V. De la moarte la viaţă
Capitolul V –
Liniştea morţilor îi apasă pe cei vii. Pe de altă parte, după Hristos, moartea se încreştinează; ea nu mai este o intrusă, ci marea iniţiatoare. “Stăpînă a spaimelor”, cum zice Iov, moartea opreşte profanările şi uitările curente, izbindu-ne ca un eveniment ireversibil. Ea nu există prin ea însăşi, căci nu viaţa este un fenomen al morţii, ci moartea este un fenomen provizoriu al vieţii. Precum negaţia este posterioară afirmaţiei, moartea este un fenomen secundar, prin definiţie parazitar. După ruptura echilibrului iniţial, moartea devine destinul “natural” al “muritorilor” (cu toate că se împotriveşte naturii) provocînd de aceea angoasa celor ce mor. Amploarea răului se calculează prin tăria antidotului. Rana e aşa de adîncă şi răul atât de virulent încât necesită o terapie într-adevăr dumnezeiască, antrenând tragismul morţii lui Dumnezeu şi, prin urmare, propria noastră trecere prin purificarea morţii, întrupurea Cuvântului anunţă deja Învierea. Cuvântul se împreunează cu natura “moartă” pentru a o vindeca şi pentru a-i da viaţă. “El a luat un trup muritor pentru ca, suferind El însuşi în acest trup, să-l nimicească pe Stăpânul morţii”. El “s-a apropiat de moarte cunoscând starea trupului neânsufleţit, pentru a da firii începătura învierii”. El “a distrus puterea mortalităţii”.
Biblia nu vorbeşte niciodată despre o mortalitate firească Învierea pomenită în Evanghelii nu este deloc supravieţuirea sufletului, şi pătrunderea energiilor vitale ale Duhului divin în cuprinsul fiinţei umane. Crezul mărturiseşte: “Aştept învierea morţilor” şi cred în “viaţa veacului ce va să fie”. Sfinţii trăiesc moartea cu bucurie, veselindu-se la gândul naşterii în lumea lui Dumnezeu. Sfântul Serafim din Sarov împărtăşea arta de a “muri fericit”. De aceea, el adresa tuturor acest salut pascal: “Bucuria mea, Hristos a înviat”: sub domnia vieţii, moartea este inexistentă. Pentru Sfântul Grigorie de Nyssa, moartea este un lucru bun, ca şi în această surprinzătoare viziune a Sfântului Pavel: “fie viaţa, fie moartea… toate sunt ale voastre” (I Corinteni 3, 22), căci ambele sunt în egală măsură darurile lui Dumnezeu către om.
Atunci când o asumă pe deplin, omul este preotul propriei morţi, fiind egal cu ceea ce face din moartea sa. Taina Maslului introduce acest sacerdoţiu final, dăruieşte “ungerea voioşiei”, suscită înălţarea inimii deasupra trupului aflat în agonie. Diadoh notează că bolile ţin locul martiriului. Atunci cînd, aflându-se în faţa călăului care întruchipează moartea, omul o poate chema pe “sora noastră moartea” şi, spunând Crezul, el trăieşte anticipat certitudinea de a fi trecut de la moarte la viaţă. Marii oameni duhovniceşti dormeau în sicriu ca într-un pat de nuntă şi dovedeau o fraternă intimitate cu moartea care nu era pentru ei decât o ultimă trecere pascală. Dacă înţelepciunea platonică te învaţă arta de a muri, numai credinţa creştină îţi arată cum se moare întru înviere. Într-adevăr, moartea intervine în timp, situându-se aşadar în spatele nostru; înaintea noastră se află ceea ce am trăit deja prin Botez: “mica înviere” şi prin Euharistie: viaţa veşnică. “Cel ce ascultă cuvântul Meu [...] are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (loan 5, 25 şi Coloseni 2, 12).
2. TRECEREA PURIFICATOARE ŞI AŞTEPTAREA CELOR CEREŞTI
În termeni liturgici moartea este numită “adormire”: o parte a fiinţei umane adoarme – e vorba de facultăţile psihice legate de trup – iar o altă parte (facultăţile psihice legate de spirit) rămâne conştientă. Destule pasaje din Noul Testament arată limpede că morţii posedă o conştiinţă deplină. Trecînd prin moarte, viaţa continuă şi justifică astfel rugăciunea liturgică pentru cei morţi. Dacă existenţa dintre moarte şi Judecata de Apoi se poate numi “purgatoriu”, acesta nu este un loc, ci o stare intermediară.
Răsăritul nu vede purificarea postumă ca pe o pedeapsă de ispăşit, ci ca pe un destin asumat şi trăit integral, cu speranţa unei restaurări finale. Datorită receptivităţii ei, aşteptarea trăită de “adunarea” celor dispăruţi este creatoare. Când au loc, rugăciunile celor vii, slujbele Bisericii şi lucrarea mijlocitoare a îngerilor continuă lucrarea mîntuitoare a Domnului. Nu atât greşeala este îndreptată, cât natura este cea care se restaurează, regăsindu-şi integritatea şi “sănătatea” avute în sânul Împărăţiei. Aşa se explică imaginea obişnuită a trecerii morţilor prin “vămile cereşti”, trecere în urma căreia demonii primesc ce le aparţine, iar sufletul eliberat ajunge la Hristos. Nu e vorba de chinuri şi flăcări, ci de o lămurire a murdăriilor care desfigurează sufletul.
În ebraică, cuvîntul “veşnicie” vine de la verbul alam, “a ascunde”. Dumnezeu a învăluit în beznă destinul de dincolo de mormînt şi nimeni nu poate viola secretul divin. Totuşi, gîndirea patristică afirmă clar că timpul dintre moarte şi Judecata de Apoi nu este gol, pentru că în acel interval, aşa cum spune Sfântul Irineu, sufletele “se coc”. Sfântul Ambrozie vorbeşte despre “locul ceresc” unde se adună sufletele. Conform tradiţiei, acesta ar fi “al treilea cer” de care vorbeşte Sfântul Pavel, cerul “cuvintelor de nespus” (II Corinteni 12, 2-4). Evident, nu e vorba de nişte noţiuni spaţiale. Avem de a face cu un limbaj simbolic, deci prin excelenţă misterios. Împrejurimile Împărăţiei nu sunt nişte locuri, ci nişte stări, adică nişte lumi spirituale. După Sfântul Grigorie de Nyssa, sufletele ajung în lumea inteligibilă, în cetatea ierarhiilor îngereşti de deasupra cerului, deci dincolo de dimensiunile cunoscute. Acesta este Raiul devenit pardoseală a Împărăţiei şi numit de asemenea “sânul lui Avraam” sau “loc luminat, loc cu verdeaţă, loc de odihnă”. Acest urcuş eliberează de povara răului, iar sufletele purificate urcă dintr-un locaş în altul (Ambrozie spune: mansiones), dintr-o stare în alta, iniţiindu-se treptat în taina transcendenţei şi apropiindu-se de Tronul Mielului. Ca la început, sufletele şi îngerii se împărtăşesc şi, cântând “Sanctus”, urcă împreună treptele “Casei Celui Veşnic”. Acolo este sanctuarul în care pătrunde Domnul (Evrei 9, 24), unde “prietenii răniţi ai Mirelui” – martirii şi sfinţii – se reunesc în Communio sanctorum, în jurul inimii iubitoare a Dumnezeului făcut Om. Şi tot acolo, duhurile dezbrăcate de carne se îmbracă cu mantia prezenţei lui Hristos, al cărui trup preaslăvit şi prealuminos protejează goliciunea sufletelor. Acolo simţurile înduhovnicite primesc cele cereşti.
Împreună-rugătoare cu Biserica, această veghe activă se îmbracă în “visonul curat” închipuind faptele cele drepte ale sfinţilor (Apocalipsa 14, 13; 19, 8). Cuvîntul: “Eu dorm, dar inima mea priveghează” (Ct. 5, 2) desemnează somnul vigilent al “învierii mici”, pentru că, deşi străbat vămile, sufletele aşteaptă încă “Ziua Domnului”. Acesta este misterul Trupului întreg, al “snopului de grâu secerat”, căci “un singur trup aşteaptă fericirea deplină”, iar sânul Tatălui nu se deschide decât pentru asemenea fericire. Privirea tuturor se îndreaptă spre constituirea acelui Totus Christus, veghe eshatologică finalizată prin destinul unic al Omului restaurat în Hristos.
3. SFÂRŞITUL LUMII
“Chipul acestei lumi trece”, dar “cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I Corinteni 7, 31; I loan 2, 17). Unele trec, altele rămân. Imaginea apocaliptică descrie focul care plămădeşte şi curăţă materia, dar aceasta este depăşirea unei limite. Un hiatus. “Ziua din urmă” nu devine un “ieri” şi nu va avea un “mâine”, fiindcă nu se însoţeşte cu celelalte zile. Mâna lui Dumnezeu preia cercul timpului fenomenal şi îl aşează pe. o orbită superioară. Această “zi” nu aparţine timpului istoric, ci doar îl opreşte; ea nu este înscrisă în calendarele noastre pentru că nu poate fi prevăzută. “Înaintea Domnului, o zi este ca o mie de ani” – ceea ce vrea să spună că unităţile de măsură, ca şi stările aferente lor, sunt incomparabile. Caracterul transcendent al sfârşitului face din el un obiect al revelaţiei şi al credinţei.
4. PARUSIA ŞI ÎNVIEREA
Parusia va arăta tuturor revenirea fulgerătoare a lui Hristos-în-slavă. Dar ea nu va fi perceptibilă în istorie, ci dincolo de istorie, ceea ce presupune trecerea într-un alt eon: “toţi ne vom schimba” (I Corinteni, 15, 51) – “După aceea, noi cei vii vom fi răpiţi [...] în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh” (I Tesaloniceni 4, 17). După Sfântul Pavel, Dumnezeu activează energiile seminale: “se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 44) – îmbrăcat în nemurire după chipul celui ceresc; “toţi vor ieşi la auzul glasului”. Textele eshatologice au o densitate simbolică în prezenţa căreia orice simplificare şi, mai ales, orice lectură literală devin imposibile. Cuvântul neputincios este înlocuit prin imaginile unei dimensiuni care transcende lumea aceasta. Sensul exact ne scapă cu desăvârşire, învitându-ne să “cinstim în tăcere” realitatea despre care s-a spus; “Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9).
Învierea este o supra-revelaţie finală. Mîna lui Dumnezeu apucă prada şi o înalţă într-o dimensiune necunoscută. Se poate cel mult spune că spiritul regăseşte plenitudinea fiinţei umane: sufletul şi trupul se păstrează întru întregul unicităţii lor. Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte de “sigiliul”, de “amprenta” formei trupeşti care va face un chip recognoscibil, graţie puterilor sufleteşti. Trupul se va asemăna cu Trupul lui Hristos înviat, adică nu va mai avea greutate şi va fi transparent. Energia repulsivă, care face ca totul să fie opac şi impenetrabil, va fi înlocuită de energia pur atractivă, care asigură întrepătrunderea părţii şi a întregului.
5. NOŢIUNEA PATRISTICĂ DE MÎNTUIRE/VINDECARE
Pe Cruce, lisus a spus: “Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Numai bolnavul nu ştie ce face şi se comportă asemenea unui smintit care nu vede şi nu aude.
În lumina biblică, mântuirea nu este juridică şi nu seamănă cu verdictul unui tribunal. În ebraică, mîntuirea (yéshà) desemnează totala eliberare; iar în greacă adjectivul sōs corespunde latinescului sanus şi desemnează regăsirea sănătăţii. Expresia “credinţa ta te-a mântuit” este sinonimă cu: “credinţa ta te-a vindecat”. De aceea, taina mărturisirii este concepută ca un “spital”, iar Euharistia este – după Sfântul Ignatie – “leac al nemuririi”. Sinodul trulan (692) precizează: “Cei care au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi dezlega se vor purta ca nişte doctori pricepuţi să găsească leacul fiecărui pacient şi al erorii sale”, întrucât “păcatul este boala spiritului”. Mântuitorul lisus este, în viziunea Părinţilor, “Dumnezeiescul doctor”, “izvorul sănătăţii”, şi Cel care spune: “N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi” (Luca 5, 31). Păcătosul este un bolnav care ignoră natura malignă a stării sale. Mântuirea lui ar putea veni din eliminarea germenului coruptiv şi din dezvăluirea luminii lui Hristos, care ar echivala cu o revenire la starea normativă a naturii, la starea de sănătate ontologică.
6. JUDECATA
Sfântul Pavel vorbeşte de capacitatea de a vedea “chipul descoperit” ca despre o pregustare a Judecăţii. Judecata de Apoi va fi însă vederea totală a omului deplin. Simone Weil observă cu profunzime: “Tatăl din ceruri nu judecă… Din El, făpturile se judecă pe ele însele”. De ce pentru marii mistici, judecata nu este ameninţarea unor pedepse, ci descoperirea lumii, adică a iubirii divine. Dumnezeu este veşnic egal cu El Însuşi, în Iubirea care Îl defineşte. “Păcătoşii din iad nu sunt lipsiţi de dragostea dumnezeiască” spune Sfântul Isaac: din unghi subiectiv, aceeaşi iubire “devine suferinţă în cei condamnaţi şi bucurie în cei aleşi”. După revelaţia de la sfârşitul timpurilor, Hristos nu va putea să nu fie iubit; însă indulgenţa şi golul din suflete îi vor face pe unii incapabili să răspundă iubirii lui Dumnezeu şi, de aici, vor urma suferinţele indescriptibile din iad.
