Viața Sfântului Cuvios Ioan Pustnicul și a Sfântului Cuvios Simeon

Sfântul Cuvios Ioan Pustnicul a ajuns la măsura cea desăvârșită a sfințeniei și avea darul prorociei.
Pe vremea dreptcredinciosului împărat Iustinian, popoarele iubitoare de Hristos venind în Sfânta Cetate a Ierusalimului, la praznicul înălțării cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului, doi tineri, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au plecat din Siria la Ierusalim, să se închine cinstitului lemn al Sfintei Cruci. Numele unuia era Ioan, iar al celuilalt Simeon; și amândoi erau de neam bun și bogați. Ioan era în vârstă de 24 de ani și, având femeie tânără, petrecea lângă tatăl său cel îmbătrânit, deoarece maica lui murise. Simeon era neînsurat și avea o maică văduvă și bătrână, în vârstă de 80 de ani.

Amândoi acești tineri se întovărășiseră între dânșii cu dragostea lui Hristos, ca unii ce erau din aceeași țară și au petrecut în Ierusalim multe zile, cercetând împreună sfintele locuri și închinându-se. Iar când se întorceau ei într-ale lor, s-au pogorât în valea Ierihonului și, mergând pe sub munte, au trecut pe lângă cetate. Și văzând ei mănăstirile dimprejurul sfântului Iordan, Ioan a zis către Simeon: „Știi oare cine viețuiește în acele locașuri?”. Simeon a zis: „Cine viețuiește într-însele?”. Ioan a răspuns: „Acolo viețuiesc îngerii lui Dumnezeu”. Simeon, minunându-se și suspinând, a zis: „Putem oare să-i vedem?”. Ioan a zis: „De vom vrea să primim o viață ca a lor, apoi cu adevărat ne vom îndulci de vederea feței și de vorbele lor”. Și ședeau amândoi călări; apoi, descălecând de pe cai, i-au dat slugilor lor, zicând: „Mergeți încet înaintea noastră”. Deci slugile mergeau înainte cu caii, iar ei, urmând de departe, vorbeau cum ar putea să-și mântuiască sufletele lor. Și mergând încetișor, au ajuns la o răspântie, de unde era o cale care ducea către Siria, la locul unde li se cădea să meargă, iar altă cale mergea spre Iordan, unde se vedeau acele mănăstiri. Și a zis Ioan către Simeon, arătând cu degetul calea ce ducea spre Iordan: „Aceasta este calea care duce la viață!”. Iar spre calea ce era spre Siria, a zis: „Aceasta este calea ce duce la moarte! Deci, să stăm, frate, la această răspântie și să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne povățuiască pe care cale să mergem”.

Și plecându-și ei genunchii, au început a se ruga Domnului cu căldură, zicând: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce voiești să se mântuiască toată lumea, arată voia Ta robilor Tăi și ne îndreptează pe calea pe care vom merge”. Rugându-se din destul, au aruncat sorți și a căzut soarta ca să meargă pe calea ce ducea la Iordan. Atunci ei s-au umplut de mare bucurie duhovnicească și cu smerenie au mulțumit lui Dumnezeu. Deci îndată și-au uitat părinții, unul pe tată și femeie, iar altul pe maica sa și, defăimându-și averile, au socotit ca un vis toate cele frumoase și dulci ale acestei lumi.

Și îmbrățișându-se unul cu altul și sărutându-se cu sărutare sfântă, au pornit pe calea ce duce spre Iordan, pe care cu adevărat au ajuns la viața veșnică. Și alergau cu bucurie, ca Petru și Ioan la Mormântul lui Hristos cel primitor de viață, întărindu-se și îndemnându-se unul pe altul. Pentru că Ioan se temea ca nu cumva dorul de mama lui cea bătrână să-l întoarcă pe Simeon de la scopul cel bun. Iar Simeon, de asemenea, se temea pentru Ioan, ca nu cumva dragostea femeii cu care se însoțise de curând, să-l abată de la calea ce îi era pusă înainte, ca magnetul pe fier.

Drept aceea își spuneau unul către altul cuvinte duhovnicești, învățătoare și mângâietoare. Ioan zicea către Simeon: „Iubite frate, nu te lenevi, nici nu slăbi, căci nădăjduiesc spre Domnul că Acela în ziua de azi iarăși ne-a născut pe noi. Și ce folos poate să ne fie nouă din deșertăciunile lumești? Și ce ajutor vom afla din bogății în ziua judecății? Oare nu ne vor vătăma mai mult? Asemenea și tinerețile și frumusețile noastre cele trupești, oare pururea vor petrece? Nu se vor schimba oare în bătrânețe? Oare nu ne va ajunge moartea? Noi nu suntem înștiințați de vom ajunge la bătrânețe, pentru că și cei tineri mor, neașteptând moartea”. Iar Simeon grăia către Ioan: „Eu, frate, n-am nici tată, nici frați, nici surori, decât numai pe singură aceea care m-a născut și care acum a îmbătrânit. Și nu mă doare atât de dânsa, cât mă tem în inima mea pentru tine, ca să nu te abată din această cale bună dorul femeii tale celei frumoase și iubite, cu care te-ai unit de curând prin nuntă”. Astfel vorbeau ei între dânșii pe când călătoreau.

Încă s-au rugat lui Dumnezeu și pentru aceasta, ca să le înștiințeze voia Sa, în care anume mănăstire să se tundă în călugărie. Și și-au pus un semn ca acesta: în care mănăstire vor afla porțile deschise, în aceea le poruncește Dumnezeu să intre. Deci s-a întâmplat de au mers la mănăstirea Cuviosului Gherasim, în care era egumen un bărbat insuflat de Dumnezeu, cu numele Nicon. Aceluia i s-a vestit înainte de la Dumnezeu de venirea acestor doi tineri aprinși de dumnezeiasca dragoste, pentru că Nicon a văzut pe Domnul într- acea zi, în vedenia visului, zicând către el: „Scoală și deschide ușile ogrăzii, ca să intre aici oile Mele”.

Iar egumenul, deșteptându-se, a mers și a deschis porțile mănăstirii și ședea acolo, așteptând venirea oilor lui Hristos. Deci apropiindu-se Ioan și Simeon de mănăstirea lui și văzând porțile deschise și pe stareț șezând în poartă, s-au bucurat cu bucurie mare. Ioan a zis către Simeon: „Bun este acest semn, frate, că iată, mănăstirea este deschisă și portarul șade ca și cum ar aștepta dinadins venirea noastră”. Și venind ei la poartă, egumenul s-a sculat și le-a zis: „Bine ați venit, mielușeii lui Hristos”. Și, primindu-i cu dragoste, i-a dus în mănăstire și i-a ospătat cu trupească și duhovnicească hrană și i-a odihnit în noaptea aceea ca pe niște străini.

Iar a doua zi le-a spus: „Frumoasă și plăcută lui Dumnezeu este dragostea voastră, pe care într-un suflet o aveți către Dânsul. însă trebuie ca și voi să o păziți cu dinadinsul, ca nu cumva să o stingă în voi vrăjmașul mântuirii voastre. Bună este alergarea voastră, însă sunteți datori să nu slăbiți în alergare, până ce veți ajunge cununile. Bun este scopul vostru, însă nu fiți fără de grijă, ca să nu se răcească căldura cea duhovnicească, care este acum în inimile voastre. Bine este a cinsti mai mult pe cele veșnice, decât pe cele vremelnice. Bine este a sluji și părinților celor după trup, dar fără de asemănare mai bine este a plăcea Părintelui celui ceresc. Buni sunt frații cei după trup, dar cei duhovnicești sunt mai folositori. Buni sunt prietenii pe care îi aveți în lume, dar mai bine este a câștiga prieteni pe sfinții plăcuți lui Dumnezeu. Buni sunt apărătorii și mijlocitorii pe care îi aveți către boieri, dar nu sunt așa cum sunt îngerii cei ce mijlocesc pentru noi către Dumnezeu. Bine este a face milostenie săracilor pentru Dumnezeu, dar nici o jertfă nu este atât de bine primită lui Dumnezeu, precum a-I da Lui sufletul și voia cu totul. Dulce este sațiul vieții acesteia, dar nu este întocmai cu sațiul Raiului. Frumoasă este bogăția și iubită de toți oamenii, dar nu este asemenea cu acele vistierii, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit. Frumoase sunt tinerețile, dar față de Cel mai frumos cu frumusețea decât fiii omenești, nu sunt nimic. Bine este a fi cineva ostaș al împăratului celui pământesc, dar puțină vreme și cu multă primejdie se face acea ostășire; iar a se face cineva ostaș Împăratului ceresc, este a dănțui peste toată puterea cea potrivnică”.

Acestea și cele asemenea cu acestea grăind către ei cuviosul egumen și văzând lacrimile cele multe ce ieșeau din ochii lor, a zis către Simeon: „Nu dori, nici nu plânge pentru căruntețile stăpânei maicii tale, căci pentru ostenelile tale, Dumnezeu poate mai bine să o mângâie, decât dacă ai fi tu lângă ea. Și chiar dacă nu te-ai depărta de dânsa n-ai putea ști dacă tu o vei îngropa pe ea sau mai întâi ea pe tine; și ai fi murit iără de plăcerea lui Dumnezeu, neavând ceva ca să te poată izbăvi de răutățile cele ce vor să fie după moarte. Căci nici lacrimile cele de maică, nici dragostea cea de tată, nici bogăția, nici slava, nici însoțirea femeii și nici iubirea fiilor nu pot să roage pe Judecătorul cel înfricoșat, fără numai viața cea îmbunătățită, nevoințele și ostenelile suferite pentru Dumnezeu”.

Apoi, întorcându-se către Ioan, i-a zis: „Și ție, o, fiule, să nu-ți aducă vrăjmașul niște gânduri ca acestea și să-ți zică în mintea ta: «Cine afară de mine va sprijini și va hrăni bătrânețile tatălui meu? Cine va potoli tânguirea soției mele?» Pentru că de i-ați fi lăsat pe dânșii să slujească altui dumnezeu, iar voi v-ați fi dus la altul, cu dreptate v-ați fi îngrijit de dânșii; dar deoarece Unul este Dumnezeu, Căruia ați încredințat pe părinții voștri și pentru a Cărui dragoste i-ați lăsat pe ei, apoi să fiți încredințați că El singur se va îngriji de dânșii, încă și la aceasta să vă mai gândiți, că pe când erați în lume și slujeați vieții celei vremelnice, bunătatea Domnului se îngrijea de voi și vă umplea casele voastre de toate bunătățile, cu atât mai vârtos acum se va îngriji de casele voastre, fiindcă ați venit ca să-i slujiți Lui cu toată inima, vrând să-I plăceți și mai bine.

Aduceți-vă aminte, fiilor, de cuvântul Domnului către cel ce a vrut să meargă în urma Lui și a zis:Doamne, poruncește-mi ca mai întâi să merg să îngrop pe tatăl meu. Iar Domnul i-a grăit:Lasă pe cei morți să-și îngroape morții lor, iar tu vino după Mine. Deci și voi, cu voie neschimbată și cu inimă neîndoită, să alergați în urma lui Hristos. Că de v-ar fi chemat pe voi un împărat pământesc și pieritor, vrând să vă facă în palatele sale postelnici sau sfetnici, oare n-ați fi lăsat casele voastre și pe toți casnicii, și oare n-ați fi mers cu sârguință la împărat, să stați înaintea lui cu slavă și cinste și să vă îndulciți de vederea feței lui și de milă? Iar aceasta ați fi făcut-o pentru putină vreme, în care el ar fi voit să vă cinstească pe voi înaintea boierilor săi”. Iar Ioan și Simeon i-au zis: „Adevărat, așa este, părinte!”.

Atunci cuviosul egumen a grăit către dânșii: „Cu cât mai vârtos, o, fiilor, suntem datori ca să alergăm cu mai multă sârguință și osârdie la chemarea împăratului ceresc, Cel ce ne cheamă la cin­stea aceea, care nu se poate măsura sau asemăna cu nici o altă înaltă cinste lumească. De aceea suntem datori a asculta pe Dumnezeu, Cel ce ne cheamă pe noi la Dânsul, aducându-ne aminte de dragostea Sa cea către noi, pentru care pe Fiul Său Unul născut nu L-a cruțat, ci L-a dat pentru noi la moarte sângerată, ca să ne facă pe noi fii ai Săi. Și chiar de am vărsa tot sângele nostru pentru aceasta, nimic vrednic n-am răsplăti pentru bunătatea și dragostea Lui arătată spre noi; pentru că sângele robilor nu este asemenea cu sângele împărătesc”.

Aceste cuvinte le-a grăit către dânșii Cuviosul Nicon, bărbatul cel insuflat de Dumnezeu, însă văzând tinerețile lor cele crescute în hrănire dulce și îmbrăcate în haine moi, cu toate că cunoștea osârdia lor cea fierbinte către Domnul, i-a sfătuit să nu primească îndată chipul monahicesc, ci să aștepte câtăva vreme, până ce ei înșiși se vor ispiti pe sine, dacă vor putea suferi greutatea nevointei monahicești. Iar ei, căzând la picioarele lui, îl rugau cu lacrimi să-i tundă și să-i îmbrace în schima monahală, fără să mai aștepte.

După aceasta, starețul, vrând să-i ispitească pe ei, a luat la o parte pe Ioan și i-a zis lui: „Acum eu am sfătuit pe prietenul tău, ca încă până la anul să mai petreacă în chipul mirenesc”. Atunci Ioan a răspuns: „De voiește el, petreacă cum voiește; dar eu nu pot suferi atâta vreme până la tundere; de aceea, mă rog, părinte, ca îndată să săvârșești asupra mea ceea ce dorește sufletul meu”. Iar Simeon, văzându-i pe ei vorbind de o parte, a zis către stareț: „Nu zăbovi, părinte, ascultând cuvintele lui Ioan; pentru că se cutremură inima mea pentru dânsul, ca să nu tânjească pentru soția sa cea bogată și atât de frumoasă, cu care s-a însoțit anul acesta, și nu cumva pentru aceasta să cadă din dragostea lui Dumnezeu”.

Atunci și Ioan a grăit cu lacrimi către stareț, pentru că era foarte plecat spre lacrimi: „Rogu-mă ție, părinte, ca îndată să ne călugărești pe noi, pentru ca să nu pierdem pe iubitul meu frate, căci are o maică ce îl iubește foarte mult și care nu poate trăi fără de vederea fetei lui. Deci mă tem pentru dânsul, ca nu cumva, aducându-și aminte de dragostea maicii sale, să se lipsească de dragostea lui Dumnezeu. De aceea, nu voi înceta de a mă îngriji, până ce nu îl voi vedea pe el călugărit”. Atunci starețul, văzând grija cea mare ce o aveau unul pentru altul și fiind încredințat că Dumnezeu nu rușinează, nici trece cu vederea pe cei ce aleargă la Dânsul din tot sufletul și cu credință neîndoită, i-a dus pe ei în biserică și, tunzându-i, i-a îmbrăcat în chipul celor noi începători. Iar când se săvârșea călugăria lor, Ioan plângea foarte tare, iar Simeon în taină îl îmboldea pe el, poruncindu-i să tacă, fiindcă i se părea că plânge după tată și după femeia sa, dar acela vărsa lacrimi din căldura dragostei ce o avea către Dumnezeu.

Iar după tundere și după săvârșirea Sfintei Liturghii, egumenul iarăși a rostit multă vreme cuvânt de învățătură către dânșii, văzând cu duh înainte văzător că nu vor petrece mult în mănăstirea lui, Dumnezeu chemându-i pe dânșii la viață mai desăvârșită. Și era ziua aceea sâmbătă, iar egumenul voia ca a doua zi, Duminică, să pună pe dânșii rânduiala călugărească cea desăvârșită a chipului îngeresc. Și unii din frați grăiau către Ioan și Simeon: „Fericiți sunteți voi, că mâine dimineață vă veți naște din nou și veți fi curați, ca născuți din pântecele maicii, și vă veți curăți de păcatele voastre, ca și cum într- acea zi ați primi botezul”.

Iar ei, neînțelegând cele ce li se grăiau, se minunau și se spăimântau; și, alergând la sfântul egumen în seara sâmbetei, îl rugau pe el, zicând: „Nu ne boteza pe noi, părinte, că suntem creștini și fii de părinți creștini, născuți din nou prin baia Sfântului Botez”. Dar egumenul, nepricepând cuvintele lor, a zis către dânșii: „Cine voiește să vă boteze pe voi, fiilor?”. Ei au zis: „Am auzit de la părinți că mâine de dimineață avem să ne botezăm”. Atunci înțelegând egumenul că frații le-au vorbit lor despre sfântul și îngerescul chip, a zis către dânșii: „Bine v-au spus părinții pentru că mâine de dimineață voim să vă îmbrăcăm pe voi în rânduiala cea desăvârșită a chipului cel îngeresc, care, ca un al doilea botez, vă va curăți de toate păcatele făcute în lume”.

Dar Ioan și Simeon nu știau ce este rânduiala cea desăvârșită a chipului îngeresc. Deci egumenul a poruncit să cheme un frate pe care îl îmbrăcase cu o Duminică înainte în rânduiala cea desăvârșită; și fiindcă fratelui acela nu i se împliniseră cele șapte zile, purta încă toată îmbrăcămintea rânduielii celei sfinte, după așezământul mănăstiresc. Și venind fratele acela, iar Simeon și cu Ioan, văzându-l, au căzut la picioarele egumenului și l-au rugat pe el ca îndată și în același ceas, fiind seară, să-i îmbrace și pe ei într-un chip ca acela. Pentru că ziceau ei: „Oameni suntem. Nu știm de vom mai trăi peste această noapte și de vom ajunge ziua de mâine; și ne temem să nu ne ducem din viața aceasta, neavând o cunună ca aceasta, o slavă și o bucurie, precum vedem la fratele acesta”.

Și înțelegând egumenul că ei văd o vedenie, a trimis pe fratele cel chemat la chilia sa. Și ducându-se acela, Ioan și Simeon au zis iarăși către egumen: „Părinte, pentru Dumnezeu, îndată să ne faci și pe noi astfel, precum este fratele acela; căci cu adevărat pe nici unul n-am văzut în mănăstirea ta, ca să fie într-o cinste ca aceasta, în care este fratele acela”. Iar egumenul i-a întrebat: „Ce ați văzut, fiilor, la acel frate?”. Ei i-au răspuns: „Am văzut pe capul lui o cunună prea luminoasă cu strălucire împrejurul ei, și oarecare fețe cu podoabă sfântă înconjurându-l cu lumânări și cântând cu dulceață". Deci s-a minunat egumenul de atâta curăție sufletească a lor și a zis către dânșii: „Mâine de dimineață, cu darul Duhului Sfânt, și voi veți primi aceeași cunună și slavă în rânduiala cea sfântă”.

Și sosind ziua Duminicii, egumenul a săvârșit acel sfânt chip asupra lor și amândoi se vedeau unul pe altul cu cunună strălucind deasupra capului, iar noaptea își vedeau fața unul altuia ca ziua. Și s-au umplut sufletele lor de atâta bucurie, încât nu doreau să guste nici hrană și nici băutură. Iar după primirea rânduielii celei desăvârșite, trecând două zile, li s-a întâmplat de au văzut pe fratele cel de mai înainte, pe care îl văzuseră în slavă, îmbrăcat acum în haină de păr și făcând slujba mănăstirii, dar n-au văzut deasupra lui slava și cununa dintâi; și se minunau pentru aceea.

Deci Simeon a zis către Ioan: „Să mă crezi, frate, că după săvârșirea celor șapte zile și noi nu vom mai vedea unul deasupra altuia cununa și strălucirea cea frumoasă, precum vedem acum". Ioan a zis: „Deci ce voiești, frate, ca să-ți fie?" Simeon a zis: „Voiesc să mă asculți pe mine, și, precum am fugit din lume, tot așa să fugim și de aici și să ieșim în viața pustnicească și liniștită. Pentru că, de când cinstitul egumen ne-a îmbrăcat pe noi în acest sfânt chip, s-a aprins inima mea cu o minunată dorire; iar sufletul meu nu voiește să vadă pe nimeni, nici să vorbească, nici să audă ceva de la cineva, ci dorește să petreacă întru adâncă tăcere, cu totul depărtat de toți". Ioan a zis: „Dar ce vom mânca în pustie?" Răspuns-a Simeon: „Ce mănâncă și ceilalți viețuitori ai pustiei, despre care am auzit ieri din gura egu­menului, care ne învăța pe noi. Cel ce îi hrănește pe aceia ne va hrăni și pe noi. Și mi se pare că egumenul, vrând ca și noi să ne alegem viața pustnicească, ne-a vorbit mult despre cei care petrec în pustie".

Ioan a zis: „Dar încă nu am învățat cântarea de psalmi, după rânduiala mănăstirii". Simeon a răspuns: „Cel ce a mântuit pe cei ce i-au plăcut mai înainte de David, Acela ne va mântui și pe noi! Și, precum pe David care păștea oile, l-a învățat a alcătui psalmi, tot așa ne va învăța și pe noi! Deci, ascultă-mă pe mine, o, frate, și precum împreună ne-am dat lui Dumnezeu, tot așa împreună să-i slujim Lui". Ioan a zis: „Vom face precum voiești;; dar cum vom ieși din mănăstire, de vreme ce porțile se închid noaptea?" Simeon a zis: „Cel ce ne-a deschis nouă ziua, tot Acela ne va deschide și noaptea!"

Astfel alcătuind și întărind sfatul între ei și apropiindu-se noaptea, egumenul a văzut în vis pe un bărbat cinstit cu sfântă podoabă, deschizând porțile mănăstirii și zicând: „Oile lui Hristos, ieșiți la pășunea voastră!" Deci, deșteptându-se îndată, a alergat la poartă și a găsit-o deschisă. Și socotind el că Simeon și Ioan au ieșit acum, ședea îngrijorat, suspinând și zicând: „N-am fost vrednic eu, păcătosul, ca să primesc rugăciunile părinților mei; căci ei mi-au fost mie părinți și învățători, iar nu eu lor. O, câte pietre scumpe - precum zice Scriptura - nefiind cunoscute, se tăvălesc pe pământ, văzute de mulți, dar cunoscute de puțini!"

Acestea zicând în sine egumenul și întristându-se, iată, robii lui Hristos mergeau de la chilie spre poartă, ca să iasă din mănăstire. Iar egumenul a văzut că mergeau înaintea lor niște tineri preafrumoși, cu făclii luminoase. Iar Ioan și Simeon nu vedeau pe acei tineri, însă văzând porțile deschise, s-au bucurat foarte că nu s-au lipsit de nădejdea lor. Dar când au văzut lângă poartă pe stareț, s-au temut și voiau să se întoarcă, pentru că nu știau că este egumenul. Iar el i-a chemat, zicându-le: „Nu vă temeți, fiilor; veniți în numele Domnului!" Iar ei cunoscând că este egumenul, mai mult s-au bucurat și au cunoscut că Dumnezeu, Care mai înainte i-a descoperit venirea lor, i-a arătat și plecarea lor.

Deci, închinându-se starețului, au zis: „îți mulțumim, părinte, și nu știm ce fel de mulțumire vom da lui Dumnezeu și cinstitei tale fețe. Care din noi nădăjduia să se învrednicească de niște daruri ca acestea? Care împărat putea să ne cinstească pe noi cu o rânduială ca aceasta? Ce visterie putea să ne îmbogățească pe noi atât de degrab? Ce baie putea să ne curețe astfel sufletele noastre? Care părinți ar fi putut să ne iubească și să ne mântuiască pe noi ca tine, cinstite părinte? Tu ne ești nouă tată și maică, după Hristos. Tu ne ești stăpân, păstor și povățuitor, care ne duce de mână. Prin tine am câștigat visteria cea nefurată și am aflat mărgăritarul mântuirii cel fără de preț. Știm cu adevărat puterea botezului celui de-al doilea, precum ne-au spus nouă părinții. Și ne rugăm fericirii tale, părinte, să faci rugăciune pentru noi și să ne lași pe noi, robii tăi, să plecăm unde ne va povățui Dumnezeu; căci Aceluia am dorit a-I sluji cu tot sufletul. Adu-ți aminte, părinte, de oile tale pe care le-ai adus lui Hristos spre jertfă". Acestea le-au grăit ei cu multe lacrimi. Dar și egumenul plângea de bucurie duhovnicească, văzând atâta dorință

către Dumnezeu din partea lor.

