IV. Stareţ şi părinte duhovnicesc
“Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru Unul este, Cel din ceruri” spuneDomnul (Matei 23, 9). Totuşi, încă de la începuturile creştinismului, găsim în Răsărit nume precum părinte duhovnicesc”, “părinte”, sau stareţ (geron). Evoluţia cuvântului semitic avva este surprinzătoare. El va trece în toate limbile lumii creştine, primind însă o semnificaţie cu totul nouă în raport cu cea din Vechiul Testament. Noutatea constă în descoperirea Sfintei Treimi. În rugăciunea Iui Iisus, „Avva, Părinte” (Marcu 14, 36) exprimă un grad de intimitate de neconceput pentru rugăciunea iudaică. Noul Testament descoperă iubirea Tatălui către Fiul, iubire care manifestă paternitatea Lui tuturor oamenilor. De aceea ne învaţă Mântuitorul să spunem “Tatăl nostru”.
După Scrisoarea către Diognet (10, 1) catehumenii învăţau mai întâi să-şi cunoască – prin Duhul Sfânt şi Fiul – Tatăl ceresc, Avva, Părintele, Sfântul Chiril al Alexandriei (Thesaurus) ne învaţă că odată cu Hristos relaţia Stăpîn-sclav este înlocuită de misterul relaţiei dintre Tată şi Fiu. În această lumină trinitară trebuie să înţelegem şi cuvântul Evangheliei: practica “paternităţii spirituale” este omagiul nostru către rudenia de sus a Domnului şi către diferitele ei forme la care omul poate participa. Viaţa coptică a Sfântului Pahomie spune că acesta le era ucenicilor săi “Părinte în Dumnezeu”. Acesta este sensul cuvintelor Sfântului loan, care foloseşte formula “copilaşii mei” (I loan 2) sau celor ale Sfântului Pavel care pomeneşte de “durerile facerii” (Galateni 4, 19). Fecunditatea spirituală este legată de Cruce. În Apophtegmata, avva Longin transmite mesajul Părinţilor: “Dă-ţi sângele ca să primeşti Duhul”. Episcopul Ignatie Brianhaninov vede în paternitate “un sacrament al înfierii”. De aceea, un “părinte duhovnicesc” nu este niciodată un maestru care predă, ci o persoană care naşte pe cineva, după modelul Tatălui Ceresc. Arta paternităţii spirituale nu se învaţă ca o ştiinţă la şcoală. Genealogia Părinţilor neptici evocă transmiterea harismei lor, folosind verbul “a zămisli”…
Trebuie să reţinem titlul de “Părinte al Bisericii” acordat marilor doctori şi teologi care sînt învăţătorii Bisericii atît în ansamblu, cît şi pe planul adevărului doctrinar şi dogmatic.
În ceea ce priveşte “părintele”, înţeles ca relaţie personală, dispunem de două tradiţii. Una merge pînă la Sfântul Ignatie al Antiohiei (Epistola către Magnezieni 3, 1) şi reprezintă “paternitatea funcţională”: orice episcop sau preot este numit “părinte în virtutea sacerdoţiului său. Ei botează, lucrează la înfierea divină prin Sfintele Taine şi exercită virtutea pastorală inerentă preoţiei.
Cea de-a doua tradiţie merge până la Părinţii Deşertului. Paternitatea acestora nu ţine de nici o funcţiune sacerdotală. Sfântul Antonie, întemeietorul monahismului, era un simplu laic. În pustie eşti “părinte” printr-o alegere divină, printr-un dar al Duhului Sfîât, atunci cînd ai primit condiţia unui “theodidact”, luminat direct de Dumnezeu. Nici vîrsta, nici poziţia nu joacă vreun rol. Apophtegmata povestesc: “Într-o zi, avva Moise i-a spus fratelui Zaharia: «Spune-mi ce trebuie să fac?». La auzul acestor cuvinte, acela a căzut la picioarele bătrînului, spunînd: «Pe mine mă întrebi, Părinte?». Bătrânul i-a răspuns: «Crede-mă, Zaharia, am văzut Duhul Sfânt coborîndu-Se peste tine şi de atunci sunt nevoit a-ţi pune întrebări»…”.
