venerdì 23 novembre 2018

VIAȚA DUHOVNICEASCĂ A CREȘTINULUI CAPITOLUL I

CAPITOLUL I 

VIAȚA DUHOVNICEASCĂ A CREȘTINULUI ORTODOX

arhim. SERAFIM
Alexiev
Cel mai însemnat sfânt din veacul al XIX-lea, Sfântul Serafim din
Sarov († 1833), a spus unui ucenic din Mănăstirea Sarovului: „Bucuria
mea, dobândește duhul păcii și atunci mii se vor mântui în preajma ta.”
Ce anume a vrut să arate vestitul Sfânt din Sarov prin aceste cuvinte?
- Pacea, despre care el vorbește, este unul dintre semnele cele mai de
seamă ale Împărăției lui Dumnezeu, care, după cuvintele Sfântului
Apostol Pavel, „nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și
bucurie întru Duhul Sfânt.” /Rom. 14:17/
În dorința sa de a arăta mai deslușit adevărul despre Împărăția lui
Dumnezeu, marele Apostol al neamurilor a pus față în față două
lucruri: 1. mâncarea și băutura, prin care se înțeleg toate trebuințele
și desfătările trupești ale omului și 2. Împărăția Cerului, care este
dreptatea, pacea și bucuria în Duhul Sfânt. Sfântul din Sarov a luat cel
mai firesc semn al Împărăției lui Dumnezeu, pacea, și l-a făcut sinonim
cu fericirea raiului, către care tinde fiecare credincios ortodox adevărat.
De aici se răspândesc raze peste cuvintele Sfântului Serafim:
„Bucuria mea, dobândește duhul păcii și atunci mii se vor mântui în
jurul tău.” Aceasta înseamnă: cel ce iubește pacea duhovnicească și
se adăpostește la umbra harului lui Dumnezeu de vijeliile păcătoase
ale patimilor, acela va intra încă de aici în Împărăția păcii veșnice,
unde va gusta bucuria cea veșnică și netrecătoare și va ajuta și altora
să se facă părtași la această Împărăție a păcii și a bucuriei.
Plămădiți fiind din trup și suflet, și zidiți după chipul lui Dumnezeu,
sântem chemați să avem o viață nu doar trupească, ci și duhovnicească.
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Prin sfânta taină a Botezului, noi, în chip de neatins, ne naștem de
sus, /In. 3:3/ anume din cer și pentru cer. Ținta acestei nașteri din
nou, de sus, este de a ne învrednici să intrăm și să petrecem veșnic
în Împărăția dreptății, a păcii și a bucuriei. Acestea ni le descoperă
Mântuitorul prin cuvintele: „De nu se va naște cineva
de sus, nu va
putea să vază împărăția lui Dumnezeu.” /In. 3:3/ Cu alte cuvinte
spus, fără naștere din apă și din Duh, /In. 3:5/ adică fără
botez, nu
este mântuire!
Mântuirea se dobândește prin supunerea trupului către duh,
prin ducerea unei vieți duhovnicești, după învățătura Sfântului
Apostol Pavel: „Cu duhul umblați, și pofta trupului nu o veți
săvârși.” /Gal. 5:16/
Cei ce viețuiesc cu duhul și s’au pus sub cârmuirea Sfântului Duh
păzesc cu supunere legământul: „De trăim cu Duhul, cu Duhul să
și umblăm.” /Gal. 5:25/ Dar ce înseamnă, de fapt, să viețuim și
să lucrăm cu duhul? Vom vedea în cuvântul acesta închinat vieții
duhovnicești.
arhim. SERAFIM
Alexiev
Ce este viața duhovnicească ?
Spre deosebire de moarte, care este neînsuflețire și nemișcare, viața
se caracterizează prin mișcare și luptă. Viața duhovnicească este și
ea mișcare și luptă.
Mișcarea în viața duhovnicească se cuvine să fie îndreptată înainte
și în sus, spre atingerea desăvârșitei asemănări cu Dumnezeu. /Mt.
5:48/ De se oprește omul a se mai mișca înspre Dumnezeu, începe să
se sfarăme lăuntric, semn al morții sufletești. De aceea apa curgătoare
nu capătă miros de stătut, pentru că se află în neîncetată mișcare, iar
apa stătătoare din lacuri prinde o mâzgă și capătă miros greu.
Lupta în viața duhovnicească este nevăzută, căci duhul care o poartă
este nevăzut. Nu se cade ca ea să fie îndreptată împotriva oamenilor
văzuți, cu care noi, adesea, din neînțelegere intrăm în relații de
vrăjmășie, ci împotriva patimilor din noi și a dracilor din afara noastră.
Acestea sânt întărite și de Sfântul Apostol Pavel, prin cuvintele sale
minunate: „Căci nu este nouă lupta împrotiva cărnii și sângelui,
ci împrotiva începătoriilor și a stăpâniilor, și a țiitorilor lumii
întunerecului veacului acestuia, împrotiva duhurilor vicleniei întru
cele cerești,” /Efes. 6:12/ adică împotriva dracilor.
Dar există draci? - întreabă unii. Nu sânt oare aceștia numai întruchipări
ale răului din lume? Biserica lui Hristos, întemeindu-se
pe dumnezeiasca Descoperire /Iov 1:6; Mc. 1:23; Apoc. 20:10/ ș. a. și
pe cercarea Sfinților Părinți, învață cu tărie că există demoni numiți
10
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
și duhuri rele, draci. Asemenea îngerilor, duhurile rele sânt ființe
duhovnicești, nevăzute și dăruite cu înțelegere, care s’au abătut de
la bine din pricina relei întrebuințări date voii slobode ce li s’a dăruit
de Dumnezeu, punând, astfel, început răului în lume.
Cel ce crede în Dumnezeu, pe Care nu-L vede, se cade să creadă și
în lumea nevăzută, unde există și îngerii și diavolii, deoarece, chiar
de sânt nevăzuți, ei ființează.
Credința, acest minunat aparat dumnezeiesc, sădit întru noi în chip
de neînțeles nouă, captează acestea așa cum aparatul radio captează
undele electromagnetice, cu neputință de prins fără ajutorul său,
unde socotite ca inexistente înainte de inventarea radioului. Dar iată
că „cele inexistente” s’au dovedit a exista! Acum știm cu toții că astfel
de unde ne înconjoară în chip nevăzut și împânzesc pământul întreg.
Întocmai este și cu credința.
Ea captează undele din lumea cealaltă și ne convinge cu iscusință
de existența îngerilor și a diavolilor. Sfântul Apostol Pavel dă o
definiție clasică credinței: „Credința este dovedirea lucrurilor celor
nevăzute.” /Evr. 11: 1/
Un tânăr i-a mărturisit schimonahului Zosima, vestit nevoitor
Rus și înțelept învățător duhovnicesc din veacul al XIX-lea, că nu
împărtășește credința în existența diavolilor.
„Iertați-mă, spuse el, dar nu cred în așa mare măsură într’acele
îngrozitoare arătări diavolești, despre care se scrie atât de mult
în viețile sfinților și despre care am ascultat atâtea istorisiri. Ca
să mă încredințez personal de asta, am dorit să văd eu însumi pe
înfricoșătorul și scârbavnicul diavol. Pentru aceasta, m’am rugat
mai cu seamă lui Dumnezeu, când m’am așezat să dorm, și nu
m’am împrejmuit cu semnul Sfintei Cruci. Am stat întins mult timp
așteptându-l și până la urmă am adormit, însă nici treaz, nici în vis,
nu am văzut nimic îngrozitor.”
11
arhim. SERAFIM
Alexiev
La aceste cuvinte, Părintele Zosima i-a răspuns: „Tocmai prin aceasta,
că nu ți s’a arătat, diavolul te-a întrecut în viclenie.
Cugetă și singur:
ce folos ar fi avut el, dacă ți se arăta? Doar ar fi tulburat și ți-ar fi
speriat inima tânără. Atunci, în spaima ta, ai fi început să te rogi
și să-l cauți pe Dumnezeu, iar diavolul, biruit în felul acesta de un
tânăr, ar fi fost rușinat! Dar dacă nu ți s’a arătat, mult a câștigat: prin
întărirea îndoielii tale, el te-a călăuzit către necredința în existența
lui. Pentru nimic altceva nu se ostenește mai mult vrăjmașul acesta,
decât pentru ca pretutindenea să se ascundă. Căci el niciodată nu
este primejdios în război deschis, ci cu războiul său nevăzut pierde
pe mulți!”
