dumnezeu pentru el şi atunci îţi vei păstra în sufletul tău pacea şi harul lui Dumnezeu. Dacă însă vei murmura împotriva şefului tău şi-l vei înjura, vei ajunge tu însuţi arţăgos ca şi el şi se va împlini pentru tine cuvîntul Proorocului David: Cu cel ales, ales vei fi şi cu cel îndărătnic te vei îndărătnici (Psalmi 17, 29). Astfel, este greu pentru un începător să-şi păstreze pacea dacă stareţul său are un caracter urît. A trăi cu un astfel de stareţ este o mare cruce pentru un începător; el va trebui să se roage pentru stareţ şi atunci îşi va păstra pacea sufletească şi trupească.

Iar dacă eşti un şef şi trebuie să judeci pe cineva pentru faptele lui rele, roagă-te ca Domnul să-ţi dea o inimă milostivă, pe care o iubeşte Domnul, şi atunci vei judeca cu dreptate; dar dacă vei judeca numai după fapte, atunci vei greşi şi nu vei plăcea Domnului. Trebuie să-l judeci pentru ca omul să se îndrepte şi trebuie să-ţi fie milă de orice suflet, de orice făptură şi de toată zidirea lui Dumnezeu şi să şi ai întru toate conştiinţa curată, şi atunci în sufletul şi mintea ta va fi multă pace. Să trăim în pace şi iubire, şi Domnul ne va asculta şi ne va da tot ceea ce-i vom cere şi ne e de folos. Duhul Sfînt se arată în iubire. Aşa grăieşte Scriptura şi arată experienţa.

E cu neputinţă ca sufletul să aibă pace dacă nu vom cere cu toată puterea de la Domnul să ne dea puterea de a iubi pe toţi oamenii. Domnul ştia că, dacă nu vom iubi vrăjmaşii noştri, nu va fi pace în suflet, şi de aceea ne-a dat porunca: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri.” Dacă nu vom iubi pe vrăjmaşi, atunci vom avea uneori în suflet o anume odihnă, dar dacă-i iubim pe vrăjmaşi, pacea rămîne în suflet ziua şi noaptea. Veghează în sufletul tău la pacea harului Duhului Sfînt; nu ţi-o pierde pentru lucruri mărunte. Dacă dai pace fratelui tău, Domnul îţi va da neasemănat de mult, dar dacă întristezi pe fratele tău, atunci negreşit întristarea se va abate grabnic şi asupra sufletului tău. Dacă îţi vine un gînd spurcat, alungă-l de îndată, şi atunci îţi vei păstra pacea sufletului tău, dar dacă-l primeşti, sufletul tău va pierde iubirea de Dumnezeu şi nu vei avea îndrăzneală în rugăciune.

Dacă îţi tai voia proprie, ai biruit pe vrăjmaşul şi vei cîştiga drept cunună pacea sufletului, dar dacă îţi faci voia ta, eşti deja biruit de vrăjmaş şi urîtul va chinui sufletul tău. Cine are patima iubirii de avuţii nu poate iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele; mintea şi inima unui asemenea om sînt necontenit preocupate de bogăţii şi nu este în el duh de căinţă şi zdrobire pentru păcate şi sufletul lui nu poate cunoaşte dulceaţa păcii lui Hristos. [...]

Despre har

[...] Păstraţi harul lui Dumnezeu: cu el viaţa e uşoară, totul se lucrează bine după Dumnezeu, totul e plin de dragoste şi bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu şi merge ca printr-o grădină minunată în care trăieşte Domnul şi Maica Domnului. Lipsit de har, omul nu e decît pămînt păcătos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamănă după minte Îngerilor. Îngerii slujesc lui Dumnezeu şi îl iubesc prin mintea lor; la fel şi omul după minte e ca un Înger. Fericiţi cei care ziua şi noaptea se îngrijesc să placă Domnului ca să se facă vrednici de iubirea Lui; ei cunosc prin experienţă şi simt harul Duhului Sfînt.

Harul nu vine aşa încît sufletul să nu-l cunoască şi, cînd pierde Harul, sufletul tînjeşte cu putere după el şi-l caută cu lacrimi. Dacă nişte părinţi şi-ar pierde copilul lor preaiubit, cum l-ar mai căuta peste tot ca să-l găsească. La fel îl caută pe Domnul şi sufletul care iubeşte pe Dumnezeu, dar cu mult mai multă nelinişte şi tărie, aşa încît nu-şi poate aduce aminte nici de părinţi, nici de cei dragi. Slavă Domnului că ne dă să înţelegem venirea harului şi ne învaţă să cunoaştem pentru ce vine harul şi pentru ce se pierde. Sufletul celui ce păzeşte toate poruncile va simţi întotdeauna harul, chiar dacă e numai puţin. Dar el se pierde uşor pentru slava deşartă, pentru un singur gînd de mîndrie. Putem să postim mult, să ne rugăm mult, să facem mult bine, dar dacă pentru aceasta vom cădea în slavă deşartă, vom fi asemenea unui chimval care răsună, dar înăuntru e gol (1 Corinteni 13, 1). Slava deşartă face sufletul gol pe dinăuntru şi e nevoie de multă experienţă şi de o îndelungată luptă pentru a o birui. În mănăstire am cunoscut din experienţă şi din Scripturi vătămarea slavei deşarte şi acum, ziua şi noaptea, cer de la Domnul smerenia lui Hristos. Aceasta e o ştiinţă mare şi necontenită.

Războiul nostru e şi crud, şi greu şi simplu totodată. Dacă sufletul iubeşte smerenia, el sfărîmă toate cursele vrăjmaşilor noştri şi ia toate întăriturile lor. În lupta noastră duhovnicească trebuie să ne uităm de asemenea cu grijă să nu ne lipsească muniţiile şi proviziile. Muniţiile sînt smerenia noastră, iar proviziile, Harul Dumnezeiesc; dacă le pierdem, duşmanii ne biruiesc. Războiul e crîncen, dar numai pentru cei mîndri: pentru cei smeriţi, dimpotrivă, el este uşor pentru că ei îl iubesc pe Domnul, iar El le dă o armă puternică: harul Duhului Sfînt, de care vrăjmaşii noştri se tem fiindcă îi arde cu focul lui.

Iată o cale scurtă şi uşoară spre mîntuire: fii ascultător, înfrînat, nu osîndi, păzeşte-ţi mintea şi inima de gîndurile cele rele şi gîndeşte că toţi oamenii sînt buni şi Domnul îi iubeşte. Pentru acest gînd smerit, Harul Duhului Sfînt va via întru tine şi vei zice: „Milostiv este Domnul.”

Dar dacă osîndeşti, murmuri şi-ţi place să-ţi faci voia, atunci chiar dacă te rogi mult, sufletul tău va sărăci şi vei spune: „Domnul m-a uitat.” Dar nu Domnul te-a uitat pe tine, ci tu ai uitat că trebuie să te smereşti, şi pentru aceasta harul lui Dumnezeu nu viază în sufletul tău; el intră însă cu uşurinţă în sufletul smerit şi îi dă pacea şi odihna în Dumnezeu. Maica Domnului a fost mai smerită decît toţi şi de aceea o preamăresc cerul şi pămîntul; şi oricine se smereşte va fi preamărit de Dumnezeu şi va vedea slava Domnului. [...]

Despre voia lui Dumnezeu şi libertatea omului în Dumnezeu

[...] Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viaţa e mult mai uşoară, pentru că şi atunci cînd se află în boală, în sărăcie şi în prigoană, el gîndeşte aşa: „Aşa i-a plăcut lui Dumnezeu, iar eu trebuie să îndur aceasta pentru păcatele mele.” Iată că de mulţi ani bolesc de dureri de cap, greu de îndurat dar folositoare, pentru că prin boală sufletul se smereşte. Sufletul meu vrea fierbinte să se roage şi să facă priveghere, dar boala mă împiedică, fiindcă trupul bolnav are nevoie de linişte şi odihnă; şi L-am rugat mult pe Domnul să mă vindece, dar El nu m-a ascultat. Înseamnă că lucrul nu-mi este de folos. Dar iată ce s-a întîmplat cu mine altă dată, cînd Domnul m-a ascultat degrabă şi m-a izbăvit. Într-o zi de sărbătoare, s-a dat peşte la trapeză; şi mîncînd, am înghiţit un os de peşte care a rămas prins în piept. Am chemat pe Sfîntul Mare Mucenic Pantelimon cerîndu-i să mă vindece, pentru că nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Şi cînd am spus: „Vindecă-mă!”, am primit în suflet răspunsul: „ieşi din trapeză, respiră adînc şi osul va ieşi cu sînge.” Am făcut aşa: am ieşit, am respirat adînc, am tuşit şi un os mare de peşte a ţîşnit afară cu sînge. Şi am înţeles că dacă Domnul nu mă vindecă de durerile mele de cap, înseamnă că e de folos pentru sufletul meu să bolesc astfel. [...]

Cum ştii dacă vieţuieşti după voia lui Dumnezeu? Iată un semn: dacă te întristezi pentru un lucru oarecare, înseamnă că nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu, chiar dacă ţie ţi se pare că vieţuieşti după voia Lui. Cine vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijeşte de nimic. Şi dacă are nevoie de vreun lucru, se predă pe sine însuşi şi lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Şi chiar dacă nu-l dobîndeşte, rămîne la fel de liniştit, ca şi cum l-ar avea. Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tîlhari, de nimic. Şi orice i s-ar întîmpla, el spune: „Aşa i-a plăcut lui Dumnezeu”. Dacă e bolnav, gîndeşte: „înseamnă că am nevoie de boală; altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o.” Şi aşa se păstrează pacea în suflet şi în trup. [...]

