DARUL SFÎNT AL VIEŢII ŞI COMBATEREA PĂCATELOR ÎMPOTRIVA ACESTUIA

Aspecte ale naşterii de prunci în lumina moralei creştine ortodoxe

Poemul vieţii intrauterine a pruncului, dovada „biologică” a intervenţiei divine în actul procreaţiei.

Minunea zămislirii unui prunc, în sînul matern, priveşte poemul şi drama vieţii intrauterine dintre concepere şi implantare (nidaţie). Cu unirea celor două celule germinative, masculină şi feminină, începe un proces complicat, de creştere şi dezvoltare, care nu se încheie pînă la moartea persoanei respective, mulţi ani mai tîrziu. Fenomenul la care ne referim prezintă o anume dinamică internă. Două pronuclee rezultate, în acest proces, din cele două celule germinative, cu cîte 23 de cromozomi, se măresc şi-şi pierd membrana. În decurs de 12 ore ele se unesc de aşa manieră, încît ovulul fertilizat, numit din acest moment „zigot”, (dar persoană umană propriu-zisă), deţine în mod necesar 23 de perechi de cromozomi, provenite de la cei 2 părinţi, şi astfel se poate dezvolta, descoperindu-se progresiv imaginea unui copil. Puţine fapte din biologie sînt mai emoţionante şi mai importante în implicaţii, prezente şi viitoare, cum este prima diviziune a zigotului în două părţi egale. Prin acest proces, dintr-un singur ovul fertilizat vor rezulta mai multe trilioane de celule ale copilului, de la zămislire şi pînă în momentul naşterii. Fiecare celulă fiică este identică, ca atare, în alcătuirea cromozomială, respectiv în potenţialul ereditar, cu zigotul originar. Astfel, fiecare celulă a copilului, care se dezvoltă intrauterin, conţine, un număr egal de cromozomi, de la fiecare părinte, şi tocmai aceşti cromozomi sînt cei care poartă unităţile ereditare, cunoscute şi ele cu denumirea de „gene.” Codul genetic despre care e vorba este, prin originea şi structura lui, individual şi, în sensul acesta, absolut unic în întreaga existenţă. Acest cod mărturiseşte de la sine, dincolo de unicitatea şi individualitatea sa, independenţa copilului faţă de mama în sînul căreia a apărut, el fiind o persoană umană propriu-zisă. Tot prin acest cod, într-o manieră chiar materială, copilul îşi afirmă dreptul la viaţă conferit lui de către Creator. Prima diviziune a zigotului are loc la aproximativ 36 de ore, iar a doua diviziune este realizată la două zile de la concepere. În puţine zile, ajunge la un număr suficient de celule pentru a forma o sferă numită „morulă”, înfăşurată, la rîndul ei, într-un înveliş transparent numit „zonă pellucidă.” E important de subliniat faptul că celulele morulei sînt integrate funcţional. Ele şi-au pierdut de acum o parte din independenţa lor şi, dacă o celulă ar fi separată de celelalte, nu ar mai putea da naştere altor celule individuale separat. Cînd numărul celulelor creşte, atunci molecula de pe locul în care a fost fertilizat ovulul, după aproximativ 3 zile, ajunge, printr-o deschizătură îngustă, în cavitatea uterină. Această cavitate este, metaforic vorbind, sînul mamei. Pînă la implantare în acest sîn, embrionul îşi trăieşte faza sa numită „embriotropă.” În cazul că, în această fază, inter­vin substanţele contragestive hormonale (pilula), se produce aşa-zisa distrugere a „endometrului”, membrana internă a uterului, aducînd cu sine nimicirea oului (embrionului). Astfel se împiedică trecerea la o nouă fază a vieţii umane, cunoscută şi ea sub denumirea de faza „histotropă.” Ultima fază a vieţii embrionului căruia urmează implantarea, respectiv nidaţia, este cea „hematotropă”. În care embrionul ajunge a se hrăni cu sîngele mamei.

Este uşor de văzut, urmărind acest poem, că actualul început al vieţii trebuie considerat a fi, în mod indiscutabil, momentul conceperii. Implantarea este pur şi simplu un alt pas pe drumul stabilit de primul moment al conceperii. Prin urmare, putem afirma că nu întîmplător au vorbit în acest sens Sfinţii Părinţi despre concepere ca origine a vieţii umane intrauterine, deşi nu cunoşteau din punct de vedere ştiinţific aproape nimic în această privinţă. Fără microscoape sau tehnologii moderne, ei cunoşteau prin harul Sfîntului Duh că viaţa începe în momentul miraculos al unirii celor două pronuclee în procesul fecundaţiei. Marele Vasile, în numele Sfîntei Biserici, a afirmat categoric necesitatea protecţiei copilului nenăscut, aflat în diferite etape ale sarcinii, cum este şi aceea „embriotropă”, cea mai expusă primejdiilor proavorţioniste de azi. În felul acesta, el declară textual: „Noi nu facem o distincţie precisă între un fetus care a fost deja format şi unul care încă nu a fost format.” Aceste cuvinte, în zilele noastre, sînt confirmate ştiinţific, atestîndu-se, cu deplină evidenţă, că viaţa umană începe la zămislire şi se continuă pînă la moarte, fie în sînul mamei, fie în viaţa pe care noi o numim de toate zilele. [...]

Atitudini creştine faţă de contracepţie, în trecut şi astăzi

Ce ar fi în realitate o căsătorie a cărei scop e eludat, dacă nu „o formă legală a prostituţiei, o asociere a două pofte trupeşti înhămate ca să se desfăteze sub oribile aparenţe, într-un fel de desfrîu rînduit şi îngăduit de lume?.” Recunoaştem uşor, în aceste expresii, cuvintele foarte aspre pe care Fericitul Augustin le adresează „egoismului carnal.” Numind acest păcat „fraudă reciprocă”, Augustin refuză să-i numească soţi pe complici, deoarece căsătoria nu mai păstrează nimic din adevărata ei menire. „Această cruzime destrăbălată sau destrăbălare crudă ajunge uneori pînă acolo încît caută doctorii pentru sterilitate şi, dacă nu reuşesc, caută să ucidă fătul încă în pîntece.” În aceşti termeni se pronunţă, în Răsărit, şi Sfîntul Nicodim Aghioritul, în „Carte folositoare de suflet.” [...]

Motivele instaurării sterilităţii voluntare şi consecinţele lor

Raţiunile pentru care se căsătoresc oamenii societăţii de astăzi vorbesc de la sine. Oricare pot să fie acestea, numai nu pentru a avea copii şi a realiza scopurile căsătoriei conferite de morala tradiţională. Vanitatea, pofta de îmbogăţire, pentru a asocia două patrimonii, pentru a legitima un copil natural, pentru a pune în rînduială o veche legătură, pentru a beneficia de pensii, pentru a pune sfîrşit unei vieţi licenţioase de care cineva se satură, acestea sînt motivele celor mai multe căsătorii. [...]

Contracepţia premergătoare pruncuciderii

Cercetătorii preocupaţi de problema socială şi morală a avortului, din viaţa modernă, îl tratează ca atare în cadrul general al sterilităţii voluntare. „Extensiunea practicilor anticoncepţionale este însoţită totdeauna de creşterea numărului avorturilor.” Nici nu poate fi altfel. Cînd din neglijenţă, nebăgare de seamă sau accident, „precauţia” n-a oprit, cum se aştepta transmiterea vieţii, e logic să se caute a se corija greşeala printr-un alt mijloc foarte simplu, devenit aproape inofensiv. [...]

Avortul, păcatul care pătrunde în visteriile vieţii

A vorbi despre avort înseamnă a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare păcat pe care îl poate săvîrşi cineva în lume. La începutul creştinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai, grave: apostazia (lepădarea de credinţă, n.n.), uciderea şi desfrînarea. Avortul pare a fi sinteza acestor trei păcate, şi încă ceva mai mult. El e ultima pecete a condamnării la dispariţie a iubirii conjugale. [...]

Motivele condamnării avortului de către Biserica Ortodoxă

[...] Venim în apărarea copilului, din momentul conceperii sale, la această oră, în care bilanţul unui sfîrşit de secol ne avertizează că, în societatea noastră de tip european postcreştină şi deplin secularizată, sub auspiciile industriei avortului, crima colectivă s-a generalizat. Într-o ţară, bunăoară, cu aproximativ 23 de milioane de locuitori, sînt omorîţi prin avort peste un milion de copii în fiecare an. În faţa acestei situaţii, creştinii zilelor noastre, nu pot să rămînă în expectativă. E momentul să se întrebe dacă mai există un drept al copilului. După cum este momentul să se ştie ce au ei de făcut, înainte de a cădea sub osînda generaţiilor viitoare. Dar, mai înainte încă, sub osînda lui Dumnezeu. [...]

Avortul - opunere vădită la porunca divină a transmiterii vieţii

[...] Avortul este opunerea premeditată şi categorică la porunca divină de transmitere a vieţii. El înseamnă egoism şi lipsă de dragoste, atac şi boicot împotriva vieţii umane. Porunca „să nu ucizi” îşi află temeiul în dreptul absolut pe care-l are Dumnezeu şi pe care îl conferă vieţii omeneşti ca privilegiu al ei. Justificările medicale, etico-psihologice, social-profesionale ale avortului în contextul căsătoriei nu sînt esenţiale. Pentru creştini a ucide este întotdeauna un rău, oricare ar fi circumstanţele. Chiar şi aşa-zisul caz al unui avort medical, prin care se încearcă a se justifica posibilitatea salvării mamei, responsabilitatea săvîrşirii acestui act atrage după sine conştiinţa că uciderea rămîne veşnic ucidere. [...]

Cine sînt vinovaţii crimei privind avortul?

Pentru femeia care a săvîrşit un avort (şi a supravieţuit), mila şi durerea care au urmat acestui act sînt mult mai dureroase şi mai amare decît orice pedeapsă care ar putea fi prescrisă de către Biserică. Totuşi, cea mai mare vină îi revine ei. Există preoţi care relatează despre femei care suferă de pe urma avortului şi după numeroase spovedanii şi dezlegări. Datoria Bisericii faţă de aceşti suferinzi sărmani este de a-i aduce la pace cu ei înşişi şi cu Dumnezeu, curăţindu-i de amăgirea că ar fi nevrednici de iertarea lui Dumnezeu şi de mîntuire. A aduce pacea lui Dumnezeu unei femei astfel vătămate este o muncă duhovnicească, spirituală, de ani de zile. Acesta este fructul amar pentru cea de a doua victimă a avortului - femeia. Totuşi, pe lîngă fiecare femeie care a săvîrşit avort, mai există sute, poate mii, care au contribuit la păcatul la suferinţa ei şi la moartea copilului şi care poartă, nu mai puţin decît femeia (şi uneori mai mult decît ea), povara vinovăţiei. Şi aceştia dacă sînt ortodocşi, trebuie să vină înaintea lui Dumnezeu cel milostiv în Sfînta Taină a Spovedaniei, să se căiască şi să nu repete faptele lor păcătoase. Aceştia sînt: 1. Corpul medical care îndeplineşte procedurile de avort; 2. Corpul social de menţinere a ordinii, ca şi alţi lucrători din cabinetele avorţioniste, care toţi permit ca aceste fapte de ucidere a copiilor şi de desacralizare a femeii să fie săvîrşite în continuare; 3. Politicienii care au votat legislaţia avorţionistă ca şi cei care sînt prea timizi, neinteresaţi sau ambiţioşi ca să lupte pentru menţinerea vieţii; 4. Asistenţii sociali care le-au sfătuit pe femei să săvîrşească avort, trimiţîndu-le în mîinile ucigaşilor; 5. Judecătorii şi avocaţii care folosesc sistemul judiciar pentru a promova avortul un „drept” şi care persecută pe aceia care luptă împotriva uciderii celor nenăscuţi; 6. Membrii mass-media care ascund realitatea avortului, spunînd jumătăţi de adevăr, şi care mint pentru a adormi poporul, astfel ca acesta să accepte avortul ca pe un „drept” şi o „necesitate socială”; 7. Cei care sînt „ortodocşi” doar duminică dimineaţa, iar în restul timpului, în lumea din afara Bisericii, se consideră „neutri” sau chiar susţinători ai aşa-zisei „proalegeri”, ajutîndu-i cu toate resursele lor pe avocaţii avortului; 8. Cei care sînt directori de fundaţii, de corporaţii sau de companii şi care susţin cu capital pe puternicii şi influenţii avocaţi ai avortului, cum ar fi „Organizaţia Naţională a Femeilor” din America; 9. Cei care lucrează în companiile care fabrică uneltele de aspirat, unelte care au unica menire de a-i dezmembra şi ucide pe copii din pîntecele mamei; şi, de asemenea cel care lucrează în crematoriile în care sînt arse trupurile fetuşilor extraşi; 10. Cei ai căror bani şi resurse reproduc prostaglandină şi alte mijloace de promovare a avortului, cum ar fi IUD, apoi a aşa-numitei „pilule de control al naşterilor”, cît şi pesticidul uman RU-486; 11. Cei care promovează, sfătuiesc, ori/şi efectuează experimente asupra copiilor vii din pîntecele mamelor, ca şi asupra celor care au fost avortaţi pentru a fi folosiţi în cadrul aşa-numitelor „cercetări pe ţesut fetal”; 12. Cei care lucrează şi/sau susţin cabinetele de „planificare familială”, cabinete care sînt promotorii şi apărătorii cei mai bogaţi şi mai mari ai avortului din întreaga lume. Mai mult, este necesar să se descopere dacă cineva susţine o organizaţie, după cît se pare fără legătură cu avortul, dar care îl sprijină. [...]

Sensul avortului ca deicid

Păcatul avortului provocat este atît de mare încît se poate numi şi deicid, respectiv uciderea lui Dumnezeu. E un mod metaforic de a vorbi, dar profund real. Felul în care Hristos-Domnul se identifică oarecum cu omul, copil sau adult, ne este descoperit de Mîntuitorul Însuşi. În pilda judecăţii viitoare pe care a rostit-o înainte de patima Sa, adresîndu-se celor „de-a stînga”, destinaţi pedepsei veşnice, El se exprimă astfel: „Atunci va zice şi celor de-a stînga: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămînd am fost şi nu Mi-aţi dat să mănînc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţe şi nu M-aţi cercetat.” Atunci vor răspunde şi ei zicînd: „Doamne, cînd Te-am văzut flămînd, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?” El însă le va răspunde zicînd: Adevărat zic vouă: Întrucît nu aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut (Matei 25, 41-45). Aceşti (prea mici) sînt în primul rînd copii avortaţi, care nu au avut parte să fie hrăniţi, adăpaţi, adăpostiţi, îmbrăcaţi, îngrijiţi şi cercetaţi cu milă şi cu iubire de mamele lor. Mîntuitorul, după cum vedem, se identifică cu ei. Mama care avortează dovedeşte că-L spulberă pe Dumnezeu din rostul existenţei Sale, nu numai din rostul primei creaţii, ci şi din a celei de-a doua creaţii. Ea ucide copilul de două ori: o dată împiedicîndu-l să vadă lumina zilei acesteia, iar a doua oară, lumina vieţii viitoare. Învierea lui Hristos este un act de rezidire a lumii întregi. Toţi oamenii iau parte la această înviere. Despre înviere, Hristos Însuşi ne spune că El este Cel dintîi născut din morţi. Învierea ne descoperă astfel avortul ca fiind deicid. Făcîndu-se începător al învierii noastre, El a schimbat condiţiile ontologice ale existenţei în general. Iată cum, cu fiecare copil care se naşte, se naşte într-un fel Hristos Domnul, de aceea şi mamele care-şi ucid copiii îl ucid pe Hristos în fiecare din aceştia. [...]

Combaterea avortului propriu-zis

Asupra avortului voluntar cade, în morala ortodoxă, cea mai grea osîndă, a împiedicării vieţii. După cum am văzut în alineatele anterioare, viaţa copilului începe din clipa în care e conceput. În momentul tainic al zămislirii, Dumnezeu îi creează sufletul nemuritor. Avortul este ucidere, crimă, genocid şi deicid. Este o ucidere, şi încă o ucidere cu premeditare. Este o crimă, cu atît mai vinovată cu cît ia dreptul la viaţă unei fiinţe omeneşti, înainte de a se bucura de ea şi de a se învrednici de Sfîntul Botez. Este un genocid, pentru că o dată cu o viaţă nimicită, se distrug şi vieţile urmaşilor posibili ai persoanei ce se cuvine a se bucura de ea, adică a unui neam. Este deicid, pentru că odată cu sîngele copilului se varsă „Sîngele” lui Hristos (e vorba despre o identitate mistică dintre sîngele copilului şi „Sîngele” lui Hristos, pe care o aflăm la Matei 25, 32-46: întrucît nu aţi făcut unuia dintre aceştia, nici Mie nu Mi-aţi făcut, (v. 45). Sfinţii Părinţi, chiar de ar fi să-i numim doar pe Grigorie Teologul, Maxim Mărturisitorul, Atanasie Sinaitul, condamnă în unanimitate avortul provocat, declarîndu-l drept ucidere, deicid. În Canonul 2 al Sfîntului Vasile se precizează: „Cea care leapădă fătul cu voie este supusă judecăţii pentru ucidere.” Canoanele 91 Trulan, 21 Ancira, 2 al marelui Vasile consideră doar un pogorămînt oprirea femeii vinovate de săvîrşirea avortului, la 10 ani de la Cele Sfînte. Altfel, oprirea ar fi pe viaţă, potrivit hotărîrii canonice a Sinodului de la Elvira. Aceleaşi canoane, şi pentru complici. De asemenea, Canoanele 5 al Sfîntului Grigorie de Nyssa, 13 şi 55 ale Sfîntului Vasile caterisesc pe preoţii care sînt vinovaţi de complicitate cu cei ce săvîrşesc crima de avort, fie dezlegînd pe cei ce nu au conştiinţa păcatului la măsura gravităţii lui, în scaunul Mărturisirii, fie că sînt vinovaţi ei înşişi de această crimă comisă în propriile lor familii. [...]

Sensul „planificării familiale”

[...] Aşa-zisul drept de alegere al mamei nu este altul decît dreptul aceleiaşi femei, cel mai rece dintre monştri, după o expresie a lui Nietzsche, de a săvîrşi o crimă, pruncuciderea prin avort. De data aceasta, crima pe care poate să o săvîrşească o mamă ajunge să se constituie drept o crimă perpetuă, tocmai prin folosirea pilulei. Pilula anovolatorie nu este numai o armă contraceptivă, ci, în speţă, una contragestivă. Deşi posibilitate întreruperii sarcinii între concepere şi implantare părea, cu puţin timp înainte, aproape imposibilă, acţiunea fiind redusă la o intervenţie chirurgicală, dezvoltarea industriei şi piaţa planificată a pilulelor, a schimbat completamente situaţia. Pilula ajunge nu doar să prevină conceperea ci şi implantarea embrionului, după ce conceperea a avut loc, iar utilizarea ei să dobîndească o extindere mondială.

Referirea pe care o facem la produsele farmaceutice, de provenienţă hormonale, nu exclude raportarea la celelalte mijloace, care pe alte căi urmăresc aceleaşi efecte. În noul cîmp de bătălie împotriva copilului, la pilula de „control al naşterii”, care se ia în doze mici şi care se poate găsi peste tot, acţionînd ca un mijloc chimic de avort, se adaugă şi comunul IUD - (dispozitivul intrauterin). Totuşi, e de notat că pilula avortivă (RU-486), rămîne arma principală a pruncuciderii, ea nemaiavînd nici măcar legitimitatea falsă de a preveni conceperea, ci este de-a dreptul un medicament, considerat sigur şi eficient în execuţia avorturilor. Specificul acestei acţiuni contragestive devine relevant prin aceia că pilula actuală de gen „morning after” a ajuns un medicament de întrerupere a sarcinii în funcţie de care femeia nu va mai şti niciodată dacă a fost sau nu însărcinată. Este tocmai ceea ce constituie esenţa crimei infantile neîntrerupte. [...]