Așadar, există diavoli! Să nu ne amăgim cu necredința în existența
lor, căci aceasta este biruința lor asupra noastră. Însuși Domnul Iisus
Hristos, Care a venit nu să ne înșele, ci să ne descopere adevărul
despre lumea și viața duhovnicească, ne-a arătat că există diavol,
draci pe care El îi izgonea. /Mt. 8:32/ Iar în rugăciunea Tatăl nostru,
El ne învață să ne rugăm nemijlocit așa: „izbăvește-ne de cel viclean,”
adică de satana.
Iată împotriva cui trebuie să fie îndreptată lupta noastră: împotriva
oștirilor nevăzute ale diavolului. Cel care începe să ducă război cu
aproapele său face o mare greșeală, pentru că mută frontul și schimbă
obiectul luptei, aducând astfel mare pagubă pentru sufletul său.
Chiar și în cele mai strălucite biruințe ale sale asupra aproapelui,
un astfel de războinic nechibzuit cunoaște neîncetat înfrângerea,
pentru că a îngăduit patimilor sale să îl stăpânească.
„L-am ocărât! O să mă țină minte!” se laudă unul care l-a vătămat cu
cruzime pe aproapele său. Dar nici nu bănuiește că, așa cum albina,
atunci când își înfige acul în cineva, își pricinuiește sieși cel mai
Sfaturi stărețești ale câtorva părinți nevoitori ai evlaviei din veacurile XVIII-XIX,
Moscova, 1913, p. 170-171.
12
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
mare rău, pentru că ea însăși moare, tot astfel, și acela care a ocărât
pe cineva a suferit mai mult duhovnicește decât cel defăimat, pentru
că s’a făcut mort pentru iubire și, de aici, pentru mântuire.
„M’am răzbunat!” rostește un altul, cu mândrie. Sărmanul, nu
pricepe cât s’a păgubit, desăvârșindu-se în ură.
„I-am întins o cursă” își freacă mâinile cu o mulțumire rea un al treilea,
căci nu vede că singur a căzut într’o capcană mai înfricoșătoare, cea
pe care cel viclean i-a așezat-o înainte, spre a-l prinde în mrejele urii.
O astfel de luptă nu naște biruitori, ci întotdeauna învinși. Ea nu
aduce cinste, ci necinste înaintea lui Dumnezeu și înaintea îngerilor
Săi. Din partea Evangheliei lui Hristos nu-ți aduci cinste și nu te
încununezi cu biruință dacă ești crud și răzbunător, ci dacă ești
blând, iubitor, răbdător, împăciuitor.
Ai fost ocărât și ai răbdat: aceasta este biruința nevăzută! Dacă
unii te-au batjocorit, iar tu te-ai rugat pentru ei, iată măreția
duhovnicească! Dacă te-au blestemat, iar tu i-ai binecuvântat, iată
rușinea vrăjmașilor sufletului tău! O astfel de purtare este în duhul
Evangheliei, care grăiește: „Iubiți pre vrăjmașii voștri, binecuvântați
pre cei ce vă blastămă, bine faceți celora ce urăsc pre voi și vă rugați
pentru cei ce vatămă pre voi și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui
vostru celui din ceruri, că pre soarele său îl răsare preste cei vicleni
și preste cei buni, și plouă preste cei drepți și preste cei nedrepți.”
/Mt. 5:44-45/
Și astfel, lupta duhovnicească nu este împotriva trupului și împotriva
sângelui, ci împotriva duhurilor vicleniei de sub ceruri. Numai ura
împotriva lor este virtuoasă și legiuită, îndreptățită și mântuitoare.
Dar unde le vom afla pe aceste duhuri ale vicleniei, ca să deschidem
front împotriva lor? Înainte de toate, în noi înșine. Nu sântem, oare,
plini peste măsură de patimi, și în spatele fiecărei patimi, după
învățătura Sfinților Părinți se ascunde și un drac? Există draci ai
13
arhim. SERAFIM
Alexiev
iubirii de argint, ai mândriei, ai lăcomiei pântecelui, ai mâniei, ai
urii, ai curviei, ai pizmei, ai beției și alții.
Noi trebuie să avem ca datorie să izgonim dintr’înșine aceste
duhuri întunecate. Prin urmare, trebuie să începem cu noi înșine
această luptă duhovnicească nevăzută, și singura binecuvântată.
Pe lângă aceasta, trebuie să o purtăm cu îndârjire și fără cruțare
de sine vicleană, dacă dorim să ieșim biruitori, cu ajutorul lui
Dumnezeu, și dacă dorim să dobândim acea pace duhovnicească
cu ajutorul căreia vom putea ajuta miile de oameni din jurul
nostru să intre și ei în Împărăția lui Dumnezeu și să dobândească
mântuirea veșnică.
Cine nu pornește lupta de la el însuși, ci de la ceilalți oameni,
socotind că este chemat să lupte înainte de toate cu răul din ei, în
loc să-l urască pe diavol, urăște pe sărmanele victime ale acestuia.
Noi, însă, se cade să facem această deosebire importantă, întru care
ne învață de Dumnezeu insuflații și de har înțelepțiții Sfinți Părinți:
„Urăște păcatul, și nu pe păcătos! Față de păcătos se cuvine să simțim
milă, ca față de un rob nenorocit al diavolului, și să-l tămăduim cu
dragoste, ca pe un bolnav.” (Avva Dorothei)
Cine nu se tulbură din pricina robiei, un cumplit adevăr obștesc?
Dar cine, din pricina robiei, îl urăște pe robi? Noi, îndreptățiți, urâm
robia și deplângem pe robi. Însă iată că în partea morală săvârșim
această greșeală nimicitoare: urâm pe păcătoși, iar nu păcatul și pe
diavol, care îi înrobește.
Din aceasta se nasc necontenite certuri și neînțelegeri, care otrăvesc
legăturile dintre oameni spre biruința deplină a satanei. Ca să
încetăm a ne sfădi cu aproapele nostru, spre a noastră pierzanie,
se cade să ne îndreptăm toate săgețile mâniei înlăuntru, către noi
înșine, și atunci nu vor mai rămâne săgeți pentru semeni.
Dobrotoliubie, vol. II, Moscova, 1895, p. 104.
14
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Aceasta este lupta cea dreaptă, pentru care Dumnezeu dăruiește
răsplăți bogate.
„...și cel ce face altfel, răbdând și păzind răul în lăuntrul său, dar
biciuindu-l și osândindu-l în ceilalți, iar de va și lupta cineva la
jocuri, nu se încununează, de nu se va lupta în chip legiuit. /II Tim.
2:5/ Dimpotrivă, acela va câștiga osândire, căci este scris: „Căci cu
ce judecată veți judeca, judecați veți fi.” /Mat. 7:2/
Așadar, lupta cu noi înșine - iată deviza celui care voiește cu adevărat
să ducă o viață duhovnicească.
Propria noastră inimă, iată arena de luptă! Sufletul nostru, iată câmpul
de luptă!
15
arhim. SERAFIM
Alexiev
Temeiurile vieții duhovnicești
Dată fiind cufundarea noastră în păcate, viața duhovnicească nu
este ceva de la sine înțeles și lesnicios. Cel ce voiește să dobândească
duhul de pace al mântuirii, pentru a ajuta și pe alții pe calea lor către
Dumnezeu, se cuvine să-și pună propria sa viață duhovnicească pe
o temelie sănătoasă.
Unde își are început viața duhovnicească? În credința în Dumnezeu, Care
este Duh. /In. 4:24/ El ne-a zidit după chipul și spre asemănarea
Sa, /Fac.1:26-27/ a sădit în noi temeiul duhovnicesc și năzuința
duhovnicească de a-L căuta, și El vrea de la noi „cu Duhul să
umblăm.” /Gal. 5:25/ De credința în Dumnezeu sânt strâns legate
nădejdea și dragostea pentru Dânsul. Și „fără de credință nu este cu
putință a bineplăcea: căci cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să
crează că este, și că acelora ce caută pre dânsul dătător de plată se
face.” /Evrei 11:6/ Ce te va îndemna spre viața duhovnicească, dacă
tu nici nu crezi în Dumnezeu, nici nu nădăjduiești în El, nici nu-L
iubești pe El?...
Dar pornind de la aceste părți alcătuitoare ale vieții duhovnicești,
credința, nădejdea și dragostea, se cuvine Creștinului ortodox ca,
mai departe, să se apuce de treabă spre a-și clădi prin făptuire viața
duhovnicească.
Ce temelie se cuvine el să pună și din ce material trebuie să zidească
mai departe?
16
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Smerenia
Temelia vieții duhovnicești este smerenia. Puterea vrăjmașului nostru se
ascunde în mândrie. Însă tot acolo se află și neputința lui. Luceafărul
s’a înălțat călăuzit de mândrie spre înălțimi străine lui ca făptură,
dar tot din mândrie a și căzut. Cu mândria, îi ispitește pe toți oamenii.
