martedì 9 ottobre 2018

SFÎNTULUI NICODIM AGHIORITUL - DESPRE VRĂJITORIE

CUVÎNTUL SFÎNTULUI NICODIM AGHIORITUL - DESPRE VRĂJITORIE

De ce au căzut creştinii în vrăjitorii

Şi, într-adevăr, întreaga pricină pentru care creştinii au căzut astăzi în toate relele lucrări ale diavolului şi mai ales în diferitele vrăjitorii se datorează faptului că nu cercetează cu grijă acele prime făgăduinţe şi învoieli pe care le-au dat lui Hristos cînd au fost botezaţi şi că le-au uitat şi cu desăvîrşire le-au şters din amintirea şi inima lor. Pentru ei au urmat acele înfricoşătoare cuvinte pe care le-a spus Domnul: anume că, ori de cîte ori necuratul demon iese din om, merge în locuri secetoase, căutînd odihnă şi nu găseşte; apoi se întoarce iarăşi la omul din care a ieşit şi, deoarece găseşte inima lui neocupată, curăţită şi pregătită, ia împreună cu el încă alţi şapte demoni mai vicleni şi intră acolo înăuntru şi locuieşte şi devin cele de după aceea ale omului aceluia mai rele decît cele dintîi; „Şi, cînd duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutînd odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi ve­nind o găseşte golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decît el şi, intrînd sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decît cele dintîi” (Matei 12, 43-45) [...].

Că cei care fac sau cer vrăjitorii se leapădă şi tăgăduiesc pe Hristos şi se însoţesc cu diavolul

[...] Toţi, toţi aceştia, pînă la unul, şi cei care lucrează, şi cei care suferă, şi cei care oferă vrăjitoriile şi talismanele, şi cei care le primesc, toţi devin locaşuri ale lucrării necuratului duh; cei care se leapădă de Hristos şi de credinţa lui Hristos se alătură lui satana şi slujirii lui şi trufiei sale. De unde, prin urmare, toţi sînt tăgăduitori ai făgăduinţelor pe care le-au dat la Sfîntul Botez, că se vor lepăda de satana şi de orice slujire a lui, că se vor alătura lui Hristos şi credinţei şi cuvintelor Lui. O, ce nenorocire vrednică de plîns! O, ce mare pierzare a creştinilor![...]

Că demonii nu pot să vindece, ci omoară

[...] Aşadar, să nu te înşeli, creştinule, ci află că nici lupul nu se face vreodată oaie, după proverb, nici diavolul nu se face vreodată doctor; şi că mai uşor poate să îngheţe focul şi să se încălzească zăpada, decît să vindece într-adevăr diavolul; fiindcă acesta, chiar dacă ar vrea să te vindece, nu poate, deoarece este cu totul neputincios, iar dacă presupunem că poate să te vindece, totuşi nu vrea, deoarece sănătatea omului este un bun, iar diavolul urăşte totdeauna cele bune şi de aceea este numit duşmanul binelui (misokalos). [...]

Că demonii, chiar dacă vindecă trupul cu îngăduinţa lui Dumnezeu, îl însănătoşesc ca să omoare sufletul. Pilde ale celor care s-au îmbolnăvit şi nu au chemat vrăjitori

Astfel încît fii convins şi crede, frate, că numai Dumnezeu este adevăratul doctor al sufletelor şi al trupurilor, iar vrăjitorii şi demonii nu vindecă cu adevărat, ci în închipuire.
Iar, dacă chiar presupunem că însănătoşesc trupul; cu îngăduinţa lui Dumnezeu, totuşi află că îl însănătoşesc cu scopul de a omorî sufletul. Cum? Despărţindu-te de credinţa lui Hristos şi tîrîndu-te spre faptul de a-i crede şi de a-i adora pe ei. De aceea, ce folos ai să primeşti, frate, chiar presupunînd că trupul îţi este însănătoşit, trăind astăzi şi murind mîine, dacă, în schimb, îţi este omorît sufletul nemuritor? Ce cîştig ai să dobîndeşti dacă aici vei gusta puţină sănătate, iar dincolo vei fi pedepsit veşnic? Ducă-se asemenea sănătate! Ducă-se o astfel de viaţă! Mai bună este moartea de mii de ori decît aşa o viaţă şi sănătate, precum spune Sfîntul Ioan Gură de Aur: „... căci nu vindecă cu adevărat, de n-ar mai fi! Iar eu chiar de ar fi să spun, umflînd lucrurile, că, şi dacă tămăduiesc cu adevărat, este mai bine să mori decît să alergi la duşmanii lui Dumnezeu şi să fii tămăduit în acest chip. Căci ce folos să fii vindecat la trup, dacă sufletul este pierdut ? Ce cîştig are cineva să dobîndească mîngîieri aici, urmînd să fie aruncat în focul nepieritor dincolo?” (Ioan Gură de Aur, Cuvîntul V, Împotriva iudeilor). Şi iarăşi spune: „chiar dacă un demon va vindeca, mai mult a vătămat decît a fost de folos; căci a fost de folos trupului, care, totuşi, puţin mai tîrziu mort, urmează să putrezească, însă a vătămat sufletul nemuritor” (Ioan Gură de Aur, Cuvînt către iudaizanţi). Deoarece diavolul, fraţilor, este un pescar foarte viclean şi pierde o mică momeală ca să prindă un peşte mare, adică se mulţumeşte să vă dea puţină sănătate, numai să vă lipsească de Rai; să vă lungească puţin viaţa, ca să vă pedepsească veşnic. Nu vezi (îţi spune Sfîntul Ioan Gură de Aur) că slăbănogul era de treizeci şi opt de ani în pat şi, privit cu ură, îşi răbda cu vitejie boala, aşteptînd ajutorul lui Dumnezeu fără să ceară să-l farmece sau să-i dea talismane ? „Şi nu a alergat astfel la prezicători, nu a mers la descîntători; nu şi-a legat amulete, ci a aşteptat aju­torul de la Dumnezeu” (Sfîntul Ioan Gură de Aur).
Şi tu, creştine, fiindcă ai zăcut bolnav puţine zile, de aceea eşti atît de nerăbdător şi alergi la vrăjitori şi vrăjitoare? Nu vezi că Lazăr a zăcut înaintea porţii bogatului, tot timpul vieţii lui, atît de greu rănit, încît, din cauza unei atît de mari neputinţe, nu putea să alunge nici cîinii, care-i lingeau rănile, şi cu toate acestea a preferat să moară într-o asemenea suferinţă decît să ceară amulete şi farmece? „Dar nu a cerut descîntător, nu şi-a legat amulete... nu a chemat la el vrăjitori” (spune în acelaşi loc - Împotriva iudeilor, Cuvîntul V - Sfîntul Ioan Gură de Aur); şi tu, care, pentru puţină febră, alergi la urîtele băbuţe ameţite de băutură, ce iertare vei primi? Nu vezi pe acel viteaz Iov, care, după ce a pierdut şi copiii, şi bunurile, a fost rănit atît de tare, încît peste tot mişunau viermii din toate mădularele lui şi pîine nu putea să mănînce din cauza duhorii ? Şi, deşi putea să scape de toate aceste înfiorătoare lucruri prin hulă şi să moară, aşa cum îi spunea femeia lui: „spune orice cuvînt împotriva Domnului şi mori” (Iov 2, 9), totuşi a răbdat cu bărbăţie şi nici un cuvînt mărunt de hulă nu a scos din gura lui; iar tu de ce ai o atît de mare nerăbdare şi pentru o foarte mică rană dispreţuieşti şi pe Dumnezeu, şi pe Hristos, şi credinţa, şi pe Sfinţi, şi alergi la duşmanii lui Dumnezeu, la vrăjitori şi demoni, ca să fii tămăduit ? Şi ce scuză poţi să primeşti pentru aceasta, precum îţi spune Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Aşadar ce scuză vom avea noi, dacă cei care su­ferim şi răbdăm asemenea lucruri, sau din cauza febrei, ori din cauza rănilor, alergăm la sinagogi şi la vrăjitori şi fermecători, îi chemăm şi la casele noastre” (Ioan Gură de Aur, Împotriva iudeilor, Cuvîntul V).

Că vrăjitorii şi vracii, deşi rostesc numele lui Dumnezeu, trebuie îndepărtaţi

Dar spui că acea bătrînă creştină şi acel vraci creştin, ori de cîte ori fac farmece şi dau amulete, nu spun şi nici nu scriu alte nume în afară de numele lui Dumnezeu, al lui Hristos, al Născătoarei de Dumnezeu şi al Sfinţilor şi, deci, ce rău fac ei? La acestea îţi răspunde Sfîntul Ioan Gură de Aur şi îţi spune că din această cauză mai mult trebuie să o urăşti pe acea urîcioasă babă sau pe acel urîcios vraci, deoarece folosesc spre jignire şi necinstire numele lui Dumnezeu şi, creştini fiind, fac precum elinii, fiindcă şi demonii, deşi rostesc numele lui Dumnezeu, totuşi tot demoni sînt: „unii, socotind că se îndreptăţesc, spun că este creştină femeia care descîntă acestea şi că nu rosteşte nimic altceva decît numele lui Dumnezeu. Aşadar din această pricină eu mai mult o urăsc şi mai mult mă dezgustă, fiindcă s-a folosit de numele lui Dumnezeu spre ocară; fiindcă, spunînd că este creştină, scoate la iveală cele ale elinilor: căci şi demonii rosteau numele lui Dumnezeu, însă erau demoni; şi astfel vorbeau împotriva lui Hristos: «te ştim cine eşti, Sfîntul lui Dumnezeu» şi totuşi le-a astupat gura şi i-a alungat” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Despre statui, 21).

Cei bolnavi trebuie să alerge la Hristos şi la Sfinţi, şi nu la vrăjitori. Că mare nerecunoştinţă arată creştinii cînd părăsesc pe Hristos, Sfinţii şi Biserica şi merg la vrăjitori

[...] Dreptate are Iisus să strige prin Isaia că El v-a renăscut prin Sfîntul Botez şi v-a făcut copiii Lui, iar voi, pentru puţină boală, aţi dispreţuit pe Tatăl vostru şi aţi mers la vrăjitori şi demoni, duşmanii Lui: „Ascultă, cerule, şi ia aminte, pămîntule, că Domnul a zis: fii am născut şi i-am înălţat, iar aceştia M-au dispreţuit” (Isaia 1, 2) şi cum boul şi măgarul cunosc pe binefăcătorul şi stăpînul lor, iar voi nu cunoaşteţi pe binefăcătorul vostru: „Boul a cunoscut pe stăpîn şi măgarul ieslea domnului său, însă Israel nu M-a cunoscut şi poporul Meu nu M-a priceput” (Isaia 1, 3).
De aceea, ca să nu Se mîhnească Iisus Hristos din cauza voastră şi să spună asemenea lucruri şi să nu vă arătaţi şi voi nerecunoscători faţă de un asemenea desăvîrşit binefăcător, lăsaţi, vă rog, fraţii mei, lăsaţi-vă de faptul de a merge la vrăjitori şi vrăjitoare şi ţigănci, şi, cînd se întîmplă să fiţi bolnavi, alergaţi la Hristos cu căldura credinţei şi cereţi însănătoşirea, Deoarece El este totdeauna Tatăl vostru Cel mai iubitor şi, dacă v-a dat boala, v-a dat-o ca să încerce răbdarea voastră, ca să vă încununeze mai mult şi să vadă dacă îl iubiţi cu adevărat: „Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte ?” (Evrei 12, 7). El, deşi vă pedepseşte şi vă pălmuieşte uneori părinteşte pentru păcatele voastre, totuşi vă tămăduieşte şi vă mîngîie ca pe copiii Lui, cînd v-aţi întors la El prin pocăinţă şi aţi cerut din toată inima ajutorul Lui. „Fericit este omul pe care l-a mustrat Domnul; iar dojana Atotţiitorului să nu o dispreţuieşti: căci El face să te doară şi iarăşi te face bine; El te-a lovit şi mîinile Lui te-au tămăduit” (Iov 5, 17-18). Alergaţi încă în bolile voastre, după vindecarea de la Dumnezeu şi la Stăpîna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, mîngîierea celor bolnavi şi a celor întristaţi, şi la toţi Sfinţii alergaţi şi, rugîndu-i cu credinţă, veţi dobîndi dorita vindecare de boala voastră. Dacă totuşi chiar nu primiţi dorita însănătoşire, ci Dumnezeu v-a părăsit ca să vă pedepsească, deoarece aşa este de folos pentru sufletul vostru, trebuie să staţi curajoşi şi tari în credinţă şi de o mie de ori preferaţi să muriţi decît să chemaţi vrăjitori şi vrăjitoare şi în acest mod să tăgăduiţi credinţa lui Hristos şi să trădaţi evlavia. Dar, chiar dacă alţii, din întîmplare, vă îndeamnă la aceasta, rude sau prieteni, păziţi-vă, pentru dragostea lui Dumnezeu, să nu vă supuneţi lor şi să fiţi siguri că, pentru răbdarea şi mărinimia voastră: 1) Dumnezeu are să vă încununeze cu cununa muceniciei; 2) conştiinţa voastră are să se bucure şi să se mulţumească incomparabil mai mult decît dacă primiţi însănătoşirea voastră; 3) oamenii au să vă aducă mari laude şi 4) aveţi, pentru tot timpul de după aceea, să primiţi şi vindecarea bolii voastre, precum ne încredinţează condeiul de aur al Sfîntului Ioan Gură de Aur. [...]

Chiar dacă vrăjitorii ar putea într-adevăr să dea sănătate, tot trebuie să-i îndepărtăm

Şi, ca să spun pe scurt, şi dacă ai fi sigur, frate, că vrăjitorii şi demonii pot să te facă sănătos de boala ta, şi dacă ştii că pot, prin presupunere, să-ţi dăruiască cincizeci de ani de viaţă şi că au putere să scoale un mort (aceste lucruri amândouă sunt cu neputinţă la aceştia); din nou ia aminte, ia aminte, ia aminte să nu alergi la ei ca să te ajute. De ce? Deoarece tăgăduieşti pe Dumnezeu, trădezi pe Hristos, încalci evlavia şi credinţa ta şi, prin opoziţie, adori diavolul, te închini slujitorilor lui, demonii, şi devii rob acestora pentru tot timpul de după aceea; deoarece, deşi te vindeci de boală, vei suferi veşnic de o amară mustrare a conştiinţei, fiindcă din cauza unei mici neputinţe ai încălcat făgăduinţele pe care le-ai dat lui Hristos şi ai lepădat credinţa ta. De aceea sănătatea aceasta a ta va fi mai amară chiar decât cea mai grea boală, precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur (Cuvântul V, Împotriva iudeilor). Vrei să afli aceasta? Ascultă ce spune Dumnezeu în Deuteronomul: „De se va ridica în mijlocul tău proroc sau văzător de vise şi va face înaintea ta semn şi minune, şi se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ţi-a grăit el, şi-ţi va zice atunci: Să mergem după alţi dumnezei pe care tu nu-i ştii şi să le slujim acelora, să nu asculţi cuvintele prorocului aceluia sau ale acelui văzător de vise, că prin aceasta vă ispiteşte Domnul Dumnezeul vostru, ca să afle de iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru din toată inima voastră şi din totul sufletul vostru” (Deuteronomul 12, 1-3). Aşadar, dacă profetul acela a spus: eu pot să scol mortul, numai supuneţi-vă mie şi închinaţi-vă idolilor sau demonilor; şi cu adevărat poate prin lucrarea lui să scoale mortul, cum a promis, iarăşi să nu-l ascultaţi să vă închinaţi diavolului şi demonilor, deoarece Dumnezeu a îngăduit ca profetul acela să facă o asemenea minune, ca să vadă dacă voi îl iubiţi din toată inima voastră şi nu adoraţi pe altcineva în afară de El. Aşa tâlcuieşte cugetarea aceasta Sfântul Ioan Gură de Aur în acelaşi cuvânt împotriva iu­deilor. Auzi, frate, înfricoşătorul cuvânt pe care îl spune Însuşi Dumnezeu? Aşadar, lasă pretextul acesta, pe care ţi-l înfăţişează diavolul, şi anume faptul de a merge la vrăjitori pentru vindecarea bolii tale şi fugi de ei ca de foc!

Că numai Dumnezeu descoperă cele tăinuite. Că Îngerii şi oamenii cunosc cele tăinuite de la Dumnezeu. Că demonii nu cunosc cele tăinuite

Iar la pretextul acelora care spun că merg la vrăjitori şi demoni ca să afle ce au să păţească sau să găsească comori şi alte lucruri tăinuite răspundem că singur Dumnezeu, în principal, este Acela care descoperă toate lucrurile tăinuite şi le cunoaşte dinainte pe cele viitoare, precum spune Ieremia: „Cel care este, Doamne..., să nu ascundă nimic de tine” şi Isus Sirah „căci a cunoscut Domnul toată ştiinţa şi a căutat la semnul veacului, vestind cele ce au trecut şi cele ce vor veni, şi descoperind urmele celor ascunse” (Isus Sirah 42, 24). Iar Îngerii şi oamenii cunosc uneori cele ascunse, dar nu de la ei înşişi, ci din descoperirea şi iluminarea luminii dumnezeieşti, precum este scris: „Dumnezeu descoperă cele adînci şi cele tăinuite” (Daniel 2, 22). Însă vrăjitorii şi demonii, deoarece sînt întunecaţi şi nu au luminarea de la Dumnezeu, nu pot prin urmare să descopere cele tăinuite; şi acest lucru este evident din visul ce l-a avut regele Nabucodonosor, care, deoarece, îndată ce l-a avut l-a şi uitat, a chemat toţi descîntătorii şi vrăjitorii şi făcătorii de far­mece şi învăţaţii caldeeni şi le-a poruncit nu numai să-i tălmăcească ce dezvăluia visul lui, dar şi să găsească însuşi visul acela, pe care l-a avut; iar dacă nu, au să fie omorîţi; „în afară de vis, arătaţi-mi şi tîlcuirea lui” (Daniel 2, 6).
S-au întristat nefericiţii vrăjitori, au rugat din toată inima lor demonii pe care îi cinsteau ca să le dezvăluie visul, dar în zadar; deoarece visul era atît de ascuns, încît nici demonii n-au putut să-l cunoască. De aceea a dat poruncă împărătească să fie omorîţi vrăjitorii, cînd, iată, Dumnezeu a dezvăluit şi visul şi tălmăcirea lui Profetului Daniel şi în acest chip au scăpat aceia de moarte, precum sînt scrise acestea în capitolul al doilea al Cărţii lui Daniel.