Evanghelia foloseşte metafora despărţirii oilor de berbeci. Ori, nu există nici un sfânt perfect, tot aşa cum în orice păcătos există măcar cîteva străluciri ale binelui. După Epistola către Romani, legea condamnă deopotrivă păcatul şi pe cel păcătos, fiindcă simpla ei victorie asupra răului îl desfiinţează pe păcătos. Ori, pe Cruce, Hristos a despărţit păcatul de păcătos, a condamnat şi distrus puterea păcatului şi l l-a mântuit pe păcătos. Într-o asemenea lumină, noţiunea de judecată se spiritualizează, în sensul că ea nu mai operează o distincţie în afara omului, ci înlăuntrul acestuia, în acest caz, pînă şi “a doua moarte” nu se mai raportează la fiinţele umane, ci la elementele demonice pe care acestea le poartă. Acesta este adevăratul înţeles al imaginii “focului”, care nu înseamnă chin şi pedeapsă, ci curăţire şi vindecare. Sabia lui Dumnezeu coboară în adîncimile omului, constată că darul lui Dumnezeu nu a fost primit şi descoperă golul scobit prin refuzul iubirii, precum şi tragica disproporţie dintre rostul chemării şi conformitatea răspunsului. Complexitatea amestecului dintre bine şi rău de-a lungul vieţii pămînteşti – descrisă în parabola griului şi a neghinei (Matei 13, 24-30) — invalidează orice noţiune juridică şi ne pune în faţa marelui mister al înţelepciunii divine, în care dreptatea şi milostivirea converg, “în amurgul vieţii noastre vom fi judecaţi pentru dragoste”, adică pe măsura celor pe care i-am iubit pe pămînt.
7. POGORÎREA LA IAD
Acceptul uman (acel “aşa să fie” proclamat de Fecioara Maria în numele tuturor) pretinde o libertate identică cu aceea manifestată prin voinţa creatoare a lui Dumnezeu. Din_acest motiv admite Dumnezeu să fie refuzat, nerecunoscut si respins ca ur’mare a revoltei propriei Sale făpturi. Pe Cruce, Dumnezeu a luat partea omului împotriva lui Dumnezeu. După Adam omenirea a ajuns în Sheol – sumbră reşedinţă a morţilor. Slujba din Sâmbăta Mare spune: “Te-ai pogorât pe pământ spre a-l mântui pe Adam şi, negăsindu-l, Stăpâne, până la iad ai mers ca să-l cauţi”. Deci acolo va merge El să-l caute, încărcat de păcat şi de stigmatele Iubirii răstignite, plin de grija sacerdotală a Hristosului-Arhiereu pentru soarta celor aflaţi în iad.
Dacă “Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru”, pesemne că şi iadul e de găsit tot acolo: într-o considerabilă parte din lumea modernă, de unde Dumnezeu a fost deja exclus. Pentru Sfântul loan Hrisostom, Botezul nu este doar moarte şi înviere în Hristos, ci şi pogorîre la iad, împreună cu Hristos. Spre deosebire de Dante, căruia Peguy îi reproşa că vizitează infernul ca “turist”, orice om botezat coboară la iad pentru a-L întâlni acolo pe Hristos, aceasta fiind, dealtfel, misiunea Bisericii. Dumnezeu l-a creat pe om ca pe o “altă libertate”, iar riscul pe care Dumnezeu şi L-a asumat prefigurează “omul durerilor”, profilează umbra Crucii, deoarece – potrivit Părinţilor – “toate îi sunt cu putinţă lui Dumnezeu în afară de a sili iubirea omului”. În aşteptarea Sa, Dumnezeu renunţă la atotputernicie şi chiar la omniscienţă, asumându-Şi kenoza, prin chipul Mielului jertfit. Destinul Său printre oameni atârnă de liberatea acestora. El prevede răul, iar iubirea Sa este de aceea şi mai atentă, căci omul poate întemeia viaţa sau revolta acestui refuz. Cine va cîştiga, iubirea sau libertatea? Amândouă sînt nesfârşite, iar infernul poartă această întrebare în firea lui arzătoare.
8. IADUL
Concepţia obişnuită despre chinurile veşnice nu e decît o părere şcolărească, o simplistă teologie de natură “penitenţială”, care ignoră profunzimea textelor din loan 3, 17 şi 12, 47. Ceea ce nu se poate admite este faptul că alături de veşnicia Împărăţiei, Dumnezeu ar pregăti-o pe aceea a iadului, ceea ce ar fi, într-un anumit sens, un eşec al lui Dumnezeu şi o victorie parţială a răului.
Dacă odinioară, Sfântul Augustin îi respingea pe “miloşii” partizani ai concepţiei origeniste despre mântuirea universală el o făcea pentru a neutraliza libertinismul şi sentimentalismul deplasat; ori, astăzi, argumentul pedagogic al fricii este absolut ineficient. Dimpotrivă, cutremurul sacru în faţa celor sfinte izbăveşte lumea de fadoarea ei, iar “iubirea desăvîrşită alungă teama” (I loan 4, 18). Opiniei personale a împăratului Justinian (care se înrudeşte cu “drepţii” din povestea lui lona) i se opune doctrina Sfântului Grigorie de Nyssa, care nu a fost niciodată condamnată: el vorbeşte chiar şi de mântuirea diavolului; Sfântul Grigorie de Nazianz menţionează apocatastaza; Sfântul Maxim Mărturisitorul ne invită să-L “cinstim în tăcere” căci duhul gloatei e incapabil să cuprindă profunzimea cuvintelor şi nu se cuvine să dai imprudenţilor măsura nesfârşită a milostivirii divine. După Sfântul Antonie, apocatastaza nu este o doctrină şi nici tema unui discurs, ci rugăciune pentru mântuirea tuturor. În ebraică, lisus-Mântuitorul se cheamă “Eliberatorul” şi, aşa cum minunat spune Clement din Alexandria: “La fel cum voinţa lui Dumnezeu este un act pe care îl numim «cosmos», tot aşa intenţia Sa este mântuirea, pe care o numim «Biserică»”. E vorba despre o boală, chiar dacă singurul ei remediu este sângele lui Dumnezeu.
Fără nici o “prejudecată”, Biserica se lasă în seama filantropiei Tatălui şi-şi înteţeşte rugăciunea pentru vii şi morţi. Cei mai de seamă dintre sfinţi găsesc îndrăzneala şi harisma de a se ruga chiar şi pentru demoni. Probabil că cea mai teribilă armă împotriva celui rău este tocmai rugăciunea unui sfânt, iar soarta iadului depinde de voinţa transcendentă a lui Dumnezeu, dar şi de iubirea sfinţilor. Orice credincios ortodox care se apropie de Sfânta Masă mărturiseşte: “Eu sunt cel dintâi dintre păcătoşi”, ceea ce vrea să spună: “cel mai mare”, “singurul păcătos”. Sfîntul Isaac spune: “Cel care îşi vede păcatul este mai mare decît cel care învie din morţi”.