Nimeni pe pămînt nu poate scăpa de întristări şi, deşi întristările pe care ni le trimite Domnul nu sînt mari, pentru oameni, ele par de neîndurat şi îi întristează, şi aceasta pentru că nu vor să-şi smerească sufletul, nici să se predea voii lui Dumnezeu. Dar pe cei ce s-au predat voii lui Dumnezeu, Domnul Însuşi îi călăuzeşte prin harul Său şi ei îndură totul cu bărbăţie pentru Dumnezeu, pe Care-L iubesc şi împreună cu Care vor fi preamăriţi în veci. [...] Domnul a dat pe pămînt pe Duhul Sfînt şi cel în care Acesta viază simte în el Raiul. Vei zice poate: .De ce nu este şi în mine un asemenea har? Pentru că nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci trăieşti după voia ta. Priveşte pe cel ce-şi iubeşte voia sa proprie; n-are niciodată pace în suflet şi e mereu nemulţumit: asta nu e aşa, asta nu e bine. Dar cel ce s-a predat pe sine însuşi în chip desăvîrşit voii lui Dumnezeu, acela are rugăciunea curată în sufletul lui, iubeşte pe Domnul, şi toate ale lui sînt dragi şi plăcute. Aşa s-a predat lui Dumnezeu Preasfînta Fecioară: Iată roaba Ta. Fie mie după cuvîntul tău! (Luca 1, 38). Dacă am spune şi noi aşa: „Iată robii Tăi, Doamne. Fie nouă după cuvîntul Tău”, cele spuse de Domnul şi scrise de Duhul Sfînt în Evanghelie ar rămîne în sufletele noastre şi atunci lumea întreagă s-ar umple de iubirea lui Dumnezeu şi cît de minunată ar fi viaţa pe întregul pămînt. Dar, deşi cuvintele Domnului se aud de atîtea veacuri în întreaga lume, oamenii nu le înţeleg şi nu vor să le primească. Dar cine trăieşte după voia lui Dumnezeu, acela va fi preamărit în cer şi pe pămînt. [...]

Despre pocăinţă

[...] Atît de mult i-a iubit pe oameni Domnul, că i-a sfinţit prin Duhul Sfînt şi i-a făcut asemenea Lui. Domnul e milostiv, iar Duhul Sfînt ne dă puterea de a fi milostivi. Fraţilor, să ne smerim şi prin pocăinţă vom dobîndi o inimă plină de milă, şi atunci vom vedea slava Domnului, care se face cunoscută sufletului şi minţii prin harul Duhului Sfînt.

Cine se pocăieşte cu adevărat e gata să sufere toate necazurile: foame şi golătate, frig şi căldură, boală şi sărăcie, dispreţ şi prigoană, nedreptate şi defăimare, fiindcă sufletul se avîntă spre Domnul şi nu se mai grijeşte de cele pămînteşti rugîndu-se lui Dumnezeu cu minte curată. Dar cel alipit de averi şi de bani, acesta nu va putea avea niciodată mintea curată în Dumnezeu, fiindcă în adîncul sufletului său şade grija: ce să facă cu aceşti bani? Şi dacă nu se pocăieşte sincer şi nu se va întrista pentru că L-a supărat pe Dumnezeu, va şi muri în patimi fără să fi cunoscut pe Dumnezeu. Cînd ţi se ia ceea ce ai, dă tu acel lucru, pentru că iubirea dumnezeiască nu poate refuza nimic; dar cine n-a cunoscut iubirea, acela nu poate fi milostiv, pentru că în sufletul lui nu e bucuria Duhului Sfînt. Dacă prin patimile Lui Domnul Cel Milostiv ne-a dat pe pămînt pe Duhul Sfînt de la Tatăl, ba ne-a dat însuşi Trupul şi Sîngele Lui, e limpede că El ne va da şi toate cele de care avem nevoie. Să ne predăm voii lui Dumnezeu şi atunci vom vedea purtarea de grijă (pronia) a lui Dumnezeu şi Domnul ne va da şi ceea ce nu aşteptăm. Dar cine nu se predă voii lui Dumnezeu, acela nu va putea vedea niciodată purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi.

Să nu ne întristăm de pierderea averilor noastre: acesta e un lucru neînsemnat. Tatăl meu după trup m-a învăţat aceasta. Cînd se întîmpla o nenorocire în casă, el rămînea liniştit. După ce casa noastră a luat foc oamenii spuneau: „Ivan Petrovici, ţi-a ars gospodăria”, dar el răspundea: „Dacă dă Dumnezeu, mi-o voi pune pe picioare.” Într-o zi mergeam la ogorul nostru şi eu i-am spus: „Uite, ne-au furat snopii de grîu”, dar el mi-a răspuns: „Ei şi? Fiul meu, Domnul a făcut să rodească pentru noi bucate din destul, dar cine fură înseamnă că are nevoie de ele.” Mi s-a întîmplat să-i spun: „Dai mult de pomană, dar iată acolo jos oamenii trăiesc mai bine decît noi şi dau mai puţin”, iar el mi-a răspuns: „Lasă, fiule, Domnul ne va da ce ne trebuie.” Şi Domnul n-a înşelat nădejdea lui. [...]

Dacă gîndeşti rău despre aproapele tău, aceasta înseamnă că un duh rău viază în tine şi acesta îţi insuflă gînduri rele împotriva oamenilor. Şi dacă cineva nu se pocăieşte şi moare fără să fi iertat fratelui său, sufletul lui se va pogorî acolo unde sălăşluieşte duhul rău care-i stăpîneşte sufletul. Aceasta e o lege pentru noi: dacă ierţi, înseamnă că Domnul te-a iertat; dar dacă nu ierţi fratelui tău, aceasta înseamnă că păcatul rămîne încă întru tine. Domnul vrea ca noi să iubim pe aproapele; şi dacă tu gîndeşti despre el că Domnul îl iubeşte, aceasta înseamnă că iubirea Domnului e cu tine; şi dacă crezi că Domnul iubeşte mult făptura Sa şi ţi-e milă de întreaga zidire şi iubeşti pe vrăjmaşii tăi şi dacă, în acelaşi timp, te socoteşti mai rău decît toţi, aceasta înseamnă că e cu tine un mare har al Duhului Sfînt. Cine poartă în sine pe Duhul Sfînt, chiar dacă nu mult, acela se întristează pentru toţi oamenii ziua şi noaptea, şi în inima lui îi este milă pentru orice zidire a lui Dumnezeu şi mai cu seamă pentru oamenii care nu-l cunosc pe Dumnezeu sau se împotrivesc Lui şi care, pentru aceasta, vor merge în focul chinurilor. El se roagă pentru ei ziua şi noaptea, mai mult decît pentru sine însuşi, ca toţi să se pocăiască şi să cunoască pe Domnul.

