Iată viața sa descrisă în detaliu, așa cum s-a păstrat în tradiția sinaxarelor ortodoxe:
1. Șapte frați, o singură inimă și o armată păgână
Sfinții frați erau originari din regiunea Capadociei (Asia Mică), o zonă recunoscută pentru creștinii ei dârzi. Erau tineri, aveau o statură fizică impresionantă, o disciplină de fier și o inteligență tactică deosebită, motive pentru care au fost înrolați în trupele de elită ale armatei imperiale romane sub comanda împăratului Maximian (care a domnit alături de Dioclețian).
Deși trăiau în mijlocul unei armate profund păgâne, unde violența, desfrâul și cultul zeilor erau la ordinea zilei, cei șapte frați formau o comunitate spirituală de nezdruncinat. În secret, în cortul lor, se rugau împreună, citeau Sfintele Scripturi și își juraseră ca, indiferent de ce le va aduce viața, să nu Îl părăsească niciodată pe Hristos.
2. Războiul cu sciții și duelul legendar cu uriașul Marand
În jurul anului 304 d.Hr., hoardele sciților (sau perșilor, conform altor izvoare) au invadat granițele de răsărit ale Imperiului Roman. Armata barbară era masivă, iar cele două tabere s-au instalat față în față, gata de un măcel general.
Pentru a evita pierderile masive, conducătorul barbarilor a propus împăratului Maximian o soluție folosită des în antichitate: un duel unu la unu între cei mai puternici campioni ai fiecărei tabere. Armata al cărei soldat pierdea duelul trebuia să recunoască înfrângerea și să se retragă.
Din partea barbarilor a ieșit în față Marand, un războinic cu o statură de uriaș, faimos pentru cruzimea lui și considerat de neînvins. În tabăra romană s-a așternut o liniște de mormânt; generalii și soldații tremurau, nimănui nevăzându-i-se curajul să iasă în față.
Văzând rușinea armatei, Sfântul Orentie a făcut un pas în față. S-a înfățișat împăratului și a cerut binecuvântarea de a lupta. S-a îmbrăcat în armură, însă, în loc să se bazeze doar pe scut și sabie, s-a retras un moment cu cei șapte frați ai săi, s-au pus în genunchi și s-au rugat fierbinte lui Dumnezeu.
Ieșit pe câmpul de luptă, uriașul Marand a început să-l batjocorească pe Orentie pentru statura lui mai mică. Însă sfântul, făcându-și semnul sfintei cruci, s-a repezit asupra barbarului. Ajutat de o putere divină nevăzută, Orentie a eschivat loviturile grele ale uriașului și, printr-o manevră rapidă, l-a străpuns cu sulița, ucigându-l pe loc. Armata romană a izbucnit în urale, iar barbarii, îngroziți, au rupt rândurile și au fugit. Orentie salvase Imperiul Roman de la dezastru.
3. Refuzul jertfei și mânia împăratului
Împăratul Maximian a organizat un triumf uriaș. Îl privea pe Orentie ca pe eroul imperiului și dorea să-l recompenseze cu cele mai înalte distincții militare, bogății și ranguri nobiliare.
Însă, ca parte a protocolului de victorie, toți ofițerii trebuiau să intre în templul zeilor păgâni pentru a aduce jertfe de mulțumire, în special lui Marte (zeul războiului). Când a venit rândul celor șapte frați, aceștia au rămas nemișcați în afara templului.
Chemat în fața tronului, Sfântul Orentie a vorbit în numele tuturor:
„Împărate, victoria de astăzi nu a fost adusă de bucățile voastre de lemn și piatră pe care le numiți zei. Victoria a fost dăruită de Singurul Dumnezeu Adevărat, Iisus Hristos, Creatorul cerului și al pământului. Lui Îi aducem mulțumire, iar idolilor tăi nu ne vom închina, căci suntem creștini.”
Împăratul a trecut instantaneu de la admirație la o furie oarbă. Legea imperiului spunea clar că refuzul cultului imperial însemna trădare. Totuși, datorită meritului militar imens al lui Orentie, împăratul nu i-a executat pe loc, de teamă că armata s-ar putea revolta. A ales o pedeapsă mai perfidă: i-a degradat, le-a smuls însemnele militare, le-a confiscat averile și a ordonat să fie exilați în Caucaz, la marginea lumii cunoscute, într-o fortăreață numită Pityus (în Georgia de astăzi).
4. „Drumul Morții” prin Caucaz
Ordinul secret dat soldaților păgâni care îi păzeau pe drum era brutal: frații nu trebuiau să ajungă vii la destinație. Trebuiau epuizați prin tortură continuă.
Au fost obligați să meargă pe jos mii de kilometri, desculți prin mărăcini și pietre ascuțite, legați în lanțuri grele, sub un soare arzător, fără apă și fără mâncare. În ciuda acestui tratament inuman, frații se încurajau unii pe alții pe drum, cântând psalmi.
Trupul lor însă, slăbit de răni și foame, a început să cedeze pe rând. Sinaxarul descrie cum acest exil s-a transformat într-un lanț de martirizări, frații murind unul câte unul în puncte diferite ale traseului:
Sfântul Eros a fost primul care a căzut, din cauza febrei și a bătăilor, dându-și sufletul în mâinile Domnului pe drumul spre Armenia.
Sfântul Farnachie a murit la scurt timp după fratele său, fiind lăsat de soldați pe marginea drumului.
Sfinții Firmin și Firminian, sleiți de puteri, au murit îmbrățișați într-un mic sat de munte unde escortele se opriseră să se odihnească.
Sfinții Chiriac și Longhin au rezistat până aproape de coasta Mării Negre, unde au trecut și ei la cele veșnice, cu rugăciunea pe buze.
De fiecare dată când un frate murea, ceilalți rămași îi îngropau trupul în grăbire, plângând nu de tristețe, ci de dorul de a fi din nou împreună în Împărăția Cerurilor.
5. Martiriul final al Sfântului Orentie
Sfântul Orentie, fiind cel mai puternic fizic și cel mai aprins cu duhul, a supraviețuit întregului drum al morții. A ajuns singur, flămând, plin de răni, dar cu o privire luminoasă, la o fortăreață militară de pe malul Mării Negre, în regiunea Rize (în Turcia de astăzi).
Comandantul fortăreței primise instrucțiuni clare de la Roma. Văzând că Orentie nu poate fi frânt din punct de vedere psihologic și că refuză în continuare să aducă tămâie idolilor, a ordonat execuția lui imediată.
Pentru a se asigura că trupul lui nu va fi găsit de creștini pentru a fi venerat, soldații l-au urcat pe Orentie într-o barcă și l-au dus în largul Mării Negre. Acolo, i-au legat o piatră imensă de gât și l-au aruncat în adâncul apelor.
Se spune în tradiția bisericească că, în momentul în care trupul său a atins apa, lanțurile s-au desfăcut în mod minunat, iar sufletul Sfântului Orentie a zburat liber la Ceruri, pentru a se reîntâlni cu cei șase frați ai săi. Ulterior, valurile mării au scos trupul său neatins la mal, unde creștinii ascunși l-au îngropat cu mare cinste. Astfel, pe 25 iunie, Biserica îi prăznuiește pe acești șapte frați care au învins o întreagă armată prin credința lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu