[...] Ah, cît de multe sfaturi şi îndemnuri la virtuţi avem în
scrierile Proorocilor, Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi şi cît de des auzim
poveţele învăţătorilor duhovniceşti! Însă cît de puţini sînt cei care le
ascultă, cît de puţini sînt cei care se mîntuiesc! Iar la rău nu ne trebuie
mulţi învăţători: un singur diavol şopteşte şi păcătosul este gata să îl
asculte! Dar însăşi firea noastră cea iubitoare de păcat îl îndeamnă pe fiecare
la păcat, iar prietenia cu cei păcătoşi ce rele nu-l învaţă? Şi deseori se
întîmplă ca un om să devină pentru altul un diavol, ce îl învaţă tot răul. Iar
cine ajunge să se obişnuiască cu păcatul şi cine se înrudeşte cu el, acela nu
se mai teme de Dumnezeu şi nu îi este frică să săvîrşească fapte potrivnice lui
Dumnezeu. Să ne păzim să nu ne obişnuim cu păcatele şi să ne ridicăm cît se
poate de repede din căderea în păcat. Căci dacă cineva cade o dată în vreun
păcat de moarte şi nu se ridică imediat prin pocăinţă, acela va cădea uşor în
păcat şi a doua şi a treia oară şi, repetîndu-l, va îndrăzni să facă şi alte
păcate mai grele. Aşadar, este de ajuns să păcătuieşti prima dată: cine a
păcătuit o dată, acela nu se mai teme să repete păcatul... Iar pricina acestei
îndrăzneli la păcate este faptul că la prima lui cădere omul nu s-a grăbit să
se ridice, prin pocăinţă. [...]
Dar pentru că păcătosul nu
se grăbeşte să facă pocăinţă, păcatele se repetă şi i se întîmplă după cuvîntul
înţeleptului Solomon: Cînd vine cel nelegiuit, vine şi defăimarea şi, o
dată cu ruşinea, şi batjocura (Pilde 18, 3), ceea ce înseamnă: atunci
cînd păcatul îi intră în obicei, lui nu îi pasă de mîntuirea lui, nu se mai
teme de Dumnezeu. El se aseamănă atunci cu omul care s-a prăbuşit din înălţime
în prăpastie; nu mai are de ce să se ţină, cade în adînc şi se sfarîmă. Iată,
aşa şi păcătosul care cade din viaţa plăcută lui Dumnezeu, dacă nu se sprijină
imediat prin pocăinţă, începe să cadă din păcat în păcat: şi îi va fi foarte
greu, deşi este cu putinţa să se ferească de păcat, pentru că îl atrage spre
păcat deprinderea păcătoasă, care la el s-a transformat în ceva natural şi face
parte din firea lui; aşadar, nu te lenevi să faci pocăinţă pentru păcatul tău,
omule căzut! Nu te lenevi căci altfel vei cădea în prăpastia răului şi vei
pieri. [...]
[...] Păcătoşii nu renunţă
la fărădelegile lor şi nu vor să dobîndească virtuţi pentru că nu se tem de
Dumnezeu. Cine nu se teme de Dumnezeu, acela este gata să facă orice rău: lui
nu îi este teamă să omoare un om, socoteşte chiar că aceasta este o faptă de
vitejie; a fura, a jefui pe cineva, pentru el este o faptă profitabilă.
Ticăloasele păcate trupeşti, el nu le recunoaşte ca fiind păcate, socotindu-le
necesităţi ale firii. Viclenia el o consideră înţelepciune; fiecare păcat este
gata să îl socotească virtute, faptă firească şi se laudă chiar cu necuviinţa: Că
se laudă păcătosul cu poftele sufletului lui (Psalmi 9, 23); lucrul de
care ar trebui să se ruşineze, cu acela se mîngîie; fapta pentru care ar trebui
să plîngă, de aceea se bucură; cele de la care ar trebui să dea înapoi şi să
fugă cît îl ţin puterile, pe acelea le doreşte şi le caută cu sîrguinţă. [...]
Sfîntul Ioan Gură de Aur ne
învaţă: „Dacă ne gîndim că Dumnezeu este pretutindeni, aude totul şi vede
totul, nu numai ce facem noi, ci şi ceea ce se ascunde în adîncul inimilor
noastre, atunci ne vom teme de Dumnezeu şi nu vom îndrăzni să facem nici o
faptă păcătoasă, nici să spunem vreun cuvînt păcătos şi nici măcar un gînd
păcătos să avem. Căci spune-mi, dacă tu ai sta întotdeauna în apropierea
împăratului, nu ai sta, oare, cu frică? Dar atunci cum, stînd înaintea lui
Dumnezeu, îndrăzneşti şi nu te temi şi nu tremuri înaintea Lui? Nu întrebuinţa
rău îndelunga Lui răbdare. El rabdă îndelung ca să te aducă la mîntuire.
Înainte de a începe vreun lucru sau vreun cuvînt, gîndeşte-te că Dumnezeu te
vede şi că El este lîngă tine. El este aici, fie că mănînci, sau bei, sau
dormi, sau te mînii pe cineva, sau furi... Orice ai face, ţine minte că
Dumnezeu este cu tine şi nu vei păcătui niciodată: vei simţi că stai înaintea
Împăratului Ceresc.” Aşa ne învaţă Sfîntul Ioan Gură de Aur. Să ţinem minte că
frica de Dumnezeu este începutul şi temelia vieţii plăcute lui Dumnezeu.[...]
Adevărata pocăinţă constă
nu numai în a-ţi mărturisi sincer păcatele tale părintelui duhovnic, ci şi în a
nu te mai întoarce la ele. Şi nu numai să nu te întorci la păcate, dar să şi
plîngi cu inima zdrobită pentru acelea pe care le-ai făcut înainte; şi nu numai
să plîngi pentru ele, dar să le şi îndrepţi prin nevoinţele pocăinţei, nevoinţe
care nu numai că ar fi pe măsura păcatelor făcute de noi, dar le-ar şi întrece
pe acestea. Deşartă este pocăinţa celui care vrea ca printr-o înfrînare de
scurtă vreme de la mîncare şi printr-un post de o zi să acopere îmbuibarea şi
beţia lui repetată! Nefolositoare este şi pocăinţa aceluia care crede că
printr-o omorîre de scurtă durată a trupului îşi poate curăţa păcatele grele,
de moarte, săvîrşite timp de mulţi ani! Nedreaptă este şi pocăinţa celui care
nădăjduieşte ca prin cîteva suspine şi cîteva bătăi în piept să îndrepte
multele lui nedreptăţi! Îndoielnică este iertarea păcatelor celui care gîndeşte
că prin lacrimi puţine, fără ostenelile şi nevoinţele specifice adevăratei
pocăinţe, îşi poate spăla multele lui fărădelegi şi necurăţii, şi astfel să se
izbăvească de chinurile veşnice!