Apoi punând pe Simeon de-a dreapta, iar pe Ioan de-a stânga și ridicându-și mâinile spre cer, a început a se ruga astfel: „Dumnezeule cel drept și slăvit, Dumnezeule cel mare și tare, Dumnezeule cel mai înainte de veci și veșnic, ascultă-mă pe mine, păcătosul, în ceasul acesta. Ascultă-mă, Doamne, Cel ce Te-ai făgăduit să asculți pe toți cei ce îți slujesc Ție cu adevărat; îndreaptă pașii acestor robi ai Tăi și povățuiește picioarele lor în calea păcii. Fii ajutător acestor tineri fară de răutate și păzește-i întregi ca pe niște porumbei. Ceartă pe toate duhurile cele necurate, ca să nu se apropie de acești prunci ai Tăi, ci să fugă departe de la fața lor. Apucă armă și pavăză și te scoală în ajutorul lor. Ridică sabie și îi apără pe ei împotriva celor ce-i gonesc. Zi fiecărui suflet: «Mântuirea ta sunt Eu!» Fă ca să fugă din gândurile lor toată nerăbdarea și spaima, mândria și părerea de sine, și toată răutatea să piară din mintea lor. Fă să se stingă toată aprinderea trupului cea din fire și cea care se face din diavolească ispitire. Fă să se sfințească trupul și sufletul lor, iar duhul lor să se lumineze cu lumina darului Tău, ca să se facă ei bărbați desăvârșiți prin creșterea cea duhovnicească. Fă să se învrednicească de partea plăcuților Tăi, să Te laude cu sfinții îngeri și totdeauna să se închine Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Unui Dumnezeu în Treime, în veci. Amin".

Apoi, întorcându-se spre robii lui Hristos, le-a zis cu lacrimi: „O, bunii mei fii, Dumnezeu, pe Care L-ați ales și la Care ați alergat, să trimită îngerul Său înaintea feței voastre, ca să facă fără de frică calea înaintea picioarelor voastre și să meargă înaintea voastră, izbăvindu-vă de toate puterile cele potrivnice, precum a izbăvit pe Iacov de Laban și de Isav și pe Daniil din gura leilor". Apoi, cuprinzându-i în brațele sale, iarăși grăia către Dumnezeu: „Dumnezeule, mântuiește pe cei ce Te-au iubit cu toată inima, că drept ești, Doamne. Nu lăsa pe cei ce au lăsat toate cele deșarte pentru Tine". Apoi a mai zis către dânșii: „Fiilor, păziți-vă, că mergeți la înfricoșat și nevăzut război, dar nu vă temeți, că Dumnezeu este puternic să nu îngăduie asupra voastră ispite mai presus de măsura voastră. Nevoi- ți-vă, fiilor, ca să nu vă biruiască vrăjmașul. Stați cu vitejie, având ca pavăză sfânta rânduială monahicească a chipului îngeresc. Aduceți-vă aminte de Cel ce a zis:Nimeni punând mâna sa pe plug și căutând înapoi} nu este îndreptat întru împărăția lui Dumnezeu. Să nu fiți leneși sau trândavi, începând această cale a Domnului, ca nu să se împlinească și la voi pilda despre cel ce a început a zidi turn și nu l-a putut săvârși. Deci, îmbărbătați-vă, o, fiilor, știind că mic este războiul, dar mare este cununa; de puțină vreme este osteneala, dar veșnică va fi odihna".

Îndeletnicindu-se ei în niște vorbiri ca acestea, a sosit ceasul ca să toace de Utrenie și era vremea acum ca să iasă pe porțile mănăstirii. Iar Simeon, ducând pe egumen deosebi, i-a zis: „Părinte, mă rog ție, fă rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu pentru fratele meu, Ioan, ca să-i șteargă din minte pomenirea soției lui; ca nu cumva din ispita vrăjmașului să mă lase pe mine, căci mă voi topi de jale pentru despărțirea lui. Roagă încă pe Dumnezeu și pentru tatăl lui, care l-a născut, ca să-l mângâie pe el, ca să nu se mâhnească pentru fiul care l-a părăsit". Asemenea și Ioan, luând deosebi pe stareț, i-a zis: „Părinte, să nu uiți în sfintele tale rugăciuni pe fratele meu, Simeon, ca să nu fugă de la mine la maica sa, atras fiind spre dânsa din dragoste; și aflându-ne în port, să pătimim înecare". Și s-a minunat starețul de o dragoste, ca aceea ce era între dânșii și, făgăduind că se va ruga pentru dânșii, i-a binecuvântat, îngrădindu-i cu semnul Sfintei Cruci, și i-a liberat cu pace.

Iar Ioan și Simeon, robii lui Hristos, ducându-se de la cuviosul egumen, grăiau: „Dumnezeule, pentru rugăciunile robului Tău și a părintelui nostru Nicon, du-ne singur unde este voia Ta, că suntem străini și nu știm nici locul, nici țara unde ne-am putea duce; căci venind la Tine, ne-am dat spre moarte în această pustie adâncă". Apoi Ioan a zis către Simeon: „Frate, ce vom face acum? In ce parte ne vom duce?" Simeon a răspuns: „Să mergem spre dreapta, că toate cele ce sunt spre dreapta sunt bune". Deci au mers spre partea dreaptă. Iar aceea a fost cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care nu lăsa pe robii Săi.

Și mergând ei din destul, s-au apropiat de Marea Moartă și au aflat aproape de mare și de râul Iordan, unde intra în marea aceea, un loc frumos și o chilie, în care petrecuse un stareț oarecare, viețuitor în pustie, și care se mutase către Domnul cu câteva zile mai înainte de sosirea lor. Acolo erau și puține vase și grădină care avea verdețuri sădite, cu care se hrănea răposatul stareț. Și văzând robii lui Hristos aceea, s-au veselit foarte mult, ca și cum ar fi aflat cineva o vistierie bogată. Deci au mulțumit lui Dumnezeu și, sălășluindu-se acolo, au început a viețui. Dar nu după multă vreme diavolul, vrăjmașul sufletelor noastre, nesuferind viața cea plăcută lui Dumnezeu a robilor lui Hristos, a început a se lupta împotriva lor, aducându-i aminte lui Ioan de femeie și de tată, iar lui Simeon de dragostea maicii sale. Iar ei, dacă s-au văzut unul pe altul mâhniți, îndată au grăit unul către altul: „Stai, frate, să ne rugăm împreună Stăpânului nostru Iisus Hristos, ca să ne păzească de meșteșuginle vrăjmașului, cu rugăciunile Sfântului Nicon, starețul nostru". Și rugându-se ei, ajutorul lui Dumnezeu a venit degrabă, gonind de la dânșii asuprelile potrivnicului.

Uneori ispititorul le aducea pofta de mâncare de carne și de băutură de vin. Alteori le arăta în vis pe părinți și pe rudenii, unii plângând pentru dânșii, iar alții ospătându-se. Uneori îi arunca în trândăvie și în lenevire, iar alteori voia să-i înspăimânte prin năluciri înfiorate. Și iarăși le aducea gând să se întoarcă în mănăstire, ca și cum le era nesuferită viața pustnicească. Și se sârguia acel vrăjmaș în multe feluri să împiedice alergarea cea bună a nevoitorilor aleși. Dar ei, aducându-și aminte de făgăduințele lor și de cununile cele luminate, pe care le văzuseră la început unul asupra altuia, de învățătura starețului lor și de lacrimile vărsate, se întăreau întru Domnul și, simțind adeseori în inimile lor o oarecare dulceață duhovnicească, se mângâiau.

Iar după împotrivirea bărbătească împotriva ispitelor vrăjmașu­lui, li se arăta în vis Cuviosul Nicon, uneori sfatuindu-i, alteori făcând rugăciuni lui Dumnezeu pentru dânșii, iar alteori învățându-i psalmi și rugăciuni. Și, deșteptându-se, își aduceau aminte aievea de cele ce îi învăța dânsul în vis și aveau bucurie mare. Încă și mâhnirea care li se făcea din aducerea aminte a celor de acasă, le-a ușurat-o Domnul după doi ani, prin niște descoperiri ca acestea: Simeon se vedea noaptea în vedenia visului, că cercetează pe maica sa în casa ei și grăia către ea în limba siriană: „Maică, nu te îngriji, că nouă ne este bine. Eu și domnul loan suntem sănătoși și suntem rânduiți în palatele împărătești. Și iată, purtăm cununi cu care ne-a încununat împăratul și ne-a împodobit cu haine luminoase. Spune și tatălui lui Ioan să nu se întristeze pentru fiul său și să nu vă mai îngrijiți de noi".

O vedenie ca aceasta i se facea de multe ori lui Simeon și din aceea a cunoscut că de acum maica lui nu se mai îngrijește pentru dânsul, fiind mângâiată de Dumnezeu. De asemenea, arătându-i-se și lui loan în vedenia visului o oarecare față prealuminoasă, îi zicea: „Iată, pe tatăl tău l-am făcut fără mâhnire, mutându-l pe el la odihnă și la bucurie. Asemenea și pe femeia ta o voi lua întru împărăția Mea în aceste zile". Niște vedenii ca acestea spunându-și unul altuia Ioan și Simeon, se bucurau în sufletele lor și se veseleau întru Dumnezeu, Mântuitorul lor. De atunci nici un fel de grijă nu mai aveau - unul de tatăl și de femeia sa, iar altul de maica sa -, ci grija lor era una, ca ziua și noaptea să laude pe Dumnezeu. Aceasta era osteneala lor cea fără de osteneală și grija cea fără de grijă, ca să facă neîncetat rugăciuni. Deci, nu după multă vreme, s-au făcut vase vrednice ale Sfântului Duh și se învredniceau de vederea dumnezeieștilor descope­riri. Și uneori viețuiau deosebi unul de altul, dar nu departe; ci numai ca la o azvârlitură de piatră. Când unuia îi venea un gând potrivnic, îndată alerga la celălalt, pentru că unul altuia își descopereau gândurile și, rugându-se împreună, goneau asupririle celui potrivnic.

Trecând câtăva vreme, fericitul Simeon șezând la locul său osebit, s-a făcut în răpire și s-a văzut pe sine că se întorsese în patria sa, cetatea Emesa, și cerceta pe maica sa cea bolnavă, către care a zis: „O, maică, cum petreci?" Iar ea a răspuns: „Bine îmi este, fiule". Și iarăși a zis către dânsa: „Mergi la împărat fără să te temi de nimic, căci eu L-am rugat pentru tine și ți-am pregătit un loc ales; și de va voi El, apoi și eu voi veni la tine!" După această vedenie, Simeon, venindu-și în sine, a cunoscut că într-acel ceas a murit maică-sa și, alergând degrabă la fratele Ioan, l-a rugat pe el ca să se roage pentru sufletul maicii sale.

Deci și el însuși plecându-și genunchii, se ruga cu lacrimi, zicând: „Dumnezeule, Cel ce ai binevoit a primi jertfa lui Avraam și nu ai lepădat jertfele lui Ieftae, nici nu ai trecut cu vederea darurile lui Abel, și pentru Samuil, pruncul Tău, ai arătat-o proorocită pe maica lui, Ana; Tu, Doamne, Doamne al meu, primește sufletul maicii mele celei bune, pentru mine, robul Tău. Adu-ți aminte de durerile și ostenelile ei cele pentru mine. Adu-ți aminte de suspinele și lacrimile ei, pe care le-a vărsat când am venit la Tine de la dânsa. Adu-ți aminte de sânii ei, cu care m-a alăptat, nădăjduind să aibă mângâiere și ajutor de la mine, dar n-a câștigat cele nădăjduite. Nu uita, Stăpâne, tânguirile inimii ei pentru mine, când am lăsat-o pe ea pentru Tine. Adu-ți aminte câte nopți nu s-a suit somnul la ochii ei, aducându-și aminte neîncetat de tinerețile mele și de sărăcia sa.

O, cât o durea inima, privind la hainele mele, în care acum nu se mai îmbrăca mărgăritarul ei cel de mult preț. Adu-ți aminte de câtă bucurie și veselie am lipsit-o pe ea prin plecarea mea de la dânsa, ca să-Ți slujesc Ție, Dumnezeul și Stăpânul meu și al ei. Dă-i ei păzitorul cel tare - pe îngerul Tău -, ca să-i păzească sufletul ei de duhurile cele viclene și nemilostive din văzduh, care voiesc să înghită pe toți. Poruncește Dumnezeul meu, ca sufletul ei să se despartă de trup fără de durere și fără de frică și iartă-i ca un Bun toate greșelile ce le-a făcut în această viață. Astfel, Dumnezeule și Dreptule Judecător, să nu o duci pe ea din mâhnire în mâhnire, din primejdie în primejdie și din suspin în suspin. Ci, în loc de mâhnirea ce a suferit-o pentru mine, unul născut fiul său, dă-i ei bucurie și în loc de lacrimi, veselia cea pregătită sfinților Tăi".

Deci s-a rugat și Ioan împreună cu dânsul pentru sufletul celei pristăvite; apoi sculându-se de la rugăciuni, Ioan mângâia pe Simeon, zicând: „Iată, frate, Dumnezeu a auzit rugăciunile tale și a primit pe maica ta. Deci ostenește-te încă cu mine, și să rugăm amândoi pe Dumnezeu, ca să facă mila Sa și cu femeia care a fost însoțită cu mine, ca sau să o ducă pe dânsa la viața monahicească sau s-o ia din lumea aceasta la El". Și s-au rugat amândoi pentru aceasta. Apoi, trecând puțină vreme, Sfântul Ioan s-a aflat și el în răpire și a văzut pe femeia lui șezând în casa sa. Și venind la ea maica lui Simeon, a luat-o de mână și i-a zis; „Scoală-te, sora mea, și vino la mine, căci frumoasă casă mi-a dat împăratul, Cel ce i-a făcut ostași pe fiul meu și pe bărbatul tău. Schimbă hainele tale și îmbracă altele curate". Și îndată sculându-se aceea, și-a schimbat hainele și a mers în urma ei.