O asemenea viziune asupra propriei realităţi crude ne demonstrează că nu poţi vorbi despre iad decît atunci cînd el te priveşte personal. Atitudinea mea este lupta cu propriul meu infern, care mă pîndeşte dacă nu-i iubesc pe ceilalţi de dragul mîn-tuirii lor. Un om tare simplu îi mărturisea Sfîntului Antonie: “Toţi vor fi mîntuiţi, numai eu voi fi pedepsit”. La care Sfîntul Antonie a spus: “Iadul există într-adevăr, dar numai pentru mine…”.
Dacă reluăm formula Sfîntului Ambrozie: “Acelaşi om este deodată condamnat şi mîntuit”, putem spune că şi lumea în ansamblul ei este “deodată condamnată şi mîntuită”. Atunci s-ar putea ca iadul să-şi afle transcendenţa în însăşi chinurile sale. Acesta pare să fie sensul îndemnului pe care Hristos l-a făcut unui stareţ din zilele noastre, Siluan de la Muntele Athos: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui…”.
Răsăritul nu limitează nici mila lui Dumnezeu, nici libertatea omului de a refuza harul ei. Dar, mai ales, nu limitează arta de a mărturisi şi inventivitatea iubirii, confruntată cu dimensiunea infernală a lumii. Orice botezat poartă în chip nevăzut stigmatele lui Hristos. “Iisus este o rană de care nu te mai vindeci”, a spus Ibn Arabi. Şi tocmai această rană, făcută de soarta celorlalţi, adînceşte suferinţa lui Hristos, “aflat în agonie pînă la sfîrşitul lumii”.
A-L urma pe Hristos înseamnă a te întruchipa după Hristosul Absolut, coborînd împreună cu El în fundul prăpastiei care este această lume. Iadul nu e decît autonomia omului revoltat care îl scoate în afara locului unde Dumnezeu este prezent. Puterea de a-L refuza pe Dumnezeu este suprema libertate omenească, pe care Dumnezeu o vrea nelimitată. Dumnezeu nu poate obliga pe nici un ateu să-L iubească şi aceasta pare să fie – abia dacă îndrăznim să o spunem – infernul iubirii Sale dumnezeieşti, infernul creat de vederea omului înecat în noaptea singurătăţilor lui.
Dacă Iuda se refugiază în noapte (Ioan 13, 2-30), el face acest lucru pentru că Satan se găseşte înlăuntrul lui. Numai că Iuda duce în mînă, ca pe o taină mare, bucăţica de pîine rămasă de la Cina Domnului. Astfel, iadul cuprinde în sine un bob de lumină, ceea ce corespunde afirmaţiei: “Lumina străluceşte în întuneric”. Gestul lui Iisus indică misterul ultim al Bisericii: ea este mîna lui Iisus jertfindu-Şi Trupul şi Sîngele; chemarea se adresează tuturor, căci toţi stau sub puterea Prinţului acestei lumi. Şi chiar dacă lumina nu risipeşte deocamdată tenebrele, ele nu se pot extinde asupra Luminii de neînvins. Aici se află tensiunea ultimă a iubirii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este “nepătimitor”. Cartea lui Daniel (3, 25) vorbeşte de cei trei tineri aruncaţi în cuptor. Regele întrezăreşte prezenţa misterioasă a celui de-al patrulea: “Iată, eu văd patru bărbaţi dezlegaţi, umblînd prin mijlocul cuptorului nevătămaţi, iar chipul celui de-al patrulea este ca faţa unuia dintre fiii zeilor”.
Acesta e nivelul la care găsim exigenţa acelei libertăţi care ne exprimă libertatea de a-L iubi pe Dumnezeu. Ea zămisleşte iadul, fiindcă poate spune, prin gura răzvrătiţilor: “să nu se facă voia Ta”, şi Dumnezeu însuşi nu poate schimba această spusă. Raţiunea inimii ne face să simţim că viziunea noastră despre Dumnezeu ar fi neliniştitoare dacă Dumnezeu nu Şi-ar iubi creatura pînă la a nu o pedepsi cu chinul despărţirii; tot aşa cum neliniştitor ar fi ca Dumnezeu să-1 mîntuiască pe cel iubit, atingîndu-i sau distrugîndu-i libertatea… Cînd Tatăl îşi trimite Fiul, El ştie că şi iadul îi aparţine şi că “porţile morţii” se prefac în “porţi ale vieţii”. Omul nu poate cădea în deznădejde, ci numai în Dumnezeu, iar Dumnezeu nu este niciodată deznădăjduit.
La utrenia din noaptea Paştilor, în tăcerea care pecetluieşte Sâmbăta Mare, preotul şi poporul ies din Biserică. Procesiunea se opreşte afară, în faţa porţilor închise ale incintei. Pentru o clipă, aceste porţi simbolizează mormântul Domnului, moartea şi iadul. Preotul face semnul crucii asupra porţii şi sub puterea lui irezistibilă, porţile se deschid larg precum cele ale infernului, iar lumea intră în Biserica inundată de lumină, cântând: “Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcînd şi celor din mormânruri viaţă dăruindu-le!”. Porţile iadului au redevenit Poartă a Bisericii, deci a Împărăţiei. Nu se poate merge mai departe în simbolismul acestei sărbători. Într-adevăr, lumea în ansamblul ei este deopotrivă iad şi împărăţie a lui Dumnezeu, deopotrivă condamnată şi mântuită. “Iată, frate, porunca pe care ţi-o dau”, spune Sfântul Isaac: „fie ca milostenia să-ţi încline mereu balanţa, pînă cînd vei simţi în tine însuţi
milostivirea pe care Dumnezeu o arată lumii”.
Vecerniile mari care urmează după Liturghia Cincizecimii includ trei rugăciuni ale Sfântului Vasile. Cea de-a treia se roagă pentru toţi morţii de la facerea lumii până astăzi. O dată pe an Biserica se roagă chiar şi pentru sinucigaşi… Dragostea Bisericii nu are graniţe: ea pune soarta răzvrătiţilor în mâinile Tatălui, iar aceste mâini sunt Fiul şi Sfântul Duh. Tatăl a încredinţat Fiului Omului toată Judecata şi aceasta este “judecata judecăţii”, adică Judecata răstignită. Tatăl este Iubirea care răstigneşte, Fiul este Iubirea răstignită, Sfântul Duh este puterea de neânvins a Crucii. Această putere respiră în suflarea şi prin efuziunile Paracletului, ale Celui ce “ne este aproape”, care ne apără şi ne mângâie. Mângâietorul este bucuria lui Dumnezeu şi a omului, o Bucurie căreia Hristos ne cere să I ne încredinţăm: “Mă duc să vă gătesc loc [...] şi iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu” (loan 14, 2-3). “Domnul… îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva… şi cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi întru cucernicie aşteptând şi grăbind venirea Zilei Domnului” (II Petru 3, 9-11). Asta pentru că Ziua Domnului nu este doar scopul şi nici sfârşitul istoriei, ci deplinătate a misterului divin.