Multe lacrimi au vărsat
ninivitenii şi mare le-a fost pocăinţa: şi toţi, de la cel mai mic pînă la cel
mai mare, s-au îmbrăcat în sac, au hotărît să ţină post nu numai oamenii, ci şi
vitele, şi s-au îndreptat către Dumnezeu în rugăciune de pocăinţă. Cu toate
acestea, nu erau pe deplin convinşi că vor fi izbăviţi de pieirea care îi
ameninţa, căci spuneau: Poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va
milostivi şi va ţine în loc iuţimea mîniei Lui ca să nu pierim! (Iona
3, 9). Şi dacă ei, după o asemenea pocăinţă, tot nu erau convinşi că Dumnezeu
îi va milui şi le va ierta păcatele, atunci cum poate fi convins acela care
crede că printr-o pocăinţă scurtă şi cîteva lacrimi se va curaţi de păcatele
lui multe şi grele? S-ar putea spune: „Ninivitenii erau păgîni, ei nu ştiau ce
spune Scriptura: Inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi
(Psalmi 50, 18); Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe
cei smeriţi cu duhul îi va mîntui (Psalmi 33, 17); Zis-am:
Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului
meu (Psalmi 31, 6). Iar noi, credincioşii, nădăjduim că şi
puţinele lacrimi, îmbinate cu mărturisirea păcatelor, pot primi de la Domnul
iertarea lor.” La aceasta îţi voi răspunde: desigur, pot, însă numai la aceia
care se află la sfîrşitul vieţii lor şi cărora nu le-a mai rămas timp pentru
plîngerea păcatelor şi pentru nevoinţe. Pe aceştia Domnul îi va milui chiar şi
numai pentru zdrobirea inimii. Ca exemplu îl avem pe tîlharul de pe cruce. Dar
de la omul sănătos, care are timp pentru pocăinţă, Dumnezeu cere multe lacrimi,
multe osteneli şi nevoinţe, pînă cînd aceste nevoinţe ale pocăinţei vor fi pe
măsura sau, mai bine zis, vor întrece păcatele săvîrşite înainte.
Iată ce trebuie să mai
spunem despre lacrimi: există oameni care uneori au inima înduioşată şi plîng
pentru păcatele lor, dar tot nu încetează să păcătuiască; ce folos au aceste
lacrimi dacă oamenii nu îşi îndreaptă viaţa lor?
Unii chiar îşi mărturisesc păcatele lor cu lacrimi, dar apoi se întorc iarăşi
la aceleaşi păcate; ce folos au ei de la lacrimile vărsate cînd, după aceea, se
afundă iarăşi cu atîta plăcere în păcatul dinainte? Aşadar nu sînt de ajuns
numai înduioşarea şi zdrobirea inimii pentru puţină vreme, fără pocăinţă adevărată,
căci pocăinţa cea adevărată constă nu numai în faptul de a regreta şi a plînge pentru păcate, ci şi în faptul de a nu
te mai întoarce la ele, iar pentru acele
păcate care sînt deja săvîrşite, trebuie să săvîrşeşti nevoinţele pocăinţei.
Apostolul
Pavel spune că Esau deşi cu lacrimi a căutat, n-a mai avut cum să schimbe
hotărîrea (Evrei 12, 17). De ce nu au fost primite de către Dumnezeu
lacrimile acestui păcătos, de ce nu au curăţit ele păcatele Iui? Sfîntul Ioan Gură de Aur răspunde la această
întrebare astfel: „El n-a mai avut cum
să schimbe hotărîrea, pentru că nu s-a arătat el însuşi vrednic de pocăinţă.”
Un altul poate spune:
„Apostolul Petru a plîns puţin şi a primit iertarea păcatului său; aşa şi mie
mi se vor ierta păcatele, fără să am osteneli îndelungate de pocăinţă, dacă voi
plînge măcar un ceas înaintea Domnului.” Acestuia îi va răspunde în locul meu
însuşi ucenicul Apostolulul Petru, Sfîntul Clement. El spune că Sfîntul Petru
în fiecare noapte, auzind cîntarea cocoşului, îşi amintea imediat lepădarea lui
de Hristos, se ridica din patul său şi cădea la pămînt, plîngînd cu amar şi
vărsînd multe lacrimi şi aşa a făcut în tot timpul vieţii lui. Iar istoricul
bisericesc Nichifor adaugă faptul că ochii Sfîntului Apostol, din pricina
plînsului zilnic, erau întotdeauna roşii şi parcă însîngeraţi. Iată care a fost
pocăinţa lui Petru! Dar tu, care nădăjduieşti să-ţi plîngi toate păcatele tale
într-un ceas, poţi să plîngi cu atîta amar, cum a plîns Petru? Poţi să te
tînguieşti în fiecare noapte aşa cum s-a tînguit el? Eşti în stare să
săvîrşeşti acele osteneli şi nevoinţe pe care le-a săvîrşit Sfîntul Petru, de
dragul Domnului său, pentru lepădarea sa, chiar pînă la răstignirea cu capul în
jos pe cruce?
Aşadar nu te încrede în
puţina zdrobire a inimii tale şi nu-ţi pune nădejdea în firava ta osteneală şi
în scurta ta nevoinţă: fă înaintea Domnului pocăinţă pe măsura păcatelor tale
mari şi chiar mai mare decît ele, cu multe lacrimi, şi abia atunci o,
păcătosule, să aştepţi milă de la El! Apostolul spune: Căci precum aţi
făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii, spre fărădelege, tot
aşa faceţi acum mădularele voastre roabele dreptăţii, spre sfinţire (Romani
6, 19). Iar Sfîntul Grigorie Dialogul spune: „Pocăinţa se cunoaşte după roade,
nu după rădăcină sau frunze: Domnul l-a blestemat pe smochinul care avea numai
frunze, însă era neroditor; tot aşa nu primeşte nici simpla mărturisire a
păcatelor fără rod - omorîrea trupului (ca o nevoinţă a pocăinţei).” Luaţi
aminte la aceste cuvinte: rădăcina pocăinţei este buna intenţie de a
mărturisi păcatele, frunzele sînt însăşi mărturisirea păcatelor către Dumnezeu
înaintea părintelui duhovnic şi făgăduinţa de îndreptare, iar roadele
pocăinţei sunt viaţa virtuoasă şi ostenelile căinţei. După aceste roade se şi
cunoaşte adevărata pocăinţă. Întăreşte buna ta intenţie să fie ca o rădăcină;
înmulţeşte cuvintele mărturisirii păcatelor tale spre a fi ca frunzele în
copac; însă dacă, după aceea, nu vei aduce roade vrednice de pocăinţă, dacă nu
îţi vei îndrepta viaţa ta şi nu vei înlocui păcatele tale cu virtuţile opuse
lor, atunci vei fi un pom nevrednic de binecuvîntarea lui Dumnezeu şi mai mult
decît aceasta: teme-te de blestemul lui Dumnezeu!
În
Sfînta Scriptură citim despre doi păcătoşi care s-au căit deopotrivă
pentru păcatele lor şi le-au mărturisit înaintea lui Dumnezeu. Aceştia au fost
Saul şi David. Însă nu au primit amîndoi iertare de la Dumnezeu. Saul a spus: Am
păcătuit călcînd porunca Domnului (1 Regi 15, 24). David a spus:
„Am păcătuit înaintea Domnului meu.” Însă David a primit iertare şi s-a
mîntuit, iar Saul nu s-a învrednicit de iertare şi a pierit în mînia Domnului.
De ce s-a întîmplat aşa? Oare Domnul a judecat nedrept pe cei doi păcătoşi care
I s-au spovedit, pe unul miluindu-l, iar pe celălalt respingîndu-l? Nu! Credincios
este Domnul întru cuvintele Sale şi cuvios întru toate lucrurile Sale
(Psalmi 144, 13). Vinovat este însuşi păcătosul neiertat, adică Saul: în
cuvinte el şi-a mărturisit păcatul lui, însă nu a făcut pocăinţă adevărată şi
nu s-a îndreptat, deşi avea timp destul pentru acestea. Iar David, după
mărturisirea păcatului său, cît s-a nevoit în pocăinţă! În fiecare noapte uda
patul cu lacrimile lui, se deştepta la miezul nopţii, mînca cenuşă în loc de
pîine şi băutura lui o amesteca cu plînsul; se istovise din pricina postului,
îşi omora trupul şi se smerea înaintea Domnului, îmbrăcîndu-se în sac şi avînd
capul presărat cu cenuşă. Şi pentru aceste osteneli ale pocăinţei nu numai că a
primit iertarea păcatului său, dar a devenit şi alesul cel iubit al lui
Dumnezeu. Iar Saul, care şi-a spovedit numai cu gura păcatul său şi nu s-a
ostenit să facă pocăinţă, a rămas pe veci neiertat...
Aşadar,
nimeni să nu nădăjduiască să se curăţească de păcatele sale mari numai prin
spovedanie şi puţina zdrobire a inimii, fără ostenelile şi nevoinţele specifice
adevăratei pocăinţe dacă, avînd vreme să-şi îndrepte viaţa, se leneveşte să
împlinească acest lucru cu fapta. Mai bine să îl urmăm pe David care spune: Că
fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu (Psalmi
37, 18). Vedeţi, el nu se mulţumeşte numai cu mărturisirea fărădelegii lui, ci
se îngrijeşte să o şi îndrepte: voi mărturisi - spune el - păcatul meu şi mă
voi osteni să-l îndrept. Căci ce folos este în a deschide rana şi a nu pune pe
ea plasturele care trebuie? Ce folos este în a-ţi mărturisi păcatele, iar apoi
în a nu săvîrşi ostenelile pocăinţei pentru ele şi a nu-ţi îndrepta viaţa? [...
]
[...] Noi, păcătoşii,
trebuie să avem întotdeauna în minte pomenirea morţii şi să se înveţe mintea cu
ea ca, avînd frică de ceasul neaşteptat al morţii, să ne înfrînăm de la faptele
cu care ÎI mîniem pe Dumnezeu şi să fim întotdeauna pregătiţi pentru plecarea
din această viaţă. Sfîntul Ioan Scărarul spune că pomenirea morţii îi este
necesară omului precum îi este necesară pîinea, şi aşa cum fără pîine nu poate
trăi, aşa nici fără amintirea morţii nu îşi poate îndrepta viaţa sa. Fără pîine
omul slăbeşte trupeşte, iar fără pomenirea morţii slăbeşte duhovniceşte. Pîinea
întăreşte inima omului, iar amintirea morţii întăreşte virtutea omului. Cine
are pîine, acela nu moare de foame, iar cine are întotdeauna amintirea morţii,
acela nu îşi va omorî sufletul cu moartea păcatului, nu va face păcate de
moarte. [...]
Astfel, pe unii moartea îi
loveşte pe neaşteptate înainte de bătrîneţe şi îi răpeşte nepregătiţi, iar pe
alţii, chiar şi ajunşi la bătrîneţe, îi găseşte tot nepregătiţi şi îi ia şi îi
aruncă în focul gheenei! O, dacă fiecare creştin ar ţine totdeauna minte aceste
cuvinte ale dreptului Isaac: „Nu ştiu ziua morţii mele!” Dacă fiecare dintre
noi s-ar teme de moartea neaşteptată şi s-ar pregăti prin pocăinţă adevărată
pentru plecarea din această viaţă, atunci moartea păcătoşilor nu ar mai fi atît
de cruntă şi sufletele creştinilor nu ar mai umple iadul! Dar vai de nepăsarea
noastră!
Noi trăim ca şi cum nu ne
este dat să murim niciodată, ca şi cum vom vieţui aici şi ne vom desfată în
această lume veşnic; nici nu ne gîndim că sfîrşitul ne bate la uşă, că securea
este la rădăcină, coasa morţii este deasupra capului, ziua Domnului este ca un
fur, aproape, judecata nu stăruie, moartea nu doarme şi dintr-odată cădem în
plasa morţii şi în chinurile iadului, după cum spune Sfînta Scriptură: Că
omul nu ştie nici măcar vremea lui: întocmai ca şi peştii care sînt prinşi în
vicleanul năvod, întocmai ca şi păsările în laţ, aşa sînt prinşi fără de veste
oamenii în vremea de restrişte, cînd vine dintr-odată peste ei (Eclesiastul
9, 12).
O, muritorilor! De ce nu ne
amintim de moartea de care nu putem scăpa cu nici un chip? De ce nu ne temem de
cumplitul ceas al morţii, cînd nimeni dintre oameni nu va mai putea să ne
ajute? De ce nu ne pregătim pentru moarte, căci nu ştim unde ne aşteaptă şi în
ce zi, în ce noapte, în ce ceas va veni să ne ia de aici? Ca o trîmbiţă
glăsuieşte vestea cea bună a lui Hristos care ne previne, zicînd: Vegheaţi,
dar, că nu ştiţi cînd va veni stăpînul casei: sau seara, sau la miezul nopţii,
sau la cîntatul cocoşului, sau dimineaţa. Ca nu cumva venind fără veste, să vă
afle pe voi dormind (Marcu 13, 35-36). Însă noi nu acordăm
atenţie acestui glas, noi, precum aspidele cele surde, ne acoperim urechile ca
să nu îl auzim, ca şi cum acest lucru nu ne este spus nouă! Evanghelia spune că
pe sluga cea rea, care mânîncă şi bea cu beţivii şi îi bate pe cei ce slujesc
împreună cu el, stăpînul ei, venind în ziua în care nu se aşteaptă şi în ceasul
pe care nu îl cunoaşte o va tăia din dregătorie şi partea ei o va pune cu
făţarnicii. Acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor (Matei 24,
51). Iar noi nu ne temem nici un pic de acest lucru, ca şi cum sîntem robii cei
buni şi aleşi ai Domnului nostru, deşi, în realitate, sîntem plini de păcate şi
fărădelegi!