Din această vedenie, Ioan a cunoscut că a murit femeia lui și în loc bun s-a rânduit cu maica lui Simeon; pentru aceea s-a bucurat cu bucurie mare. Deci de atunci erau amândoi fără de grijă, și au petre­cut 29 de ani în pustie, viețuind împreună în toată pătimirea cea rea, luptându-se cu vrăjmașii cei nevăzuți, biruindu-i și gonindu-i cu darul lui Dumnezeu. Iar mai ales Simeon venise într-atâta nepătimire, încât trupul lui era ca un lemn nesimțitor și n-avea în sine nici un fel de poftă, având toate mădularele lui omorâte cu totul.

Iar într-o zi, Simeon a zis către Ioan: „Frate, ascultă-mă pe mine! De acum nu mai este nevoie să petrecem în pustiul acesta, ci să mergem să slujim mântuirii altora. Pentru că aici ne folosim numai pe noi, dar pentru folosul altora nu avem plată. Oare nu zice Apostolul Pavel:Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe cele ce sunt ale aproapelui. Și iarăși:Tuturor le fac spre plăcere, necăutând folosul meu, ci al multora, ca să se mântuiască. Și iarăși același apostol zice:Tuturor m-am făcut toate, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii. Ioan a răspuns: „Frate, socotesc că satana a urât liniștea noastră și ți-a dat un gând ca acesta; deci împotrivește-te lui și șezi aici, ca această alergare a noastră, pe care am început-o și la care suntem chemați de Dumnezeu, s-o sfârșim în această pustie!" Simeon i-a zis: „Frate, crede-mă că eu de acum nu voi mai fi aici, ci mă duc întru puterea lui Hristos, să râd de lume!"

Iar Ioan i-a zis: „Eu încă n-am venit într-o săvârșire ca aceasta, ca să pot să-mi bat joc de lume; căci mă tem ca nu cumva aceea să mă batjocorească pe mine și să mă lipsească de darul lui Dumnezeu. Deci mă rog ție, bunul meu frate, pentru Domnul, care ne-a însoțit pe noi, să nu mă lași pe mine, smeritul, nici să te depărtezi de fratele tău. Tu știi că după Dumnezeu nu am pe nimeni, decât numai pe tine, fratele meu. De toți m-am lepădat și cu tine m-am legat; iar tu voiești acum să mă lași pe mine singur în această pustie ca în mare? Adu-ți aminte de ziua în care am aruncat sortii și am pornit împreună, ca să slujim Domnului și ne-am făgăduit să nu ne despărțim unul de altul. Adu-ti aminte de ceasul acela, în care Cuviosul Părintele nostru Nicon ne-a îmbrăcat pe noi în sfântul și îngerescul chip al monahilor și ne-am făcut amândoi ca un suflet, încât toji se minunau de dragostea noastră. Nu uita cuvintele marelui stareț, cu care ne mângâia și ne sfătuia în noaptea când am ieșit din mănăstire. Frate, mă rog fie, nu mă lăsa, ca nu cumva să pier, fiind singur în această pustie, și Dumnezeu va cere sufletul meu de la tine". Simeon i-a zis: „Gândește pentru mine că am murit; căci dacă aș muri, atunci nu ai petrece singur? Deci crede-mă că dacă vei merge cu mine, vei face bine; iar de nu vei merge, fie voia ta. Eu nu voi mai petrece aici, ci mă duc unde îmi poruncește Dumnezeu".

Atunci Ioan, cunoscând că de la Dumnezeu este înștiințarea fratelui lui ca să se ducă din pustie la lume, a încetat de a-i mai zice ceva. Deci, plângând pentru despărțirea sa, a grăit astfel către dânsul: „Iubite Simeoane, păzește-te ca cele ce le-a adunat pustia, să nu le risipească lumea și pe câte tăcerea le-a sporit, să nu le vatăme gâlceava lumească. Nedormirile tale cele de toată noaptea să nu le piardă somnul, și filosofia monahicească să n-o risipească înșelă­ciunea lumească. Păzește-te ca vederea femeilor, de care te-a păzit Dumnezeu până în ziua de astăzi, să nu strice întreaga ta înțelepciune și neagonisirea ta cea pustnicească să n-o fure iubirea de avuții. Să nu se risipească postirile tale prin gustările cele de multe feluri; plângerea ta, cu râsul; și rugăciunea să nu se piardă cu lenevirea.

Chiar dacă ai luat de la Dumnezeu o putere ca aceasta, ca să poți să petreci în lume cu oamenii, fără de vătămarea mântuirii tale, păzește-ți însă inima cu dinadinsul de cele ce vei vedea în lume și de cele ce vei face înaintea oamenilor cu trupul, ca să nu lucreze împreună și voirea sufletească. Când mâna ta se va atinge de ceva, să nu se atingă și sufletul; mâncând cu gura, să nu se îndulcească inima; pășind cu picioarele, să nu se risipească odihna cea dinăuntru. Toate cele făcute din afară, să nu se simtă înăuntru și mintea ta să petreacă fără de tulburare. Eu mă bucur de mântuirea ta, decât numai roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca în veacul ce va să vie să nu ne despartă pe noi unul de altul".

Simeon i-a grăit: „Nu te teme, iubitul meu frate, pentru că ceea ce voiesc să fac, nu voiesc din voia mea, ci din dumnezeiasca poruncă. Intru aceasta vei cunoaște tu că lucrul meu este plăcut lui Dumnezeu, că mai înainte de moartea mea voi veni la tine, mă voi închina ție și te voi chema după mine, iar după puține zile mă vei ajunge". Vorbind ei astfel, au stat la rugăciune și s-au rugat cu multe lacrimi; apoi, îmbrățișându-se și sărutându-se unul cu altul, Ioan a lăsat pe Simeon, petrecându-l până departe, pentru că nu voia să se despartă de dânsul și de câte ori îi zicea Simeon lui: „Frate Ioane, întoarce-te acum", acele cuvinte i se făceau ca o sabie ascuțită, care desparte sufletul de trup. Iar la sfârșit, sărutându-se unul cu altul, s-au despărțit. Simeon s-a dus în lume, iar Ioan s-a întors în pustie, vărsând lacrimi din ochi.

Și ieșind fericitul Simeon din pustie, s-a dus în cetatea Ierusa­limului, pentru că dorea foarte mult să vadă Sfintele Locuri, pe care nu le văzuse de atâția ani. Deci ajungând la Sfânta Golgota, a petre­cut trei zile, intrând și închinându-se cinstitei și de viață făcătoarei Cruci și Sfântului Mormânt al Domnului. Și se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să-i acopere faptele lui înaintea oamenilor, până ce se va muta din viața aceasta, ca să fugă de slava deșartă și de înălțare, care și pe îngeri i-a surpat din cer și i-a pierdut, și ca toți să-l aibă ca pe un nebun și fără de minte. Această cerere a lui a fost primită, pentru că Domnul ascultă rugăciunile robilor Săi celor adevărați și ia aminte la rugăciunile lor.

Multe minuni a făcut după aceea acest plăcut al lui Dumnezeu. Gonea diavolii, cele ce aveau să fie le spunea mai înainte, tămăduia toate felurile de boli, izbăvea de morți năprasnice, pe cei necredincioși îi aducea la credință, iar pe cei păcătoși îi povățuia la pocăință. Dar oamenii nu puteau să cunoască sfințenia lui, Dumnezeu acoperindu-l, și, până la sfârșitul său, au socotit că este nebun și îndrăcit. El știa și singur ca lucrurile cele minunate ale sale, care se făceau cu darul lui Dumnezeu, să le acopere cu nebunia cea dinafară, precum va arăta cuvântul ce urmează. Dar să nu se smintească cineva auzind oarecare fapte necuviincioase și vrednice de râs, pe care le făcea acest sfânt în nebunia lui cea prefăcută, batjocorind lumea cea deșartă și trufașă, ci să se gândească fiecare la cuvintele Apostolului: Cel ce voiește să fie înțelept în veacul acesta, să se facă nebun. Și iarăși:Noi suntem nebuni pentru Hristos; pentru că cel nebun al lui Dumnezeu, este mai înțelept decât oamenii.

De la Ierusalim, Cuviosul Simeon s-a dus la cetatea Emesei și acolo a început nebunia sa pentru Hristos, în felul acesta: Apropiindu-se de cetate, a văzut un câine mort, zăcând pe gunoi. Atunci și-a descins brâul său, a legat câinele de picioare și l-a târât în cetate, alergând degrab prin porți și trăgându-l pe ulițe. Iar copiii, adunându-se mulți, alergau după dânsul, strigând: „Un călugăr nebun! Un călugăr nebun!" Și aruncau cu pietre în el și îl băteau cu bete. Iar a doua zi, fiind Duminică, a intrat în biserică pe când înce­pea Sfânta Liturghie, având nuci în sân, și a început a stinge lumâ­nările. Și când au voit să-l izgonească, s-a urcat în amvon și arunca nucile spre femei; deci abia cu multă osteneală au putut să-l dea afară din biserică. Iar el fugind pe uliță, a răsturnat pâinile care se vindeau și vânzătorii de pâine l-au bătut foarte, încât abia a rămas viu.

După aceasta, un om oarecare cu numele Fuscarie, vânzător de linte și de alte lucruri de mâncare, nefiind dreptcredincios, ci ținân- du-se de eresul lui Sevir, văzând pe acest fericit stareț și neștiind nebunia lui, a zis către el: „Bătrânule, de ce umbli de colo până colo, vino la mine și vei vinde linte, bob, crupe și altele de mâncare". Iar el s-a învoit îndată și, șezând la prăvălia omului acela, a început a împărți fără de pret la săracii care veneau la dânsul, mâncând și singur din ele, că nu mâncase de o săptămână întreagă. Iar după ce le-a risipit pe toate, neadunând bani deloc, bărbatul acela, văzând acel lucru, l-a bătut foarte, i-a smuls barba și l-a gonit din casa lui. Dar starețul neducându-se, a stat lângă porțile lui. Iar după un ceas, auzind pe femeia lui Fuscarie că are trebuință de cărbuni aprinși ca să-și tămâieze casa, a alergat la cuptor și negăsind hârb, a luat cărbunii aprinși în pumni și i-a dus la stăpâna sa ca să pună tămâie și să tămâieze.

Iar femeia, văzând acest lucru, s-a înspăimântat și a strigat către el, zicând: „Ce faci? Pentru ce îți arzi mâinile?" Dar el, punând focul în haina sa, a zis: „De nu-ți place ție ca să tămâiez cu mâinile, apoi voi face aceasta cu haina". Deci, punând tămâie în haină, a tămâiat casa, până ce s-au stins cărbunii. Iar femeia și bărbatul ei, văzând mâinile și haina lui nevătămate de foc, s-au minunat foarte mult și s-au lipit după aceea de Sfânta și Soborniceasca Biserică; iar pe stareț au început a-l cinsti ca pe un sfânt. Apoi el a fugit din casa aceea și nu s-a mai întors, decât numai după ce s-a uitat acea minune.

Și făcând el prin cetate nebunii, un oarecare cârciumar l-a luat la el în cârciuma sa ca pe un rob. Cârciumarul acela era un om cu năravul aspru și nemilostiv. El dădea starețului puțină hrană, deși câștiga foarte mult de pe urma lui, pentru că cetățenii ziceau: „Să mergem să bem în cârciuma unde se află nebunul!", pentru că starețul veselea pe cei ce beau, făcând nebunii. Iar odată un șarpe, târându-se, a băut vin dintr-un vas și, vărsându-și veninul într-însul, s-a dus, neaflându-se nimeni în vremea aceea în casă, pentru că nebunul era dus afară, glumind cu poporul și sărind înaintea celor ce cântau. Iar după o vreme oarecare intrând în casă, a văzut deasupra vasului o scrisoare nevăzută de nimeni, pe care era scris singur

cuvântul acesta: „Moarte!"