Că demonii nu descoperă soarta omului, nu cunosc limpede cele ce ţin de fire şi de voinţa slobodă şi, chiar cunoscînd adevărul, nu-l dezvăluie

Dar demonii nu descoperă ce are să devină sau să păţească omul, deoarece omul, fiind stăpîn pe sine, dacă vrea, înclină spre bine, iar, dacă nu vrea, înclină spre rău. De aceea este nedesluşit sfîrşitul la care are să ajungă.
Şi acest fapt devine limpede din istoria lui Iov. Căci sfîrşitul acestuia nu a putut diavolul să-l cunoască, deoarece el se lupta şi se străduia să-l facă pe Iov să rostească hule împotriva lui Dumnezeu şi prin aceasta să fie pedepsit, dar Iov, deoarece a suferit chinuirile dînd mulţumită lui Dumnezeu, a fost şi mai mult încununat. De aceea a spus şi Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Diavolul nu ştia la ce sfirşit vor ajunge luptele (lui Iov); căci, dacă ar fi ştiut, nu ar fi încercat, ca să nu-şi atragă o mai rea ocară” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Cuvîntul V la Cartea lui Iov).
Pentru aceasta şi Dumnezeu, voind să dezvăluie că astrologii şi demonii nu descoperă cele viitoare, învinuieşte şi, într-un oarecare fel, ia în rîs cetatea Babilonului, care avea încredere în astrologi şi demoni, şi îi spune: „te-ai istovit în sfaturile tale; să se ridice, deci, şi să te izbăvească cei care iscodesc cerul; cei care cercetează cu privirea stelele să-ţi vestească ce urmează să vină peste tine” (Isaia 47, 13).
Da, cunosc dinainte multe şi demonii, cum spun sfinţii teologi, dar mai ales pe cele naturale, deducînd cunoaşterea acestora din cauzele şi legile naturii, precum şi mulţi dintre oameni, care, desigur, sînt filosofi, cunosc dinainte şi prezic multe de felul acesta; însă cele dorite şi aflate în adîncul inimii omului Dumnezeu singur le descoperă cu exactitate, ca un Creator al inimilor, precum a spus Solomon: „Tu singur ştii inima tuturor fiilor oamenilor” (3 Regi 8, 39); iar diavolul din mişcările trupului deduce gîndurile şi simţămintele, precum spune Isidor din Pelusion, scriind: „diavolul, preabunule, nu ştie cele din cuget, căci acest lucru este numai al puterii dumnezeieşti, care a zidit inimile noastre, ci el numai din mişcările trupului pricepe ceea ce vrea sufletul” (Epistole, 156, Către Arhontie Prezviterul).
Însă, atît pe cele ce ţin de fire, cît şi pe cele ce ţin de voinţă, pe care demonii vor să arate că le ştiu dinainte, ei le ştiu fără limpezime, întunecate, nelămurite, piezişe. De aceea şi demonul numit Apollon şi idolul lui erau numiţi Loxias chiar de greci, deoarece oracolele şi prevestirile pe care le prezicea erau piezişe, ca mersul crabului, şi puteau să fie înţelese şi-aşa şi-aşa, şi într-un sens şi-n altul, şi-mi îngădui să spun că demonii, deşi cunosc adevărul de cele mai multe ori, totuşi nu vor să-l mărturisească în mod voit, afară de o mare nevoie. Deoarece în chip firesc sînt mincinoşi, prin urmare iubesc totdeauna minciuna, urăsc adevărul, precum a spus Domnul: „acela ucigător de oameni a fost de la început şi întru adevăr nu a stat... pentru că este mincinos şi tată al minciunii” (Ioan 8, 44).
Aşadar să iasă acum în faţă creştinii aceia care merg la prezicători şi ghicitoare, cerînd să afle ce au să păţească sau să găsească poate comori şi alte lucruri pe care le-au pierdut sau să ceară dezlegarea viselor lor. Să iasă în faţă, zic, ca să-i văd şi să le spun ceea ce a spus cîndva Profetul Ilie către poporul lui Israel: creştini fără minte, „pînă cînd veţi şchiopăta de amîndouă picioarele” (3 Regi 18, 21)?
Pînă cînd veţi crede în Hristos, dar şi în prezicători şi în demoni ? Dacă credeţi în Hristos, că El singur, ca Dumnezeu Care este, descoperă toate cele tăinuite şi toate cele viitoare, şi că dezvăluie acestea şi celorlalţi, cum am spus, pentru ce voi nu alergaţi la Hristos, să vă dezvăluie cele pe care le căutaţi, ci alergaţi la prezicători şi demoni ? Iar dacă de la cel potrivnic credeţi în prezicători şi demoni, că ei descoperă cunoaşterea celor tăinuite şi adevărul, de ce în van vă mai numiţi creştini şi vă închinaţi lui Hristos ? Nu aţi aflat că nu puteţi să slujiţi doi stăpîni în acelaşi timp, pe Hristos şi pe Belial ? Adevărul şi minciuna ? Pe Dumnezeu şi pe diavol ? Precum şi Domnul şi Sfîntul Apostol Pavel o spun în acelaşi gînd; însă, dacă chiar spuneţi că nu credeţi în prezicători şi demoni, minţiţi. Deoarece, dacă nu credeţi în aceştia, cum de mergeţi şi întrebaţi ? Căci această, singură, apropiere a voastră de ei şi întrebarea adeveresc că îi credeţi şi sînteţi robii lor, precum spune Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Căci pentru ce lucru alergi la el (la prezicător)? Ce întrebi? Îndată ce te-ai apropiat de el, îndată ce ai în­tre­bat, sub robia lui te-ai pus pe tine însuţi; căci întrebi, deoarece crezi” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Cuvîntul VIII la Epistola a II-a către Timotei).[...]
Ah! unde este şi acum un alt Profet Ilie, să vadă creştinii cum trimit la prezicători şi prezicătoare, ca să întrebe dacă se ridică din boala lor, şi să le spună: voi, creştini, deoarece dispreţuiţi pe Hristos şi pe Sfinţii Lui şi mergeţi la prezicători, acestea spune Domnul: nu vă veţi ridica din boala voastră! Deoarece chemaţi la casa voastră vrăjitoare ca să vă facă farmece, acestea spune Domnul: veţi muri de moarte urîtă şi dureroasă! Deoarece şi mergeţi la demoni şi vrăjitori, cerînd ajutor ca să biruiţi tribunalele şi să cîştigaţi procesul vostru, acestea spune Domnul: voi urmează să fiţi biruiţi şi să pierdeţi procesul vostru. Deoarece şi cereţi de la demoni să aflaţi ce aveţi să păţiţi, acestea spune Domnul: aveţi să păţiţi multe nenorociri, multe necazuri, multe primejdii, astfel încît să fiţi nimiciţi şi să dispăreţi de tot, fiindcă aţi tăgăduit pe Dumnezeu, Care descoperă toate cele viitoare, şi aţi căutat scăpare la demoni, care sînt întunecaţi şi nu au nici o cunoaştere dinainte a celor viitoare.

Cum de prezic demonii unele lucruri şi se întâmplă

Ştiţi pentru ce uneori demonii prezic anumite lucruri şi se întîmplă ?
Deoarece voi nu credeţi fără şovăire în Domnul, ci credeţi şi în demoni; pentru aceasta, din cauza propriei voastre necredinţe, Dumnezeu îngăduie să se întîmple acele lucruri, pe care vi le prezic aceia, precum mărturiseşte Sfîntul Ioan Gură de Aur: „aşadar de ce zic (unii) că (aceia, demonii) spun şi se întîmplă ? Deoarece tu crezi că doar-doar s-o întîmpla” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Cuvîntul VIII la Epistola a II-a către Timotei).
Deoarece voi, prin faptul că sînteţi robi diavolului, iubind lucrările lui diavoleşti şi patimile, din cauza aceasta, acela, avîndu-vă sub puterea lui, face ceea ce vrea să vă prezică, chiar prin lucrările lui, precum şi un hoţ, cînd face rob pe vreun om; dacă îi spune aceluia că are să trăiască sau are să moară, aşa se şi întîmplă. Deoarece, dacă hoţul acela vrea să-i lase viaţa sau să-l omoare, poate să le facă pe-amîndouă, după acelaşi Ioan Gură de Aur: „Spune-mi, dacă vreo căpetenie de tîlhari are în mîinile şi în puterea lui pe un fiu de împărat, fiu care i-a cerut ajutor în pustietate şi care a îndrăgit vieţuirea împreună cu acela, va putea să-i spună dacă moare ori dacă trăieşte ? Negreşit va putea. Dar de ce ? Nu pentru că a prevăzut viitorul, ci deoarece are stăpînire să-l dea pierzării sau să îl izbăvească pe copil, fiindcă acela l-a făcut stăpîn” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Cuvîntul VIII la Epistola a II-a către Timotei).
De aceea la un creştin, care are credinţă puternică în Domnul şi care păzeşte poruncile Lui, demonii nu au nici o putere, nici să prezică, nici să facă altceva. Şi aceasta acelaşi Ioan Gură de Aur o spune pentru el însuşi: „iar dacă au vreo putere de cunoaştere dinainte, adu-i pe aceştia la mine, credinciosule; fără laudă îţi spun..., căci sînt plin de păcate; însă în ce-i priveşte pe aceştia nu aş putea să mă smeresc, ci pe toţi îi dispreţuiesc cu harul lui Dumnezeu; adu la mine pe bărbatul vrăjitor, dacă are vreo putere de cunoaştere dinainte să spună ce mi se va întîmpla mîine; dar nu va spune, căci sînt sub puterea Împăratului (a lui Hristos), şi nu are stăpînire asupra mea, şi nici supunerea (mea)” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Cuvîntul VIII la Epistola a II-a către Timotei).
Încît din cuvintele Sfîntului Ioan Gură de Aur tragem această încheiere de obşte, că demonii nu cunosc dinainte pur şi simplu nici un lucru, ci din necredinţa faţă de Dumnezeu şi din credinţa creştinilor în demoni, şi din viaţa lor cea rea ei (demonii) primesc motivul cunoaşterii dinainte.[...]

Comorile sînt în mînă lui Dumnezeu şi le dă cui vrea. Iar creştinii tre­buie să alerge la Dumnezeu şi la Sfinţi ca să le dezvăluie ce au pierdut

[...] Iar dacă aţi pierdut animale sau robi sau altele de acestea, să nu alergaţi la vrăjitori şi demoni ca să vi le dezvăluie, nu, ci alergaţi la Sfinţi, slujitorii lui Dumnezeu, şi rugaţi-i cu credinţă şi aceia vi le dezvăluie, dacă dezvăluirea lor ţinteşte către folosul sufletului vostru şi mai ales alergaţi la Sfîntul Theodor din Tiron, care a primit de la Dumnezeu harul aparte de a dezvălui lucrurile ascunse şi pentru aceasta este supranumit Dezvăluitorul (Phanerotis).[...]
Să spun şi mai pe larg ? Chiar şi dacă spun adevărul prezicătorii şi demonii, voi cu nici un chip să nu-i credeţi. Pentru ce ? Deoarece cînd îi credeţi o singură dată, aceia găsesc un chip ca împreună cu adevărul să amestece şi minciuna, şi astfel vă înşeală şi vă pierd.[...]

Că diavolul trebuie să se teamă de creştini, şi nu creştinii de diavol. După cum vor creştinii, diavolul devine mare sau mic

În afară de această tâlhărească şi parţială putere, pe care o are acum diavolul, şi în afară de înşelăciune, de care se foloseşte, altfel nu poate să lucreze decât prin propria noastră voinţă, şi cu consimţământul nostru, şi cu îngăduinţa şi încuviinţarea cea de la Dumnezeu.
Deoarece diavolul asaltează şi atacă omul prin gândurile rele, stă totuşi în voinţa omului, ori să primească momeala gândurilor, ori să nu o primească, fără nici o violenţă. De aceea spune Sfântul Ioan Damaschinul: „au primit îngăduinţa (demonii adică) să atace omul, însă nu au putere să siluiască pe cineva; căci de noi ţine ca atacul să fie acceptat sau să nu fie acceptat” (Sfântul Ioan Damaschinul, Teologica, Lib. II, cap. 19).
Aşadar, de ce vă temeţi, creştini, de diavolul, care nu poate să vă facă nici o silnicie? Mai degrabă diavolul trebuie să se teamă de voi, şi nu voi de diavol, deoarece voi sunteţi îmbrăcaţi cu toată armura şi armele lui Dumnezeu.
Voi aveţi ca praştie semnul Cinstitei Cruci, cu care şi de la depărtare loviţi toţi demonii; voi purtaţi ca sabie cu două tăişuri înfricoşătorul nume al Domnului nostru Iisus Hristos, de care se tem şi tremură demonii; şi voi, dacă vreţi să păziţi poruncile Domnului şi să fiţi prieteni şi oşteni adevăraţi ai Împărăţiei Cereşti, nu aveţi nevoie de vrăjitorii, nici de vreo altă uneltire a diavolului, ci călcaţi-l pe acesta în picioarele voastre ca pe un nerod, ca pe o vrabie şi ca pe un scorpion şi furnică: „Iată, v-am dat puterea să călcaţi peste şerpi şi scorpii, şi peste toată tăria vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma” (Luca 10, 19), şi, dacă voi vreţi, diavolul se micşorează atât de mult şi se umileşte, încât devine ca un copil fără minte. Şi iarăşi, dacă voi vreţi, diavo­lul se face atât de mare peste voi, încât răcneşte ca un leu fioros şi caută să vă înghită; de aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur a spus foarte drept despre diavol: „...a făcut din el călcătura acestor picioare ale noastre, dacă vom vrea. Priveşte, aşadar, câtă batjocură, câtă mizerie: să-l vedem stând deasupra capului nostru pe cel pe care l-am primit, spre a-l călca în picioare; iar aceasta cum se face de către noi? Dacă vrem, este mare (diavolul); dacă vrem, este mic; dacă suntem cu băgare de seamă la noi înşine şi dacă suntem împreună cu Împăratul nostru, se umileşte şi nu este mai isteţ decât un copil mic, va fi aşternut la pământ în lupta împotriva noastră; ori de câte ori ne îndepărtăm de El, suflă tare şi răcneşte, scrâşneşte din dinţi: pentru că ne-a prins lipsiţi de ajutorul nostru cel mare” (cel cu Hristos adică). (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul VI la Epistola către Filipeni)

Că demonii fac ceea ce li se porunceşte, iar fără încuviinţarea lui Dumnezeu nu fac rău nici oamenilor, nici animalelor. Că demonii nu se supun diavolului fără încuviinţarea lui Dumnezeu

Şi, ca să concluzionez totul din acest răspuns, demonii nu pot să vă facă rău, fraţilor, fără să primească îngăduinţă şi încuviinţare de la Dumnezeu, fie pentru păcatele voastre, fie ca Dumnezeu să vă facă mai încercaţi cu ispitele. Aşadar, zadarnic vă osteniţi slujind demonii prin vrăjitorii, deoarece aceştia au să facă întru totul ceea ce li se porunceşte de către Dumnezeu şi dacă îi slujiţi şi dacă nu-i slujiţi, cum spune Sfîntul Vasile cel Mare, interpretînd cugetarea aceea a lui Isaia care zice: „Domnul porunceşte poporului înarmat de luptă” (Isaia 13, 4); spune „să nu te temi de cel care loveşte (adică de diavol), ci roagă pe cel care porunceşte (adică pe Dumnezeu); să înveţe idolatrii, care spun că aduc jertfe demonilor răi, potolind astfel răutatea lor. Domnul porunceşte acestora, chiar de slujeşti, chiar de nu, ei vor face lucrul poruncit, iar să încalce limitele nu este posibil: nici nu sustrage din amărăciune, nici nu adaugă ceva de la el însuşi, ci a răspuns neapărat cu măsura permisă” (Sfîntul Vasile cel Mare, Tîlcuire la Cartea lui Isaia).
Ce spun: nu numai vouă demonii nu au putere să vă facă vreun rău fără încuviinţarea lui Dumnezeu, dar nici porcilor şi altor animale lipsite de judecată; şi acest lucru reiese din istoria pe care o menţionează Sfînta Evanghelie.
Să spun încă şi mai pe larg ? Nu numai diavolul nu poate să vă facă vreun rău, creştini, fără încuviinţarea lui Dumnezeu, dar nici aceştia înşişi, demonii, nu slujesc căpeteniei lor, diavolul, fără încuviinţarea şi îngăduinţa lui Dumnezeu; şi aceasta o mărturiseşte purtătorul de Dumnezeu, Sfîntul Maxim Mărturisitorul, spunînd: „fără dumnezeiasca îngăduinţă nici demonii înşişi nu pot să slujească la nimic diavolului... şi acest fapt îl arată desluşit pomenita scriere despre Iov, că deloc nu este cu putinţă ca diavolul să se apropie de Iov, fără voia dumnezeiască”.
Aşadar, fraţilor, lăsaţi pretextele acestea, pe care vi le strecoară diavolul ca să-l slujiţi prin vrăjitorii şi farmece, şi încetaţi să credeţi că vrăjitorii şi demonii au puterea să vă însănătoşească, întrucît ei cunosc dinainte ce aveţi să păţiţi. Încetaţi să credeţi că sînt vizite bune şi rele, zile bune şi rele, întîlniri bune şi rele. Ce faci, om fără minte ? Dacă tu întîlneşti fecioară sau călugăr, spui că ziua aceea este nerodnică. Şi dacă întîlneşti vreo desfrînată sau vreun orb sau vreun şchiop, prezici că întîlnirea este bună ? Vai de neştiinţa ţa! Ascultă ce-ţi spune Sfîntul Ioan Gură de Aur: că întîlnirea unui om nu face ziua rea, ci faptul că tu trăieşti în păcate. Aşadar, ori de cîte ori tu ieşi din casa ta, păzeşte-te numai de păcat şi să nu te temi nici chiar de diavol în persoană: „căci nu întîlnirea unui om face ca ziua să devină rea, ci vieţuirea în păcate; deci, ori de cîte ori ai ieşit, la un singur lucru veghează, să nu-ţi iasă în cale păcatul (căci acesta este cel care ne pune piedică), iar fără acesta, diavolul nu poate să ne vatăme cu nimic” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Despre statui, Cuvîntul XXI).[...]