Şi dacă oamenii cei sfinţi
şi drepţi s-au temut de moarte şi s-au pregătit timp îndelungat pentru ceasul
morţii prin mari nevoinţe (ca, de exemplu, Dreptul Isaac), fără să ştie ziua
sfîrşitului lor, cu atît mai mult noi, păcătoşii, trebuie să ne temem de ceasul
acesta şi să ne pregătim, curăţind păcatele noastre ticăloase cu lacrimile
fierbinţi ale pocăinţei, ca să nu ne găsească sfîrşitul vieţii noastre
scăldîndu-ne în tina păcatului şi să ne arunce în chinul veşnic. Tocmai pentru
aceasta ne este ascunsă clipa morţii noastre, ziua sau noaptea sfîrşitului
nostru, ca noi, fără să ştim cînd vine ceasul acesta cumplit, să îl aşteptăm
mereu, să ne temem de el şi să ne pregătim pentru plecarea din această viaţă.
[...]
Şi într-adevăr: dacă noi,
neştiind nici ziua, nici ceasul morţii noastre, fără să ne fie frică de el,
săvîrşim păcate nenumărate şi grele, atunci ce nu am săvîrşi noi dacă am şti că
mai avem mulţi ani de trăit pe pămînt şi că nu vom muri curînd? Întrucît nu
ştim clipa, ziua şi ceasul în care vom muri, trebuie să trăim ca şi cum am
aştepta în fiecare zi moartea şi la începutul fiecărei zile să ne gîndim: „Oare
nu va fi aceasta ultima zi din viaţa mea?” Şi la începutul fiecărei nopţi să
spunem în sinea noastră: „Oare nu va fi aceasta ultima noapte a şederii mele
printre cei vii?” Plecînd la culcare, să spui în sinea ta: „Mă voi mai scula
viu din patul meu? Voi mai vedea lumina zilei? Sau îmi va fi acest pat groapă?”
Trezindu-te devreme din somn şi văzînd primele raze din lumina zilei, să te
gîndeşti: „Voi trăi pînă deseară, pînă la căderea nopţii sau îmi va veni ceasul
morţii în cursul acestei zile?” Gîndind astfel, să-ţi petreci toată ziua, ca şi
cum te-ai pregăti să mori, şi seara, îndreptîndu-te spre somn, să-ţi cercetezi
şi să-ţi îndrepţi conştiinţa ca şi cum ai şti că în noaptea aceea îi vei preda
lui Dumnezeu sufletul tău.
Pierzător este somnul
aceluia care a adormit în păcate de moarte şi primejdios este somnul aceluia al
cărui pat este înconjurat de diavolii, care aşteaptă momentul să tragă sufletul
păcătosului în focul gheenei. Rău este pentru acela care a plecat la culcare
fără să se împace cu Dumnezeu, căci, dacă, atunci cînd l-am supărat pe
aproapele nostru cu ceva anume, Apostolul spune: soarele să nu apună
peste mînia voastră (Efeseni 4, 26), cu atît mai mult cel ce L-a mîniat
pe Dumnezeu trebuie să se îngrijească să nu îl găsească soarele în mînia lui
Dumnezeu, să nu adoarmă fără să se împace cu Dumnezeu, căci ceasul morţii
noastre este neştiut: să nu ne răpească moartea neaşteptată nepregătiţi. Nu
spune omule: mîine mă voi împăca cu Dumnezeu, mîine mă voi pocăi, mîine mă voi
îndrepta. Nu lăsa de pe o zi pe alta pocăinţa şi întoarcerea ta la Dumnezeu,
căci nimeni nu ţi-a spus că vei trăi pînă dimineaţa sau pînă seara. [...]
[...] Aşadar, să ascultăm
ceea ce ne spun morţii. „O, oamenilor! Ceea ce sînteţi voi acum, am fost şi noi
cîndva; ceea ce sîntem noi acum, veţi fi şi voi în curînd. Voi acum trăiţi în
îndestulare, mîncaţi, beţi, vă mîngîiaţi cu bucuriile lumii acesteia; şi noi am
trăit aşa, dar acum, iată-ne în mormintele acestea strîmte... Unde s-a ascuns
mîncarea? Unde este băutura? Unde sînt veselia şi toată desfătarea lumească? Nu
am pierdut noi, oare, toate acestea? Aşa şi voi le veţi pierde în curînd. Şi
noi am fost odată vii, asemenea vouă; şi voi veţi fi morţi, asemenea nouă.”
Iar în cartea Înţelepciunii
lui Solomon morţii ne spun: „Ce folos ne-a adus mîndria şi ce ne-au dăruit
bogăţia împreună cu slava deşartă? Toate acestea au trecut ca o umbră şi ca o
veste, ce fuge repede, ca o corabie dusă de valuri, după care nu rămîne nici o
urmă, sau ca o pasăre ce zboară în văzduh şi nu lasă nici un semn în drumul
său, sau ca o săgeată trimisă la ţintă; aşa şi noi: ne-am născut şi am murit.”
Iar atunci cînd morţii ne
vorbesc aşa, să îi întrebăm despre toate. Dacă îi vine cuiva pofta păcătoasă a
necurăţiei trupeşti, să îi întrebe pe cei morţi, dar mai ales pe sodomiţii care
ard în focul cel nestins: ce îi vor spune ei? „Dacă vrei să vii în acest loc cu
flăcări şi să te chinuieşti împreună cu noi pe veci, atunci mergi şi fă ceea ce
doreşti.” Dacă îi apare dorinţa de a chefui din belşug în fiecare zi, de a bea
şi de a mînca mult, să îi întrebe pe cei morţi, dar mai ales pe bogatul acela
care, „în iad, ridicîndu-şi ochii, fiind în chinuri”, a cerut o picătură de apă
pe limba sa de pe degetul lui Lazăr şi nu a primit-o (Luca 16, 23). Vrei să îi
asupreşti şi să îi osîndeşti pe cei nevinovaţi? Întreabă-l pe faraonul acela,
care i-a asuprit pe oamenii nevinovaţi ai lui Dumnezeu şi s-a înecat în mare,
iar acum înoată în gheenă. Dacă ai de gînd să te ridici împotriva
conducătorilor tăi şi să unelteşti împotriva lor, sfătuieşte-te cu Datan şi cu
Aviron care s-au ridicat împotriva lui Moise şi a lui Aaron, şi i-a înghiţit
pămîntul. Dacă vrei să îi invidiezi pe cei nelegiuiţi, întreab-o pe soţia lui
Lot, care s-a uitat înapoi spre Sodoma şi s-a prefăcut în stîlp de sare. Dacă
vrei să răpeşti lucrurile Bisericii, întreabă-1 pe Eleodor, străjerul
împăratului Selevoc al Siriei, care a mers în Ierusalim să jefuiască templul şi
a fost pedepsit de mîinile Îngerilor. Dacă vrei să te lauzi şi să te mîndreşti,
întrebă-l pe acel Irod despre care s-a scris în Faptele Apostolilor că s-a
înălţat şi cu mare trufie s-a aşezat pe tron înaintea întregului popor şi
îndată Îngerul Domnului l-a lovit, pentru că nu a dat slavă lui Dumnezeu.