Hristos S-a rugat pentru cei ce-L răstigneau: Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). Ştefan, întîiul diacon, se ruga pentru cei ce-l omorau cu pietre, ca Domnul să nu le socotească păcatul acesta (Faptele Apostolilor 7, 60). Şi noi, dacă vrem să păstrăm harul, trebuie să ne rugăm pentru vrăjmaşi. Dacă nu ţi-e milă de păcătosul care va fi chinuit în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul lui Dumnezeu, ci în tine viază un duh rău; şi cîtă vreme eşti încă în viaţă, sileşte-te prin pocăinţă să te slobozeşti de el. [...]

Despre iubire

[...] Sufletul nu poate avea pace dacă nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Sufletul care a fost învăţat de harul lui Dumnezeu să se roage iubeşte şi-i este milă de fiecare făptură şi îndeosebi de om, pentru care Domnul a pătimit pe cruce şi suferă cu sufletul pentru noi toţi. Domnul m-a învăţat să iubesc pe vrăjmaşi. Fără harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrăjmaşi, dar Duhul Sfînt ne învaţă iubirea şi atunci ne va fi milă chiar şi de demoni, pentru că s-au dezlipit de bine şi au pierdut smerenia şi iubirea de Dumnezeu.

Vă rog, fraţilor, faceţi o încercare. Dacă cineva vă ocărăşte sau vă dispreţuieşte sau vă smulge ce e al vostru, sau prigoneşte Biserica, rugaţi pe Domnul zicînd: „Doamne, noi toţi sîntem făpturile Tale. Ai milă de robii Tăi şi întoarce-i spre pocăinţă!” Şi atunci vei purta în chip simţit harul în sufletul tău. La început sileşte inima ta să iubească pe vrăjmaşi şi Domnul, văzînd dorinţa ta cea bună, te va ajuta în toate, şi experienţa însăşi te va învăţa calea. Dar cine gîndeşte rău de vrăjmaşi, acela nu are în el iubirea lui Dumnezeu şi nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Dacă te vei ruga pentru vrăjmaşi, va veni la tine pacea; iar cînd vei iubi pe vrăjmaşi, să ştii că un mare har al lui Dumnezeu viază întru tine; nu zic că este deja un har desăvîrşit, dar e de ajuns pentru mîntuire. Dacă însă îi ocărăşti pe vrăjmaşii tăi, aceasta înseamnă că un duh rău viază întru tine şi aduce gînduri rele în inima ta; pentru că, aşa cum a spus Domnul, din inima omului ies gîndurile bune şi gîndurile rele (Matei 15, 19). Omul bun gîndeşte: „Tot cel ce rătăceşte de la adevăr piere” şi, de aceea, îi este milă de el. Dar cine n-a învăţat de la Duhul Sfînt să iubească, acela nici nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Cine a învăţat de la Duhul Sfînt să iubească, acela se întristează toată viaţa pentru oamenii care nu se mîntuiesc, şi varsă multe lacrimi pentru popor şi harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmaşi.

Dacă nu-i iubeşti, măcar nu-i ponegri şi nu-i înjura; şi acesta va fi un lucru bun. Dar dacă cineva îi blestemă şi-i înjură, e limpede că un duh rău viază în el şi, dacă nu se pocăieşte, va merge după moarte acolo unde sălăşluiesc duhurile cele rele. Să izbăvească Domnul orice suflet de o asemenea nenorocire! Înţelegeţi! E atît de simplu. Sînt vrednici de milă oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se împotrivesc Lui. Inima mea suferă pentru ei şi lacrimi curg din ochii mei. Pentru noi şi Raiul şi chinurile se văd limpede: le cunoaştem prin Duhul Sfînt. Aceasta a spus-o şi Domnul: Împărăţia lui Dumnezeu e înăuntrul vostru (Luca 17, 21). Aşa că încă de aici începe viaţa veşnică; şi chinurile veşnice încep şi ele încă de aici. [...]