Capitolul V –
Iubirea nebuna a lui Dumnezeu
1. MOARTEALiniştea morţilor îi apasă pe cei vii. Pe de altă parte, după Hristos, moartea se încreştinează; ea nu mai este o intrusă, ci marea iniţiatoare. “Stăpînă a spaimelor”, cum zice Iov, moartea opreşte profanările şi uitările curente, izbindu-ne ca un eveniment ireversibil. Ea nu există prin ea însăşi, căci nu viaţa este un fenomen al morţii, ci moartea este un fenomen provizoriu al vieţii. Precum negaţia este posterioară afirmaţiei, moartea este un fenomen secundar, prin definiţie parazitar. După ruptura echilibrului iniţial, moartea devine destinul “natural” al “muritorilor” (cu toate că se împotriveşte naturii) provocînd de aceea angoasa celor ce mor. Amploarea răului se calculează prin tăria antidotului. Rana e aşa de adîncă şi răul atât de virulent încât necesită o terapie într-adevăr dumnezeiască, antrenând tragismul morţii lui Dumnezeu şi, prin urmare, propria noastră trecere prin purificarea morţii, întrupurea Cuvântului anunţă deja Învierea. Cuvântul se împreunează cu natura “moartă” pentru a o vindeca şi pentru a-i da viaţă. “El a luat un trup muritor pentru ca, suferind El însuşi în acest trup, să-l nimicească pe Stăpânul morţii”. El “s-a apropiat de moarte cunoscând starea trupului neânsufleţit, pentru a da firii începătura învierii”. El “a distrus puterea mortalităţii”.
Biblia nu vorbeşte niciodată despre o mortalitate firească Învierea pomenită în Evanghelii nu este deloc supravieţuirea sufletului, şi pătrunderea energiilor vitale ale Duhului divin în cuprinsul fiinţei umane. Crezul mărturiseşte: “Aştept învierea morţilor” şi cred în “viaţa veacului ce va să fie”. Sfinţii trăiesc moartea cu bucurie, veselindu-se la gândul naşterii în lumea lui Dumnezeu. Sfântul Serafim din Sarov împărtăşea arta de a “muri fericit”. De aceea, el adresa tuturor acest salut pascal: “Bucuria mea, Hristos a înviat”: sub domnia vieţii, moartea este inexistentă. Pentru Sfântul Grigorie de Nyssa, moartea este un lucru bun, ca şi în această surprinzătoare viziune a Sfântului Pavel: “fie viaţa, fie moartea… toate sunt ale voastre” (I Corinteni 3, 22), căci ambele sunt în egală măsură darurile lui Dumnezeu către om.
Atunci când o asumă pe deplin, omul este preotul propriei morţi, fiind egal cu ceea ce face din moartea sa. Taina Maslului introduce acest sacerdoţiu final, dăruieşte “ungerea voioşiei”, suscită înălţarea inimii deasupra trupului aflat în agonie. Diadoh notează că bolile ţin locul martiriului. Atunci cînd, aflându-se în faţa călăului care întruchipează moartea, omul o poate chema pe “sora noastră moartea” şi, spunând Crezul, el trăieşte anticipat certitudinea de a fi trecut de la moarte la viaţă. Marii oameni duhovniceşti dormeau în sicriu ca într-un pat de nuntă şi dovedeau o fraternă intimitate cu moartea care nu era pentru ei decât o ultimă trecere pascală. Dacă înţelepciunea platonică te învaţă arta de a muri, numai credinţa creştină îţi arată cum se moare întru înviere. Într-adevăr, moartea intervine în timp, situându-se aşadar în spatele nostru; înaintea noastră se află ceea ce am trăit deja prin Botez: “mica înviere” şi prin Euharistie: viaţa veşnică. “Cel ce ascultă cuvântul Meu [...] are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (loan 5, 25 şi Coloseni 2, 12).
2. TRECEREA PURIFICATOARE ŞI AŞTEPTAREA CELOR CEREŞTI
În termeni liturgici moartea este numită “adormire”: o parte a fiinţei umane adoarme – e vorba de facultăţile psihice legate de trup – iar o altă parte (facultăţile psihice legate de spirit) rămâne conştientă. Destule pasaje din Noul Testament arată limpede că morţii posedă o conştiinţă deplină. Trecînd prin moarte, viaţa continuă şi justifică astfel rugăciunea liturgică pentru cei morţi. Dacă existenţa dintre moarte şi Judecata de Apoi se poate numi “purgatoriu”, acesta nu este un loc, ci o stare intermediară.
Răsăritul nu vede purificarea postumă ca pe o pedeapsă de ispăşit, ci ca pe un destin asumat şi trăit integral, cu speranţa unei restaurări finale. Datorită receptivităţii ei, aşteptarea trăită de “adunarea” celor dispăruţi este creatoare. Când au loc, rugăciunile celor vii, slujbele Bisericii şi lucrarea mijlocitoare a îngerilor continuă lucrarea mîntuitoare a Domnului. Nu atât greşeala este îndreptată, cât natura este cea care se restaurează, regăsindu-şi integritatea şi “sănătatea” avute în sânul Împărăţiei. Aşa se explică imaginea obişnuită a trecerii morţilor prin “vămile cereşti”, trecere în urma căreia demonii primesc ce le aparţine, iar sufletul eliberat ajunge la Hristos. Nu e vorba de chinuri şi flăcări, ci de o lămurire a murdăriilor care desfigurează sufletul.
În ebraică, cuvîntul “veşnicie” vine de la verbul alam, “a ascunde”. Dumnezeu a învăluit în beznă destinul de dincolo de mormînt şi nimeni nu poate viola secretul divin. Totuşi, gîndirea patristică afirmă clar că timpul dintre moarte şi Judecata de Apoi nu este gol, pentru că în acel interval, aşa cum spune Sfântul Irineu, sufletele “se coc”. Sfântul Ambrozie vorbeşte despre “locul ceresc” unde se adună sufletele. Conform tradiţiei, acesta ar fi “al treilea cer” de care vorbeşte Sfântul Pavel, cerul “cuvintelor de nespus” (II Corinteni 12, 2-4). Evident, nu e vorba de nişte noţiuni spaţiale. Avem de a face cu un limbaj simbolic, deci prin excelenţă misterios. Împrejurimile Împărăţiei nu sunt nişte locuri, ci nişte stări, adică nişte lumi spirituale. După Sfântul Grigorie de Nyssa, sufletele ajung în lumea inteligibilă, în cetatea ierarhiilor îngereşti de deasupra cerului, deci dincolo de dimensiunile cunoscute. Acesta este Raiul devenit pardoseală a Împărăţiei şi numit de asemenea “sânul lui Avraam” sau “loc luminat, loc cu verdeaţă, loc de odihnă”. Acest urcuş eliberează de povara răului, iar sufletele purificate urcă dintr-un locaş în altul (Ambrozie spune: mansiones), dintr-o stare în alta, iniţiindu-se treptat în taina transcendenţei şi apropiindu-se de Tronul Mielului. Ca la început, sufletele şi îngerii se împărtăşesc şi, cântând “Sanctus”, urcă împreună treptele “Casei Celui Veşnic”. Acolo este sanctuarul în care pătrunde Domnul (Evrei 9, 24), unde “prietenii răniţi ai Mirelui” – martirii şi sfinţii – se reunesc în Communio sanctorum, în jurul inimii iubitoare a Dumnezeului făcut Om. Şi tot acolo, duhurile dezbrăcate de carne se îmbracă cu mantia prezenţei lui Hristos, al cărui trup preaslăvit şi prealuminos protejează goliciunea sufletelor. Acolo simţurile înduhovnicite primesc cele cereşti.