Şi mîncîndu-l viermii, a murit (Faptele Apostolilor 12, 23).
Dacă îţi vine gîndul să îţi aduni bogăţie: sfătuieşte-te cu bogatul acela din
Evanghelie care şi-a spus sufletului său: Suflete, ai multe bunătăţi,
strînse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănîncă, bea, veseleşte-te. Iar
Dumnezeu i-a zis: Nebune! în această noapte vor cere de la tine sufletul
tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? (Luca 12, 19-20).
Dacă vrei, în general, să faci ceva păcătos, rău, care să-L mînie pe Dumnezeu,
întreabă-i pe păcătoşii închişi în iad şi osîndiţi la chinurile veşnice: te vor
sfătui ei să-L mînii pe Dumnezeu? Aşadar, întreabă-i pe cei morţi şi fii isteţ,
învaţă de la ei cuminţenia şi primeşte lecţii de înţelepciune. [...]
[...] Şi, într-adevăr,
minunată este această îndelungă răbdare a lui Dumnezeu şi faptul că El, Cel
Atotsfînt, îl rabdă pe cel păcătos şi nu îl pierde împreună cu fărădelegile lui
chiar în ceasul acela, cînd păcătosul îşi săvîrşeşte ticălosul lui păcat! Slavă
îndelungii Lui răbdări şi milostivirii Lui nesfîrşite! Îndelung îl rabdă
Dumnezeu pe cel păcătos, însă, dacă păcătosul nu se căieşte, îl aşteaptă pedeapsa
cea cumplită a lui Dumnezeu.
Înfricoşător cuvînt i-a
spus Domnul odinioară alesului Său, Avraam, despre amorei! Ei însă se vor
întoarce aici, în al patrulea veac de oameni, căci nu s-a umplut încă măsura
nelegiuirilor Amoreilor (Facerea 15, 16). Aceasta înseamnă că
Dumnezeu le-a îngăduit să cadă în cele mai grele păcate, însă le-a şi pregătit
chinuri nesfîrşite în iad... Care sînt acele păcate pentru care au pierit
amoreii şi cu trupurile şi cu sufletele? După mărturia Sfîntului Prooroc Moise,
acelea au fost: închinarea la idoli, care ajunsese pînă acolo încît îşi aduceau
copiii lor ca jertfa înaintea idolilor, asuprirea săracilor şi vărsarea de
sînge şi, în cele din urmă, păcatele desfrîului lor, despre care nu numai a
vorbi, ci şi a ne aminti este ruşinos... Întocmai cu aceste păcate au umplut
amoreii paharul mîniei lui Dumnezeu, pe care acum îl beau în iad şi îl vor bea
în vecii vecilor...
Oare nu există, fraţilor,
şi printre noi, creştinii, păcate asemănătoare? E drept, noi nu avem idoli;
însă patimile noastre păcătoase nu sînt aceiaşi idoli cărora le aducem ca
jertfa sufletul nostru unic, fără să ne temem să îl predăm gheenei, pentru o
desfătare păcătoasă de o clipă? Iar diferitele noastre nedreptăţi cine le va
socoti? Iar în necurăţiile desfrîului, despre care şi a scrie este ruşinos, nu
se aseamănă, oare, unii creştini de astăzi cu păgînii aceia din trecut? Încă
trebuie să se mire de faptul că nu îi loveşte pe neaşteptate pedeapsa cea
cumplită a lui Dumnezeu aşa cum a lovit în vechime Sodoma şi Gomora! Însă
Domnul mai rabdă, rabdă, aşteptînd ca păcătoşii ori să se întoarcă spre
pocăinţă ori să umple măsura păcatelor lor aşa cum i-a spus Îngerul, Sfîntului
Apostol Ioan Teologul: căci vremea este aproape. Cine e nedrept, să
nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă (Apocalipsa
22, 10-11).
Iar dacă între noi se
săvîrşesc asemenea fărădelegi, atunci ce trebuie să aşteptăm de la dreapta
judecată a lui Dumnezeu? Oare nu aceeaşi pedeapsă care i-a lovit pe Amorei şi
oraşele sodomite? Însă mai bine le va fi păgînilor, mai bine îi va fi, după
cuvîntul Domnului Hristos Însuşi, pămîntului Sodomei şi Gomorei în ziua
judecăţii decît nouă, creştinilor! (Matei 10, 15). Căci aceia nici pe Dumnezeu
nu Îl cunoşteau, nici pedeapsă pentru păcate, nici răsplată pentru virtuţi nu
aşteptau; iar noi ne lăudăm că şi pe Dumnezeu îl cunoaştem, şi despre chinurile
veşnice care îi aşteaptă pe păcătoşii nepocăiţi am auzit şi în fericirea
Drepţilor credem şi, cu toate acestea, fără frică îndrăznim să săvîrşim toate
acele fapte potrivnice lui Dumnezeu pe care le-au săvîrşit păgînii... Cum ne
vom înfăţişa după aceea înaintea înfricoşătoarei judecăţi a lui Hristos? Ce
sentinţă vom auzi din gura Lui? [...]
Şi zic vouă că mulţi de la
Răsărit şi de la Apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu
Iacov în Împărăţia Cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în
întunericul mai din afară; acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor. (Matei
8, 11-12). [...]
„Fiii Împărăţiei” sînt mai
ales aceia dintre noi care, pentru viaţa lor cinstită şi virtuoasă arătată
înaintea oamenilor, se cred mari drepţi şi ceilalţi îi cinstesc ca pe nişte
oameni sfinţi. Însă, înaintea ochilor lui Dumnezeu ei sînt nimic, după cuvîntul
Apostolului: Căci de se socoteşte cineva că este ceva, deşi nu este
nimic, se înşeală pe sine însuşi (Galateni 6, 3). Pe scurt şi mai clar
se poate spune că cine crede că este ceva, acela nu este nimic. Aceşti fii
prefăcuţi ai Împărăţiei sînt izgoniţi, într-adevăr, afară. Cu privire la
aceasta avem multe dovezi în Dumnezeiasca Scriptură; să pomenim cîteva dintre
ele.