Apophtegmata Patrum descriu această paternitate harismatică; cei înduhovniciţi sînt în asemenea măsură “părinţi” sau “avva”, încât colecţia faptelor lor se va numi întotdeauna Pateric. Chiar şi episcopii veneau să ceară ajutor şi sfat de la aceşti oameni simpli, călugări sau laici, care fuseseră însă aleşi şi călăuziţi direct de Sfântul Duh. Întrucît poporul îi credea fără cusur, ei exercitau o slujire harismatică, în interiorul magisteriului curent al episcopilor.
Principala condiţie pusă unui “părinte duhovnicesc este să fi devenit el însuşi un “om duhovnicesc”, pneumatikos. Sfântul Simeon Noul Teolog o spune: “Cel care nu s-a născut (în duh) nu e capabil să nască fii duhovniceşti”. Tot el adaugă: „Pentru a dărui Duhul Sfânt, trebuie mai întâi să-l primeşti”. El se referă la Cuvântul Domnului: „Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru Care grăieşte întru voi” (Matei 10, 20); un părinte duhovnicesc este un confident şi un organ al Duhului Sfânt. Dar pentru a fi ce este, – “doctore, vindecă-te mai întâi pe tine” – el trebuie să vindece disjuncţia dintre funcţia axiologică a inimii şi funcţia gnoseologică a intelectului. Isihasmul este cel care restabileşte, mai întîi de toate, integritatea fiinţei umane: „Fă în aşa fel încât spiritul sau inteligenţa (nous) să se coboare în inimă”. Inima străluminată de inteligenţă şi inteligenţa călăuzită de erosul divin se deschid către Duh, dovedind că “paternitatea spirituală” nu este o slujire doctrinară, ci una legată de fiinţă şi de existenţă. Palama insistă aici, spunînd: “Cucernicia noastră nu stă în vorbe, ci în realităţi”.
Prima dintre harismele unui părinte este iubirea, manifestată în chip sigur printr-un martiriu – văzut sau nevăzut. Orice asceză lipsită de dragoste – spun duhovnicii – orice asceză lipsită de “sacramentul frăţiei” este deşartă”. Sfântul Isaac Sirul (Sentinţe) spune ucenicului său: “Iată, frate, porunca pe care ţi-o dau: fie ca milostivirea să-ţi încline neîncetat balanţa, pînă cînd vei simţi tu însuţi milostivirea lui Dumnezeu faţă de lumea aceasta. Şi iarăşi: pe când Sfântul Paisie cel Mare se ruga pentru ucenicul său, care se lepădase de Hristos, Domnul i S-a arătat, spunându-i: “Pentru cine te rogi, Paisie? Nu ştii că acela s-a lepădat de Mine?”. Dar cum sfântul simţea tot mai multă milă şi se ruga mai departe pentru ucenic, Domnul i-a zis: „Paisie, prin dragostea ta te-ai făcut una cu Mine”. Un om înduhovnicit, spune sfântul Grigorie de Nazianz (Oratio 4, Contra Julianum, 1) este depozitarul “filantropiei divine”, iar „inima lui se aprinde de iubire pentru făptură^ aceasta este “tandreţea ontologică” şi iubirea cosmică a sfinţilor. După 40 de ani petrecuţi în deşert, un pustnic spunea: “Soarele nu m-a văzut niciodată mâncând”, la care un altul corectează imediat: “În ce mă priveşte, pe mine nu m-a văzut niciodată mânios”. Avva Pimen nu admite pedepsele şi arată o tandreţe maternă: “Cînd văd la slujbă vreun frate care aţipeşte, îi aşez capul pe genunchi şi-l las să se odihnească” (Apophtegmata).