Împreună-rugătoare cu Biserica, această veghe activă se îmbracă în “visonul curat” închipuind faptele cele drepte ale sfinţilor (Apocalipsa 14, 13; 19, 8). Cuvîntul: “Eu dorm, dar inima mea priveghează” (Ct. 5, 2) desemnează somnul vigilent al “învierii mici”, pentru că, deşi străbat vămile, sufletele aşteaptă încă “Ziua Domnului”. Acesta este misterul Trupului întreg, al “snopului de grâu secerat”, căci “un singur trup aşteaptă fericirea deplină”, iar sânul Tatălui nu se deschide decât pentru asemenea fericire. Privirea tuturor se îndreaptă spre constituirea acelui Totus Christus, veghe eshatologică finalizată prin destinul unic al Omului restaurat în Hristos.
3. SFÂRŞITUL LUMII
“Chipul acestei lumi trece”, dar “cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I Corinteni 7, 31; I loan 2, 17). Unele trec, altele rămân. Imaginea apocaliptică descrie focul care plămădeşte şi curăţă materia, dar aceasta este depăşirea unei limite. Un hiatus. “Ziua din urmă” nu devine un “ieri” şi nu va avea un “mâine”, fiindcă nu se însoţeşte cu celelalte zile. Mâna lui Dumnezeu preia cercul timpului fenomenal şi îl aşează pe. o orbită superioară. Această “zi” nu aparţine timpului istoric, ci doar îl opreşte; ea nu este înscrisă în calendarele noastre pentru că nu poate fi prevăzută. “Înaintea Domnului, o zi este ca o mie de ani” – ceea ce vrea să spună că unităţile de măsură, ca şi stările aferente lor, sunt incomparabile. Caracterul transcendent al sfârşitului face din el un obiect al revelaţiei şi al credinţei.
4. PARUSIA ŞI ÎNVIEREA
Parusia va arăta tuturor revenirea fulgerătoare a lui Hristos-în-slavă. Dar ea nu va fi perceptibilă în istorie, ci dincolo de istorie, ceea ce presupune trecerea într-un alt eon: “toţi ne vom schimba” (I Corinteni, 15, 51) – “După aceea, noi cei vii vom fi răpiţi [...] în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh” (I Tesaloniceni 4, 17). După Sfântul Pavel, Dumnezeu activează energiile seminale: “se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 44) – îmbrăcat în nemurire după chipul celui ceresc; “toţi vor ieşi la auzul glasului”. Textele eshatologice au o densitate simbolică în prezenţa căreia orice simplificare şi, mai ales, orice lectură literală devin imposibile. Cuvântul neputincios este înlocuit prin imaginile unei dimensiuni care transcende lumea aceasta. Sensul exact ne scapă cu desăvârşire, învitându-ne să “cinstim în tăcere” realitatea despre care s-a spus; “Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9).
Învierea este o supra-revelaţie finală. Mîna lui Dumnezeu apucă prada şi o înalţă într-o dimensiune necunoscută. Se poate cel mult spune că spiritul regăseşte plenitudinea fiinţei umane: sufletul şi trupul se păstrează întru întregul unicităţii lor. Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte de “sigiliul”, de “amprenta” formei trupeşti care va face un chip recognoscibil, graţie puterilor sufleteşti. Trupul se va asemăna cu Trupul lui Hristos înviat, adică nu va mai avea greutate şi va fi transparent. Energia repulsivă, care face ca totul să fie opac şi impenetrabil, va fi înlocuită de energia pur atractivă, care asigură întrepătrunderea părţii şi a întregului.
5. NOŢIUNEA PATRISTICĂ DE MÎNTUIRE/VINDECARE
Pe Cruce, lisus a spus: “Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Numai bolnavul nu ştie ce face şi se comportă asemenea unui smintit care nu vede şi nu aude.
În lumina biblică, mântuirea nu este juridică şi nu seamănă cu verdictul unui tribunal. În ebraică, mîntuirea (yéshà) desemnează totala eliberare; iar în greacă adjectivul sōs corespunde latinescului sanus şi desemnează regăsirea sănătăţii. Expresia “credinţa ta te-a mântuit” este sinonimă cu: “credinţa ta te-a vindecat”. De aceea, taina mărturisirii este concepută ca un “spital”, iar Euharistia este – după Sfântul Ignatie – “leac al nemuririi”. Sinodul trulan (692) precizează: “Cei care au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi dezlega se vor purta ca nişte doctori pricepuţi să găsească leacul fiecărui pacient şi al erorii sale”, întrucât “păcatul este boala spiritului”. Mântuitorul lisus este, în viziunea Părinţilor, “Dumnezeiescul doctor”, “izvorul sănătăţii”, şi Cel care spune: “N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi” (Luca 5, 31). Păcătosul este un bolnav care ignoră natura malignă a stării sale. Mântuirea lui ar putea veni din eliminarea germenului coruptiv şi din dezvăluirea luminii lui Hristos, care ar echivala cu o revenire la starea normativă a naturii, la starea de sănătate ontologică.
6. JUDECATA
Sfântul Pavel vorbeşte de capacitatea de a vedea “chipul descoperit” ca despre o pregustare a Judecăţii. Judecata de Apoi va fi însă vederea totală a omului deplin. Simone Weil observă cu profunzime: “Tatăl din ceruri nu judecă… Din El, făpturile se judecă pe ele însele”. De ce pentru marii mistici, judecata nu este ameninţarea unor pedepse, ci descoperirea lumii, adică a iubirii divine. Dumnezeu este veşnic egal cu El Însuşi, în Iubirea care Îl defineşte. “Păcătoşii din iad nu sunt lipsiţi de dragostea dumnezeiască” spune Sfântul Isaac: din unghi subiectiv, aceeaşi iubire “devine suferinţă în cei condamnaţi şi bucurie în cei aleşi”. După revelaţia de la sfârşitul timpurilor, Hristos nu va putea să nu fie iubit; însă indulgenţa şi golul din suflete îi vor face pe unii incapabili să răspundă iubirii lui Dumnezeu şi, de aici, vor urma suferinţele indescriptibile din iad.