Nu întâmplător, la căderea cea dintâi în păcat, cea mai puternică
ispită pentru Adam și Eva a fost aceasta: „veți fi ca niște dumnezei.”
/Fac. 3:5/ Dar nu s’a întâmplat așa. Rezultatul a fost potrivnic:
cei
ce s’au mândrit au căzut, din pricina mândriei lor, chiar mai prejos
decât dobitoacele. /Ps. 48:12-13, 21/
Dacă vrem să biruim pe vrăjmașul mântuirii noastre este de trebuință,
înainte de toate, să îmbrăcăm pavăza smereniei. Aceasta
ne va face de neatins înaintea diavolului, căci el este neputincios
înaintea smereniei.
Domnul Iisus Hristos, Care „a desfăcut lucrurile diavolului,” /I In. 3:8/
a arătat prin smerenia Sa arma cea mai puternică împotriva duhurilor
vicleniei de sub ceruri. Întreaga viață pământească a Mântuitorului
este o pildă minunată de smerenie nemaivăzută. Și pogorârea Sa de
pe Scaunul cel ceresc pe acest pământ păcătos, și nașterea Sa într’o
peșteră pentru oi, și creșterea Sa nebăgată în seamă în tainicul oraș
Nazaret, și ascultarea Sa fără cârtire față de semeni, și desăvârșita
slujire a celorlalți până la jertfa de sine, și spălarea
picioarelor
ucenicilor Săi, patimile Sale și moartea Sa pe cruce,
toate dau mărturie
despre desăvârșita Sa smerenie. Dar această smerenie a Mântuitorului
ne îndatorează și pe noi să ne facem următori Lui. „Că pildă am dat
vouă, ca precum eu am făcut vouă, și voi să faceți,” /In. 13:15/ le-a
spus El ucenicilor, după ce le-a spălat picioarele. Cel ce se smerește
pune singura temelie dreaptă a vieții sale duhovnicești-morale.
Dacă omul pornește pe calea feluritelor nevoințe duhovnicești fără
17
arhim. SERAFIM
Alexiev
smerenie, ci împins de mândrie, atunci, mai devreme sau mai târziu,
va cădea. Numai nevoințele și faptele înălțate pe temelia cea adâncă
a smereniei nu se vor clătina. Cu cât este mai înaltă clădirea pe care
voim să o ridicăm, cu atât mai adânci temelii se cuvine să punem. Astfel se
întâmplă și în viața duhovnicească.
Cu cât voim să ne înălțăm mai
sus către Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să ne smerim.
Puterea diavolului se află în mândrie, dar în ea stă și pierzania lui.
El e puternic prin mândria lui, dar numai în fața celor mândri, căci
numai asupra acestora are el putere. Înaintea celor adânc smeriți,
mândria lui se vădește o armă neputincioasă de luptă. Gheața poate
fi foarte tare, dar numai pe vreme geroasă. De-o încălzește soarele,
atunci gheața cea tare începe să se topească, neputincioasă. Asemenea
și mândria celui viclean este neputincioasă în fața însoritei smerenii
a celor cu adevărat bineplăcuți lui Dumnezeu. Prin smerenia lor, ei
se vădesc a fi cei mai viteji luptători. Oare, nu este acesta cu adevărat
vitejie, să fii ocărât, iar tu să nu te răzbuni, să ierți și să biruiești răul
cu binele? /Rom. 12:21/
Sfântul Antonie cel Mare a văzut răspândite peste pământ toate
cursele celui viclean și a strigat plin de tulburare: „Cine va putea să
scape de acestea?,” dar a auzit un glas care i-a răspuns: „Cei ce au
smerită cugetare!”
Nu întâmplător Mântuitorul a așezat smerenia ca temelie a fericitei
vieți duhovnicești: „Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este
Împărăția Cerurilor.” /Mt. 5:3/ Dacă vrem să dobândim duhul
păcii, prin care să ajutăm miilor de credincioși din jurul nostru să
se mântuiască, se cuvine să începem a duce o viață duhovnicească,
așezând ca temelie a sa smerenia. Într’această virtute a celor săraci
cu duhul stă ascunsă pacea duhovnicească, despre care vorbește
Sfântul Serafim din Sarov. Către dobândirea acestei păci ne îndrumă
neîncetat Mântuitorul, după cum ne povățuiește: „[să] vă învățați
18
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
de la Mine, că sânt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă
sufletelor voastre.” /Mt. 11:29/
Osândirea de sine
Al doilea temei al vieții duhovnicești este osândirea de sine. Cel ce a
iubit și a urmat nefățarnic smerenia se cunoaște cel mai bine după
osândirea de sine. Cel mândru nu se osândește niciodată pe sine. El
se socotește întotdeauna a fi drept. Numai cel smerit este pregătit să
recunoască înaintea sa, înaintea semenilor și înaintea lui Dumnezeu
toate greșelile sale. Cel ce se osândește pe sine, numai pentru
aceasta, se află într’un război binecuvântat cu duhurile rele, căci a
rupt legătura cu mândria care îi era însuflată de acestea.
Osândirea de sine se arată în lucrare prin părerea de rău pentru păcatele
săvârșite, care, însă, își află chip văzut în mărturisirea lor prin Sfânta
Taină a Pocăinței. Pentru a putea să-ți mărturisești sincer păcatele, e
nevoie ca mai întâi să le vezi, să te îngrețoșezi de ele și să te osândești
pe sineți pentru ele. Cel care în inima sa plină de patimi izvodește
îndreptățiri întru păcate, zice Psalmul Ps. 140:4, aceluia nu îi este cu
putință să-și îndrepteze nici măcar păcatele sale cele mărunte, cu
atât mai puțin să pornească pe calea vieții duhovnicești statornice
și orânduite.
Hotărârea de a nu mai repeta păcatele grele
Hotărârea de a nu mai repeta păcatele grele trebuie,de asemenea, să stea
la temelia vieții duhovnicești. Osândirea de sine nu este îndeajuns. Ea
se cuvine să fie însoțită de hotărârea neclintită de a nu mai săvârși
fărădelegile din trecut. Altminteri, nu vom avea propășire în viața
duhovnicească. Omul va bate pasul pe loc dacă este dezbinat, dacă
19
arhim. SERAFIM
Alexiev
acum se ridică, acum cade, și dacă acum zidește și apoi năruiește
ce a înălțat, întocmai precum trista mărturisire a poetului Dimcio
Debelianov:
Eu mor, și luminos nasc iară
suflet osebit, în neorânduială,
și noaptea fără milă nimicesc
ce ziua-n chip neobosit zidesc.
(Cântec negru)
Închipuiți-vă că un om tulbură izvorul, iar un altul așteaptă ca apa să
se limpezească. Care dintre aceștia va birui? Firește că cel ce vădește
reaua voință de a tulbura izvorul. Aceștia doi, cel care așteaptă
limpezirea și cel care tulbură, se află, împreună, în sufletul nostru.
Trebuie să împiedicăm aplecările cele rele din noi să ne tulbure izvorul
inimii cu pornirile păcătoase, și acesta se va limpezi... Abia atunci
vom înțelege cu fapta cât de adevărate sânt cuvintele lui Hristos:
„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu.”
/Mt. 5:8/ Neîncetata osândire de sine și hotărârea neclintită de a
fi credincioși Ziditorului nostru slăbesc relele deprinderi din noi și
le întăresc pe cele bune. Pe calea aceasta, până la urmă, din oameni
fățarnici ne vom uni în lăuntrul sufletului nostru și vom putea să ne
încredințăm întreaga viață lui Hristos Dumnezeu. În acest chip vom
dobândi duhul păcii, pentru mântuirea noastră și a semenilor noștri,
cu care Dumnezeu ne-a pus spre împreună viețuire.
Râvna după o viață bineplăcută lui Dumnezeu
Al patrulea temei al vieții duhovnicești este râvna de a fi bineplăcuți lui
Dumnezeu. Această râvnă este miezul vieții duhovnicești. Acolo unde
20
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
este lipsă de râvnă spre a bineplăcea lui Dumnezeu, acolo nu este viață
duhovnicească. (Sfântul Theofan Zăvorâtul, Ce este viața duhovnicească
și cum să o dobândim) Pentru aceasta, cea dintâi grijă a credinciosului ce
dorește să înainteze în viața duhovnicească sau, dacă nu duce o astfel
de viață, să pună din acea clipă început bun adevăratei vieți după
Dumnezeu, este de a aprinde această râvnă în inima sa.
Dar ce fel de râvnă pentru o viață bineplăcută lui Dumnezeu putem
avea în condițiile noastre grele de viață?, vor întreba unii. Ei își
îndreptățesc râvna lor slabă prin împrejurările grele de viață. Dar
oare aceasta să fie pricina? Oare ține râvna de împrejurări prielnice?
Cum putem atunci lămuri că râvna cea mai mare - râvna Apostolilor
- s’a vădit în cele mai grele situații, în necazuri, în prigoane și chinuri
/II Cor. 4:8-9/ Râvna ține de credința, nădejdea și dragostea de
Dumnezeu și nu de împrejurările exterioare ale vieții. Dacă nevolnică
îți este credința, palidă îți este și dragostea. De-ți lipsește nădejdea,
slabă îți este și râvna.
Puțina râvnă este precum o flacără mică, pe care vânturile potrivnice
ale vieții cu ușurință o pot stinge. Iar râvna tare este precum focul
puternic, pe care vânturile nu numai că nu-l sting, ba chiar mai mult
îl întețesc.
Un adevărat credincios Creștin nu se tulbură din pricina furtunilor
vieții. Prin râvnă, el gonește departe de sine toată frica și necredința, și
își mărturisește cu îndrăzneală credința în Dumnezeu, luând aminte
că „celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași (...) partea lor în
iazerul cel ce arde cu foc și cu piatră pucioasă.” /Apoc. 21:8/ Adevăratul
Creștin este neînfricat. El știe că Dumnezeu, Ajutorul și Ocrotitorul
Său, este Atotputernic, și pentru aceasta grăiește împreună cu
Sfântul Proroc David: „Nu mă voiu teme de mii de noroade, carile
împrejur mă împresoară.” /Ps. 3:6/ „Spre Dumnezeu am nădăjduit,
nu mă voiu teme ce va face mie omul.” /Ps. 55:12/
21
arhim. SERAFIM
Alexiev
El nu se teme de nimic altceva decât de a nu-l afla moartea stins duhovnicește.
El nu trăiește pentru pământ și pentru desfătările sale păcătoase, ci
pentru cer și pentru veșnicele lui bucurii duhovnicești.
Toți sfinții mucenici și oameni bineplăcuți lui Dumnezeu s’au osebit
printr’o astfel de râvnă pentru o viață bineplăcută lui Dumnezeu.
Mulțumită acesteia, au săvârșit nevoințele lor cele minunate, care
și astăzi stârnesc uimire. Din râvnă după Dumnezeu, părintele Ioan
din Kronstadt dormea adeseori numai trei - patru ceasuri pe noapte,
ducea o înaltă viață duhovnicească și era întotdeauna gata, plin de
jertfă, să își dea și ultimele sale puteri în slujba fraților celor mici ai
lui Hristos.
Rugăciunea
Al cincilea temei al vieții duhovnicești este rugăciunea. Râvna și
rugăciunea sânt atât de strâns legate între ele încât una fără cealaltă
nu poate ființa. De este râvnă, este și rugăciune. Acolo unde nu este
râvnă, lipsește și rugăciunea. Și dimpotrivă, dacă în inimă arde
dorința de rugăciune, dintr’aceasta se aprinde neîntârziat și o râvnă
fierbinte. Dacă, însă, rugăciunea s’a stins, se va stinge și râvna de a
duce o viață duhovnicească, bineplăcută lui Dumnezeu.
De aici înțelegem că, de vrem să ardem de râvnă pentru Dumnezeu,
este de trebuință să ne rugăm des! Ce-ar fi dacă fiecare Creștin
ortodox, în fiecare zi, o dată cu rugăciunea sa, și-ar aprinde și inima
de la flacăra candelei ce arde înaintea icoanelor din casă?! Atunci ar
străluci tot în acea râvnă plină de har, și cu dragoste ar plini înalta
sa datorie Creștinească.
După ce a vorbit cu Dumnezeu pe muntele Sinai, Moisi a coborât de
acolo cu totul arzând de strălucirea harului lui Dumnezeu. Dacă și
noi ne suim des pe Sinaiul cel duhovnicesc, prin unirea în rugăciune
22
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
cu Dumnezeu, atunci vom arde de râvnă asemenea prorocilor din
vechime, și ne vom mântui și noi, și miile de semeni ai noștri, și
cunoscuții din jurul nostru.
Nevoința rugăciunii este barometrul duhovnicesc care arată cum
este vremea sufletului nostru. Dacă însetăm după rugăciune, este
un semn bun. El arată că sufletul nostru este viu și însetează după
Dumnezeu. De va pieri, însă, această sete sfântă pentru vorbire
în rugăciune cu Dumnezeu, este un semn rău, anume că păcatul
a umplut sufletul cu întunericul său și că sântem aproape de acea
stare vrednică de plâns, care se numește moarte duhovnicească.
Dintr’o astfel de moarte duhovnicească ne poate învia doar Dumnezeu,
prin minunea pocăinței noastre, a fiecăruia dintre noi. El ne
întoarce iarăși la rugăciune și la râvnă.
Așadar, râvna se păstrează prin rugăciune, la fel cum focul se întreține
prin adăugirea de combustibil. Din rugăciunea sinceră se naște un
simțământ cald față de Domnul, care se arată rar la început, apoi mai
des și tot mai des, până ce la cei întăriți acesta se preschimbă în
simțirea neîncetată a lui Dumnezeu. Acest simțământ este dulce
și fericit, și prima sa ivire te îndeamnă să-l dorești și să-l cauți,
încât să nu mai părăsească inima ta, căci în el este raiul (Sfântul
Theofan
Zăvorâtul). Cel ce voiește să intre într’acest rai se cuvine,
după sfaturile Episcopului Theofan Zăvorâtul, să urmeze această
pravilă: Când te rogi, să nu încetezi rugăciunea până ce nu se va
trezi în inima ta vreun simțământ față de Dumnezeu: fie evlavie, fie
credincioșie, fie mulțumire…, fie smerenie, fie nădejde. Dacă o lumânare
stă foarte mult în razele Soarelui, se încălzește peste măsură. Așa
se întâmplă și aici. Când cel ce se roagă stă foarte mult sub razele
unirii voite cu Dumnezeu, inima lui se încălzește din ce în ce mai
mult de căldura nepământească a harului și râvna lui se va înteți.
Adevărata viață duhovnicească începe atunci când omul primește
23
arhim. SERAFIM
Alexiev
această căldură, acest foc binecuvântat. (Sfântul Theofan Zăvorâtul)
Dar râvna poate scădea și în locul ei să-și facă loc răceala. Însă
întotdeauna este această răceală aducătoare de pierzanie? vor
întreba unii. Episcopul Theofan Zăvorâtul răspunde că există o
răcire vremelnică, pricinuită de oboseală sau de boală. Aceasta nu
este foarte primejdioasă, deoarece trece repede, o dată cu încetarea
pricinei. Cumplită este însă răceala pricinuită prin depărtarea de bunăvoie
de la voia lui Dumnezeu, ca urmare a unei viețuiri păcătoase. Această
răceală ucide duhul și taie viața duhovnicească.
Trebuie să ne temem ca de moarte de această răcire. Ea apare ca
urmare a nepăsării în viața duhovnicească. Această nepăsare, la
rândul ei, este legată de biruirea noastră de desfătări nebineplăcute
lui Dumnezeu, de căderea noastră în păcate și mai cu seamă de
nemărturisirea acestora. Fiecare păcat rupe legătura noastră cu
Dumnezeu. Numai prin pocăință și prin Sfânta Taină a Spovedaniei,
care ne dăruiește iertare de păcate, putem reface unirea cu Cerul.
Din scânteia acestei împăcări de bunăvoie cu Dumnezeu se poate
aprinde iarăși focul râvnei stinse după Dumnezeu!
24
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Condițiile de întreținere a vieții duhovnicești
Așa cum pentru viața trupească a omului este nevoie de aer, hrană și
adăpost, tot așa și viața duhovnicească are trebuință de aerul, hrana
și adăpostul potrivite.
Pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu
Aerul care întreține viața duhovnicească este pomenirea neîncetată a
lui Dumnezeu. Se cuvine omului să se deprindă cu aceasta, să nu-l
uite pe Ziditorul său nici măcar o clipă a vieții sale.
Dumnezeu este pretutindenea, iar noi sântem totdeauna într’însul,
și nu în afara Lui, cum greșit cred unii. Nimic nu poate viețui în afara
lui Dumnezeu. El este Atotțiitor, iar El de nimic nu este cuprins.
„Întru dânsul viem și ne mișcăm și sântem.” /F. Ap. 17:28/ Dar dacă
noi sântem totdeauna în Dumnezeu, El nu este întotdeauna în noi.