Despre monahi

[...] Sînt monahi care cunosc pe Dumnezeu, cunosc şi pe Maica Domnului, pe Sfinţii Îngeri şi Raiul, dar cunosc şi pe demoni şi chinurile iadului, şi cunosc aceasta din experienţă. În Duhul Sfînt sufletul cunoaşte pe Dumnezeu. Duhul Sfînt ne dă, pe cît e cu putinţă acest lucru, să cunoaştem încă de aici plinătatea bucuriei raiului, pe care fără harul lui Dumnezeu omul n-ar putea-o purta, ci ar muri. Dintr-o lungă experienţă, monahul duce luptă cu vrăjmaşul mîndriei, şi Duhul Sfînt îl învaţă, îl lămureşte şi-i dă puterea de a-l birui. Monahul înţelept izgoneşte prin smerenie orice înălţare şi mîndrie. El spune: „Nu sînt vrednic de Dumnezeu şi de Rai. Sînt vrednic de chinurile iadului şi voi arde veşnic în foc. Sînt cu adevărat mai rău decît toţi şi nevrednic de a fi miluit.” Duhul Sfînt îl învaţă să gîndească aşa despre sine însuşi; şi Domnul se bucură pentru noi cînd ne smerim şi ne osîndim pe noi înşine şi dă sufletului harul Său. Cine s-a smerit pe sine, acela a biruit pe vrăjmaşi. Cine se socoteşte în inima sa vrednic de focul cel veşnic, nici un vrăjmaş nu se poate apropia de el şi nici un gînd lumesc nu pătrunde în sufletul lui, ci rămîne în Dumnezeu cu toată mintea şi cu toată inima. Iar cine a cunoscut pe Duhul Sfînt şi a fost învăţat de El smerenia, acela a ajuns asemenea Învăţătorului său, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi s-a asemănat Lui. [...]

O, fraţilor, citiţi mai mult Evangheliile, Epistolele Apostolilor şi scrierile Sfinţilor Părinţi, prin această învăţătură sufletul cunoaşte pe Dumnezeu şi mintea e atît de ocupată de Domnul, că uită cu desăvîrşire lumea, ca şi cum nu s-ar fi născut măcar. [...]

Despre ascultare

[...] Prin ascultare omul se păzeşte de mîndrie; pentru ascultare se dă rugăciunea; pentru ascultare se dă şi harul Duhului Sfînt. Iată de ce ascultarea e mai presus decît postul şi rugăciunea. Dacă îngerii căzuţi ar fi păzit ascultarea, ar fi rămas în ceruri şi ar fi cîntat întru slava Domnului. Şi dacă Adam ar fi păzit ascultarea, atunci el şi neamul lui ar fi rămas în Rai. Dar chiar şi acum e cu putinţă să aflăm iarăşi Raiul prin pocăinţă. Domnul ne iubeşte mult în ciuda păcatelor noastre, numai să ne smerim şi să-i iubim pe vrăjmaşi. Dar cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate avea pace, chiar dacă ar fi aşezat în Rai. [...]

Despre războiul duhovnicesc. Marea ştiinţă

[...] Lupta noastră se duce în fiecare zi şi în fiecare ceas. Dacă faci reproşuri fratelui sau îl judeci sau îl întristezi, ţi-ai pierdut pacea. Dacă ai căzut în slava deşartă sau te înalţi deasupra fratelui, ai pierdut harul. Dacă-ţi vine un gînd desfrînat şi nu-l depărtezi de îndată, sufletul tău pierde iubirea lui Dumnezeu şi îndrăzneala în rugăciune. Dacă iubeşti puterea sau banii, nu vei cunoaşte niciodată iubirea lui Dumnezeu. Dacă-ţi împlineşti voia proprie, eşti biruit de vrăjmaşul şi urîtul intră în sufletul tău. Dacă urăşti pe fratele tău, înseamnă că ai căzut din Dumnezeu şi un duh rău a pus stăpînire pe tine. Dar dacă faci bine fratelui, atunci vei afla odihna conştiinţei. Dacă-ţi tai voia proprie, vei izgoni pe vrăjmaşi şi vei dobîndi pace în sufletul tău. Dacă ierţi fratelui tău ocările şi iubeşti pe vrăjmaşi, atunci dobîndeşti iertarea păcatelor tale şi Domnul îţi va da să cunoşti iubirea Duhului Sfînt. Iar cînd te smereşti întru totul, atunci afli odihna desăvîrşită în Dumnezeu.

Cînd sufletul e smerit şi Duhul lui Dumnezeu este în el, atunci omul este fericit cu duhul în iubirea lui Dumnezeu. Cînd simte mila Domnului, sufletul nu se mai teme de nimic, de nici o nenorocire pe pămînt, ci doreşte să fie pururea smerit înaintea lui Dumnezeu şi să iubească pe fratele. Dar dacă sufletul cade în slava deşartă, sărbătoarea lui ia sfîrşit, pentru că harul părăseşte sufletul, şi de acum el nu se mai poate ruga curat, ci gînduri rele vin şi frămîntă sufletul.[...]

Nu vă voi ascunde pentru ce dă Domnul harul Său. Nu vreau să scriu mult, ci vă rog numai aceasta: iubiţi-vă unii pe alţii şi veţi vedea atunci mila Domnului. Să iubim pe fratele şi ne va iubi pe noi Domnul. Nu gîndi, suflete, că Domnul te iubeşte, dacă te uiţi la cineva cu duşmănie. O, nu. Mai degrabă te iubesc demonii, pentru că te-ai făcut slujitorul lor; dar nu întîrzia, pocăieşte-te şi cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele, şi vei vedea atunci pace în sufletul tău.

