PĂRINTELE TADEI DE LA MĂNĂSTIREA VITOVNIŢA

Pace şi Bucurie în Duhul Sfânt
- învăţături, cuvinte, convorbiri -

PĂRINTELE TADEI DE LA MĂNĂSTIREA VITOVNIŢA

Cum vom birui răul? Cu dragoste?*


Când eram tânăr monah, mă chinuia întrebarea: „De ce acela care îl caută sincer pe Dumnezeu suferă atât de mult? De ce se chinuie atât de mult? Nu mai pot, Doamne!”
Mă culcam. În vis, mă aflam pe un loc înalt. Vedeam cum vine o oaste dinspre Răsărit înspre Apus. Nu era oaste pământească, ci cerească. Toţi ostaşii erau de un fel. Numai unul păşea cu un pas înaintea tuturor. Cântau:
Pentru Împăratul Slavei,
Pentru al Cerurilor Împărat,
La luptă mergem,
Răul să-l biruim.
Cânt şi eu împreună cu ei.
Pentru Împăratul Slavei,
Pentru al Cerurilor Împărat,
La luptă mergem,
Răul să-l biruim.
Cum vom birui răul? Cu dragoste!
Pentru Împăratul Slavei,
Pentru al Cerurilor Împărat,
La luptă mergem,
Răul să-l biruim.

CALEA BUNULUI PĂRINTE TADEI

Dorinţa de a sluji lui Dumnezeu  - din copilărie

Încă din copilărie am dorit să-i slujesc lui Dumnezeu. Pe când eram copil socoteam că totul aici pe pământ este numai slujire. Părinţii slujesc copiilor lor, copiii părinţilor, îşi slujesc unii altora. Atunci am avut dorinţa să-i slujesc lui Dumnezeu. Pentru că El este Părintele întregului neam omenesc şi întregului univers trebuie să-i slujim Lui, Care este cel mai mare. Aveam această dorinţă când eram copil. Mai târziu, nu le-am putut spune asta părinţilor mei pentru că ştiam că nu voi căpăta binecuvântarea lor pentru aceasta, dar când am ajuns la majorat am plecat singur la mănăstire.
Mama murise mai înainte de aceasta, dar tatăl meu era încă în viaţă, şi el nu a fost de acord cu plecarea mea. Insă,când i-am propus să primesc cinul monahicesc i-am cerut binecuvântare, de la tatăl meu, iar el m-a binecuvântat, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta.

Ţelul vieţii creştine – smerenia desăvârşită

Am avut dorinţa să cunosc ţelul vieţii noastre, aici pe pământ… Firea (Natura) vieţii nu a fost dovedită, şi nici nu se poate cunoaşte ce este viaţa. Dar, mă interesa cum a fost viaţa acelor oameni care au slujit cu credincioşie lui Dumnezeu. Astfel am citit la vremea mea, în tinereţe, operele (scrierile) Sfinţilor Părinţi şi am văzut care era starea lor lăuntrică şi chiar ei descriau cele care îi interesau în chip deosebit. Pentru că noi ducem o viaţă exterioară, vedem viaţa cum se scurge, dar viaţa lăuntrică a fiecăruia dintre noi nu este aceeaşi.
Iar pe mine mă interesau cei care au ajuns să aibă o viaţă desăvârşită aici pe pământ, şi au fost proslăviţi de Dumnezeu şi acolo, în veşnicie. Şi atunci am văzut ceea ce ei înşişi explicau (făceau lămurit, desluşeau), că desăvârşirea vieţii creştine este smerenia deplină.

Slujirea monahală în slujba neamului omenesc

Slujirea (noastră) monahală este pildă de sfinţenie şi mărinimie în viaţă. Noi, aici pe pământ avem puţine pilde. Putem auzi multe cuvinte de învăţătură despre cum trebuie să trăim, dar sunt puţine exemple, şi întrebarea este dacă vom putea să punem în practică (să înfăptuim) toate acestea pe care le auzim. Dar când vedem o pildă de viaţă, persoană care este liniştită, tăcută, blândă, smerită, care nu ştie să se mânie şi iartă toate, acoperă totul cu dragoste, atunci acea persoană se face pildă de viaţă şi vom voi neîncetat să fim şi noi asemenea ei. Căci, răul nu poate fi biruit cu rău, ci este nevoie de bine.


***

Nu numai monahii, ci şi orice om smerit şi blând poate fi pildă de viaţă tuturor.
Pocăinţa este înnoire a vieţii

Ştiţi, trebuie să ne pocăim! Aceasta nu înseamnă numai să mergem la preot şi să ne spovedim, ci este nevoie să ne şi eliberăm de complexele de gândire. De-a lungul vieţii noastre noi cădem peste măsură de mult şi trebuie să spunem cuiva absolut totul, preotului, martor al pocăinţei noastre, înaintea lui Dumnezeu. 
Pocăinţa este înnoire a vieţii, ceea ce înseamnă că să ne lepădăm (eliberăm) de trăsăturile negative, să ne îndreptăm (întoarcem) spre binele absolut.

Nu există păcat care nu se iartă decât numai păcatul pentru care nu ne pocăim.
Nu există păcat care să nu fie iertat decât numai păcatul pentru care nu ne pocăim.

Nu vă gândiţi la viaţa voastră, ci vă jertfiţi pentru celălalt.

Noi trebuie să ne ocrotim unul pe celălalt, pentru că suntem fraţi, mai cu seamă  acei care sunt de aceeaşi credinţă. Avem aici şi un exemplu din viaţă. Când o delegaţie a puterii imperiale de la Constantinopol a fost trimisă la sarazini (arabi) să poarte convorbiri de pace, aceia le-au spus, că noi ,creştinii,   nu împlinim poruncile lui Dumnezeu. Din delegaţie făcea parte şi Kiril. Aceştia spun: de ce voi, creştinii nu împliniţi poruncile lui Hristos, că trebuie să iubiţi şi pe vrăjmaşii voştri, ci voi ne prigoniţi şi ne ucideţi, neîmplinind astfel poruncile.
Acesta ca răspuns le zise:”Dacă într-o lege există două porunci, care dintre ele trebuie împlinită; cine va fi drept, acela care le va împlini pe amândouă, sau acela care le va împlini pe amândouă?” Aceştia au răspuns:”Este de la sine înţeles că înţelept va fi acela care va împlini ambele porunci.” Atunci el le-a răspuns:” ca persoane, noi iertăm vrăjmaşilor noştri, dar ca şi comunitate, noi ne punem viaţa unul pentru celălalt, căci Domnul a spus că nu există iubire mai mare decât să-ţi dai viaţa pentru aproapele tău. Noi ca şi comunitate, ne apărăm unii pe alţii şi ne dăm viaţa, căci voi nu doriţi numai să ne înrobiţi fizic, ci voiţi să ne înrobiţi şi duhovniceşte, şi de aceea ne apărăm.” Astfel, aceasta este îndreptăţit.
Avem şi pilda Sfântului Ioanichie cel Mare. El a fost ostaş vreme de 20 de ani. A săvârşit multe minuni şi în toate războaiele a biruit, nefiind niciodată învins. Nu  s-a gândit niciodată la viaţa sa, ci şi-a pus întotdeauna viaţa pentru aproapele său. Şi Dumnezeu l-a ocrotit, iar mai târziu ca monah, a fost mare luminător şi făcător de minuni. Astfel de ostaşi au fost mulţi. Regele David, spune: ”Bine este celui ce nu se sălăşluieşte în păcat!” Dreptul nu va acţiona în interesul său, ci pentru viaţa aproapelui său.
Cum ne sunt gândurile care ne preocupă, astfel ne este şi viaţa


Cum ne sunt gândurile care ne preocupă, astfel ne este şi viaţa. Dacă gândurile noastre sunt paşnice, liniştite, virtuoase şi blânde, şi viaţa ne va fi astfel. Dacă acordăm atenţie mediului în care trăim, intrăm într-un cerc al gândurilor şi ne pierdem pacea şi liniştea.

Să săvârşim fiecare lucrare pentru Dumnezeu

Noi nu suntem conştienţi de viaţa noastră. Orice lucrare aici pe pământ, este şi lucrare şi în universul lui Dumnezeu. Iar noi întotdeauna lucrăm într-un chip rezervat, adică nesincer, dar nu numai lui Dumnezeu, ci nimănui nu-i place asta. Ştim că universul este a lui Dumnezeu, (că pământul) este planeta lui Dumnezeu, toate sunt ale lui, indiferent cine ne-a dat să facem lucrarea.
Dacă persoana aceea este rea sau bună, evlavioasă sau nu, conştiincioasă sau nu în munca sa, ea va răspunde pentru asta. Noi nu trebuie să acordăm atenţie cui ne porunceşte, cine ne dă să lucrăm, noi trebuie să ştim că fiecare lucrare, aici pe pământ, este lucrare şi  în universul lui Dumnezeu şi trebuie să lucrăm din inimă, fără rezerve. Când lucrăm astfel, suntem sloboziţi de împotrivirea lăuntrică. Fiecare faptă a noastră este un ajutor dat tuturor oamenilor, ieşire din cercul patimilor, în care ne aflăm întotdeauna. Aşadar, întotdeauna trebuie să fim sinceri. Atunci vor izvorî din noi: pacea, liniştea şi dragostea, atunci vom fi iubiţi. Prin gândurile noastre, noi suntem cei care-i atragem şi-i îndepărtăm pe duşmani şi pe prieteni, pe rude şi semeni. Oamenii acordă puţină atenţie acestor lucruri şi de aceea suferă mult.

Despre tainele gândurilor


Din gânduri izvorăsc toate, şi bine şi rău. La fel se împlinesc şi gândurile noastre. Şi astăzi vedem, cum tot ceea ce este creat aici pe pământ  şi în cosmos, este gândul lui Dumnezeu înfăptuit în timp şi în spaţiu. Şi noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Mare dar a primit neamul omenesc, iar noi nu înţelegem aceasta. În noi este energie dumnezeiască, viaţă dumnezeiască şi noi nu înţelegem asta. Şi nu înţelegem că prin gândurile noastre îi influenţăm pe ceilalţi. Poate fi un bine mare sau un rău mare: totul depinde de gândurile şi de dorinţele noastre.
Prin gândurile noastre virtuoase, paşnice, liniştite şi desăvârşit bune, ne influenţăm şi pe noi înşine, şi răspândim această pace pretutindeni în jur, şi în familii, şi în societate, şi oriunde. Acestea lucrează nu numai pe pământ, ci şi în univers.
Aşadar, aici suntem lucrători pe ţarina Domnului, şi înfăptuim armonia cerească, armonia dumnezeiască, iar acolo pacea şi liniştea domnesc pretutindeni. Dacă ne preocupă gânduri negative, acela ne este un mare rău. Când în noi este sălăşluit răul, el se răspândeşte şi în jur, în familie, în mediul în care ne aflăm. Iată, putem fi un bine mare sau un rău mare. Şi cât e de bine să fii om bun, pentru binele tău, omule! Căci gândurile nimicitoare, rele ne nimicesc pacea, şi atunci numai avem pace şi nici linişte.
Noi întotdeauna începem greşit. În loc să începem de la noi înşine, noi dorim întotdeauna să-i îndreptăm pe ceilalţi, iar pe noi ne lăsăm mai la urmă. Când fiecare va începe cu sine, atunci va fi pace pretutindeni! Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, spune: „Dacă omul nu se va vătăma pe sine însuşi, nimeni nu-i poate face nici un rău, nici măcar diavolul. Vedeţi, noi suntem cei care ne croim viitorul.
Neamul nostru omenesc prin gândurile sale strică (tulbură) întreaga ordine (a lucrurilor). Neamul omenesc dintâi a şi fost nimicit prin potop pentru gândurile şi dorinţele sale rele. Iată, şi acum avem la fel gânduri rele şi nu avem roade bune, trebuie deci să ne schimbăm. De fapt, fiecare persoană trebuie să se schimbe, dar este mare păcat că nu am avut un exemplu în viaţă, nici în familie, nici în societate.

***

Domnul se află pretutindeni. El locuieşte în inimă şi de aceea a spus că trebuie să trăim totul din inimă, şi să lucrăm cu voie deplină. Când îl căutăm pe Domnul din inimă: Iată-L, e aici! Căci, El este părintele nostru. Părinţii noştri pământeşti, cer de la noi multă atenţie, caută să le dăm înapoi iubirea pe care ei ne-au dat-o, iar noi adesea îi mâhnim foarte mult. Aşadar, trebuie să-L căutăm pe Domnul din inimă. Atunci când ne deprindem să lucrăm totul din inimă, atunci ne este rugăciunea sinceră şi dragostea faţă de părinţi, şi faţă de aproapele, şi Dumnezeu este aici.
Fiecare lucrare este în acelaşi timp şi rugăciune. Gândurile ne sunt legate atunci de acea lucrare, şi când lucrăm din inimă, înseamnă că pentru Dumnezeu lucrăm. Dacă ne gândim că lucrăm pentru oameni, atunci greşim.

Rugaţi-vă lui Dumnezeu din inimă

Rugăciunea stăruitoare înseamnă rugăciune din inimă. Din inimă ne rugăm Domnului. El nu cere de la noi cuvinte filozofice. Lui trebuie să ne rugăm din inimă, ca  părinţilor: ”Ajută tuturor sufletelor şi nu mă uita şi pe mine Doamne. Fă ca toţi să aibă pace, să Te iubească, aşa cum Te iubesc îngerii. Şi ne dă şi nouă putere să Te iubim, aşa cum Te iubesc Prea Sfânta Maică, îngerii şi sfinţii Tăi. Dă-mi şi mie această putere, să te iubesc cu tărie!”
Căci nu e nici o putere care să se poată împotrivi iubirii. Iubirea este putere nebiruită, căci Dumnezeu este Iubire.

O SUTĂ DE CAPETE DE LA VITOVNIŢA


1. Dumnezeul nostru a venit aici printre noi, ca să ne readucă la starea dintâi în care ne-a creat. El a făcut totul ca omul să-L înţeleagă. Ar fi putut să mântuiască neamul omenesc şi altfel, dar omul, când a căzut întregul lui aparat gânditor lăuntric s-a zdruncinat, şi l-a făcut neputincios spre bine. Omul a căzut sub puterea duhurilor rele, de bunăvoie s-a predat puterii şi s-a înrobit acestora.
2. Răul care există nu a fost creat de Dumnezeu. Răul este de la duhurile cugetătoare, gânditoare care au căzut de la dragostea lui Dumnezeu, care s-au întors spre propria lor persoană (ei înşişi) şi au rămas nesupuşi; şi care au început să cugete (mediteze) la propria deşteptăciune (inteligenţă). Dar oricât de mult s-ar trudi orice putere cugetătoare, care nu este unită cu Izvorul vieţii, să săvârşească şi să spună (grăiască,înveţe) ceva bun, toate acele cuvinte frumoase şi tot ceea ce face este presărat cu duhoarea iadului, căci  unul este Dumnezeu – Izvorul păcii şi al bucuriei, al dragostei, al dreptăţii şi al bunătăţii.
3. Toate fiinţele create sunt limitate, iar ceea ce este limitat nu este desăvârşit, ci este dat fiinţelor create să se desăvârşească.
4. Însă, fiinţele create au căzut. Mai întâi, unii îngeri nu şi-au păzit vrednicia, iar apoi, din pizma acestor duhuri rele au căzut şi strămoşii noştri Adam şi Eva. Astfel s-a ancorat şi în noi aceasta însuşire – pizma diavolească (demonică). Pizma nu se dă înapoi de la nimic, chiar şi lui Dumnezeu în faţă îi vorbeşte potrivnic, totdeauna şi în tot locul.
5. Ce face pizma? Duhul diavolesc, pizma duce permanent şi neîncetat război împotriva dreptăţii, împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire desăvârşită, iar pizma nu rabdă ca cineva să facă vreun bine aproapelui său. Iar când Domnul, Care este iubire desăvârşită, a vindecat pe femeia bătrână, bolnavă, gârbovă de 18 ani, de îndată s-a ivit şi cel rău şi a început lupta, căci pizma nu rabdă să vadă cum se face bine cuiva. Pizma neîncetat pizmuieşte, pe toţi şi în toate.
6. Unul dintre Părinţii de Dumnezeu purtători, Cuviosul Nil Izvorâtorul de Mir (s-a arătat monahului Teofan, care a vieţuit în veacul al XIII-lea într-o peşteră) a lămurit multe din tainele Împărăţiei Cerurilor. El spune că pizma este pecetea antihristului în inima omului. Vedeţi ce lucru înfricoşător este! Iar noi îl pizmuim pe aproapele nostru atât de des, chiar şi pe rudele noastre le pizmuim pentru ceva, şi nu acordăm atenţie tămăduirii (de pizmă), revenirii în sine.
7. Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, este Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit. Ca Om desăvârşit, El cuprinde toate cu iubire, cu iubirea Sa nesfârşită. Ca om este iubitor cu fiecare suflet care se apropie de El. Nouă, totuşi, parcă această iubire a  lui Dumnezeu ni se pare îndepărtată, că Dumnezeu este foarte departe de noi. In realitate, noi suntem departe (ne îndepărtăm) (de Dumnezeu). Iar El nu se poate desparţi de noi, căci El este viaţă. El este Iubire. O, oare când vom avea şi noi faţă de El aceeaşi dragoste şi când ne vom apropia de El ca de un prieten adevărat! Noi însă, nu ne apropiem de El astfel, ci oarecum rezervat (cu reţinere), oarecum distant (reţinut, rece, formal); şi când ne rugăm şi când facem un bine, suntem oarecum peste măsură de formali (reţinuţi). Iar El vrea ca noi să fim fireşti. El ne-a arătat acesta prin felul in care a trăit printre noi: simplu, smerit şi blând. Aşa cum ne-a creat Domnul, aşa trebuie să ne apropiem de El; simpli ca un copil nevinovat trebuie să ne apropiem de El.
8. Domnului îi sunt dragi faptele bune pe care le săvârşim (facem). Milostenia şi tot ceea ce facem pentru mântuirea noastră, spre folosul semenilor noştri şi al Bisericii, toate sunt plăcute (dragi) lui Domnului. Dar cea mai dragă şi  mai plăcută Domnului este dragostea nevinovată (curată), simplă şi copilărească, care se lipeşte de inima Sa. Iată ce este cel mai drag şi ce vrea El de la noi. Şi fiecare suflet (om) poate face asta. Şi bogatul, şi săracul, şi bătrânul şi cel tânăr…   
9. Parcă mă întorc permanent la acesta temă, repet asta neîncetat, să învăţăm cum să ne apropiem de Părintele nostru (Ceresc), cum să ne apropiem de El cu inima şi întreaga noastră fiinţă, cum să îi fim dragi aşa precum sunt Îngerii şi Sfinţii. Căci noi suntem foarte întinaţi şi necuraţi. Dumnezeu, atunci când ne apropiem de El din inimă, nu priveşte (caută) la întinarea şi necurăţia noastră, ci ne primeşte (acceptă) de îndată. Când greşim cu ceva faţă de Părintele nostru să ne apropiem de El din inimă, căci El ne iartă totul ca şi cum nu ar fi fost nimic.
10. El, Domnul nostru, este nemărginit în dragostea Lui negrăită. Ar trebui să ne apropiem de El sincer şi să fim neîncetat cu El, căci El este totdeauna cu noi. El  pune în mişcare viaţa noastră şi vrea ca noi să Îl înţelegem şi să-l pricepem. Întreaga Sa viaţă pământească a fost naturală (firească), astfel încât omul să o poate înţelege. El a spus că este iubire, ne-a explicat că atât a îndrăgit (iubit) Dumnezeu lumea încât la dat pe Fiul Său cel Unul născut pentru mântuirea omului. Ne-a descoperit taine. Ne-a descoperit multe. Ne-a ridicat mai presus de toată făptura. Firea omenească ridicată mai presus de toate făpturile (uşla) în taina Sfintei şi de viaţă dătătoarei Treimi.
11. Dar ce putem noi, ca oameni, să ne dorim mai mult decât să fim una cu Dumnezeul nostru, cu Părintele nostru? Pentru aceasta, ar trebui, în scurta noastră viaţă de aici, să învăţăm cum să ne apropiem de El. Căci noi putere proprie nu avem, trebuie să ne apropiem de El precum copii simpli şi nevinovaţi, din inimă, să-L rugăm să ne înveţe cum să fim buni, cum să-L iubim puternic aşa cum Îl iubeşte Maica Preasfântă, Îngerii şi Sfinţii.
12. Nu ne va lăsa Domnul orfani dacă Îi suntem permanent aproape din inimă. El aşteaptă ca inima noastră, sufletul nostru să se aprindă şi mai puternic în dorinţa şi dorul (dorire, tânjire) după El. Fie să nu cădem niciodată de la El şi din dragostea Lui.
13. Adesea, aici pe pământ, se abat asupra noastră multe necazuri şi greutăţi, iar toate acestea se întâmplă pentru că încă nu ne-am smerit. Când sufletul se smereşte şi se supune voii lui Dumnezeu atunci încetează şi suferinţele şi necazurile pentru noi. Căpătăm atunci o cu totul altă înţelegere a vieţii. Nu mai cugetăm după veacul acesta, aşa cum lumea cugetă. Înţelegem totul altfel. Tot ceea ce privim este parcă strălucitor, totul este mângâietor (alintător,blând). Toate ne sunt pentru că toate sunt dragi lui Dumnezeu. Noi suntem creaţia Lui şi tot ceea ce a fost creat este al Lui.
14. Iată, ferice de mine, după cum vedeţi, trebuie să ne tămăduim. Să nu primim pizma în inimă. Căci inima năruieşte (spulberă) pacea lăuntrică şi liniştea sufletului. De pildă, suntem liniştiţi şi paşnici şi vine la noi un prieten şi ne povesteşte despre cineva care odată ne-a făcut mult rău că a ajuns bine (s-a realizat), şi fiindcă nu l-am iertat deîndată se iveşte în noi duhul pizmei. Iată cum nu acordăm atenţie. Trebuie să fim neîncetat în rugăciune şi să nu primim cursele duhului pizmei.
15. Sfinţii Părinţi spun: dacă respingem ispita duhului răutăţii (urii,mâniei) dobândim biruinţa fără luptă. Ei au vorbit aşa din experienţă. Dacă respingem prilejul (ispita) biruinţa este dobândită fără luptă!
16. Duhurile de sub ceruri ne atrag (ispitesc) neîncetat în cursa gândurilor. Când Sfântul Antonie cel Mare a văzut cate feluri de mreje întind duhurile rele de sub cer a oftat şi a zis: „Dumnezeul meu, cine poate să se ferească de aceasta?” Şi a auzit glas: „Numai cei smeriţi şi blânzi trec prin ele. Ia acestea (mrejele) nici măcar nu-i ating .”