Prin puterea voii slobode dată nouă de Dumnezeu și libertatea de a
ne face voia, avem această putere, nemaiauzită, de a ne închide inimile
în fața Ziditorului nostru. Și astfel, sântem în Dumnezeu, dar
Dumnezeu nu poate fi în noi, din vina noastră. Stăm precum pietrele
în apă. Ele sânt într’aceasta, căci ea le cuprinde de pretutindeni, dar
aceasta nu este în ele, deoarece sânt tari și de nepătruns. Dacă voim ca
Dumnezeu să fie în noi și noi întru Dânsul, trebuie ca, prin pocăință,
să ne prefacem din pietre tari în ciuperci moi. Ciupercile sânt în apă,
25
arhim. SERAFIM
Alexiev
și apa este în ele. Pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu
ne va face să
fim moi precum ciupercile și supuși harului lui Dumnezeu. Dar cum
se poate ca în mijlocul numeroaselor noastre îndatoriri lumești și în
frământarea zilnică să-l pomenim neîncetat pe Dumnezeu? Este cu
putință! Așa cum în timp ce muncim sau chiar în timp ce ne rugăm,
ne putem gândi la lucruri păcătoase, de ce nu ar fi cu putință să
cugetăm la Dumnezeu? Trebuie numai să schimbăm ținta gândurilor
noastre. Sfântul Ioan Cassian spune: „Lucrarea minții noastre poate fi
asemuită unei pietre de moară, care se învârte iute, în cerc, mișcată de
curgerea năvalnică a stihiei apei. Ea nu poate a nu se învârti, pentru
că este mișcată de apă. Dar de morar ține ce macină piatra de moară -
grâu sau pleavă. Astfel, și mintea noastră, în cursul vieții noastre de
aici nu poate să rămână goală (nelucrătoare) la mișcarea gândurilor,
deoarece neîncetat este pusă în mișcare de șuvoaie năvalnice de
impresii, ce se revarsă către ea de pretutindenea. Dar pe care dintre
acestea îl primim și îl însușim, ține doar de voia și dorința noastră.”
Priviți la Sfântul Apostol Pavel! Orice săvârșea, totul era legat de
Dumnezeu. El a dobândit aceasta deoarece cugeta numai la ceruri,
și nu la cele pământești. /Col. 3:2/ Chiar și când mânca și bea,
dorea să o facă întru slava lui Dumnezeu, /I Cor. 10:31/ cu atât
mai mult rugăciunea, despre care a spus: „Rugați-vă neîncetat!”
/I Thes. 5:17/
Multe lucruri în viața noastră de zi cu zi sânt obiceiuri. Dacă nu vom
dobândi obiceiuri bune, negreșit vom dobândi din cele rele. De ce,
atunci, să nu ne îngrijim să dobândim obiceiuri bune?... Trebuie să
ne dăm osteneala de a ne obișnui încă de la trezirea din somn să
cugetăm la Dumnezeu toată ziua. Nimic deosebit nu ni se cere aici,
fără numai buna dorire ca, în timpul împlinirii datoriilor noastre, să
cugetăm la Dumnezeu, să ne deprindem a ne întoarce gândurile cele
împrăștiate către Părintele nostru Cel ceresc.
26
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Trebuie să ne amintim totdeauna că Domnul este aproape, că El este
în preajma noastră, lângă noi, că nu ne lasă din ochi, că vede faptele
noastre, că ia aminte și la cele mai anevoie de prins mișcări ale inimii
noastre. Sfântul Împărat David astfel a făcut. El a simțit totdeauna
apropierea lui Dumnezeu și de aceea a putut spune: „Am văzut pre
Domnul înaintea mea pururea.” /Ps. 15:8/ Noi, credincioșii Noului
Legământ, care ne bucurăm de vrednicia deosebită de a primi
în inimi pe Mântuitorul nostru prin Împărtășirea cu nestricăciosul
Său Trup și cu preacinstitul Său Sânge, avem un temei cu mult
mai de seamă de a simți apropierea lui Dumnezeu. Oare nu a spus
Mântuitorul Însuși: „Cela ce mănâncă trupul Meu și bea sângele
Meu, întru Mine rămâne și Eu întru el?” /In. 6:56/ Iar în Apocalipsă
citim cuvintele Sale: „Iată stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul
meu și va deschide ușa, voiu intra la el și voiu cina cu el și el cu
mine.” /Apoc. 3:20/
Cei deprinși să viețuiască neîncetat cu cugetul la Dumnezeu văd
singuri ce urmări mântuitoare apar în sufletele lor din aceasta.
Desigur, pomenirea lui Dumnezeu se cade a fi însoțită de frica lui
Dumnezeu și de simțământul cucerniciei. Numai astfel se nasc stări
mântuitoare care suie către Dumnezeu.
Pentru a dobândi obiceiul de a cugeta la Dumnezeu, după sfatul
Sfinților Părinți, trebuie ca în fiecare zi să citim măcar puțin din
cuvântul lui Dumnezeu, mai cu seamă din Noul Legământ și din
Psaltire, precum și să ne deprindem zi de zi în așa-numita rugăciune
a lui Iisus. Să spunem măcar de 100 de ori: „Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluiește pre mine păcătosul!” Firește, această
rugăciune ne va aduce bucurie, cu roade ale harului, dacă o rostim
nu mecanic, ci cu evlavie și stare de rugăciune.
27
arhim. SERAFIM
Alexiev
Faptele săvârșite în numele lui Dumnezeu
Hrana care întreține viața duhovnicească sânt faptele săvârșite
în numele lui Dumnezeu, cu adâncă smerenie, nu pentru a fi văzuți.
Hrana sufletului este chiar smerenia. Ea înlocuiește și faptele, după
învățătura Sfinților Părinți, cea ridicată pe cuvântul lui Dumnezeu.
Spre zidirea noastră, Mântuitorul ne-a istorisit pilda plină de înaltă
învățătură a Vameșului și a Fariseului, care ne învață smerenia.
Vameșul nu avea fapte bune, dar se căia sincer înaintea lui Dumnezeu
pentru multele sale păcate și a plinit lipsa de fapte bune cu smerenia.
Astfel, el s’a mântuit. /Lc. 18:10-14/ Și Fariseul ar fi putut să se mântuiască
prin faptele sale bune, dacă le-ar fi înveșmântat în smerenie.
Dar el s’a trufit și tocmai din această pricină faptele sale bune nu i-au
slujit spre mântuire.
Din cele spuse desprindem două învățăminte: 1. Faptele bune
săvârșite cu mândrie nu sânt aducătoare de mântuire și 2. Pocăința
smerită pentru prilejurile pierdute de a săvârși fapte bune duce la
mântuire.
Dar există și o a treia situație: săvârșirea de fapte rele. Care este
soarta celui ce săvârșește răul în locul binelui și nici nu se gândește
să se pocăiască pentru aceasta?
Cel ce săvârșește fapte rele în locul faptelor bune este asemenea unui
om care bagă otravă în organismul său duhovnicesc. Nimic altceva
nu slăbește mai mult viața duhovnicească decât urmarea căii răului
și împlinirea poftelor firii cu care am fost dăruiți. Calea aceasta duce
spre greaua îmbolnăvire duhovnicească. Ea slăbește voința, împătimește
mintea și pervertește inima. Omul acesta, continuând să trăiască
trupește, moare pentru viața duhovnicească și pe bună dreptate
poate fi numit un „mort viu.” Firește, Dumnezeu poate să-l
învieze și pe el, prin taina pocăinței. Dumnezeu dă chip de pocăință
28
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
fiecărui om și mai cu seamă fiecărui Creștin ortodox, care a primit
harul înnoitor (dătător de viață nouă) al Sfintelor Taine ale Botezului
și Mirungerii.
Odată primit, harul nu se mai ia de la om până la sfârșitul vieții lui,
astfel încât orice păcătos poate, dacă vrea, să se folosească de harul
ceresc primit în dar spre a se pocăi și a fi viu. /Iez. 18:23; 33:11/
Dacă omul alege, însă, să meargă pe calea coborâtoare a păcatului,
Domnul îi dă libertatea să facă ce voiește. Și, cu toate acestea, în
dragostea Sa părintească îi trimite, la felurite prilejuri din viață, îndeosebi
prin boli, necazuri și nenorociri, pricină de amintire și îl
cheamă la pocăință. Chiar și celui mai îndârjit păcătos, potrivnic
Lui, Ziditorul nu îi ia harul Său. Doar la Înfricoșata Judecată îi va
lipsi cu totul de harul Său pe păcătoșii ce nu s’au pocăit, poruncind
slujitorilor Săi, îngerii, să îi taie înaintea Lui. /Lc. 19:27/ Într’un
înțeles duhovnicesc, această tăiere, după tâlcuirea Sfântului Vasilie
cel Mare, este despărțirea pentru totdeauna și luarea harului
de la cei ce nu l-au folosit spre mântuirea lor. De aceea, pentru ca
omul să nu ajungă la o astfel de moarte duhovnicească, trebuie a se păzi
să nu săvârșească ceva oprit de conștiință și să nu lase ceva pe care i-l
încredințează ca datorie legea lui Dumnezeu.