Atunci starețul, cunoscând ceea ce se făcuse, a luat un lemn și a sfărâmat vasul acela plin cu vin și s-a vărsat vinul. In acel ceas a venit cârciumarul și văzând că starețul a sfărâmat vasul, a apucat același lemn și l-a bătut pe el fără de milă până ce singur a ostenit; apoi l-a gonit din casă. însă a doua zi, starețul a venit iarăși la cârciumă și se făcea că se ascunde dinaintea stăpânului său. Iar șarpele, târându-se iarăși, a început a bea vin din alt vas. Acest lucru văzându-l cârciumarul, a apucat un lemn și, vrând să ucidă șarpele, a lovit vasul acela. Șarpele însă a fugit și vasul s-a spart, iar vinul s-a vărsat. Și nu s-a spart numai vasul acela, ci și sticlele care erau aproape de acel vas. Atunci starețul, care stătea în dos, a strigat, zicând: „Vezi că nu sunt numai eu nebun, spărgând vasele, ci și tu faci același lucru". Atunci cârciumarul, cunoscând că pentru veninul șarpelui a spart Simeon vasul cu vin cu o zi înainte, se căia că-l bătuse aspru fără de vină și a început a-l cinsti pe el ca pe un sfânt.

Dar starețul nu dorea cinste, ci necinste și batjocură. Deci sub chipul nebuniei ascunzându-și cu înțelepciune viața sa cea sfântă și îngerească în trup, a făcut un lucru ca acesta. într-una din zile, femeia cârciumarului odihnindu-se singură în casa sa, iar cârciumarul vânzând vin, starețul s-a dus la ea și a început a-și trage hainele de pe dânsul, ca și cum ar fi voit să se culce cu femeia. Iar ea, văzând aceasta, a răcnit și bărbatul ei a alergat la ea. Și a zis femeia către bărbat: „Gonește pe acest nebun blestemat, că voiește să mă silească pe mine". Atunci omul acela, bătând pe stareț cu palmele, l-a izgonit afară în ger; pentru că era frig mare și ploaie; iar starețul ședea afară și răbda frigul, având numai o haină veche și ruptă. De atunci încolo, nu numai că nu-l socotea pe el sfânt cârciumarul, ci și altora, dacă ziceau că Simeon se face nebun pentru Hristos, le răspundea cu jură­mânt, zicându-le: „Cu adevărat este îndrăcit și nu are minte, ba încă este și curvar, pentru că a voit să o silească pe femeia mea. El mănâncă carne și face alte lucruri necuviincioase, ca unul ce nu are Dumnezeu".

Aceasta o zicea pentru că sfântul, voind să acopere postirea sa, după nemâncarea cea de șapte zile, mânca de multe ori carne înaintea tuturor înadins, pentru ca toți să-l socotească pe el nu numai ca un nebun, dar și ca pe un păcătos. Încă spre mai mare arătare a părutei sale nebunii, își lăsa rușinea omenească la o parte și de multe ori umbla gol prin târg, ca un fără de trup, adevăratul următor al celor fără de trupuri.

Iar un diacon mirean din cetatea aceea, cu numele Ioan, bărbat îmbunătățit și plăcut lui Dumnezeu, știind desăvârșit nebunia cea prefăcută a lui Simeon pentru Hristos, l-a văzut odată foarte slab cu trupul; pe de o parte pentru nemâncarea lui, iar pe de alta, pentru osteneala cea suferită întru nebunie. Deci, vrând să-l spele pe el, a zis ca în glumă către dânsul: „Nebunule, oare vei merge la baie ca să te speli?" Iar el a zis, râzând: „Voi merge, voi merge". Și îndată cu cuvântul, a dezbrăcat de pe el haina sa cea ruptă și, învârtind-o pe ea, a pus-o pe capul său. Atunci diaconul a zis către dânsul: „Îmbracă-te, frate, că de vei merge așa gol, apoi eu nu voi merge cu tine". Iar starețul a grăit: „Eu am făcut lucrul mai înainte de lucru și de nu vei voi ca să mergi cu mine, eu mă voi duce înaintea ta". Aceasta zicând, a alergat înainte.

Și erau acolo două băi, una pentru bărbați și alta pentru femei. Și lăsând el pe cea pentru bărbați, a mers în cea de femei. Iar diaconul, ajungându-l pe el, a zis: „Așteaptă, nebunule, nu merge acolo, pentru că baia aceea este pentru femei". Iar Simeon, întorcându-se către dânsul, a zis: „Tot una este. Acolo apă caldă și rece, și aici apă caldă și rece; iar mai mult nimic nu este acolo ca și aici". Aceasta zicând-o, a alergat gol în baie în mijlocul femeilor, iar ele, repezindu-se îndată cu toate la dânsul, l-au bătut și l-au izgonit din baie.

După aceea, diaconul acela, luându-l de-o parte, l-a întrebat, zicând: „Părinte, cum ți-ai simțit trupul, când ai intrat gol în mijlocul acelor femei goale?" Starețul a răspuns: „Crede-mă, frate, că precum stă un lemn în mijlocul lemnelor, așa am fost și eu în mijlocul lor. Nici n-am simțit că am trup, nici nu m-am gândit că am intrat la trupuri, ci toată mintea mea era în lucrul lui Dumnezeu!" O nepătimire ca aceasta a trupului său cel omorât, fericitul a spus-o cu adevărat diaconului acela, de care nu tăinuia viața sa, văzându-l pe dânsul că este adevărat rob al lui Dumnezeu. Și era între ei dragoste prietenească întru Hristos și unul altuia își cunoșteau faptele cele plăcute lui Dumnezeu.

Deci Cuviosul Simeon făcea nebunia aceea mântuindu-se nu numai pe sine, ci și pe alții, pentru că pe mulți păcătoși, învățându-i cu cuvântul și cu lucrul, îi aducea la pocăință. Un tânăr oarecare a căzut în păcatul preacurviei și îndată, cu pedeapsa lui Dumnezeu, a fost dat satanei spre chinuirea trupului și era muncit de duhul cel necurat. Și văzându-l pe el starețul, l-a lovit peste obraz, zicându-i la ureche: „Să nu fii preacurvar". Și îndată a ieșit diavolul dintr-însul și tânărul acela a rămas sănătos. Deci mulți întrebându-l cum s-a tămăduit, el spunea: „Am văzut pe un stareț ținând în mâini o cruce de lemn, care a izgonit din mine un câine negru înfricoșat, bătându-l cu crucea, și m-am făcut sănătos!" Însă nu putea să spună că Simeon Nebunul l-a tămăduit pe el, Dumnezeu ținând limba lui, până în ziua în care Simeon s-a pristăvit.

Era un vrăjitor cu numele Psifas, care făcea în târg fel de fel de comedii pricinuitoare de râs. Acela făcând înaintea poporului lucrul său cel obișnuit, Simeon s-a dus acolo și, văzând pe vrăjitor, l-a cunoscut că avea o oarecare faptă bună în viata sa. Deci, vrând să-l schimbe de la acel lucru neplăcut, care îl făcea la arătare, a luat o piatră foarte mică și făcând pe ea semnul sfintei cruci, a aruncat-o spre vrăjitorul acela, lovindu-l în mâna dreaptă. Atunci îndată s-a uscat mâna vrăjitorului și nimeni nu putea să știe cine a aruncat piatra aceea. Deci vrăjitorul s-a dus din priveliște, bolnav și mâhnit. Iar cuviosul i s-a arătat lui în vis, zicându-i: „Eu te-am lovit cu piatra și de nu te vei pocăi și nu îmi vei jura mie că nu vei mai face acel meșteșug pricinuitor de râs, apoi nu te vei tămădui". Și s-a jurat vrăjitorul cu Preacurata Fecioară Născătoarea de Dumnezeu că nu va mai face acele scamatorii. Apoi, deșteptându-se din somn, s-a văzut sănătos și mâna îi era tămăduită. Dar nu putea să arate pe tămăduitorul său, decât numai zicea: „Un monah, care purta pe capul său o cunună de ramuri de finic, m-a tămăduit".

Cuviosul vedea mai înainte cele ce aveau să fie și le spunea acoperit la alții. Când s-a întâmplat marele cutremur de pământ din care pricină a căzut și Antiohia, pe vremea împărăției lui Mavrichie, atunci multe zidiri s-au sfărâmat în cetatea Emesei. Nu cu multe zile înainte de aceea, starețul făcând nebunia sa, a luat din școală un bici de piele împletit și alergând prin cetate, bătea stâlpii de piatră pe care se sprijineau zidirile și către unii stâlpi grăia: „Domnul îji poruncește îie să stai tare!" Iar la oarecare stâlp i-a zis: „Tu nici să stai, nici să cazi". Deci, când s-a întâmplat cutremurul de pământ, toți acei stâlpi, pe care sfântul îi bătuse, poruncindu-le să stea, au rămas întregi și nemișcați; iar ceilalți au căzut cu casele care erau pe ei și s-au sfărâmat ca praful. Iar stâlpul acela către care sfântul a zis: „Tu nici să stai, nici să cazi...!" acela a crăpat în jumătate de sus până jos și, plecându-se puțin, stătea. De aceea, când sfântul bătea acei stâlpi, poruncindu-le să stea, poporul socotea că aceea o făcea din nebunie, însă după ce a văzut că acei stâlpi au rămas nemișcați și nevătămați de cutremur, mulți au cunoscut că aceea era vestirea proorocească a nebunului pentru cutremur.

De asemenea, când urma să fie vreo molimă, sfântul, ducându-se în școală, săruta copiii ca și cum ar fi glumit, spunând fiecăruia: „Mergi, o, bunul meu! O, frumosul meu, mergi!" Insă nu îi săruta pe toți copiii, ci pe care îi arăta lui dumnezeiescul dar. Iar către dascăl zicea: „Frate, să nu bați pe acești copii pe care îi sărut eu, căci ei vor merge în cale depărtată". Iar dascălul îl batjocorea pe el și uneori îl bătea el însuși, iar alteori și copiilor le poruncea să-l bată; și îl legau pe stareț de un stâlp și îl băteau. Iar când, cu îngăduința lui Dumnezeu, venea asupra cetății acea molimă, nu rămânea între cei vii nici unul din acei copii pe care sfântul îi sărutase, ci toți mureau. Atunci se cunoștea proorocia lui.

Starețul avea obicei de a intra în casele celor bogați și făcea nebuniile lui. Și de multe ori săruta înaintea tuturor slujnicele lor. Odată s-a întâmplat că o slujnică a unui cetățean însemnat a păcătuit cu un tânăr și a zămislit de la el. Iar când s-a cunoscut că este îngreunată și stăpâna ei a întrebat-o cu cine a greșit, ea n-a voit să arate pe cel cu care păcătuise, ci a zis că monahul cel nebun a silit-o. Și mergând starețul după obicei la acea casă, jupâneasa a zis către dânsul: „Oare bine ai făcut, Simeoane că ai batjocorit slujnica mea și ai îngreunat-o?" Iar starețul, râzând, i-a zis: „Îngrijește-te acum, îngrijește-te, până ce va naște pruncul; și vei avea un Simeon mic!" Din acea zi, starețul a început a numi pe slujnica aceea femeia sa, și venea în toate zilele la dânsa, aducându-i pâine curată, carne și pește, șizicându-i: „Mănâncă, femeia mea, mănâncă...!"

Iar când a sosit vremea nașterii, o durea pântecele pe acea femeie și n-a putut să nască până la trei zile, astfel că era să moară. Deci stăpâna ei a zis către sfântul: „Bătrânule, roagă-te lui Dumnezeu, căci femeia ta nu poate să nască". Iar el jucând și sărind, zicea: „Mă jur pe Iisus, mă jur pe Iisus, că nu va ieși pruncul dintr- însa, până ce nu va mărturisi cine este tatăl lui!" Auzind aceasta femeia care se primejduia cu nașterea a mărturisit adevărul, că a năpăstuit pe monahul cel nevinovat și a spus pe cel cu care a căzut în păcat. Atunci a născut pruncul și au început a-l avea pe stareț ca pe un sfânt. Iar alții ziceau de Simeon că vrăjește cu ajutorul cel diavolesc, fiind nebun și îndrăcit.

Sfântul vedea încă și tainele gândurilor inimilor omenești, care lucru s-a arătat astfel: Aproape de cetate era o mănăstire, în care, vorbind doi părinți, făceau cercetare despre Origen: de ce un înțelept ca acela a căzut în eres și a pierit? Deci unul zicea că înțelepciunea lui Origen nu era de la Dumnezeu, ci din învățătură și din multa citire a cărților, iar celălalt zicea că este cu neputință omului ca fără darul lui Dumnezeu să vorbească și să scrie unele ca acelea, dintre care câteva și până astăzi se primesc de cei dreptcredincioși. Astfel pricindu-se ei mult și neînțelegându-se, au zis unul altuia: „Se aude că pustia Iordanului are mari sfinți părinți înțelepțiți de Dumnezeu. Deci să mergem acolo, doar vom găsi pe unul ca acela ca să ne dezlege îndoiala noastră". Astfel sfatuindu-se ei, au mers mai întâi în Sfânta Cetate a Ierusalimului și, după ce s-au închinat la Sfintele Locuri, s-au dus în pustiul Mării Moarte.