Evanghelia foloseşte metafora despărţirii oilor de berbeci. Ori, nu există nici un sfânt perfect, tot aşa cum în orice păcătos există măcar cîteva străluciri ale binelui. După Epistola către Romani, legea condamnă deopotrivă păcatul şi pe cel păcătos, fiindcă simpla ei victorie asupra răului îl desfiinţează pe păcătos. Ori, pe Cruce, Hristos a despărţit păcatul de păcătos, a condamnat şi distrus puterea păcatului şi l l-a mântuit pe păcătos. Într-o asemenea lumină, noţiunea de judecată se spiritualizează, în sensul că ea nu mai operează o distincţie în afara omului, ci înlăuntrul acestuia, în acest caz, pînă şi “a doua moarte” nu se mai raportează la fiinţele umane, ci la elementele demonice pe care acestea le poartă. Acesta este adevăratul înţeles al imaginii “focului”, care nu înseamnă chin şi pedeapsă, ci curăţire şi vindecare. Sabia lui Dumnezeu coboară în adîncimile omului, constată că darul lui Dumnezeu nu a fost primit şi descoperă golul scobit prin refuzul iubirii, precum şi tragica disproporţie dintre rostul chemării şi conformitatea răspunsului. Complexitatea amestecului dintre bine şi rău de-a lungul vieţii pămînteşti – descrisă în parabola griului şi a neghinei (Matei 13, 24-30) — invalidează orice noţiune juridică şi ne pune în faţa marelui mister al înţelepciunii divine, în care dreptatea şi milostivirea converg, “în amurgul vieţii noastre vom fi judecaţi pentru dragoste”, adică pe măsura celor pe care i-am iubit pe pămînt.
7. POGORÎREA LA IAD
Acceptul uman (acel “aşa să fie” proclamat de Fecioara Maria în numele tuturor) pretinde o libertate identică cu aceea manifestată prin voinţa creatoare a lui Dumnezeu. Din_acest motiv admite Dumnezeu să fie refuzat, nerecunoscut si respins ca ur’mare a revoltei propriei Sale făpturi. Pe Cruce, Dumnezeu a luat partea omului împotriva lui Dumnezeu. După Adam omenirea a ajuns în Sheol – sumbră reşedinţă a morţilor. Slujba din Sâmbăta Mare spune: “Te-ai pogorât pe pământ spre a-l mântui pe Adam şi, negăsindu-l, Stăpâne, până la iad ai mers ca să-l cauţi”. Deci acolo va merge El să-l caute, încărcat de păcat şi de stigmatele Iubirii răstignite, plin de grija sacerdotală a Hristosului-Arhiereu pentru soarta celor aflaţi în iad.
Dacă “Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru”, pesemne că şi iadul e de găsit tot acolo: într-o considerabilă parte din lumea modernă, de unde Dumnezeu a fost deja exclus. Pentru Sfântul loan Hrisostom, Botezul nu este doar moarte şi înviere în Hristos, ci şi pogorîre la iad, împreună cu Hristos. Spre deosebire de Dante, căruia Peguy îi reproşa că vizitează infernul ca “turist”, orice om botezat coboară la iad pentru a-L întâlni acolo pe Hristos, aceasta fiind, dealtfel, misiunea Bisericii. Dumnezeu l-a creat pe om ca pe o “altă libertate”, iar riscul pe care Dumnezeu şi L-a asumat prefigurează “omul durerilor”, profilează umbra Crucii, deoarece – potrivit Părinţilor – “toate îi sunt cu putinţă lui Dumnezeu în afară de a sili iubirea omului”. În aşteptarea Sa, Dumnezeu renunţă la atotputernicie şi chiar la omniscienţă, asumându-Şi kenoza, prin chipul Mielului jertfit. Destinul Său printre oameni atârnă de liberatea acestora. El prevede răul, iar iubirea Sa este de aceea şi mai atentă, căci omul poate întemeia viaţa sau revolta acestui refuz. Cine va cîştiga, iubirea sau libertatea? Amândouă sînt nesfârşite, iar infernul poartă această întrebare în firea lui arzătoare.
8. IADUL
Concepţia obişnuită despre chinurile veşnice nu e decît o părere şcolărească, o simplistă teologie de natură “penitenţială”, care ignoră profunzimea textelor din loan 3, 17 şi 12, 47. Ceea ce nu se poate admite este faptul că alături de veşnicia Împărăţiei, Dumnezeu ar pregăti-o pe aceea a iadului, ceea ce ar fi, într-un anumit sens, un eşec al lui Dumnezeu şi o victorie parţială a răului.
Dacă odinioară, Sfântul Augustin îi respingea pe “miloşii” partizani ai concepţiei origeniste despre mântuirea universală el o făcea pentru a neutraliza libertinismul şi sentimentalismul deplasat; ori, astăzi, argumentul pedagogic al fricii este absolut ineficient. Dimpotrivă, cutremurul sacru în faţa celor sfinte izbăveşte lumea de fadoarea ei, iar “iubirea desăvîrşită alungă teama” (I loan 4, 18). Opiniei personale a împăratului Justinian (care se înrudeşte cu “drepţii” din povestea lui lona) i se opune doctrina Sfântului Grigorie de Nyssa, care nu a fost niciodată condamnată: el vorbeşte chiar şi de mântuirea diavolului; Sfântul Grigorie de Nazianz menţionează apocatastaza; Sfântul Maxim Mărturisitorul ne invită să-L “cinstim în tăcere” căci duhul gloatei e incapabil să cuprindă profunzimea cuvintelor şi nu se cuvine să dai imprudenţilor măsura nesfârşită a milostivirii divine. După Sfântul Antonie, apocatastaza nu este o doctrină şi nici tema unui discurs, ci rugăciune pentru mântuirea tuturor. În ebraică, lisus-Mântuitorul se cheamă “Eliberatorul” şi, aşa cum minunat spune Clement din Alexandria: “La fel cum voinţa lui Dumnezeu este un act pe care îl numim «cosmos», tot aşa intenţia Sa este mântuirea, pe care o numim «Biserică»”. E vorba despre o boală, chiar dacă singurul ei remediu este sângele lui Dumnezeu.
Fără nici o “prejudecată”, Biserica se lasă în seama filantropiei Tatălui şi-şi înteţeşte rugăciunea pentru vii şi morţi. Cei mai de seamă dintre sfinţi găsesc îndrăzneala şi harisma de a se ruga chiar şi pentru demoni. Probabil că cea mai teribilă armă împotriva celui rău este tocmai rugăciunea unui sfânt, iar soarta iadului depinde de voinţa transcendentă a lui Dumnezeu, dar şi de iubirea sfinţilor. Orice credincios ortodox care se apropie de Sfânta Masă mărturiseşte: “Eu sunt cel dintâi dintre păcătoşi”, ceea ce vrea să spună: “cel mai mare”, “singurul păcătos”. Sfîntul Isaac spune: “Cel care îşi vede păcatul este mai mare decît cel care învie din morţi”.
O asemenea viziune asupra propriei realităţi crude ne demonstrează că nu poţi vorbi despre iad decît atunci cînd el te priveşte personal. Atitudinea mea este lupta cu propriul meu infern, care mă pîndeşte dacă nu-i iubesc pe ceilalţi de dragul mîn-tuirii lor. Un om tare simplu îi mărturisea Sfîntului Antonie: “Toţi vor fi mîntuiţi, numai eu voi fi pedepsit”. La care Sfîntul Antonie a spus: “Iadul există într-adevăr, dar numai pentru mine…”.
Dacă reluăm formula Sfîntului Ambrozie: “Acelaşi om este deodată condamnat şi mîntuit”, putem spune că şi lumea în ansamblul ei este “deodată condamnată şi mîntuită”. Atunci s-ar putea ca iadul să-şi afle transcendenţa în însăşi chinurile sale. Acesta pare să fie sensul îndemnului pe care Hristos l-a făcut unui stareţ din zilele noastre, Siluan de la Muntele Athos: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui…”.
Răsăritul nu limitează nici mila lui Dumnezeu, nici libertatea omului de a refuza harul ei. Dar, mai ales, nu limitează arta de a mărturisi şi inventivitatea iubirii, confruntată cu dimensiunea infernală a lumii. Orice botezat poartă în chip nevăzut stigmatele lui Hristos. “Iisus este o rană de care nu te mai vindeci”, a spus Ibn Arabi. Şi tocmai această rană, făcută de soarta celorlalţi, adînceşte suferinţa lui Hristos, “aflat în agonie pînă la sfîrşitul lumii”.
A-L urma pe Hristos înseamnă a te întruchipa după Hristosul Absolut, coborînd împreună cu El în fundul prăpastiei care este această lume. Iadul nu e decît autonomia omului revoltat care îl scoate în afara locului unde Dumnezeu este prezent. Puterea de a-L refuza pe Dumnezeu este suprema libertate omenească, pe care Dumnezeu o vrea nelimitată. Dumnezeu nu poate obliga pe nici un ateu să-L iubească şi aceasta pare să fie – abia dacă îndrăznim să o spunem – infernul iubirii Sale dumnezeieşti, infernul creat de vederea omului înecat în noaptea singurătăţilor lui.
Dacă Iuda se refugiază în noapte (Ioan 13, 2-30), el face acest lucru pentru că Satan se găseşte înlăuntrul lui. Numai că Iuda duce în mînă, ca pe o taină mare, bucăţica de pîine rămasă de la Cina Domnului. Astfel, iadul cuprinde în sine un bob de lumină, ceea ce corespunde afirmaţiei: “Lumina străluceşte în întuneric”. Gestul lui Iisus indică misterul ultim al Bisericii: ea este mîna lui Iisus jertfindu-Şi Trupul şi Sîngele; chemarea se adresează tuturor, căci toţi stau sub puterea Prinţului acestei lumi. Şi chiar dacă lumina nu risipeşte deocamdată tenebrele, ele nu se pot extinde asupra Luminii de neînvins. Aici se află tensiunea ultimă a iubirii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este “nepătimitor”. Cartea lui Daniel (3, 25) vorbeşte de cei trei tineri aruncaţi în cuptor. Regele întrezăreşte prezenţa misterioasă a celui de-al patrulea: “Iată, eu văd patru bărbaţi dezlegaţi, umblînd prin mijlocul cuptorului nevătămaţi, iar chipul celui de-al patrulea este ca faţa unuia dintre fiii zeilor”.
Acesta e nivelul la care găsim exigenţa acelei libertăţi care ne exprimă libertatea de a-L iubi pe Dumnezeu. Ea zămisleşte iadul, fiindcă poate spune, prin gura răzvrătiţilor: “să nu se facă voia Ta”, şi Dumnezeu însuşi nu poate schimba această spusă. Raţiunea inimii ne face să simţim că viziunea noastră despre Dumnezeu ar fi neliniştitoare dacă Dumnezeu nu Şi-ar iubi creatura pînă la a nu o pedepsi cu chinul despărţirii; tot aşa cum neliniştitor ar fi ca Dumnezeu să-1 mîntuiască pe cel iubit, atingîndu-i sau distrugîndu-i libertatea… Cînd Tatăl îşi trimite Fiul, El ştie că şi iadul îi aparţine şi că “porţile morţii” se prefac în “porţi ale vieţii”. Omul nu poate cădea în deznădejde, ci numai în Dumnezeu, iar Dumnezeu nu este niciodată deznădăjduit.
La utrenia din noaptea Paştilor, în tăcerea care pecetluieşte Sâmbăta Mare, preotul şi poporul ies din Biserică. Procesiunea se opreşte afară, în faţa porţilor închise ale incintei. Pentru o clipă, aceste porţi simbolizează mormântul Domnului, moartea şi iadul. Preotul face semnul crucii asupra porţii şi sub puterea lui irezistibilă, porţile se deschid larg precum cele ale infernului, iar lumea intră în Biserica inundată de lumină, cântând: “Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcînd şi celor din mormânruri viaţă dăruindu-le!”. Porţile iadului au redevenit Poartă a Bisericii, deci a Împărăţiei. Nu se poate merge mai departe în simbolismul acestei sărbători. Într-adevăr, lumea în ansamblul ei este deopotrivă iad şi împărăţie a lui Dumnezeu, deopotrivă condamnată şi mântuită. “Iată, frate, porunca pe care ţi-o dau”, spune Sfântul Isaac: „fie ca milostenia să-ţi încline mereu balanţa, pînă cînd vei simţi în tine însuţi
milostivirea pe care Dumnezeu o arată lumii”.
Vecerniile mari care urmează după Liturghia Cincizecimii includ trei rugăciuni ale Sfântului Vasile. Cea de-a treia se roagă pentru toţi morţii de la facerea lumii până astăzi. O dată pe an Biserica se roagă chiar şi pentru sinucigaşi… Dragostea Bisericii nu are graniţe: ea pune soarta răzvrătiţilor în mâinile Tatălui, iar aceste mâini sunt Fiul şi Sfântul Duh. Tatăl a încredinţat Fiului Omului toată Judecata şi aceasta este “judecata judecăţii”, adică Judecata răstignită. Tatăl este Iubirea care răstigneşte, Fiul este Iubirea răstignită, Sfântul Duh este puterea de neânvins a Crucii. Această putere respiră în suflarea şi prin efuziunile Paracletului, ale Celui ce “ne este aproape”, care ne apără şi ne mângâie. Mângâietorul este bucuria lui Dumnezeu şi a omului, o Bucurie căreia Hristos ne cere să I ne încredinţăm: “Mă duc să vă gătesc loc [...] şi iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu” (loan 14, 2-3). “Domnul… îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva… şi cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi întru cucernicie aşteptând şi grăbind venirea Zilei Domnului” (II Petru 3, 9-11). Asta pentru că Ziua Domnului nu este doar scopul şi nici sfârşitul istoriei, ci deplinătate a misterului divin.
Nessun commento:
Posta un commento