Răbdarea
A treia condiție însemnată pentru hrănirea vieții duhovnicești este răbdarea.
Aceasta este adăpostul în care îi este dat sufletului să viețuiască. În multe
locuri din Sfânta Scriptură ni se arată că Dumnezeu vrea de la noi
să fim răbdători, deoarece întru răbdare omul se călește pentru viața
duhovnicească, și prin răbdare el izbutește să crească cu duhul în
mijlocul celor mai neprielnice împrejurări ale acestei lumi, care
„întru cel viclean zace.” /I In. 5:19/ „Întru răbdarea voastră veți
29
arhim. SERAFIM
Alexiev
dobândi sufletele voastre!” /Lc. 21:19/ - ne poruncește Mântuitorul,
înfățișându-ne în răbdare calea către Dumnezeu. Iar Sfântul Apostol
Pavel ne învață: „cu răbdare să alergăm la lupta carea este pusă
înaintea noastră,” /Evr. 12:1/ pe calea către veșnicie. Adeseori se
aude printre oameni o vorbă ca aceasta: „Și-a ieșit din răbdări.” Ce
înseamnă aceasta? Înseamnă că omul, înfuriat sau supărat, a ieșit
din binecuvântatul său adăpost duhovnicesc, în care Dumnezeu l-a
rânduit să locuiască. O dată ce a ieșit din adăpostul sufletului său, adică
din răbdări, acest om și-a pierdut pacea lăuntrică, dulcea sa liniște și
așezarea sa tăcută cea plină de har. Dintr’o dată, s’a trezit în mijlocul
vânturilor vijelioase ale ispitelor și s’a văzut înaintea prăpastiei, către
care l-a purtat izbucnirea
și nerăbdarea sa. Ce se cade să facă acest
om? Trebuie să se întoarcă de îndată întru sine, să intre în locuința
sa, pe care în chip nechibzuit a părăsit-o, și să redobândească pacea
pierdută prin starea de pocăință cu rugăciune.
Dacă punem întrebarea: Când își iese, de obicei, omul din răbdări,
adică când părăsește casa sufletului său?, vom răspunde: Atunci
când nu mai poate să stea înlăuntru. Fiecare locuință este plăcută
atunci când este primenită, aerisită și când într’însa se găsește ceva
cu care omul să se hrănească. Altminteri, dacă aceste condiții nu se
împlinesc, locuința devine nesuferită, chiar urâcioasă, și omul caută
să iasă afară.
Astfel este și în viața duhovnicească. Omul trăiește în răbdare
dacă îl pomenește neîncetat pe Dumnezeu, aerul cel mai curat
pentru suflet, și dacă își hrănește inima cu harul faptelor bune și
cu simțământul dulce al smereniei. Dar dacă nu-l pomenește pe
Dumnezeu, dacă nu îngrijește flacăra rugăciunii înlăuntrul său
și dacă slăbește duhovnicește din pricină că nu face nimic bun, ci
săvârșește neîntrerupt fapte rele - un astfel de om, la orice prilej
neplăcut și la orice ispită de dinafară își va ieși din răbdări, adică va
30
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
izbucni, se va mânia, își va ieși din fire, părăsind răbdarea, această
locuință a sufletului binecuvântată de Dumnezeu.
Luând aminte la toate acestea, minunatul stareț de la Optina,
Ieroschimonahul Ambrosie spune: „Casa sufletului este răbdarea,
iar hrana lui este smerenia. Dacă nu este hrană în casă, cel care
viețuiește acolo iese afară - adică dacă omul nu are smerenie, el își
iese din răbdări.”
Cât de ușor și limpede este deslușită, în aceste câteva cuvinte, taina
păcatului! Multe amărăciuni va întâlni omul duhovnicesc pe calea sa!
Dacă nu are răbdare să aștepte sfârșitul oricărei încercări și oricărui
necaz cu nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, niciodată nu
va aștepta până la capăt roadele trudei sale duhovnicești.
Răbdarea trebuie să se întindă peste tot ceea ce pronia lui Dumnezeu
ne trimite în viața noastră duhovnicească. Prin răbdare, omul
devine bun luptător și nevoitor, și dobândește adeseori mai multe
izbânzi duhovnicești decât altul, prin nevoința sa de bunăvoie.
Iov a fost un nevoitor de bunăvoie atunci când trăia în cucernicie și se
bucura de copiii săi; el nu uita să se roage lui Dumnezeu pentru ei
în fiecare zi, pentru a abate judecata dreaptă a lui Dumnezeu de la
greșelile lor fără de voie. El săvârșea fapte bune, era tată al tuturor
orfanilor și ocrotitor al văduvelor. Îl cinstea pe Dumnezeu în zilele
îmbelșugării sale și, prin aceasta, a bineplăcut foarte Ziditorului
Său. Dar el a ajuns și nevoitor fără de voie, atunci când, sub loviturile
încercărilor trimise asupră-i de Dumnezeu, a pierdut totul: țarini,
averi, dobitoace, slugi, copii, chiar și sănătatea, și cu toate acestea
nu a cârtit, ci a rostit neuitatele cuvinte: „Gol am ieșit din pântecele
maicii mele, gol mă voiu și întoarce acolo. Domnul au dat, Domnul
au luat, cum au plăcut Domnului, așa s’au și făcut: fie numele
Domnului binecuvântat.” /Iov 1:21/
Nevoința de bunăvoie l-a arătat pe Iov a fi un bărbat mult-cucernic,
31
arhim. SERAFIM
Alexiev
dar nevoința fără de voie, stăruitoare, în îndurarea celor mai grele
lovituri care se abăteau asupra lui, i-a înveșnicit numele și a proslăvit
în lumea întreagă virtutea lui. Și astfel, dacă voim să ne ținem viața
duhovnicească la înălțimea cuvenită pentru a ne mântui și noi, și
semenii noștri, se cade, neîntârziat, să sporim în cea mai grabnică
aducătoare de biruință virtute: răbdarea.
32
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Pri mejdii pentru viața duhovnicească
Deoarece viața duhovnicească este un război cu vrăjmași foarte
puternici și foarte vicleni, cu diavolul în afara noastră și cu patimile
în lăuntrul nostru, niciodată nu trebuie să ne slăbim puterile
duhovnicești, să nu lăsăm niciodată privegherea, să nu ne amăgim
pe noi înșine că am izbândit în luptă și l-am biruit pe vrăjmașul.
„Privegheați și vă rugați!” ne previne Mântuitorul. /Mt. 26:41, Mar.
13:33, Mar. 14:38/
Întreaga viață pământească este o luptă, în care omul poate uneori
să dobândească oarecari biruințe, iar alteori să fie rănit și înfrânt.
Tocmai de aceea, luptătorii înțelepți împotriva păcatului nu și-au
îngăduit să se arate biruitori înainte de vreme pentru izbânzile lor.
Slava deșartă
Cea dintâi și cea mai mare primejdie pentru viața duhovnicească se
ascunde în slava deșartă. Aici avem de luptat cu un vrăjmaș peste
măsură de iscusit. Atacurile lui sânt foarte chinuitoare și viclene.
Acolo unde îi este cu putință, îi biruie pe oameni cu ajutorul
propriilor lor patimi și păcate. Iar acolo unde întâlnește împotrivire
și luptă împotriva patimilor și păcatelor, însuflă gânduri deșarte
de felul acestora: „Iată, am biruit și slăbiciunea asta a mea, și pe
cealaltă!
Cât de mult m’am ridicat duhovnicește!” Cel ce se iubește
33
arhim. SERAFIM
Alexiev
pe sine într’acest chip, din pricina reușitelor mărunte, lesne poate
să se piardă.