Din toate puterile cereţi de la Domnul smerenie şi iubire frăţească, fiindcă pentru iubirea de frate Domnul dă harul Său. Încearcă cu tine însuţi: într-o zi cere de la Dumnezeu iubirea de frate şi într-alta trăieşte fără iubire, şi atunci vei vedea deosebirea. Roadele duhovniceşti ale iubirii sînt vădite: pace şi bucurie în suflet, şi toţi oamenii vor fi pentru tine neamuri şi rude dragi şi vei vărsa lacrimi din belşug pentru aproapele şi pentru toată suflarea şi făptura.

Adeseori, pentru un singur cuvînt bun sufletul simte în el o schimbare binefăcătoare; şi, dimpotrivă, pentru o singură privire duşmănoasă se pierde harul şi iubirea lui Dumnezeu. Atunci însă căieşte-te degrabă ca pacea lui Dumnezeu să se întoarcă în sufletul tău. Fericit sufletul care iubeşte pe Domnul şi care a fost învăţat de El smerenia. Domnul iubeşte sufletul smerit care nădăjduieşte cu tărie în Dumnezeu. În fiecare secundă simte mila Lui, astfel încît, chiar dacă vorbeşte cu oameni, el este absorbit în Domnul Cel iubit şi, din îndelungata sa luptă cu vrăjmaşii, sufletul îndrăgeşte înainte de toate smerenia şi nu lasă pe vrăjmaşi să ia de la el iubirea de fraţi. Dacă vom iubi din toate puterile pe fratele şi ne vom smeri sufletul nostru, biruinţa va fi a noastră, pentru că Domnul dă harul Său mai cu seamă pentru iubirea de frate. [...]

Un monah lipsit de experienţă suferea din partea demonilor şi, cînd îl năpădeau, el fugea de ei, dar ei îl urmăreau. Dacă ţi se întîmplă şi ţie ceva asemănător, nu te înspăimînta şi nu fugi, ci stai cu bărbăţie, smereşte-te şi zi: „Doamne, miluieşte-mă, că sînt un mare păcătos” şi demonii pier; dar dacă vei fugi în chip laş, ei te vor goni în prăpastie. Adu-ţi aminte că în ceasul cînd te năpădesc demonii, se uită la tine şi Domnul, să vadă cum îţi pui nădejdea în El. Chiar dacă îl vezi limpede pe satan şi el te va arde cu focul lui şi vrea să înrobească mintea ta, nu te teme, ci nădăjduieşte cu tărie în Domnul şi spune: „Sînt mai rău decît toţi” şi vrăjmaşul se va depărta de tine.

Nu te speria nici dacă simţi că un duh rău lucrează înăuntrul tău, ci mărturiseşte-te sincer şi cere din toată inima de la Domnul un duh umilit (Psalmi 50, 18) şi negreşit Domnul ţi-l va da, şi atunci, pe măsura smereniei tale, vei simţi întru tine harul; şi cînd sufletul tău se va smeri cu totul, atunci vei găsi odihnă desăvîrşită. Aşa este războiul pe care îl duce omul toată viaţa. Sufletul care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfînt şi cade în înşelare să nu se înfricoşeze, ci, aducîndu-şi aminte de iubirea lui Dumnezeu şi ştiind că lupta cu vrăjmaşii e îngăduită din pricina mîndriei şi a slavei deşarte, să se smerească şi să ceară de la Domnul să-l tămăduiască şi Domnul va tămădui sufletul uneori degrabă, alteori încet, puţin cîte puţin. Ascultătorul care crede duhovnicului său şi nu crede sieşi se va tămădui degrabă de orice vătămare pe care i-au pricinuit-o vrăjmaşii, dar cel neascultător nu se va îndrepta. [...]

Cine poate înţelege Raiul? Îl poate înţelege în parte cine poartă în el pe Sfîntul Duh, pentru că Raiul este Împărăţia Duhului Sfînt şi Duhul Sfînt în cer şi pe pămînt este Acelaşi. Gîndeam în mine însumi: „Sînt un ticălos şi vrednic de toate pedepsele”, dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfînt. Duhul Sfînt e mai dulce decît tot ce e pămîntesc. Este hrana cerească, e bucuria sufletului.

Dacă vrei să ai în chip simţit harul Duhului Sfînt, smereşte-te ca Sfinţii Părinţi. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui: „Credeţi-mă, copiii mei, unde e satana, acolo voi fi şi eu.” Un curelar din Alexandria gîndea: „Toţi se vor mîntui, eu singur voi pieri” şi Domnul a descoperit lui Antonie cel Mare că n-a ajuns încă la măsura curelarului aceluia. Părinţii au dus o luptă încrîncenată cu demonii şi s-au obişnuit să gîndească smerit despre ei înşişi, şi pentru aceasta i-a iubit pe ei Domnul. Domnul mi-a dat să înţeleg puterea acestor cuvinte. Şi cînd ţin mintea mea în iad, sufletul meu are odihnă, dar cînd uit de aceasta, atunci îmi vin gînduri care nu plac lui Dumnezeu.

Gîndeam: „Sînt pămînt, şi încă pămînt păcătos.” Dar Domnul mi-a arătat mila Sa şi mi-a dat din belşug harul Său şi se bucură duhul meu pentru că, deşi sînt un ticălos, Domnul mă iubeşte şi de aceea sufletul meu e atras spre El în chip nesăturat, iar cînd îl voi întîlni, voi zice sufletului meu : Uită-te la El, nu-L pierde, să nu ţi se întîmple ceva mai rău (Ioan 5, 14), pentru că sufletul îndură mari chinuri atunci cînd pierde harul Duhului Sfînt.