Acolo, după rânduiala lui Dumnezeu care n-a defăimat ostenelile lor, au găsit pe Cuviosul Ioan, ce era prieten și împreună pustnic cu Simeon; însă acum ajunsese și Ioan în măsura cea desăvârșită a sfințeniei și avea darul proorociei. Deci, văzând pe părinții care veniseră la dânsul, a zis către dânșii: „Bine ați venit, voi care ați lăsat marea și voiți să scoateți apă din iezerul cel uscat". Deci, făcându-se între dânșii multă vorbire duhovnicească și pomenindu-se pricina cea despre Origen, Cuviosul Ioan a zis către cei ce veniseră: „O, părinților, eu încă n-am luat de la Dumnezeu un dar ca acesta, ca să pot socoti pe cele neștiute, dar să mergeți la nebunul Simeon, cel din cetatea voastră. Acela vă va spune vouă despre toate câte îl veți întreba".

Iar ei, întorcându-se la locul lor, s-au dus în cetatea Emesei și întrebau: „Unde este Simeon, starețul cel nebun?" Unii le-au răspuns, râzând: „Ce voiți să auziți de la un nebun, care pe toți îi smintește și îi ocărăște, iar mai ales pe monahi îi dosădește?" Iar ei nebăgând de seamă acele cuvinte, căutau pe bătrân și l-au găsit în casa unui vânzător de legume, zăcând pe bob și mâncând din acela ca un urs. Atunci unul dintr-înșii, smintindu-se, a zis singur în sine, râzând: „Cu adevărat mare înțelept am venit să vedem! Mult ne va învăța acesta!" Apoi, apropiindu-se de dânsul, a zis: „Binecuvintează, părinte!" Iar el, uitându-se la dânșii cu mânie, le-a zis: „Rău ați venit și cel ce v-a trimis pe voi la mine este nebun!" Apoi, sculându-se, a lovit tare peste obraz pe cel ce se smintise și i-a zis: „Pentru ce hulești bobul? El este înmuiat de 40 de zile. Origen n-a mâncat din acesta și intrând în mare, n-a putut să iasă dintr-însa, ci s-a înecat în adânc! Duceți-vă de aici! Duceți-vă, că veți fi bătuți!" Iar ei s-au dus, minunându-se de mai înainte-vederea starețului; căci mai înainte de întrebarea lor despre Origen, el le-a răspuns, pomenind de cel ce i-a trimis la dânsul și vădind gândul inimii lor. Dar nu puteau să spună la nimeni nimic de dânsul. Iar că a zis despre bob, că este muiat de patruzeci de zile, însemna că a petrecut atâtea zile fără de hrană, precum a spus singur de aceasta mai pe urmă prietenului său, diaconul Ioan.

Într-una din zile, luând un fluier de la cel cu legumele, a ieșit în uliță la un loc oarecare, unde locuia un duh necurat într-o casă pustie.

Duhul acela înfricoșa pe cei care treceau târziu pe acolo și pe unii chiar îi vătăma. Acolo șezând sfântul, cânta din fluier rugăciunea Cuviosului părintelui său Nicon, care o învățase de la dânsul, și astfel a izgonit pe diavol de acolo. Iar diavolul, prefăcându-se într-un arap mic înfricoșat, s-a dus în casa celui cu legumele, a îngrozit pe toți și a sfărâmat toate vasele. Și întorcându-se Simeon, a văzut pe femeia aceluia îngrozită și mâhnită, și femeia i-a spus, zicând: „Un arap înfricoșat și mânios, mic de stat, a intrat repede, ne-a spăimântat pe toți și a sfărâmat toate vasele". Sfântul a zis către ea: „Eu l-am trimis la voi, deoarece nu vă împărtășiți cu Sfânta Biserică!" Aceasta a spus-o, pentru că se ținea și aceea de eresul lui Sevir cel fără de cap. Iar femeia a vrut să-l prindă pe nebun și să-l bată. Dar el, plecându-se, a luat țărână de jos și aruncând în fața ei, i-a umplut ochii de țărână și a zis către dânsa: „Nu mă vei prinde, până ce nu te vei împărtăși cu Biserica mea; iar de nu vei voi să te împărtășești, apoi arapul va veni iar la voi". Zicând aceasta, a fugit din casa aceea. Iar a doua zi, tot la acel ceas, diavolul în asemănare de arap a intrat în casa celui cu legume și a făcut același lucru ca și mai înainte. Atunci a alergat toată casa aceea și a trecut la Biserica dreptcredincioșilor.

Asemenea a fost întors la Hristos, prin Cuviosul Simeon, și un oarecare iudeu, hulitor al numelui lui Iisus Hristos; pentru că acel iudeu, Dumnezeu rânduindu-i calea spre mântuire, a văzut odată pe stareț spălându-se și doi îngeri vorbind cu dânsul. Și cunoscându-l pe el că este plăcut lui Dumnezeu, voia să arate poporului ceea ce văzuse la dânsul. Sfântul însă, arătându-i-se în vis, i-a poruncit să nu spună la nimeni ceea ce văzuse. Iar iudeul, ieșind a doua zi în târg și nerăbdând să ascundă acea taină, pe când voia să-și deschidă gura, ca să grăiască poporului despre Simeon, îndată sfântul i-a stat în față și s-a atins de buzele lui, însemnând semnul Sfintei Cruci pe ele. Deci iudeul a rămas mut cu desăvârșire, iar sfântul a fugit de lângă dânsul, sărind și jucând prin popor. Apoi iudeul, ducându-se la sfântul, i s-a închinat și, făcându-i semn cu mâna, i-a spus că se va boteza. După aceasta, sfântul arătându-i-se în vis, i-a zis: „Sau te botezi, sau vei rămâne mut!" Deci iudeul s-a botezat și, când a ieșit din sfânta scăldătoare, îndată i s-a dezlegat limba și a început a grăi, slăvind pe Dumnezeu. Și a adus apoi la Sfântul Botez toată casa lui.

Sfântul ajunsese într-atâta curăție și nepătimire, încât, jucând și între femei, petrecea ca un aur curat în mijlocul focului. Și de multe ori fiind gâdilat de mâinile celor nerușinoase ce i se băgau în sân, petrecea ca un mort cu trupul și nesimțitor ca un lemn, așa era luată de la dânsul pofta cea firească, cu darul lui Dumnezeu. Căci a povestit despre sine diaconului Ioan, cel mai sus pomenit, zicând: „Când eram în pustie și aveam multă supărare la început de la patimile trupești și mă rugam lui Dumnezeu cu lacrimi pentru ușurarea acelui război, mi s-a arătat Sfântul Nicon, zicându-mi: «Frate, cum petreci?» Eu i-am răspuns: «Pătimesc rău, părinte, și de nu-mi vei ajuta, nu știu ce voi face, pentru că trupul mă muncește foarte rău». Iar starețul, zâmbind, a luat apă din Sfântul Iordan și mi-a turnat pe pântece; apoi, făcând semnul Sfintei Cruci, mi-a grăit: «Iată, ești sănătos!» De atunci n-am mai simțit în mine poftă trupească, nici în somn și nici la arătare". Aceasta a mărturisit-o el acelui fericit diacon.

Deci, fiind fără patimă, se apropia cu netemere de partea femeiască și precum de demult în Sinai rugul de foc, tot așa și el petrecea nears de atingerea femeiască. Și mergea printre dânsele, căutând mântuirea lor, pentru că uneori zicea către vreo desfrânată: „Dacă vei voi să-mi fii mie prietenă, iată, îți dau o sută de galbeni, numai să nu te mai dai la nimeni spre păcat". Zicând aceasta, arăta desfrânatei aurul, pe care Dumnezeu i-l dădea nevăzut cât voia. Iar femeile cele desfrânate, batjocorindu-l, i se făgăduiau că nu vor greși cu nimeni. Dar lui îi trebuia jurământ de la dânsele și de se jura vreuna că va petrece în curăție, îi dădea galbenii. însă după aceea, dacă nu păzea jurământul și greșea cu cineva, sfântul o cunoștea îndată și o mustra, apoi slobozea asupra ei vreo boală cumplită sau vreun diavol ca s-o muncească, până ce făcea făgăduință nemincinoa- să de pocăință adevărată. Astfel a mântuit sfântul pe multe femei desfrânate.

Iar când poporul începea a-l vedea ca pe un sfânt, îndată făcea ceva, care era semn arătat de nebunie. Pentru că uneori umbla șchiopătând, alteori sărind, alteori se târa pe pământ și împiedica picioarele celor ce mergeau în cale și, zăcând la pământ, bătea cu picioarele; iar la lună nouă se făcea îndrăcit și cădea ca un îndrăcit, încă făcea multe fapte neplăcute ochilor omenești și necuviincioase, arătându-se la toți că este nebun, ca să nu-l socotească nimeni sfânt.

Odată a petrecut Sfântul Post cel de 40 de zile fără de hrană, iar în Sfânta și Marea Joi de dimineață, ședea în târg și mânca. Acest lucru văzându-l cei ce treceau pe acolo, grăiau: „Vezi pe nebunul acesta, că nici această Sfântă Joi nu o cinstește, ci mănâncă de dimineață". Și văzându-l Diaconul Ioan, a zis către dânsul: „Cu câți bani ai cumpărat acea hrană pe care o mănânci?" Iar el a răspuns: „Cu patruzeci de bani"; adeverindu-i în ascuns, că 40 de zile n-a mâncat nimic.

Un protocomit oarecare, care petrecea aproape de Emesa, auzind de o viață ca a lui, a zis în sine: „Mă duc să-l văd pe Simeon și să-l cunosc dacă pentru Hristos se nevoiește sau cu adevărat este fără de minte?" Deci, intrând în cetate și fiind aproape de casa femeilor desfrânate, a văzut pe o oarecare femeie de acolo, ducând pe stareț în spate, iar pe alta, bătându-l dinapoi cu curele. Și smintin- du-se protocomitul, a zis în gândul său: „Cine va crede că acest mincinos monah nu desfrânează cu acele femei spurcate?" Aceasta gândind-o el în sine și fiind încă la o aruncătură de piatră de cel nebun, deodată starețul acela, alergând la protocomit și lovindu-l pe el peste obraz, și-a descoperit haina sa și, nerușinându-se, i-a arătat trupul său cel mort, sărind înaintea lui și zicând: „Ticălosule, aici este zburdare?" Iar procomitul s-a mirat că starețul i-a cunoscut de departe gândul lui și l-a cunoscut pe el că este robul lui Dumnezeu, care de bunăvoie face pe nebunul pentru Hristos. Dar nu putea să spună aceasta cuiva, cu toate că voia, căci limba lui, ca și ale celorlalți, era ținută cu oarecare putere, până la sfârșitul sfântului.

Pe o uliță din acea cetate s-a sălășluit un diavol într-o oarecare casă pustie, iar Cuviosul Simeon, apropiindu-se, l-a văzut pregătin- du-se să lovească, de va trece cineva prin locul acela. Atunci starețul luând pietre mici în sânul său, stătea acolo și nu lăsa pe nimeni să treacă, aruncând cu pietre spre toți cei ce voiau să meargă pe acolo. Iar un câine trecând, a alergat acolo și fiind lovit de diavol, îndată a început să facă spume. Atunci sfântul a zis către popor: „De acum puteți trece, pentru că în loc de om a fost lovit un câine".

După aceasta, s-a întâmplat starețului că mergea pe lângă un loc, unde dănțuiau o mulțime de fecioare. Fetele acelea, văzându-l pe el, au început a-l batjocori și a-l chema la dansul lor, strigând: „Monahule, monahule...!" Iar el, vrând să pedepsească și să înțelepțească nerânduiala lor, s-a rugat în taina inimii sale către Dumnezeu și le-a făcut tuturor ochii strâmbi, încât fiecare căuta cruciș, iar starețul s-a dus în drumul său.

Iar fetele, cunoscându-și strâmbarea ochilor, au înțeles că nebunul le-a făcut lor aceea și alergau în urma lui plângând și stri­gând: „Îndreaptă, nebunule, îndreaptă-ne ochii noștri!", pentru că lor li se părea că prin vrajă le-a făcut lor aceea. Deci, ajungându-l, l-au prins și îl jurau cu sila, zicându-i: „Dezleagă ceea ce ai legat!" Iar el, jucând, a zis către dânsele: „De voiește vreuna din voi să se tămăduiască, atunci să-i sărut ochii cei strâmbi și se va tămădui". Deci unele din ele, câte a voit Domnul să le tămăduiască, s-au învoit cu starețul să le sărute ochii lor; și îndată au luat tămăduire prin sărutarea lui. Iar câte s-au îngrețoșat de stareț și n-au voit să le sărute pe ele, acelea au rămas netămăduite și plângând.

Și plecând starețul puțin de la ele, au început și acelea a alerga în urma lui și a striga: „Așteaptă, nebunule, așteaptă, pentru Dumnezeu așteaptă-ne și sărută-ne și pe noi!" Dar starețul nu le-a ascultat pe ele, ci a fugit, iar fetele au alergat în urma lui. Iar unii din popor care priveau la aceasta, ziceau: „Se joacă fetele cu dânsul", iar alții le socoteau și pe acelea că sunt nebune. Dar cuviosul zicea către dânșii: „De n-ar fi strâmbat Dumnezeu ochii lor, apoi ar fi întrecut cu desfrânarea lor toate femeile din Siria; dar pentru schimbarea ochilor lor, nu vor mai fi astfel".

Altădată, unii dintre cetățenii Emesei s-au dus la Ierusalim, ca să prăznuiască acolo Sfintele Paști. După săvârșirea praznicului, întorcându-se ei pe la locurile lor, un om dintre ei s-a despărțit de ei și s-a dus în pustie, ca să cerceteze pe sfinții părinți și să se învrednicească de binecuvântarea și de rugăciunile lor. Și cerceta acela chiliile părinților cu aduceri de daruri și milostenii din averile sale. Iar, după rânduiala lui Dumnezeu, i s-a întâmplat de a întâlnit în pustie pe Cuviosul Ioan, care a fost pustnic împreună cu Sfântul Simeon și petrecea aproape de Marea Moartă și de râul Iordan. Deci, închinându-se aceluia, a cerut binecuvântare și rugăciuni. Iar Cuviosul Ioan a zis către dânsul: „Având în cetatea ta pe Simeon, plăcutul lui Dumnezeu, care este numit nebun, ce mai ceri de la mine, săracul? Căci de rugăciunile lui nu numai eu, ci toată lumea are trebuință".

Și luând pe omul acela, l-a dus la chilia sa. Și iată, era în chilia lui o masă neobișnuită pustiului, pusă înainte cu o mână nevăzută, trimisă de Dumnezeu. Pe masă erau pâini curate și calde, pești aleși, vin bun și vase. Deci, șezând ei, au mâncat și s-au săturat, mulțumind lui Dumnezeu. Iar după masă, Cuviosul Ioan, luând trei prescuri asemenea trimise de Dumnezeu, le-a dat omului aceluia, zicându-i: „Dă aceste prescuri fratelui meu, Simeon cel Nebun, și zi-i lui: «Roagă-te pentru fratele tău, Ioan!»" Și întorcându-se omul acela, când intra în cetatea Emesei, Cuviosul Simeon l-a întâmpinat pe el la porțile cetății și i-a zis: „Sănătos este fratele meu Ioan? Nu mi-ai mâncat oare acele trei prescuri pe care mi le-a trimis mie pentru binecuvântare?"

Atunci omul acela s-a mirat de o mai înainte-vedere ca aceea; iar starețul, luându-l pe el în coliba lui cea săracă, iarăși i-a pus înainte o masă trimisă de Dumnezeu, ca aceea pe care Cuviosul Ioan i-o pusese înainte în pustie. Și a spus Simeon omului acela toate cele ce acela a vorbit în pustie cu Ioan, ce a mâncat și ce a băut. Deci, plecând omul acela de la stareț, se minuna cu spaimă de toate cuvintele lui cele grăite cu proorocie; însă nu îndrăznea să spună de aceea cuiva; pe de o parte pentru "că era oprit de Dumnezeu și pe de alta, pentru că se rușina de oameni; știind că nu-l vor crede pe el, deoarece toți îl aveau pe Simeon ca pe un nebun; însă el era mai înțelept decât toți oamenii.

Într-o vreme oarecare, asupra diaconului Ioan, cel pomenit mai sus, a năpădit, cu îngăduința lui Dumnezeu, o ispită în acest fel: Niște tâlhari au făcut o ucidere în cetate și, luând trupul omului ucis, l-au aruncat în curtea diaconului. Și făcându-se ziuă și găsindu-se mortul în curtea diaconului, s-a făcut gâlceavă mare. Deci, prinzând boierul pe diacon, făcea asupra lui judecată ca asupra unui ucigaș și nu se găsea nimeni care să fie martor al nevinovăției lui. Deci nevinovatul diacon a fost osândit la moarte, ca să fie spânzurat pe lemn.

Și ducându-l pe el la locul cel de moarte, nu zicea nimic altceva, decât numai atât: „Dumnezeule al nebunului, ajută-mi! Dumnezeul lui Simeon, stai mie de față în ceasul acesta!" Iar în acea vreme, Simeon își făcea nebunia sa în alt loc. însă Dumnezeu, voind să izbăvească pe nevinovatul diacon de o năpastă și moarte ca aceea fără de cinste, a venit un om oarecare la stareț și i-a zis lui: „Nebunule, prietenul și făcătorul tău de bine, diaconul Ioan, este osândit la moarte și de va muri acela, apoi tu vei pieri de foame; pentru că nimeni nu se va mai îngriji de tine, precum s-a îngrijit el".

Aceasta grăind, i-a spus și pricina pentru care a fost osândit la moarte. Iar sfântul îndată a mers în ascuns la locul acela, unde se obișnuise a se ruga în taină, care loc nu-l știa nimeni, decât numai singur diaconul. Acolo, plecându-și genunchii, a început a se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul pentru mântuirea diaconului din acea primejdie de moarte; și îndată s-au găsit ucigașii, iar judecătorul a trimis repede călăreți în urma cetelor ce duseseră pe diacon la moarte, ca să libereze pe nevinovat. Deci i-au aflat pe ei acum la locul acela, la care voiau să-l spânzure pe diacon. Și, fiind liberat diaconul, nu s-a dus la casa sa, ci s-a dus drept la locul acela unde se ruga Sfântul Simeon. Dar, găsindu-l pe el încă cu rugăciunea neisprăvită și având mâinile ridicate în sus, a stat puțin mai departe înapoia lui, înspăimântat. Pentru că vedea, precum spunea mai pe urmă cu jurământ, ieșind din gura sfântului niște văpăi ca săbiile și o roată de foc împrejurul lui.

Și n-a îndrăznit să se apropie de dânsul, până ce nu și-a sfârșit rugăciunea; iar roata aceea de foc s-a ridicat spre cer. Apoi uitându-se sfântul împrejur, a zis către diacon: „Ce este, frate Ioane? Puțin a lipsit de n-ai băut paharul morții; deci mergi de te roagă și mulțumește izbăvitorului Dumnezeu. Iar această ispitire ti s-a întâmplat fie pentru aceea că doi săraci au venit la tine și aveai ce să le dai, dar nu le-ai dat; ci te-ai întors dinspre dânșii și le-ai dat drumul fără nimic. Au doar ale tale sunt cele ce dai? Sau nu crezi Aceluia care a zis că:Cel ce dă săracilor pentru Dumnezeu, însutit va primi în veacul cel de acumy iar în cel ce va să fie va dobândi viață veșnică? Iar de nu vei da, este arătat că nu crezi în Dumnezeu". Acestea erau cuvintele nebunului, sau mai bine zis ale sfântului și cuviosului bărbat, căci atunci când era cu acel diacon Ioan în singurătate, nimic nu făcea de nebunie, ci cu blândețe și cu inimă umilită vorbea cele de folos; și de multe ori, când diaconul acela asculta cuvintele sfântului cele folositoare de suflet, simțea ieșind din gura lui o bună mirosire mare.

Într-o Duminică de dimineață, după șapte zile de nemâncare, Sfântul Simeon luând un cârnat iacut cu carne, l-a pus pe umărul său, ca pe un orar diaconesc, iar în dreapta avea muștar. Deci, dând cârnatul prin muștar, mânca, iar celor ce veneau la dânsul să se joace, le ungea gura cu muștar. Și a venit la dânsul un sătean prost, având durere de ochi, din pricina unei albețe. Atunci el, iară de veste, l-a frecat la ochi cu muștar. Deci acela a strigat de durere, iar nebunul a zis către dânsul: „Du-te, nebunule, de te spală la ochi cu oțet și usturoi și îndată te vei tămădui!" Dar acela, neascultând pe sfânt, s-a dus la doctori și a orbit mai mult și îl durea mai amar. După aceea, căindu-se, a zis: „Chiar de-mi vor sări ochii, voi face ceea ce mi-a poruncit nebunul stareț!" Iar când și-a spălat ochii săi cu oțet și usturoi, îndată s-a însănătoșit desăvârșit la ochi. După aceasta, întâlnindu-l pe el odată sfântul pe drum, i-a zis: „Iată, ești sănătos, de acum să nu mai furi capre de la vecinul tău!" Așa a învățat sfântul pe cel ce fura, pentru că știa toate lucrurile omenești cele tăinuite.

Odată s-au furat de la un cetățean cinci sute de galbeni și acela se mâhnea pentru aurul său risipit și cu dinadinsul făcea cercetare pentru aceea. El era foarte aspru cu slugile sale și le bătea fără milă. Iar odată mergând pe uliță, l-a întâmpinat Simeon și i-a zis: „Vrei să afli galbenii tăi?" Iar el a zis: „Cu adevărat voiesc". Nebunul Simeon a grăit: „Ce-mi dai mie, ca în acest ceas să-ți găsesc aurul tău?" Omul a răspuns: „Îîi voi da zece galbeni". Nebunul a zis: „Nu voiesc aur, ci voiesc să-mi juri că nu vei bate pe cel ce a furat și nici pe altcineva". Atunci cetățeanul s-a jurat, iar sfântul i-a zis: „Galbenii tăi ți i-a furat pitarul, dar păzește-te ca să nu-l bați pe el și nici pe altul". Deci, ducându-se omul acela în casa lui, a găsit tot aurul la pitar, sluga sa, după cum i-a zis sfântul, și nu l-a bătut pe acela. După aceasta, când voia să bată pe vreo slugă a lui pentru vreo pricină oarecare, atunci îi amorțea mâna de durere și nu putea să bată. Deci, aducându-și aminte de jurământ, s-a dus la stareț și a zis: „Nebunule, dezleagă-mă de jurământ, ca să-mi fie mâna liberă". Dar el, ca și cum nu înțelegea cele ce i se spune, își făcea nebunia sa. Iar omul acela venea de multe ori la dânsul, supărându-l, ca să-l dezlege de jurământ. Și i s-a arătat sfântul în vedenia visului, zicându-i: „Te voi dezlega de jurământ, dar voi dezlega de la tine și aurul tău și toată averea ta o voi risipi, pentru că voiești să bați pe robii tăi, care au să meargă înaintea ta în veacul ce va să fie". După acea vedenie, venind omul acela în frica de Dumnezeu, se arăta blând către toți.

Pentru ca să nu fie cunoscute de oameni niște minuni ca acestea ale sale, Sfântul Simeon se făcea îndrăcit, ca și cum știa din lucrarea diavolească cele ce se făceau în taină între oameni. De aceea umbla cu cei îndrăciți, ca fiind dintre dânșii și, milostivindu-se spre ei, cu rugăciunea sa a izgonit pe diavoli din mulți. Iar ceilalți îndrăciți sau mai bine zis diavolii care locuiau în ei, cârteau asupra lui, zicându-i: „O, nebunule, care batjocorești pe toată lumea, pentru ce ai venit să ne faci nouă strâmbătate? Du-te de aici! Nu ești dintre noi, pentru că toată noaptea ne muncești și ne arzi". Iar sfântul, în îndrăcirea sa prefăcută, ca unul ce toate le știa din Duhul Sfânt, îi mustra pentru păcatele lor cele tăinuite. Pe unii, pentru necurăție; pe alții, pentru furt; iar pe alții, pentru călcare de jurământ; și pe fiecare pentru toate păcatele lui. Pe unii îi mustra deosebi, iar pe alții, înaintea altora. Altora le spunea prin pildă lucrurile lor cele rele, ca să le recunoască în conștiința lor, iar pe alții îi ocăra pe față pentru fărădelegile făcute. Astfel oprea toată cetatea de la păcatele cele de moarte, aducând poporul întru simțire și la pocăință. Și mulți îl credeau că nu știe tainele de la Dumnezeu, ci de la diavol, crezându-l că este îndrăcit. Pentru aceea, unii din păcătoșii cei nepocăiți se temeau să vină înaintea feței lui sau să se întâlnească cu dânsul, și fugeau de el, ca să nu fie mustrați.