Nu este, oare, fecioria,
mare şi sfîntă înaintea oamenilor şi cei ce o păzesc nu sînt, oare,
moştenitorii Împărăţiei Cerurilor? Cu toate acestea la uşile Cămării Cereşti
sînt respinse şi fecioarele: „Nu vă cunosc pe voi.” Iar în locul lor sînt aduse
în Împărăţie desfrînatele care au făcut pocăinţă după căderea în păcat, ca şi
cum ar fi fost aduse din apus; căci Însuşi Domnul spune în Evanghelie: Adevărat
grăiesc vouă că vameşii şi desfrînatele merg înaintea voastră în Împărăţia lui
Dumnezeu (Matei 21, 31).
Nu a dobîndit desfrînata
cea păcătoasă, care a plîns la picioarele lui Hristos, Împărăţia Cerurilor,
primind iertarea păcatelor de la Domnul: Iertate îţi sînt păcatele
(Luca 7, 48)? Cine credea că desfrînata va intra în Cămara Împărăţiei
Cereşti, iar cele cinci fecioare din Evanghelie nu vor intra acolo? Totuşi,
fecioarele nu au intrat, iar desfrînata a intrat. Acelea au fost urîte, iar
aceasta a fost iubită de Mirele Ceresc. Acelea au fost alungate, iar aceasta a
fost primită.
Nu este lucru mare înaintea
oamenilor a fi postitor asemenea fariseului aceluia care a spus despre sine: Postesc
de două ori pe săptămînă (Luca 18, 12)? Nu este lucru mare a fi
înfrînat pînă acolo încît să nu mănînci peşte în post şi carne în zilele de
dulce şi să nu bei vin deloc? Nu sînt, oare, aceşti oameni înfrînaţi fiii
Împărăţiei Cerurilor? Totuşi şi pe aceştia Domnul îi respinge cu mînie de la
moştenirea Împărăţiei Cerurilor: Este oare acesta un post care îmi place,
o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să
se culce pe sac şi în cenuşă, oare acestea se cheamă post, zi plăcută Domnului?
(Isaia 58, 5)
Nu este lucru mare să faci
milostenie asemenea fariseului pomenit mai înainte, care a spus despre sine: dau
zeciuială din toate cîte cîştig (Luca 18, 12)? Nu sînt, oare,
aceşti iubitori de săraci fiii Împărăţiei Cerurilor după mărturia Domnului
Însuşi: vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer
(Matei 19, 21)? Auziţi, oare, cuvîntul Domnului: cei ce fac milostenie îşi
au locul în Ceruri? Totuşi, uneori nici milostenia nu dobîndeşte Împărăţia
Cerurilor. Nu a fost, oare, respins de Dumnezeu fariseul cu milostenia lui, iar
vameşul cel iubitor de cîştig socotit mai bun decît el: Zic vouă că
acesta s-a coborît mai îndreptat la casa sa, decît acela (Luca
18, 14)? Nu degeaba spune Apostolul: Şi de aş împărţi toată avuţia mea..
.nimic nu-mi foloseşte.
Nu este lucru mare să fii
rugător înaintea lui Dumnezeu? Nu este, oare, omul rugător către Dumnezeu
moştenitorul Împărăţiei Cerurilor? Însă, după cuvîntul Psalmistului, există şi
rugăciune în păcat. Blestemată este rugăciunea aceea, care, în loc să îndrepte
păcatul, devine ea însăşi un alt păcat şi nu îl înduplecă, ci îl stîrneşte pe
Dumnezeu la mînie!
Nu este lucru mare să ai
darul proorociei, să vezi înainte şi să prezici viitorul? Oare nu îl cinstesc
toţi pe un asemenea om ca pe un sfînt şi, prin urmare, ca pe un fiu şi
moştenitor al Împărăţiei Cerurilor? Cu toate acestea Domnul spune în
Evanghelie: Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în
numele Tău am proorocit... ? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am
cunoscut pe voi (Matei 7, 22-23). Şi Apostolul spune: Şi
de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte ...nimic nu sunt (1
Corinteni 13, 2).
Nu este lucru mare să
izgoneşti demonii, să muţi munţii din loc şi să faci multe semne şi minuni? Nu
sînt, oare, aceşti făcători de minuni, fără îndoială, socotiţi fiii Împărăţiei
Cerurilor? Totuşi şi despre ei se scrie în Evanghelie că vor spune: Doamne,
Doamne [...] nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe
am făcut? Iar El le va grăi: Niciodată nu v-am cunoscut pe
voi. Depărtaţi-va de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea. Şi Apostolul
spune: de aş avea atîta credinţă încît să mut şi munţii, iar dragoste nu
am, nimic nu sînt (1 Corinteni 13, 2).
Nu ştiu despre care oameni
se spune acest lucru în Evanghelia Sfîntului Luca: După ce se va scula
stăpînul casei şi va încuia uşa şi veţi începe să staţi afară şi să bateţi la
uşă, zicînd: „Doamne, deschide-ne! - şi el, răspunzînd, vă va zice: Nu vă ştiu
de unde sînteţi. Atunci voi veţi începe să ziceţi: Am mîncat înaintea Ta şi am
băut, şi în pieţele noastre ai învăţat. Şi El vă va zice: Vă spun: Nu ştiu de
unde sînteţi. Depărtaţi-vă de la Mine toţi lucrătorii nedreptăţii (Luca
13, 25-27). După părerea mea, aceşti oameni ar trebui să fie în Împărăţia
Cerurilor, deoarece ei au fost apropiaţi de Hristos pe pămînt, „au mîncat şi au
băut” împreună cu El şi au ascultat învăţăturile Lui. Însă judecata lui Hristos
nu este aşa: „Nu ştiu de unde sînteţi - le grăieşte El - depărtaţi-vă de la
Mine, nu vă cunosc pe voi.”
Oare nu trebuie ca şi noi,
creştinii ortodocşi, să ne temem de acest lucru, noi, care sîntem atît de
apropiaţi de Hristos în viaţa aceasta, căci în numele Lui cel sfînt am fost
botezaţi, numele Lui cel sfînt îl purtăm, „bem şi mîncăm” din Preacuratele şi
Dumnezeieştile Taine, Trupul şi Sîngele Lui, şi învăţătura Lui din cărţi şi de
la învăţători o ascultăm? Cu adevărat se cuvine să ne temem ca să nu ne spună
şi nouă: Nu vă cunosc pe voi, nu ştiu de unde sînteţi: depărtaţi-vă de la
Mine. Un exemplu al acestei lepădări a existat în istorie atunci
cînd Israel cel iubit de Dumnezeu L-a mîniat pe Acesta cu păcatele sale, şi El
i-a spus cu mînie: voi nu sînteţi poporul Meu, iar Eu nu sînt Dumnezeul
vostru (Osea 1, 9). Mai înainte El îi spusese: „Ascultă,
Israele, Eu sînt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pămîntul Egiptului şi
voi sînteţi poporul Meu.” Iar apoi, fiind supărat, le spune alt lucru: „Voi nu
sînteţi poporul Meu, iar Eu nu sînt Dumnezeul vostru!” Ce să credem noi,
creştinii, care întotdeauna Îl mîniem cu păcatele noastre? Oare nu ne va spune
şi nouă la fel: „Voi nu sînteţi poporul Meu, iar Eu nu sînt Dumnezeul vostru”?