Darul “rugăciunii înfocate”, graţie căruia sentimentul propriei existenţe, te trimite cu gângul la viaţa Sfântului Antonie. El s-a rugat trei zile şi trei nopţi, pînă când diavolii s-au prăvălit în faţa lui Dumnezeu, implorându-L să-l scoale pe Sfânt din rugăciune, întrucât flacăra din el devenise insuportabilă, periclitând temeliile demonice ale acestei lumi. “De vrei să fii desăvîrşit, fă din tine o flacără”, spunea avva losif care, atunci cînd se ridica şi întindea mâinile spre cer, părea să ţină în ele zece lumânări aprinse.
La fel se întâmplă cu darul profeţiei, înţeles ca descifrare a planului lui Dumnezeu în anumite cazuri precise: scrutarea inimilor şi a gândurilor tainice, deosebirea duhurilor şi clarviziunea. Vechii stareţi citeau în suflete, cunoşteau cuprinsul unei scrisori fără să o deschidă, dar dezghiocau mai cu seamă inimile. Cu mult înaintea descoperirilor psihologiei abisale, ei practicau arta extraordinară de a pătrunde în subconştient: “Multe patimi se ascund în suflet şi sunt cu totul trecute cu vederea, pînă când ispita le dezvăluie”; sau: “cine îşi arată gîndurile se vindecă, iar cine şi le ascunde se îmbolnăveşte”. “Deosebeşte-ţi gândurile şi întreabă un părinte care le poate discerne”…
În slujirea lor, Părinţii depăşesc în mod limpede toate formele definite. Atunci cînd vine spre oameni, Sfântul Serafim din Sarov, care primise Duhul Sfânt, abandonează cele ale pustniciei stilite, trecând dincolo de monahism. El nu mai este un calugăr retras, nici un om care trăieşte în lume; este şi una şi alta, dar şi depăşirea celor două, adică discipol, martor şi confident al Sfântului Duh. “Dacă amândoi Îl iubesc pe Dumnezeu din adîncul inimii, atît călugărul cît şi mireanul – spunea el -vor putea, cu voia lui Dumnezeu, să mute munţii şi să învie morţii…”.
Acea temută philautia – amorul propriu – îl închide pe om în el însuşi. Ca să scape de ea – ca şi de stăpânirea pasionalităţii şi autosuficienţei – orice novice trece prin proba ascultării, pe care Părinţii o exemplifică personal şi o susţin prin rugăciuni neâncetate. loan Scărarul formulează o sentinţă destul de paradoxală: “Ascultarea este îndepărtarea discernământului prin supra-abundenţa discernământului…” (Scara paradisului, 4). Aici, “ascultarea” înseamnă convingere conştientă. Căutarea unei autorităţi şi a ascultării formale este o ispită. Ca şi adevărul, paternitatea nu are un criteriu formal. După avva Antonie, un stareţ este părinte atunci când “judecă potrivit Duhului Sfânt ce Se află în el”. Nimic nu vine de la sine; când un frate îi spune lui Antonie: “Roagă-te pentru mine”, Antonie răspunde: “Nici eu şi nici Dumnezeu nu vom avea milă de tine dacă nu te însingurezi cu osebire în rugăciune” (Apophtegmata).
Ultimul cuvânt al înfierii duhovniceşti se situează dincolo de ascultare. Ucenicul trebuie să asculte şi să se supună, asemenea celui care ÎI ascultă pe Hristos pentru a ajunge la “chipul de rob” al lui Hristos (Teodor Studitul, Epist. 43). Supunerea este propedeutică, iniţiere progresivă în pacea de origine divină: „Efectul isihiei este nepăsarea faţă de toate lucrurile” (loan Scărarul, Scara paradisului, 27). Depăşirea ascultării, care operează deplina înlocuire a voinţei proprii cu voinţa lui Dumnezeu, te conduce la esenţa paternităţii spirituale: singura ei raţiune de a fi este aceea de a converti sclavia în libertatea de care se bucură copiii lui Dumnezeu.
De aceea Părinţii insistă asupra pericolului de a căuta un ajutor pur omenesc. Sfântul Vasile ne sfătuieşte să căutăm un “prieten al lui Dumnezeu”, în care ai certitudinea că Dumnezeu vorbeşte. Cu cât autoritatea unui părinte este mai mare, cu atât va fi el mai şters. Un ucenic numeşte corect scopul căutărilor sale: Părinte, încredinţează-mi ceea ce-ţi şopteşte Duhul Sfânt, pentru ca sufletul meu să se vindece”; “spune-mi un singur cuvânt – rhema – pentru ca sufletul meu să trăiască din el”: cuvânt paracletic, de viaţă făcător. Sfântul Serafim precizează: “Renunţ cu totul la voinţa mea şi la propria mea cunoaştere a sufletelor, pentru a auzi sfaturile Duhului…”.
“Un părinte – spune avva Pimen – îţi pune sufletul în contact direct cu Dumnezeu” şi te sfătuieşte: „Nu porunci nicicînd, fii tuturora pildă, iar nu legiuitor”. Aici călătorim în Dumnezeu, şi nu printre reguli. În cazul unui părinte, totala jertfă de sine se explică prin teama de a nu ştirbi integritatea persoanei umane. Un tânăr căuta un stareţ pentru a se instrui pe drumul desăvârşirii, însă bătrânul nu scotea nici un cuvânt. Tânărul îl întreabă de ce tace. “Sunt eu vreun egumen ca să-ţi poruncesc? Nu-ţi voi cere nimic. Fă şi tu, dacă vrei, ceea ce mă vezi pe mine făcând”. De atunci, ucenicul a urmat în toate cele pe stareţ, căpătând simţul liniştirii şi al liberei ascultări.
Un părinte duhovnicesc nu este niciodată un “director de conştiinţă”. El nu dă naştere propriului său fiu, ci unui copil al lui Dumnezeu matur şi liber. Amîndoi se înscriu împreună la şcoala adevărului. Ucenicul primeşte harisma trezviei duhovniceşti, iar părintele pe aceea de a fi organ al Duhului Sfânt. Orice ascultare este ascultare faţă de voinţa Tatălui Ceresc, prin participarea la faptele de ascultare împlinite de Hristos.
Teognost le spune celor încercaţi în arta smereniei: “Cel care s-a supus, care a obţinut ascultarea duhovnicească şi şi-a supus trupul spiritului nu are nevoie să mai asculte de vreun om. Ca un ascultător adevărat, el se supune Cuvântului şi Legii lui Dumnezeu” (Filocalia). Mai mult: “Cine doreşte să locuiască pustiul (adâncimea interiorităţii) nu trebuie să aibă nevoia de a fi învăţat, ci trebuie să fie el însuşi doctor, fiindcă altfel va pătimi…” (Vita Patrum VII, 19, 6). Acest nivel aparţine celor puternici. De aceea, sfatul spune ce e decisiv: nici o ascultare faţă de cele omeneşti, nici o idolatrizare a Părintelui, fie el chiar sfânt. Toată truda stareţului constă în dorinţa de a-şi aduce fiul duhovnicesc în situaţia unui sclav eliberat, care se prosternează înaintea feţei lui Dumnezeu. Adevărata ascultare răstigneşte voia proprie pentru a învia libertatea supremă: cea a sufletului care ascultă Duhul.
Testamentul Părinţilor către epoca noastră cere inimii omului să se înalţe impetuos, pentru a se apropia de inima lui Dumnezeu. “În cazul celor care au devenit fii ai luminii şi copii ai zilei ce va să vină, spune Sfântul Simeon, ziua Domnului nu va mai veni, devreme ce ei sunt întotdeauna cu Dumnezeu şi în Dumnezeu”. “Cel care se roagă necontenit învăluie totul în rugăciune, aşa încît nu mai are datoria de a-L lăuda pe Dumnezeu de şapte ori într-o zi” (Filocalia).
Sfinţenia oamenilor Zilei a Opta este creatoare de îndrăzneală: “Lumina dinlăuntrul unui fiu al luminii străluceşte peste întreaga lume” (Evanghelia după Toma, logia 23).