Ce pedepse dă Dumnezeu vrăjitorilor

[...] Şi de ce spun eu numai o parte din lucruri? Mulţimi întregi de oameni şi cetăţi mari şi faimoase au fost lăsate pradă foametei, măcelurilor şi robiei şi nimicirii din cauza vrăjitoriilor. Astfel, Dumnezeu a pedepsit cu foamete şi cu moarte pe prezicătorii mincinoşi şi pe ghicitorii după zborul păsărilor, care se aflau în Ierusalim şi pe toţi aceia care băgau în seamă prezicerile şi cuvintele lor: „Prezicătorii minciunii prezic în numele Meu; nu i-am trimis şi nu le-am poruncit şi nu am grăit către ei, pentru că ei vă vestesc vedenii mincinoase şi preziceri şi prevestiri după zborul păsărilor şi presupuneri ale inimii lor vă profeţesc aceştia.” De aceea Domnul zice aşa despre prezicători: „Ei profeţesc în numele Meu, dar Eu nu i-am trimis; ei zic: «Sabie şi foamete nu va fi în ţara aceasta», dar de sabie şi de foamete vor pieri aceşti prooroci şi poporul căruia ei au proorocit. Vor fi risipiţi pe uliţele Ierusalimului de faţa săbiei şi a foametei şi nu va fi cineva care să-i îngroape” (Ieremia 14, 14-16).
Astfel, Ierusalimul, acea cetate împărătească şi mult iubită de Dumnezeu, a fost nimicit şi distrus pentru diferitele vrăjitorii şi farmece pe care le foloseau cetăţenii ei. Pentru aceasta a spus şi Solomon: „Căci şi de vechii locuitori ai pămîntului sfînt Te-ai scîrbit pentru făptuirea lucrurilor nelegiuite şi vrăjitoreşti şi pentru jertfele necuviincioase” (Înţelepciunea lui Solomon 12, 3-4).
Şi acea primă cetate împărătească, Ninive, a fost nimicită, şi ea, şi cetăţenii ei, pentru vrăjitoriile prin care lucrau, precum spune Naum: „O, cetate a vărsărilor de sînge, toată plină de minciună şi nedreptate... desfrînată frumoasă şi plăcută, meşteră în farmece, care vinde neamurile prin desfrînarea ei şi popoarele prin vrăjile ei” (Naum 3, 1 şi 4).
Iar acea mare cetate a Babilonului, pe neaşteptate a primit lipsa de copii, şi văduvia şi nimicirea, pentru mulţii vrăjitori pe care îi avea şi vrăjitoriile pe care le folosea, precum spune Isaia: „Fiică a Babilonului... acum vei avea pe neaşteptate acestea două într-o singură zi, asupra ta: văduvia şi lipsa de copii, prin vrăjitoria ta şi prin puterea descîntecelor tale... şi vei avea asupra ta pieirea, fără să fi avut vreme s-o prevesteşti” (Isaia 47, 1, 9, 11).

La ce pedepse supun pe vrăjitori canoanele

De acest fel sînt pedepsele la care Dumnezeu supune pe vrăjitori şi pe cei care aleargă la vrăjitori: Canoanele Sfîntelor Sinoade şi ale Sfinţilor Părinţi supun la diferite pedepse pe cei care folosesc vrăjitoriile. Al VI-lea Sfînt Sinod Ecumenic, în Canonul 61, stabileşte ca cei care se încredinţează pe ei înşişi prezicătorilor cu scopul să afle de la ei lucrurile tăinuite, pe care le doresc, să stea departe de Sfintele Taine timp de şase ani. La fel îi pedepseşte pe aceia care spun ursitele oamenilor şi pe prevestitorii după nori, pe cei care fac farmece şi pe cei care fac amulete sau care le poartă. Iar dacă aceştia nu se opresc de la asemenea vrăjitorii, ci stăruie în răutatea lor, porunceşte să fie separaţi cu desăvîrşire şi să fie excluşi din Biserica lui Hristos şi de la contactul cu creştinii. Şi acelaşi Sfînt Sinod Ecumenic afu­riseşte pe laicii care aprind focuri în prima zi a lunii şi le sar, iar pe cei sfinţiţi îi cateriseşte în Canonul 65. Sfîntul Sinod local de la Ankyra pe­depseşte la cinci ani, în canonul 24, pe acei creştini care aduc vrăjitori la casele lor ca să descopere vrăjitoriile pe care alţii le fac lor. Iar Sfîntul Sinod local de la Laodiceea exclude prin Canonul 36 din Biserica lui Hristos pe aceia care poartă amulete. Şi Sfîntul Vasile cel Mare, în Canonul 65 al lui, îi pedepseşte pe cei care fac vrăji şi pe cei care fac farmece ca şi pe cei care omoară în chip voit, adică îi ţine douăzeci de ani departe de Sfintele Taine. La fel, şi pe cei care s-au lăsat pe ei înşişi pradă prezicătorilor, în Canonul 72 al lui. Iar Sfîntul Grigorie de Nyssa, în Canonul 3 al lui, îi pedepseşte pe aceia care merg la prezicători, pentru desconsiderarea şi încălcarea credinţei lui Hristos, ca şi pe cei care-L tăgăduiesc în chip voit pe Hristos, adică să nu se împărtăşească în toată viaţa lor. Iar pe aceia care pentru vreo nevoie a lor şi constrîngere şi-au nesocotit sufletul şi au mers la vrăjitori îi pedepseşte ca şi pe cei care-L tăgăduiesc pe Hristos, în chinuri şi torturi, adică timp de nouă ani (să nu se împărtăşească). [...]

Ce trebuie să facă creştinii ca să se păzească de vrăjitorii

Pe lîngă faptul de a vă păzi de vrăjitorii şi de lucrarea demonilor şi a vrăjitorilor, să aveţi toţi, mici şi mari, bărbaţi şi femei, Cinstita Cruce, fie de lemn, fie de aramă, fie din alt material, atîrnată la gîtul vostru, precum citim în viaţa celor cinci sfinţi mucenici, că şi vechii creştini aveau crucea la gît. Şi, pentru aceasta, acel apostolic Pangratie, episcopul din Tauromenia, le dădea creştinilor pe care îi boteza şi o cruce de cedru, căci mult se teme diavolul şi demonii de chipul (forma) Cinstitei Cruci şi fug de acolo cînd o văd, precum ei înşişi (demonii) au mărturisit acest lucru. Căci întrebaţi fiind aceştia cîndva de către Sfîntul Ioan Vostrinos, care avea putere împotriva duhurilor necurate, de care lucruri ale lui Hristos se tem mai mult, au răspuns că se tem de cele trei: de crucea pe care o poartă creştinii la gît, de Sfîntul Botez şi de Dumnezeiasca Împărtăşanie, cum este pomenit în culegerile manuscrise pe care le-a făcut Ioan din Antiohia. De aceea mare apărare este şi faptul de a-şi face creştinii crucea de fiecare dată cînd beau apă sau încep orice lucru şi îndeletnicire, precum le porunceşte Sfîntul Chiril al Ierusalimului.
Mare armă şi scut împotriva diavolului este şi faptul de a avea creştinii Sfînta Evanghelie în casa lor, deoarece Sfîntul Ioan Gură de Aur spune că în casa aceea unde este Evanghelia acolo nu intră diavolul: „Căci dacă acolo în casă este aşezată Evanghelia, diavolul nu va îndrăzni să se apropie; cu mult mai mult, sufletul, purtînd în el asemenea înţelesuri, nu-l va atinge vreodată, nici nu vor năvăli asupra lui diavolul şi nici firea păcatului” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Cuvîntul 32 la Evanghelia după Ioan).[...]
Dacă pentru puţina credinţă a unor creştini, demonii arată unele năluciri la mormintele unor oameni sau la casele lor, sau în alt loc, acolo trebuie să fie chemat un preot să facă sfeştanie şi să fie stropit locul şi prin dumnezeiescul har să fie desfăcută lucrarea demonilor. Mai ales cînd un creştin are să ridice casă sau moară sau să construiască o barcă, să poftească preotul să facă sfeştanie şi să citească rugăciunea din cartea de rugăciuni pe temelia casei şi atunci să fie pusă temelia casei sau să fie construită barca. [...]
BIBLIOGRAFIE: Sfîntul Nicodim Aghioritul, Despre vrăjitorie, Editura Sophia, Bucureşti, 2003

CUVÎNTUL CUVIOSULUI PAISIE AGHIORITUL - DESPRE VRĂJITORIE

Vrăjitorii folosesc şi diferite lucruri sfînte

[...] - Părinte, lumea ne cere talismane.
- Mai bine să le daţi cruciuliţe atunci cînd vă cer talisman. Nu faceţi talismane, pentru că şi vrăjitorii fac acum talismane. Pun pe dinafară o iconiţă sau cruce, însă înăuntru au diferite vrăji. Oamenii văd icoana sau crucea şi se încurcă. Iată, cu cîteva zile mai înainte mi-au adus un talisman de la un turc, Ibrahim, care avea şi o cruce brodată pe deasupra. Am aflat şi despre un netemător de Dumnezeu că înfăşura diferite iconiţe şi înăuntrul lor punea păr, lemnişoare, cuie, mărgele etc. Şi cînd Biserica l-a luat la întrebări, a spus: „Sînt medium”, pentru că medium-urile sînt libere, şi astfel face ce vrea. Am spus unuia care a fost vătămat de acela: „Să te duci şi să te spovedeşti, pentru că ai primit înrîuriri diavoleşti.” S-a dus şi s-a mărturisit. După aceea a venit şi mi-a spus: „Nu am simţit nici o schimbare.” „Bre, nu cumva ai ceva la tine de la acel înşelat?” - îl întreb. „Da, îmi spune, am o cutiuţă ca o Evanghelie mică.” O iau, o deschid şi găsesc înăuntru diferite iconiţe înfăşurate. Desfac - desfac şi la mijloc erau nişte mărgele, păr şi ceva ca lemnul. Le-am aruncat şi s-a eliberat omul. Vezi ce maestru este diavolul!
Sărmanii oameni poartă astfel de talismane - chipurile, ca să fie ajutaţi - şi se chinuiesc. Pe acestea trebuie să le ardă şi cenuşa s-o îngroape adînc în pămînt sau s-o arunce în mare, apoi să meargă să se spovedească. Numai aşa se eliberează. [...]