După ce am pomenit despre atîţia fii ai Împărăţiei care vor pierde moştenirea
cerească şi vor fi izgoniţi din Împărăţia lui Hristos, să cercetăm acum.
Nu ar fi de mirare dacă ar
fi izgoniţi pentru viaţa lor rea şi nelegiuită asemenea celor despre care se
spune în Apocalipsa Sfîntului Ioan: Afară cîinii şi vrăjitorii şi
desfrînaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna (Apocalipsa
22, 15). Nu ar fi de mirare dacă ar fi izgoniţi pentru viaţa lor de cîine,
pentru vrăjitorie, pentru desfrînare şi celelalte; ceea ce este de mirare,
ceea ce este îngrozitor şi vrednic de multe lacrimi şi tînguieli este
faptul că vor fi alungaţi cei cu viaţă virtuoasă. De ce? Pentru că virtutea lor
au săvîrşit-o ori în chip făţarnic, ori pentru slavă deşartă.
Pentru făţărnicie sînt
izgoniţi aceia care înfăptuiesc binele pentru a se arăta virtuoşi înaintea
oamenilor. Căci ar trebui ca noi, prin virtutea noastră, să fim lumina lumii,
să fim modele pentru ceilalţi, şi să se preamărească în noi Tatăl Ceresc; ar
trebui să facem binele nu cu intenţia de a ne scoate în evidenţă, de a ne lăuda
oamenii, aşa cum se purtau fariseii făţarnici, ci numai din iubire pentru
Dumnezeu şi pentru mîntuirea sufletelor noastre şi, dacă Dumnezeu Însuşi va
vrea să arate virtutea noastră celorlalţi oameni, atunci aceasta să fie spre
slava Prea Sfîntului Său Nume şi spre folosul celorlalţi, iar nu spre slava
noastră. Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă
(Psalmi 113, 9). Căci fără Tine noi nu putem să facem nimic bun. Pentru
îngîmfare sînt izgoniţi aceia care, deşi fac binele nu pentru a se arăta
virtuoşi înaintea oamenilor, deşi săvîrşesc virtutea lor în taină, numai în
faţa lui Dumnezeu, totuşi în sufletul lor se mîndresc, socotindu-se sfinţi şi
desăvîrşiţi, fii adevăraţi ai Împărăţiei Cerurilor, iar pe ceilalţi îi osîndesc
pentru neputinţa lor.
Astfel, sînt izgoniţi din
Împărăţia Cerurilor acei oameni curaţi care pe lîngă curăţia trupească nu au
dobîndit curăţia sufletească, şi-au păzit trupul curat, iar sufletul l-au
întinat cu gînduri necurate, ori s-au trufit cu curăţia lor, iar pe ceilalţi
i-au osîndit, neştiind cu adevărat cum este viaţa acelora şi socotindu-i, numai
după părerea lor, oameni păcătoşi. Curăţia unor astfel de oameni se va dovedi
în ziua judecăţii necurăţie, fiind nevrednică de Împărăţia Cerurilor. Bine
spune Fericitul Ieronim: „O, cum se va ruşina în ziua judecăţii curăţia
prefăcută a multor feciorelnici!” Şi, dimpotrivă, cum va fi încununată de
Dumnezeu, Dreptul Judecător necurăţia falsă a multor oameni!
De asemenea, sînt izgoniţi
acei postitori care au postit în chip fariseic, de ochii lumii sau, chiar dacă
nu au postit ca fariseii, totuşi s-au mîndrit în sufletul lor, ca şi cum ei ar
fi fost deja desăvîrşiţi în virtute. Despre aceşti postitori Sfîntul Ioan Gură
de Aur spune: „Cine nu bea vin şi carne nu mănîncă, să nu se mîndrească, căci
nu a făcut nimic mai mult faţă de ceea ce face un animal; căci nici unul dintre
animalele domestice nu mănîncă nici carne şi nu bea nici vin.”
Un altul, deşi nu posteşte
ca fariseii şi nici în suflet nu se mîndreşte cu postul său, totuşi face multe
alte fapte neplăcute lui Dumnezeu, şi pe acestea Dumnezeu le divulgă prin
Proorocul Isaia: „În zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi
pe toţi lucrătorii voştri. Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să
bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul
vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care îmi place?” grăieşte
Domnul Atotţiitorul. Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur cugetă despre aceasta astfel:
„Dacă eu mă înfrînez de la pîine, însă nu mă abţin de la mînie, nu mai sînt om,
ci fiară; căci fiara nu mănîncă pîine, ci carne.” Şi iarăşi: „Nu să nu mănînci
carne şi să nu bei vin este bine şi vrednic de laudă, ci să nu ai duşmănie pe
cei apropiaţi.”
Izgoniţi vor fi şi unii
dintre aceia, care fac milostenie, care zidesc şi împodobesc sfintele biserici,
însă fac aceste lucruri pentru slavă deşartă sau, dînd unora milostenie, îi
asupresc şi îi jefuiesc pe alţii şi zidesc şi împodobesc bisericile lui
Dumnezeu din cîştiguri necinstite, din lacrimile şi sîngele oamenilor, iar nu
din munca lor cinstită. Voi însă, ascultătorilor, luînd aminte la cuvintele
mele, să înţelegeţi că toate acestea au fost zise spre mîngîierea voastră ca,
aflîndu-vă în multe păcate, să nu deznădăjduiţi cu privire la mîntuirea
voastră, ci să vă treziţi din păcatele voastre ca din somn şi, căindu-vă sincer,
să vă învredniciţi de Împărăţia Cerurilor, pe care să ne îngăduie Domnul
tuturor să o dobîndim.[...]
[...] Ce este nesimţirea
sufletească! Nesimţirea sufletească este împietrirea inimii, care provine din
deprinderea îndelungată cu păcatul. Aşa cum piatra nu simte nici o durere cînd
o loveşti, aşa nici păcătosul, împietrit la inimă, fiind bolnav sufleteşte, nu
simte acest lucru, pentru că are conştiinţa rea şi nu îl doare acest lucru, nu
îşi cunoaşte necazurile, nu îşi vede pieirea, nici nu se teme de osînda
veşnică. Are păcate grele, însă nu suferă din pricina conştiinţei şi nu se
mustră pe sine, ca şi cum aceasta nu ajunge pînă la el, ca şi cum nu va fi
osîndit la chinuri pentru fărădelegile lui, ca şi cum Înfricoşătoarea Judecată,
nenorocirea cumplită, focul cel nestins, viermele cel nesătul şi pieirea
veşnică vor trece pe lîngă el.
Aceasta
este cea mai cumplită împietrire, amorţire, nesimţire: să ai rana cea mai mare,
mortală, iar durerea să nu o simţi. Aceasta este cea mai mare nebunie: să cazi
în iad, în prăpastie, şi să nu ştii, să nu simţi, să nu te temi de căderea ta.
În această stare, omul este asemenea celui ce a băut fără măsură şi nu mai ştie
ce s-a întîmplat cu el: l-au bătut alţii sau a căzut singur şi s-a lovit? A
fost necinstit, însă a doua zi dimineaţa nu-şi mai aminteşte deloc despre
aceasta, ceea ce arată şi înţeleptul Solomon, vorbind în numele celui
neînfrînat, cu următoarele cuvinte: M-au lovit... Nu m-a durut! M-au
bătut... Nu ştiu nimic! Cînd mă voi deştepta din somn, voi cere iarăşi vin
(Pilde 23, 35).
Într-adevăr,
aşa este: păcătosul împietrit la inimă, îmbătîndu-se cu plăcerile trupeşti ca
şi cu o băutură dulce, însă purtătoare de moarte, este deseori rănit de păcat
ca de sabie sau de suliţă sau de săgeata vrăjmaşului său, a obiceiului său rău,
a patimilor sale trupeşti. Este rănit greu, însă nu simte durerea din sufletul
său, din conştiinţa sa: „M-au lovit... Nu m-a durut!” Diavolii îşi bat joc de
el în chip nevăzut, iar el nu vrea nici să ştie, nici să se gîndească la
aceasta: „M-au bătut... Nu ştiu nimic!”
Dumnezeu Cel
îndelung-răbdător, Care nu îl pierde pe cel păcătos cu fărădelegile lui, îl
pedepseşte uneori părinteşte: prin foc, foamete, războaie, boli trupeşti sau alte
nenorociri pe care le îngăduie ca el să conştientizeze păcatul său şi să-şi
revină. Însă el, neţinînd cont de acest lucru, rămîne în nepăsare şi nesimţire:
„M-au lovit... Nu m-a durut!” Oamenii, vecinii îşi bat joc de el, luînd seama
la viaţa lui nelegiuită, plină de ispite, şi îl osîndesc, rîd de el şi aşa mai
departe; însă lui nici de acestea nu îi pasă: „M-au bătut... Nu ştiu nimic!”
Moartea merge în urma lui, vrînd să îl ia pe neaşteptate, diavolul merge în
urma lui, ca un leu, căutînd să-l înghită dintr-odată; focul iadului îşi
deschide gura sa, gata să îl mistuie; însă păcătosului înverşunat, care a ajuns
la culmea răutăţilor, nici de acestea nu îi pasă, sufletul lui nimic nu simte,
de nimic nu se teme... Aceasta este femeia care are un duh de neputinţă, nu
care suferă de o boală. [...]
Aude omul cuvintele lui
Dumnezeu în biserică, acasă sau în orice alt loc şi sînt precum un ciocan care
loveşte în inimă, după cuvîntul Domnului Însuşi din proorocia lui Ieremia:
„Căci cuvintele Mele sînt ca focul - care arde şi ca ciocanul care sfarmă
piatra.” Dar inima nu răspunde la aceste lovituri. Îl vede omul pe mortul care
este dus la groapă sau, trecînd pe lîngă biserică, priveşte mormintele morţilor
şi acestea sînt ca un ciocan care loveşte în inimă şi prin sunetul său spune:
„Adu-ţi aminte de moartea ta, căci şi tu vei ajunge curînd în mormînt şi vei
putrezi şi te vei preface în scrum.” Cu toate acestea, inima tot nu se
înduioşează.
Spune
sfînta credinţă că va avea loc învierea morţilor, Înfricoşătoarea Judecată,
răsplata după fapte, iar chinurile păcătoşilor vor fi acolo unde este diavolul,
în focul care nu se va stinge în veci. Acestea sînt, de asemenea, un ciocan,
care loveşte în inimă şi prin sunetul său îndeamnă: „Teme-te să nu fii şi tu
osîndit la chinuri.” Cu toate acestea, inima nu se frînge de frică. Cu voia lui
Dumnezeu şi pentru păcatele sale, omul este împresurat şi chinuit de atîtea
necazuri şi nenorociri, de atîtea lipsuri şi neplăceri - şi acestea sînt tot un
ciocan care loveşte în inimă, spunîndu-i: „Revino-ţi, împacă-te cu Dumnezeu,
înduplecă mînia Lui care cu dreptate vine asupra ta!”, însă inima se
învîrtoşează şi mai mult din cauza aceasta şi în durerea ei îl uită pe
Dumnezeu. Cade cineva într-o boală grea şi aceasta este iarăşi precum un ciocan
care loveşte în inimă şi îndeamnă: „Pocăieşte-te, căci cine ştie dacă te vei
mai ridica din patul de boală!” Cu toate acestea, inima nici acum nu se frînge
pe deplin, ci numai puţin; ea încă mai aşteaptă să se ridice din patul de boală
şi să se desfete iarăşi cu bunătăţile lumeşti.
Aceasta
este întocmai cruzimea noastră care nu se lasă zdrobită de nici un ciocan!
Sfîntul Ioan Scărarul înfăţişează împietrirea inimii nesimţitoare ca pe o
persoană vie care vorbeşte despre sine astfel: „Supuşii mei, cînd îi văd pe cei
morţi, rîd, şi la rugăciune stau împietriţi, fără suflet, întunecaţi; stînd în
faţa sfintei mese, nu simt nimic; se împărtăşesc cu Sfintele Daruri ca şi cum
ar gusta pîine simplă: eu, văzîndu-i pe cei ce plîng, rîd de ei; toate cele
născute din dragoste de Dumnezeu m-am obişnuit să le omor; eu sînt mama
batjocurii, eu sînt hrana somnului, eu sînt prietenul lăcomiei, eu urzesc
postul prefăcut; iar dacă sînt mustrat, nu mă doare.”
O,
iubiţi ascultători! Să ne păzim de o asemenea împietrire şi să nu ne învîrtoşăm
inimile cu lenea, nepăsarea şi obrăznicia. Sfîntul David ne îndeamnă: O,
de l-aţi auzi glasul (glasul cuvîntului lui Dumnezeu) care zice:
Să nu vă învîrtoşaţi inimile voastre (Psalmi 94, 8); nu vă învîrtoşaţi,
ci înmuiaţi-vă şi zdrobiţi-vă cu înduioşarea, cu frica de Dumnezeu şi cu
pocăinţa. [...]
Bibliografie:
Sfîntul Dimitrie al Rostovului, Viaţa şi Omiliile, Editura Bunavestire,
Galaţi, 2003
Nessun commento:
Posta un commento