Iubirea nebuna a lui Dumnezeu
Capitolul IV –“Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru Unul este, Cel din ceruri” spuneDomnul (Matei 23, 9). Totuşi, încă de la începuturile creştinismului, găsim în Răsărit nume precum părinte duhovnicesc”, “părinte”, sau stareţ (geron). Evoluţia cuvântului semitic avva este surprinzătoare. El va trece în toate limbile lumii creştine, primind însă o semnificaţie cu totul nouă în raport cu cea din Vechiul Testament. Noutatea constă în descoperirea Sfintei Treimi. În rugăciunea Iui Iisus, „Avva, Părinte” (Marcu 14, 36) exprimă un grad de intimitate de neconceput pentru rugăciunea iudaică. Noul Testament descoperă iubirea Tatălui către Fiul, iubire care manifestă paternitatea Lui tuturor oamenilor. De aceea ne învaţă Mântuitorul să spunem “Tatăl nostru”.
După Scrisoarea către Diognet (10, 1) catehumenii învăţau mai întâi să-şi cunoască – prin Duhul Sfânt şi Fiul – Tatăl ceresc, Avva, Părintele, Sfântul Chiril al Alexandriei (Thesaurus) ne învaţă că odată cu Hristos relaţia Stăpîn-sclav este înlocuită de misterul relaţiei dintre Tată şi Fiu. În această lumină trinitară trebuie să înţelegem şi cuvântul Evangheliei: practica “paternităţii spirituale” este omagiul nostru către rudenia de sus a Domnului şi către diferitele ei forme la care omul poate participa. Viaţa coptică a Sfântului Pahomie spune că acesta le era ucenicilor săi “Părinte în Dumnezeu”. Acesta este sensul cuvintelor Sfântului loan, care foloseşte formula “copilaşii mei” (I loan 2) sau celor ale Sfântului Pavel care pomeneşte de “durerile facerii” (Galateni 4, 19). Fecunditatea spirituală este legată de Cruce. În Apophtegmata, avva Longin transmite mesajul Părinţilor: “Dă-ţi sângele ca să primeşti Duhul”. Episcopul Ignatie Brianhaninov vede în paternitate “un sacrament al înfierii”. De aceea, un “părinte duhovnicesc” nu este niciodată un maestru care predă, ci o persoană care naşte pe cineva, după modelul Tatălui Ceresc. Arta paternităţii spirituale nu se învaţă ca o ştiinţă la şcoală. Genealogia Părinţilor neptici evocă transmiterea harismei lor, folosind verbul “a zămisli”…
Trebuie să reţinem titlul de “Părinte al Bisericii” acordat marilor doctori şi teologi care sînt învăţătorii Bisericii atît în ansamblu, cît şi pe planul adevărului doctrinar şi dogmatic.
În ceea ce priveşte “părintele”, înţeles ca relaţie personală, dispunem de două tradiţii. Una merge pînă la Sfântul Ignatie al Antiohiei (Epistola către Magnezieni 3, 1) şi reprezintă “paternitatea funcţională”: orice episcop sau preot este numit “părinte în virtutea sacerdoţiului său. Ei botează, lucrează la înfierea divină prin Sfintele Taine şi exercită virtutea pastorală inerentă preoţiei.
Cea de-a doua tradiţie merge până la Părinţii Deşertului. Paternitatea acestora nu ţine de nici o funcţiune sacerdotală. Sfântul Antonie, întemeietorul monahismului, era un simplu laic. În pustie eşti “părinte” printr-o alegere divină, printr-un dar al Duhului Sfîât, atunci cînd ai primit condiţia unui “theodidact”, luminat direct de Dumnezeu. Nici vîrsta, nici poziţia nu joacă vreun rol. Apophtegmata povestesc: “Într-o zi, avva Moise i-a spus fratelui Zaharia: «Spune-mi ce trebuie să fac?». La auzul acestor cuvinte, acela a căzut la picioarele bătrînului, spunînd: «Pe mine mă întrebi, Părinte?». Bătrânul i-a răspuns: «Crede-mă, Zaharia, am văzut Duhul Sfânt coborîndu-Se peste tine şi de atunci sunt nevoit a-ţi pune întrebări»…”.