Lucrările diavoleşti şi vrăjitoreşti

[...] Dar iată şi medium-urile cît rău fac! Nu ajunge că iau banii de la oameni, ci distrug şi familii. Merge, de pildă, unul la medium şi îi spune problema ce o are. „Ascultă, îi spune acela, o rudă de a ta care este puţin brunetă, puţin înaltă etc. ţi-a făcut vrăji.” Acesta caută să afle care din neamul lui are aceste trăsături. Va afla pe cineva care să semene puţin. „A, aceasta este, îşi spune, aceea care mi-a făcut vrăji”, şi-l cuprinde o ură mare împotriva ei. Aceea, sărmana, însă nu ştie nimic, poate să-l fi şi ajutat cîndva, iar acesta să fie înverşunat împotriva ei, să nu vrea nici să o vadă. Se duce din nou la medium, iar acela îi spune: „Acum trebuie să dezlegăm vraja. Şi ca s-o dezlegăm, trebuie să dai ceva bani.” „Ei, fiindcă le-a aflat, spune acesta, trebuie să-l răsplătesc!” Şi dă-i bani. [...]

Diavolul niciodată nu poate face binele

Părinte, un vrăjitor poate vindeca vreun bolnav?
- Vrăjitor şi să vindece un om bolnav! Pe unul care este scuturat de diavol, acesta îl poate face bine trimiţînd diavolul la altul. Pentru că vrăjitorul şi diavolul sînt asociaţi, şi de aceea îi spune diavolului: „Ieşi din acesta şi du-te în cutare.” Aşadar îl scoate pe diavol din acela şi, de obicei, îl trimite la vreo rudă de a lui sau cunoscut care a dat drepturi diavolului. După aceea cel ce a avut diavol spune: „Eu am suferit, dar cutare m-a făcut bine”, şi astfel se face reclamă. Şi în cele din urmă diavolul se învîrte pe la rude sau cunoscuţi. Dacă cineva, să presupunem, este ghebos din lucrare diavolească, vrăjitorul poate izgoni diavolul din acela, îl poate trimite în altă parte şi ghebosul se ridică drept. Dacă însă are gheba din betegeală, vrăjitorul nu-l poate face bine.
Unii mi-au spus despre o femeie că vindeca bolnavi folosind diferite lucruri sfînte. Cînd am auzit ce face, am rămas uimit de meşteşugul diavolului. Ţinea o cruce în mînă şi cînta diferite tropare. Cînta, de pildă, „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară” şi, cînd ajunge la „binecuvîntat este rodul pîntecului tău”, scuipa pe lîngă cruce, adică huleşte pe Hristos, şi de aceea o ajută tangalachi. Astfel, pe unii care sînt bolnavi, suferă de melancolie etc, din înrîurire diavolească, şi medicii nu-i pot face bine, ea îi vindecă, pentru că pe diavolul care pricinuieşte boala îl trimite în altul şi aceia se slobozesc de mîhnire. Şi mulţi o au de sfîntă! Îi cer sfaturi şi, puţin cîte puţin, le vatămă sufletul, îi distruge.
Este trebuinţă de multă luare aminte. Să fugi departe de vrăjitori şi de vrăji, precum fugi departe de foc şi de şerpi. Să nu încurcăm lucrurile. Diavolul niciodată nu poate face binele. Numai bolile pe care le pricinuieşte el însuşi, le poate vindeca.
Am auzit următoarea întîmplare: Un tînăr s-a încurcat cu un oarecare vrăjitor şi s-a îndeletnicit cu vrăjile. După o vreme s-a îmbolnăvit şi a ajuns la spital. Luni întregi a cheltuit tatăl său, pentru că nu aveau atunci asigurare, ca să afle ce are. Medicii nu-i aflau nimic. Devenise într-un hal fără de hal. Ce face atunci diavolul! Îi apare tînărului în chipul Sfîntului Ioan Botezătorul, pe care îl aveau de patron în acea parte, şi îi spune: „Te voi face bine, dacă tatăl tău îmi va zidi o biserică.” Copilul a spus tatălui său, iar acela, sărmanul, a spus: „Este copilul meu, voi da tot ce am, numai să se facă bine”, şi a făgăduit Sfîntului Ioan Botezătorul să-i zidească biserică. Diavolul a fugit şi copilul s-a făcut bine. Şi-a făcut ... minunea! Atunci tatăl spune: „Eu am făgăduit să zidesc biserica. Trebuie să-mi împlinesc făgăduinţa.” Nu aveau posibilităţi materiale şi, ca să zidească biserica, a vîndut tot pămîntul ce-l avea. Şi-a dat toată averea sa. Copiii i-au rămas pe drumuri. S-au revoltat şi au spus: „Nu ne trebuie Ortodoxia” şi s-au făcut martori ai lui Iehova. Îl vezi pe diavolul ce face? Se vede treaba că acolo nu existau martori ai lui Iehova şi a aflat vrăjmaşul un mod ca să se facă şi acolo.

Cînd prind vrăjile

- Părinte, oare vrăjile prind întotdeauna?
- Ca să prindă vrăjile, trebuie ca cineva să dea drepturi diavolului. Adică să dea pricină serioasă şi să nu se fi aranjat corect cu pocăinţa şi spovedania. De unul care se spovedeşte nu se prind vrăjile, de le-ai arunca cu lopata asupra lui. Pentru că, atunci cînd se spovedeşte şi are inimă curată, vrăjitorii nu pot lucra împreună cu diavolii ca să-l vatăme.
A venit odată la Colibă unul între două vîrste cu nişte aere... Cum l-am văzut de departe, am înţeles că are înrîurire diavolească. „Am venit să mă ajuţi, mi-a spus. Roagă-te pentru mine, că fac un an acum de cînd am nişte dureri înfricoşătoare de cap şi medicii nu află nimic.” „Ai diavol, i-am spus, pentru că i-ai dat drepturi să intre în tine.” „Nu am făcut nimic”, mi-a spus. „Nu ai făcut nimic?, îi spun. Nu ai înşelat o fată? Ei, ea s-a dus şi ţi-a făcut vrăji. Du-te şi cere iertare de la fată, apoi spovedeşte-te şi să-ţi citească exorcisme ca să-ţi afli sănătatea. Dacă tu nu-ţi dai seama de greşala ta şi nu te pocăieşti, toţi duhovnicii lumii de s-ar aduna şi s-ar ruga pentru tine, diavolul tot nu va pleca.” Atunci cînd vin astfel de oameni, cu astfel de aere, le vorbesc deschis. Au nevoie de o zguduitură bună ca să-şi revină.
Un altul mi-a spus că femeia lui are diavol. Stîrneşte mereu scandaluri în casă. Se scoală noaptea, îi scoală pe toţi, le răstoarnă pe toate. „Tu te spovedeşti?” îl întreb. „Nu”, îmi spune. „Trebuie să fi dat drepturi diavolului”, îi spun, „nu s-a făcut asta din senin.” În cele din urmă am aflat că s-a dus la un hoge, care i-a dat ceva să stropească în casă pentru noroc şi ca să-i meargă bine la serviciu, şi nici măcar n-a dat vreo însemnătate acestui lucru. După aceea diavolul treiera prin casa lui.

