Parintele Pansofie desfranarea educatie (parintilor)

Pãrintilor,

Din momentul în care începeţi citirea acestei lucrări este bine să ştiţi că praxis-ul
pedagogic a întrecut cu mult theoria manualelor, şi în ultimul timp şcoala nu se mai
mulţumeşte doar să propovăduiască nepăzirea posturilor şi curvia trupească, dar îi
împinge pe copil către ele de-a dreptul.
Iată de ce am purces la tîlcuirea manualelor de învăţătură, căci preschimbarea
şcolii din abator de suflete în casă de curve în toată puterea cuvîntului e tocmai
urmarea îndelungii ispitiri a copiilor prin însuşirea cunoştinţelor „ştiinţifice” şi
„culturale” umaniste, după cum se va arăta.
Împotrivindu-ne duhului lumesc, noi, Părinţii, trebuie să înţelegem că întreaga
educaţie creştinească a fiului/fiicei ce vrea să se mîntuiască stă în învăţarea
meşteşugului de a lupta împotriva patimilor cu arma nevoinţei, într-un război care
începe încă din primii ani ai vieţii şi ţine pînă la ultima suflare a omului.
Avem a-i învăţa pe copii (învăţîndu-ne totdeodată şi pe noi înşine) să nu se plece
nicidecum în faţa poftelor trupeşti, ci să săvîrşească faptele bune ale credinţei
potrivnice fiecărei patimi. Astfel, ei trebuie să-şi dorească petrecerea în curăţie,
„fapta bună potrivnică patimii curviei; [aceasta] e înstrăinarea trupului de căderea cu
fapta în păcat şi de toate faptele care duc la păcat, înstrăinarea minţii de gîndurile şi
visările curveşti, iar a inimii – de simţămintele şi înclinările curveşti, după care
urmează şi înstrăinarea trupului de pofta trupească.”1
*
După Sfînta Scriptură şi Sfinţii Părinţi – călăuzitorii noştri pe mai departe -,
curvia este privită ca o patimă care lăsată slobodă duce la păcat: „aprinderea
desfrînată, simţirile şi dorinţele desfrînate, primirea gîndurilor necurate, împreunăvorbirea
cu ele, îndulcirea de ele, încuviinţarea lor, adăstarea în închipuirile
desfrînate şi uitarea de sine în ele. Spurcarea prin scurgerea de sămînţă. Nepăzirea
simţurilor, şi mai ales a pipăitului – îndrăzneală neruşinată care nimiceşte toate
faptele bune. Vorbirea spurcată şi citirea cărţilor pătimaşe. Păcate de desfrînare după
fire: curvia şi prea curvia. Păcate de desfrînare împotriva firii: malahia, sodomia,
păcătuirea cu dobitoace şi cele asemenea.”2
Văzînd aşadar care sînt chipurile curviei, să încercăm a lămuri de ce e aceasta
păcat de moarte, căci nimeni nu pare să mai ştie. Tot Sfîntul Ignatie Briancianinov ne
luminează şi în privinţa aceasta, zicînd aşa:
1 Sfîntul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol.2, Ed.Sofia.
2 Sfîntul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare.
2
„Păcat era curvia cînd stăpînea Vechiul Legămînt; era păcat ca necinstire a firii, ca
rea întrebuinţare a unei însemnate însuşiri a firii, ca încălcare a legilor firii. Încălcarea
era atît de însemnată, că cel vinovat de ea era pedepsit cu moartea.”3
„În Legămîntul cel Nou, acest păcat a dobîndit o nouă greutate, fiindcă trupurile
omeneşti au dobîndit o nouă vrednicie. Ele s-au făcut mădulare ale trupului lui
Hristos, şi călcătorul curăţiei necinsteşte de acum pe Hristos, strică unirea cu El,
preface mădularele lui Hristos în mădulare ale curvei (1 Corinteni 6:15). Curvarul
este pedepsit cu moartea sufletească. De la cel căzut în păcatul curviei se depărtează
Sfîntul Duh; cel care a păcătuit e căzut într-un păcat de moarte, într-un păcat ce
înstrăinează de mîntuire.”4
Curvia adică, mai mult decît oricare alt păcat trupesc, ne îndepărtează de Hristos-
Dumnezeu, Cel ce este Viaţa, şi ne ridică împotriva Lui, după cuvîntul Sfîntului
Apostol Pavel:
Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele
ale Duhului. Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace;
fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii
lui Dumnezeu, că nici nu poate. Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui
Dumnezeu.
Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi.
Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Romani 8:5-9).
3 Sfîntul Ignatie Briancianinov, Predici la Triod şi Penticostar, Ed.Sofia.
4 Sfîntul Ignatie B, Experienţe…, op.cit.
3
I
Despre "evolutia" darvinismului
Baza teoretică a manualelor şcolare se întemeiază pe un fals grosolan:
evoluţionismul.
Scopul principal al „filosofiei evoluţioniste” este răsturnarea temeiurilor creştine
lăsate de Hristos Dumnezeu, punînd în loc ceva mai pe „înţelesul” omului căzut:
raţionalismul şi umanismul. Iată de ce „evoluţia” a fost copilul filosofiei moderne
agnostică, atee şi deistă, înainte de a se găsi măcar vreo dovadă „ştiinţifică”.
Dar să vedem ce spune dumnezeiescul Stareţ Varsanufie de la Optina (1845-1913)
despre cele de mai sus: „Filosoful englez Darwin a creat un adevărat sistem, după
care viaţa este lupta pentru existenţă, lupta celui tare împotriva celui slab, unde cei
biruiţi sunt sortiţi nimicirii. El pune început unei gîndiri sălbatice, iar cei ce ajung a
crede în ea nu se vor uita de două ori dacă să omoare un om, să se năpustească asupra
unei femei ori să jefuiască cel mai apropiat prieten – şi vor face toate acestea liniştiţi,
avînd deplina recunoaştere a dreptului lor de a săvîrşi aceste nelegiuiri.” Efectul?
Pierderea harului lui Dumnezeu ce urmează pierderii gustului de a mai vieţui
creştineşte.
Este de neînchipuit cum faima ştiinţei a adus un „complex de inferioritate”
creştinilor ortodocşi. Ştiinţa produce „rezultate”, ca urmare nimeni nu o mai
tăgăduieşte, asemuind-o cunoaşterii reale; dar acest lucru a produs o atmosferă de
veneraţie superstiţioasă, aproape magică, în jurul sentinţelor date de „ştiinţă” (sau mai
curînd de oamenii de ştiinţă) asupra lucrurilor pe care nu poate să le judece:
„Cuvintele şi hotărîrile lui Dumnezeu s-au făcut lege a firii”5, iată pentru ce ştiinţa nu
poate înţelege aceste taine.
Oare noi, Părinţii, trebuie să avem o psihologie de imigranţi naivi – cîntînd la
slujbe şi citind din Scriptură că genealogia omenirii începe cu Adam, fiul lui
Dumnezeu (Luca 3:38), iar „în realitate” crezînd că au existat epoci nenumărate ale
neanderthalienilor, omului de Java etc., înainte de Adam? Cum putem fi atît de
neghiobi şi naivi încît să nu vedem că dacă rămînem fără grai în faţa „deşteptăciunii
ştiinţifice” a lumii acesteia, concepţia noastră despre om şi zidire nu mai are nici un
înţeles, fiind doar un fel de basm, iar credinţa şi scrierile Sfinţilor Părinţi renegate?
Conform făcătorilor de manuale evoluţionişti, Adam s-a născut din împerecherea
trupească a două creaturi ne-umane. Atunci acesta (şi noi odată cu el) mai poate fi
socotit un „fiu al lui Dumnezeu”!? Deci ştiinţa progresului ajunge să ne înveţe ce este
„ortodoxia” – iar noi fiind în aşa măsură fascinaţi de ideile apusene moderne, cădem
în plasa ei!
Manualele de istorie, biologie, geografie contrazic făţiş cronologia Vechiului
Testament, vorbind de miliarde, nu de mii de ani. Să fie clar: vremea scursă de la
5 Sfîntul Simeon Noul Teolog, Omilia nr.38.
4
Adam pînă în ziua de azi este în jurul a 7500 ani, lucru nepus la îndoială niciodată de
către Sfinţii Părinţi. Sfîntul Ioan Gură de Aur spune limpede că Hristos „a deschis
nouă astăzi Raiul, ce rămăsese închis vreme de vreo 5000 ani”6. Iar Sfîntul Isaac
Sirul: „înainte de Hristos, vreme de cinci mii cinci sute şi cîţiva ani, Dumnezeu l-a
lăsat pe Adam (adică pe om) să trudească pe pămînt.”7 Iar dacă nu sunteţi încă
dumiriţi, uitaţi-vă în orice calendar ortodox spre a descoperi că suntem „în anul 7514
de la Facerea Lumii”
Însă principalul atac al gîndirii „evoluţioniste” este „lărgirea” conceptelor de viaţă,
fără a ataca temeliile creştinismului în mod direct, spre a face ca omul să nu mai
gîndească în termeni religioşi „înguşti”. „Această nouă „religie a compromisului” –
după spusele Cuviosului Serafim Rose - este auto-înşelare, şi că există astăzi, la
limită, doar două alternative pentru om, absolut de neîmpăcat: credinţa în lume şi în
religia sinelui, al cărei rod este moartea; şi credinţa în Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
singurul în Care este Viaţa veşnică.”8
„În faţa omului umanist şi a progresului său stă omul lui Hristos cu sporirea sa
divino-umană. Principiul de temelie al progresului divino-uman e când omul e om
adevărat numai prin Dumnezeu, numai prin Dumnezeul-om Hristos Iisus. Cu alte
cuvinte, omul e om adevărat numai prin nemurire, adică prin biruinţa asupra tot ce
este muritor şi a tot ce este supus morţii, prin biruinţa asupra morţii.”9
Umanismul în nemărginita sa ură împotriva Ziditorului şi a zidirii Lui
cuvîntătoare, nu are decît un singur ţel: să ne convingă că Omul este doar „materie
vie”, rod al hazardului, nedesăvîrşit şi mereu tinzînd către „o evoluţie”10, neavînd
chip şi nici asemănare cu Preasfînta Treime.
Cu harul lui Dumnezeu, mincinoasa „ştiinţă a viitorului” nu va fi atotcuprinzătoare,
cu toate că pentru cei prostiţi de moderna filozofie „luministă” (a cărei
cheie este evoluţia), învăţătura creştin-ortodoxă devine o perspectivă cu totul îngustă
şi veche ce trebuie „încadrată” într-un univers mai larg, mai evolutiv. Aşadar, fără
tăgadă putem spune că evoluţionismul este cheia filosofiei lui Antihrist.
6 Sfîntul Ioan Gură de Aur, Omilia „Despre Cruce şi Tîlhar” 1,2.
7 Sfîntul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă.
8 Citat din cartea Pr. Damaschin Christensen, Not of This World.
9 Sfîntul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul.
10 Cît de batjocoritoare este această filozofie asupra oamenilor puteţi afla la unul dintre cele mai mari motoare de
căutare şi servicii pe Internet, cu milioane de utilizatori, numit Yahoo! – ce însemnează o fiinţă sălbatică cu aspect
omenesc, iar prin extindere om neghiob, tont, primitiv.
5
II
Omul - "animal sexuat"
Spuneam la început că ţelul şi rostul şcolii este acela de a-i ispiti pe copii către
toate patimile, şi nu oricum, ci înfăţişîndu-le drept „fapte bune” umaniste! Aceasta nu
înseamnă nimic altceva decît dezrădăcinarea pedagogică din sufletul micilor botezaţi
a conştiinţei păcatului.
Dar cum? - căci păcatul nu poate fi uitat cu nici un chip, el ni se dezvăluie la tot
pasul prin dureroasele sale urmări: suferinţele, răutăţile şi mizeriile de tot felul, la
capătul cărora se află moartea trupului, în faţa căreia sufletul nostru nemuritor se
cutremură şi se pocăieşte, aducîndu-şi aminte de Făcătorul său său, chiar dacă de cele
mai multe ori prea tîrziu. Pentru a desfiinţa amintirea păcatului, trebuie mai întîi
desfiinţat din cugetul omenesc Ziditorul a toate, dar şi însuşi omul ca Om!
Numai ateismul evoluţionist al lui Darwin, blestemata filosofie ce întemeiază
astăzi întreaga noastră gîndire bolnavă, a izbutit să săvîrşească o astfel de lucrare.11
Într-adevăr, dacă omul e „un animal” oarecare, şi „Dumnezeu nu există” – precum
zice darvinismul – atunci negreşit că nici păcat nu mai poate fi - ideea de „păcat”
neavînd înţeles decît în legătură cu omul-chip şi asemănare a lui Dumnezeu, care,
prin călcarea poruncilor Ziditorului său, iese de sub ascultarea Acestuia şi intră de
bună voie în ascultarea satanei.
Iată dar cum omul darwinian al zilelor noastre e cu totul împăcat despre partea
aceasta, măcar că vieţuieşte pururea în cuptorul patimilor, făcîndu-se jucăria
spurcatului vrăjmaş al neamului omenesc: mai întîi, el se mîngîie cu gîndul „smerit”
că, fiind „doar” un animal, nu are cum păcătui, animalele petrecînd fără păcate sau
fapte bune; pentru ca numaidecît să-şi înalţe cu mîndrie fruntea, cugetînd că nici nu
are faţă de cine să păcătuiască, de vreme ce el însuşi e cea mai „desăvîrşită” fiinţă a
lumii, slobodă aşadar să facă orice!
Ştiind toate acestea, să vedem cum îşi duc la capăt drăceştile noastre manuale
şcolăreşti lecţia de smintire a copiilor spre curvie:
11 Evoluţionismul este parte a tuturor gnozelor, însă Darwin l-a dus pe ultimele piscuri, înlocuindu-L desăvîrşit pe
Dumnezeul cel viu cu zeul „materiei vii”.
6
III
Curvia "naturalã" sau
Întreptãtirea "filogeneticã"12 a curviei
Întîi şi întîi, şcolarul este învăţat că înmulţirea prin împreunarea părţii bărbăteşti
cu aceea femeiască este ea însăşi o treaptă a „evoluţiei materiei vii”, care – pasămite!
- e silită să se „desăvîrşească” prin necurmata şi tainica „adaptare la mediu”:
Noi ştim că nu s-a petrecut nici o „apariţie” din nimic: parte bărbătească şi parte
femeiască, aşa au fost zidite făpturile înzestrate cu suflet simţitor (animalele) şi cele
cu suflet raţional (oamenii)!
Dar pornopedagogia urîtoare de om şi hulitoare de Dumnezeu îşi urmează
scîrnava lucrare de otrăvire a judecăţii şi a inimii copiilor, încredinţîndu-i că nu sînt
decît nişte cărnuri „evoluate” - urmaşi ceva mai crescuţi ai buruienilor cîmpului, ai
băloaselor moluşte, ai zburătoarelor turturele şi ai chiţcanilor rozători – aşa cum
„dovedeşte” un mizerabil desen, înfăţişînd cîteva „perechi”: două flori, doi melci, doi
peşti, doi porumbei, doi şoareci, doi oameni - care se privesc ochi în ochi cu poftă.
Caricatura poartă următoarea lămurire:
Organisme cu reproducere sexuată.13
După cum vezi, reproducerea sexuată presupune, în multe cazuri, un „el” şi o
„ea”. „Marea lor întîlnire” îmbracă aspecte de comportament sexual
fascinante în lumea animală (dansul nupţial, construirea cuiburilor, cîntecul,
schimbarea coloritului) (BIO7).14
„Fascinant” înseamnă fermecător! Cartea stîrneşte curiozitatea copilului pentru
vraja diavolească a poftei trupeşti, punîndu-i înainte ca pildă de urmat obiceiurile de
împerechere ale dobitoacelor!15
Apoi, Biologia (de a 6-a) purcede la înfăţişarea mădularelor celor de ruşine,
începînd cu recapitularea înmulţirii plantelor, pentru a trece la sistemul
reproducător şi reproducerea la iepure (BIO6), în care, pe marginea unei poze a
bietului rozător disecat obscen, se arată ce face urecheatul ca să se înmulţească, cu
amănunte anatomo-fiziologice.16
12 „Phylo-ghenia” = „dorinţa de a se naşte” e cea dintî dogmă a darwinismului, învăţînd că „speciile” s-au ivit unele din
altele, şi toate din „materia” neînsufleţită, pentru că aşa „a fost necesar” şi totodată din propria voinţă de a fi! Că toate
acestea nu au nici un înţeles nu tulbură pe nimeni, atîta vreme cît neştiutorilor li se vîră în inimă credinţa gnostică în
zeul Materie, care se auto-zămisleşte în noi şi noi chipuri, împreunînd întru sine „necesitatea” cu „libertatea”.
13 Ce se poate tîlcui în marginea acestei negrăite batjocuri diavoleşti a darwinismului? Cum te poţi lupta cu ea, şi ce rost
are să mai ţipi că omul nu „coboară” din babuin, că leii nu se „trag” din struţi, nici vulturii din şerpi sau limacşii - din
trandafiri! Şi totuşi am făcut-o, sprijinindu-mă pe tîlcuirea la Cartea Facerii a Cuviosului Serafim Rose.
14 Negreşit că învăţătura primită la şcoală e întărită acasă, prin filmele de educaţie zoo-pornografică de la
Teleenciclopedia sau Animal Planet, ce spurcă ochiul copilului cu toate amănuntele împreunării muştelor, girafelor,
balenelor, hopopotamilor, elefanţilor, păsărilor sau porcilor (chiar aşa!).
15 Şi într-adevăr, cînd se aprinde de patimă, şi omul se umflă în pene ca un curcan, se apucă de făcut cuibuşoare precum
rîndunica, dansează şi cîntă nestăpînit asemeni cocoşului de munte.
16 De ce iepure, şi nu şoarece? Fiindcă în simbolistica iudaică, iepurele e întruchiparea desfrînării şi totodată a
diavolului (cu lungile urechi în loc de coarne)! De aici, desenele animate cu şmecheri iepuroi şi, mai ales, nepovestita
hulă a „iepuraşului” aducător de ouă roşii, idol al „paştilor” satanice.
7
Numaidecît i se alătură şi Biologia de a 7-a, care, mergînd pe calea asemuirilor
„ştiinţifice”, ajunge la scopul său: decoperirea goliciunii omului, mamifer între
mamifere, pe care îl necinsteşte cumplit, dezvăluind taine ce ar trebui să rămînă
ascunse, în acea limbă rece şi totodată neînchipuit de scîrboasă, părut-înaltă, a
anatomiştilor spintecători de trupuri şi a cărţilor intelectual-pornofile:
Sistemul reproducător bărbătesc [desen]: glande anexe, penis, testicule, scrot,
uretră, orificiu uro-genital (BIO7).
Testiculele sînt organe pereche [...]; sînt aşezate în partea inferioară a
abdomenului, fiind învelite într-o pungă tegumentară numită scrot. Îşi încep
activitatea la pubertate (13-15 ani) şi o continuă apoi întreaga viaţă (BIO7).
Şi încă:
Spermatozoidul este format din trei regiuni: capul, voluminos, prezintă o
formaţiune mai ascuţită, cu ajutorul căreia rupe membrana ovulului în timpul
fecundaţiei; gîtul; coada, cu ajutorul căreia spermatozoidul se deplasează cu o
viteză de 2-3 mm pe oră (BIO7).
După care se arată:
Sistemul reproducător femeiesc [desen]: trompe uterine, uter, ovare, vagin,
vulvă, orificiu vaginal (BIO7).
Cu descriere amănunţită.
Învăţătura cea păcătoasă lămureşte tot ceea ce se întîmplă în lăuntrul „gonadelor”
– zisele „testicule” şi „ovare” - chipurile pentru a-i linişti pe copii în privinţa
schimbărilor vîrstei. De fapt, nu urmăreşte decît să-i obişnuiască încet-încet cu
patima, făcîndu-i să-şi plece luarea aminte către „viaţa glandelor”17:
Fiziologia gonadelor
Gonadele încep să se maturizeze şi aceasta determină apariţia menstrei la fete
şi emisia de spermă la băieţi. Menstra durează 3-5 zile. Este o stare fiziologică
normală, o etapă a ciclului menstrual (BIO7).
Scurgerile sînt „stări fiziologice normale” pentru omenirea căzută din starea ei
firească de neprihănire! Astfel, sîngerarea lunară e o osîndă, prilej de pocăinţă, ce îi
aduce aminte femeii de neascultarea cea dintîi a strămoaşei care a pierdut întregul
neam omenesc. Căci în timpul celor „3-5 zile ale menstrei”, ea nu e doar necurată
trupeşte, aşa cum vor să arate infectele reclame la „tampoane absorbante”, ci e
necurată cu duhul, pricină pentru care nu i se îngăduie să intre în biserică şi nici să se
împreuneze cu bărbatul (întîi de toate pentru a nu-l întina şi pe el, iar apoi pentru că
zămislirea ar fi cu neputinţă în acest răstimp.) Ca să înţelegem bine cele spuse,
trebuie să ne amintim că Legea cea Veche era în această privinţă necruţătoare:
Bărbatul care se va culca cu femeie în timpul curgerii ei şi-i va descoperi goliciunea,
acela a descoperit curgerea sîngelui ei şi ea şi-a descoperit curgerea sîngelui său:
amîndoi să fie stîrpiţi din poporul lor (Leviticul 20:18).
La fel, scurgerea de sămînţă la bărbat este şi ea un păcat (la monahi se
canoniseşte), arătînd că mintea nu e liberă de patimă, că e supusă trupului.
17 În librării au mare căutare cărticelele de poveşti cu „Ovy” şi „Spermy”.
8
IV
Îndreptãtirea "ontogeneticã"18 a curviei
Mai departe, murdara Biologie, înainte-vestindu-i copilului de 13-14 ani
bunătăţile ce îl aşteaptă în următoarea oră, întărîtă pofta de iscodire a acestuia,
ispitindu-l să îşi afle propria „evoluţie”. Zice:
În această lecţie:
Vei descoperi că existenţa ta se datorează „unei întîlniri” între doi gameţi!
(BIO7).
Nu s-au întîlnit mama cu tata, ci nişte „gameţi”, nişte nenorociţi de „microbi”!
Nicăieri poate nu ţîşneşte mai vîrtos verdele venin al dispreţului umaniştilor iudei –
care, după predania rabinică, sînt toţi „dumnezei” din sămînţă „dumnezeiască” – faţă
de restul oamenilor, văzuţi ca dobitoace vorbitoare, „organisme” cărnoase urzite din
scurgeri şi ţesute din sîngiuri, plămădiţi în necuratul întuneric al pîntecelui, precum
mormolocii în tulbureala băltoacelor stătute!
Dar să nu zăbovim, căci e tot mai frumos:
Vei cunoaşte lungul drum al devenirii tale ca fiinţă umană [...]. [Căci] la
început, şi tu [ca oricare făptură] ai fost doar… o celulă! [adică un… nimic - un
punct încarnat, mai neînsemnat şi decît un vierme! – care a „evoluat” în] celulăou
– embrion – făt – nou născut! [Urmînd apoi să treacă prin] copilărie –
pubertate – adolescenţă! (BIO7).
Să luăm bine aminte la neînchipuita fărădelege a materialismului evoluţionist, ce
lasă aici de înţeles că făptura omenească (lipsită de suflet) nu e om decît odată cu
naşterea, după ce se desprinde de mamă, şi capătă un „statut social”!19
Minciuna aceasta vrea (şi în bună măsură chiar a izbutit) să ne facă a uita
adevărata învăţătură a Bisericii lui Hristos şi a noastră (singura păstrătoare a
minunatelor şi nepătrunselor taine dumnezeieşti), ce arată cu toată limpezimea că, în
însăşi clipa unirii sămînţei bărbăteşti cu aceea femeiască20, fiinţa omului se zămisleşte
deodată întreagă: trup şi suflet raţional! Iar sufletul este chipul lui Dumnezeu în noi,
despre care vorbeşte lămurit Sfînta Scriptură şi tîlcuirile de Dumnezeu purtătorilor
18 „Onto-ghenesis” vrea să zică „naşterea întru fiinţă” a fiecărei făpturi, pe limba filosofiei necredincioşilor, ce caută să
ne încredinţeze că aşa zisa „evoluţie” a insului e cumva o repetare - şi prin asta o „dovadă” – a „filogenezei”, a
„evoluţiei speciilor una din alta”.
Noi ştim că singurul ce are fiinţă cu adevărat e Dumnezeul cel în Treime slăvit, Făcătorul a toate.
19 De cînd cu ecografele, văzînd toată lumea că fătul de trei luni este totuşi un omuleţ întreg, „ştiinţa” a început să se
împleticească în propriile minciuni. Numaidecît însă, la insuflarea patronilor din văzduh, umanismul a întors încurcătura
tot înspre folosul său şi s-a apucat să propovăduiască „drepturile embrionului”, pentru care vor fi născocite legi
internaţionale.
20 „Întîlnirea” dintre „Spermy” şi „Ovy”, cum batjocoresc necredincioşii lucrarea dumnezeiască.
9
Părinţi! Nu are nici o însemnătate că ceea ce materialismul ucigaş numeşte „ou
fecundat” sau „zigot” e atît de mic: el e o nouă făptură insuflată de „Duhul gurii”
Ziditorului nostru.21
Urmarea e că niciodată dispreţul faţă de chipul lui Dumnezeu nu a fost atît de
desăvîrşit ca în zilele noastre, cînd lumea e cu totul stăpînită de ucenicii balaurului
celui mare, ucigaş de oameni dintru început. Acum, în spitalele noastre, fătul -
persoană omenească în toată plinătatea cuvîntului! – este privit doar ca „ţesut fetal”
şi „produs de concepţie”!22
Nespunînd mai multe despre antropofagia concretă a umanismului - care nu e
nouă - se cere a aminti aici că toţi copiii morţi nebotezaţi reprezintă jertfă curată, fără
cusur, adusă satanei; fiindcă, fără Sfîntul Botez, care e a doua naştere, din apă şi din
Duh, tot omul este de drept al vrăjmaşului, prin înrobirea adamică. Toţi aceşti
nefericiţi sînt aşezaţi într-un loc osebit al iadului, unde, măcar că nu sînt munciţi,
suferă nespusa durere de a nu fi laolaltă cu Hristos, cu Maica Domnului, cu Sfinţii
Îngeri şi cu toţi Sfinţii. Asta e chiar una din pricinile pentru care satana şi slugile sale
omeneşti propovăduiesc atît de hotărît lepădarea în tot chipul a pruncilor.
Mai departe e lesne de înţeles scopul acestei gîndiri, care încurajează de istov nu
numai curvia, dar şi prea-nelegiuita ucidere a copiilor nenăscuţi, sub scutul celei mai
puternice îndreptăţiri „raţionalist-ştiinţifice”: căci, dacă fătul nu e om, atunci
smulgerea lui din pîntece şi lepădarea laolaltă cu gunoiul şi necurăţeniile poate fi
îngăduită în deplină libertate, fără nici o tresărire, şi vină nu avem!23
Pentru ca fosta „celulă-ou”, care şade acum cu pixul în mînă pe băncile şcolii, să
priceapă desăvîrşit şi pentru totdeauna cum stau lucrurile, i se arată un amestec de
poze care „dovedesc” cele povestite. Tabloul e cam aşa: în partea dreaptă avem un
spermatozoid care „penetrează ovulul”, cu tălmăcirea biruitoare: Marea întîlnire!
Spermatozoidul întîlneşte şi fecundează ovulul (BIO7); mai jos - un făt în pîntece
şi lozinca eretic-satanist-batjocoritoare: Miracol! O nouă viaţă continuă viaţa
speciei umane! (BIO7); în mijloc şi deasupra tuturor - un copil de vreo doi ani - în
blue-jeans, of course - stînd pe rotogolul pămîntului, văzut din „kosmos”, cu
lămurirea trufaş-glumeaţă: Gata să cucerească lumea! (BIO7).
Altă poză, mai jos, încheie „amintirile din copilărie” cu „întîlnirea” unei noi
„perechi”, de anii elevului însuşi: ni se arată cum băiatul îi întinde fetei (blonde,
negreşit!), cu ghiozdan de şcolăriţă, un… - sigur că da! - un trandafir roşu! (Prietenii
21 „Ştiinţa” însăşi recunoaşte că „celula-ou” cuprinde întru sine toată „informaţia” care întemeiază întreaga creştere a
omului, şi a oricărei făpturi vii.
22 Adică „materie vie”. După ce e înregistrat la primărie devine cetăţean! Iar dacă se întîmplă să moară înainte de vreme,
e un „produs de concepţie” care s-a preschimbat în “materie moartă”: drept urmare, e vîrît la frigider, într-o pungă de
plastic, şi e ars sau i se dă o întrebuinţare umanistă, din el fabricîndu-se medicamente, cosmetice sau altceva folositor
omenirii! Canibalismul e normă în „societatea civilizată”!
Am auzit nu de mult o întîmplare cu un prunc care, în urma unui accident de maşină al mamei, s-a născut la 5 luni. Pînă
a nu muri, tatăl său – ce inimă de Creştin va fi avut! – a izbutit să-l boteze. După aceea, vrînd să ia trupul acasă, i s-a
spus că nu are voie, întrucît „produsul de concepţie” aparţine „ştiinţei”. Cu mare greutate, acel om şi-a îngropat într-un
sfîrşit copilul, care fără îndoială a trecut de-a dreptul în ceata Sfinţilor Mucenici.
23 Filosofia aceasta întrutotul satanică a făcut pe mulţi, ucigaşi ai propriilor prunci, măcelăriţi chiar într-o vreme cînd
avortul era oprit cu străşnicie de „marele ocrotitor al copiilor şi părinte al poporului”, Nicolae Ceauşescu.
După învierea de obşte, în ceasul înfricoşat al judecăţii tuturor, ei – care, fără vină, nu vor ajunge a gusta bunătăţile
Raiului – se vor ridica în faţa tronului Judecătorului tuturor, întrebîndu-ne: „Cu noi ce aţi avut?” – şi vom fi fără nici o
apărare şi acoperire a grozavelor şi ruşinoaselor ucideri, a căror pricină a fost doar scîrbavnica curvie.
10
ideii ştiu de ce!24) Poza deschide un alt capitol al „devenirii” fragedului cetăţean, cu
„legenda”:
Va sosi timpul să-mplineşti şi tu destinul omului ca specie printre speciile
Terrei! (BIO7).
Adică: „Şi tu, mică jivină între jivine, vei urma vrînd-nevrînd «legea» nesmintită
a firii, care e legea trupului, împreunîndu-te cu alte trupuri, atunci cînd îţi va veni
ceasul!”
Aici vom zăbovi, avînd a înţelege că prin lecţia aceasta diavolul şi ai lui plugari
pe ogorul nelegiuirilor îi scot pe copii din starea de sfinţenie a minţii, din starea de
feciorelnicie îngerească, dată de neprihănirea trupului, şi îi aruncă în starea
păcătoasă, trupească, prevenind orice gînd de vieţuire în curăţie, gînd pe care Hristos
şi Preacurata Sa Maică îl trimit la o vreme oricărui tînăr creştin, prin mijlocirea
Sfîntului Înger păzitor.
Nouă - fii de atei şi foşti atei, mai mult sau mai puţin - ne este cu neputinţă să
pricepem că omul ce nu a cunoscut împerecherea, nici măcar în închipuire, are alte
simţăminte, altă înţelegere, într-un cuvînt: altă viaţă lăuntrică decît ceilalţi, care au
ajuns la această cunoaştere păgubitoare. Dacă se întîmplă cumva a ne aminti
simţămintele încercate de noi înşine în copilărie, aşa păgînească cum a fost ea, vedem
că gîndul amestecării cu alt trup, de ne şi atrăgea cu pofte simţite sau închipuite,
totuşi ne era oarecum străin, rece şi tulburător. Nici un copil, creştin cel puţin, nu vrea
să se lepede de seninătatea fecioriei, care îl face să vieţuiască în afara lumii, dîndu-i o
libertate cu care nu se va mai întîlni niciodată: libertatea duhovnicească, nedeplină,
fireşte, dar oricum cu totul deosebită de robia cărnii şi sîngelui, în care îl aruncă dintro
dată dulceaţa cunoaşterii altui trup. Ce nu pricepem noi - creştini materialişti şi
puţin-credincioşi cum sîntem – e că, prin apropierile materialnice, omul se pătrunde
de duhuri necurate ; de aceea, cea mai mică primejdie de a primi în sine-ţi duhuri
drăceşti ţi-o dă ferirea de cele ale trupului, cît se poate: postul de mîncare,
neatingerea altor trupuri şi chiar pe al tău propriu, privegherea, metaniile, şi orice altă
rea pătimire. În loc să ne străduim din răsputeri a-i feri pe copiii noştri – spovediţi şi
împărtăşiţi! – de înrîuririle care îi pîngăresc şi îi îndobitocesc pentru totdeauna, spre
marea bucurie a dracilor! – noi nu ştim ce să facem pentru a-i smulge din starea de
nevinovăţie pruncească şi a-i pregăti pentru „viaţă”, adică pentru patimile cele
păcătoase, neţinînd nici o clipă seama de spusele Mîntuitorului nostru Hristos Iisus:
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5:8), şi de
prevenirea Sa: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii,
nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta
acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor (Matei 18:3,4); şi: Adevărat zic vouă:
Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea (Marcu
10:15).
În sfîrşit, nu se poate să nu băgăm de seamă cum nebuneasca învăţătură şcolară
tăgăduieşte şi în acest loc libertatea, însuşire dumnezeiască a omului: aici – libertatea
de a nu urma legea trupească, trăind în curăţie! În loc de asta, copilului i se sădeşte în
suflet deznădăjduita credinţă antihristică în predestinare (parte a oricărei gnoze, atee
24 Totuşi, neştiutorilor le vom spune că floarea numită în elineşte „trandafir”, iar în latină „roză”, e emblema societăţii
secrete a „Rozacrucienilor”, aflată la obîrşia francmasoneriei, motor al raţionalismul iluminist.
11
sau nu). De aici, ajungînd să se creadă rob al păgînescului „destin” - Moira Elinilor,
Karma Inzilor şi „Necesitatea” marxiştilor – el va fi uşor de încredinţat că nu are de
ales decît felul împreunării, fiind pregătit astfel să cadă în patimile cele mai grozave,
cum se va vedea.
Dar răul şi vicleanul pedagog merge încă şi mai departe, născocind o nouă pricină
de curvit, o îndreptăţire „moral”-naturalistă, amăgindu-i pe şcolari că împreunarea nu
este doar un lucru „firesc” şi totodată „fatal”, de neocolit, dar şi o „datorie” faţă de
specie!
Să-l urmărim cum îşi şerpuieşte cuvîntul, sîsîindu-şi prin ascuţişul dinţilor spuma
cleioaselor minciuni înveninate:
Funcţia de reproducere
Omul face parte integrantă din natură şi, alături de toate fiinţele, prezintă
aceleaşi trăsături esenţiale, aceleaşi caracteristici comune. Una dintre
acestea este reproducerea, capacitatea de a se înmulţi, de a lăsa urmaşi
(BIO7).
Tocmai că omul nu face „parte integrantă din natură”! - el s-a osîndit la părtăşia
cu dobitoacele prin neascultare. Starea aceasta este însă oricum trecătoare: o dată că,
la ieşirea din trup, omul cel cugetător (sufletul) se alătură duhurilor (fie ele bune sau
rele); al doilea că după Învierea de obşte însuşi trupul se va înduhovnici, ajungînd la
starea lui firească cea dintîi, nestricăcioasă şi nemuritoare, măcar că cei ce au făcut
cele bune (vor ieşi din morminte) spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele spre
învierea osîndirii (Ioan 5:29).
Nu, omul acesta, aşa cum îl cunoaştem, nu e „omul natural”! – după dogmatisirea
bolnavei teologii papistaşe, şi, în urma ei, a tuturor antihriştilor mai mult sau mai
puţin atei care i-au urmat.
Într-adevăr, erezia romano-catolică propovăduieşte că în Rai omul petrecea într-o
stare „supra-firească”, din care a căzut în starea „firească”, „naturală”, „istorică”! –
urmarea fiind tăgăduirea însemnătăţii păcatului, sau, după învăţătura materialistă, a
păcatului însuşi!
În ce priveşte „capacitatea de înmulţire” animalică, ea a fost dată omului, dintru
început, doar ca putinţă, Ziditorul înainte-văzînd, în atot-ştiinţa Sa, că îi va fi de
trebuinţă lui Adam după căderea sa din har. Strămoşul însă era liber să nu
păcătuiască, să nu cadă din starea lui aproape îngerească, şi deci să nu se folosească
de „funcţia de reproducere” trupească, precum a şi făcut atîta vreme cît a petrecut în
Rai, unde a trăit împreună cu Eva precum Sfinţii Îngeri.
Pe de altă parte, înmulţirea trupească este şi o osîndă trecătoare a neascultării -
Iar femeii i-a zis: „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii
tale; în dureri vei naşte copii” (Facerea 3:16) – osîndă care se va ridica după Învierea
şi Judecata cea de obşte, căci la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt
ca îngerii lui Dumnezeu în cer (Matei 22:30).
Dar nici în viaţa aceasta nu ne-a fost luată libertatea neînmulţirii: putem să ne
împreunăm, să zămislim şi să naştem, sau putem alege să trăim în feciorie întru
Hristos, precum ne povăţuieşte Mîntuitorul Însuşi, Sfîntul Apostol Pavel şi Sfinţii
Părinţi, cum se va arăta peste nu multe pagini.
12
Nu mă voi opri mai mult asupra acestor lucruri, lămurite în capitolul despre
darwinism, care e chiar un scurt tratat de antropologie. Aici, avem a pătrunde
pricinile părut-raţionale, părut-ştiinţifice, ale curviei în care zace lumea de azi, şi noi,
împreună cu urmaşii noştri - odată cu ea. Să răsfoim dar mai departe Biologia de a 7-
a, nevoindu-ne să o şi des-fiinţăm – cu ajutorul lui Dumnezeu, luminaţi de
înţelegerile Sfintei Sale Evanghelii şi sprijinindu-ne pe ziditorul cuvînt al Părinţilor
bisericeşti – vădindu-i întrega nimicnicie mincinoasă şi pierzătoare de suflet:
Prin funcţia de reproducere, viaţa speciei umane continuă (BIO7).
Şi ce dacă continuă? Cu mult mai bine ar fi dacă oamenii ar trăi în feciorie, şi nu
ar mai zămisli copii în curvie şi prea-curvie, născîndu-i ca mîncare a iadului! Scopul
existenţei noastre nu e urmarea „la nesfîrşit” şi oricum a acestei „vieţi” trecătoare şi
chinuite - doar „umbră şi vis” sau, mai bine zis, vieţuire întru moarte - ci mîntuirea şi
împlinirea numărului Drepţilor, după socoteala nepătrunsă a Dumnezeului celui în
Treime slăvit. Decît să se îngrijoreze pentru stingerea „speciei”, fariseii umanişti
(care peste cîteva rînduri se vor preface în apostoli ai prezervativului şi steriletului) ar
face bine să ia aminte la cuvîntul Sfîntului Ioan Hrisostomul, care bagă de seamă că
nu înfrînarea de la împreunare a dus la nimicirea întregului neam omenesc (mai puţin
a opt suflete) la Potop, ci dimpotrivă – multa împreunare curvească, urmată de
nenumăratele zămisliri nelegiuite.
Să ne lămurim totuşi de ce stăruie manualul nostru să-i încredinţeze pe copii că e
musai să lase urmaşi. Aici fiţi cu mare luare-aminte şi vedeţi cumplita muşcătură a
şarpelui:
Viaţa indivizilor oricărei specii este limitată în timp şi, din acest motiv,
continuitatea vieţii nu poate fi asigurată numai prin supravieţuirea
individului. Reproducerea este aceea care duce la formarea de noi indivizi,
la diversificarea lor, asigurîndu-se perpetuarea speciei, deci continuitatea
vieţii pe Pămînt. Ea este funcţie esenţială a materiei vii (BIO7). (Şi se arată
poze cu prunci în pîntece, spre batjocorirea dumnezeieştilor taine ale zămislirii.)
Nici că se poate o dezvăluire mai curată a „crezului” panteist-materialist al
„raţionalei” învăţături ce hrăneşte şi îndrumă întreaga gîndire şi vieţuire a omului
lepădat de Hristos-Dumnezeu! Căci zice: „Toţi şi toate sîntem parte a «vieţii
kosmice», a marii zeiţe Materie, care trebuie să împărăţească pămîntul în veac!” Iar
prima din „funcţiile” noastre, „datoria” noastră de căpetenie, e tocmai împreunarea,
arătată ca „faptă bună a materiei vii”!
Dar nu numai atît: dincolo de îndreptăţirea patimii trupeşti, aici pătrundem în
însuşi miezul necredinţei, care îl aruncă pe copil în cea mai adîncă deznădejde; în
acest loc, drăceasca filosofie saducheană huleşte întreaga Evanghelie a lui Hristos,
toată predania Bisericii, care învaţă tocmai că omul nu e o „specie” muritoare, fiind
însufleţit de Duhul lui Dumnezeu, şi că însuşi trupul a fost zidit la început
nestricăcios, după cum va şi învia la Înfricoşătoarea Judecată!
Blestemata şcoală propovăduieşte învăţătura celor pe care frica morţii îi ţine în
robie [robia păcatului, n.n.] toată viaţa (Evrei 2:15).
Noi însă ştim, sau ar trebui să ştim şi să nu uităm, că nu aceasta este adevărata
„viaţă”, căci pentru (noi) viaţă este Hristos şi moartea un cîştig.(Filipeni 1:21). Fără
13
Hristos, toată petrecerea omului este moarte, după cuvîntul Evanghelistului: Întru El
era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor (Ioan 1:4).
„Viaţă” nu e decît viaţa veşnică, întru refacerea părtăşiei cu Dumnezeu, care e
singur cu adevărat viu! Încă o dată avem a spune: scopul existenţei omeneşti nu este
„perpetuarea, deci continuitatea vieţii pe pămînt”, adică înveşnicirea păcatului şi a
morţii pe acest „astru întunecat” (Sfîntul Iustin Popovici), ce nu e decît locul
surghiunului nostru, vale a plîngerii zăcînd în stăpînirea celui rău. Dacă nu e cu
blagoslovenie de la Dumnezeu, întru Legea Lui adică, înmulţirea omului se săvîrşeşte
spre osîndă!
De altfel, „continuitatea” este cu neputinţă, fiindcă la vremea rînduită această
lume va arde, după descoperirea făcută de Dumnezeu bine-plăcuţilor săi: Ziua
Domnului va veni ca un fur, cînd cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzînd, se
vor desface, şi pămîntul şi lucrurile de pe el se vor mistui (2 Petru 3:10).
Nu, scopul este despătimirea, prin care dobîndim viaţa de veci: Deci, dacă toate
acestea se vor desfiinţa, cît de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfîntă şi
în cucernicie, aşteptînd şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia
cerurile, luînd foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! (2 Petru 3:11, 12).
Nu aici este mîntuirea - întru această lume căzută, întru înmulţirea oamenilor şi a
născocirilor lor nebuneşti şi de prisos – ci alături de Dumnezeu, de Maica Domnului,
de Sfintele Puteri cereşti şi de toţi Sfinţii; şi de aceea următorii lui Hristos nu îşi pun
nădejdea în lungirea bolii care ne stăpîneşte de şapte mii şi cinci sute de ani, ci
aşteaptă, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pămînt nou, în care locuieşte
dreptatea (2 Petru 3:13).
Singura noastră pricină de îngrijorare trebuie să fie păcatul propriu, iar nu
împuţinarea şi moartea trupească. Noi – vorbind cu gura Apostolului - nu ne pierdem
curajul şi, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se
înnoieşte din zi în zi. Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă,
mai presus de orice măsură, slavă veşnică covîrşitoare, neprivind noi la cele ce se
văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se
văd sunt veşnice (2 Corinteni 4:16-18).
Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pămîntească, se va strica, avem
zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mînă, veşnică, în ceruri. Căci de aceea şi
suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer.
Că noi, cei ce suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiaţi, de vreme ce dorim să
nu ne scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce
este muritor să fie înghiţit de viaţă.
Îndrăznind deci totdeauna şi ştiind că, petrecînd în trup, suntem departe de
Domnul - căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere (2 Corinteni 5:1, 2, 4, 6, 7).
Noi nu vrem să „supravieţuim”, ci avem încredere şi voim mai bine să plecăm din
trup şi să petrecem la Domnul. De aceea ne şi străduim ca, fie că petrecem în trup,
fie că plecăm din el, să fim bine-plăcuţi Lui (2 Corinteni 5:8-9).
*
Precum vedem, ca de obicei, vrăjmaşul învăţător îşi începe lucrarea de ispitire sub
acoperirea unei îndreptăţiri fireşti, pe care o răstălmăceşte după cum îi vine la
socoteală. Aşa şi aici, trecînd fiinţa omenească în rîndul necuvîntătoarelor, el a vorbit
14
despre împerechere şi zămislire ca despre nişte „datorii naturale”, sprijinindu-se pe
adevărul că împreunarea dintre bărbat şi femeie a fost rînduită de Ziditorul a toate ca
mijloc de înmulţire a omului după alungarea din Rai.
Ce nu li se mai spune copiilor e că, tot Dumnezeul a toate, care e şi Judecător, a
îngrădit împreunarea aceasta firească în marginile Legii Sale, prin aşezămîntul
dumnezeiesc al căsătoriei, aşa cum a fost lăsat el norodului ales, mai întîi Iudeilor, şi
apoi Creştinilor. De aceea, fără binecuvîntarea Dumnezeului tuturor, orice legătură
trupească înseamnă curvie, chiar dacă se face spre naşterea de prunci! 25
Prin Legea Sa cea Veche, Domnul şi Dumnezeul tuturor a hotărnicit strîns
împreunarea trupească, prin opriri a căror călcare se osîndea cu moartea şi cu
sterpiciunea, precum citim în privinţa prea-curviei:
De va curvi cineva cu femeie măritată, adică de va curvi cu femeia aproapelui
său, să se omoare desfrînatul şi desfrînata (Leviticul 20:10).
Sau a împerecherii între rude:
Cel ce se va culca cu femeia tatălui său, acela goliciunea tatălui său a
descoperit; să se omoare amîndoi, căci vinovaţi sînt.
De se va culca cineva cu nora sa, amîndoi să se omoare, că au făcut urîciune şi
sîngele lor este asupra lor.
Dacă îşi va lua cineva femeie şi se va desfrîna cu mama ei, nelegiuire face; pe foc
să se ardă şi el şi ea, ca să nu fie nelegiuiri între voi.
De va lua cineva pe sora sa, după tată sau după mamă, şi-i va vedea goliciunea
şi ea va vedea goliciunea lui: aceasta este ruşine şi să fie stîrpiţi înaintea ochilor
fiilor poporului lor. El a descoperit goliciunea surorii sale; să-şi poarte păcatul lor.
Goliciunea surorii mamei tale şi a surorii tatălui tău să n-o descoperi, că unul ca
acela îşi dezgoleşte trupul rudei sale şi-şi vor purta păcatul amîndoi.
Cel ce se va culca cu mătuşa sa descoperă goliciunea unchiului său; să-şi poarte
amîndoi păcatul şi fără copii să moară.
De va lua cineva pe femeia fratelui său, urîciune este, că a descoperit goliciunea
fratelui
E drept că o vreme s-a îngăduit concubinajul şi poligamia, iar apoi doar
despărţirea urmată de o nouă căsătorie (altă faţă a poligamiei). La vremea lor, acestea
au fost pogorăminte dumnezeieşti, aşa cum le aminteşte Iudeilor Mîntuitorul,
mustrîndu-i cu asprime în privinţa despărţirii: Pentru învîrtoşarea inimii voastre v-a
dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar din început nu a fost aşa (Matei
19:8). Adică, odată cu zidirea, Dumnezeu a hotărît ca bărbatul (Adam) să aibă o
singură femeie (Eva) şi femeia un singur bărbat, precum i-a şi zidit. Legea s-a păstrat
cîtva timp, cum citim în vieţile Patriarhilor, apoi oamenii au căzut tot mai mult întru
ale trupului, încît a trebuit să fie stîrpiţi cu toţii, mai puţin familia Dreptului Noe.
Ziditorul a îngăduit însă şi după aceea însoţirea bărbatului cu mai multe femei, pentru
înmulţirea neamului omenesc. Doar pentru o vreme însă, pînă cînd acesta s-a întărit
asupra întregului pămînt. Atunci, El Însuşi, întrupîndu-Se, a refăcut aşezămîntul
25 Neamurile, adică cei care nu au primit descoperirea adevăratului Dumnezeu, nu cunosc cu adevărat ce este aceea
căsătorie, ci doar o legătură după legile omeneşti, pe care singuri şi le-au dat, după care vor şi fi judecaţi: Cîţi, deci, fără
lege, au păcătuit, fără lege vor şi pieri [...]. Căci, cînd păgînii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavînd
lege, îşi sunt loruşi lege (Romani 2:12, 14). Nu de aceştia vorbim aici, ci de Creştini care, în Lege păcătuind, prin lege
vor fi judecaţi (Romani 2:12).
15
căsătoriei, statornicind pentru totdeauna ca fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare
femeie să-şi aibă bărbatul său (1 Corinteni 7:2) şi oprind desăvîrşit despărţirea
urmată de o nouă căsătorie, după cum s-a lămurit din vorbirea cu fariseii:
Şi s-au apropiat de El fariseii, ispitindu-L şi zicînd: Se cuvine, oare, omului să-şi
lase femeia sa, pentru orice pricină?
Răspunzînd, El a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat
şi femeie?. Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi
de femeia sa şi vor fi amîndoi un trup. Aşa încît nu mai sînt doi, ci un trup. Deci, ce a
împreunat Dumnezeu omul să nu despartă.
Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de curvie, şi
se va însura cu alta, săvîrşeşte preacurvie; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvîrşeşte
preacurvie (Matei 19:3-6, 9).
Poruncă ce a fost întărită încă o dată, prin gura Sfîntului Apostol:
Iar celor ce sînt căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se
despartă de bărbat! Iar dacă s-a despărţit, să rămînă nemăritată, sau să se împace
cu bărbatul său; tot aşa bărbatul să nu-şi lase femeia (1 Corinteni 7:10, 11). Te-ai
legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie (1
Corinteni 7:27).
Manualele pe care le avem în faţă se ridică întîi de toate împotriva acestui
aşezămînt al Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, care trebuie şters din
minţile noilor generaţii şi înlocuit cu „legea perpetuării speciei”, care nu e altceva
decît legea curviei fireşti!
Acesta e doar începutul însă, căci diavolul voieşte pieirea desăvîrşită a fiinţei
omeneşti, pe care o împinge să caute noi şi noi adîncimi ale păcatului.
De aceea, nu peste mult, el va şterge tabla pe care scrisese că omul trebuie să se
înmulţească cu orice pret, punînd în loc lecţia împotrivitoare despre împreunarea fără
zămislire. Prin asta el îi ispiteşte pe copii către curvia nefirească, la curvia în sine,
săvîrşită după alte „legi”, „raţionale”, care şi ele înlătură Legea Stăpînului a toate şi
aşezămintele Acestuia, precum vom vedea îndată:
16
V
Curvia "civilizatã" sau despre indreptãtirea
"rationalã" a impreunãrilor curvesti
La o vreme, Biologia de a 7-a iese din hotarele zoologiei şi tăbărăşte în acelea ale
„parapsihologiei” şi „sociologiei sexuale”, alcătuindu-se într-un mic tratat de curvit în
chip „european”. Nici vorbă nu mai e acum de înmulţire, de „perpetuarea speciei”, ci
dimpotrivă: „cuplarea indivizilor umani” e înfăţişată de aici încolo ca un „act” de sine
stătător. Căci omul – zic umaniştii cei urîtori de Adevăr - nu e doar un dobitoc prost -
supus „legilor naturii” (aşa-ziselor „instincte”), dar şi un „dobitoc raţional”, „liber”
adică să-şi orînduiască vieţuirea după cum crede de cuviinţă.