Slava deșartă risipește comorile duhovnicești adunate. Ea nimicește
lucrările bune câștigate. Îl întoarce înapoi, de năprasnă, pe omul care
s’a ridicat cu mari osteneli la o oarecare înălțime duhovnicească. De
aceea, cel ce voiește să ducă o viață duhovnicească dreaptă e dator,
mai înainte de toate, să stăruie a alunga din inima sa simțământul
slavei deșarte. În acest scop, de fiecare dată când săvârșește un bine,
el trebuie să-și spună: „Nu nouă Doamne, nu nouă, ci numelui tău
dă slavă!” /Ps. 113:9/
Negrija și trândăvia
A doua primejdie mare pentru viața duhovnicească o reprezintă
delăsarea și lenea noastră. Ele pot fi stări firești, izvorâte din firea
noastră care lesne se istovește, dar foarte adesea sânt pricinuite și
de înrâurirea diavolească asupra noastră. După ce te-ai ostenit o
vreme asupră-ți, săvârșind voia lui Dumnezeu cu silire de sine către
nevoință, pentru curățirea sufletului nostru de păcate, de tine se poate
apropia în chip nevăzut ispititorul și începe, cu viclenie, să adune în
cugetul tău astfel de gânduri: „Îndeajuns te-ai chinuit! Îngăduie-ți
acum puțină odihnă!” Acest cuget este atât de ademenitor, spune
Sfântul Theofan Zăvorâtul, încât nici nu te vei gândi că trebuie să i
te împotrivești. Și, pe lângă aceasta, este atât de ticălos, că de i te vei
încredința numai pentru puțină vreme, toate din lăuntrul tău se vor
tulbura. Delăsarea este asemenea unei spărturi mici într’un stăvilar.
De îndată ce s’a ivit doar o astfel de spărtură mică, stăvilarul nu va
mai rezista; apa îl va lua negreșit. Ceva asemănător lucrează în noi
și delăsarea: va lua totul, încât va trebui să o iei de la capăt, să începi
să te reclădești pe sineți. (Sfântul Theofan Zăvorâtul)
34
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Adeseori ne îngăduim a ne delăsa, dar deosebit de pierzătoare este
negrijania noastră după Postul Mare, care se nimerește odată cu
venirea primăverii. În timpul Sfintelor Păresimi, ascultând cântările
pline de pocăință și umilință (Suflete al meu, suflete al meu, scoală!
Pentru ce dormi?..., Ușile pocăinței deschide-mi, Dătătorule de viață.. și
altele) poate că ne-am ostenit să fim treji, cu trezvie, veghetori. Dar
după Înviere, dacă ne îngăduim să mâncăm fără măsură, dacă vom
petrece în desfătări ale simțurilor către care ne îndeamnă natura ce
se trezește primăvara, putem pierde dintr’odată tot ce am agonisit
în Postul Mare.
Primăvara aprinde cu osebire simțurile. Simțământul plăcut
dătător de viață încă nu este greșit; bucuria vieții, care cuprinde
toate cele vii și le supune puterilor fremătătoare ale firii, poate fi
folosită de sufletul credincios spre a mulțumi lui Dumnezeu pentru
că a lăsat pe pământ, alături de necazuri, și atât de multe bucurii.
Dar dacă această bucurie se preschimbă în visări la fărădelegi
și în desfătări ale simțurilor neîngăduite de Dumnezeu, atunci
omul, pe nesimțite, pornește pe calea patimilor și rupe legătura cu
viața duhovnicească. De aceea, nu trebuie niciodată să ne lăsăm
pradă delăsării și trândăviei duhovnicești, nici să nesocotim pravila
noastră duhovnicească. Sarcina noastră este a ne aminti că în
întreaga noastră viață duhovnicească sântem înconjurați de aprigi
vrăjmași nevăzuți, cu care trebuie să ne luptăm până la moarte,
ca niște ostași ai lui Hristos, ce poartă război pentru dreptatea lui
Dumnezeu și pentru mântuirea sufletelor noastre nepieritoare. Pe
câmpul nostru de luptă, pe linia de foc a frontului, nu este potrivit
să stai în lenevire și delăsare, în trândăvie. De vrei să-l biruiești pe
vrăjmașul care neîncetat veghează și pândește, trebuie ca și tu să
veghezi la venirea lui, și atunci Hristos îți va ajuta să-l zdrobești.
35
arhim. SERAFIM
Alexiev
Mulțumirea patimilor
A treia primejdie pentru viața duhovnicească este mulțumirea patimilor.
În scrierile duhovnicești, patimi sânt socotite nu numai aplecările
trupești, ci și mânia, lăcomia pântecelui, iubirea de argint, mândria, lenea
și altele.
Lupta cu patimile este de neocolit în viața duhovnicească. Ea este
cea mai chinuitoare și mai înverșunată luptă, deoarece patimile nu
dau înapoi niciodată, până ce omul, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu le
biruiește. Omul nu a fost zidit cu înclinații păcătoase, dar, în urma
căderii în păcat, darurile cele bune sădite în sufletul lui s’au prefăcut
în patimi. Nevoia de a mânca s’a prefăcut în lăcomie a pântecelui,
nevoia de a bea în beție, simțământul firesc de dezgust față de rău
în cruda osândire a semenilor, înclinația către înmulțirea neamului
omenesc în adulter și desfrânare, iar darul de a ne mânia împotriva
diavolilor, cei ce seamănă rău în sufletele noastre, s’a prefăcut în
mânie împotriva semenilor noștri.
Fiind ceva neînsemnat și după fire străin sufletului omenesc, patimile
pot fi îndepărtate prin împreună-lucrarea Ziditorului, Care ne-a
făcut de la început buni. /Facere 1:31/ Episcopul Theofan Zăvorâtul
vorbește foarte lămuritor: „Patimile sânt întru noi, dar nu sânt
neatârnate în noi. Mintea, de pildă, este o parte însemnată a sufletului
și nu poate fi îndepărtată fără a nimici sufletul, dar patimile nu sânt
așa. Ele au pătruns în ființa noastră și pot fi alungate dintr’însa fără
ca aceasta să împiedice omul a mai fi om. Dimpotrivă, atunci când
sânt gonite, lasă omul să fie om cu adevărat, pe când prin prezența
lor ele îl stricau și făceau din el o ființă în multe privințe mai rea
decât dobitoacele.”
Toate patimile își au obârșia în „facerea voii proprii, iubirea de
câștig, iubirea de sine, adică din pofta trupului și pofta ochilor,
36
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
și trufia vieții.” /I In. 2:16/ Pe acestea se și sprijină ele (patimile).
Pentru ca cineva să poată începe a duce o viață duhovnicească în
Hristos, trebuie să se lepede de sine, /Mc. 8:34/ adică de patimile
cele păcătoase din sufletul său. Dacă omul se biruie pe sine și se
însuflețește prin hotărârea de a fi bineplăcut numai lui Dumnezeu,
patimile încep să și piardă reazemul în acest om. Și o dată ce și-au
pierdut sprijinul, ele nu mai au puterea dinainte, când omul se târa
după ele ca un dobitoc supus. /I Cor. 12:2/
Să-ți plinești patimile înseamnă să rupi legătura cu viața duhovnicească
sau, măcar, să te abați cu voie proprie de la calea ei
mântuitoare și să-ți cauți singur pierzania.
Cel ce își împlinește patimile îl poftește pe diavol în sufletul său.
Vrăjmașul vine în preajma omului și trăiește din lucrările lui cele
rele, așa cum câinele, când adulmecă o măcelărie, se tot învârtește în
preajma ei, așteptând să îi arunce cineva vreun os sau vreo bucată
de carne. Dacă, însă, măcelăria este golită și preschimbată, bunăoară,
într’o florărie, câinele va veni, după obicei, încă de câteva ori, dar
când va vedea că nu mai este carne acolo pentru el, ci miroase
frumos a flori, va pleca dezamăgit cu coada între picioare și nu se va
mai întoarce altă dată.
37
arhim. SERAFIM
Alexiev
Lupta cu pati mile
Biruirea voii de sine
Pentru ca omul să-și izgonească patimile din suflet, se cuvine, cu
strădanii osârduitoare ale voinței, să își biruie voia de sine și să își
sădească lucrarea voii lui Dumnezeu în inimă. Spre atingerea acestei
meniri, el trebuie să se deprindă, înainte de toate, să-și urmărească
gândurile și simțirile și să recunoască către ce înclină ele: către a
bineplăcea lui Dumnezeu sau a bineplăcea sieși. De cum va înțelege
aceasta, omul nu va mai greși dacă va porni să le săvârșească pe toate
împotriva plinirii voii de sine și mai ales dacă se va hotărî să nu
mai fie înrobit patimilor sale păcătoase. Un Bătrân spunea adesea
ucenicului său: „Ia aminte, să nu ții în sinea ta pe acel trădător!”
„Cine este acela?,” a întrebat odată ucenicul. „Voia de sine,” i-a
răspuns lui starețul. Și, într’adevăr, ea este vinovată pentru toate
nenorocirile omului, după cum deslușește Episcopul Theofan. De
aceea, trebuie ca omul duhovnicesc să îi stea împotrivă, cu stăruință
hotărâtă, până la sânge. /Evr. 12:4/
Oricât de slabe ni s’ar părea patimile care se ivesc în noi, în chip neînsemnat,
trebuie să ne împotrivim lor ca unora dintre cele mai mari și puternice
ispite. Altminteri, de le îngăduim să apară slobode în noi, ele repede
vor crește, se vor întări și vor deveni cumpliții noștri tirani. De nu vom
smulge neghina cât este încă mică, aceasta degrabă se va înmulți și
38
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
își va întinde atât de larg rădăcinile, încât îți va fi peste putință să
o mai stârpești. De nu te lepezi de țigări sau de alcool la începutul
împătimirii de ele, curând după aceea vei deveni un jalnic rob al lor.
Când bem apă, scoatem din ea și cea mai mică musculiță căzută
în pahar. Dacă ni se înfige în deget cel mai mic spin, ne dăm mare
osteneală să scăpăm de acesta. Dacă în ochiul nostru intră un fir de
praf, nu avem liniște până ce nu îl scoatem. La fel trebuie să facă
omul duhovnicesc cu patimile sale. El are nevoie să le izgonească
din sufletul său chiar și pe cele mai neînsemnate dintre ele, căci
greșelile mici cresc în patimi mari.
Dar cum să alungăm patimile din noi? Cu osebire, sânt trei feluri:
1. Episcopul Theofan ne sfătuiește să arătăm vrăjmășie și mânie față
de ele. De te mânii împotriva patimii tale de cum ai simțit ivirea ei,
deja ai biruit-o pe jumătate, deoarece patimile se reazemă pe mila
noastră față de ele. Iată, numai mânia aceasta este îngăduită și chiar
poruncită. Sfinții Părinți învață că mânia pentru aceasta a fost dată
ca să ne înarmăm cu ea împotriva patimilor și mișcărilor păcătoase
ale inimii și, astfel, să le izgonim. „Mâniați-vă, și nu greșiți,” /Ps.
4:4/ citim în Psaltire. „Mâniați-vă împotriva patimilor și nu veți mai
greși,”
ne povățuiește Episcopul Theofan, „căci de îndată ce patima
este alungată de mânie, prin aceasta se taie orice prilej de păcat.”
2. Chemarea ajutorului lui Dumnezeu în rugăciune. Dar experiența arată
că nu orice cuget pătimaș se risipește atunci când ne mâniem și îl
alungăm. În dese rânduri, el rămâne și, stăruitor, cere ale sale. „Aceasta
se întâmplă,” lămurește Episcopul Theofan, „deoarece în trezirea
acestor cugete adeseori participă diavolii, iar ei sânt nerușinați. Oricât de
mult te-ai mânia pe ei, tot vor stărui în cugetul lor. Este neîndoielnic
că după mâniere trebuie să alergăm la încă un alt mijloc.” Aceasta este
chemarea ajutorului lui Dumnezeu în rugăciune. „Doamne, ajută! Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!,” „Doamne, ca să ajuți
mie grăbește!” /Ps. 69:1/
39
arhim. SERAFIM
Alexiev
Vrăjmașii, arși de numele Domnului, vor fugi. Sfântul Isihie, preot în
Ierusalim, spune: „Cu numele Domnului Iisus bate-i pe potrivnici,”
adică pe draci. Omul este slab, dar cu ajutorul lui Dumnezeu se
întărește. /Filip. 4:13/
Deslușind ucenicilor săi cum să se lupte cu diavolul, Sfântul Ioan
Colov spune: „Eu lucrez ca un om, care stă sub un copac și privește
împrejur cu grijă. Omul acesta, de cum vede că se apropie de el fiare
ca să-l sfâșie, de îndată se urcă în copac și fiarele, venind, dau târcoale
copacului, iar apoi pleacă. Asemenea și eu, de cum zăresc fiarele
cele duhovnicești
că se apropie de mine prin cugetele pătimașe, de
îndată îmi înalț mintea către Domnul.”
Episcopul Theofan asemuiește stăpânirea sufletului omenesc de
către patimi cu o desfrânată frumoasă, pe care cârmuitorul unei țări
o plăcea și a luat-o de soție. Vechii ei prieteni au început să o caute
și, aflându-o în casa cârmuitorului, au început să o fluiere. Dar ea,
de cum a auzit fluieratul cunoscut, a alergat în încăperile dinăuntru
și a venit înaintea binefăcătorului ei, cârmuitorul, unde a aflat liniște.
Așa trebuie să facă și sufletul cu patimile și diavolii de care s’a
lepădat. Când aceștia îl strigă, sufletul trebuie să alerge în rugăciune
la Domnul, și acolo va afla pace.
După Sfântul Isihie al Ierusalimului, cel ce duce o viață duhovnicească
trebuie să țină toate cele patru lucruri care urmează: 1. smerenie,
pentru ca prin ea să lupte cu dracii cei mândri, 2. luare-aminte ascuțită,
spre a nu îngădui cugetelor însuflate de patimi să intre în inimă,
3. împotrivirea la gânduri, ca să le alunge cu mânie, și 4. rugăciunea,
pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu.
3. Deasa spovedire și primire a Sfintei Împărtășanii. Acestea sânt, la
rândul lor, mijloace foarte lucrătoare de luptă împotriva diavolilor
și pentru biruirea patimilor. Ce este spovedirea curată a păcatelor,
dacă nu rupere a legăturii cu diavolul și pornire pe o cale nouă,
40
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
a virtuții! Păcatele noastre sânt agoniseală a satanei, pe care noi o
adunăm în sufletele noastre și cu care ne îmbogățim. Această agoniseală
se păstrează în noi ca niște comori diavolești. Cei ce îngrămădesc
în sufletele lor păcate se află sub stăpânirea diavolului, după
cuvintele Sfântului Apostol Petru: „căci ceea ce te biruiește, aceea te
și robește.” /II Pet. 2:19/ Diavolul poate avea, pe drept, pretenția că
cei păcătoși sânt ai lui, pentru că lucrează ca robi ai săi.
Dacă păcătosul însă azvârle toate păcatele din sufletul său prin
spovedanie deschisă, dacă se pocăiește de fărădelegile sale și pornește
pe o cale nouă și dreaptă, care duce la Hristos, el se smulge de sub
stăpânirea diavolului. Iar atunci când acesta, cerându-și drepturile
asupra jertfei aduse lui odinioară, pătrunde în sufletul omului
și vede că nu mai are nimic al lui într’însul, nici o agoniseală, îl
părăsește rușinat.
Cu astfel de suflete curățite de patimi și păcate se unește Domnul
Iisus Hristos mai ales în taina cea cu neputință de cuprins cu
mintea a Sfintei Împărtășanii. Prin ea, Dumnezeiescul Sânge se
revarsă în sufletele noastre bolnave și slăbite, și noi devenim iarăși
buni și destoinici vieții duhovnicești! Sufletul unit cu Mântuitorul
dobândește putere și se poate împotrivi cu bine diavolilor și
patimilor sădite de aceștia.
Pentru întărirea simțământului mântuitor al pocăinței, cel ce
viețuiește duhovnicește trebuie ca măcar o dată pe zi să rostească
Psalmul 50 și de multe ori rugăciunea lui Iisus. Iar seara, când a rămas
singur cu sine, Creștinul trebuie să socotească cum a petrecut ziua
ce s’a scurs și, după ce și-a amintit păcatele, să le însemneze în
carnețelul său de preț, și neîncetat să se pocăiască pentru ele. Cu
cel dintâi prilej la îndemână, el trebuie să meargă la duhovnicul său
Părintele Serafim se referă aici la înseamnarea pe hârtie a păcatelor, spre a fi citite
la spovedanie. (n.tr.)și astfel, spălat în harul Sfintei Taine a Pocăinței, în fiecare zi să pună
început bun și după fiecare cădere de îndată să se ridice și să reia
lupta cu păcatul - și, tot așa, până la sfârșitul vieții sale. Prin curățirea
necontenită a inimii în felul înfățișat mai sus, omul, în chip nevăzut,
va ajunge la acea pace despre care Sfântul Serafim din Sarov a spus:
„Bucuria mea, dobândește duhul păcii și atunci mii se vor mântui
împrejurul tău!”
Ziditorului, Purtătorului de grijă, Răscumpărătorului, Sfințitorului
și Mântuitorului nostru, slavă în vecii vecilor.
Amin!
41
arhim. SERAFIM
Alexiev

Nessun commento:

Posta un commento