Cum se dezleagă vrăjile

- Părinte, dacă prind vrăjile, cum se dezleagă ele?
- Prin pocăinţă şi spovedanie. De aceea trebuie ca mai întîi să se afle pricina pentru care au prins vrăjile, să-şi înţeleagă omul greşala, să se pocăiască şi să se spovedească. Cîţi nu vin acolo la Colibă chinuiţi pentru că li s-au făcut vrăji, şi-mi spun: „Fă rugăciune, ca să mă uşurez de chin!” îmi cer ajutorul, fără să caute şi să afle de unde a început răul, ca să-l îndrepte. Adică să afle în ce au greşit de au prins vrăjile, iar apoi să se pocăiască, să se spovedească, pentru ca să le înceteze chinul.
- Părinte, atunci cînd omul căruia i s-au făcut vrăji ajunge într-o astfel de stare încît nu se poate ajuta singur pe sine, nu se poate spovedi, etc, îl pot ajuta alţii?
- Pot chema preotul acasă să-i facă Sfîntul Maslu sau aghiazmă. Să-i dai să bea aghiazmă, ca să dea răul puţin înapoi şi să intre puţin Hristos înlăuntrul lui. Aşa a făcut o mamă cu copilul ei şi l-a ajutat. Îmi spusese că fiul ei suferea mult, pentru că i se făcuseră vrăji. „Să se ducă să se spovedească”, i-am spus. „Părinte, cum să meargă să se spovedească în starea în care este?”, mi-a spus. „Atunci spune-i duhovnicului tău, îi spun, să vină acasă, să facă aghiazmă şi să-i dea fiului tău să bea aghiazmă. Dar oare o va bea?.” „O va bea”, îmi spune. „Ei, să începi de la aghiazmă, îi spun, şi după aceea încearcă să-l faci pe copil să vorbească cu preotul. Dacă se va spovedi îl va arunca pe diavolul cît colo.” Şi într-adevăr m-a ascultat şi a fost ajutat copilul. După puţin timp s-a putut spovedi şi s-a făcut bine.
O altă femeie, sărmana, ce a făcut? Bărbatul ei s-a încurcat cu nişte vrăjitori şi nici cruce nu voia să poarte. Ca să-l ajute puţin, a cusut pe gulerul sacoului său o cruciuliţă. Odată, cînd trebuia să treacă pe un pod de cealaltă parte a unui rîu, cum a călcat pe pod, a auzit o voce spunîndu-i: „Taso, Taso scoate sacoul, ca să trecem împreună peste pod.” Din fericire era frig şi el a spus: „Cum să-l scot? Mi-e frig!” „Scoate-l, scoate-l, să trecem”, a auzit aceeaşi voce. Măi, şi diavolul acesta! Voia să-l arunce de pe pod în apă, dar nu putea pentru că avea cruciuliţa asupra lui. Totuşi, în cele din urmă, l-a aruncat acolo într-un loc. Între timp ai lui l-au căutat toată noaptea şi l-au găsit pe sărmanul acela căzut pe pod. Dacă nu era frig şi-ar fi scos sacoul şi diavolul l-ar fi aruncat în mijlocul rîului. L-a păzit crucea ce o avea pe reverul său. Credea şi sărmana lui femeie. Dacă nu ar fi avut credinţă, ar fi procedat aşa?

Împreună-lucrarea vrăjitorilor cu diavolii

- Părinte, un om care are sfinţenie nu poate demasca sau frîna un vrăjitor?
- Cum să-l frîneze? Dacă spui unuia care are puţină frică de Dumnezeu să ia aminte, pentru că aşa cum trăieşte nu merge bine, şi tot nu iese din ale lui, cu cît mai mult vrăjitorul, care lucrează împreună cu diavolul. Unuia ca acesta ce să-i faci? Îi vei spune unele lucruri, dar el tot cu diavolul va fi. Nu se poate face nimic. Numai atunci cînd vrăjitorul este înaintea ta şi tu rosteşti rugăciunea, în clipa aceea diavolul se poate încurca şi vrăjitorul să nu-şi poată face treaba sa.
Cineva avea o problemă şi, un vrăjitor, care era şi mare escroc, s-a dus acasă la el să-l ajute. Acela rostea rugăciunea. Sărmanul era un om simplu, nu ştia că celălalt este vrăjitor, şi de aceea a intervenit Dumnezeu. Şi să vedeţi ce a îngăduit Dumnezeu, pentru ca să-şi dea seama! Vrăjitorul a început să fie bătut de diavoli şi cerea ajutor de la omul la care a venit să-i rezolve problema.
- Părinte, acela îi vedea pe diavoli?
- Omul acela nu-i vedea pe diavoli, vedea o scenă. Vrăjitorul striga „ajutor”, făcea tumbe, cădea jos, ridica mîna ca să-şi apere capul. Pentru că să nu credeţi că vrăjitorii o duc bine şi că diavolii le fac întotdeauna hatîrul. Faptul că s-au lepădat odată de Hristos, asta le este de ajuns. La început vrăjitorii fac contracte cu diavolii, ca să-i ajute, şi diavolii se supun, pentru cîţiva ani, poruncilor. După aceea însă le spun: „Acum să ne mai ocupăm de voi?” Mai ales atunci cînd magii nu reuşesc sa facă ceea ce vor diavolii, ştiţi ce păţesc după aceea?
Îmi aduc aminte că odată, pe cînd discutam lîngă Colibă cu acel vrăjitor tînăr din Tibet, deodată s-a ridicat, mi-a prins mîinile şi mi le-a întors la spate. „Să vină acum Hagi-Efendi (Sfîntul Arsenie Capadocianul) să te scape”, mi-a spus. „Bre diavole, hai, pleacă de aici”, i-am spus, şi l-am aruncat jos. Auzi colo, să-l hulească pe Sfîntul! Apoi a venit să mă lovească cu piciorul, dar nu a reuşit, pentru că piciorul s-a oprit lîngă gura mea. M-a păzit Dumnezeu. L-am lăsat şi am intrat în chilie. După puţină vreme îl văd venind plini de spini pe el. „Satana m-a pedepsit pentru că nu te-am biruit. M-a tîrît prin rugi”, mi-a spus.
Puterile negre ale întunericului sînt slabe. Oamenii le fac puternice prin îndepărtarea lor de la Dumnezeu, dînd astfel drepturi diavolului. [...]

Cu mîndria luciferică omul se poate îndrăci

[...]- Părinte, adică mîndria poate duce la îndrăcire? - Da. Să presupunem că cineva face o greşală şi se îndreptăţeşte pe sine. Dacă ceilalţi îi spun un cuvînt ca să-l ajute, spune că îl nedreptăţesc, crede că este mai bun decît aceia şi îi judecă. Apoi începe încet-încet să-i judece şi pe Sfinţi. Mai întîi pe cei mai noi, apoi şi pe cei mai vechi: „Acela nu a făcut minuni, celălalt a făcut aceea...” Apoi după puţin înaintează şi începe să judece Sinoadele: „Şi Sinoadele în felul în care au hotărît...”, prin urmare, nici Sinoadele nu sînt vrednice de cinstire, după părerea lui. Şi în cele din urmă ajunge să spună: „Şi Dumnezeu de ce a făcut asta aşa?” Ei, cînd omul ajunge în punctul acesta, nu înnebuneşte, ci se îndrăceşte. [...]

Îndrăciţii reacţionează la orice este sfînt

[...] - Părinte, cum ne putem da seama dacă cineva este îndrăcit şi nu bolnav psihic?
- De aceasta îşi poate da seama şi un medic simplu, dar evlavios. Cei care au diavolul sar în sus atunci cînd se apropie de ceva sfînt. Astfel se vede clar că au diavol. De le dai puţină aghiazmă sau dacă îi însemnezi cu sfînte moaşte, se împotrivesc, deoarece diavolul este înghesuit înlăuntrul lor. Iar cei ce suferă de boală psihică nu se împotrivesc deloc. Chiar dacă porţi cruce şi te apropii de cei îndrăciţi, aceştia se neliniştesc şi se tulbură. Odată, la o priveghere în Sfîntul Munte, nişte Părinţi mi-au spus că le spune gîndul cum că un oarecare mirean, care era acolo, are diavol. M-am aşezat în strana alăturată şi am lipit de el crucea mea, ce avea din Sfîntul Lemn. A sărit în sus şi s-a dus în altă parte. Cînd a mai plecat din lumea care era în biserică, m-am dus iarăşi lîngă el. A făcut la fel. Atunci am înţeles că într-adevăr avea diavol.
Cînd îmi aduc la Colibă copii şi îmi spun că au diavol, ca să mă încredinţez dacă sînt îndrăciţi, de multe ori iau o părticică din sfintele moaşte ale Sfîntului Arsenie şi o ascund în palmă. Şi să vedeţi, deşi am amîndouă palmele închise, copilul, dacă are diavol, se uită cu frică la mîna în care ţin sfintele moaşte. Iar dacă nu are diavol, ci, de pildă, vreo boală a creierului, nu reacţionează deloc. Alteori le dau apă în care mai înainte băgasem părticica de sfintele moaşte şi, dacă au diavol, nu o beau, se îndepărtează. Unui copil îndrăcit i-am dat odată mai întîi dulciuri, ca să i se facă sete, şi după aceea i-am adus din acea apă. „Lui Ionică o să-i dau cea mai bună apă”, i-am spus. Cum a gustat puţin, a început să strige: „Apa asta mă arde. Ce are în ea?” „Nimic”, îi spun. „Ce-mi faci? Mă arde”, a strigat. „Nu te arde pe tine, pe altcineva îl arde”, îi spun. Îl însemnam cu semnul crucii pe cap, şi dădea din mîini şi din picioare... Păţise o criză de îndrăcire. Diavolul îl făcuse ghem. [...]