Asta i se vîră în cap şcolarului, pe care manualul îl momeşte cu otrăvite
făgăduinţe, zicîndu-i:
Vei putea decide corect asupra exprimării intimităţii tale, găsind echilibrul
corect între instinct şi raţiune (BIO7).26
Care „raţiune”? Aceea stricată de căderea în păcat, raţiunea trupului, ce se pleacă
pururea către dulceaţa păcatului!
Pornind de aici, vom vedea cum, treaptă cu treaptă, drăceasca educaţie strecoară
în mintea copiilor credinţa că plăcerile păcătoase sînt partea „omului ca om”, a fiinţei
„evoluate”; că „Instinctul orb” (pofta firească) e ruşinos atunci cînd se foloseşte spre
zămislire, după rînduială, acesta fiind un scop „animalic”, „primitiv”, înjositor pentru
„omul modern”; că „judecata” noastră „sănătoasă” cere să urmăm lui („instinctului”)
numai întru „libertatea exprimării intimităţii”, atît cît să dobîndim „omeneasca”
desfătare simţuală, bunăstarea „psiho-fizică”! Căci doar animalele mănîncă de foame,
omul mestecă şi „de plăcere”, precum am învăţat, laolaltă cu copiii noştri27! La fel şi
în cele ce urmează, Biologia împreună cu Educaţia civică lasă de înţeles că numai
animalele se împerechează doar pentru a se înmulţi – omul o face întîi de toate „de
plăcere”! E o ruşine să mănînci orice şi doar pentru a te hrăni, e o ruşine să naşti copii
după împreunare şi zămislire, atunci cînd ţi-i dă Dumnezeu – asta e partea
necuvîntătoarelor!
Încheierea e că „raţiunea” trebuie să hotărască întotdeauna – printr-o chibzuită
„politică contraceptivă” („pază” şi avort) - cînd şi dacă ne vom mai înmulţi; sau dacă
nu cumva e mai bine pentru noi să ne împreunăm toată viaţa numai şi numai „de
plăcere”, în toate chipurile „culturale”, fie ele „după natură”, dar – de ce nu?28 – şi
26 Ăsta e neomenescul fel de a vorbi masonic-diavolesc-european, cu totul abstract, care înfăţişează cele mai
tulburătoare, sau mai dureroase, sau mai înfricoşătoare, sau mai blestemate fapte drept simple „probleme tehnice”.
27 Piscul „raţionalismului” mandibular e atins prin roaderea „gumei de mestecat”, născocirea sub-oamenilor americani
ce ne face de rîsul porcilor.
28 = „Why not?” – lozincă a apostolilor „toleranţei”, care „acceptă” toate chipurile împreunării; a ajuns numele unor
discoteci unde se săvîrşesc toate blestemăţiile.
17
împotriva „naturii”, de care nu în zadar ne-am chinuit a ne despărţi atîta amar de
„milioane de ani”, cît a durat „evoluţia maimuţei” întru om european!
Pe scurt, mincinoasa învăţătură propovăduieşte că „raţionalitatea” stă tocmai în
căutarea şi născocirea de noi şi noi mijloace de împlinire a plăcerii celei ucigaşe de
suflet şi de trup, îndreptăţind orice nelegiuire umanistă prin „raţiunea” păcatului, care
se împotriveşte adevăratelor raţiuni (rînduieli şi scopuri) puse de Ziditor întru fiecare
lucru.
Să privim cu luare-aminte cum sînt puse în lucrare toate aceste ispitiri.
Pentru început, antihristicul manual trezeşte grija copilului pentru schimbările
care se petrec în trupul său:
Vei înţelege de ce la sfîrşitul copilăriei corpul tău se schimbă! Vei fi mai bine
pregătit să înţelegi mesajele propriului tău corp, să găseşti răspunsuri la
întrebările şi neliniştile adolescenţei (BIO7) – vîrsta marilor întrebări şi
riscuri (BIO7).
Într-adevăr, odată cu prima tinereţe, se trezeşte şi conştiinţa de sine – care e glasul
lui Dumnezeu în inima noastră - şi omul începe să se întrebe despre bine şi rău,
despre, viaţă, moarte şi mîntuire, într-un cuvînt, despre rostul său pe pămînt.
Totdeodată aceasta e vîrsta la care începe un puternic război trupesc, ce îl tulbură
grozav pe tînărul neînvăţat, cum arată Sfinţii Părinţi nevoitori: “Doctorii spun că la
cincisprezece ani copiii sînt asaltaţi puternic de poftă”29 – povăţuindu-ne hotărît:
„Cum vom înlănţui această fiară? Ce vom face? Ce frîu să-i punem? Mai întîi să-i
îndepărtăm pe copii de vederea şi auzirea a ceva ruşinos.”30
Pedagogia drăcească îl încredinţează pe şcolar dimpotrivă, că nu există nimic
ruşinos, că toate sînt „naturale”! – ispitindu-l să-şi plece luarea-aminte către „glasul”
trupului, al cărnii şi sîngelui. În loc să-i înfrîneze reaua curiozitate pentru cele de sub
pîntece, călăuzind-o spre cele ale duhului - „Sus să avem inimile!” – ea îi face a crede
că sufletul cel raţional trebuie să se supună „mesajelor” dobitoceşti ale trupului, ale
„raţiunii” şi voinţei lui păcătoase.
Învăţămîntul pune preţ întîi de toate pe însăşi „cunoaşterea” şi pe „experienţa
iniţiatică” a răului. Copiii trebuie să afle răspuns la toate întrebările trupului, pentru
a-l putea sluji aşa cum se cuvine.
Cine e îndreptăţit să-i sfătuiască? Oricine are o oarecare învechire în păcat:
Totul este că nu te laşi dus de val! Învaţă să comunici cu cei din jurul tău.
Vorbeşte despre tine, despre problemele tale cu prieteni adevăraţi, cu
părinţii sau cu profesorii. Deschide mai ales o poartă de comunicare în
privinţa vieţii sexuale [...]. Ai ocazia să vorbeşti deschis despre lucruri
fireşti, care te preocupă la această vîrstă (BIO7).
Şi încă o dată:
Mai ales, vei putea vorbi deschis despre toate acestea, pentru că sînt lucruri
fireşti, normale (BIO7).
Păcatul a ajuns într-adevăr „normal”, fiind parte a firii omului căzut; el este chiar
„sinele” nostru, „sufletul” nostru cel mincinos, cum arătam şi în alt loc, urmînd
cuvîntul Sfîntului Ignatie Briancianinov. De acesta ne spune Hristos că trebuie să ne
29 Sfîntul Ioan Gură de Aur, Omilii şi cuvîntări despre educaţia copiilor, Ed. Marineasa.
30 Idem.
18
lepădăm, şi nicidecum să-i facem voile: Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel
ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică (Ioan 12:25).
În ce-i priveşte, elevilor supuşi educaţiei smintitoare li se cere, ca temă pentru
acasă, alcătuirea unei fişe de activitate, a unui chestionar la care sînt siliţi să răspundă
dacă s-au „informat” despre viaţa sexuală, cum, de la cine, şi dacă au aflat ceva
„folositor”.
Ţinta ascunsă a întrebărilor sînt părinţii. Faţă de ei trebuie să îşi piardă copiii
fireasca ruşine, călcînd porunca lăsată de Domnul şi Dumnezeul nostru: Ruşinaţi-vă
de desfrînare înaintea tatălui şi a mamei (Sirah 41:20).
Căci, printre alte scopuri distrugătoare, şcoala are menirea de a îndepărta pe copii
de părinţi, aducîndu-i în ascultarea Statului şi a „comunităţii”, întruchipate de
profesori, asistenţi sociali (toţi – femei, încît vezi bine că nici nu mai ştii cum să-i
numeşti, pînă şi gramatica se răzvrăteşte), colegi şi prieteni. Urmarea e că, dacă
părintele nu vorbeşte „deschis” cu copilul despre „tainele sexului”, el va fi judecat de
profesori drept „rigid” şi „înapoiat”, şi copiii îşi vor pierde încrederea în el, cum se
întîmplă în Apus, de unde au fost tălmăcite cuvînt cu cuvînt ale noastre manuale.
Ce este de vorbit atît de mult? Care sînt „marile riscuri ale adolescenţei”? Le
aflăm atunci cînd manualul „sexologic” şi ucigaş îi povesteşte copilului despre
„folosul” lecţiei, zicîndu-i:
Vei fi pregătit să eviţi păienjenişul unor pericole care te pîndesc: SIDA şi
alte boli cu transmitere sexuală şi drama unei sarcini nedorite! (BIO7).
Aşadar, pruncii sînt o „primejdie” şi o „dramă” asemănătoare SIDEI, sifilisului,
blenoragiei, şancrului moale sau tare, şi trebuie să luptăm contra lor! – fiindcă ei vin
nechemaţi, de nicăieri, şi împiedică la o vreme dobitoceasca desfătare a necurmatei
împerecheri!
O asemenea învăţătură nu a mai fost predată nicicînd copiilor, nici măcar de
înverşunaţii Sodomeni şi Gomoreni! Căci aici filosofia satanică a zilelor noastre se
răzvrăteşte făţiş împotriva Ziditorului a toate şi desparte cu desăvîrşire faptul
împreunării de acela al zămislirii de prunci, adică răstoarnă întreaga aşezare a firii
omeneşti, schimbînd ceea ce a fost dat doar ca un mijloc în scop de sine stătător! Căci
zice de Dumnezeu cuvîntătorul Hrisostom prea-lămurit: „Dumnezeu a pus poftă spre
facere de copii, nu spre curvie şi prea-curvie.”31
Plăcerea dobitocească ajunge astfel să fie propovăduită ca idol, aşa cum nu s-a
mai întîmplat altădată. Aceasta e treapta cea mai de sus a curviei, pe care „înapoiaţii
strămoşi” păgîni nu puteau să o atingă, fie şi din pricină că le lipsea „ştiinţa”!
Scîrnavele boli numite pe bună dreptate „ruşinoase” sînt tocmai una dintre bătăile
dumnezeieşti pricinuite de această răzvrătire. Fiindcă, oricît ne-am amăgi, Dumnezeu
nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. Cel ce seamănă în
trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune [...] (Galateni 6:7, 8).
Dar „evoluatul” hominid al acestor vremi de „progres şi civilizaţie” nu se lasă
nicicum oprit din alergarea sa neostoită către iad; împietrit la suflet cu desăvîrşire,
îndobitocit în curvie, el încă se răzvăteşte, născocind mijloace de a scăpa de osîndă şi
de păcătui nestingherit. Turbat de poftă şi umflat de mîndrie, măcar că putrezeşte pe
31 Sfîntul Ioan Gură de Aur, Omilii …, op.cit
19
picioare, omul-drac îşi închipuie că va frînge hotărîrile atotputernicului Ziditor şi
Judecător cu ajutorul mizerabilei sale „ştiinţe medicale”.
Credinţa aceasta satanică propovăduieşte înainte de toate că boala pricinuită de
curvie poate fi ocolită, dacă păcatul însuşi se săvîrşeşte după rînduielile fariseice ale
spălărilor tipiconale, precum scrie la carte:
Relaţiile întîmplătoare, fără a cunoaşte bine persoana cu care te
împrieteneşti, pot aduce riscuri mari, te pot îmbolnăvi (BIO7). De aceea, vei
învăţa reguli de igienă pentru o viaţă sexuală sănătoasă (BIO7).
Urmarea e că fetele noastre – poate chiar ale mele şi ale tale, iubite cititorule - vor
ajunge, nu mult după terminarea studiilor, să anunţe „civilizat” la ziar: „Studente,
blondă şi roşcată super-sexy, sîni mari, satisfacem total domni generoşi. Discreţie,
curăţenie, igienă”. Nici nu te poţi mira, căci şcoala şi casa de curve sînt două instituţii
umaniste născocite de vrăjmaşul diavol pentru a împătimi democratic, adică
desăvîrşit, trupul obştesc. Totul este să se spele vasul trupului pe dinafară. Că în
lăuntru el este spurcat, că sufletul e pîngărit, nu are nici o însemnătate, fiindcă asta nu
se vede!
Apoi, vicleanul pedagog se face că-i sperie pe copii cu dezgustătoarea înfăţişare a
bolilor aşa de poetic numite „venerice” (spre cinstirea Venerei, zeiţa curviei). De fapt,
scopul nu e trezirea fricii de boală (şi totodată de împreunarea nelegiuită), ci
dimpotrivă, dispreţuirea ei şi întărirea încrederii în puterea atot-tămăduitoare a ştiinţei
omeneşti:
Aceste boli se pot evita! Dacă totuşi te îmbolnăveşti, consultă medicul. O
igienă perfectă şi o viaţă echilibrată te pot feri de aceste neplăceri (BIO7).
Ce e aceea „viaţă (sexuală!) echilibrată”? Nimic alta decît curvirea în chip
„raţional”, „moral” şi „civilizat”! Zice:
Alegerea cu grijă a prietenilor, urmată de perioada de cunoaştere bazată pe
sinceritate şi respect, adoptarea unei atitudini delicate şi afecţiunea
reciprocă vor determina o stare de sănătate şi echilibru fiecăruia (BIO7).
Liniştindu-i pe copii despre bolile curveşti, Biologia anti-biotică se răsuceşte
iarăşi împotriva zămislirii şi naşterii de prunci, învăţînd că acestea trebuie şi pot fi
ocolite, căci şi în această privinţă „ştiinţa şi tehnica” omenească au izbutit să biruie
voinţa dumnezeiască.
Astfel, pentru că viaţa nu e lipsită de evenimente neplăcute (BIO7), nebuneasca
şcoală, „instituţie fundamentală” a Statului iudeo-francmasonic, predaniseşte copiilor
noştri „doar” cîteva metode de contracepţie:
În continuare enumerăm cîteva dintre barierele care pot împiedica
fecundarea, deci formarea celulei-ou: tabletele contraceptive – împiedică
ovulaţia; steriletul este un dispozitiv care se fixează în uter şi împiedică
spermatozoizii să ajungă în trompe; diafragma – are forma unei semisfere
care astupă colul uterin; prezervativul – se aplică pe organul copulator
bărbătesc. Este cel mai sigur şi cel mai eficace, neavînd contraindicaţii. Este
şi o barieră împotriva unor boli32; stabilirea propriului calendar al ciclului
menstrual, prin care poţi descoperi perioada de concepţie (BIO7).
32 Scîrbavnicul maţ de cauciuc, drăceasca sculă de curvit „în siguranţă”, de care porcii s-ar ruşina să şi-l „aplice pe
organul copulator”, e înfăţişat de-a dreptul ca o armă de apărare în războiul cu vrăjmaşul cel tainic numit SIDA, la care
20
Vedem bine că aici copii nu mai sînt îndemnaţi doar către curvie, ci spre curvia
împreunată cu uciderea şi cu lepădarea de Hristos-Dumnezeu, Cel care hotărăşte în
atot-înţelepciunea şi atot-bunătatea Sa cine şi cînd să se nască.
La auzul acestor învinovăţiri, judecata noastră umanistă se îndărătniceşte şi nu
vrea să primească cel puţin una dintre ele: aceea că prin „contracepţie” curvarii cei
apostaţi se fac vinovaţi de omor, că doar această născocire umanistă vrea tocmai să
împiedice uciderea fătului în pîntece!
E o minciună, o amăgire de sine şi o înşelăciune diavolească, fiindcă aşa-zisa
„contracepţie” este cu neputinţă, oricare ar fi „metodele” folosite! Să le luăm pe rînd,
fiind cu luare-aminte la ce se înţelege de fiecare dată prin „împiedicarea fecundării”,
a „formării celulei-ou”.
Mai întîi, se spune (li se spune copiilor!) că „tabletele contraceptive” ar împiedica
ovulaţia”. Nu este de loc aşa, „pilula anovulatorie” are cu adevărat o altă lucrare:
anume opreşte mutarea „oului fecundat” din „trompe” (!) în lăcaşul său „intrauterin”,
adică în sînul mamei. Cu alte cuvinte, „pilula” ucide fătul în primele trei zile de viaţă.
Pentru a acoperi omorul, pînă nu demult, medicina umanistă minţea, spunînd că
întreruperea sarcinii între zămislire şi implantare e cu neputinţă prin medicamente,
lucru pe care îl cunoşteau însă cei din vechime, şi îl osîndeau precum se cuvine.
Astfel, Sfîntul Vasile cel Mare, în canonul 2, învaţă astfel: „Cei care dau
medicamente preventive sînt ucigaşi. Şi ei, şi cele care primesc otrăvuri ucigătoare
de feţi.”
Pe aceste femei căzute din firea femeiască şi unite cu aceea drăcească, Sfîntul
Nicodim Aghioritul le mustră cumplit, ca pe nişte omorîtoare de nevinovaţi ce sînt:
„O, urgisitelor de Dumnezeu! O, blestematelor! O, pîngăritelor! Cu adevărat
drăcesc lucru este acesta pe care îl întrebuinţează, cu adevărat şi mare păcat de
moarte este această faptă; pentru că se fac ucigătoare şi ucid nu unul, doi, sau trei
oameni, ci fac atîtea ucideri cîţi copii aveau să nască după urmarea trebuinţii şi a
legii fireşti pe care Dumnezeu a hotărît-o.
Pentru aceasta cu femeile care au ucis de bună-voie se numără împreună şi
acestea de întîiul canon al Sfîntului Sinod al 6-lea, şi de canonul 21 al localnicului
Sinod din Anghira şi de al 2-lea şi de al 8-lea canon al Marelui Vasile; şi ca nişte
ucigaşe se canonisesc 10 ani să nu se împărtăşească.
Că ce altceva arată cu această faptă aceste pîngărite femei? Fără numai că sînt pe
faţă curve şi prea-curve.
Dumnezeu a dat ca un blestem sterpiciunea femeilor; iar ca o binecuvîntare a dat
multa rodire, creşterea şi înmulţirea copiilor, că aşa zice: Nu va fi neroditor, nici sterp
pe pămîntul tău (Ieşire 23:26), şi la a doua Lege: Nu va fi întru voi neroditor, nici
sterp (A doua lege 7:14). Iar aceste prea-înrăutăţite binecuvîntarea şi buna-norocire
pe care le-a dat-o Dumnezeu, o întorc spre blestem şi nenorocire. O, mare netemere
de Dumnezeu! O, înfricoşată osîndă pe care o vor lua ticăloasele după moarte!”33
sînt chemaţi şi şcolarii; acestora li se arată un semn - ca un omega alungit, sau ca un peşte care stă în coadă – cu
îndemnul: Reţine acest semn! El simbolizează lupta împotriva cumplitei boli care este SIDA (BIO7). Aceasta e o
altă amăgire, căci aşa-numita „SIDĂ” nu se ia prin împreunare, ci doar prin sînge, fiind o boală născocită în laborator de
către urîtorii de Hristos şi de oameni, care vor să fie stăpîni ai vieţii şi ai morţii, precum se şi laudă.
33 Sfîntul Nicodim Aghioritul, Hristoitia, Ed.Bunavestire, Bacău.
21
Sfîntul Nicodim bagă de seamă aici înfricoşătorul adevăr al folosirii otrăvurilor
înşelător numite „preventive”: ele sînt ucigătoare de prunci într-o măsură neasemuit
mai mare decît avortul propriu-zis, căci ucid necurmat, şi într-un fel atît de ascuns,
încît femeia nici nu ştie dacă a fost însărcinată sau nu!
Şi încă ceva: „anticoncepţionalele” pricinuiesc o împietrire sufletească şi o
nepăsare desăvîrşite. Dacă pentru un avort „normal”, însoţit de vederea celui ucis,
femeia va avea (poate) oarecînd mustrări de cuget, apoi pentru folosirea tabletei celei
„curate” nu va avea în veac conştiinţa vinovăţiei. Ea va trăi şi va muri cu
înfricoşătoarea povară a nenumăratelor omoruri nebăgate în seamă, pentru care nu s-a
căit, nu s-a spovedit, pe care nu le-a ispăşit în nici un fel.
Manualul de tehnică şi tehnologie a curviei aminteşte şi de aşa numita
„diafragmă”, o sculă de „forma unei semisfere, care astupă colul uterin”, adică are
aceleaşi urmări ca şi pasila: opreşte aşezarea oului fecundat în mitras („sînul
mamei”), locaşul din pîntecele femeii unde va creşte mai departe fătul.
Cum rămîne însă cu „prezervativul” şi „steriletul”, propovăduite drept „bariere în
calea fecundării”? Folosirea lor nu înseamnă altceva decît chipuri noi ale onaniei! -
ale vărsării sămînţei nu în pîntecele femeii, ci alături, pe „pămînt”. Tot aici intră
cumva şi „calendarul”, care se întemeiază pe ştiinţa că în acele zile femeia e
neroditoare.
S-ar zice că acest urîcios păcat, pentru care Domnul Dumnezeu l-a pierdut pe
Onan, nu este totuşi ucidere de prunci. Şi asta e o minciună! – fiindcă prin onanie se
stîrpeşte puterea zămislitoare pusă de Ziditor în sămînţa bărbătească şi femeiască, din
care El, în judecata Sa nepătrunsă, a hotărît ca la o vreme, neştiută nouă, să se ivească
o nouă viaţă!
În scurt, trebuie înţeles că cei ce împiedică naşterea de copii, prin orice mijloace,
sînt ucigaşi, după cum zice undeva şi Tertulian: „A împiedica naşterea înseamnă a te
grăbi să ucizi”.
Cît despre rostul „umanitar” şi „medical” pe care l-ar avea „anticoncepţia”,
preîntîmpinînd – chipurile! - avortul propriu-zis, oricine chibzuieşte cît de puţin
înţelege că e o vicleană amăgire; folosirea „mijloacelor contraceptive” - despre care
„ştiinţa” însăşi recunoaşte că prezintă şi avantaje, şi dezavantaje, şi nu oferă
protecţie totală (BIO7) – este urmată întotdeauna de avort: căci, unde nu reuşeşte
pilula, va izbuti chiureta sau, mai nou, aspiratorul electric de prunci.
Dumnezeu nu poate fi înşelat şi peste rînduielile Lui nu poate trece nimeni.
Astfel, nădăjduiesc că din cele spuse pînă acum s-a vădit că împreunarea de dragul
împreunării, dar fără zămislire, e cu neputinţă, şi că strădania nebunească de a
preîntîmpina zămislirea întrece curvia cea după fire şi duce la curvia peste fire şi
împotriva firii, însoţite negreşit de ucidere.34
34 La noi, lupta împotriva zămislirii şi ispitirea copiilor către împreunările nefireşti este abia la început, faţă de ţările
europene „evoluate”.
Astfel, în şcolile englezeşti nu se mai predanisesc drept „tehnici anticoncepţionale” prezervativul şi calendarul, ci
gomoria şi sodomia, prin care – pasămite – s-ar „stăpîni rata sarcinilor la adolescente, care e cea mai mare din Europa
Occidentală”! (De ce nu trebuie ele să nască se va lămuri din cele ce urmează.)
Fireşte că de această lucrare pedagogic-medicală se ocupă Departamentele pentru Sănătate şi Educaţie ale guvernului.
Acestea au uneltit un plan – numit A pause („O oprire”), pus în lucrare la Universitatea din Exeter – care urmăreşte
„antrenarea” profesorilor de şcoală medie, pentru a fi în stare să-i înveţe pe elevii sub 16 să se „oprească” de la „sexul22
Vedem aşadar că „anticoncepţionalismul” şcolar năzuieşte să preschimbe pe toţi
oamenii, de va fi cu putinţă, în curvari şi malaheeni, în ucigaşi şi călcători ai voinţei
dumnezeieşti, altfel spus, să preschimbe întreaga omenire într-o gloată de diavoli
încarnaţi!
Dar lucrurile nu se opresc aici, căci blestemata educaţie îşi întemeiază
propovăduirea fărădelegilor strigătoare la cer printr-o pricină „raţional-morală” mai
rea şi mai pierzătoare decît păcatele înseşi, încredinţîndu-i pe şcolarii de a 7-a că, deşi
au putinţa de a naşte prunci, ei nu vor fi în stare să-i crească!
Mai întîi, vicleanul ucigaş de oameni şi de ai săi următori îl stîrneşte pe tînăr la
uciderea de prunci, strecurîndu-i totodată în minte că pentru a fi părinte îţi trebuie o
oarecare „pregătire”:
Pentru a te feri de complicaţii nedorite este bine să cunoşti cîteva metode
contraceptive (de evitare a apariţiei unui „bebe” atunci cînd nu eşti pregătit)
(BIO7).
Apoi, încetul cu încetul, amăgitorii îl încredinţează desăvîrşit de a lui netrebnicie
şi nepricepere, arătîndu-i că nu e decît o fiinţă slabă de minte, neputincioasă în faţa
poftei de împreunare şi a iscodirii, patimi cu totul dobitoceşti:
Vei înţelege că aducerea pe lume a unei noi fiinţe implică o mare
responsabilitate (BIO7).
Desigur, la adolescenţă, instinctul sexual şi curiozitatea sînt puternice.
Dramele apar pentru că la om gonadele acţionează cu mult înaintea
maturizării psihice şi tînărul nu este încă pregătit să-şi îndeplinească toate
responsabilităţile de părinte (BIO7).
Şi încă o dată:
Dacă în perioada pubertăţii, sub acţiunea hormonilor, se dezvoltă şi intră în
funcţiune sistemul reproducător, nu înseamnă că eşti pregătit pentru a da
naştere unei noi fiinţe, deşi acest lucru este posibil! (BIO7).
Minte tovarăşa! Adică nu e „pregătit” să fie părinte (nu e pregătit să fie nimic,
doar rostul şcolii e să-l netrebnicească!), dar e „pregătit” să îşi ia „responsabilitatea”
uciderii de prunci! Fireşte că este „pregătit”: dîndu-ne putinţa zămislirii, Ziditorul
tuturor a făcut-o cu desăvîrşită înţelepciune, tocmai spre naşterea şi creşterea de
prunci, iar nu spre curvie şi ucidere a vieţii. Ca urmare, tînărul care nu poate lupta cu
ispitele trupului pînă la capăt, trăind în curăţie, trebuie înfrînat cît mai repede prin
căsătorie, care îi linişteşte sîngele şi îl sileşte să înţeleagă că viaţa are alt rost decît
împerecherea.35
Fiindcă, de la Întruparea Mîntuitorului, împreunarea şi naşterea de prunci nu mai
are ca întîi scop înmulţirea, precum aminteam, ci potolirea aprinderii trupeşti (măcar
că mai bună decît zămislirea şi naşterea este petrecerea în de Dumnezeu blagoslovita
feciorie), după cum învaţă dumnezeiescul Apostol:
Cît despre cele ce mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie.
Dar, din cauza curviei, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă
total” (împreunarea firească) prin „sex oral” şi „anal”, numite în fariseica limbă „civilizat”-francmasonică „nivele de
intimitate”!
35 Cine are mulţi copii şi trăieşte creştineşte se împreunează mult mai rar, poate doar de cîteva zeci de ori într-o viaţă de
om.
23
bărbatul său. Şi aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă. Eu voiesc ca toţi oamenii
să fie cum sînt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul
într-alt fel.
Celor ce sînt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămînă ca şi
mine. Dacă însă nu pot să se înfrîneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să
se căsătorească, decît să ardă (1 Corinteni 7:1, 2, 6-9).
E vădit că şcoala „sexologică” - educîndu-i pe copii în teama de a trăi firesc şi de
a da viaţă, mai bine zis în teama de viaţă – urmăreşte întîi de toate să preîntîmpine
orice gînd de aşezare a unei familii întemeiate pe Sfînta Taină a cununiei, care, în
afara vieţuirii în curăţie, e singurul chip în care se poate scăpa de curvie; familie pe
care manualele o numesc batjocoritor „tradiţională”, adică „depăşită” de „progresele
civilizaţiei”, îndemnîndu-i pe copii spre toate chipurile petrecerii curveşti. Zice
cartea:
În societatea contemporană, familia în sens tradiţional se află în declin. În
multe societăţi ea reprezintă doar 7-10% din totalul grupurilor familiale
(CCI7).
În loc, Educaţia civică de a 7-a, făcîndu-se trîmbiţă a „civilizaţiei europene”,
propovăduieşte la început vieţuirea curvească singuratică, iar apoi curvirea orînduită
prin ceea ce se cheamă „familie informală modernă”, nimic altceva decît vechea de
cînd lumea unire a oricui cu oricine, prin bună înţelegere întru patimă.
Primul fel de nelegiuire, aceea făptuită de oameni ce locuiesc singuri şi se
întîlnesc doar pentru a se împreuna, e numită de înşelătoarea carte mincinoasă
„celibat”, care înseamnă într-adevăr vieţuire de unul singur, dar în curăţie.
Umanismul îi încredinţează pe copii că nu e nici o deosebire între acest fel de
petrecere şi traiul cel păcătos, spre care vrea să-i împingă:
„Celibatul se referă atît la persoanele care nu au relaţii intime cu alte
persoane, cît şi la partenerii care locuiesc în menaje separate. El a devenit
astăzi o opţiune de viaţă sau o perioadă de aşteptare între două legături sau
o adevărată „sihăstrie”. Jean Baecher36 (CCI7).
Cartea de învăţătură dă de înţeles că înmulţirea negrăită a păcatului cel omorîtor
de suflet şi de trup e una din însuşirile lăudabile ale „civilizaţiei”, pilda de urmat fiind
ca întotdeauna Vavilonul cel mare american, cu ale sale turnuri:
Celibatul a început să se extindă rapid după 1970. În unele societăţi
ponderea lui s-a dublat în decurs de 20 de ani (SUA, Europa de Vest); 50%
din populaţia cartierelor centrale ale New York-ului este reprezentată de
celibatari (CCI7).
Şi numaidecît şcolarul e ispitit de-a dreptul să se gîndească la o astfel de vieţuire:
Care e opinia voastră? De ce unii tineri preferă azi celibatul? Care ar fi
avantajul lui? Dar dezavantajul? (CCI7).
Întrebările acestea cu tîlc deschid larg în faţa copilului poarta vieţuirii fără căpătîi.
Mai e vorbă care e folosul acestui fel de trai? „Libertatea” de a nu da socoteală
nimănui, de a face „ce vrei”, la care visează orice tînăr, luptat fiind de ispitele vîrstei!
36 Dînşii se joacă nu numai cu sufletele celor mici dar şi cu cuvintele, fiindcă „becher” înseamnă chiar celib, om
necăsătorit!
24
Mai departe, celor se tem de singurătate şi le e neplăcut gîndul „celibatului”,
întunecatul pedagog le aruncă nada concubinării37, care în lexiconul intelectualdemocratic
poartă numele de însoţire „consensuală”; el îi înşeală pe şcolari de la
început, învăţîndu-i că între concubinaj şi căsătorie nu e nici o deosebire, amîndouă
fiind la fel de lăudabile:
Cuplul consensual nu se deosebeşte prea mult de familia nucleară obişnuită.
el are aceleaşi funcţii şi se confruntă cu aceleaşi probleme cu care se
confruntă cuplurile căsătorite, doar că nu şi-a oficializat relaţia printr-un
act de căsătorie (CCI7).
Care căsătorie însă? Cea încheiată - printr-un act „oficial” (adică birocratic),
printr-un contract - în faţa ofiţerului stării civile, înfăşurat într-o panglică tricoloră?
Cu adevărat, aceasta e acelaşi lucru cu împreună-curvirea liberă! Dar copilul nu poate
deosebi între „căsătoria civilă” şi Sfînta Cununie, şi nici nu trebuie; ceea ce i se cere e
să primească gîndul că vieţuirea curvească e totuna cu aceea cinstită, păcatul – cu
fapta bună, minciuna – cu adevărul, răul – cu binele, şi tot aşa. Ce-i rămîne e ispita de
a petrece şi el într-o nesimţită şi paşnică împreună-păcătuire, de tot sau doar pentru
răstimpul unui număr necunoscut de „căsătorii de probă”:
Coabitarea consensuală poate fi un stil de viaţă rezultat dintr-o opţiune de
lungă durată (chiar definitivă) sau poate fi o etapă premergătoare
căsătoriei. Cea de-a doua alternativă exercită o mare atracţie asupra
tinerilor, deoarece se presupune că le oferă şanse mai mari de alegere a
partenerului potrivit (CCI7).38
Tot căutîndu-şi „partenerul potrivit” - sau, cum se zice mai la ţară „jumătatea” ori
„soarta” – tinerii o ţin într-o necurmată curvie poli şi antro-gamică, pierzîndu-şi cu
desăvîrşire şi viaţa aceasta şi pe aceea viitoare!
Apoi, şcolarilor li se dă ca pildă a traiului „modern” însăşi familia destrămată,
familia fără cămin şi fără rost, în care soţii sînt doar robi ai aşa-zisului „sistem
economic”:
Un alt tip de familie întîlnită în societatea actuală este familia migrantă, cînd
soţii lucrează şi locuiesc în localităţi diferite, dar se vizitează periodic. ea
este determinată de situaţia în care soţii nu pot găsi locuri de muncă
conform dorinţelor lor în aceeaşi localitate (CCI7).
Aşa este: o neînchipuită amăgire drăcească, uneltită cu mare grijă, îi face pe
oameni să-şi părăsească obîrşia şi rosturile şi să pribegească după un „mai bine”
înşelător. Vînturarea familiilor şi a noroadelor, spulberarea lor din loc în loc e iarăşi
un vădit semn apocaliptic.
În sfîrşit, lecţia ajunge să tragă încheierile, atingîndu-şi şi ţinta ascunsă pînă
acum, după cum vom băga numaidecît de seamă:
Dacă altădată cuplul consensual, celibatul, căsătoriile fără copii, cuplurile
de homosexuali erau percepute de societate ca fenomene deviante şi erau
37 „Con-cubinajul” se tălmăceşte „culcare împreună”, altfel zis „căsătorie nelegitimă” sau „nelegiuită”, curvie împreună
cu o aceeaşi persoană.
38 Cu ceva timp în urmă se vorbea în Parlament despre legiferarea concubinajului pe un răstimp hotărît, chipurile pentru
a preveni certurile asupra bunurilor dobîndite împreună de cei doi curvari; de fapt, scopul e şi în acest caz schimbarea
fărădelegii în lege.
25
condamnate, astăzi ele sînt tolerate, acceptate ca modele alternative de viaţă
de tot mai mulţi oameni (CCI7).
Asta era!: îndreptăţirea - în numele „toleranţei”39, a păzirii „libertăţii” celorlalţi -
nu numai a tuturor blestemăţiilor celor după fire, dar mai cu seamă a celor împotriva
firii, care nu fac altceva decît să ucidă şi insul, şi obştea în întregul ei.
Vedeţi filosofie drăcească? - ce vîră în mintea copiilor gîndul că nelegiuirile
trupeşti - odată ce se înmulţesc într-atît încît să nu mai poată fi stăpînite,
„democratizîndu-se” adică - se schimbă în „fapte bune”, „civilizate”! De aceea, peste
tot se propovăduieşte – şi pe bună dreptate - legătura dintre sodomie, ca şi chip al
„toleranţei”, şi democraţie, care e cu adevărat înjugarea satanocraţiei cu pornocraţia.
Astfel, Cultura civică de a 7-a e îmbibată de vorba „accept”, acesta fiind - nu
întîmplător - chiar numele unui puternic aşezămînt internaţional luptător pentru
„drepturile” sodomiţilor şi gomoriţilor.
Trecînd la Cultura civică de a 8-a, încă din primele pagini aflăm ce este
Pluralismul – presupune recunoaşterea diferenţelor socio-culturale, precum
şi condiţii pentru menţinerea şi afirmarea acestor diferenţe. Oamenii sunt
diferiţi, au interese, nevoi, valori, opinii şi aspiraţii diferite. Ei […] nu
trăiesc aceleaşi experienţe sociale. Într-o societate democratică diversitatea
este acceptată şi respectată. (CCI8)
Pagina este garnisită cu foto: Marşul feministelor la New York (1970), pentru a
afla şi noi de unde ni se trage emanciparea muierii. Noua societate-model legalizează
şi impune diversitatea sexuală şi confesională, contrar principiilor democratice cu
care se laudă. Acestea sunt schimbările Renaşterii şi Iluminismului românesc -
revoluţia curvească de cucerire a libertăţii, egalităţii şi fraternităţii mădularelor celor
de ruşine, unde patriotismul este totuna cu integrarea europeană (p.108), libertatea
„cuplului” se poate pretinde pervers acum în „intimitate” (p.36), unde modele ale
gîndirii sociale sunt Montesquieu (p.29) şi J-J. Rousseau (p.81) iar ale vieţuirii -
clanul surîzătoarelor personaje din Dallas (p.90), totul pe fundalul trufaşei Statui a
Libertăţii (p.55) – în amalgamul babilonic ce se doreşte a fi numit progres.
Iar pentru ca elevul-cetăţean să se încredinţeze de frumuseţea unei asemenea
vieţuiri „evoluate” împreună cu cei de aceeaşi parte, şi să viseze la libertatea ei,
Educaţia plastică de clasa a 7-a îi pune sub ochi cîteva tablouri ce înfăţişează raiul
sodomiţilor şi al lesbienelor.
Unul e Baia lui Cezanne (EDP7), în care vedem un „grup alternativ” de
„prieteni” scăldîndu-se într-un fel de lac, veseli de bucuria goliciunii în mijlocul
naturii. Planul apropiat e ocupat de trei inşi care stau – firesc pentru ei – cu spatele,
arătîndu-ne dosurile bombate (de la bombă) mai mult sau mai puţin femeieşti. În
planul doi - alte trupuri în mişcare: aleargă, înoată, se zbenguiesc. Parcă ar fi în
iezerul cel de foc, doar că sînt fericiţi.
Aceeaşi temă o au şi picturile lui Fragonard: Femei îmbăindu-se şi Cascadă în
pădure (EDP7), care îl smintesc însă pe copil cu priveliştea „intimităţii” dintre
muieri, toate numai cărnuri şi mulţumire feministă.
În acest loc e de trebuinţă să ne oprim, pentru a vorbi mai multe despre grozăvia
împreunărilor nefireşti. De ce sînt acestea atît de cumplite, încît doar gîndul la ele
39 De unde şi mai vechea denumire a caselor de curve: „case de toleranţă”.
26
întunecă şi zdruncină mintea? Pentru că sodomia şi gomoria tăgăduiesc însăşi firea
omului, pe care îl desfiinţează, prin asta ridicîndu-se totodată împotriva Ziditorului a
toate, Care, în purtarea Sa de grijă, bărbat şi femeie a făcut şi i-a binecuvîntat şi le-a
pus numele: Om, în ziua în care i-a făcut (Facerea 5:2).
Avem a ne pătrunde de acest adevăr de căpetenie, uitat cu totul azi de întreaga
lume: omul nu e bărbat sau femeie, ci bărbat şi femeie, o singură fire. Părinţi cei
sfinţi au tîlcuit luminat Sfîntul Ambrozie al Mediolanului scrie: „Femeia a fost făcută
din coasta lui Adam. Ea nu a fost făcută din acelaşi pămînt din care a fost el plăsmuit,
ca noi să putem înţelege că firea trupească a bărbatului şi femeii este aceeaşi, şi că
este o singură obîrşie a înmulţirii neamului omenesc. Din această pricină nici nu s-a
făcut bărbatul odată cu femeia, nici s-au făcut la început doi bărbaţi şi două femei, ci
întîi un bărbat şi apoi o femeie. Dumnezeu a voit ca firea omenească să fie aşezată ca
una. Astfel, încă de la începerea stirpei omeneşti, El a alungat putinţa să se ivească
mai multe firi osebite. Cugetă că n-a luat o parte din sufletul lui Adam, ci o coastă din
trupul lui, adică nu suflet din suflet […]”40, ceea ce a şi făcut cu putinţă împreunarea
firească într-un singur trup, (Facerea 2:24), după cum zice chiar Adam: Iată, aceastai
os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este
luată din bărbatul său (Facerea 2:23).
De unde Sfîntul Ioan Hrisostom trage frumoasa încheiere pe deplin lămuritoare
„că se află oarecare dragoste încuibată în fire şi, tăinuindu-se de noi, uneşte trupurile
acestea. Pentru aceasta şi, dintru început, din bărbat: muierea; şi, după aceea, din
bărbat şi muiere: bărbat şi muiere!“41
Stricarea acestei rînduieli întemeietoare a însăşi fiinţării noastre, folosirea unor
mădulare în alte scopuri decît acelea pentru care au fost ele lăsate, dezvăluie deplina
răzvrătire nebunească a omului, care năzuieşte a se lepăda de sine şi de Făcătorul său,
schimbîndu-se în diavol. De aceea, măcar că se săvîrşesc în trupul omenesc, păcatele
împreunărilor împotriva firii nu sînt doar trupeşti şi nici omeneşti, ci desăvîrşit
satanice!
Pentru a înţelege că nici un alt păcat nu a clătinat aşa de tare aşezarea lumii, să ne
aducem aminte atît chipul în care au fost pedepsiţi Sodomenii şi Gomorenii cei vechi,
nimiciţi cu desăvîrşire laolaltă cu cetăţile lor, dar mai cu seamă negrăitul fapt că,
luînd înfăţişarea celor Trei Bărbaţi care au poposit la Avraam şi la nepotul său Lot,
Însuşi Dumnezeu cel în Treime slăvit S-a pogorît atunci pe pămînt, printre oameni,
pentru a duce chiar El la capăt osînda. Cu frică şi cu cutremur, să ne amintim ce a
urmat:
Zis-a deci Domnul: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor
cumplit de greu” (Facerea 18:20). Atunci, Domnul a slobozit peste Sodoma şi
Gomora ploaie de pucioasă şi foc din cer de la Domnul. Şi a stricat cetăţile acestea,
toate împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi toate plantele ţinutului aceluia
(Facerea 19:24, 25).
De aceea, şi mai tîrziu, pînă la Întruparea Mîntuitorului Hristos, Legea a fost aşa:
De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amîndoi au făcut nelegiuire şi să
se omoare, că sîngele lor asupra lor este (Leviticul 20:13).
40 Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi Omul începuturilor, Ed. Sofia.
41 Sfîntul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Ed. IBMBOR.
27
Chiar în Legea cea Nouă, sodomia a fost pedepsită cu înfricoşătoare străşnicie.
Astfel, Sfîntul Nil Izvorîtorul de Mir (+1651) povesteşte amara pătimire a unui Sfînt
Servie; bănuit fiind că s-ar fi smintit de oarecari gînduri sodomiceşti, acesta a fost
pedepsit după porunca dată de arhiereul locului, care i-a grăit după cum urmează:
„Pentru că tu te-ai rănit şi te-ai omorît sufleteşte din vorbirea cu acel tînăr, vreau
să se omoare şi necuratul tău trup. Şi degrabă a poruncit să se sape o groapă şi să-l
îngroape în picioare pînă la piept, şi să arunce înaintea lui şi necuratele bucate pe care
le-a gătit şi să arunce şapte cofe cu apă, ca să se împută precum s-a împuţit şi el cu
sodomicească vorbire. Iar trupul cel rămas afară să-l ungă cu balegă de bou şi obrazul
să-l spoiască cu balegă de om, pentru îndulcirea sodomiceştilor gîndiri. Şi mîinile să
le lege înapoi şi să spună la biserică să vină toţi oamenii ca să-l scuipe, şi nimeni să
nu îndrăznească să-i vorbească, ca unui necurat ce este. Şi au făcut slujitorii toate cîte
le poruncise.”42
Ce ar zice despre toate astea sinedriul antihristic şi sodomit al Europei împreună
cu toţi umaniştii? Ştim ce: ar striga vorbe fără şir împotriva dreptei-credinţe şi a
Bisericii lui Hristos, văzută ca barbară şi ucigaşă de oameni. Ce arată însă
pilduitoarea păţanie a nevinovatului Sfînt Servie? Că ispăşirea fie şi numai a gîndului
de sodomie e nespus de grea, păcatul acesta despărţindu-l pe om desăvîrşit de
Dumnezeu, lipsindu-l de apărarea şi întărirea Sfîntului Duh şi dîndu-l cu totul
diavolului, după cum învaţă Sfîntul Nil:
„Această blestemată sodomie a depărtat pe oameni de la frica lui Dumnezeu şi
de la Darul Lui şi de la darurile Sfîntlui Botez.”43
În sfîrşit, pentru cei care, în locul groazei şi scîrbei, încă mai au oarecare
„toleranţă” umanistă faţă de săvîrşitorii sodomiei, vom adăuga că aceasta e atît de
urîcioasă şi de urîtă de Dumnezeu, încît îi cutremură şi pe înşişi diavolii! Iată în
această privinţă înfricoşătoarele descoperiri ale aceluiaşi Sfînt Nil „despre urîtul păcat
şi urgisita muncă a sodomitenilor”:
„Cînd pîngăriţii draci îndeamnă şi supără firea oamenilor spre lucrul cel păgînesc
al sodomiei, mult se nevoiesc pînă să-i aducă pe ticăloşii oameni spre lucrarea acestui
urît păcat. Atunci se tem de a sta înaintea lor în vremea lucrării păcatului. Că întîi
seamănă gîndurile cele spurcate şi aprind spre libov, şi cînd fac învoire şi vin spre
lucrare, atunci întinaţii draci fug îndată de la sodomiteni. Că mai bine să se
prăpădească de pe faţa pămîntului şi să se mistuiască în muncile iadului, decît să se
găsească înaintea lor cînd se lucrează sodomia. Şi de altă frică nu se tem, cît se tem
de cumplitul foc şi muncă ale sodomitenilor, însă pentru ce? Fiindcă nici un om nu
cunoaşte acea cumplită muncă şi văpaie a sodomitenilor, fără numai dracii o văd şi se
înfricoşează, care este mai cumplită decît toată altă muncă şi foc al iadului. Pentru
aceea se deosebesc şi fug, nu cumva îi va urgisi Dumnezeu ca cei ce sînt voitori şi
îndemnători ai fărădelegii lucrării acesteia, şi să se osîndească mai înainte de vremea
osîndirii lor în focul osîndirii sodomitenilor.”44
42 Viaţa şi învăţăturile Sfîntului Nil Izvorîtorul de Mir.
43 Idem.
44 Ibidem. De unde vedem că am ajuns la sfîrşitul veacurilor, cînd, după o proorocie a Sfîntului Nil, „oamenii se vor
face mai răi ca dracii”.
28
Să venim însă iarăşi la nelegiuitele manuale, care ne spurcă copiii precum nici
turcii n-au făcut-o: căpcăunii aceia se mulţumeau doar cu cîteva sute de băieţi şi fete
pe an, pe cîtă vreme balaurul şcolii îi înghite pe toţi, stricîndu-le mintea cu nebunia
„alternativei” de vieţuire împotriva firii şi a lui Dumnezeu. Fiindcă prin şcoală - şi la
noi, ca şi în „Europa” - satana şi ai săi închinători pun în lucrare politica Statului de
sodomizare şi gomorizare din copilărie a întregii turme democratice!
Trebuie să înţelegem bine că pornopedagogia are datoria de a pricinui şi la noi o
„revoluţie sexuală” care să ne ducă pe cele mai înalte piscuri ale „progresului”,
alături de „ţările avansate”. Să ne gîndim că, în România – încă botezată şi înapoiată
rău, abia învăţînd să-şi îmbrace „prezervativul” la vreme - fărădelegile acestea
strigătoare la cer pe care le-am pomenit sînt doar „acceptate”, pe cînd Apusul apostat
- în turbatul său dor de iad, în drăceasca sa ură împotriva Dumnezeului tuturor - a
legiuit nu doar împreunarea, ci şi „căsătoria” bărbaţilor cu bărbaţi, a femeilor cu
femei, „căsătoria în grup” („familia lărgită”) precum şi „căsătoria” cu animale45, iar
acum se străduiesc să „legalizeze” incestul.46
Iată dar care sînt roadele libertăţii trupeşti, de care sîntem îndemnaţi a ne
împărtăşi şi noi: nepovestite blestemăţii şi pîngăriri ale chipului lui Dumnezeu şi ale
trupului, care ar fi trebuit să fie vas al Duhului Sfînt! Ele vin şi încununează
milenarele sforţări antihristice ale marii curve apocaliptice poreclită „Europa”.
Căci legiuirea şi predanisirea tuturor nelegiuirilor trupeşti drept „fapte bune” sînt
urmarea şi răsplata trufiei raţionalistului Apus eretic, ale umanismului evoluţionist şi
liberal al zisei „Europe” - care s-a lepădat de Dumnezeu şi s-a întors la idolatria
păgînească, precum cîinele la vărsătura sa – împlinindu-se în acest chip Scripturile,
după cuvintele prooroceşti ale de Dumnezeu insuflatului Apostol:
Pentru că, cunoscînd pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au
mulţumit, ci s-au rătăcit în gîndurile lor, şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat.
Zicînd că sînt înţelepţi, au ajuns nebuni. De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după
poftele inimilor lor, ca să-şi pîngărească trupurile lor între ei, ca unii care au
schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în
locul Făcătorului, Care este binecuvîntat în veci. Amin!
Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au
schimbat fireasca rînduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsînd
rînduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii,
bărbaţi cu bărbaţi, săvîrşind ruşinea şi luînd cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor.
Şi, precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a
lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine (Romani 1:21, 22, 24-
28).
Cu adevărat, Europa a umplut măsura blestemăţiilor, şi ei i se potrivesc desăvîrşit
mustrările Dumnezeului nostru, Care grăieşte aşa:
45 Păcat strigător la cer, pedepsit de asemenea cu moartea de Legea cea Veche, care spune limpede: Cel ce se va
amesteca. cu dobitoc să se omoare şi să ucideţi dobitocul.
Dacă femeia se va duce la vreun dobitoc ca să se unească cu el, să ucizi femeia şi dobitocul să se omoare, că sîngele
lor este asupra lor (Leviticul 20:15, 16).
46 Semn apocaliptic prevestitor al venirii lui Antihrist.
29
Sora ta cea mai mare este Samaria [cetatea relei-credinţe, n. m.] [...]. Iar sora ta
cea mai mică [...] este Sodoma cu fiicele ei.
Tu însă n-ai mers nici măcar pe căile lor şi nici măcar la urîciunile lor nu te-ai
mărginit; aceasta ţi s-a părut puţin; tu te-ai arătat mai stricată decît ele în toate căile
tale. Viu sînt Eu – zice Domnul Dumnezeu; Sodoma, sora ta, n-a făcut nici ea, nici
fiicele ei, ce-ai făcut tu şi fiicele tale (Facerea 19:46-48).
Păgînii vor avea o soartă mai uşoară decît „evoluaţii” europeni, care – să nu uităm
– au fost totuşi creştinaţi! Acestei Europe care, după toate bunătăţile primite, s-a
lepădat de El, îi prooroceşte Mîntuitorul cu însăşi gura Sa cea nemincinoasă:
Pînă la iad te vei coborî. Căci de s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în
tine, ar fi rămas pînă astăzi. Dar zic vouă că pămîntului Sodomei îi va fi mai uşor în
ziua judecăţii decît ţie (Matei 11:23, 24).
Aceeaşi urgie ne aşteaptă negreşit şi pe noi, botezaţii ortodocşi, cei ce - deşi nu
puţini umblăm la biserică, ne spovedim şi ne împărtăşim – am lepădat legile
Dumnezeu-omului şi le-am primit, precum se vede, pe cele ale satanei, aduse de
„omul alb” euro-atlant, cel mai înfricoşător sălbatic al tuturor vremurilor, care –
pasămite - vrea să ne scoată din întunericul necunoştinţei şi să ne mîntuiască întru
umanism, învăţîndu-ne „libertatea” gîndirii şi a vieţuirii „civilizate”!
Băgaţi de seamă cît de limpede îi înfăţişează cuvîntul Sfîntului Apostol Petru pe
europenii ce ne subjugă trăgîndu-ne de la slujirea lui Hristos-Dumnezeu spre
smintelile lor păgîneşti:
Ei sînt cei ce umblă după îmboldirile cărnii, în pofte spurcate, şi dispreţuiesc
domnia cerească. Îndrăzneţi, îngîmfaţi, ei nu se cutremură să hulească măririle (din
cer), avînd ochii plini de pofta desfrînării şi fiind nesăţioşi de păcat, ei amăgesc
sufletele [noastre] cele nestatornice [în credinţă]; inima lor e deprinsă la lăcomie şi
sînt fiii blestemului.
Aceştia sînt izvoare fără de apă şi nori purtaţi fără de furtună, cărora li se
păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns, Căci, rostind vorbe trufaşe şi
deşarte, ei momesc întru poftele trupului, cu desfrînări, pe cei care de abia au scăpat
de cei ce vieţuiesc în rătăcire (2 Petru 2:10, 14, 17, 18)
Pe noi adică ne momesc, care am scăpat pînă acum de toţi păgînii, ereticii,
necredincioşii şi ateii tăbărîţi asupra noastră! Dar fiţi cu luare aminte la ce urmează,
mai cu seamă la cum e dată în vileag „libertatea umanistă”:
Ei le făgăduiesc [nouă, ortodocşilor] libertate, fiind ei înşişi robii stricăciunii,
fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpîneşte (2 Petru 2:19)
Ucenicii satanei ştiu că dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin
cunoaşterea Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în
acestea, [creştinii] sînt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decît cele dintîi.
Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decît, după ce au
cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfîntă, dată lor.
Cu ei s-a întîmplat adevărul din zicală: Cîinele se întoarce la vărsătura lui şi
porcul scăldat la noroiul mocirlei lui (2 Petru 2:20-22).
Întocmai aşa am făcut! Odată cu revoluţia din ’89, ne-am repezit să primim şi să
săvîrşim toate păgînătăţile trupeşti ale celor nebotezaţi, lepădîndu-ne astfel de Sfîntul
Botez (măcar că am început să umblăm la biserică!).
30
Să ne amintim că cele dintîi lucruri pe care le-am cerut în decembrie 1989 au fost:
multă televiziune „occidentală” curvească şi libertatea la fel de „occidentală” de a ne
ucide pruncii pentru a curvi nestingheriţi, după teroarea moralist-ruşinoasă şi antiavortivă
la care ne supusese Ceauşescu vreme de un sfert de veac.47
Au trecut de atunci 17 ani, şi din pămînt strigă asupra noastră sîngele a 17
milioane de nevinovaţi smulşi din pîntece, la care se adaugă mulţimea celor neînscrişi
în catastifele abatoarelor de oameni numite „spitale” (de la „ospitalitate”), la care se
adaugă încă toate sufletele acelora omorîţi cu pilule încă din „ou”, un neam întreg
pentru care nu este mîntuire!
De aceea, parcă înainte-văzîndu-ne în Duhul, Sfîntul Împărat şi Prooroc David cu
adevărat înainte-grăieşte şi despre noi, creştini lepădaţi de Evanghelie şi de Hristos,
atunci cînd povesteşte:
Şi s-au amestecat între păgîni, şi au deprins lucrurile lor. Şi au jertfit pe fiii săi şi
pe fetele lor dracilor. Şi au vărsat sînge nevinovat, sîngele fiilor şi al fetelor [...], şi sa
omorît pămîntul întru sîngiuri. Şi s-au spurcat faptele lor, şi au curvit întru
izvodirile lor (Psalm 105: 35, 37-39).
Apoi, pe lîngă aceste nenumărate ucideri, democraţia şi „civilizaţia” mădularelor
de ruşine a dus la dărîmarea aşezămîntului familiei, printr-un şir necurmat de
divorţuri; la potopul curviilor, prea-curviilor şi însoţirilor în afara Bisericii; la
deschiderea mai mult sau mai putin pe faţă a caselor de curve; la înflorirea
pornografiei televizate şi tipărite; la legiuirea sodomiei şi la îngăduirea stricării de
copii; în sfîrşit, la predanisirea tuturor acestor fărădelegi prin şcoală, România
ajungînd şi ea un iad al „civilizaţiei”, după pilda prea-păgînilor europeni cărora neam
alăturat, împlinind cuvîntul Proorocului Împărat Solomon, ce ne înfăţişează aşa:
Şi nici viaţa, nici căsătoriile nu le mai păzeau curate, ci unul pe altul [...] îl
batjocorea prin desfrînare. Toate se învălmăşesc [...] în furtişag şi vicleşug, în
stricăciune şi necredinţă [...], în pîngărirea sufletelor şi răsturnarea trupeştilor
nevoi, în tulburarea căsătoriilor, şi curvie şi dezmăţ sub ochii tuturor (Cartea
înţelepciunii lui Solomon 14:24-26).
Asemeni celui dintîi norod ales al puţin-credincioşilor şi nerecunoscătorilor Iudei,
şi noi, Creştiinii români, am ajuns să călcăm în picioare desăvîrşit poruncile
Domnului şi Dumnezeului nostru, Care, după ce osîndeşte cumplit toate păcatele
curviei, grăieşte aşa:
„Eu sînt Domnul Dumnezeul vostru" (Leviticul 18:30). „Să nu vă întinaţi cu
nimic din acestea, că cu toate acestea s-au întinat păgînii, pe care Eu îi izgonesc
dinaintea feţei voastre48 (Leviticul 18:24).
ŞI: „Să nu umblaţi după obiceiurile noroadelor [...], că ele au făcut acestea toate
şi M-am scîrbit de ele” (Leviticul 20:23). „Că s-a întinat pămîntul şi am privit la
nelegiuirile lor şi a lepădat pămîntul pe cei ce trăiau pe el” (Leviticul 18:25).
47 În zilele drăceştii înşelări, filmul revoluţiei în direct de la TVR Liberă - puşcături, sînge, strigăte şi lacrimi – era
împletit cu „Lambada”, curvescul dans cîntat brazilian, care întrerupea batjocoritor „drama” cel puţin o dată pe ceas,
mereu şi mereu.
48 În trecut, pentru curăţenia trupească şi evlavia pe care o aveam, într-adevăr Dumnezeu i-a alungat de la faţa noastră
pe toţi păgînii care au încercat să ne înghită, fie ei apuseni sau răsăriteni. Aşa înţelegem cum de am rămas vii după
încercări care ar fi pierdut neamuri nespus mai puternice.
31
În sfîrşit, ascultaţi prevenirea Făcătorului, Stăpînului şi Judecătorului a toate, şi
luaţi seama cît de aproape sîntem de pieirea desăvîrşită:
„Deci păziţi poruncile Mele şi să nu umblaţi după obiceiurile urîte, [...] nici să vă
întinaţi cu ele” (Leviticul 18:30), „ca nu cumva să vă lepede şi pe voi pămîntul, cînd
îl veţi întina, cum a aruncat el de la sine pe popoarele care au fost înainte de voi”
(Leviticul 18:28).
Puţin ne mai lipseşte ca să fim asemeni Europenilor, Americanilor şi tuturor
celorlalte neamuri - fie apostate, fie necredincioase şi păgîne - şi să ne lepede
pământul la grămadă cu ele! Iar împlinirea aceastei lipse e tocmai menirea şcolii
revoluţionar-democratice, care sileşte noile generaţii să-şi însuşească în chip firesc
toate nefireştile blestemăţii!
Cum ne vom lămuri în capitolul despre revoluţie, vieţuirea „raţională” înseamnă
punerea în lucrare a aşa-zisei „libertăţi” a omului de a se folosi în toate împrejurările
de „drepturile” pe care singur şi le dă, atunci cînd crede de cuviinţă.
Aşa şi aici: întreaga propovăduire a îndrăcirii spre curvie se ţese în jurul
„dreptului” omului de a se sluji cum vrea de trupul său, în numele sacrei „libertăţi”.
Gîndul acesta străbate nevăzut toate cele tîlcuite pînă acum, dar sînt locuri unde e
rostit de-a dreptul, precum citim în Educaţia civică de a 8-a:
Orice persoană dispune de ea însăşi, de corpul său [...] (CCI8).
Filosofia „libertăţii”, minciuna care a preschimbat lumea toată în iad pămîntesc, e
neînchipuit de amăgitoare, urmărind tocmai înrobirea minţii faţă de trup, adică
desfiinţarea darului dumnezeiesc al adevăratei libertăţi, ce e chiar una din strălucirile
„chipului lui Dumnezeu” în sufletul omului.
Pedagogia antihristică predaniseşte tot ce poate fi mai departe de libertate: anume
sub-dobitoceasca vieţuire glandulară, închinarea la propriul mădular al înmulţirii,
ajuns idol, precum la nebunii Inzi, ale căror femei îl sărbătoresc pe „zeul falus”,
cioplit uriaş şi purtat pe străzi în alaiuri drăceşti.
Dacă nu vrem să ne osîndim copiii şi pe noi înşine la pierzarea cea de tot, avem ai
ţine departe de învăţătura satanicească, punîndu-le în faţă nemincinosul cuvînt al
Sfîntul Apostol Pavel, care, insuflat de Duhul cel Sfînt, îi lămureşte desăvîrşit ce
înseamnă a fi liber în Domnul, şi cum se cuvine a ne folosi de trupurile noastre.
Dumnezeiescul Apostol începe chiar de la libertatea „manifestării intimităţii”,
zicînd: Toate îmi sînt îngăduite – pentru ca numaidecît să adauge: dar nu toate îmi
sînt de folos. Toate îmi sînt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva (1 Corinteni
6:12).
Ce „raţiune”, ce „libertate” poate fi în a-ţi face voia de a te lăsa stăpînit de
mişcarea sîngelui, de simţirile trupeşti?
De aceea cuvîntătorul de Dumnezeu porunceşte hotărît:
Zic dar: În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului. Căci trupul pofteşte
împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul
altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi. Iar faptele trupului sînt cunoscute, şi ele sînt:
preacurvie, curvie, necurăţie, destrăbălare, (Galateni 5:15, 17, 19). Deci să nu
împărăţească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui
(Romani 6:12).
32
Mai departe, purtătorul de Dumnezeu preîntîmpină blestematul îndemn „liberal”
de a ne întina trupul curveşte, în numele drăcescului „drept de proprietate”, învăţînd
că:
Bucatele sînt pentru pîntece şi pîntecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi
pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru curvie, ci pentru Domnul, şi Domnul
este pentru trup (1 Corinteni 6:13).
Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfînt care este în voi, pe care-
L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sînteţi ai voştri? (1 Corinteni 6:19).
Cum aşa?
Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în
duhul vostru, care sînt ale lui Dumnezeu (1 Corinteni 6:20).
„Aceasta aduce aminte de mărimea facerii de bine şi de chipul mîntuirii, arătînd
că, după ce ne-am înstrăinat, am fost cumpăraţi. Şi nu simplu, ci cu preţ.”49 Iar preţul
a fost înfricoşat: Precuratul şi Preascumpul Sînge al Dumnezeului-om, care ne-a
răscumpărat din robia satanei. De atunci, noi sîntem iarăşi ai lui Dumnezeu, cu trupul
şi cu sufletul nostru, parte a trupului Bisericii, al cărei cap este Însuşi Hristos-
Dumnezeu. Vedem dar că după jertfa Mîntuitorului şi după întemeierea Bisericii
Sale, „păcatul curviei a dobîndit o nouă greutate, fiindcă trupurile omeneşti au
dobîndit o nouă vrednicie. Ele s-au făcut mădulare ale trupului lui Hristos, şi
călcătorul curăţiei necinsteşte de acum pe Hristos, strică unirea cu El.”50
Ştiind acestea, putem înţelege deplin mustrarea Apostolului:
Au nu ştiţi că trupurile voastre sînt mădularele lui Hristos? Luînd deci
mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei curve? Nicidecum!
Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de curvă este un singur trup cu ea? „Căci vor fi -
zice Scriptura - cei doi un singur trup". Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh
cu El (1 Corinteni 6:15-17).
Se cuvine aici să ne adîncim în taina căreia îi sîntem părtaşi şi să ne pătrundem de
un adevăr pe care îl uităm prea-adesea: odată intrînd în Biserică, prin baia Botezului,
noi am murit cu trupul, adică cu ale sale patimi, pentru a învia duhovniceşte în
Hristos. Recăderea în trup, reînvierea patimilor acestuia înseamnă o lepădare de
Taina Sfîntului Botez ce ne robeşte din nou satanei şi a trupului. Şi pentru pricina
aceasta, e vădit că libertatea înseamnă a nu face voia trupului, ci pe aceea a lui
Dumnezeu; a nu căuta bunăstarea trupească, ci sfinţirea şi petrecerea în bucuria
slavei lui Hristos-Dumnezeu, cum sîntem învăţaţi luminat:
Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află
Hristos, şezînd de-a dreapta lui Dumnezeu; cugetaţi cele de sus, nu cele de pe
pămînt; Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu.
Iar cînd Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El,
vă veţi arăta întru slavă.
Drept aceea, omorîţi mădularele voastre, cele pămînteşti: curvia, necurăţia,
patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli, pentru care vine mînia lui
Dumnezeu peste fiii neascultării (Coloseni 3:1-6).
La care Sfîntul Ioan Gură de Aur aduce şi el lămurirea:
49 Sfîntul Ioan Gură de Aur, Tîlcuiri la Epistola întîi către Corintheni, Ed.Sofia, 2003.
50 Sfîntul Ignatie B, Experienţe …, op.cit.
33
„Fiindcă nu ai stăpînire peste trup întru poftele cele rele, ci numai întru acelea ce
porunceşte Dumnezeu”51. Iar voia lui Dumnezeu – în cuvintele Apostolului - aceasta
este: sfinţirea voastră; să vă feriţi de curvie, ca să ştie fiecare dintre voi să-şi
stăpînească vasul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei, cum fac neamurile,
care nu cunosc pe Dumnezeu. (1 Tesaloniceni 4:3-5).
Pentru toate aceste pricini, dumnezeiescul Sfînt Pavel strigă cu tărie să ne păzim
nespurcat vasul trupului:
Fugiţi de curvie! Orice păcat pe care-l va săvîrşi omul este în afară de trup. Cine
se dedă însă curviei păcătuieşte în însuşi trupul său (1 Corinteni 6:18).
Stih pe care Sfîntul Ioan Hrisostom îl tîlcuieşte aşa: „Decît curvarul nimic nu este
mai rău, că la curvie tot trupul întreg se face spurcat. Căci ca şi cum ar fi căzut într-un
cazan de necurăţenie şi s-ar fi afundat în spurcăciune, aşa se amestecă.”52
Aşadar, toate răutăţile curveşti sînt îndreptăţite atît de „legea” firii, cît şi de aceea
a „libertăţii”. Deasupra tuturor însă e o alta: legea „iubirii”, ce trece peste toate şi
căreia i se supun toate: cad copiii în curvie? – din „iubire” se întîmplă; îşi părăsesc
bărbaţii şi femeile familia şi fug cu alţii? – n-o fac de voia lor, ci din „iubire”; ajung
îndrăciţii şi scîrbavnicii să se împreuneze parte bărbătească cu parte bărbătească şi
parte femeiască cu parte femeiască, sau să se împerecheze între rude, sau cu animale?
– dacă „se iubesc”, ce însemnătate mai au opreliştile puse în cale de soartă?
Din primii ani de şcoală, educaţia umanistă se străduieşte prin toate mijloacele săi
împătimească pe copii întru patima „iubirii” trupeşti, precum se va vedea
numaidecît.
51 Sfîntul Ioan Gură de Aur, Omilii …, op.cit.
52 Idem.
34
VI
Curvia - idolatrie a "iubirii" trupesti
„Raţiunea” umanistă îşi îngăduie o îndreptăţire sentimentală a curviei dospită
într-o latură „iraţională”, „tainică”: acesta e „spiritul”. Pentru ce avem de priceput
aici, destul este a zice că „spiritul” e duhul cel necurat cuibărit nu numai în carne şi în
sînge, ci şi în inimă. Tulburarea părut-bună şi plăcut-dureroasă pe care o stîrneşte el
în suflet a ajuns să fie cunoscută cu numele de „sentiment”, „afect”, care nu e nimic
altceva decît simţămîntul păcătos, ori patima sufletească.
Pînă acum, manualele l-au pregătit pe şcolar doar pentru patima trupească,
văzută, a curviei, poreclită „instinct”; acum, ele îşi desăvîrşesc predania, învăţîndu-l
să-şi stîrnească singuri şi patima sufletească, curvia subţire din inimă, nevăzută,
putînd nici să nu ducă totdeauna la împreunare. Căci i se zice:
Vei descoperi că instinctul sexual la om este înnobilat mult de sentimente de
iubire, de dragoste, care-l deosebesc profund de alte fiinţe (BIO7).
Chiar aşteptam de mult să aud asta, şi iată, în sfîrşit, Biologia se „umanizează” de
tot: ieşind şi din recea sociologie, pătrunde pe tărîmul liricii şi rosteşte apăsat
cuvintele magice „a înnobila”, „sentimente”, „iubire”, „dragoste” - din lexiconul
amăgirii diavoleşti.
Căci vrăjmaşul, ştiind bine că îndreptăţirile naturaliste şi „civile” ale curviei nu
pot fi primite de prea mulţi de-a dreptul, înfăşoară hapul cel greţos al învăţăturii sale
animalice în învelişul de zahăr al sentimentalismului. Mişcarea e cu totul vicleană, şi
are doi timpi: mai întîi, ispititorul îl aruncă pe neştiutor în dezgust de sine,
„dovedindu-i” că e doar un mamifer lipsit de libertate, rob al „instinctului”; apoi, îşi
răsuceşte vorba şi tot el îl mîngîie şi îi linguşeşte mîndria (într-un chip fioros de
batjocoritor), spunîndu-i că, deşi se trage din necuvîntătoare, totuşi e cea mai
deosebită dintre ele, fiind în stare să preschimbe „instinctul” împreunării în
„sentiment”.
Ca de obicei, înşelătorul născoceşte vorbe şi înţelesuri fără noimă, pentru a ne
încurca judecata. Ce e „instinctul”? Biologia, minţind împotriva Sfintei Scripturi, zice
că ar fi un fel de „program al maşinii animale”, simţit ca un imbold ce mînă făpturile
în scopul supravieţuirii. Ceea ce e cu neputinţă: căci, dacă e scop, negreşit e de
trebuinţă să fie şi raţiune, iar animalele nu au raţiune. Şi atunci? Atunci – precum ar
trebui să ştim – ele sînt înzestrate cu un suflet, a cărui viaţă e rînduită de raţiunile
dumnezeieşti pe care Ziditorul le-a sădit în firea tuturor făpturilor Sale. Iată dar ce
avem a înţelege prin „instincte”, pe care ateii le înfăţişează drept „legi” oarbe ale
zeiţei „Natura”, ce pun automat în mişcare „materia vie”.53
53 Nu e întîmplător că părintele raţionalismului modern, iezuitul Descartes, pe urma scolasticii papistaşe, învaţă erezia
că animalele sînt lipsite de suflet.
35
Astfel, „Instinctul” împreunării este raţiunea dumnezeiască a înmulţirii sau -
după cuvîntul Sfîntului Ioan Hrisostom - acea „oarecare dragoste încuibată în fire
[care], tăinuindu-se de noi, uneşte trupurile.”54 Aşadar nu se află aici nimic de
„înnobilat”, fiind vorba de o înzestrare dumnezeiască a făpturilor, cu un scop hotărît:
zămislirea şi naşterea de urmaşi!
Dar „iubirea” pe care o trîmbiţează biologia sentimentală şi alte rău-cuvîntate
cărţi de învăţătură, ce este? Nimic altceva decît aplecarea inimii, nu doar a trupului
spre curvie, străvechea iubire de dulceaţa împreunării, pofta de trup străin, care se
face sieşi scop. Vorba veche românească poartă chiar acest înţeles: căci „iubire” vine
de la slavul liubov, de unde o avem şi pe ibovnică, adică pe ţiitoare, pe tîrfă.
„Iubirea” aceasta este cu adevărat doar a omului, căci, mai mult decît orice patimă
trupească, ea atinge nu numai trupul, ci mai întîi sufletul (inima, dar şi judecata), pe
care satana îl prinde în năvodul fără ieşire al gîndurilor şi simţirilor curveşti. Sfinţii
Părinţi descoperă acest lucru luminat; iată de pildă ce învaţă Sfîntul Ignatie
Briancianinov:
„Căderea a supus inima stăpînirii sîngelui şi, prin mijlocirea sîngelui, stăpînirii
stăpînitorului acestui veac”55. Iar de atunci “trupul nostru e un prieten necredincios
[şi] pofteşte alt trup nu doar din imbold propriu, ci şi din imbold străin: din imboldul
duhului căzut, care îşi află desfătare în pîngărirea unui trup ce nu este al său” 56
Astfel că se cere să fim cu mare băgare de seamă, fiindcă filosofia „sentimentelor
nobile” este o născocire tare primejdioasă a necuratului vrăjmaş, care voieşte să ne
facă a crede că îndulcirea împreunării trupeşti e cumva împlinirea şi răsplata binemeritată
a pătimirii sufleteşti, a „sentimentului”, care o îndreptăţeşte şi o răscumpără
din animalitate!
Gîndirea aceasta de două ori nelegiuită şi bolnavă - dogmă de seamă a
umanismului încă din „Renaştere” - otrăveşte astăzi minţile tuturor, apărînd şi
propovăduind nu numai curvia „firească”, ci şi scîrbavnicele împreunări peste fire şi
împotriva firii, cum ziceam.57 Cumplita „iubire” a spulberat toate opreliştile, astfel
încît înfricoşatele împerecheri sodomice, gomorice, incestuoase şi cu animale sînt
înfăţişate acum ca rod al „evoluţiei spirituale”, al deschiderii sufletului către noi
„experienţe.”58
Ca să ne lămurim, vom zice că Iubirea liubovnică e tot ce poate fi mai departe de
dragoste.
54 Sfîntul Ioan Gură de Aur, Omilii …, op.cit
55 Sfîntul Ignatie B., Experienţe …, op.cit.
56 Sfîntul Ignatie B., Despre înşelare, op.cit. Doar cine a fost închis în puţul fără ieşire al patimii împreunării poate
înţelege adîncimea acestor vorbe...
57 Apărînd „dreptul la iubire” neîngrădită de „prejudecăţi”, satana maimuţăreşte de fapt dragostea întru Hristos, pe care
ştim bine cum o înfăţişează de Dumnezeu grăitorul Apostol: Dragostea îndelung rabdă […] Toate le suferă, toate le
crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată (1 Corinteni 13:4, 7, 8).
58 Sau, într-o înţelegere „eroică”, drept încercări ale omului ce luptă cu „soarta” potrivnică, aşa cum le povesteşte
copiilor Educaţia muzicală de a 7-a despre Oedip, cel care, după ce a crezut că l-a întrecut în înţelepciune pe Sfinx
(satana) a ajuns ucigaşul tatălui său şi soţul mamei sale. Zice: Soarta nefericitului Oedip era comparată de marele
compozitor cu soarta omenirii întregi – lupta omului împotriva forţelor vrăjmaşe, necunoscute. În următorii ani
de după război, muzica lui Oedip lua fiinţă, ca un ecou al suferinţelor umanităţii (EDM7).
Nu se poate închipui un subiect mai blestemat, este chiar ce citim la Sfîntul Nil despre vremea Antihristului. Iar „opera”
maestrului Enescu e într-adevăr pe măsura întîmplărilor povestite, fiind insuflată de-a dreptul de cel rău.
36
Mai întîi, ea desfiinţează fireasca dragoste pusă de Dumnezeu între bărbat şi
femeie, de care vorbeam, sfinţită prin Taina Cununiei. Între „animale raţionale“ nu
poate fi dragoste, căci dragostea se împotriveşte şi animalităţii, şi „raţiunii sănătoase”
- adică negrăitului egoism umanist. Căci, împotriva a ceea ce ne place a crede,
„iubirea” e cel mai egoist simţămînt cu putinţă; e drept că iubeţul poate face jertfe
smintite, dar asta numai pentru ca să nu piardă plăcerea atingerii de cel pentru care
are patimă. „Iubirea” trupească este întotdeauna iubire de sine, oricum s-ar împodobi.
Dovada e la îndemînă, nu de puţine ori văzînd că „cea mai înflăcărată iubire firească
se preface cu uşurinţă în dezgust, în ură neîmpăcată.”59
Urmare e că oamenii „evoluaţi” sînt unii pentru alţii lucruri vii şi idoli
vremelnici, trupuri de care te foloseşti, pentru ca apoi să le lepezi. Iar dacă e lucru,
atunci trupul poate fi făcut marfă de vînzare. Aşa s-a ajuins la „iubirea pe bani” - cel
mai înfricoşat chip drăcesc al batjocoririi femeii (dar şi a bărbaţilor şi copiilor),
schimbată în maşină de curvit însufleţită.
Ca „instituţie de bază” a Statului satanist, şcoala propovăduieşte făţiş „iubirea pe
bani”, împodobindu-şi manualele cu poze înfăţişînd case de curve, şi ele aşezăminte
sociale de căpetenie ale aceluiaşi Stat.
Astfel, Educaţia plastică de a 7-a îl duce pe şcolar în casa curvei mitologice, aşa
cum şi-a închipuit-o Tiziano în al său tablou numit Danae (EDP7), una din multele
lucrări „clasice” pe „tema” femeii-marfă (şi negustoreasă totodată) în aşteptare de
clienţi. Artistul o arată pe muiere zăcînd între perne ca un mare animal rumegător,
goală şi lăbărţată, înainte de împreunarea cu Zeus, adică cu satana. Deosebit de
aţîţătoare şi de scîrboasă.
Trebuie ţinut minte că această Danae e modelul curvei pe bani, povestea spunînd
că patronul Zeus s-a pogorît peste ea în chip de „ploaie de aur”.
Peste numai cîteva pagini, cărticica noastră de copii se răsuceşte asupra aceleiaşi
teme, arătîndu-ne-o pe Olympia (EDP7), tîrfa liberalismului democratic. Doar
numele damei a rămas mitologic; chipul, conformaţia trupului, mîna care arată hotărît
deschizătura pîntecelui ne aduc la sfîrşitul veacului al XIX-lea, cînd umanismul
biruise deplin, cel puţin în Franţa. Din tablou a pierit şi „îngeraşul” dolofan,
drăcuşorul pedofiliei, întîlnit la pornografii mai vechi; în locul acelui obişnuit servitor
al muierii curve, în această pictură cu totul realistă s-a ivit harăpoaica din colonii,
purtînd un buchet de flori de la următorul „admirator” al Olyimpiei, care înţelegem că
aşteaptă să intre.
Atît că Olyimpia nu se grăbeşte, ci se uită la tine! - zîmbind. Căci, pe lîngă cele
două femei, în cameră mai e bănuit şi „clientul” dinainte, nevăzut, aşezat în punctul
de vedere al spectatorului! (E unul din cele mai viclene tablouri pe care le cunosc.)
Aşternutul tăvălit e alb, Olyimpia e albă, florile sînt albe, rochia negresei e albă.
Însă pereţii camerei, pe care se răsfrînge întregul tablou, sînt întunecaţi, fundalul e
negru, e bezna păcatului.
Din casa Olympiei, cloacă de cartier lăturalnic, murdara Educaţie muzicală de a
7-a îi duce pe copii acasă la curva de lux iudeo-europeană din acelaşi veac al XIX-a.
E vorba de binecunoscuta La Traviata, pe care manualul o arată împreună-grăind cu
59 Sfîntul Ignatie B., Despre …, op.cit.
37
clientul-iubit, în obişnuitul „salon”, amîndoi ţepeni în fariseicele veşminte de
burghezi francmasoni.
Şi, pentru ca lecţia să fie temeinică, Istoria de a 7-a vine şi ea cu lămuriri zicînd
că:
În istoria genului, La Traviata a fost prima operă cu subiect contemporan
(IST7).
Aferim contemporan! Toţi acei curvari erau tuberculoşi, de ce nu şi curvele?60 În
idolatria sa nebunească pentru mădularele cele de ruşine, veacul al XIX-a făcut din
„iubirea” pe bani, însoţită de tuberculoză, subiect de tragedie. Şi, ca un amănunt,
trebuie să ne aducem aminte că povestea a fost spusă mai întîi în romanul lui
Alexandre Dumas-fiul, Dama cu camelii, pe care apoi Giuseppe (Josef) Verdi
„libretistul” l-au preschimbat în piesă de teatru liric. De ce se numea Dama cu
camelii? Pentru că „dama” avea pururea în piept o chită de camelii, dintr-o pricină
negrăit de scîrboasă, anume ca onoratul client să ştie de la depărtare dacă ea e sau nu
în stare de împreunare: căci, în zilele de rînd, scîrbavnica purta flori albe, iar în zilele
obişnuitei rînduieli femeieşti – flori roşii! Romanul lui Dumas-fiul porneşte aşadar cu
scurgerile eroinei şi se termină cu ultima hemoptizie. Aşa s-a întemeiat un gen literar
care a umplut bibliotecile de putreziciiunea trupească a unei lumi de mortăciuni cu
sufletul.
Lăsîndu-le de-o parte pe curvele cu vieţuire de sine, cartea de învăţătură îl poartă
pe şcolar prin casele de stricăciune cu viaţă de obşte, de la cele mai smerite - cum e
Cafeneaua lui D. Andriuoli (EDP6), unde se vede un bărbat bînd la masă cu o
„damă”, aşteptînd să „urce” la etaj – pînă la vestitele cloace ale „boemei” (=
„ţigăniei”) iudeo-kosmopolite, adevărate locuri de pelerinaj internaţional.
Astfel, copii sînt poftiţi în Salonul din strada Mouline (EDP8), aşezămînt de pe
strada Morii.
De aici, micii turişti închipuiţi sînt călăuziţi de Renoir la Le moulin de la Galette
(„Moara pesmetului marinăresc”) (EDP7).
Tabloul înfăţişează grădina „cafenelei”, noaptea, la lumina felinarelor. Primul
plan e aşa: la masa unor „domni” cu pălăriile pe ceafă şi bine dispuşi de sticlele golite
pe jumătate pe care le au în faţă, se face tîrgul: „ţăţica”, „madama”, prezintă marfa, o
„fetiţă” în rochie dungată, uniforma meseriei pe vremea aceea. În planul doi şi trei:
aglomeraţie de trupuri înlănţuite în dans.
În sfîrşit, călătoria se încheie cu un Dans la Moulin-Rouge (EDP7), care nu e
decît „can-can”-ul - dansul iepelor strechiate ale dracilor, cu zvîrliri de copite şi
rînchezări – de la „Moara roşie”, cel mai cunoscut lăcaş de pierzare din Paris, unde
autorul picturii chiar locuia, ca un fel de măscărici întreţinut al „fetelor”; e vorba de
schilodul conte de Toulouse-Lautrec, un pitic cocoşat, urmaş a nenumărate generaţii
de desfrînaţi, sodomiţi şi celelalte.
Să încheiem dar cuvîntul acesta, nu înainte însă de a arăta cum tabloul tîlharului
cu picioare chircite şi gheb de dromader se îmbucă desăvîrşit cu „ţac, ţac, ţac”-ul
patroanei-morăriţe române din neruşinatul Cîntec al morii, cu care porcoasa Educaţie
muzicală, tot de a 7-a, spurcă ochii, urechile şi inima copiilor.
60 Violeta, „la Traviata”, moare roasă de ftizie, boala revoluţiei paşoptiste europene care îi secera pe fiii fărădelegii, cum
s-a întîmplat şi cu Bălcescu, după ce mai întîi o doborîse pe „iubita” lui şi a prietenului Alecsandri, Elena Negri.
38
Prea-bine-ştiutele stihuri, lătrate zeci de ani la petrecerile radioficate şi televizate,
duhnesc a toată desfrînarea mitocănească a mahalalelor bucureştene de altădată, cu
izul greţos-dulceag de fleici şi mititei la grătar, liliac înflorit, lături şi zoaie, ieşitori
fierbînd de arşită şi cîine mort în bălăriile maidanului:
Poate n-a văzut bădiţa / Ce ochi are morăriţa / Că de le-ar vedea tot focul /
Ar vedea-o şi pe ea norocul. / Roata morii se-nvîrteşte, ţac ţac ţac / Inima se
chinuieşte, ţac, ţac, ţac / Cînd s-o duce iar în vale / Am să-i pun o piatră-n
cale / Poate piatra-i rupe-o roată / Să-nnopteze şi la moară-o dată (EDM7).
Venericul cîntecel ţigănesc închipuie grozav de bine povestea femeii-cursă, a
femeii-păianjen, care nu aleargă după pradă („norocul” – zis „cu perdea”!), precum
face bărbatul, ci o aşteaptă acasă să-i pice în plasa ochilor de deochi, după ce-i va fi
pus pezevenghiului de „bădiţă” un pietroi de poticnire la drum de seară, întru căderea
cu bucurie la aşternut.
Tot aici trebuie pomenite aşezămintele de băut şi curvit vieneze, a căror pomenire
se face prin pomenirea numelor celor mai cunoscute „operete”: Frumoasa Elena,
Voievodul ţiganilor, Sînge vienez, Ţara surîsului, Silvia, Contesa Mariţa (EDM7).
Căci întru adevăr grăieşte înţeleptul: Şi am găsit femeia mai amară decît moartea,
pentru că ea este o cursă, inima ei este un laţ şi mîinile ei sînt cătuşe. Cel ce este bun
înaintea lui Dumnezeu scapă, iar păcătosul este prins (Ecclesiastul 7:26).
Nu, „iubirea” e cu totul potrivnică dragostei. Dragostea înseamnă blăndeţe şi
dăruire de sine, pe cîtă vreme Iubirea trupească e sălbatică pînă la silnicie în dorinţa
ei de „posedare”, de înghiţire a sinelui celuilalt, de unde se vede limpede drăceasca ei
obîrşie.
Educaţia plastică de a 8-a chiar cuprinde una din cele mai cunoscute înfăţişări ale
„posedării” diavoleşti. E vorba de Extazul Sfintei Tereza (EDP8), de Bernini,
întruchiparea în marmură a sălbaticelor simţiri curveşti stîrnite de diavol acelei mari
înşelate eretice, care scrie cu mîna ei cum în timpul rugăciunii se simţea împunsă în
adîncul pîntecelui de „suliţa înfocată a arhanghelului”, pricinuindu-i o nespus de
dulce durere!61
E greu de înfăţişat cît de aţîţătoare poate fi această sculptură, mai mult decît
pozele care arată de aproape împreunarea; şi totodată înfricoşătoare, căci în ea, ca şi
din jurnalul bietei îndrăcite, se găsesc împerecheate deodată duhurile satanice ale
curviei şi ale înfricoşatei hule!
Întorcîndu-ne la drăceasca „posedare” între oameni, cărţile de şcoală au datoria
pedagogică să-i înveţe pe tineri această sălbăticie, şi nu oricum, ci punîndu-le înainte
zugrăvelile marilor bolnavi din pictură, înfăţişînd uriaşi titani ai curviei, toţi şi toate
numai muşchi împănaţi vîrtos cu grăsime şi grăsime împănată cu muşchi.
Cea mai cuminte dintre ele sînt aţîţătoarele Urmări ale războiului (EDP7), de
Rubens, în care nu vedem decît cîteva femei îndrăcite, hăituite nu se ştie de cine în
întuneric; singura luminată e – negreşit! – în pielea goală şi grasă.
61 Lămuriri cu privire la negrăita nebunie a „misticilor”, adică a oamenilor trupeşti pe care diavolul îi face să se creadă
duhovniceşti, se găsesc în cartea Sfîntului Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, scriere ce ar trebui ştiută de orice
creştin.
39
Avem apoi Triumful Lui Neptun şi al Amfitriei (EDP7), al lui Poussin. Tabloul
închipuie o orgie acvatică, în care pîntece, pulpe, buci, ţîţe, braţe şi grumaji se
învălmăşesc în toate aşezările şi răsucirile.
Dar adevărata luptă trupească dintre bărbaţi şi femei ni se înfăţişază în alte două
lucrări. Primul, Sabinele (EDP7) lui Louis David, e o războinică orgie cu femei
îngrozite, îndrăcite, mai mult sau mai puţin dezbrăcate. În schimb (chiar aşa!), latinii
sînt înarmaţi: sabie, lance, scut şi coif, dar… în muşchii goi, în toată bărbăţia lor!
A doua e Răpirea fiicelor lui Leucip (EDP7), de Rubens, şi încă o dată Răpirea
fiicelor lui Leucip (EDP8), nu cumva şcolarul să uite tabloul sălbaticei siluiri a
cîtorva femei de către războinici turbaţi de poftă, întrutotul asemănător Sabinelor.
Aceleaşi „motive”: cai cabraţi, trupuri (de mirare: grase dar musculoase totodată)
răsucite, chipuri îndrăcite de patimă. Ca adaos, aici se iveşte şi „îngeraşul” drăcuşor,
căutînd… să-i oprească pe siluitori? – sau… dimpotrivă? Cred că e pezevenghiul de
Cupidon, care îi împacă pe „vrăjmaşi”.62
Ziceam ceva mai devreme că „iubirea” iute se poate schimba în ură. Ca să grăim
pînă la capăt, „iubirea” de care vorbim e chiar chipul viclean al desăvîrşitei uri
drăceşti, ce omoară nu numai sufeltul, dar şi trupul! Dacă nu credeţi, să ne gîndim că
cele mai multe sinucideri de săvîrşesc în urma „dezamăgirilor sentimentale”; cele mai
multe dintre omorurile sîngeroase sau prin otrăvire sînt „crime pasionale”; în sfîrşit,
cele mai multe dintre toate omorurile sînt uciderile de prunci în pîntece, tot ca urmare
a „iubirii”, care nu se împacă nicicum cu zămislirea şi naşterea.63
Dar, dincolo de asta, „liubovul” îl îndepărtează desăvîrşit pe om de iubirea de
Dumnezeu şi de aproapele, adică de acea faptă bună a credinţei în care stă „toată
Legea şi Proorocii (Matei 22:40).
Pentru a izbuti să împlinim cîndva atot-cuprinzătoarea poruncă a Dumnezeu-
Cuvîntului, nădăjduind astfel la mîntuire, trebuie întîi de toate să înţelegem că
„Iubirea noastră firească a fost vătămată de cădere, [şi că] ea trebuie omorîtă –
Hristos o porunceşte – pentru a putea agonisi din Evanghelie dragoste sfîntă către
aproapele, dragoste în Hristos”64 şi pentru Hristos.
Căci îi este cu neputinţă pătimaşului să facă altfel, din pricină că „porunca este
duhovnicească, iar pe inima [lui] au pus stăpînire trupul şi sîngele”65. E prea-firesc ca
această iubire ivită „din mişcarea sîngelui şi din simţirile trupeşti” să se răzvrătească
„împotriva Cerului şi a Duhului Sfînt, pentru că Duhul cere răstignirea trupului. Ea se
răzvrăteşte împotriva Cerului şi a Duhului Sfînt, căci se găseşte sub cîrmuirea duhului
viclean, duhului necurat şi pierdut.”66
62 Istoria artelor plastice nu e decît dezvăluirea iadului lăuntric în care au trăit „artiştii”, tagmă de îndrăciţi, ocultişti,
curvari, prea-curvari, sodomiţi, beţivi, drogaţi – toţi, pînă la unul!
63 În vedeniile sale sataniste, Eminescu înfăţişează limpede chipul acestei înfricoşate „iubiri”. În Cezara de pildă,
femeia-drac îi grăieşte „iubitului” ei aşa: „Voluptatea cea crudă a dorinţei şi a durerii… iată ce-ţi ofer… De un lucru fii
sigur: te iubesc. Nu te lăsa înşelat de împrejurarea că amorul seamănă aşa de mult cu ura… ”.
64 Sfîntul Ignatie B., Predici …, op.cit.
65 Idem.
66 Sfîntul Ignatie B., Experienţe …, op.cit
40
VII
"Dumnezeea"67
Iar de la lepădarea de Hristos, iubirea curvească pricinuieşte întoarcerea în
beznele păgînismului, înlocuirea lui Dumnezeu cu Femeia, aşa cum au făcut în
vechime neamurile cele întunecate la minte şi împietrite la inimă: Elinii, care s-au
închinat Gheei, Afroditei-Venus şi cîtor altor draci în chip de curve; Vavilonienii - cu
Astarteea lor, şi aşa mai departe.
Toate aceste înşelări sînt şi parte a gnozei diavoleşti ce insuflă întreaga „cultură”,
răsturnînd rînduiala zidirii şi vorbind despre femeie ca începătură a omenirii.
Din zaţul lor, strîns la fundul paharului nelegiuirii vreme de şapte mii de ani, s-a
plăsmuit azi filosofia francmasonică a „New Age-ului”, adică a vremii Antihristului,
în care trăim. Aceasta propovăduieşte „matriarhatul”, predarea stăpînirii în mîna
femeilor. Lăsînd de o parte alte „cuceriri” ale feminismului, să spunem doar că piscul
răzvrătirii femeieşti a fost atins, odată cu experienţele de clonare, care vrea să arate că
netrebnicul de bărbat e o făptură prisoselnică pe lume, muierea avînd putinţa de a
zămisli singură, ajungînd „mamă a multor noroade”. E limpede pentru oricine că prin
mitul „marii zeiţe” satana nu a făcut decît să maimuţărească Sfînta Scriptură a
Vechiului şi Noului Testament, „citind” pe dos şi neînchipuit de hulitor ceea ce se
istoriseşte despre facerea Evei şi despre naşterea Mîntuitorului: adică faptul că femeia
e din trupul bărbatului, şi acela că Fecioara a născut prunc; căci acum – precum zic
următorii diavolului – e cu putinţă ca din trupul femeii să fie plăsmuit om, fără
împreunare cu bărbat!68
Să venim însă la ale noastre murdării, pentru a vedea cum, ca mijlocitoare ale
gnozei, manualele şcolii de curvie - Româna, Istoria, Muzica şi Educaţia plastică –
îşi împlinesc datoria şi plăcerea de a propovădui idolatria femeiesc-drăcească pe toate
căile.
Astfel, cum şi e cuviincios, întîi şi întîi copiii sînt puşi să se închine lui Venus din
Milo (EDP5), cu adevărat cea mai desăvîrşită închipuire în piatră a curviei.
Pentru ca doi ani mai tîrziu, ca pildă a izbîndei papilor romani asupra
obscurantismului creştin, şcolarului să i se arate tabloul lui Botticelli: Naşterea
Venerei (EDP7), în care ce se întîmplă? Nu multe, dar limpezi şi hotărîte: ieşind
dintr-o scoică uriaşă, mama curvelor se face că îşi ascunde cu o mînă „muntele
Venerei”, şi cu cealaltă un sîn, pe care de fapt înverşunata şi le mîngîie, cu ochii daţi
67 Prea-curvarii noştri poeţi au trecut de mult toate hotarele puse de limba română, pe care au siluit-o cumplit, şi mai cu
seamă pe acelea ale hulei, vorbind pur şi simplu de „femeea dumnezee”!
68 Toate gnozele, toate cultele feministe sînt hule împotriva Preasfintei Fecioare, care chiar a pus nou început neamul
omenesc, prin naşterea Mîntuitorului Hristos, a Noului Adam.
41
peste cap, şi totodată ni le arată, trăgîndu-ne privirea asupra lor!69 (Curvarul acela de
Boticelli a fost un fel de înainte-fondator al revistei „de artă” Playboy.)
Manualele nu pierd din vedere nici „reîncarnările” din zilele noastre ale „zeiţei”,
săvîrşită prin drăceasca tehnică a filmului, care a plăsmuit din lumină şi umbră
nenumărate întruchipări idoleşti ale patimilor, duhuri cu înfăţişare omenească,
mişcătoare pe pînza cinemato-grafului sau pe sticla tele-vizorului. Una dintre cele
mai cunoscute a fost împieliţarea iudeo-americană a Venerei din Milo, numită
Marylin Monroe, pe care Educaţia plastică a copiilor dintr-a 5-a o cinsteşte tipărindui
una dintre icoane, binecunoscuta Marylin Monroe, formă naturală şi formă
plastică (EDP5).
Apoi, urmează Durer, cu a lui Judecată a lui Hercule (EDP6), care e aşa: gol
puşcă, marele erou şi semi-zeu stă cu dosul încordat către noi, tot numai muşchi
încrîncenaţi, şi cu faţa către cele trei „dame” (sau „zeiţe”): nişte grase nemţoaice
împleticite, ce îşi arată anatomic hălcile: una goală cu desăvîrşire, alta jumătate, alta
îmbrăcată lipit.
E vorba de cearta dintre drăcoaicele numite „Hera”, „Afrodita” şi „Artemis”
(parcă); fiecare din ele crezîndu-se cea mai frumoasă, îl cheamă ca judecător pe
bărbat, zisul Hercule. Este primul „concurs de frumuseţe” – adică tîrg de curve - de
care ştim, şi poza are tocmai menirea de a trezi în inima fetelor gîndul slavei deşarte
şi al curviei, în loc să fie învăţate că înşelător este farmecul şi deşartă este
frumuseţea; femeia care se teme de Domnul trebuie lăudată! (Pildele lui Solomon
31:).
Mai departe, să le trecem aici şi pe Nimfele (EDP6) lui Jean Goujon: trei
domnişoare drăgălaşe învelite în voaluri care le dezvăluie rotunjimile atît cît trebuie
ca să dea de lucru închipuirii copilăreşti.
Nu ştiu dacă cineva le spune şcolarilor că fetele astea zise „nimfe” erau
„prietenele” numiţilor „fauni” - adică ai încornoraţilor, încopitaţilor, îmblăniţilor şi
încodaţilor draci – şi ale „centaurilor”, care le fugăreau prin codrii şi smîrcuri. De
multe ori, în a lor îndrăcire spre curvie, ele se împerecheau şi cu oameni.
Dar ce zic eu? Copiilor chiar li se arată - „acoperit” ce-i drept - o asemenea
întîlnire, petrecută nu mai demult decît acum vreo sută de ani, undeva în pădurile din
preajma Parisului cel mult mai păgîn decît vechea Romă. E vorba de neobişnuitul
tablou al lui Manet: Dejunul pe iarbă (EDP8), ce înfăţişează paşnica împreunăşedere
de după masă a unor asemenea „spirite” femeieşti ale codrului, despuiate cu
totul, alături de mai mulţi domni strînşi în redingote negre, cu gîtul legat de cravate şi
purtînd corecte pălării. (Putem fi încredinţaţi că artistul nu a lucrat din închipuire, ci a
69 Sfinţii Părinţi învaţă să nu ne privim nici goliciunea proprie, pentru a nu fi ispitiţi de cel rău, dar şi din ruşine
evlavioasă. În Pateric, citim despre asta fapte minunate ale unor bătrîni care, avînd de trecut oarecare rîu, n-au vrut cu
nici un chip să se dezbrace, ştiind că Sfîntul Înger e de faţă tot timpul, şi, făcînd rugăciune, au păşit pe deasupra apei,
pînă la malul dimpotrivă.
Tocmai de aceea Educaţiile plastice sînt pline de trupuri dezgolite mai mult sau mai puţin scîrbavnic, tratate de la
„naturalismul” cel mai dezgustător, pînă la spulberarea nebunesc-drăcească, înfricoşătoare, din ne-arta zilelor noastre.
Nu sînt numai forme femeieşti, ci şi bărbăteşti, cum ar fi vestitele „capodopere”: Discobolul (EDP5) şi Doriforul
(purtătorul de lance) (EDP8) al lui Polictet.
42
zugrăvit amintirea unei plăcute „întîlniri” pe bani a „gameţilor”, petrecută în aer liber,
cu „fetele” din Montparnasse - „Muntele Parnasului”, lăcaşul Muzelor, mă-nţelegi!)
Să luăm bine seama: toate poveştile cu „zei” şi „zeiţe”, „nimfe”, „undine”,
„satiri”, „centauri” şi cîte alte lighioane, nu sînt născociri, ci înşelări drăceşti pe care
cei vechi le-au trăit aievea! Citind mitologia Elinilor sau pe oricare alta, poţi pricepe
ce iad era lumea neamurilor pînă la Cincizecime, adică pînă la înfiinţarea Bisericii
Universale (Catolice) a lui Hristos, a noului popor ales al Creştinilor, în care nu mai e
Elin sau Iudeu.
La amăgirile acelui iad sîntem iarăşi ispitiţi să ne întoarcem, după două mii de ani
de trăire în Adevăr; şi am făcut-o deja, odată cu închinarea noastră curvească în faţa
trupului şi a patimilor lui, ipostasiate fie în vechii idoli antici, reînviaţi de cultura
francmasonică, fie în alţii mai noi, dar mult-asemănători acelora.
43
VIII
Fiicele Evei
Marea putere pe care o are patima curviei în asta stă: ea are ca idol tocmai pe
începătoarea răutăţii omeneşti, după cum spune înţeleptul: De la femeie este începutul
păcatului şi prin ea toţi murim (Iisus Sirah 25:27). Tot omul căzut stă sub înrîurirea
duhurilor întunecate, dar - fiindcă ea l-a ispitit pe bărbat, ascultînd de îndemnul
ispititorului diavol - femeia se află într-o mai strînsă legătură cu acesta, cel ce i-a dat
o necurată putere deosebit de puternică asupra bărbatului, măcar că bărbatul o
stăpîneşte trupeşte (şi de multe ori o batjocoreşte ca pe un necuvîntător), după
blestemul Făcătorului, Care zice: „Atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpîni"
(Facerea 3:16). (De fapt, femeia îl stăpîneşte pe bărbat tocmai pentru că se lasă
stăpînită de el!)
De aceea, într-o măsură oarecare, fiecare femeie e o vrăjitoare70, lucrînd, din
mîndrie, la dorita de diavol pierdere a bărbaţilor.
Şcoala îi creşte pe copii întru această idolatrie: pe fete le ispiteşte cu pilde de
vrăjitorie curvească, iar pe băieţi îi face a crede că e firesc ca bărbatul să se închine
femeii, pentru a-i dobîndi trupul. Aceasta din urmă înşelare e cu osebire pierzătoare,
pentru că zdruncină din temelii întreaga aşezare a firii omeneşti, pentru că nu
bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat. Şi pentru că n-a fost zidit bărbatul
pentru femeie, ci femeia pentru bărbat (1 Corinteni 11:8, 9). Şi, cum arată Sfîntul
Chiril al Ierusalimului: „Din Adam s-a născut Eva, nefiind zămislită de maică, ci
oarecum adusă la viaţă doar de către bărbat.”71
Aşadar, urmînd principiul pedagogic „de la simplu la complex”, lecţia începe cu
bine-cunoscuta poezioară La oglindă, de George Coşbuc (EDM7), (EDM10 II), ce
înfăţişează, cu ardelenească „perdea” (adică deosebit de scîrbos) primele tresăriri ale
curviei, ale liubovului, ale românescului, denetălmăcitului „dor”, cîntat şi răs-cîntat în
toată neruşinata noastră „muzică populară”:
LA OGLINDĂ
Muzica: Timotei Popovici, Versuri: George Coşbuc
Azi am să-ncrestez în grindă, jos din cui acum, oglindă! / […] Iată-mă-s,
tot eu cea veche. Ochii? Hai, ce mai pereche! / Şi ce cap frumos răsare! Nu-i
70 Dacă ne gîndim la vrăjitoria propriu-zisă, e vădit că bărbaţii vrăjitori sînt mult mai puţini decît femeile. De asemenea,
în ele se sălăşluiesc diavolii cu osebire: puţini bărbaţi sînt îndrăciţi cu adevărat, cum se poate vedea oriunde se
săvîrşeşte Sfîntul Maslu. Şi tocmai pentru că intră uşor în legătură cu duhurile, femeile sînt mai evlavioase decît
bărbaţii, atunci cînd se pocăiesc şi se apucă să lupte cu patimile. Pilda cea mai bună e Sfînta Maria Magdalena, aceea
din care Mîntuitorul a scos şapte diavoli; pocăinţa ei a fost atît de mare, încît a curăţat-o desăvîrşit de păcat,
deschizîndu-i simţurile cele duhovniceşti către vederea şi împreună-vorbirea nu numai cu Arhanghelul, dar chiar cu
Mîntuitorul Însuşi, în trupul Său cel de slavă, după Înviere.
71 Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii…, op.cit.
44
al meu! Al meu e oare? Dar al cui? Şi, la ureche, uite-o floare, uite-o floare! /
Mă gîndeam eu că-s frumoasă! Dar cum nu? Şi mama-mi coasă şorţ frumos,
minune mare! / Nu-s eu fată ca oricare, mama poate fi făloasă că mă are, că
mă are! / Asta-s eu, şi sînt voinică. Cine-a zis că eu sînt mică? / Uite, zău,
acum iau seama că-mi stă bine-n cap năframa. Şi ce fată frumuşică are
mama, are mama (EDM7), (EDM10 II).
Ce povesteşte Coşbuc în a sa nerozie drăcească, ştiută pe de rost de toată lumea?
Faţă în faţă cu trupul său, răsfrînt pe dos de apele înşelătoare ale oglinzii – sculă
vrăjitorească de care vom tot avea prilejul să vorbim – o tînără fată îşi cercetează
„farmecele”: „statura” (fireştile umflături femeieşti), capul cu toate ale lui, şi mai cu
seamă gura şi ochii; nenorocita nu face altceva decît că se autoispiteşte cu lauda de
sine şi cu iubirea de sine, cu împătimirea de sine, probînd cît poate ispiti şi pe alţii.
E uimitor cum a ştiut „poetul” să pună în stihuri fiziologia împătimirii, pe care
Biologia din aceeaşi clasă a 7-a o înfăţişează cu mijloacele sale seci ale prozei. Iată ce
îi spune fetei oglinda fermecată a „ştiinţei pozitive”:
Maturizarea ta completă se face în perioada adolescenţei, cînd: se
definitivează creşterea şi dezvoltarea ta fizică; se perfecţionează acrivitatea
sistemului nervos, creşte puterea de discernămînt; se dezvoltă dorinţa de
cunoaştere; creşte sensibilitatea, iar stările emoţionale sînt intense; apare
motivaţia sexuală; te desăvîrşeşti din punct de vedere psihic; este perioada
plină de frămîntări, cînd îţi pui multe întrebări despre tine şi despre lumea
înconjurătoare (BIO7).
Totodată:
Adolescentul începe să se studieze mai atent. Începe să fie conştient de
transformările propriului său corp şi să fie preocupat de felul cum este
privit de ceilalţi. Mîinile îi par prea lungi. Părul parcă nu mai stă bine!
Îmbrăcămintea nu mai este adecvată, este parcă prea de copil! Îşi caută un
model printre cei din jur sau în lumea vedetelor. Uneori vine în contradicţie
cu membrii familiei, devine arogant, se opune cu tărie părerilor altora. Este
vesel, gălăgios sau uneori trece printr-o stare de apatie (BIO7).72
Învăţătura e ilustrată fireşte cu o poză: fată (sora de peste vreme a celei din poezia
lui Coşbuc) machiată şi rujată, stă în bancă cu bărbia în mîini, privind în gol – ai zice;
de fapt, se uită în „oglinda” viitorului, întrebîndu-se: Oare ce voi deveni? (BIO7).
Curvă, fată! Trecînd printr-o asemenea şcoală blestemată – care, în loc de
întărirea pazei în faţa ispitelor curviei, le învaţă pe fete să se împreuneze vîrtos întru o
„sănătoasă viaţă sexuală”, aşezînd totodată straşnică „pază” împotriva zămislirii –
fetele noastre nu au nici o scăpare.
Iar vina este în aceeaşi măsură şi a noastră, avînd a o ispăşi amarnic şi în viaţa
aceasta, şi în aceea de veci. Ba chiar spun că păcatul este întîi şi întîi al nostru, căci,
la urma urmelor, datoria şcolii stă tocmai în ispitirea copiilor, pe cînd a noastră este
de a-i apăra şi a-i creşte pentru Hristos; e de neînchipuit cum îngăduim ca fetelele
72 „Dorul” e totodată amestecat şi cu alte patimi: slava deşartă şi răzvrătirea. Toate la un loc îl înlănţuie pe tînăr
desăvîrşit şi îl duc cu siguranţă la pierzare. Asta şi vrea nelegiuita educaţie, care îl linişteşte pe şcolar şi îl încurajează,
spunîndu-i că patimile sînt „fireşti”.
45
noastre să fie pîngărite de educaţia prezervativului şi steriletului, călcînd păgîneşte o
poruncă încă a Vechiului Legămînt, care zice aşa:
Peste fata cea fără de ruşine întăreşte paza, ca nu cumva, aflînd prilej, să-şi
împlinească pofta sa (Sirah 26:11). Şi în alt loc: Să nu necinsteşti pe fiica ta,
îngăduindu-i să facă desfrînare, ca să nu se desfrîneze pămîntul şi ca să nu se umple
pămîntul de stricăciune (Leviticul 19:29). 73
Să ne întoarcem însă la cărţi, băgînd de seamă că şi ţărăncuţa ardeleanului, şi
domnişoara generaţiei Pro nu fac decît să urmeze pilda patroanei lor, precum vedem
în pictura lui Velasquez: Venus în oglindă (EDP7).
Tabloul e cu osebire vicleneşte lucrat: curva cea mare, trîntită într-o rînă pe pat,
sprijnită în cot, cu spatele la noi, ne arată dosul gol; faţa i-o zărim răsfrîntă în oglinda
pe care i-o ţine un „îngeraş” (sau „spiriduş”, sau „drăcuşor”, pe româneşte). (Dracul
ţinînd oglinda femeii e cea de a doua poveste spusă de tablou, anume despre
vrăjitorie.)
Dar să ne întoarcem în folklor-ul nostru, unde iada de adineauri, odată ajunsă
căpriţă zvăpăiată, a învăţat amănuntele vrăjirii cu ierburi de leac:
Mi-am pus busuioc în păr, măi / Să-i placă lui, iubitului (EDM7).
Dar şi cu organele trupeşti:
Întîi, cu gura „tămăduitoare” de „dor”, întru luarea în deşert a numelui Domnului
şi spre bucuria dracilor chemaţi de faţă:
De-aş şti, bade, că-i veni, cu-n sărut te-aş lecui (EDP7) [măcar că] zis-a mama
către mine, către mine, către mine / Gură să nu dau la nime’, zis-a mama,
zău! / Da’ io, dracu’ poate face, poate face, poate face / Să nu dau la cine-mi
place, nu pot face, zău!74 (EDM7).75
Dar mai ales cu ochii cei neruşinaţi - de care înţeleptul ne îndeamnă să ne ferim şi
să nu ne mirăm dacă ne vor greşi (Iisus Sirah 26:12) - fiindcă desfrînarea femeii în
ridicarea ochilor şi în genele ei se cunoaşte (Iisus Sirah 26:10); căci zice tînăra
vrăjitoare:
Cîţi feciori avem în sat, măi / Cu ochii i-am fermecat, măi (EDM7).
Pentru a fi lămuriţi cu privire la ce a vrut să spună „creatorul popular” aici, şi
„poetul liric” ceva mai încolo, în „delicatele” lor stihuri, trebuie să înţelegem bine că
„deochiul” nu e doar o superstiţie, ci obişnuita lucrare prin care vrăjitoarele trimit
asupra oamenilor duhul cel necurat cu ajutorul privirii.76
Acestor ochi purtători de bezne ai tîrfei-vrăjitoare, închipuire a înseşi talpei
iadului, Româna de a 8-a (p.8) le închină un imn, o laudă curat satanistă:
73 Pînă şi Codul Penal din vremea moralilor comunişti, codul penal cuprindea o infracţiune (poate mai există şi acum),
numită „corupere de minori”; e tocmai ce face murdara sexologie predată în şcoală. Am amintit asta în treacăt,
gîndindu-mă nu la legiuirile şi judecăţile Statului antihristic, cu care n-avem noi treabă, ci la Înfricoşata Judecată a
Judecătorului tuturor, Care a şi rostit grozava osîndă asupra celor ce împing pe copii în păcat, atunci cînd a zis: Cu
neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin! Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gît o piatră
de moară şi ar fi aruncat în mare, decît să smintească pe unul din aceştia mici (Luca 17:1,2).
74 Şarpele m-a amăgit! (Facerea 3:13).
75 Dacă se săvîrşeşte cu păzirea „igienei”, de ce nu? E „firesc”, odată cu „maturizarea glandelor”! Şi să nu uităm de
programul guvernului britanic de preîntîmpinare a sarcinii la elevele de liceu!)
76 La fel, cine a avut de-a face cu cei stăpîniţi de diavoli a simţit că duhurile întunericului intră în om foarte uşor prin
ochi. De aceea, trebuie să te fereşti de privirea acelor nefericiţi, altminteri dracii capătă stăpînire şi asupra ta. Spun toate
astea şi din auzite, şi din văzute, dar şi din cercare!
46
Izvorul nopţii, de Lucian Blaga [...], poet, filosof, dramaturg şi traducător,
personalitate reprezentativă a culturii române din secolul XX (ROM8), curvar
luptător de Hristos (fiu de preot ardelean), închinător al lui Pan, Apollo şi Dionysos
(încornoratul şi voievozii săi) şi al Marelui Anonim (tot satana).77
Zice:
Frumoaso / Ţi-s ochii-aşa de negri, încît seara / Cînd stau culcat cu capu-n
poala ta / Îmi pare că ochii tăi, adîncii, sînt izvorul / Din care tainic curge
noaptea peste văi / Şi peste munţi şi peste şesuri / Acoperind pămîntul / c-o
mare de-ntuneric /
E desluşit pentru oricine că poezia înfăţişează o lucrarea de vrăjire în care duhul
negru al curviei, ce întunecă privirea femeii-diavol, pătrunde în sufletul netrebnicului
pătimaş, îi orbeşte mintea, aruncînd asupra ei umbra nepătrunsă a păcatului, şi în
acest chip îl face să nu mai vadă nimic nici din afara, nici din lăuntrul său. Şi
nelegiuita poezie se încheie aşa:
/ Aşa-s de negri ochii tăi / Lumina mea (ROM8).
Cel robit patimii de moarte, oricare ar fi ea, s-a despărţit de Dumnezeu şi s-a făcut
rob al diavolului, căruia i se închină prin săvîrşirea păcatului. El a căpătat minte şi
simţiri drăceşti: în locul lui Hristos-Adevărul, el ia drept „adevăr” minciuna îndulcirii
trupeşti; în locul lui Hristos-Viaţa, el îşi doreşte „vieţuirea” în moartea păcatului; în
locul lui Hristos-Lumina, el caută „lumina” luciferică, înşelătoare, care scînteiază
precum putregaiul în întunericul minţii lui robite trupului.78
Lumina aceasta e strălucirea focului nestins, răsfrînt în ochii muierii aprinse de
pofta cea necurată, aşa cum descoperă lămurit nătîngul cîntecel al curvarului din
Muzica de a 6-a:
Iubesc al tău surîs şi ochii tăi / Ce-aruncă văpăi /
Adăugînd la neruşinare negrăita hulă prostească:
/ întreaga ta fiinţă nu pot să n-o iubesc / Prin ea respir, prin ea trăiesc
(EDM6).
„Viaţa” netotului şi bicisnicului e o oarecare tîrfă! Vedeţi cît de scîrbavnic sînt
ispitiţi copiii spre gîndul închinării curveşti la idolul de carne şi sînge, adică spre
lepădarea de Hristos, Acela care porunceşte: Să nu curveşti! (Deuteronom 5:18) şi: Să
nu ai alţi dumnezei afară de Mine! (Deuteronom 5:7), întărind: Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău! (Matei
22:37).
Educaţia plastică de a 6-a trage încheierile, punînd sub ochii copilului tabloul lui
Botticelli: Marte şi Venus (EDP6).
Ce vedem e - vorba tratatelor de medicină şi tipăriturilor pornofile (care e
deosebirea?) - post coitum79: Marte (diavolul) doarme sfîrşit, cu gura deschisă şi
77 În poemul Moartea lui Pan, din volumul cu acelaşi nume, lepădatul de Dumnezeu jeleşte moartea păgînismului –
adică a stăpînirii depline a diavolului asupra întregii suflări omeneşti - care s-a petrecut – zice el –odată cu naşterea
„zeului Crist”, ucigaşul „zeului” cîntăreţ din nai.
Păgînătatea cărţilor de poeme ale luciferianului Lucian Blaga nu e întrecută decît de aceea a „filosofiei” nebuneşti
propovăduite în cele trei Trilogii – a Cunoaşterii, a Culturii şi a Valorilor – care nu sînt altceva decît o „teologie”
„dogmatică” şi „mistică” a Marelui Arhitect al Universului, necunoscutul zeu francmasonic, poreclit de Blaga „Marele
Anonim”.
78 Despre această „lumină” neagră, al cărei cult se săvîrşeşte în adunările francmasonice, vezi despre „iluminism”.
79 „După împreunare”, pe latineşte, „limba ştiinţei”.
47
capul de famen răsturnat pe spate, cu trupul de efeb dezgolit obscen, abia acoperit la
mijloc de un fel de prosop. În faţa lui stă Venera (curvia ipostasiată), îmbrăcată în
cămăşuţă florentină, privindu-l cu un fel de mic zîmbet biruitor. În jurul lor, patru
drăcuşori hermafrodiţi - cu corniţe pe capul creţ, cu urechiuşe ascuţite, cu picioare
îmblănite şi copite - se joacă fericiţi cu armele patronului lor: lance, paloş, scut, coif.
Este cu neputinţă de povestit chipul acestor „copilaşi”: întreaga împătimire, întreaga
îndulcire a fărădelegii, întreaga dulceaţă scîrbavnică a tuturor poftelor trupului
scînteiază în ochii lor. Acei vrăjitori din zisa „Renaştere” (a păgînismului) ştiau ce
zugrăvesc, fiindcă aveau ei înşişi legături nemijlocite cu iadul.
Lăsînd de o parte latura aceasta, şi văzînd în cei doi doar nişte oameni, tabloul
înfăţişează negrăit de bine biruinţa femeii îndrăcite asupra bărbatului pătimaş, care
aici e chiar desăvîrşitul războinic. Căci la ce i-a folosit zisului Marte puterea
muşchilor şi a armelor, în faţa vrăjii trupului femeiesc? La nimic, şi dulceaţa patimii
l-a răpus, trupul i s-a muiat mai rău decît al ultimului slăbănog, armele au ajuns
jucăria copiilor-draci, iar sufletul i s-a cufundat într-un somn care e chiar moartea.
48
IX
"Amorul" Romantic
În sfîrşit, nenumăratele chipuri ale „liubovului”, întregul cult idolatric al curviei,
se adună în „amorul” romantic, de a cărui înrîurire otrăvitoare suferim cu toţii - de la
cioban pînă la vlădică, de la tractorist pînă la profesorul de română - idolul nostru
„naţional” fiind doar Eminescu.
Dar ce este „romantismul” însuşi? E ramura „nihilistă” a gnozei francmasonice,
aceea care pune preţ întîi de toate pe fierbintea „raţiune” înşelată a inimii, mai mult
decît pe înşelata „raţiune” călduţă, dacă nu chiar îngheţată a „capului”. Ca să
înţelegem cît de cumplită a fost îndrăcirea „pasiunii lor sentimentale”, să ne gîndim
că „romanticii” au dus cultul „inimii”-„altar al iubirii” atît de departe, încît au ajuns
să conserve organul însuşi, muşchiul cardiac, păstrîndu-l în spirt ca pe o „sacră
relicvă”. Să amintim doar de inima lui Byron sau a lui Chopin, obiecte ale satanicei
lor religii. (A celui din urmă e păstrată într-o capişte papistaşă.)
Îndrăciţi cum erau spre curvie şi mînie, toţi „romanticii” au fost stăpîniţi şi de
dracii poeziei („geniul”) şi eroismului, cel de al doilea vîrîndu-i în tot felul de loji
(„societăţi secrete”) cu scopuri sîngeros-anarhiste, („teroriste”, cum ar zice patronii
de azi ai terorii). Unii dintre ei au ajuns chiar să-şi împlinească visul morţii
revoluţionare, cum s-a întîmplat cu acelaşi Byron, ucis în lupta pentru „eliberarea
poporului grec”! Acelaşi lucru şi l-a dorit Bălcescu „al nostru”, dar – vai! – soarta i-a
fost crudă, şi a trebuit să se împace cu moartea ftizică, şi ea „romantică” (pe vremea
aceea, acum nihiliştii mor de SIDA, asemeni lui Freddy Mercury). Mai tîrziu,
„romanticul de talie europeană” Eminescu a fost amestecat şi el într-o asemenea
„societate”, ce urmărea „eliberarea” armată a Ardealului, şi se pare că din asta i s-a şi
tras tainicul şi mizerabilul sfîrşit.
Multe ar fi de spus despre această sectă - urmaşă tîrzie a maniheismului, adică a
acelor gnoze ce propovăduiesc făţiş credinţa în „demiurgul cel bun” satana, „spiritul
Universului” - sectă din care se trage tot satanismul timpului nostru. Aici nu avem
destul loc să povestim mai multe despre aceşti îndrăciţi şi amăgirile lor. Să ne
mărginim doar a spune că „iubirea” curvească propovăduită de ei este parte a magiei
panteiste ce le ardea mintea şi îi făcea să vadă împreunarea trupească ca „act
spiritual” spre descoperirea „misterelor Naturii” şi, prin aceasta, a înseşi gîndirii
„zeului”.
Aşa pricepem ce vrea să spună cartea de Română, care îi aţîţă pe şcolari zicînd:
Cadrul iubirii romantice este întotdeauna natura (ROM8).
Iar Româna de a 6-a vine cu cea mai bună probă a „amorului” panteist: Povestea
codrului, de Mihai Eminescu (ROM6).
49
La prima vedere, greţoasa poezioară e doar o drăgălaşă poveste „nevinovată”, în
care curvarii, „copilărindu-se”, „se joacă” de-a „iubirea” prin boscheţi, în sînul
„Naturii” întruchipate de „împăratul codru”:
Hai şi noi la craiul, dragă / Şi să fim din nou copii / Ca norocul şi iubirea /
Să ne pară jucării. [...] Mai aproape, mai aproape / Noi ne-om strînge piept
la piept… / O, auzi cum cheam-acuma / Craiul sfatu-i înţelept. [...]
Dar, citind cu luare aminte, vedem că aceste sminteli înfăţişează chipul vrăjitoresc
al iniţierii în „societatea secretă a pădurii”, „craiul codru” fiind Marele Maestru şi
preot, iar „înţelepţii” copaci – obştea „adepţilor”.
„Proba iniţiatică” este împreunarea trupească (prea-viclean strecurată de
vrăjmaşul poet: „Mai aproape, mai aproape, noi ne-om strînge piept la piept”);
aceasta e – chipurile - mijlocul prin care cei doi pătrund pe tărîmul visului întregii
„Naturi”, vis ce e tocmai „înţelepciunea naturală”:
O, priviţi-i cum visează / Visul codrilor de fagi! / Amîndoi, ca-ntr-o poveste /
Ei îşi sînt aşa de dragi (ROM6).
„Visul copacilor” – adică mintea, „spiritul” lor! Cum zice apologeta „Poetului”,
Noemi Bohmer, în stîlcitul ei grai iudeo-valah: „Arborii, plantele par hieroglife
edenice, iar imaginarul se întîlneşte cu fragmente paradisiace aparţinînd lumii
cotidiene.”80 Altfel spus: Codrul e maimuţărirea Raiului, e iadul „natural” al
patimilor! Căci: „Relaţia eminesciană cu doctrina esoterică porneşte de la marea
concepţie filosofică a unităţii între Dumnezeu şi Om, între univers şi Natură, între
spirit şi materie, suflet şi corp, toate fiind fragmente tranzitorii ale Unicului.”81
Mai departe, Româna de a 8-a (p.4) îl iniţiază pe copilul aflat înaintea
„examenului de capacitate” punîndu-i sub ochii sufletului vicleana poezie Lacul, [tot]
de Mihai Eminescu, pe care o vom tîlcui avînd în vedere şi tîlcuirea desăvîrşit
smintitoare a manualului însuşi, numită „lectură aprofundată”. Aşadar:
Lacul codrilor albastru, nuferi galbeni îl încarcă / Tresărind în cercuri albe,
el cutremură o barcă /
Lectura aprofundată [ne cere:]
Numiţi elementele care alcătuiesc decorul imaginat pentru întîlnirea dintre
cei doi îndrăgostiţi.
Le numesc: lacul codrilor (vezi şi iezerul lui Cezanne, şi multe altele) este
oglinda conştiinţei, împresurată de pădurea a cărei icoană o răsfrînge, adică de
mulţimea părutelor taine ale „naturii”, la a căror cunoaştere „adeptul” gnostic ar
trebui – pasămite – să ajungă prin „iniţiere”. Dar nu numai atît: oglinda aceasta
primeşte lumina cunoştinţei divine răsfrîntă de oglinda lunii, despre care vom vorbi
numaidecît.
Nufărul este lotusul gnostic egiptean şi indian, „simbol” al nenumăratelor
înţelesuri ale lui „unu”. Cercurile pornind tot mai largi dintru acelaşi centru sunt
cercurile cunoştinţei, ecouri ale înţelegerii şi aşa mai departe.
Lectura aprofundată:
În ciuda simplităţii aparente, din text se degajă o vrajă aparte. Explicaţi de
unde provine această impresie.
80 Noemi Bohmer, Magie luminoasă în opera lui Mihai Eminescu, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1997.
81 Idem.
50
Nu e o „impresie”, ci vrăjitorie curată: poemul romantic e alcătuit numai din
„simboluri” magice; nimic nu e doar ceea ce e, avînd şi un tîlc ascuns, făcînd legătura
între lumea „materială” şi lumea „spiritelor”. Toate aceste poezii (şi toate poeziile
îndeobşte) nu sunt decît descîntece, adică laude drăceşti, urmărind să trezească
„puterile” încătuşate în lucruri. Dacă ar fi să ducem tîlcuirea pînă la capăt, cu greu am
mai încheia, căci aproape nesfîrşită se arată nebunia „geniilor” romantismului, a căror
minte nu-i decît o moară a dracilor ce macină necontenit. Să mergem dar mai departe,
ca să ajungem la ale noastre:
Şi eu trec de-a lung de maluri / Parc-ascult şi parc-aştept / Ea din trestii să
răsară / Şi să-mi cadă lin pe piept.
Lectura aprofundată:
Selectaţi din text cuvinte sau secvenţe care sugerează intimitatea şi
inefabilul întîlnirii imaginare dintre cei doi îndrăgostiţi.
„Să-mi cadă pe piept”, sunt e „inefabilul” care îl sminteşte cu totul pe bietul băiat
de a 8-a!
Dar ce caută „ea” în trestii? Femeia lui Eminescu nu e doar femeie, ci e mai mult
o „nimfă” a lacului, o „entitate spirituală”, care – nu se ştie cum - se putea împreuna
cu omul, după cum spuneam mai devreme.
Şi urmează:
Să sărim în luntrea mică / Îngînaţi de glas de ape / Şi să scap din mînă cîrma
/ Şi lopeţile să-mi scape.
Luntrea e „vehicolul” care – după gnostici – trece sufletele morţilor pe celălalt
tărîm, peste rîul uitării: barca lui Charon la Elini, întîlnită de asemenea şi la Egipteni.
Aici, luntrea are menirea de a-i purta pe cei doi curvari în tărîmul visului (amăgirea
desăvîrşită), înţeles (şi) de Eminescu ca „frate al morţii”, văzută la rîndul ei de toţi
romanticii drept eliberare sau – cum zic „parapsihologii” de azi – drept cea mai
„largă stare de conştiinţă”. Stihurile ce urmează întăresc această tîlcuire:
Să plutim cuprinşi de farmec / Sub lumina blîndei lune / Vîntu-n trestii lin
foşnească / Unduioasa apă sune!
Lectura aprofundată:
Selectaţi din text verbele cu ajutorul cărora se creează o atmosferă de vrajă,
de visare.
Păi, îndrăciţii plutesc („levitează”, ar zice yoghinii”), cuprinşi de farmec, adică de
vrajă, înfăşuraţi în înşelările diavoleşti! Apoi vîntul foşneşte şi apa sună. Dar să fim
cu grijă unde şi cum se întîmplă toate astea? Iată, în strălucirea înşelătoare a lunii,
astru care fără lumină proprie, fiind o oglindă ce răsfrînge lumina soarelui, cel mai
însemnat „simbol” al „raţiunii divine”, la care trebuie să ajungă ucenicul gnostic.82
Cum zic „adepţii sacrei ştiinţe”: „Oglindă ce-l arată pe cel atotputernic [!], reflectare
a soarelui ascuns, luna este un aparat oracular ce ajută amăgirile”. […] „Spaeculum
sapientiae83, luna este locul în care lumina pare veşnică şi înţelepciunea fără pată.”84
82 „Nu credeţi cum că luna-i lună. Este / Fereastra cărei ziua-i zicem soare”, ne învaţă însuşi Eminescu în poemul
Demonism, jerfă de laudă adusă alor săi stăpîni.
83 „oglinda înţelepciunii”
84 Noemi Bohmer, op.cit.
51
Luminătorul nopţii este şi un aşa-numit „simbol” pentru femeia însăşi, care e
(precum şi e!) o „răsfrîngere” a bărbatului. Asta vrea să lămurească tîlcuitoarea lui
Eminescu, împleticită în venetice vorbe, zicînd: „Conform unei doctrine esoterice,
lumina lunii este o lumină derivată şi forţa vitală a soarelui este primită prin
intermediul oglinzii; aceste elemente iniţiatice dovedesc că aspectul feminin al
energiei este dăruit de pasiune şi emoţie.”85
De aici se naşte „atmosfera de vrajă, de visare”, căci „mecanismul intim al
luminii se bazează pe revelaţie, pe descoperirea şi divulgarea unei senzaţii ascunse de
obicei. Iniţierea simbolică, realizată cu ajutorul proiecţiei active a luminii reflectate,
este încărcată întotdeauna de un limbaj ce tratează altfel imaginea obişnuită.”86
Şi ca să încheiem pe limba îndrăciţilor părut-cărturari ce preamăresc „eroica”
răzvrătire satanică a romanticilor , preschimbarea de către ei a răului în bine, a
păcatului în virtute: „Lumina selenară stimulează imaginarul şi figurează simbolic
hybrisul87 creatorului […]. Pe de altă parte, hieratic, lumina selenară nu mai desparte
răul de bine, se ridică împotriva dogmelor canonizate şi sugerează că demonul
negator [„geniul”] percepe prin sunt esenţa. Inexistenţa unei sancţiuni morale şi
ascensiunea cu ajutorul negaţei şi al antitezei [… cuprinde] în sine visul, decepţia,
frumuseţea strălucită a damnării”. […] „Luna realizează îmbinarea cu magia, cu
extazul, cu inconştientul; ea primeşte, ca oglindă, intuiţiile poetico-filosofice”88
Iată de ce Luna e patroana vrăjitorilor, care îşi săvîrşesc nelegiuirile pe lună
plină.89
În sfîrşit, să mergem pînă la capăt:
Dar nu vine… Singuratic / În zadar suspin şi sufăr / Lîngă lacul cel albastru
/ Încărcat cu flori de nufăr (ROM8).
Lectura aprofundată:
Iubita nu apare în mod direct în cadru, ea fiind doar o proiecţie imaginară a
îndrăgostitului. Explicaţi de ce imaginea iubitei nu este concretizată într-un
portret.
Explicăm: pentru că nu se poate face „portretul” unui idol: acesta nu seamănă cu
nimeni, ci e semnul unei categorii: astfel, „Zeus” e tirania (întruchipată de tiran),
„Hera” e acelaşi lucru, dar ipostasiat în „tirană”90, „Venus” e curvia, „Marte” e
îndrăcirea mînioasă spre ucidere, şi aşa mai departe, „Pantheonul” nefiind decît
circul patimilor omeneşti idolatrizate de păgăni şi de următorii lor. Iată şi tîlcuirea
ucenicei lui Eminescu:
„Un element fascinant este, în textele eminesciene, importanţa excepţională
acordată elementului semnificativ feminin. Puterea feminină este bazată pe lumina
pură, sistemul eminescian luînd în consideraţie diferitele ipostaze ale feminităţii,
renunţînd la elementul fizic şi căutînd fiinţa divină, germenul luminii în feminitate,
85 Idem.
86 Ibidem.
87 Trufia diavolească, ce îi pierde pe eroii Iliadei lui Homer. Pînă şi vechii Elini cei vechi, în împietrirea lor neştiutoare,
simţeau că trufia e cel mai rău lucru pe lume.
88 Noemi Bohmer, op.cit.
89 Luna e dracul Diana, „zîna” noastră românească, „bună”, tradiţională.
90 Vorba Baladei lui Ceauşescu: „Tiranul şi tirana, la Tîrgovişte fugea, măi!”
52
pe care naratorul din Geniu pustiu o numeşte «Sofia»”.91 Aici am vrut să ajung: zeiţa
romanticilor e Sophia, aceea care, după nebunii gnostici, a născut neamul omenesc.
În ce ne priveşte, ca să ieşim odată din drăcării, vom da adevărata lămurire, pe
înţelesul oricui: totul n-a fost decît o închipuire curvească insuflată de duhul cel
viclean („geniul”) hrănit de mintea poetului. Înverşunatul era luptat de curvie şi făcea
păcatul în minte, nu cu o femeie anume, ci cu femeia în sine, cu idolul, întîmplîndu-se
pesemne ca în noaptea aceea Veronica Micle să fie împreunată cu Caragiale, iar Mite
Kremnitz cu Titu Maiorescu (ce îi era dealtfel cumnat). Nu putem şti pentru care
suspina şi suferea pătimaşul, cum cred că nu ştia nici el însuşi prea bine, sunt fiind tot
„farmecul” vieţuirii romantice: „geniile” se împerecheau cu „muzele” în devălmăşie,
precum păroşii fauni sălbatici cu netedele nimfe – vorba ceea – „nimfomane”.
„Lectura aprofundată” învaţă acelaşi lucru, zicînd că farmecul şi misterul apei
determină reveria îndrăgostitului (ROM8).
Despre „farmec” am vorbit deja, „misterul” sunt ascunzişurile şi minciunile
nelegiuirii, iar „reverie” înseamnă vis în stare de veghe; toate la un loc alcătuiesc
cumplita înşelare drăcească în care se află şi „poetul”, şi cei care se împărtăşesc de
zămislirile bolnavei sale minţi
Apoi, aceeaşi „lectură aprofundată” îi întărîtă pe băieţi aşa:
Deşi poezia surprinde un moment de iubire neîmplinită, atmosfera generală
pe care o degajă versurile este una de seninătate, de calmă resemnare. Cum
explicaţi acest fapt?
„Explicaţiile” sunt mai multe92, dar aici mă interesează una singură: păcatul s-a
săvîrşit, în inimă, şi dracul curviei a slăbit aprinderea trupului şi a minţii, pentru ca
pătimaşul să mai caute şi altă dată uşurarea închipuirii.
Pe scurt, şi poezia şi tîlcuirea şcolară sunt un îndemn la „amor”. Urmarea va fi
pentru şcolar amara suferinţă a „neîmplinirii”, căci fetele nu se uită la băieţii de 14-15
ani, aceştia ajungînd la o necurmată visare aţîţătoare a dorinţei, care îi face să ardă în
foc şi îi împinge la onanie, apoi la curvie.93 Poetul şi tîlcuitorii lui nu sunt decît nişte
nenorociţi codoşi ai diavolului, care vrea să piardă pe copii, întinîndu-le mai întîi
sufletul şi apoi trupul, ştiut fiind că nici malahienii, nici curvarii nu se mîntuiesc.
91 Noemi Bohmer, op.cit.
92 Iată cum lămuresc ocultiştii: „Armonia este dată de traversarea unor etape diferite, care încep cu pasiunea şi cu
dorinţa senzuală” (Noemi Bohmer, op.cit.). Astfel „amorul”, împreunarea pe franţuzeşte, „e dorinţa de purificare a
mentalului cu ajutorul întîlnirii cu alteritatea. Pasiunea eminesciană pentru EA ideală se dizolvă pînă la pierderea
independenţei” (Noemi Bohmer, op.cit.).
Întradins te necăjesc – iubite cititorule – cu găunoasele sminteli ale numiţilor „intelectuali”, străduindu-mă să-ţi dărîm
evlavia superstiţioasă pe care o ai pentru ei. Aşa se vorbeşte la Universitate: este limba satanei, „neînţeleasă şi plină denţeles”,
în care eu însumi am grăit zeci de ani. Dincolo de toată poliloghia, cu un lucru trebuie să rămînem: tot ce-i
încîlcit e de la draci, iar curvia şi vrăjitoria sînt curvie şi vrăjitorie, oricum le-ai vopsi din vorbe.
93 În cartea de Muzică de a 7-a, fraţii Grigoriu mult se veselesc, cîntînd în tîmpite stihuri văpaia aprinsă de pezevenghele
de fete: Fetele sînt fluturi care zburdă-n soare / pe aripi de muzică / Fetele sînt şoapte / Care-ţi fură somnul / Şi
se-adună-n inimă / Cine-i un miracol? / Cine-aprinde oare / Focul primei tinereţi? / Frumuseţea fetelor,
dragostea băieţilor. Fraţii Grigoriu (EDM7). Ispititorii vorbesc deschis despre „focul iubirii”, ca şi cum ar fi ceva
plăcut!
Împotriva Iudeilor fraţi Grigoriu, Sfînta Scriptură sfătuieşte păzirea de „farmecul fetelor”, care e chiar „foc”, trupesc,
dar şi arvună a focului nestins, a plîngerii şi scrîşnirii dinţilor în care sfîrşeşte curvia: Întoarce-ţi ochii de la femeia
frumoasă şi nu-ţi opri privirea la frumuseţea străină. Cu frumuseţea femeii mulţi s-au rătăcit, căci din aceasta iubirea
se aprinde ca un foc (Înţelepciunea lui Iisus Sirah 9:8).
53
Dar, dincolo de patimile acestea trupeşti, „iubirea neîmplinită” zămisleşte în
sufletul tînărului cultul femeii, căci omul nu cinsteşte decît ceea ce nu poate atinge!
Romanticii au dus cultul femeii mai departe decît oricare alţii dinaintea lor. Ei au
închinat toată puterea, toată vlaga, toată dragostea acestui idol al arzătoarei iubirii
pătimaşe, împreunate cu tristeţea păcătoasă, („melancolia”, „dorul”), şi într-un sfîrşit
cu deznădejdea mai mult sau mai puţin sinucigaşă. Iată roada şi răsplata „amorului”,
a hulitoarei cinstiri a muierii, faţă de care înţelepciunea dumnezeiască ne povăţuieşte
să fim cu mare băgare de seamă. Căci nici o rană nu este ca rana inimii şi nici o
răutate nu este ca răutatea femeii (Înţelepciunea lui Iisus Sirah 25:15). De aceea: Nu
da apei loc să iasă, nici femeii rele putere asupra ta (Iisus Sirah 25:28). Şi iarăşi: Nu
te da în mîinile unei femei, ca să nu aibă putere asupra ta. Nu te întîlni cu femeia
curvă, ca să nu cazi în laţurile ei (Iisus Sirah 9:2, 3).
Căci cine nu are dragoste de Dumnezeu, „dor” de Dumnezeu, nu poate să nu
ajungă la deznădejde şi la uciderea de sine, într-un chip sau într-altul, păcat de
neispăşit, aducător al celei mai înfricoşate pierzări, cum vom arăta mai pe larg în
capitolul despre tristeţeţe. Asta şi vrea cel rău şi robii săi „poeţi” pe care îi are ca
simbriaşi din tinereţile lor – curvarii, beţivii, malahienii, nebunii, sifiliticii „de talent”
– ajunşi, pentru păcatele obşteşti, învăţători ai întregului norod, în locul Sfinţilor lui
Hristos.
54
X
Învãtãtura Bisericii
Să oprim aici citirea murdarelor cărţi de învăţătură, care precum vedem nu ştiu
cum să-i facă pe copii a sluji mai cu osîrdie mădularelor celor de ruşine, înrobindu-se
cu totul patimilor aducătoare de osîndă veşnică, şi să trasăm cîteva concluzii:
+ Îndemnînd la lepădarea credinţei întru Hristos, toate manualele sunt aşa de
„acordate” încît parcă vorbesc acelaşi grai, nu se contrazic ci se argumentează
reciproc într-un mod „ştiinţific”, găsind prin acest mod credibilitate mai mare decît
Scriptura pe care ajung să o contrazică, însămînţînd încet dar sigur apostazia în
vieţuirea copiilor noştri.
+ Toată pedagogia manualelor şcolare capătă puterea de a deforma gîndirea copilului
şi de a o abate în cei douăsprezece ani spre o nouă concepţie despre oameni şi viaţă,
contrară învăţăturilor mîntuitoare ale Bisericii, cu care tînărul mai devreme sau mai
tîrziu va veni în conflict: ori manualele „învaţă corect” şi atunci Biserica devine
plictisitoare iar Sfinţii nişte „primitivi”, ori Biserica este în adevăr, dar atunci vor
trebui să reaşeze „ortodox” toată şcolirea – cale de mijloc nu este. Aşadar să nu ne
mire de unde le vine odraslelor „neînţelegerea” învăţăturilor lui Hristos.
+ Dăscălirea în afara şcolii este ultima scăpare a părinţilor ce voiesc a-şi salva
sufletele copiilor de pătimaşele poftiri acestui veac, unde în lumina icoanei şi căldura
candelei, copilul află din Sfintele Cărţi ale Sfinţilor Părinţi adevărul despre sine,
despre lume şi despre Dumnezeu.
Dar toate acestea nu pot fi rezumate mai clar decît în cuvintele Sfîntului Iustin
Popovici: „Cultura europeană are ca temei omul. Prin om se epuizează programul şi
scopul civilizaţiei europene, mijloacele şi conţinutul ei. Umanismul este principalul
ei arhitect. El e clădit în întregime pe principiul şi criteriul sofistic: măsura tuturor
lucrurilor văzute şi nevăzute este omul – şi anume omul european. El e supremul
creator şi dătător de valoare. Adevăr este ceea ce el va proclama ca adevăr, sensul
vieţii este acela pe care el îl va proclama ca sens al vieţii, binele şi răul sunt acelea
pe care el le va proclama ca atare. Ca s-o spunem simplu şi sincer: omul european sa
proclamat pe sine dumnezeu. Oare n-aţi observat cât de constantă este dorinţa lui
de a face pe dumnezeul prin ştiinţă şi prin tehnică, prin filozofie şi prin cultură, prin
religie şi prin politică, prin artă şi prin modă – să facă pe dumnezeul cu orice preţ,
chiar prin inchiziţie şi prin papism, chiar prin foc şi sabie, chiar prin trogloditism şi
antropofagie? El a declarat pe limba ştiinţei sale umanisto-pozitiviste, că Dumnezeu
nu există. Şi călăuzit de această logică, a tras plin de curaj următoarea concluzie:
„De vreme ce Dumnezeu nu există, înseamnă că eu sunt Dumnezeu!”94
94 Sfîntul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul
55
Să fim cu luare aminte la îndrumarea Sfîntului Ierarh Ignatie Briancianinov, căci
„foarte însemnată este păzirea trupului de căderea în curvie; dar singur acest lucru
este neîndestulător pentru curăţia cea iubită de Dumnezeu, prin care El se face văzut.
Asupra [creştinului] stă datoria ce nu poate fi ocolită de a ne curăţa pe noi înşine de
gîndurile, visările şi simţămintele pătimaşe, precum ne-a poruncit Mîntuitorul”95: Aţi
auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu săvîrşeşti preacurvie”. Eu însă vă spun vouă:
Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvîrşit preacurvie cu ea în inima lui
(Matei 5:27, 28). Fiindcă. „după cum trupul – spune Sfîntul Macarie cel Mare –
împreunîndu-se cu alt trup, se molipseşte de necurăţie, aşa şi sufletul, împreunîndu-se
cu gîndurile rele şi spurcate şi învoindu-se cu ele, se strică.”96 Într-un glas, “Sfinţii
Părinţi poruncesc [creştinilor] să păzească capul şarpelui (Facerea 3:15), adică să ia
seama la gîndul păcătos chiar de la începutul lui şi să îl lepede. Aceasta s-a spus cu
privire la toate gîndurile păcătoase, dar mai cu seamă la cel al curviei.”97
Iar Sfîntul Ioan Casian arată şi mijloacele prin care se poate săvîrşi lucrarea
aceasta:
„A doua luptă o [are creştinul] împotriva duhului curviei şi al poftei trupeşti.
Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintîi vîrstă. Mare şi cumplit război
este acesta şi luptă îndoită cere. Căci acest război este îndoit, aflîndu-se şi în suflet şi
în trup. De aceea avem a da lupta din două părţi împotriva lui”98
Cum? Mai întîi tînărul trebuie învăţat a-şi smeri trupul prin post, prin
împuţianarea hranei şi oprirea de la acele mîncări şi băuturi care înfierbîntă sîngele şi
trezesc aprinderile pătimaşe, aşa cum am arătat în capitolul trecut.
Asta însă nu e de ajuns, căci „nu ajunge numai postul trupesc pentru dobîndirea
desăvîrşitei neprihăniri şi adevăratei curăţii, de nu se va adăuga şi zdrobirea inimii şi
rugăciunea întinsă către Dumnezeu, şi citirea deasă a Scripturilor, şi osteneala şi
lucrul mîinilor, care abia împreună pot să oprească pornirile cele neastîmpărate ale
sufletului şi să-l aducă înapoi de la nălucirile cele de ruşine. Deci de la început
trebuie păzită inima de gîndurile cele murdare”99
Sfîntul vrea să spună că nu e în puterea omului să biruie patima, şi mai cu seamă
gîndul curvesc, şi că numai Duhul lui Dumnezeu e în stare să o facă, după îndelungă
pocăinţă şi educaţie (creştere) creştinească, singura care e de trebuinţă omului. Ca
lucrul să fie lămurt, mai jos vine şi zice: „Sunt datori să ne nevoim nu numai cu
înfrînarea trupului, ci şi cu zdrobirea inimii şi cu rugăciuni dese împreunate cu
suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru – pe care împăratul Vavilonului îl
aprinde în fiecare zi prin aţîţările poftei – cu roua venirii Sfîntului Duh.”100
La rîndul său, de Dumnezeu cuvîntătorului Hrisostom adaogă:
„Deci acestea învăţîndu-ne, să oprim pornirile copiilor noştri şi mult frîu să
punem tinereţelor: pe cel al fricii, pe cel al sfătuirii. Să purtăm grija de curăţenia lor şi
95 Sfîntul Ignatie B., Experienţe…, op.cit.
96 Idem.
97 Ibidem.
98 Filocalia vol.1, Ed.Humanitas.
99 Idem.
100 Ibidem.
56
toate să facem şi să lucrăm ca să poată vîrsta tinereţelor scăpa de poftele cele
necuvioase.”101
Iar dacă, cu toate acestea, vedem că tinerii noştri copii sunt în primejdie de a
cădea, atunci avem a ne îngriji să-i căsătorim degrabă (fireşte, nu împotriva voinţei
lor, ci cu împreună-sfătuire). Aici să fim cu luare-aminte: asta e o datorie a părinţilor!
Că ea nu se mai împlineşte deloc aproape, decît poate la unii ţigani, e treaba
nevolnicilor taţi şi a nebunelor mame, care vor gusta din plin, precum şi gustă în fiece
zi, roada cea amară a vinovatei lor „îngăduinţe” faţă de voia copiilor, însuraţi şi
măritaţi după capul lor, în urma unor ani şi ani de curvie „liberă”: fie din patimă, fie
siliţi de împrejurări fie din interes. „Toleranţii” ar face bine să deschidă ochii şi să
vadă cumplitele urmări ale respectării „drepturilor copiilor” de a-şi alege „partenerul”
(căci soţi nu mai există): după un veac şi jumătate de de educaţie liberală,
binecuvîntarea şi pacea s-a luat dintre bărbat şi nevastă, oricît ar părea ei să se
iubească, şi viaţa de familie s-a schimbat într-un chin nesuferit, care duce sunt ori la
divorţ, ori cel puţin la înstrăinare şi ură casnică necurmată. Dimpotrivă, cei căsătoriţi
de părinţi (încă o dată, cu învoirea lor, iar nu silnic), pentru a preîntîmpina curvia au
petrecut de cele mai multe ori în linişte şi mulţumire.
Căci, aşa cum am mai spus, de la o vreme căsătoria nu mai are ca pricină nevoia
înmulţirii neamului omenesc, ci întăi de toate stingerea timpurie a focului cel trupesc,
după cum lămureşte dumnezeiescul Hrisostom:
„Că pentru aceasta şi Stăpînul cel de obşte al nostru, văzînd neputinţa firii
omeneşti, a legiuit nunta, ca să ne depărteze pe noi de la împreunarea cea fără de
lege”102
Tot el ne îndeamnă şi ne roagă:
„Deci să nu defăimăm pe tineri, ci văzînd focul cuptorului, mai înainte de a se
tăvăli în curvie, să ne silim a-i însura pe ei după legea lui Dumnezeu.
Pentru aceasta rog dragostea voastră ca să faceţi mare purtare de grijă pentru
înfrînare şi curăţia tinerilor.”103 „Cu multă grijă, în primul rînd, alungaţi din sufletul
copilului desfrînarea, căci mai cu seamă dragostea trupescă tulbură sufletele
tinerilor.”104 Rogu-vă, să dăm mînă de ajutor copiilor noştri, ca nu şi pentru cele
lucrate de dînşii noi să ne pedepsim.”105
Ca părinţi iubitori, ar trebui însă mai degrabă să ne străduim a-i creşte pe copii
întru necurmata petrecere feciorelnică, adică întru vieţuirea cea mai plăcută lui
Dumnezeu, asemănătoare aceleia a Domnului nostru Hristos Iisus şi a Preacuratei
Sale Maici. Pentru a înţelege de ce vrednicie se bucură cei feciorelnici, să-l ascultăm
pe acelaşi neasemuit pedagog al nostru, Sfîntul Ioan Gură de Aur:
Căsătoria este bună, şi tocmai pentru aceasta e minunată fecioria, pentru că e mai
bună decît ce este bun. Pot merge mai departe şi să spun ceva mai mult, anume că
fecioria este mai sus şi decît starea îngerească. Îngerii într-adevăr nu se însoară, nici
nu se mărită, dar nu sunt alcătuiţi din trup şi sînge, nu locuiesc pe pămînt, nu ţin piept
101 Sfîntul Ioan Gură de Aur, Puţul şi împărţirea de grîu, Ed. Bunavestire, Bacău,1995.
102 Idem.
103 Ibidem.
104 Sfîntul Ioan Gură de Aur, Omilii …, op.cit.
105 Sfîntul Ioan Gură de Aur, Puţul…, op.cit.
57
unei mulţimi de patimi, n-au nevoie de mîncare şi băutură; nu-i pot încînta şi moleşi
cîntecele plăcute, nu-i poate atrage frumuseţea oamenilor, nu-i poate vrăji nimic.
Oamenii, deşi mai jos prin firea lor fericiţilor Îngeri, îşi dau toate silinţele şi
stăruie după puterea rîvnei lor să-i ajungă pe Îngeri. Cum îi pot ajunge? Îngerii nu se
însoară, nici nu se mărită; fecioara face la fel. Îngerii stau necontenit înaintea lui
Dumnezeu şi slujesc lui Dumnezeu; fecioara face la fel. Din pricina aceasta Pavel a
scutit pe fecioare de orice grijă lumească, pentru a fi sîrguitoare şi cu mintea
totdeauna la Dumnezeu. E drept, nu pot încă să se înalţe ca Îngerii la ceruri, fiind
legate prin trup de pămînt; au însă o mare mîngîiere, căci primesc pe Însuşi Stăpînul
cerurilor, dacă sunt sfinte şi cu trupul şi cu duhul.”106
Ce ne putem dori aşadar mai mult pentru ai noştri copii, decît să se mîntuiască, în
urma lucrării întregii fapte bune a credinţei? – ştiind bine că numai cei ce trăiesc în
feciorie pot ajunge desăvîrşiţi, împlinind întrutotul porunca împărătească, potrivit
Scripturii: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău
şi cu tot cugetul tău (Matei 22:37).
Fiindcă, după cuvîntul Apostolului, doar cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale
Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale
lumii, cum să placă femeii. Şi este împărţire: şi femeia nemăritată şi fecioara poartă
de grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfîntă şi cu trupul şi cu duhul. Iar cea care sa
măritat poartă de grijă de cele ale lumii, cum să placă bărbatului (1 Corinteni
7:32, 33, 34).
Învăţătura Sfinţilor e întemeiată deplin pe însuşi cuvîntul cel îndrumător, cel
adevărat şi de viaţă făcător al Dumnezeului şi Domnului nostru Iisus Hristos, aşa cum
îl citim în Sfînta Evanghelie:
Ucenicii I-au zis: Dacă astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos să se
însoare.
Iar El le-a zis: Nu toţi pricep cuvîntul acesta, ci aceia cărora le este dat. Că sunt
fameni care s-au născut aşa din pîntecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii iau
făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia
cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă (Matei 19:10-12).
106 Sfîntul Ioan Gură de Aur, Omilii …, op.cit.
58
Indice bibliografic
(EDP6) Educaţie plastică, Manual pentru clasa a VI-a, Victor Dima, Ed.Teora
(MEN/1999)
(EDP7) Educaţie plastică, Manual pentru clasa a VII-a, Nicolae Filoteanu, Doina
Marian, Ed.All Educaţional (MEN/1998)
(EDP7) Educaţie plastică, Manual pentru clasa a VII-a, Rita Bădulescu, Ecaterina
Morar, Ed. Corint, 2000 (MEN/1999)
(ROM6) Limba română, Manual pentru clasa a VI-a Elena Ionescu, Valentina Jercea,
Ed. Didactică şi Pedagogică (MEN/1998)
(ROM8) Limba română, Manual pentru clasa a VIII-a, Alexandru Crişan, Sofia
Dobra, Florentina Sâmihăian, Ed.Humanitas Educaţional, 2003, ed. a 5-a rev.
(BIO6) Biologie, Manual pentru clasa a VI-a, Aglaia Ionel, Zoie Partin, Ed.
Humanitas Educaţional (MEN/1998)
(BIO7) Biologie, Manual pentru clasa a VII-a, F.Macovei, F.Dobran, M.Marcu
Lapadat, Ed. Teora (MEN/1999)
(CCI7) Educaţie civică, Manual pentru clasa a VII-a, Elena Nedelcu, Ecaterina
Morar, Ed. All Educaţional (MEN/1998)
(CCI8) Cultură civică, Manual pentru clasa a VIII-a, Maria-Liana Lăcătuş, Mihaela
Penu Puşcaş, Ed.Corint
(IST7) Istorie, Manual pentru clasa a VII-a, Sorin Oane, Maria Ochescu,
Ed.Humanitas Educaţional (MEN/1999)
(IST8) Istorie, Manual pentru clasa a VIII-a, Sorin Oane, Maria Ochescu,
Ed.Humanitas Educaţional, 2003, ed. a 4-a rev.
www.mirem.ro