Apophtegmata Patrum descriu această paternitate harismatică; cei înduhovniciţi sînt în asemenea măsură “părinţi” sau “avva”, încât colecţia faptelor lor se va numi întotdeauna Pateric. Chiar şi episcopii veneau să ceară ajutor şi sfat de la aceşti oameni simpli, călugări sau laici, care fuseseră însă aleşi şi călăuziţi direct de Sfântul Duh. Întrucît poporul îi credea fără cusur, ei exercitau o slujire harismatică, în interiorul magisteriului curent al episcopilor.
Principala condiţie pusă unui “părinte duhovnicesc este să fi devenit el însuşi un “om duhovnicesc”, pneumatikos. Sfântul Simeon Noul Teolog o spune: “Cel care nu s-a născut (în duh) nu e capabil să nască fii duhovniceşti”. Tot el adaugă: „Pentru a dărui Duhul Sfânt, trebuie mai întâi să-l primeşti”. El se referă la Cuvântul Domnului: „Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru Care grăieşte întru voi” (Matei 10, 20); un părinte duhovnicesc este un confident şi un organ al Duhului Sfânt. Dar pentru a fi ce este, – “doctore, vindecă-te mai întâi pe tine” – el trebuie să vindece disjuncţia dintre funcţia axiologică a inimii şi funcţia gnoseologică a intelectului. Isihasmul este cel care restabileşte, mai întîi de toate, integritatea fiinţei umane: „Fă în aşa fel încât spiritul sau inteligenţa (nous) să se coboare în inimă”. Inima străluminată de inteligenţă şi inteligenţa călăuzită de erosul divin se deschid către Duh, dovedind că “paternitatea spirituală” nu este o slujire doctrinară, ci una legată de fiinţă şi de existenţă. Palama insistă aici, spunînd: “Cucernicia noastră nu stă în vorbe, ci în realităţi”.
Prima dintre harismele unui părinte este iubirea, manifestată în chip sigur printr-un martiriu – văzut sau nevăzut. Orice asceză lipsită de dragoste – spun duhovnicii – orice asceză lipsită de “sacramentul frăţiei” este deşartă”. Sfântul Isaac Sirul (Sentinţe) spune ucenicului său: “Iată, frate, porunca pe care ţi-o dau: fie ca milostivirea să-ţi încline neîncetat balanţa, pînă cînd vei simţi tu însuţi milostivirea lui Dumnezeu faţă de lumea aceasta. Şi iarăşi: pe când Sfântul Paisie cel Mare se ruga pentru ucenicul său, care se lepădase de Hristos, Domnul i S-a arătat, spunându-i: “Pentru cine te rogi, Paisie? Nu ştii că acela s-a lepădat de Mine?”. Dar cum sfântul simţea tot mai multă milă şi se ruga mai departe pentru ucenic, Domnul i-a zis: „Paisie, prin dragostea ta te-ai făcut una cu Mine”. Un om înduhovnicit, spune sfântul Grigorie de Nazianz (Oratio 4, Contra Julianum, 1) este depozitarul “filantropiei divine”, iar „inima lui se aprinde de iubire pentru făptură^ aceasta este “tandreţea ontologică” şi iubirea cosmică a sfinţilor. După 40 de ani petrecuţi în deşert, un pustnic spunea: “Soarele nu m-a văzut niciodată mâncând”, la care un altul corectează imediat: “În ce mă priveşte, pe mine nu m-a văzut niciodată mânios”. Avva Pimen nu admite pedepsele şi arată o tandreţe maternă: “Cînd văd la slujbă vreun frate care aţipeşte, îi aşez capul pe genunchi şi-l las să se odihnească” (Apophtegmata).