Ajutor pentru cei îndrăciţi

[...]- Părinte, deasa Împărtăşanie îi ajută pe cei îndrăciţi?
- Pentru cei care s-au născut îndrăciţi, nefiind ei vinovaţi de aceasta, deasa Împărtăşanie este medicamentul cel mai eficient. Unii ca aceştia au o plată foarte mare, dacă nu murmură, pînă cînd se vor elibera, cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Sînt mucenici, dacă rabdă; de aceea se şi impune ca ei să se împărtăşească adesea; însă unul care s-a îndrăcit din propria lui neatenţie, trebuie să se pocăiască, să se spovedească şi să se nevoiască pentru ca să se vindece, şi să se împărtăşească atunci cînd trebuie, cu binecuvîntarea duhovnicului lui. Dacă se împărtăşeşte fără să se pocăiască şi fără să se spovedească, se va îndrăci şi mai rău. Odată l-au dus pe un îndrăcit să se împărtăşească şi a scuipat Sfînta Împărtăşanie. Hristos S-a jertfit, a primit să-i dea Trupul şi Sîngele Lui şi acesta să le scuipe! Înfricoşător! Vedeţi că diavolul nu primeşte ajutor?
- Părinte, putem da numele lor să fie citite la Proscomidie?
- Da, desigur. Cei îndrăciţi se folosesc mult atunci cînd preoţii citesc cu durere numele lor la Proscomidie.
- Părinte, atunci cînd cineva care s-a îndrăcit se pocăieşte, se spovedeşte, se împărtăşeşte, dar influenţa diavolească nu scade, ce se întîmplă?
- Nu scade, pentru că în acela încă nu s-a întărit starea cea duhovnicească. Dacă Dumnezeu l-ar ajuta imediat să se slobozească de această influenţă diavolească va aluneca iarăşi îndată. De aceea Dumnezeu, din multă dragoste îngăduie ca răul să cedeze încet-încet. Astfel omul şi plăteşte - ispăşindu-şi prin pătimire păcatele - şi îşi şi întăreşte starea sa duhovnicească. Cu cît acela îşi întăreşte starea sa duhovnicească, cu atît cedează şi răul. De el însuşi depinde cît de repede se va slobozi de înrîurirea diavolească. Odată m-a întrebat tatăl unui copil ce avea diavol: „Cînd se va face bine copilul meu?” „Atunci cînd tu te vei întări într-o stare duhovnicească, îi spun, va fi ajutat şi el.” Sărmanul copil, deşi trăia duhovniceşte, tatăl lui se împotrivea şi-i spunea că va înnebuni dacă nu-şi va schimba viaţa. Şi a început el însuşi să-l ducă pe copil la case de toleranţă, şi atunci copilul a alunecat şi s-a îndrăcit. Atunci cînd l-a stăpînit diavolul, se năpustea asupra mamei lui cu intenţii urîte. Sărmana mamă a fost nevoită să plece într-o insulă, ca să scape. Tatăl se pocăise şi încerca să trăiască duhov­niceşte, dar copilul nu se făcea bine. Abia atunci după ce a mers pe la toate locurile de închinare, a învăţat toate vieţile Sfinţilor şi s-a întărit duhovniceşte, numai după aceasta copilul lui s-a făcut bine.

Despre exorcisme

- Părinte, astăzi au adus o îndrăcită şi ne-au rugat să-i spunem preotului să-i citească exorcisme. Ce să facem?
- În cazul acesta e mai bine să le spuneţi să rînduiască aceasta duhovnicul ei. Dacă a intrat diavolul în ea înseamnă că sau ea, sau părinţii ei au făcut un oarecare păcat greu, şi i-au dat drepturi, pentru că păcatul îl aduce pe diavol. Dacă nu se pocăiesc şi nu se mărturisesc, nu pleacă păcatul şi, prin urmare, nu pleacă nici diavolul. Sau poate şi pentru un alt motiv a îngăduit Dumnezeu să se îndrăcească.
- Părinte, îndrăciţii sînt ajutaţi prin exorcisme?
- Depinde. Exorcismele ajută atunci cînd se citesc la un copilaş îndrăcit, care nu a dat drepturi diavolului şi nu ştie încă despre spovedanie, sau la unul mare care şi-a pierdut minţile şi nu se poate mărturisi. Atunci cînd cel îndrăcit este în toate minţile, trebuie mai întîi să se ajute aflînd în ce a greşit de s-a îndrăcit, să se pocăiască, să se spovedească şi după aceea, dacă trebuie, să i se citească exorcisme. Pentru că şi numai prin rugăciunea de iertare poate fugi diavolul. [...]

Îndrăciţii suferă mucenicia

[...] Desigur, poate va spune cineva că există oameni care fac o mulţime de păcate şi totuşi nu se îndrăcesc. Cum de se întîmplă aceasta? Cînd omul a ajuns la nesimţirea desăvîrşită, atunci nu mai este atacat de diavolul, pentru că Dumnezeu vede că nu mai poate fi ajutat. Trebuie să ştim că atacul pricinuit din lucrare diavolească este, într-un anume fel, un dar al lui Dumnezeu pentru omul păcătos, ca să se smerească, să se pocăiască şi să se mîntuiască. [...]

Visele sînt înşelătoare

[...]- Părinte, din vise poate prevedea cineva ceva ce i se va întîmplă?
- Nu, nu daţi atenţie viselor. Fie plăcute, fie neplăcute de sînt, nu trebuie să credem în ele, pentru că există primejdia înşelării. Nouăzeci şi cinci la sută din vise sînt înşelătoare. De aceea Sfinţii Părinţi spun să nu le dăm atenţie. Foarte puţine vise sînt de la Dumnezeu, dar şi acestea, ca să le explice cineva, trebuie să aibă curăţie şi alte condiţii, precum Iosif (Facerea 37, 5-11) şi Daniil care aveau harisma de la Dumnezeu. Îţi voi spune, i-a spus Daniil lui Nabucodonosor, - şi ce vis ai văzut şi ce înseamnă (Daniel 2, 25-46). Dar la ce stare a ajuns! Era între lei şi leii, cu toate că erau flămînzi, nu s-au atins de el (Daniel 6, 16 ş.u.), Avacum i-a dus de mîncare şi acela a spus: Şi-a adus aminte de mine Dumnezeu? (Daniel, Bel şi balaurul 1, 45). Dacă nu Şi-ar fi adus aminte Dumnezeu de prooroc, cine şi-ar fi adus aminte de el?
- Părinte, unii oameni nu au vise.
- Mai bine că nu au. Nu cheltuiesc nici pe bilete, nici pe benzină. În vise vezi într-un minut ceva a cărui vizionare ar fi durat în realitate ceasuri, zile, pentru că se suprimă timpul. Iată, din aceasta poate pricepe oricine psalmul: O mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, sînt ca ziua de ieri, care a trecut (Psalmi 89, 4).

Atenţie la vedenii

- Părinte, atunci cînd oamenii ne povestesc vedenii, sau că au văzut un sfînt etc. ce să le spunem?
- Este bine să le spuneţi să fie rezervaţi. Asta este mai sigur, pentru că nu pot toţi să deosebească dacă o vedenie este de la Dumnezeu sau de la diavolul.
Chiar de la Dumnezeu de ar fi vedenia, omul nu trebuie s-o primească. Dumnezeu este mişcat, într-un fel, atunci cînd vede că făptura Sa nu primeşte vedenia, deoarece asta arată că are smerenie. Dacă într-adevăr era sfînt cel ce s-a arătat, Dumnezeu ştie, după aceea, să înştiinţeze şi în alt mod sufletul şi să-l povăţuiască la ceea ce vrea. [...]

Harismele ieftine ale celor înşelaţi

- Părinte, de ce oamenii merg adeseori, cu vreo problemă ce o au, la cei înşelaţi?
- Pentru că diavolul are harisme ieftine şi de la ei le iau uşor. Cele pe care aceia le spun oamenilor ca să le facă nu sînt grele şi le odihnesc patimile lor. În loc să se pocăiască pentru păcatele ce le fac în lume, şi să meargă la un duhovnic să se mărturisească, află nişte înşelaţi, adică pe diavolul, şi îi cer lui să le rezolve problema lor. După aceea se chinuiesc şi nu-şi dau seama că i-a legat diavolul şi le dă comandă. [...]

Metempsihoză

- Părinte, cum oare unii oameni, chiar şi cultivaţi, cred în metempsihoză?
- Metempsihoză (sau reîncarnarea) este teoria rătăcită potrivită căreia sufletul, după moartea trupească, intră în alt trup omenesc sau de animal şi străbate astfel un ciclu nesfîrşit de morţi şi renaşteri. Le convine oamenilor, şi mai ales ateilor şi necredincioşilor. Este viclenia cea mai mare a diavolului. Diavolul îi ţine într-o viaţă de păcat cu gîndul că sufletul vine şi revine în această lume. „Ei dacă de data aceasta nu reuşeşti, le spune diavolul, vei reveni în viaţă şi vei reuşi a doua oară. Şi dacă iarăşi nu reu­şeşti, vei veni, vei reveni, vei evolua....” De aceea unii ca aceştia şi spun: „Nu-i nimic dacă fac şi acest păcat” şi nu le pasă; trăiesc fără luare aminte, nu se pocăiesc. Vezi cum îi orbeşte diavolul şi cum îi prinde în iad! Nu am văzut o viclenie şi o artă mai mare a diavolului ca aceasta, pentru ca să-i adune pe oameni în iad! Şi dacă diavolul te prinde bine o dată, oare te va mai lăsa să te întorci înapoi? Aceasta este teoria cea mai rea dintre toate teoriile hinduiste. [...]

Nessun commento:

Posta un commento