Credeţi-mă, scriu înaintea feţei Domnului, pe Care sufletul meu îl cunoaşte. Pentru a păstra harul, trebuie să ne smerim pururea. Iată, Domnul smereşte cu milostivire pe cei care-i slujesc Lui. Antonie cel Mare credea că în pustie el era mai bătrîn şi mai desăvîrşit decît toţi, dar Domnul l-a îndreptat spre Pavel Tebeul şi Antonie a văzut pe cel ce era mai bătrîn şi mai desăvîrşit decît el. Cuviosul Zosima credea că era monah din copilărie şi că nimeni nu putea discuta cu el, dar a fost smerit de Maria Egipteanca şi a văzut că era departe de a fi ajuns la măsura ei. Sfîntul Tihon din Zadonsk a fost smerit de un nebun întru Hristos, care i-a dat o palmă şi i-a zis: „Nu te trufi cu înţelepciunea!” Astfel, Domnul Cel Milostiv smereşte pe Sfinţi, ca ei să rămînă smeriţi pînă la sfîrşit. Cu atît mai mult trebuie să ne smerim noi. De aceea, ziua şi noaptea cer şi eu de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. Duhul meu însetează să o dobîndească, pentru că este darul cel mai înalt al Duhului Sfînt. În smerenia lui Hristos e şi iubire, şi pace, şi blîndeţe, şi înfrînare, şi ascultare, şi îndelungă-răbdare, şi toate virtuţile sînt cuprinse în ea.[...]

Cît trăim pe pămînt trebuie să ne învăţăm să ducem război cu vrăjmaşii. Lucrul cel mai chinuitor decît toate este să ne omorîm trupul pentru Dumnezeu şi să ne biruim iubirea de sine. Pentru a birui iubirea de sine, e nevoie să ne smerim totdeauna. Aceasta este o mare ştiinţa, pe care ne-o însuşim degrabă. Trebuie să ne socotim mai răi decît toţi şi să ne osîndim la iad. Prin aceasta sufletul se smereşte şi cîştigă plînsul pocăinţei din care se naşte bucuria. Este bine să ne obişnuim sufletul să gîndească: în focul iadului voi arde. Dar, vai, puţini înţeleg aceasta. Mulţi cad în deznădejde şi merg spre pierzanie. Sufletele lor se sălbăticesc şi nu mai vor nici să se roage, nici să citească, nici chiar să se mai gîndească la Dumnezeu.

Trebuie să ne osîndim pe noi înşine în sufletul nostru, dar să nu deznădăjduim de mila şi iubirea lui Dumnezeu. Trebuie să dobîndim duh umilit şi înfrînt şi atunci vor pieri toate gîndurile şi mintea se va curaţi. Dar înainte de aceasta trebuie să ne cunoaştem măsura, ca să nu ne chinuim fără folos sufletul. Învaţă să te cunoşti pe tine însuţi şi să dai sufletului nevoinţă (asceză) după puterile lui. [...]

Despre gînduri şi înşelare

[...] A venit un nor, a ascuns soarele şi s-a făcut întuneric. Tot aşa, pentru un singur gînd de mîndrie, sufletul pierde harul şi îl năpădeşte întunericul. Dar, tot aşa, şi numai pentru un singur gînd de smerenie harul vine din nou. Am încercat aceasta pe mine însumi. [...]

Dacă vezi o lumină înăuntrul sau în afara ta, nu te încrede în ea, dacă împreună cu lumina nu simţi în tine zdrobire (de inimă) pentru Dumnezeu, nici iubire pentru aproapele; însă nici nu te teme, ci smereşte-te şi lumina va pieri. Dacă vezi vreo vedenie sau un chip sau ai un vis, nu te încrede în aceasta, pentru că dacă este de la Dumnezeu, Domnul te va face să înţelegi aceasta. Dacă n-a cunoscut după gust pe Duhul Sfînt, sufletul nu poate înţelege de unde anume vine vedenia. Vrăjmaşul dă sufletului o anumită dulceaţă amestecată cu slavă deşartă şi după aceasta se recunoaşte înşelarea.

Părinţii zic că dacă o vedenie e pricinuită de vrăjmaşul, sufletul simte tulburare. Însă numai sufletul smerit şi care nu se socoteşte pe sine vrednic de vedenii simte tulburare şi frică la lucrarea vrăjmaşilor, dar omul mîndru şi căzut în slava deşartă nu poate încerca nici frică, nici tulburare, fiindcă el vrea să aibă vedenii şi se socoteşte pe sine vrednic de aceasta şi de aceea vrăjmaşul îl înşeală uşor.

Lucrurile cereşti se cunosc prin Duhul Sfînt, iar cele pămînteşti prin minte: dar cine vrea să cunoască pe Dumnezeu cu mintea lui din ştiinţă, acela e în înşelare pentru că Dumnezeu este cunoscut numai prin Duhul Sfînt. Dacă vezi cu mintea demoni, smereşte-te şi sileşte-te să nu-i vezi şi mergi degrabă la duhovnicul sau „bătrînul” (stareţul) căruia ai fost încredinţat. Spune totul duhovnicului şi atunci Domnul te va milui şi vei scăpa de înşelare. Dar dacă crezi că ştii mai multe în privinţa vieţii duhovniceşti decît duhovnicul tău şi dacă la mărturisire nu-i spui ce ţi s-a întîmplat, atunci pentru mîndria ta va fi îngăduit unei înşelări să pună stăpînire pe tine spre povăţuire. [...]

Aşa cum oamenii intră şi ies dintr-o casă, aşa şi gîndurile iscate de demoni vin şi iarăşi pleacă, dacă nu le primeşti. Dacă gîndul îţi spune: „Fură!” şi tu-l asculţi, ai dat prin aceasta demonului o putere asupra ta. Dacă gîndul îţi spune: „Mănîncă mult!” pînă la ghiftuială şi tu vei mînca mult, demonul a luat din nou putere asupra ta. Şi aşa, dacă gîndul fiecărei patimi te va stăpîni, vei ajunge un bîrlog de demoni. Dar dacă înţelegi să te pocăieşti cum se cuvine, vor tremura şi vor fi siliţi să plece. [...]

Despre părintele Stratonik

[...] La început, cînd omul vine să lucreze pentru Domnul, Domnul dă sufletului harul Său şi o rîvnă puternică pentru bine şi totul îi este atunci uşor şi plăcut; şi cînd sufletul vede în el aceasta, atunci, în lipsa lui de experienţă, îşi spune: „Voi avea toată viaţa această rîvnă.” Şi prin aceasta se înalţă mai presus de cei ce trăiesc în nepăsare şi începe să-i judece; şi aşa pierde harul care l-a ajutat să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Şi sufletul nu înţelege cum s-a întîmplat aceasta, totul mergea atît de bine, dar acum totul e atît de chinuitor şi nu mai vrea să se roage. Dar nu trebuie să se înfricoşeze: este Domnul Care povăţuieşte cu milostivire sufletul. De îndată ce se înalţă mai presus de fratele său, chiar în acel minut sufletului îi vine un gînd rău care nu-i place lui Dumnezeu, şi dacă sufletul se smereşte, harul nu-l părăseşte, dar dacă nu se smereşte, se iveşte o mică ispită ca sufletul să se smerească. Dacă iarăşi nu se smereşte, atunci începe lupta curviei. Dacă tot nu se smereşte, atunci cade într-un păcat oarecare. Şi dacă nici atunci nu se smereşte, vine o mare ispită şi el va săvîrşi un păcat mare. Şi aşa ispita se va face tot mai puternică, pînă ce sufletul se va smeri; atunci ispita piere şi, dacă se smereşte mult, vine străpungerea inimii şi pacea şi tot răul piere.

Astfel, tot războiul se duce pentru smerenie. Mîndria a pricinuit căderea vrăjmaşilor şi ei ne-au tras în adînc şi pe noi. Vrăjmaşii ne laudă, şi dacă sufletul primeşte lauda, harul se retrage de la el pînă ce se pocăieşte. Astfel, toată viaţa învaţă sufletul smerenia lui Hristos şi, pînă ce nu va avea smerenia, va fi totdeauna chinuit de gînduri rele. Dar sufletul smerit găseşte odihna şi pacea de care vorbeşte Domnul (Ioan 14, 27).

Postul şi înfrînarea şi privegherea şi liniştirea (isihia) şi celelalte nevoinţe (ascetice) ne ajută, dar puterea de căpetenie stă în smerenie. Maria Egipteanca şi-a uscat trupul prin post într-un singur an, pentru că nu avea nimic de mîncare, dar cu gîndurile a trebuit să lupte timp de şaptesprezece ani.

Smerenia nu se învaţă dintr-o dată. De aceea a zis Domnul: Învăţaţi de la Mine smerenia şi blîndeţea (Matei 11, 29). Ca să înveţi ai nevoie de timp. Unii au îmbătrînit în nevoinţe şi totuşi n-au învăţat smerenia şi nu pot înţelege de ce nu le merge bine, de ce n-au pace şi sufletul lor e mîhnit, şi abătut. [...]

Gînduri, sfaturi şi observaţii ascetice

[...] Ca să ţii rugăciunea, trebuie să iubeşti pe oamenii care te ocărăsc şi să te rogi pentru ei, pînă ce sufletul tău se va fi împăcat cu ei, şi atunci Domnul îţi va da rugăciune neîncetată, pentru că El dă rugăciunea celui ce se roagă pentru vrăjmaşi. Adevăratul învăţător în rugăciune e Însuşi Domnul, dar cel ce se roagă trebuie să smerească sufletul său. În sufletul celui ce se roagă cum se cuvine e pacea lui Dumnezeu. Inima rugătorului trebuie să fie plină de milă pentru toată făptura. Rugătorul iubeşte pe toţi şi are milă de toţi, pentru că harul Duhului Sfînt l-a învăţat iubirea. [...]

Cum să cunosc dacă Domnul mă iubeşte sau nu?

Iată cîteva semne. Dacă te lupţi cu tărie cu păcatul, Domnul te iubeşte. Dacă iubeşti pe vrăjmaşi, eşti şi mai mult iubit de Dumnezeu. Iar dacă-ţi pui sufletul pentru oameni, eşti mult iubit Domnului, Care şi-a pus şi El sufletul pentru noi. [...]