Darul “rugăciunii înfocate”, graţie căruia sentimentul propriei existenţe, te trimite cu gângul la viaţa Sfântului Antonie. El s-a rugat trei zile şi trei nopţi, pînă când diavolii s-au prăvălit în faţa lui Dumnezeu, implorându-L să-l scoale pe Sfânt din rugăciune, întrucât flacăra din el devenise insuportabilă, periclitând temeliile demonice ale acestei lumi. “De vrei să fii desăvîrşit, fă din tine o flacără”, spunea avva losif care, atunci cînd se ridica şi întindea mâinile spre cer, părea să ţină în ele zece lumânări aprinse.
La fel se întâmplă cu darul profeţiei, înţeles ca descifrare a planului lui Dumnezeu în anumite cazuri precise: scrutarea inimilor şi a gândurilor tainice, deosebirea duhurilor şi clarviziunea. Vechii stareţi citeau în suflete, cunoşteau cuprinsul unei scrisori fără să o deschidă, dar dezghiocau mai cu seamă inimile. Cu mult înaintea descoperirilor psihologiei abisale, ei practicau arta extraordinară de a pătrunde în subconştient: “Multe patimi se ascund în suflet şi sunt cu totul trecute cu vederea, pînă când ispita le dezvăluie”; sau: “cine îşi arată gîndurile se vindecă, iar cine şi le ascunde se îmbolnăveşte”. “Deosebeşte-ţi gândurile şi întreabă un părinte care le poate discerne”…
În slujirea lor, Părinţii depăşesc în mod limpede toate formele definite. Atunci cînd vine spre oameni, Sfântul Serafim din Sarov, care primise Duhul Sfânt, abandonează cele ale pustniciei stilite, trecând dincolo de monahism. El nu mai este un calugăr retras, nici un om care trăieşte în lume; este şi una şi alta, dar şi depăşirea celor două, adică discipol, martor şi confident al Sfântului Duh. “Dacă amândoi Îl iubesc pe Dumnezeu din adîncul inimii, atît călugărul cît şi mireanul – spunea el -vor putea, cu voia lui Dumnezeu, să mute munţii şi să învie morţii…”.
Acea temută philautia – amorul propriu – îl închide pe om în el însuşi. Ca să scape de ea – ca şi de stăpânirea pasionalităţii şi autosuficienţei – orice novice trece prin proba ascultării, pe care Părinţii o exemplifică personal şi o susţin prin rugăciuni neâncetate. loan Scărarul formulează o sentinţă destul de paradoxală: “Ascultarea este îndepărtarea discernământului prin supra-abundenţa discernământului…” (Scara paradisului, 4). Aici, “ascultarea” înseamnă convingere conştientă. Căutarea unei autorităţi şi a ascultării formale este o ispită. Ca şi adevărul, paternitatea nu are un criteriu formal. După avva Antonie, un stareţ este părinte atunci când “judecă potrivit Duhului Sfânt ce Se află în el”. Nimic nu vine de la sine; când un frate îi spune lui Antonie: “Roagă-te pentru mine”, Antonie răspunde: “Nici eu şi nici Dumnezeu nu vom avea milă de tine dacă nu te însingurezi cu osebire în rugăciune” (Apophtegmata).
Ultimul cuvânt al înfierii duhovniceşti se situează dincolo de ascultare. Ucenicul trebuie să asculte şi să se supună, asemenea celui care ÎI ascultă pe Hristos pentru a ajunge la “chipul de rob” al lui Hristos (Teodor Studitul, Epist. 43). Supunerea este propedeutică, iniţiere progresivă în pacea de origine divină: „Efectul isihiei este nepăsarea faţă de toate lucrurile” (loan Scărarul, Scara paradisului, 27). Depăşirea ascultării, care operează deplina înlocuire a voinţei proprii cu voinţa lui Dumnezeu, te conduce la esenţa paternităţii spirituale: singura ei raţiune de a fi este aceea de a converti sclavia în libertatea de care se bucură copiii lui Dumnezeu.
De aceea Părinţii insistă asupra pericolului de a căuta un ajutor pur omenesc. Sfântul Vasile ne sfătuieşte să căutăm un “prieten al lui Dumnezeu”, în care ai certitudinea că Dumnezeu vorbeşte. Cu cât autoritatea unui părinte este mai mare, cu atât va fi el mai şters. Un ucenic numeşte corect scopul căutărilor sale: Părinte, încredinţează-mi ceea ce-ţi şopteşte Duhul Sfânt, pentru ca sufletul meu să se vindece”; “spune-mi un singur cuvânt – rhema – pentru ca sufletul meu să trăiască din el”: cuvânt paracletic, de viaţă făcător. Sfântul Serafim precizează: “Renunţ cu totul la voinţa mea şi la propria mea cunoaştere a sufletelor, pentru a auzi sfaturile Duhului…”.
“Un părinte – spune avva Pimen – îţi pune sufletul în contact direct cu Dumnezeu” şi te sfătuieşte: „Nu porunci nicicînd, fii tuturora pildă, iar nu legiuitor”. Aici călătorim în Dumnezeu, şi nu printre reguli. În cazul unui părinte, totala jertfă de sine se explică prin teama de a nu ştirbi integritatea persoanei umane. Un tânăr căuta un stareţ pentru a se instrui pe drumul desăvârşirii, însă bătrânul nu scotea nici un cuvânt. Tânărul îl întreabă de ce tace. “Sunt eu vreun egumen ca să-ţi poruncesc? Nu-ţi voi cere nimic. Fă şi tu, dacă vrei, ceea ce mă vezi pe mine făcând”. De atunci, ucenicul a urmat în toate cele pe stareţ, căpătând simţul liniştirii şi al liberei ascultări.
Un părinte duhovnicesc nu este niciodată un “director de conştiinţă”. El nu dă naştere propriului său fiu, ci unui copil al lui Dumnezeu matur şi liber. Amîndoi se înscriu împreună la şcoala adevărului. Ucenicul primeşte harisma trezviei duhovniceşti, iar părintele pe aceea de a fi organ al Duhului Sfânt. Orice ascultare este ascultare faţă de voinţa Tatălui Ceresc, prin participarea la faptele de ascultare împlinite de Hristos.
Teognost le spune celor încercaţi în arta smereniei: “Cel care s-a supus, care a obţinut ascultarea duhovnicească şi şi-a supus trupul spiritului nu are nevoie să mai asculte de vreun om. Ca un ascultător adevărat, el se supune Cuvântului şi Legii lui Dumnezeu” (Filocalia). Mai mult: “Cine doreşte să locuiască pustiul (adâncimea interiorităţii) nu trebuie să aibă nevoia de a fi învăţat, ci trebuie să fie el însuşi doctor, fiindcă altfel va pătimi…” (Vita Patrum VII, 19, 6). Acest nivel aparţine celor puternici. De aceea, sfatul spune ce e decisiv: nici o ascultare faţă de cele omeneşti, nici o idolatrizare a Părintelui, fie el chiar sfânt. Toată truda stareţului constă în dorinţa de a-şi aduce fiul duhovnicesc în situaţia unui sclav eliberat, care se prosternează înaintea feţei lui Dumnezeu. Adevărata ascultare răstigneşte voia proprie pentru a învia libertatea supremă: cea a sufletului care ascultă Duhul.
Testamentul Părinţilor către epoca noastră cere inimii omului să se înalţe impetuos, pentru a se apropia de inima lui Dumnezeu. “În cazul celor care au devenit fii ai luminii şi copii ai zilei ce va să vină, spune Sfântul Simeon, ziua Domnului nu va mai veni, devreme ce ei sunt întotdeauna cu Dumnezeu şi în Dumnezeu”. “Cel care se roagă necontenit învăluie totul în rugăciune, aşa încît nu mai are datoria de a-L lăuda pe Dumnezeu de şapte ori într-o zi” (Filocalia).
Sfinţenia oamenilor Zilei a Opta este creatoare de îndrăzneală: “Lumina dinlăuntrul unui fiu al luminii străluceşte peste întreaga lume” (Evanghelia după Toma, logia 23).
Nessun commento:
Posta un commento