În vremea aceea era în cetate o femeie fermecătoare, care făcea vrăji și era pricinuitoare de multe răutăți. Vrând cuviosul să strice vrăjile aceleia, a început a veni la ea adeseori și, împrietenindu-se cu ea, îi aducea bucatele ce i se dădeau lui, bani de aramă și haine. Iar odată i-a zis ei: „Voiești să-ți fac un lucru pe care, când îl vei purta cu tine, nimeni nu te va deochea și nici un rău nu se va apropia de tine?" Iar ea, crezând că nebunul știe ceva din lucrarea drăcească, i-a zis lui: „Voiesc, fă-mi!" Iar el luând o scândurică mică, a scris sirienește pe dânsa: „Să te certe pe tine Dumnezeu, ca să nu mai poți întoarce pe oameni de la Dânsul". Așa scriind, a dat scândurică femeii ca s-o lege la gât. Și făcând femeia aceasta, îndată a slăbit puterea farmecelor ei cu totul și nu mai putea să mai vatăme pe nimeni, nici să ajute cuiva.

Mergând odată starețul cu frații lui cei săraci, s-a apropiat de cuptorul unde se lucrau sticle, iar lucrătorul de sticlă era evreu. Deci, șezând sfântul aproape de cuptor, se încălzea, iar lucrătorul făcea sticle. Și a zis nebunul către ceilalți săraci ai săi: „Voiți să vă fac să râdeți?" Iar ei și-au întors ochii spre el, ca să vadă ce va face. Și când iudeul a făcut o sticlă, el umbrind de departe cu dreapta sa, a făcut cruce și îndată sticla s-a spart. Și făcând iudeul altă sticlă, s-a spart și aceea prin însemnarea crucii făcute de Simeon. Asemenea s-au spart și a treia, și a patra, până la a șaptea. Deci săracii au început a râde cu hohot și au spus iudeului ceea ce se făcea. Iar iudeul umplându-se de mânie, a apucat un tăciune și a gonit pe nebun, bătându-l și arzându-l. Iar nebunul, ducându-se, striga către el, zicând: „O, sticlarule, până ce nu vei face cruce pe fruntea ta, toate sticlele ți se vor sfărâma". Și începând iarăși iudeul a lucra sticle, s-au spart, una după alta, treisprezece sticle. Iar el, văzându-și paguba, a făcut fără de voie semnul Sfintei Cruci pe fruntea sa și au încetat a se mai sfărâma sticlele ce le lucra. Deci cunoscând el puterea Sfintei Cruci, a mers la sfânta biserică și s-a făcut creștin, primind Sfântul Botez.

În vremea aceea, a căzut în boală unul din cei mai de frunte ai cetății, în a cărui casă obișnuia cuviosul nebun a merge și a juca. Îngreunându-se boala acelui cetățean, i s-a arătat în vis o vedenie ca aceasta: se vedea că aruncă un zar cu un oarecare arap înfricoșat și s-a făcut între ei un rămășag: dacă celui bolnav nu-i va cădea de trei ori numărul șase, apoi el va fi biruit de arap. Și a rămas bolnavul în îndoire și în frică mare. Și i s-a arătat bolnavului nebunul Simeon, zicându-i: „Cu adevărat acum te va birui pe tine acest arap; deci dă-mi cuvânt că de acum nu vei mai întina cu preacurvia patul femeii tale și eu voi arunca zarul pentru tine și tu vei birui". Iar bolnavul s-a jurat sfântului, în acea vedenie, că nu va mai păcătui. Apoi sfântul, luând un zar, l-a aruncat și a căzut de trei ori șase, iar arapul a plecat de la cel bolnav. Deci, deșteptându-se din somn, a simțit că i s-a ușurat boala. Iar nebunul venind ca de obicei în casa lui, a zis către el: „Bine ai făcut cele trei aruncări de zar. Însă crede-mă pe mine, că de-ți vei călca jurământul, atunci arapul acela te va sugruma". După aceea, ocărând pe toți cu obiceiul nebuniei sale, s-a dus de acolo alergând.

Cuviosul avea o colibă pentru odihnă și mai ales pentru rugăciunile cele de noapte; dar în ea nu era nimic decât o sarcină de vițe. în acea colibă petrecea toate nopțile la rugăciune până dimineața, udând pământul cu lacrimi. Apoi, sosind ziua, își împletea o cunună de măslin sau de buruieni, pe care o punea pe cap și ținând în mâini o stâlpare, umbla prin cetate, strigând: „Este prăznuirea împăratului celui biruitor și a cetății lui". În aceste cuvinte sfântul numea sufletul cetate, iar mintea, împărat care stăpânește peste patimi, precum tâlcuia diaconului Ioan, prietenul său, la care mergea adeseori în taină și îi vorbea pe larg de toate cuvintele și lucrurile sale, îngrozindu-l cu jurăminte, ca nimănui să nu spună ceva de el, până la sfârșitul vieții lui.

Iar mai înainte cu două zile de moartea lui, a mers la diaconul Ioan și a zis: „Eu astăzi am fost la iubitul meu frate, Ioan, viețuitorul în pustie, cu care din început m-am lepădat de lume și am intrat în călugărie. Și l-am aflat pe el acum foarte sporit în bunătăți și desăvârșit plăcut lui Dumnezeu. Deci m-am bucurat că l-am văzut purtând pe cap o cunună prea luminoasă, pe care era scris: «Cununa răbdării pustiului!»" După aceea, Cuviosul Simeon iarăși a grăit către diacon: „Am văzut pe un slăvit oarecare, zicând către mine: «Vino, nebunule, vino să primești nu numai o cunună, ci mai multe, pentru mântuirea a multor suflete omenești»".

Sfântul Simeon, zicând acestea, a suspinat și iarăși a zis: „Frate diacone, nimic nu știu să fi făcut ceva de acest fel, care să fie vrednic de răsplătirea cerească, căci ce plată va primi nebunul și lipsitul de înțelegere, fără numai în dar de mă va milui Stăpânul meu cu darul Său. Te rog însă pe tine, frate, ca pe nimeni din cei săraci, iar mai ales din monahi, să nu-i defăimezi, nici să-i ocărăști, căci să știe dragostea ta, că mulți dintre dânșii, prin pătimirea cea rea, sunt curățiți și strălucesc ca soarele înaintea lui Dumnezeu. Asemenea și între oamenii cei de rând, care viețuiesc prin sate și lucrează pământul, care petrec în nerăutate și în dreptatea inimii lor, nu hulesc pe nimeni și nici nu năpăstuiesc, ci din osteneala mâinilor lor își mănâncă pâinea întru sudoarea feței, între unii ca aceștia mulți sunt sfinți mari, pentru că i-am văzut venind în cetate și împărtășindu-se cu Trupul și cu Sângele lui Hristos și făcându-se ca niște aur curat.

Însă acestea pe care ți le grăiesc ție, domnul meu, să nu crezi că le zic pentru vreo slavă deșartă, ci dragostea ta m-a silit ca să nu tăinuiesc înaintea ta lenevirea vieții mele celei ticăloase. încă să știi că și pe tine degrab te va lua Domnul de aici. Deci îngrijește-te pentru sufletul tău pe cât îți este puterea, ca să poți trece fără de supărare de duhurile cele din văzduh și să scapi de cumplitele mâini ale stăpânului întunericului.

Știe Domnul meu că și eu am mult necaz și mare frică, până ce voi trece acele înfricoșătoare locuri, în care se cercetează cu de-a- mănuntul toate cuvintele și lucrurile omenești. De aceea, te rog, fiule și fratele meu Ioan, ca în tot chipul să te sârguiești să fii milostiv, că în acel ceas înfricoșat, milostivirea poate să ne ajute mai mult decât alte bunătăți. Căci este scris:Fericit este cel ce se uită spre cel sărac și scăpătat; căci în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Și păzește și aceasta: Să nu te apropii la dumnezeiasca slujire, având mânie asupra cuiva, ca nu cumva păcatele tale să oprească venirea Sfântului Duh!"

Acestea și multe altele vorbind Cuviosul Simeon cu acel cinstit diacon, l-a rugat ca, după două zile, să vină în coliba lui. Și plecând de la dânsul, nu s-a mai arătat umblând prin cetate, ci a petrecut în colibă fără să iasă, până la ceasul cel mai de pe urmă al sfârșitului său. Iar în ce fel a fost sfârșitul lui, nimeni nu știe, decât numai Unul Dumnezeu și îngerii Lui; pentru că aceia s-au obișnuit a fi de față la sfârșitul săracilor, cei cu totul părăsiți de oameni, precum a fost de față la Lazăr, cel ce a murit în gunoi și despre care se pomenește în Evanghelie că a murit și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Deci nu este îndoială că aceiași sfinți îngeri ai lui Dumnezeu au stat de față și la acest sfânt, care a fost sărac cu duhul și cu lucrul, adică la Cuviosul Simeon, în ceasul fericitului său sfârșit, și, dezlegând cu blândețe sufletul cel drept din trupul cel curat, l-au dus cu glas de bucurie în locașurile cerești.

Apoi trecând acele două zile, unii din săracii care au avut cu dânsul tovărășie, nevăzându-l, și-au zis: „Oare nu cumva s-a îmbolnăvit nebunul?" Deci s-au dus la coliba lui și l-au găsit mort, zăcând sub vițele acelea, și au zis: „Iată, cel ce s-a înnebunit în viața sa, s-a aflat nebun și după moarte, căci nu s-a sfârșit culcat pe vițe, ci sub ele". Deci doi oameni oarecare au luat trupul lui fără să-l spele, fără de obișnuita cântare, fără lumânări și fără tămâie, și au pornit spre locul unde se îngropau cei străini. Și a fost dus sfântul la îngropare pe lângă casa acelui creștin botezat de curând, lucrătorul de sticle care a fost mai înainte iudeu. Iar acela a auzit mulțime de cântăreți, cântând cântări cu glasuri prea dulci și negrăite. Deci mirându-se de acea neobișnuită cântare, a privit pe o fereastră, dar n-a văzut pe nimeni, decât numai pe acei doi oameni care duceau la îngropare trupul nebunului. Iar glasurile nu încetau, cântând nevăzut, căci îngerii lui Dumnezeu cântau și mirosirea cea plăcută umplea văzduhul. Iar creștinul acela a mirosit-o și a zis: „Fericit ești, nebunule, că neavând oameni să-ți cânte pentru îngropare, ai pe cereștile puteri care te cinstesc cu cântări și te umplu de mireasma cădirii cea din Rai". Deci îndată a mers cu acei doi oameni și a dus cu ei acel sfânt trup și l-a îngropat cu mâinile sale între mormintele străinilor și ale săracilor. Și spunea tuturor că a auzit cântări îngerești deasupra acelui mormânt și negrăită bună mireasmă.

Iar diaconul Ioan, mergând la coliba aceea și negăsind pe sfânt, îl căuta pretutindeni. După aceea, înștiințându-se că a murit și este îngropat, a plâns foarte mult și s-a dus la mormântul lui, vrând să ia trupul de acolo și să-l îngroape cu cuviință la loc de cinste. Însă când a descoperit mormântul, n-a găsit trupul sfântului, pentru că Domnul l-a mutat pe El, prin sfinții Săi îngeri, în loc nevăzut de oameni. Atunci toți oamenii din cetatea Emesei, deșteptându-se ca din somn, au început a-și aduce aminte și a-și spune unul altuia lucrurile cele minunate ale plăcutului lui Dumnezeu, proorociile și viața lui cea mult chinuită.

Atunci au cunoscut că nebunul nu era nebun, ci era mai înțelept decât toți înțelepții acestui veac și cel ce se părea că este păcătos era drept și cuvios, dar sub chipul cel de nebunie și de păcătos, își acoperea înaintea oamenilor viața sa cea înțelepțită de Dumnezeu și plăcută Lui. Astfel au fost viața și nevoințele acestui minunat Simeon, care a fost nebun pentru Hristos. Și precum Lot cel de demult a petrecut în mijlocul sodomitenilor și nu s-a întinat de păcatele acelora, așa și acest nou Lot, viețuind în mijlocul lumii, nu s-a vătămat cu patimile cele lumești.

Cuviosul Simeon s-a sfârșit în 2l de zile ale lunii iulie, iar după dânsul și Cuviosul Ioan, tovarășul lui de pustnicie, a adormit cu fericit sfârșit în pustiul Iordanului. Și precum împreună au început a sluji Domnului pe pământ, tot așa și în cer au stat împreună înaintea scaunului lui Dumnezeu. Iar viața amândurora, precum a spus-o sfânta și nemincinoasa gură a lui Simeon către diaconul Ioan, cel de la biserica din Emesa, așa a povestit-o același diacon cu credință și întru adevăr marelui între părinți, Sfântului Leontie, episcopul Neapolei Ciprului. Iar acela a dat-o în scris, spre folosul celor ce o vor citi și o vor asculta, și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Celui împreună slăvit cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin