LEACUL UITAT SFÂNTA TAINĂ A SPOVEDANIEI,CAPITOLUL III

CAPITOLUL III 

LEACUL UITAT SFÂNTA TAINĂ A SPOVEDANIEI

75
arhim. SERAFIM
Alexiev

Călătorul cel bogat

Într-un sătuc lăturalnic și cu mireasmă balcanică sosi într’o vară, la
odihnă, un tainic călător. Era un om foarte bogat. Călătorea de unul
singur, era foarte ostenit și dorea cât mai grabnic să afle un loc unde
să poposească pentru a se odihni. Era gata să-i facă fără grijă pe
cei ce i-ar fi pus la îndemână un adăpost plăcut și liniștit. Bogățiile
fiindu-i nemăsurate, voia să aducă gazdelor primitoare un dar la
care acestea nici nu visaseră vreodată.
Mergând el pe uliță, văzu deodată o căsuță îmbietoare la înfățișare,
așezată într-un loc minunat și se hotărî să caute aici găzduire. Bătu
la ușă, dar de-ndată ce i se deschise și fu poftit să intre, se trase, fără
voie, îndărăt. Dinlăuntru venea un miros greu. De la ce putea fi? -
și oamenii și porcii trăiau laolaltă, sub același acoperiș. Fără să mai
spună ce căuta, călătorul își ceru iertare și ieși în curte afară. Merse
apoi de-a lungul pârâului limpede, care curgea prin mijlocul satului.
În apropiere, îi atrase privirea o altă casă frumoasă, de curând
ridicată. Se hotărî să bată și la ușa acesteia, însă stăpânul casei era
un om foarte rău. Văzând că se apropie un străin de porți, slobozi
asupra lui câinii, nelăsându-l nici măcar să intre în ogradă.
Văzând acestea, călătorul căută adăpost la o altă casă. Aici l-au poftit
cu drag iar el a intrat. Văzând însă că toate cele ale casei acesteia
zăceau în neorânduială, împrăștiate, acoperite cu praf și funingine,
afundate în gunoi și păienjeniș,
își dădu seama că nici aici nu va
76
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
putea afla mult-dorita liniște. Ajuns la a patra casă, din pricina marii
osteneli, se hotărî
să poposească acolo, orice-ar fi fost. Însă aici, pe
lângă neorânduială și murdărie, mai află și altceva: pe pereți se vedeau
urme de ploșnițe, iar el nu putea suferi paraziții. Mai mult,
puricii săreau pe el, așa că se grăbi să iasă și de aici. Astfel cutreieră
străinul tot satul, fără să găsească undeva vreun colțișor curat, unde
să se poată odihni în tihnă. Se mira: Oare cum pot oamenii aceștia,
locuind într’un ținut muntos atât de minunat, să își lase în paragină
casele într’o asemenea măsură? Satul era străbătut de un pârâu. În
multe locuri, pe ulițele strâmte și întortocheate, susurau pârâiașe. În
piață și mai peste tot se găseau cișmele și fântâni din care izvora apă
din belșug. Călătorului îi era limpede că murdăria ce domnea în casele
satului nu se datora lipsei apei, ci doar nepăsării stăpânilor lor.
În cele din urmă, frânt de oboseală, se abătu într’un bordei de la
marginea satului, al cărui stăpân era un bun gospodar. Aici fu
întâmpinat cu multă bucurie sufletească de oameni cu chipuri
plăcute și zâmbitoare. Încă de la intrare, băgă de seamă că în această
casă totul, deși simplu, era curat și în bună-rânduială. Geamurile
ferestrelor luminau. Nu se vedeau nicăieri, prin colțuri, pânze de
păianjen. Dușumeaua era proaspăt spălată și odaia aerisită. Era
neîndoios că miresmele plăcute ale câmpiilor și pădurilor din apropiere
pătrundeau adesea în această casă, prin ferestrele deschise.
Călătorul răsuflă ușurat și rămase în casa aceasta. Află astfel, în cele
din urmă, un colț plăcut și liniștit unde să se odihnească. Aici el își
lăsă marele său dar.
Dragi cititori, v-ați pus vreodată întrebarea: Dacă Mântuitorul nostru
Iisus Hristos, cel ce aduce cel mai mare dar - Cerescul său Har, prin
care ne umple de fericire și aduce mântuire sufletelor noastre - vine
și caută adăpost pentru Sine în sufletele noastre, unde ar putea găsi
loc potrivit de odihnă?
77
arhim. SERAFIM
Alexiev
Sfântul Macarie Egipteanul spune: „Așa cum Dumnezeu a zidit
cerul și pământul, pentru ca omul să viețuiască într’însele, așa a
zidit și trupul și sufletul omului, ca lăcaș al său...”
De aceea spune Apostolul: „A căruia Casă sântem noi.” /Evr. 3:6/
Iisus Hristos, acest minunat Oaspete Ceresc, adesea se pogoară
printre noi, pentru a intra sub acoperământul sufletului nostru. El se
înfățișează în mijlocul nostru în negrăita Taină a Sfintei Împărtășanii.
Bate la fiecare ușă, tânjește să intre în fiecare casă, dorește să
vorbească cu fiecare inimă, voiește să bucure tot sufletul credincios
și să îi dea darul Său ceresc. Dar cum îl întâmpinăm noi? Poate El,
oare, să poposească în fiecare dintre noi, după cum și-ar dori?
Iată, unul pășește către Sfânta Împărtășanie și-l cheamă pe Domnul
în cămara tainică a inimii sale: „Vino, Doamne Iisuse, și locuiește
întru mine!”- șoptește el în rugăciunile de pregătire pentru
Dumnezeiasca Împărtășanie. „Pogoară-te sub acoperământul meu,
intră în casa sufletului meu! Deschide-voi porțile întinatelor mele
buze! Sălășluiește-te întru mine!”
Iisus Hristos se depărtează însă scârbit de această primitoare ușă
deschisă, căci din lăuntru răzbate o duhoare duhovnicească de
neîndurat! Acolo duhnește a desfrâu și-a ură, a iubire de arginți
și-a pizmă, a mândrie și-a iubire de sine… Iar Oaspetele Ceresc
se depărtează. Nu poate intra într’o astfel de casă, în care omul
și diavolii, porcii duhovnicești, viețuiesc împreună, sub același
acoperiș.
Iată, un altul este povățuit să postească și să se împărtășească,
este rugat să-l primească în inima sa pe Iisus Hristos, care îi aduce
marele și atotmântuitorul har dumnezeiesc, cel mai înalt dar pe care
omenirea l-a primit vreodată! Însă el nici măcar nu vrea să audă de
așa ceva. Lui nu-i sânt pe plac sfinții cei cerești!... Aceștia îl împiedică
să trăiască după cum voiește. La ce să-i folosească Împărtășania?
78
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
În sufletul său, el slobozește câinii asupra Oaspetelui Ceresc și nu-l
lasă să se apropie de porțile lui.
Al treilea a postit, s’a rugat, s’a pregătit pentru Dumnezeiasca
Împărtășanie, însă nu a iertat ocările pe care semenii săi i le-au adus,
nu s’a împăcat cu vrăjmașii săi și nu și-a împăciuit sufletul. Toate în
el sânt în neorânduială. Păcatele, asemenea prafului și funinginii,
acoperă părelnica sa evlavie. Gunoiul și păienjenișul i-au desfigurat
credința. Stările rele i-au tulburat simțămintele, iar el, într’o astfel
de așezare fiind, cutează a-l chema în cămara inimii sale pe Oaspetele
Ceresc! Nu se teme oare că-l va întrista, în loc să-l bucure prin
această ospeție necugetată a sa?
Al patrulea aude pe cineva bătând la ușa conștiinței sale, însă nu s’a
gândit niciodată să o curățească, până în acea clipă. Acolo atâtea pete
ale păcatului au întunecat ferestrele cândva curate ale sufletului!
Atâtea obiceiuri păcătoase au adunat gunoi în cotloanele tainice ale
inimii! Săracul om! Paraziții răutății, duhurile viclene l-au năpădit și
sug vlaga vieții sale duhovnicești. Dacă el va deschide ușile și, într’o
astfel de stare de necurăție și neorânduială îl va pofti pe cel mai înalt
Oaspete, crede oare că-i va putea da acestuia un adăpost
curat și plin
de bucurie?
Însă cine ar putea spune despre casa lui duhovnicească, că se află în
deplină rânduială și că este gata a-l întâmpina pe Oaspetele Ceresc?
Noi toți sântem nevrednici, unii mai mult, alții mai puțin, de
Răscumpărătorul venit la noi din ceruri. Iată, însă, El bate la ușa
noastră. /Apoc. 3:20/ El însuși însetoșează a intra la noi, căci pentru
El am fost zidiți și fără de El veșnic sântem nefericiți. El vine să
aducă tuturor cerescul său dar.
Este oare vreo cale prin care să fim din nou vrednici de El? Cu
mare bucurie, trebuie să recunoaștem, mai este! Această cale
este pocăința și spovedania. Prin mărturisire, atunci când este
79
arhim. SERAFIM
Alexiev
neprefăcută, adâncă și împreunată cu scârba de omul cel vechi și
cu dorința de a începe o viață nouă, cămara inimii se curățește din
temelie de toată întinăciunea
păcatului. Prin mărturisire, sânt goniți
dracii, acești paraziți ai pierzaniei. De asemenea, prin mărturisire
sânt puse în rânduială toate gândurile și închipuirile învălmășite,
toate simțămintele și poftele amestecate ale inimii, în așa fel încât ea
se învrednicește a-l primi pe cel mai minunat Oaspete - Mântuitorul
Iisus Hristos.

Păcatul

Iubiți cititori, noi am fost făcuți pentru Dumnezeu și numai
într’însul aflăm desăvârșita fericire după care neîncetat tânjește
inima noastră.
Nimeni altcineva în afară de Dumnezeu nu ne poate face sufletul
fericit! Dați-i omului tot ce-și dorește. Se va bucura pentru o
vreme, însă mai apoi va ajunge nepăsător față de toate, simțind
că îi lipsește altceva, mult mai adânc. Nu se bucură, oare, la fel și
copilul pentru fiecare jucărie nouă, până ce i se face foame? Atunci
aruncă jucăria și caută pâine. O foame înrădăcinată în lăuntrul
nostru, de „dreptate și pace și bucurie întru Duhul Sfânt” /Rom.
14:17/ ne roade sufletul și nu ne dă pace, nici chiar în toiul celor
mai mari realizări ale lumii!
Această blagoslovită foame este foamea de Dumnezeu. Fericitul
Augustin are dreptate atunci când spune în „Mărturisirile” sale,
înaintea lui Dumnezeu: „Ziditu-ne-ai pentru tine, iar inima noastră
cea zbuciumată, neliniștită este până ce întru tine va găsi odihna.”
Singurul Oaspete care ne poate face sufletele fericite este Dumnezeu.
Iar dacă Dumnezeu este fericirea noastră deplină și cel mai
mare bun al nostru, este limpede că ceea ce ne stă în cale, în drumul
80
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
nostru către El, întruchipează pentru noi cel mai mare rău. Iar un
astfel de rău este păcatul.
Zadarnic caută unii oameni învățați să afle cel mai mare rău pentru
oameni în altă parte, în afară de păcat. Unii văd bolile ca fiind cel
mai mare rău, alții sărăcia, iar alții moartea. Însă nici bolile, nici
sărăcia, nici moartea, nici vreun alt necaz lumesc nu poate fi pentru
noi un rău atât de mare precum este păcatul. Căci aceste necazuri
pământești nu ne despart de Dumnezeu, dacă îl căutăm cu adevărat,
ci, dimpotrivă, ne apropie de El.
Sfinții Apostoli erau săraci, dar pe mulți îmbogățeau. /2 Cor. 6:10/
Chiar și săraci fiind, ei erau bogați, pentru că aveau minunatul dar
al lui Dumnezeu - Dumnezeiescul Har, care încă din această viață
i-a făcut negrăit de fericiți! Putea fi, oare, sărăcia - rău mare pentru
cei ce aflaseră comoara vieții celei veșnice?!
Nu bolile sânt cel mai mare rău pentru om, căci bolile trupești,
îndurate cu smerenie, cu credință și cu răbdare, pot tămădui sufletul
bolnav de păcat și-l pot aduce mai aproape de Dumnezeu - de bunul
cel mai de preț al omului.
Pentru cel credincios nici moartea nu este înspăimântătoare, căci
printr’însa, ca printr’o poartă, mergem către Dumnezeul nostru cel
mult dorit și iubitor, care „au gătit… celor ce iubesc pre dânsul”
„cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului
s’au suit!” /I Cor. 2:9/
Păcatul însă este cea mai vrednică de plâns sărăcie a inimii - lipsa
comorii harului. Păcatul este o boală ucigătoare de suflet, boala care
ne lipsește de bucuriile pământești și de cele cerești. Păcatul este
înspăimântătoarea și nedorita moarte a sufletului, care ne desparte
pentru totdeauna de bucuria cereștilor locuitori ai Raiului și ne
îngroapă în întunecimea iadului!
Nu este pentru om, nu este rău mai mare decât păcatul! El ucide atât
81
arhim. SERAFIM
Alexiev
trupul, cât și sufletul. El umple de amărăciune atât viața aceasta,
cât și pe cea veșnică; el este pricina dezbinării din sânul familiilor, a
certurilor între vecini, a neînțelegerilor între rude. El aprinde focul
urii dintre oameni. El semețește sufletul și îl împietrește. Otrăvește
inima cu zavistia.
Gonește din piept simțămintele sfinte și poftește
dracii să se sălășluiască acolo. El ne rupe de Dumnezeu și stinge tot
ceea ce este luminos în inimile noastre, ne învață minciuna, pofta
pântecelui, iubirea de sine și iubirea de arginți. El ne silește să-i
clevetim pe semenii noștri și să-i osândim. El ne împinge mâna la
furt, ne umple de mânie și pornire și ne șoptește să ne răzbunăm.
El lucrează toate necurățiile, fărădelegile și nelegiuirile, este pricina
tuturor bolilor, suferințelor, nedreptăților, asupririlor, vărsărilor de
sânge și războaielor. El ne-a umplut sufletele noastre, ale tuturor, de
o nesuferită miasmă, pe care o varsă în legăturile dintre noi.
V-ați pus vreodată întrebarea de ce este atât de înăbușitor în lume,
de ce este viața atât de chinuitoare? De ce nu ne putem răbda unii
pe ceilalți?
Răspunsul este următorul: pentru că păcatul a otrăvit atmosfera
vieții. Cu toții sântem bolnavi de păcat. Și dacă rănile nevindecate
ale trupului răspândesc o duhoare greu de îndurat, cu atât mai grea
este miasma păcatului!
Așa cum bolile trupului pot fi în afară (văzute) și în lăuntru (ascunse),
așa și păcatele, ca boli ale sufletului, pot fi văzute și nevăzute. Adesea
ne amăgim cu gândul că putem ascunde de ochii celor din preajmă
rănile păcatului din sufletul nostru. Trecem drept oameni buni și
cumsecade, însă de Dumnezeu nimic nu putem ține ascuns. Ochii Săi
sânt mai strălucitori decât Soarele și pătrund pretutindenea. Dacă,
cu ajutorul a ceva asemănător razelor Roëntgen, am putea cumva
vedea tainica stare sufletească a fiecăruia dintre noi sau a întregului
neam omenesc - căci Dumnezeu vede acestea,- ne-am îngrozi!
82
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Păcatul este un rău veșnic, căci este o defăimare adusă Dumnezeului
celui Veșnic.11 Dumnezeu ne-a poruncit să nu păcătuim, însă noi o
facem, întinând veșnica slavă a Ziditorului. Cuvântul lui Dumnezeu
spune: „Păcatul este fărădelegea.” /I In. 3:4/ Aceasta înseamnă că
păcatul este călcarea legii dumnezeiești. Orice încălcare a unei legi,
fie ea a statului
sau a firii, atrage după sine pedeapsa. Păcatul, fiind
călcarea celei mai înalte legi - sfânta voie a lui Dumnezeu - trage
după sine cele mai grele pedepse. Însă de vom rămâne învârtoșați
în păcate, de nu vom voi să ne pocăim pentru ele, de vom rămâne
împietriți într’o stare potrivnică lui Dumnezeu, El ne va lăsa să ne
ducem încotro voim.
Păcatul sfârșește cu despărțirea întru totul de Dumnezeu - și fiindcă
Domnul este fericirea inimii noastre, despărțirea de Dumnezeu
înseamnă lipsirea de această fericire - chinul cel veșnic. Însă dacă
păcatul este un rău atât de cumplit în esența sa și atât de ucigător
prin urmări, de ce păcătuim cu atâta ușurătate? Cum am ajuns, oare,
să ne împrietenim în cel mai apropiat chip cu putință cu propriile
noastre păcate? Cum am ajuns, oare, să ne obișnuim cu ele în așa
măsură, încât astăzi, mulți, dacă nu aproape toți, socotesc păcatul ca
fiind ceva de neocolit în viață? Oare cum am putut și mai putem încă
răbda murdăria, praful și păienjenii din cămările inimilor noastre,
trăind într’o oarbă nepăsare, în această neorânduială, în miasma
fărădelegilor noastre?! Toate acestea sânt cu totul de neînțeles, însă
adevărate. Nesimțitori, orbiți duhovnicește, toți am devenit nepăsători
la strigătele cugetului nostru și la grija față de propria mântuire…
Iar această nepăsare a ajuns atât de mare, încât micșorăm și
11 Arhimandritul Serafim folosește această afirmație într’un context ortodox. Astfel,
păcatul nu trebuie înțeles juridic ca o „ofensă adusă lui Dumnezeu,” așa cum zic
unele învățături străine Ortodoxiei, ci ca defăimarea, necinstirea chipului zidit de
Dumnezeu în om atunci când l-a plăsmuit, ca nesocotire a menirii și a celor pe care
ni le-a dăruit Dumnezeu spre a ajunge asemenea Lui. /Fac. 1:26/ (n. ed.)
83
arhim. SERAFIM
Alexiev
însemnătatea relelor pe care le săvârșim. Socotim că nu săvârșim
nimic neobișnuit atunci când păcătuim. O, de-am putea cântări
greutatea păcatelor noastre, de-am putea simți deslușit cum ne
trage această greutate spre fundul iadului! Poate atunci am primi
ca mai curând să ne înghită pământul și să se prăvălească peste
noi stâncile, decât să păcătuim și să-l mâniem pe Dumnezeu!
Dacă ne-am putea închipui o balanță cu două talere, într’unul
fiind puse păcatele
omenești, iar în celălalt sfințenia luminoaselor
duhuri cerești și a tuturor drepților ce au viețuit pe pământ, atunci
întreaga sfințenie cerească și pământească nu ar putea ridica
talerul păcătoșeniei omenești! Numai puterea lui Dumnezeu o
poate face. Pentru aceasta l-a trimis Dumnezeu în lume pe Fiul
său cel Unul-Născut, ca să răscumpere păcatul omenesc prin jertfa
sa de pe Golgotha. De atunci, păcatele tuturor oamenilor sânt
iertate, numai ca aceștia să se pocăiască pentru ele. Astfel, nu mai
este vreun păcat care să cântărească mai mult decât milostivirea
dumnezeiască. „Că așa au iubit Dumnezeu lumea, cât și pre Fiul
său cel unul născut au dat, ca tot cela ce crede întru El să nu piară,
ci să aibă viață vecinică.” /Io. 3:16/ „Iată Mielul lui Dumnezeu,
cela ce ridică păcatul lumii.” /Io. 1:29/
Îndrăzniți, cei ce ați păcătuit! Este și pentru noi izbăvire! Iisus
Hristos, care a purtat pe umerii săi păcatele întregii lumi și care a
plătit cu moartea sa pe Cruce datoriile noastre față de Dumnezeu,
poate duce pe umerii săi și păcatele noastre.
Pentru aceasta se și roagă Andrei Criteanul, în numele nostru, al
tuturor celor ce greu păcătuim înaintea lui: „Ridică dela mine lanțul
cel greu al păcatului și, ca un milostiv, dă-mi lacrămi de umilință”12
- și chiar trebuie să vărsăm lacrimi de umilință! Căci numai două
feluri de apă spală necurăția păcatelor: apa Botezului și lacrimile
12 Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Cântarea 1.
84
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
pocăinței. Mai mult, așa cum zice Sfântul Ioan Scărarul, „după Botez,
mai mare este izvorul lacrămilor, chiar de par îndrăznețe aceste cuvinte.
Că Botezul de relele cele vechi ne curățește, însă lacrămile - și
de păcatele după Botez săvârșite.
Noi toți am întinat Botezul ce l-am primit la vârsta prunciei, iar prin
lacrămi ne curățim din nou. Și dacă Dumnezeu, în dragostea sa de
oameni, nu ni le-ar fi dat pe acestea (lacrămile și pocăința), cu greu
s’ar mai fi găsit cine să se mântuiască.”

Leacul uitat

Sfânta Taină a Spovedaniei poate fi numită pe drept cuvânt un „leac
uitat.” Lumea întreagă zace cufundată în viclenie. Fiecare dintre
noi s’a molipsit de ucigătoarea boală numită păcat. Poate, oare, fi
tămăduită această boală? Se găsește un leac, și este unul minunat!
Dacă îl primești, te însănătoșești! Însă noi nu ne întindem mâinile
după el, ca să ne vindecăm și să ne împăciuim cugetul. De ce, oare?
Pentru că l-am uitat și l-am nesocotit. „Pentru ce muriți, casa lui
Israil?” - strigă cu durere Sfântul Proroc Iezechiil. /Iez. 18:31; 33:11/
Pentru ce muriți, Creștini, în păcatele voastre? - strigă cu durere
și mai mare către noi Răscumpărătorul Iisus Hristos. Oare nu se
găsește pentru noi izbăvire din moarte? De ce aduceți bucurie vrăjmașului
mântuirii voastre - satana? Oare nu am pus eu în Biserica
mea pocăința cea mult-lucrătoare? „Nu voiesc moartea păcătosului,
ci să se întoarcă păcătosul de la calea sa și să fie viu. Cu întoarcere
întoarceți-vă de la calea voastră cea rea!” /Iez. 33:11/ Aveți în dar
Pocăința, acest bun veșnic, iar ea lucrează cu aceeași putere în toată
vremea vieții, împotriva tuturor păcatelor: curățește orice păcat,
mântuiește pe toți cei ce aleargă la Dumnezeu, chiar de o fac în cele
din urmă clipe dinaintea morții.
85
arhim. SERAFIM
Alexiev
Pentru bolile pământești se găsesc doctorii pământești. Pentru cea
mai cumplită dintre boli, păcatul, există Atotputernicul Doctor
Ceresc și leacuri cerești. Acest Doctor este Hristos. Pentru că fiecare
păcat este o călcare a sfintei legi a lui Dumnezeu, numai acesta, în
minunata sa Atotputernicie poate ierta păcatele.
El poate face ca toate păcatele să se șteargă ca și cum nici n’ar fi
fost. „Și de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le
voiu albi; iar de vor fi ca roșeala, ca lâna le voiu albi,” /Isa. 1:18/ ne
făgăduiește El. Însă, pentru ca toate acestea să se poată împlini, ni se
cere un singur lucru - să ne pocăim cu adevărat.
„Nimeni nu este atât de bun și milostiv” - spune Sfântul Marcu
Ascetul - „precum Domnul, însă El nu iartă păcatele celora ce nu se
pocăiesc” și „vom fi judecați nu pentru mulțimea fărădelegilor, ci
pentru că nu voim să ne pocăim.”
Astfel, Domnul, în atotputernicia sa, poate ierta păcatele omenești.
Însă luați aminte cât de greu este a dobândi milostivirea
dumnezeiască! Dumnezeu a încredințat unor oameni - Apostolii și
urmașii acestora, episcopii și preoții - puterea de a ierta păcatele! De
ce a făcut Dumnezeu astfel? Pentru a face pocăința, prin urmare și
iertarea păcatelor, mult mai apropiată, mai ușoară și mai neîndoielnică!
„Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, ierta-se-vor lor; cărora
veți ținea, ținute vor fi.” /Io. 20:22-23/ „Oricâte veți lega pre pământ,
vor fi legate în cer; și oricâte veți dezlega pre pământ, vor fi dezlegate
și în cer.” /Mat. 18:18/
Cum sânt iertate păcatele? - prin Taina Pocăinței sau a Spovedaniei.
Creștinul, împovărat de păcate, merge la preot, cu pocăință adâncă
în suflet și își mărturisește pe deplin tainele inimii și ale cugetului
său. Preotul, încredințat de pocăința neprefăcută a Creștinului, după
cuvenitele rugăciuni începătoare, îi citește rugăciunea săvârșitoare
a tainei: „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și
86
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
îndurările iubirii sale de oameni, să te ierte pre tine, fiule (fiică) (N),
și să-ți lase toate păcatele. Și eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu
puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în
numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh. Amin.”
În clipa aceea, cele pe care preotul le iartă pe pământ sânt iertate
și în ceruri! Este, oare, o milă mai mare decât aceasta? Nici noi nu
am crede că acestea sânt cu putință, dacă nu ni s’ar fi zis de către
cel ce nici un „păcat n’a făcut, nici s’a aflat vicleșug în gura Lui.”
/I Pet. 2:22/
Păcatul este un mare rău, cu urmări adânci, greu de socotit - muncile
veșnice ale iadului! Iar leacul lui, rânduit de Iisus Hristos, este atât
de simplu! Pare de neînchipuit!...
Așa cum Iisus Hristos le-a zis celor zece leproși: „Mergeți și vă
arătați preoților,” /Lc. 17:14/ iar ei, mergând, s’au curățit, așa și
nouă păcătoșilor ne spune, parcă: și voi sânteți bolnavi de lepră
duhovnicească. Nu vă temeți! Împliniți numai aceasta: Mergeți și
vă arătați preoților.
De vom nesocoti dumnezeiasca milă, spuneți-mi, oare, cât de grele
vor fi pedepsele pe care le vom suferi pentru că nu am lucrat, pentru
mântuirea noastră, puținul care ne-a fost încredințat și este atât de
ușor de săvârșit?
Sfânta Scriptură ne istorisește cum Neeman, căpetenia oștirii Siriene,
suferea de lepră. Auzind el că în ținutul lui Israil se află un proroc al
lui Dumnezeu, Elisei, care îl poate tămădui, a venit la acesta, însoțit
de slugi și cu daruri multe, oprindu-se în fața ușilor lui. Prorocul
cel sfânt nu i-a ieșit în întâmpinare, ci și-a trimis slujitorul să-i zică:
„Mergi de te spală în Iordan de șapte ori, și se va însănătoșa trupul
tău, și se va curăți.” Neeman, însă, auzind cuvintele acestea, s’a
mâniat, spunând: „Iată, ziceam că prorocul acesta va ieși la mine
și va sta, și va chema numele Domnului Dumnezeului său, și va
87
arhim. SERAFIM
Alexiev
pune mâna sa preste loc, și va vindeca lepra. Iar el mă trimite să mă
scald în apa Iordanului! Au doar nu sânt ape mai bune în Siria?” și
s’a dus mânios. Dar slugile lui, apropiindu-se, i-au zis: „Stăpâne, de
ți-ar fi grăit ție prorocul un cuvânt mare, au doar nu l’ai fi făcut? Iar
acum ți-a zis doar să te speli. Oare nu vei putea plini un lucru atât
de lesnicios?” /IV Împ. 5:1-14/
Neeman și-a ascultat slugile, s’a afundat de șapte ori în Iordan -
și trupul i s’a curățit și i s’a înnoit precum cel al unui prunc. Ce
boală grea este lepra! și cât de ușor a tămăduit-o prorocul lui
Dumnezeu! Oare nu tot la fel de ușor se vindecă și cea mai grea
dintre boli - păcatul? Afundă-te în valurile cele adânci ale pocăinței
și harul lui Dumnezeu te va curăți de toate păcatele! Vei ieși din baia
duhovnicească a Tainei Sfintei Spovedanii cu sufletul curat și înnoit
precum cel al unui prunc!
Păcatul l-a făcut pe cel dintâi dintre arhangheli, Lucifer, să cadă din
ceruri! Păcatul i-a gonit pe Adam și Eva din Rai! Păcatul a adus peste
lume potopul! Acest păcat se pregătește să ne despartă și pe noi de
Dumnezeu, pentru veșnicie, și să ne arunce în bezna iadului.
Dacă Dumnezeu ne-ar cere să împărțim toată averea noastră
săracilor,
dacă El ne-ar cere să postim toată viața noastră sau să ne lepădăm
o dată pentru totdeauna de lucrurile și mângâierile pământești,
pentru a ne răscumpăra păcatele și pentru a ne izbăvi de cumplitele
lor urmări - chiar și în aceste împrejurări ar trebui să le împlinim pe
toate, numai ca să scăpăm de muncile cele veșnice ale iadului, către
care ne împinge păcatul. Iar acum priviți ce mântuire ușoară ne-a
gătit Dumnezeu: „Duceți-vă, și vă arătați preoților! Mărturisiți-vă
păcatele înaintea lor! Pocăiți-vă din tot sufletul și vă veți slobozi din
lanțurile păcatului!”
Ce om cu mintea întreagă ar mai nesocoti, după toate acestea,
Spovedania? Ne putem mântui sufletele doar în două feluri: fie fără
88
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
să păcătuim deloc, fie pocăindu-ne pentru păcate. Cum însă între
oameni nu este nici unul fără de păcat, dacă vrem să ne împăcăm
cu Dumnezeu, cu cel pe care-l nesocotim prin încălcarea în fiecare zi
a voii sale celei sfinte, nu ne rămâne decât să ne pocăim neprefăcut
și curat. Altfel nu vom putea vedea chipul lui Dumnezeu, căci în
luminata Cetate cerească nu va intra nimic necurat.
Pricini împotriva spovedaniei
Cât de mare este necurăția noastră?! Căci nu alergăm la spovedanie
ca la un leac minunat nu numai din pricină că o dăm uitării, ci nu
o înfăptuim nici măcar atunci când știm de ea! Ce ar putea fi, oare,
mai necugetat?!
Spovedania ne este atât de folositoare nouă, păcătoșilor, încât
trebuie să spunem cu bărbăție: Fără Spovedanie, nu este pentru noi
mântuire! Avva Isaia mărturisește același cuget, atunci când zice: „De
nu ar fi pocăință, nimenea s’ar mântui. După cum Botezul ne spală
de păcatul cel de la începuturi și de toate păcatele săvârșite până la
el, tot astfel și Pocăința, împreunată cu mărturisirea păcatelor, ne
curăță de toate fărădelegile săvârșite după Botez!”
Noi, însă, nu ne mărturisim, deoarece avem unele împotriviri față
de Spovedanie. Care sânt, de obicei, aceste pricini? Iată-le pe cele
mai de seamă:
1. Unul spune: „Sânt atât de păcătos! Oare poate Dumnezeu să-mi
ierte păcatele?! Nu cred! De aceea nu-mi folosește la nimic dacă mă
spovedesc.” Dacă însă omul se pocăiește cu adevărat, i se pot ierta
toate păcatele.
„Puterea pocăinței se întemeiază pe puterea lui Dumnezeu.
Doctorul este Atotputernic, iar doctoria pe care ne-o dă este la fel de
puternică.” (Sfântul Ignatie Briancianinov)
89
arhim. SERAFIM
Alexiev
Sfântul Ioan Gură de Aur, cugetând la minunatele urmări ale
pocăinței nefățarnice, spune: „Pocăința este un leac ce nimicește
păcatul. Ea este dar ceresc, putere minunată, care prin harul lui
Dumnezeu înfrânge asprimea și tăria legilor. Ea pe toți îi primește șii
schimbă. Nu gonește pe risipitor, nici pe curvă, nu se îngrețoșează
de cel bețiv, nici de idololatru, nu nesocotește pe clevetitor, nu
asuprește pe hulitor, nici pe cel mândru - ci pe toți îi înnoiește, căci
foc mistuitor este pentru curățirea păcatelor.”
Rana și leacul sânt păcatul și pocăința.
Să nu-mi spui: mult am păcătuit, cum putea-voi, oare, a mă
mântui? Tu nu poți, dar Dumnezeul tău poate, și poate astfel,
încât va pierde toate păcatele tale. Ascultă cu grijă cuvintele mele:
Dumnezeul tău așa îți curăță păcatele, încât nici o pată nu rămâne
din ele, și, făcându-te iarăși sănătos, îți dăruiește chipul cel bun, și,
izbăvindu-te din pedeapsa de moarte, El îndreaptă, făcându-l pe
cel ce a greșit asemenea cu cel drept, fără de păcat. Căci el pierde
păcatul și face ca păcatul să piară, ca și cum niciodată n’ar fi fost.
Dar este oare cu putință, vei spune, să se mântuiască cel ce se
pocăiește? De bună seamă! Dar eu mi-am petrecut viața întreagă
în păcat: de mă voi pocăi, mântui-mă-voi, oare? Negreșit! Cum
se întâmplă aceasta? Prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Să
nădăjduiesc eu, oare, ca pentru pocăința mea să-mi ierte Dumnezeu
păcatele cele grele? De-ar fi numai pocăința ta, cu adevărat ar trebui
să te cutremuri; dar pocăința se unește cu milostivirea lui Dumnezeu.
Iar milostivirea lui Dumnezeu nu are margini și cuvintele nu pot grăi
bunătatea sa. Fărădelegea ta are hotar, leacul împotriva ei, însă, biruie
orice hotar. Fărădelegea ta este greșeală omenească - milostivirea lui
Dumnezeu este de negrăit. Pentru aceea, nădăjduiește că va covârși
păcatele tale.
De ar cădea în mare o scânteie, se va aprinde, oare, aceasta? Se va
90
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
înălța ea, oare, din mare? Iată, precum este scânteia pentru mare, așa
este păcatul pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu - ba chiar nici
atât, ci mult mai puțin. Marea, oricât de întinsă ar fi, are un capăt, pe
când iubirea de oameni a lui Dumnezeu nu are margini.
2. Un altul spune: „De ce să mă spovedesc? Eu nu am nici un
păcat mare. Să se mărturisească cei ce au ucis, au jefuit, au săvârșit
nelegiuiri sau vreun altfel de păcat.”
Această pricină împotriva spovedaniei este cu totul potrivnic celui
dintâi. În cea dintâi împrejurare, omul nu crede că va fi iertat din
pricina apăsătoarei conștiințe a păcătoșeniei sale, iar aici lipsește
orice conștiință a păcătoșeniei.
„Nu am păcate mari...” Dar este, oare, cu adevărat așa? Dacă un om
stă mai multă vreme închis într’o cămăruță, se obișnuiește cu aerul
stricat și nici nu simte cât este de neplăcut. Însă de va intra cineva
de afară, nu va putea răbda duhoarea adunată în cameră și va ieși
îndată.
Să răspundă cei ce spun „Nu am păcate mari” dacă îl au pe Hristos
în inima lor? Acestuia îi place să locuiască în inimi curate. Sânt,
însă, inimile lor curate? Greu de zis! Ei se închipuie curați, însă
închipuirile nu pot fi luate drept adevăr. „De vom zice că păcat nu
avem, pre noi înșine înșelăm și adevăr nu este întru noi.” /I In. 1:8/
Și acolo unde este minciuna, nu se află Hristos!
Ce este, atunci, de făcut? Să ne spovedim. „De vom mărturisi
păcatele noastre, credincios este și drept (Domnul), ca să ierte nouă
păcatele și să ne curățească de toată nedreptatea.” /I In. 1:9/
Sfinții Părinți ne învață că anevoie lucru este pentru om să-și vadă
păcatele. Acest lucru se tâlcuiește prin orbirea pe care-o pricinuiește
diavolul. Avva Isaia spune: „Când omul se desparte de cel ce se află
de-a stânga sa, adică de părtășia cu dracii și de ascultarea sfaturilor
lor, atunci își va vedea păcatele,
înaintea lui Dumnezeu, în toată
91
arhim. SERAFIM
Alexiev
amănunțimea lor; atunci îl va cunoaște pe Hristos. Însă omul nu-și
poate vedea păcatele dacă nu se rupe de ele, printr’o despărțire plină
de trudă și întristare. Cei ce au ajuns la această stare, au aflat lacrămile
și rugăciunea. Amintindu-și de prietenia lor vicleană cu patimile, ei
nu îndrăznesc să-și îndrepte privirea către Dumnezeu și neîncetat
petrec în zdrobirea sufletului.”
Dacă vederea păcatelor proprii ar fi fost ceva ușor, atunci Sfântul
Efrem Sirul nu s’ar mai fi rugat cu aceste cuvinte: „Așa, Doamne
Împărate, dăruiește mie, ca să văz păcatele mele.” Nici Sfântul
Ioan din Kronstadt nu ar fi spus: „Este, cu adevărat, un dar de la
Dumnezeu să-ți vezi păcatele în mulțimea și josnicia lor.” Astfel, cei
ce socotesc că nu au păcate mari sânt, de fapt, orbi. Ei ar trebui să
se roage lui Dumnezeu ca să le dăruiască vederea păcatelor lor și ca
să-i izbăvească de această pierzătoare neștiință ce i-a cuprins, cum
că n’ar avea păcate mari. Chiar de le-ar fi păcatele precum firele de
praf, dacă nu se vor curăți prin spovedanie neîncetată, acestea se vor
aduna și vor murdări cămara inimii, încât Înaltul Oaspete Ceresc nu
va mai putea intra în ea.
Păcatele mărunte sânt adesea mult mai primejdioase decât cele mai
mari nelegiuiri, căci cele din urmă apasă greu cugetul și vor fi în
cele din urmă răscumpărate, mărturisite, îndreptate și șterse, pe
când păcatele mărunte nu apasă sufletul în chip anume, însă au o
însușire ucigătoare - îl fac nesimțitor față de harul lui Dumnezeu
și față de mântuire. Mai puțini oameni au pierit răpuși de fiarele
sălbatice, decât
de microbii cei mici și nevăzuți cu ochiul liber.
Păcatele mărunte, fiind socotite neînsemnate, sânt adeseori, din
nebăgare de seamă, trecute cu vederea. Ele sânt lesne uitate și,
pe deasupra, slăbesc cugetul moral și nasc în om cel mai cumplit
obicei - deprinderea de a păcătui. Astfel, păcătosul cel vrednic de
milă ajunge la înșelarea de sine cum că nu este păcătos, că în el totul
92
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
se află în rânduială, pe când, de fapt, nu este altceva decât un jalnic
și vrednic de milă rob al păcatelor. Păcatele mărunte nasc în viața
duhovnicească a omului un adevărat pustiu. Așa după cum pendula
de pe perete se oprește din pricina depunerii prafului mărunt, la fel
și pulsul duhovnicesc al omului se stinge treptat sub stratul gros
de păcate mărunte, lăsate să se adune. Pentru ca să pornească din
nou ceasul, trebuie curățat praful. Pentru ca omul să se însuflețească
spre o viață duhovnicească, trebuie să-și spovedească și cele mai
mici păcate.
3. Al treilea zice: Toate acestea sânt adevărate. Dar de ce să mă
mărturisesc, când știu că voi păcătui din nou? Are, oare, vreun rost
o astfel de spovedanie? Sânt de părere că trebuie să te mărturisești,
dar după aceea trebuie să nu mai greșești defel!”Această pricină
împotriva spovedaniei cuprinde un lucru foarte adevărat, dar și
unul neadevărat. Adevărată, aici, este dorința de a nu mai greși după
spovedanie. Toți sântem, însă, niște oameni slabi și nu putem ajunge
dintr’odată la o astfel de statornicie, care face cu neputință căderea în
păcate voite. Ce vom zice, atunci? Dacă nu putem ajunge dintr’odată
la o asemenea tărie în virtute, să ne supunem, oare, patimii? Să
încetăm, oare, să ne mai spovedim? Cum este mai bine - să zaci în
noroiul mlaștinii duhovnicești sau să te ridici după fiecare cădere și
să-ți urmezi drumul înainte, cu nădejdea că poate, odată, vei ajunge la
limanul cel neclintit și preafrumos al virtuții? Dacă nu te spovedești,
rămâi în noroi. Dacă, însă, te spovedești, te ridici din noroi și te cureți
de el. „Dar de ce să mă mai ridic, dacă mâine voi cădea iarăși?,” spui
tu. Numaidecât ce-ai căzut, ridică-te! Ia-o de la capăt în fiecare zi!
Este mult mai bine așa, decât să uiți să te mai ridici.
„Un tânăr călugăr l-a întrebat pe marele nevoitor Avva Sisoe, zicând:
«Ce voi face, avvo, că am căzut?» A răspuns lui bătrânul: «Scoalăte
iarăși.» Zis-a fratele: «M’am sculat, și iarăși am căzut.» Și a zis
93
arhim. SERAFIM
Alexiev
bătrânul: «Scoală-te iarăși și iarăși.» Deci a zis fratele: «Până când?»
Zis-a bătrânul: «Până la sfârșitul vieții.»”13
Noi toți, cei ce vrem să ne îndreptăm, dar cădem necontenit în
vechile păcate, înșelați fiind de diavolul, trebuie să ne întipărim în
minte acest sfat înțelept. De fiecare dată când cădem în vreun păcat,
să ne sculăm. „Scularea” noastră este Sfânta Spovedanie.
„Dar de ce să ne jucăm de-a căzutul și de-a ridicatul?” se întreabă
unii. O, însă acesta nu este un joc, ci o luptă, cu un rost foarte
însemnat! Dacă cădem, oameni neputincioși fiind, dar mereu
ne ridicăm, este cu putință ca moartea să ne afle îndreptați - și,
astfel, ne vom mântui. Dar dacă nu vrem să ne ridicăm, atunci
neîndoielnic moartea ne va afla zăcând în noroi. Atunci vom fi
pierduți, pentru vecie!
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Pocăința deschide calea omului
către cer, îl poartă în Rai, îl înfrânge pe diavol. Ești păcătos? Nu
deznădăjdui! Dacă păcătuiești zi de zi, adu pocăință! Atunci când
aflăm într’o casă veche locuri putrede, le primenim, fără să încetăm
însă de a ne îngriji de ele. Astfel trebuie să cugeți și despre sine: dacă
te-ai scârbit astăzi cu păcatul, curățește-te degrab prin pocăință.”
Pentru spălarea necurățiilor trupești, Dumnezeu ne-a dat apa. Iar
pentru spălarea necurățiilor sufletești, Dumnezeu ne-a dăruit harul
Sfintei Taine a Spovedaniei. Orice om care-și murdărește mâinile se
spală. Nimeni nu spune: „Nu mă voi mai spăla pe mâini, căci oricum
mă voi murdări!” Pentru ce, atunci, mulți oameni zic: „Nu mă voi
mărturisi, căci mâine iarăși voi păcătui.” Este limpede că vrăjmașul
mântuirii noastre ne îndeamnă să nu ne curățim sufletele, pentru a
putea pune stăpânire pe ele.
Noi, însă, nu ar trebui să plecăm urechea la astfel de îndemnuri
13 „Începutul slovei S, Pentru Avva Sisoe,” cap. 38, p. 230, în Patericul, Editura
Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba-Iuliei, 2003. (n. ed.)
94
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
diavolești, ci să ne spovedim des, căci deasa spălare va naște în noi
gustul pentru curăție.
Încercați să vă lăsați casa nemăturată, necurățată, neaerisită
vreme de un an! Oare nu va ajunge o adevărată cocină? Iar acum
gândiți-vă ce a ajuns sufletul celui ce nu un an, ci de douăzeci, de
patruzeci, de șaizeci sau de șaptezeci de ani nu și-a mai curățit
sufletul, prin spovedanie!...
4. Un al patrulea zice: „Eu mă mărturisesc înaintea lui Dumnezeu.
Ce nevoie am să mă duc la preot?”
Dar dacă nu este nevoie să mergi la preot, nu te duce! Caută,
atunci, spre Dumnezeu să te boteze El de sus, nemijlocit. El să te
mirungă, El să te cunune, El să-ți săvârșească Sfântul Maslu, El să
te împărtășească într’o liturghie cerească, în chip nemijlocit. Însă tu
nu te aștepți la așa ceva. De ce ești, așadar, nestatornic? De ce pentru
toate celelalte taine te duci la preot, iar numai când este vorba de
Taina Spovedaniei spui: „N’am nevoie de preot; eu mă mărturisesc
direct lui Dumnezeu?” Nu-ți dai seama, oare, că așa te înșală vrăjmașul?
Dumnezeu a rânduit preoții ca să săvârșească Sfintele Taine,
și prin ele să primim harul cel ceresc și atotmântuitor. Și mântuirea
este taină. Dacă te mărturisești înaintea lui Dumnezeu, bine faci,
căci îți pui în mișcare cugetul, pomenești păcatele și poate chiar
verși lacrimi pentru ele. Însă, cu toate acestea, nu primești încă harul
cel dumnezeiesc al iertării. Să stai și să te gândești la cum, în ziua
cea neînserată a Împărăției cerești, cei bineplăcuți lui Dumnezeu se
împărtășesc din cerească Împărtășanie, însă tu nu te împărtășești
cu adevărat, oricât de mult ți-ai smeri gândurile, până când nu vei
primi Sfânta Împărtășanie văzută. Așa și aici, pe lumea aceasta, dacă
nu vei merge la preot, căruia Însuși Iisus Hristos i-a dat puterea să
lege și să dezlege păcatele, oricât te-ai mărturisi înaintea lui Dumnezeu,
nu vei primi iertare. Căci Dumnezeu însuși a binevoit să spună
95
arhim. SERAFIM
Alexiev
preoților: „Cărora veți ierta păcatele, iertate vor fi.” Pe lângă aceasta,
mărturisirea înaintea preotului are o uriașă însemnătate pedagogică.
Ne smerește. Ne tămăduiește de mândrie, ne face să ne rușinăm
pentru păcate spre mântuirea noastră, ne însuflă rușine și teamă,
ne ferește de păcatele viitoare. Atunci când păcătuim înaintea Atotputernicului
Dumnezeu, nu ne rușinăm de El, căci nu-l vedem. La
fel, atunci când ne mărturisim înaintea lui Dumnezeu, o facem cu
ușurință, căci nu-l vedem pe Dumnezeu și este ca și cum am vorbi
cu noi înșine. Dar cât de mare este stânjeneala ce ne cuprinde când
ne mărturisim preotului!
Cel ce s’a supus rânduielii Bisericii și s’a mărturisit preotului
duhovnic, cu greu se va învoi să repete păcatele, când se va gândi
că din nou va trebui să le mărturisească la spovedanie (Sfântul Ioan
Scărarul, Scara). Mântuitorul Iisus Hristos a rânduit cu dumnezeiască
înțelepciune ca pocăința noastră să se facă înaintea unui preot, care
este martor al lui Dumnezeu.
„Dar cum poate preotul să ierte păcatele?,” mă întrebi. Poate, căci
așa a rânduit Dumnezeu. „Dar nu este și preotul un om păcătos?”
Dacă este păcătos, ce ai de tu de pierdut? El este păcătos pentru
sine și va da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele sale.
Sfintele Taine pe care el le săvârșește nu încetează să lucreze asupra
ta din pricina păcătoșeniei sale, dacă le primești cu credință și
smerenie. Oare se întinează raza de soare când luminează noroiul?
La fel, nici harul lui Dumnezeu nu pierde nimic dacă este înmânat
chiar și printr’un slujitor întinat de păcate. El se va lipsi de har în
ziua judecății, din pricina nevredniciei lui, însă, tu, primind prin el
harul dumnezeiesc, nu te vei lipsi de el - dacă te arăți vrednic.
„Dar, oare, preotul nu va vinde taina păcatelor mărturisite de
mine?” Nu! Nici un preot nu are dreptul să descopere ce a auzit
la spovedanie. El este dator să ducă taina spovedaniei cu el în
96
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
mormânt. De aceea, să nu te temi că rușinea păcătoșeniei tale va fi
făcută cunoscută lumii.
Ține minte, însă, că de vei fugi de spovedanie temându-te pentru
cinstea ta, te vei acoperi de rușine de unul singur. Dacă îți este rușine
să-ți recunoști slăbiciunile înaintea unui om, toți vor vorbi despre
ele! Aceasta este o lege duhovnicească. Oamenii ne simt neajunsurile,
oricât de mult ne-am strădui noi să le tăinuim. Dacă le mărturisești
înaintea unuia, Dumnezeu, pentru smerenia ta în fața acestui singur
martor, te va păzi în fața celor mulți cu harul său! Dacă, însă, îți vei
feri renumele în fața duhovnicului, cinstea ți se va zdruncina înaintea
tuturor! Pocăiește-te doar înaintea unuia singur! Spovedania ta te
va învăța cum să lupți cu patimile. Iar de vei lupta cu adevărat cu
ele, cei mulți nu le vor afla. Și tu, cu ajutorul lui Dumnezeu, te vei
tămădui înainte de a te fi acoperit de rușine. Însă dacă nu vrei să te
tămăduiești prin spovedanie, îți vei supune aici renumele batjocurei,
iar la înfricoșata judecată te vei rușina înaintea întregului cosmos!
5. Un al cincilea zice: „Eu merg la preot doar ca să-mi citească
rugăciunea de dezlegare.”
Aceasta este cea mai obișnuită nesocotire a Sfintei Spovedanii!
Ce înseamnă „rugăciune de dezlegare?” Este o rugăciune pentru
iertarea păcatelor. Creștinul merge la preot și, fără să-și mărturisească
păcatele, îl roagă pe acesta: „Părinte, citiți-mi, vă rog, molitva de
dezlegare!” sau „rugăciunea de iertare!,” iar preotul pune epitrahilul
pe capul celui ce se căiește și îi dezleagă fărădelegile pe care nu și
le-a mărturisit, ci le-a tăinuit.
Încetează, slujitor al lui Dumnezeu! Ce faci? știi tu oare ce păcate
ascunde acest suflet, ca tu să le ierți cu atâta ușurință? Mare este
răspunderea pe care o porți înaintea lui Dumnezeu! Dacă ți se ascunde
un păcat de moarte, iar tu îngădui Creștinului cu ușurătate să ia Sfânta
Împărtășanie, oare, nu vei grăbi, astfel, pierzania sufletului său? Oare
97
arhim. SERAFIM
Alexiev
nu știi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Drept aceea, oricarele va
mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie,
vinovat va fi trupului și sângelui Domnului.” /I Cor. 11:27/
De ce nu-l cercetezi pe credincios? De ce dai cele sfinte păcătosului
ce nu s’a pocăit? Și Iuda, la Cina cea de Taină, s’a împărtășit
împreună cu ceilalți Apostoli, dar nepocăit fiind, în locul harului lui
Dumnezeu, s’a sălășluit în el satana. Vrei să faci un al doilea Iuda
din Creștinul cel necugetat, care pășește spre a-l primi pe Hristos
fără mărturisire, ci numai cu o rugăciune de dezlegare? Mai curând
oprește-l de la Dumnezeiasca Împărtășanie pe cel nepregătit, până
ce se va pocăi și se va mărturisi, decât să-i dai foc și osândă!
Citirea doar a rugăciunii de dezlegare este cea mai mare greșeală!
Înseamnă înșelarea lui Dumnezeu și înșelarea sinelui. Anania și
Safira au plătit necinstita lor încercare de a minți Duhul Sfânt cu
viața. /F. Ap. 5:1-10/ Nu te amăgi, Creștine! Preotul nu-ți poate ierta
păcatele până ce nu le spovedești! El nu-ți poate dezlega legăturile
cugetului până ce nu le va atinge. În acest caz, nici o rugăciune „de
dezlegare,” care adoarme cugetul, nu-ți va fi de folos. Ori ți-ai spovedit
păcatele și ai primit iertare pentru ele, ori nu le-ai spovedit - și ele
ți-au rămas în suflet. Dacă te-ai putea spăla fără să te atingi de apă,
atunci te-ai putea curăți și de fărădelegi fără să le mărturisești.
Citirea unei simple rugăciuni de dezlegare, pentru a-ți odihni
cugetul, este un păcat atât pentru preot, cât și pentru mirean - căci
la temelia ei stă înșelăciunea și minciuna. Acest obicei nu duce la
însănătoșire duhovnicească, ci la o păcătoșenie și mai mare.
Cineva suferă de o boală fără leac. Se știe fără îndoială care este
boala, se știe și care este doctoria care-i poate veni de hac. Însă,
deoarece este amară, bolnavul cere s-o ia cu ceva bun la gust. Așa
că doctorul îi dă bolnavului morfină pentru liniștirea durerilor ori
vreun sirop dulce, dar nefolositor. Se va înzdrăveni, oare, în felul
98
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
acesta, cel bolnav? Nicicând! Atunci cine va purta răspunderea
pentru moartea lui? Însuși bolnavul, de unul singur, căci a vrut
siropuri dulci, amăgindu-se astfel, iar doctorul, care ar fi știut ce trebuie
să-i dea, pentru a-i fi pe plac, nu i-a dat.
De curând, o bună Creștină, cu educație aleasă, mi-a adeverit cele
ce urmează: „Mă pregătisem pentru Sfânta Împărtășanie. Am mers
la biserică și l-am căutat pe preotul paroh ca să mă spovedesc, însă
acesta era foarte ocupat; iar, după cum se părea, nici starea lui nu era
una foarte bună. M’a întâmpinat cu o oarecare tulburare: „Pentru
ce-ai venit? Să-ți spovedești câteva păcate mărunte, mereu aceleași?
Tu n’ai greșeli foarte mari în fața lui Dumnezeu. Vino să-ți citesc
molitva
de dezlegare!” - „Dar eu vreau să mă spovedesc, mă apasă
ceva!” - „Nu’i nevoie! Îngenunchează!” Eu m’am supus, iar el mi-a
citit rugăciunea de dezlegare. M-am ridicat și am plecat. În suflet,
însă, nu am simțit nici o ușurare! Greutatea rămăsese acolo și, parcă,
mă chinuia și mai rău. Ajunsă în mijlocul bisericii, am vrut să mă
întorc la preot, dar el era ocupat cu alți credincioși. A sosit vremea
de Împărtășanie, dar eu n’am îndrăznit să mă cuminec, fiindcă nu-mi
simțeam cugetul împăcat.
În Duminica următoare, m’am dus la o altă biserică. Acolo m’am
spovedit și m’am împărtășit. Mare a fost bucuria pe care am simțit-o
după spovedanie. Abia atunci m’am simțit în pace.”
Pravile pentru o spovedanie mântuitoare
Toți Creștinii, fără osebire, dacă vor să se mântuiască, trebuie să-și
mărturisească greșelile. Dar cum trebuie făcută spovedania curată,
după rânduială? Mulți nu știu. Iată de ce este nevoie a vorbi în
amănunt despre această chestiune. Ne vom opri aici asupra
următoarelor trei momente ale spovedaniei:
99
arhim. SERAFIM
Alexiev
Ce trebuie să facem înainte de a merge la duhovnic.
Ce trebuie să facem când am ajuns la duhovnic.
Ce trebuie să facem când ieșim de la duhovnic.
Ce trebuie să face m înainte de a merge la duhovnic ?
Dintre Apostolii lui Hristos, cel dintâi și cel din urmă au păcătuit
greu. Petru s’a lepădat de Hristos, Iuda l-a vândut. Însă Petru a
fost iertat, iar Iuda a pierit. Petru a primit din nou vrednicia de
Apostol, iar asupra lui Iuda apasă și astăzi osânda veacurilor.
Ce l-a mântuit pe Petru și ce l-a pierdut pe Iuda? Ce trebuia să
facă acest nefericit? Era nevoie, oare, ca după ce a săvârșit păcatul
să-l mărturisească? Dar iată că, la prima vedere, el se spovedește
arhiereilor și bătrânilor, spunând: „Păcătuit-am vânzând sânge
nevinovat” /Mt. 27:4/ - și, o dată cu mărturisirea, înapoiază și
cei treizeci de arginți. Nu ajunge aceasta? Din nefericire, nu! O
spovedanie deșartă nu mântuiește! Alături de inima zdrobită,
mai este nevoie și de credința vie în mila lui Dumnezeu. Iar Iuda
a deznădăjduit de mântuirea sa. De aceea, după mărturisire s’a
dus și s’a spânzurat. Trupul lui a rămas atârnat de un copac, iar
sufletul i s’a dus la muncile iadului. Sfântul Petru n’a făcut așa. El
s’a lepădat de trei ori de Hristos, de Învățătorul și Făcătorul său de
bine, în curtea lui Caiafa: „Nu știu pre omul acesta.” /Mt. 26:74/
Însă, după a treia lepădare, auzind cântecul cocoșului, și-a adus
aminte de zisele de mai-nainte ale lui Hristos, și-a cunoscut păcatul,
și-a zdrobit inima, a ieșit din curtea aceea, s’a depărtat degrabă
de slugile mai-marelui preoților și - lucrul cel mai însemnat! - a
început să verse cu amar lacrimi, lacrimi de pocăință neprefăcută,
vie și adâncă. După o predanie a Bisericii, toată viața sa, atunci
când auzea cântecul cocoșului, Sfântul Apostol Petru își amintea
100
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
de păcatul său cel greu și ochii
i se preschimbau în două izvoare
de lacrimi ale celei mai adânci pocăințe. El n’a deznădăjduit, s’a
încrezut în milostivirea lui Dumnezeu și, astfel, s’a mântuit.
Prin aceasta, Sfântul Petru ne-a lăsat o învățătură vie despre condiția
cea mai însemnată pe care trebuie să o plinim dacă vrem să ne
întoarcem iarăși la Dumnezeu, după ce am căzut în păcat. Aceasta
este credința în milosârdia lui Dumnezeu, care risipește toată
deznădejdea. Dumnezeu este dragoste. Oricât de greu ar fi păcatul
nostru, El ni-l va ierta, numai de vom avea inimă zdrobită.
Chiar de ar fi păcatele noastre înalte cât munții, se vor scufunda în
marea cea mare a milei lui Dumnezeu. Cel ce deznădăjduiește, însă,
este pierdut. Deznădejdea este biruința diavolului. Să ne păzim,
așadar, îndeosebi de deznădejde, căci dacă ne pierdem nădejdea,
nimeni nu ne mai poate mântui.
Să ne facem următori Sfântului Apostol Petru și în alt chip. Când
și-a cunoscut păcatul, el a ieșit din acea curte blestemată a maimarelui
preoților, în care s’a lepădat de Hristos. Și tu, frate sau soră,
de vrei să te spovedești și să te întorci la Dumnezeu, ieși din acea
curte blestemată a păcatului, în care te-ai aflat până acum și în care,
din pricina a tot felul de îmboldiri, nu de trei ori, ci de treizeci și
trei de ori pe zi te-ai lepădat de Hristos! Ieși de acolo și cu trupul, și
cu inima, și cu mintea ta! Petru s’a depărtat de slugile mai-marelui
preoților. Lipsește-te și tu de tovărășia cu acei oameni care te învață
păcate sau, fără să vrea, ți se fac sminteală.
Dar învățătura cea mai de seamă pe care o tragem din purtarea
Apostolului ce s’a pocăit este aceasta: rămânând singur, Sfântul
Apostol Petru a cugetat întru sine, a trăit din nou groaza păcatului
său și, din adâncă pătimire lăuntrică, a început să plângă cu amar.
Și tu, când te pregătești să mergi la duhovnicul tău, nu te duce fără
a te pregăti mai-nainte. Îndepărtează-te, mai întâi, și tu de tumultul
101
arhim. SERAFIM
Alexiev
vieții de zi cu zi, lasă-ți toate celelalte griji, adună-ți gândurile, fă o
rugăciune scurtă, dar din inimă, și adă-ți aminte de toate păcatele -
chiar să le scrii pe o foaie de hârtie, ca nu cumva când vei merge să
le mărturisești, în tulburarea ta, să uiți din ele și să rămâi necurățit.
Amintește-ți cele zece porunci dumnezeiești, cercetează-te dacă nu
cumva le-ai călcat, ia aminte dacă nu cumva ai săvârșit vreun păcat
de moarte, scrutează-ți cugetul, osândește-te pe tine însuți, plângi
pentru căderea ta - și, în această stare, mergi la preot! Să fii atunci
încredințat că vei primi iertare adevărată, căci „inima zdrobită și
smerită, Dumnezeu nu va defăima.” /Ps. 50:18/
Întristarea pricinuită de păcatele pe care le-am săvârșit este cu totul
de trebuință, dacă vrem să primim iertare de la Dumnezeu. Și tocmai
aceasta înseamnă pocăința - a vărsa lacrimi, a cerca o durere adâncă
pentru căderile tale. După mărturia Sfântului Isaac Sirul, Dumnezeu
primește pătimirea noastră întru pocăință ca pe o nevoință. Iată,
așadar, ce trebuie să facem înainte de a merge la duhovnic.
Ce trebuie să face m când merge m la duhovnic ?
Aici este nevoie să facem următoarele:
Să luăm aminte că am venit în spitalul lui Hristos, unde doctorul
văzut este preotul, iar cel nevăzut este Însuși Hristos.
Să ne mărturisim păcatele fără rușine mincinoasă.
Să nu căutăm îndreptățiri pentru ele.
Să nu ascundem, în chip voit, absolut nimic.
Să nu ne mărturisim folosind expresii generale, care nu înseamnă
nimic.
Să spunem fără amănunte, dar întocmai, felul fiecărui păcat
săvârșit.
Să nu descoperim păcatele altora și să trecem sub tăcere, pe cât ne
102
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
este cu putință, numele celor care ne-au împins spre păcat sau pe ale
celor care, din vina noastră, au păcătuit împreună cu noi.
Să nu ne lăudăm înaintea duhovnicului cu vreo virtute pe care o
avem.
Să nu aruncăm vina pe ceilalți, ci să o luăm numai asupra noastră.
Să avem dorința adevărată ca să nu mai păcătuim de acum înainte.
Când mergem la spovedanie, intrăm în bolnița lui Hristos. Aici
însuși Dumnezeu este Doctorul, căci numai El poate să dea și să
ia viața, să judece și să mângâie, să pedepsească și să ierte. Preotul
este numai un martor și un împuternicit al lui Dumnezeu. De aceea,
drepți stând înaintea preotului, în chip văzut, și înaintea lui Însuși
Hristos, în chip nevăzut, se cuvine să ne apropiem cu cutremur de
taina cea mare a curățirii duhovnicești! Preotul ascultă spovedania,
iar Dumnezeu o primește. Preotul va cerceta sufletul, iar Dumnezeu
îl va tămădui. Preotul va arăta leacurile, iar Dumnezeu va săvârși
minunea înnoirii duhovnicești.
Ia aminte, Creștine, la ce spital ai venit, ca nu cumva din ușurătatea
cugetului sau din nesocotință, din necunoaștere sau din frică
necuvenită să pleci nevindecat!
Dacă cu adevărat ai frica lui Dumnezeu, fii neînfricat când îți
spovedești păcatele tale! Nu te teme! Judecătorul înaintea căruia
te afli este nemăsurat de milostiv! El este înfricoșat doar pentru
cei ce nu se tem de El și în ușurătatea cugetului lor nu vor să se
pocăiască.
Spovedania ta trebuie să fie lipsită de rușinea cea mincinoasă. În
această lume, aproape fiecare dintre noi trăiește într’o fățărnicie
fariseică. Noi sântem într’un fel, dar vrem să trecem drept altcineva
înaintea celorlalți. Nu ne arătăm în afară așa cum sântem în lăuntru.
Vrem ca oamenii să aibă despre noi o părere bună, de aceea ne
ascundem cele rele și ne arătăm cele bune. Și dacă nu avem calități,
103
arhim. SERAFIM
Alexiev
ne lăudăm cu virtuți închipuite. De aceea, adesea veți întâlni în viață
oameni care au bunătatea întipărită pe chip, dar nu și în inimă. Oare
nu așa ne înșelăm în viață aproape toți - unii pe alții? Dar se cade să mai
mințim și atunci când ne găsim la spovedanie? Este adevărat, nu-i
ușor să te înfățișezi duhovnicului tău ca un păcătos, când înaintea
oamenilor pari bun. Este rușinos să-ți descoperi neajunsurile. Dar
cum te vei vindeca, dacă-ți tăinuiești boala? Când te duci la doctor
să te consulte, îți învingi rușinea și astfel îți tămăduiești trupul. De
ce te rușinezi atunci când mergi la preot, ca să-ți vindeci sufletul? Nu
vezi, oare, că rușinea este o piedică în calea mântuirii tale? De aceea,
alungă-ți rușinea și ține-te de hotărârea luată! Trebuie să te rușinezi
când păcătuiești, nu când îți mărturisești păcatul! Dumnezeu a legat
rușinea de păcat, iar curajul de spovedanie. Nu-l asculta pe diavol,
care răstoarnă rânduiala lui Dumnezeu și-ți insuflă rușine atunci
când vrei să spovedești păcatele și curaj atunci când le săvârșești.
El le-a întors pe toate cu susul în jos, spre a te duce la pierzanie!
Odată, vestitul Socrate, trecând pe o uliță din Athena, și-a zărit unul
dintre ucenici ieșind din casa unei desfrânate. Tânărul s’a rușinat la
vederea învățătorului său și s’a tras iute înapoi, ca să se ascundă.
„Tinere,” i-a zis atunci Socrate, „nu este rușine atât de mare să
ieși dintr’o casă ca aceasta, cât este rușinea să stai într’o astfel de
casă!” O, Creștine! voi spune eu, nu este o rușine atât de mare să-ți
vădești păcatul la spovedanie, cât este rușinea să rămâi în el, adică
să-l tăinuiești de duhovnicul tău. Sfântul Vasilie cel Mare grăiește:
„Păcatul tăinuit este o boală netămăduită a sufletului.” Cum vei
putea să te vindeci de boala ta, dacă o ascunzi de doctor?
Unii se rușinează să se spovedească, deoarece se află în slujiri și sânt
persoane de vază. Luați aminte, însă, la pilda Episcopului Potamie!
„El avea o vârstă vrednică de cinstire, era vestit pentru virtuțile
sale, pildă de înțelepciune. Dar s’a întâmplat să cadă în păcat. Însă
104
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
s’a ridicat de îndată și s’a gândit să se pocăiască în fața sinodului
episcopilor ce urma să se adune curând în orașul său. Când a început
soborul, prea-cinstitul Episcop Potamie a fost ales întâi-stătător al
acestuia. El a început să simtă în inima sa o cumplită luptă între
rușine și zdrobirea sinceră. „Potamie,” îi grăia de o parte rușinea,
„oare te vei spovedi public?” „Potamie,” îi striga de cealaltă parte
inima zdrobită, „pentru ce mai zăbovești și nu săvârșești ceea ce
ai în cuget?” „Nu îți este rușine de oameni?” îi șoptea rușinea. „De
Dumnezeu să te rușinezi!” îl povățuia zdrobirea inimii. „Dar tu ești
arhiereu! Vei face sminteală! îi insufla rușinea. „Tocmai de aceea,
fiindcă ești arhiereu, trebuie să dai lumii o pildă de seamă!” îi striga
zdrobirea inimii. La sfârșit aceasta a câștigat, iar rușinea s’a dat la
o parte. Potamie s’a sculat de pe scaun și și-a mărturisit înaintea
tuturor păcatul. Chiar și îngerii din ceruri s’au minunat de această
mărturisire!”
Dacă un arhiereu nu s’a rușinat să-și spovedească păcatul înaintea
unui întreg sobor, pentru ce ne vom rușina noi să ne spunem păcatele,
în chip tainic, înaintea unui slujitor al lui Dumnezeu? Atunci când
le-ai mărturisit, ele au încetat să mai fie păcate. Când David și-a
mărturisit păcatele înaintea lui Nathan, a auzit de îndată mângâierea:
„Și Domnul au iertat păcatul tău, nu vei muri.” /II Împ. 12:13/ Iar
păcatul nemărturisit rămâne o rană nevindecată și a sufletului. De
aceea, să ne mărturisim cu îndrăzneală!
Când ne aflăm de bunăvoie la judecata spovedaniei, nu trebuie
să căutăm îndreptățiri pentru păcatele noastre. Să ne muncim de
bunăvoie cu mustrarea de sine! Acest chin este răscumpărător!
Să roșim de strâmtorare! Aruncate în flăcările mustrării de sine,
păcatele noastre vor arde. Dar dacă vom căuta să ne dezvinovățim,
să ne îndreptățim, mărturisirea noastră nu mai este mântuitoare. Ce
înseamnă spovedania? Pocăință! Și, cu adevărat, cel ce se pocăiește
105
arhim. SERAFIM
Alexiev
știe un singur lucru - să plângă și să ceară milă. Dacă caută să se
îndreptățească, să viclenească, toată așezarea lui spre pocăință va
pieri. Starea de pocăință este ceva temeinic în Taina Spovedaniei!
Trebuie să amintim toate acestea deoarece sânt mulți Creștini care
se mărturisesc și caută să se îndreptățească cu ceva pe sine. Chiar
dacă-și spun păcatul, tot mai caută să îi micșoreze însemnătatea și
să-l ușureze, tot mai caută circumstanțe atenuante pentru vina lor,
ca să pară mai puțin vinovați! Ei trebuie să știe că judecata cerească
nu se aseamănă celei pământești. Înaintea judecătorului lumesc,
învinuitul caută să se arate cât mai nevinovat, pentru a se îndreptăți.
Înaintea judecății lui Dumnezeu lucrurile stau dimpotrivă: cel ce se
osândește mai mult pe sine, mai mult se va îndreptăți.14
Iar Iisus Hristos nu de aceea ne cheamă la Sine, ca să ne ierte păcatele
cele de voie și cele fără voie? Nici o credință nu propovăduiește un
Dumnezeu atât de plin de dragoste pentru oameni precum credința
noastră!
Se istorisește despre Fericitul Ieronim că pe când viețuia în Palestina
și se nevoia în peștera Vithleemului, unde s’a născut Mântuitorul
nostru, a avut o vedenie minunată de praznicul Nașterii Domnului.
I s’a înfățișat Iisus Hristos în chip de prunc și l-a întrebat: „Ieronime,
acum, când toți îmi dăruiesc ceva, tu ce-mi vei da?” „Bunele-săvârșiri
și rugăciunile mele!” i-a răspuns Fericitul Ieronim. „Bun lucru, și
altceva?” „Inima mea, sufletul meu și pe mine întreg!” „Și pe acestea
le primesc, dar mai voiesc ceva de la tine!” „Dar ce altceva îți mai
pot aduce, Doamne?” rosti, plin de nedumerire, pustnicul. „Dă-mi
păcatele tale!”
Fericitul Ieronim, cu inima zdrobită, începu să plângă. El întrebă,
printre lacrimi: „Dar la ce-ți folosesc, Doamne, păcatele mele?” „Voiesc
a le lua asupra Mea!”
14 „Ție unuia am greșit și ce este viclean înaintea Ta am făcut, ca să te îndreptățești
întru cuvintele tale și să biruiești când te vei judeca tu.” /Ps. 50:4/
106
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Ascultați aici! „Dă-mi păcatele tale!” Iisus Hristos vrea de la noi
păcatele noastre! Să i le dăm în Sfânta Taină a Spovedaniei, și El le
va ierta!
Înaintea preotului nu trebuie să ascundem nici măcar un lucru cu
bunăștiință. Dacă uităm fără să vrem vreun păcat, trebuie să-l
mărturisim data viitoare. Dar să ascundem un lucru pentru care
cugetul ne mustră limpede, înseamnă să îndoim păcatul - o dată că
l-am săvârșit și a doua oară că l-am ascuns! Nu-ți dosi păcatul în
suflet! El este o boală aducătoare de moarte. Este un ulcer care, dacă
nu este operat, te poate duce în mormânt. Prin ascunderea păcatelor
facem celui ce ne îndeamnă să săvârșim nelegiuirile, diavolului, cel
mai însemnat hatâr, păstrându-le în sufletul nostru ca pe o vistierie
a
sa, care să îi slujească drept material de învinuire împotriva noastră.
Mărturisește tot ceea ce-ți întinează cugetul! Cu cât scoatem afară
mai mult gunoi din suflet, cu atât mai mult ne va șterge harul lui
Dumnezeu. Cel ce păcătuiește intră în tovărășie cu diavolul, iar cel
ce se spovedește rupe prieteșugul său cu diavolul. Spovedania este
o trădare a diavolului. Este singura trădare bună.
Episcopul Ignatie Briancianinov ne învață într’un chip minunat:
„Prin mărturisirea păcatelor se strică prietenia cu dracii. Ura față
de păcate este zălogul adevăratei pocăințe și a hotărârii omului de
a trăi o viață în virtute. Dacă ai deprins obișnuința de a păcătui,
spovedește-ți mai des păcatele și, în scurtă vreme, te vei slobozi din
robia păcatului. Cu ușurință și cu bucurie îi vei urma Domnului
Iisus Hristos!
Celui ce-și trădează neîncetat prietenii, aceștia îi ajung vrăjmași, se
depărtează de el ca de un vânzător care neîncetat le caută neabătut
pierzania, iar celui ce-și mărturisește păcatele, acestea pleacă de la
el, căci păcatele se întemeiază și se sprijină pe trufia firii căzute, și
nu suferă mustrarea și rușinarea.”
107
arhim. SERAFIM
Alexiev
Nu trebuie să folosim la spovedanie fraze generale, care nu deslușesc
păcatele săvârșite. Mulți, îndeosebi cei ce se spovedesc pentru întâia
dată, învață ce să spună abia când ajung înaintea preotului. Fie din
timiditate, fie din neștiință, ei mărturisesc adesea lucruri care nu
sânt potrivite și pleacă de la spovedanie fără vreun folos.
„O Creștină a hotărât să se spovedească, dar nu știa cum să o facă.
A cerut sfat de la o altă femeie și aceasta a învățat-
o: „Spune așa: De
toate sânt vinovată! - și gata.” „A, dar asta-i foarte ușor!” și-a spus
Creștina cea dintâi și, îmbărbătată, s’a dus înaintea slujitorului lui
Dumnezeu.
Atunci când preotul a întrebat-o de păcate, B. i-a răspuns liniștită:
„Părinte, sânt vinovată de toate!” - și a crezut că și-a încheiat
spovedania. „Ai furat și cai?,” o întrebă atunci preotul, în chip
neașteptat. „Cum să fur un cal?” se miră ea. „Nici prin gând nu mi-a
trecut să săvârșesc așa lucru!” „A, prin urmare nu ești vinovată de
toate!” i-a răspuns cu înțelepciune preotul. „Sânt oameni care fură
cai, iar tu, după cum se vede, n’ai săvârșit acest păcat. Atunci, hai
să vedem, în parte, cu ce ai păcătuit!” și astfel a adus-o la adevărata
spovedanie.”
Când ne spovedim, trebuie să spunem simplu și întocmai felul
fiecărui păcat al nostru. Am văzut că frazele generale nu folosesc
celui ce se mărturisește. El trebuie să aducă fiecare păcat al său, în
parte, înaintea lui Dumnezeu. Firește, nu înseamnă că trebuie să
înceapă a povesti istorii lungi și amănunțite. Preotul este de obicei
un om foarte ocupat. În timpul posturilor, mai cu seamă înaintea
Dumnezeieștii Împărtășanii, stau mulți la rând ca să se spovedească.
De aceea este nevoie de limpezime și scurtime. Pentru aceasta, este
potrivit să trecem de mai devreme păcatele în scris, pe o foaie, și
să le citim la vremea spovedaniei. Nu aștepta ca preotul să-ți pună
întrebări! Mult mai mare este folosul când îți descoperi tu păcatele.
108
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Dacă duhovnicul te întrerupe și-ți pune vreo întrebare, ca să-ți
lămurească starea ta duhovnicească, ești dator să răspunzi lămurit,
fără ocolișuri.
Unii viclenesc la spovedanie și, socotind că-l pot minți pe Dumnezeu,
în loc să deslușească pe scurt cu ce au păcătuit, de pildă „Îmi urăsc
vecinul,” dintr’o dorință nepotrivită încep să povestească istorii
lungi și nefolositoare, cum îi urăște vecinul, cum i-a păgubit și așa
mai departe; în loc să spună „Am furat asta sau ailaltă,” se pornesc
să explice cum s’a făcut că a rămas la ei un lucru străin. Aceasta nu
este spovedanie, ci o viclenire nesocotită înaintea lui Dumnezeu.
La spovedanie nu trebuie să mărturisim păcate străine, săvârșite
de alții, ci numai pe cele ale noastre - trecând sub tăcere, pe cât se
poate, numele persoanelor care ne-au dus în păcat sau pe care i-am
ademenit să păcătuiască împreună cu noi.
Mulți oameni nu țin seamă de această condiție atât de firească,
și ajung în următoarea situație fără noimă: deși au venit să-și
spovedească păcatele, vorbesc tot timpul numai de cele ale altora:
„Ea, nora mea, a făcut așa și pe dincolo!,” „Bărbatul meu este
un bădăran nesuferit!” sau „Nevasta mea nu este supusă, are un
caracter foarte rău și se ceartă neîncetat cu mine și cu cei din casă,”
„Un prieten al meu, pe care îl cheamă așa și așa, îl cunoști, părinte!
mă necăjește mult, iar cutare, părinte, face asta și asta!”Învinuirea
adusă celorlalți, în locul celei a sinelui, nu este
spovedanie, ci mai
curând osândirea celorlalți. Cei ce fac așa vin păcătoși la preot, și
pleacă de la el și mai păcătoși!
Alții însă, venind la spovedanie, în loc să se mustre pe sine - lucru
firesc și de trebuință, și folositor la spovedanie - încep, în chipul cel
mai neașteptat, să se laude: „Eu, părinte, nici nu am ucis, nici nu
am furat! Nici bețiv nu sânt! Trăiesc în cea mai curată rânduială.
Mă bucur de cinstirea vecinilor și-a prietenilor mei. Eh, poate că am
109
arhim. SERAFIM
Alexiev
păcătuit uneori, că oameni sântem! -, dar acum nu-mi mai amintesc
nimic. Cugetul mi-e împăcat!” Această înspăimântătoare mulțumire
de sine este un păcat mai mare decât acele păcate despre care acest
om se laudă că nu le-a săvârșit, căci e cufundat în bezna păcatului
mândriei prostești și pline de sine. Multor oameni ajunge să li se
tocească simțul moral și să se socotească fără de păcat din pricina
șederii îndelungate departe de harul lui Dumnezeu, care se dă prin
Tainele Bisericii lui Hristos. Despre un astfel de om mi-a povestit
un slujitor plin de râvnă din satul Cepelare, răposatul Protoiereu
Evstatie Iankov: „Un enoriaș de-al meu, Bocio, era bețiv. El se rupsese
de Biserică și-și tot pierdea vremea prin cârciumi. Multă vreme nu
a venit nici să se spovedească, nici să se împărtășească. Într’o seară
m’a chemat sora lui, o Creștină foarte evlavioasă: „Veniți, părinte, săl
spovediți și să-l împărtășiți pe Bocio! Nu este bolnav, dar fiindcă
știu că nu va veni la sfinția voastră, mai bine veniți la el!” și am
mers. I-am arătat cât de folositor este să se spovedească, însă el tăcea
întruna. Îl întreb:
- Ce ai pe conștiință? Te apasă ceva?
- Nu am nimic. Conștiința mi-e liniștită, spune el.
- Dar cum așa, nu ai nimic? Oare nu ai păcătuit?
- Nu am făcut nici un lucru rău !
- Dar vrei să te împărtășești?
- De ce nu... - răspunse el cu nepăsare.
- Bine! Mâine voi veni cu Sfânta Împărtășanie.
M’am întors acasă, dar pe suflet mă apăsa ceva! Sora lui Bocio l-a
pregătit pentru Sfânta Împărtășanie, l-a ajutat să se spele, i-a dat să
poarte haine curate. A doua zi vin la Bocio, purtând Sfintele Daruri.
Dar pe drum, mă întâlnesc cu niște cunoscuți care-mi spun: „Bocio
a murit în seara asta, dintr’odată!” M’am cutremurat, plin de spaimă.
Vădit lucru, Dumnezeu nu i-a îngăduit să ia Sfânta Împărtășanie,
110
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
pentru că nu vroia să se spovedească și să se smerească înaintea lui
Dumnezeu, mărturisind că este păcătos.”
Când ne spovedim trebuie să dăm vina pe noi, nu pe ceilalți. În
Rai, strămoșii noștri Adam și Eva au greșit: au mâncat din pomul
cu roadă oprită. Dumnezeu i-a chemat să se mărturisească, pregătit
să îi ierte: „Adame, unde ești?,” „Evo, ce ai făcut?” O, dacă și-ar
fi mărturisit ei păcatul cu bărbăție! Dacă și-ar fi recunoscut vina!
Dacă nu și-ar fi aruncat răspunderea fiecare asupra celuilalt! De-ar
fi spus Adam în privința sa: „Iartă-mă, Doamne! Greșit-am!,” - de-ar
fi alergat
Eva să mărturisească: „Nu, Doamne, nu Adam e de vină,
eu i-am dat să mănânce din rodul oprit!” De ar fi făcut așa, nu ar fi
fost izgoniți din Rai. Dar în loc de acestea, ce-au făcut ei? Când le-a
vorbit Dumnezeu, au început să se îndreptățească și să arunce vina
unul asupra celuilalt. „Adame, ce-ai făcut?” „Nu eu, Doamne, ci
femeia, ea e vinovată!” „Eva, ce ai făcut?” „Nu eu, Doamne, șarpele,
el m’a amăgit.” Și astfel, amândoi și-au tăinuit vina. Pentru aceasta
au fost goniți din Rai. Și oare nu fac mulți dintre noi precum Adam și
Eva? Când mergem la spovedanie, duhovnicul ne întreabă: „Adam,
în ce stare ești?” „Eva, ce-ai făcut?” Noi ne îndreptățim pe sine, ne
ascundem păcatele, aruncăm vina unii asupra altora - nu aceasta
este spovedania, adevărata spovedanie înseamnă darea în vileag a
sinelui, de bunăvoie, înaintea duhovnicului, înseamnă neînfricata
învinuire de sine, adânca zdrobire a inimii, nefățarnica părere de
rău pentru păcatele săvârșite și dorința neprefăcută de îndreptare
cu ajutorul lui Dumnezeu.
Cununa adevăratei pocăințe este puternica dorință ca de acum
înainte să nu mai păcătuim. Sânt oameni care se mărturisesc numai
pentru a se putea cumineca. Ei se poartă după gândul că primirea
Împărtășaniei fără spovedanie este un păcat greu al sufletului. Dar
nu hotărăsc în inima lor să înceapă o viață nouă. Ei cugetă astfel: „Voi
111
arhim. SERAFIM
Alexiev
păcătui până la următoarea spovedanie, iar atunci o să mă pocăiesc.
Dacă există spovedanie, nu e chiar atât de cumplit păcatul!” Alții
chiar se grăbesc să săvârșească păcatele la care poftesc, la care cugetă,
ca apoi să le înșire la spovedania ce va urma. Toate aceste fapte sânt
ticăloase și mârșave înaintea Domnului! Spovedania nu este de folos
celui ce, în chip conștient, își ascultă toanele cele păcătoase ale stricatei
sale vreri și calcă în chip voit poruncile lui Dumnezeu. Un astfel de
om, care plămădește întru sine obiceiuri păcătoase, zadarnic se miră
- căci nu se poate îndrepta spovedindu-se! Nu se poate îndrepta
pentru că el însuși nu dorește acest lucru. Sfântul Vasilie cel Mare zice:
„Mărturisire de păcate nu face cel ce spune „Am greșit” și apoi stăruiește
să rămână în păcat, ci cel ce, după cuvintele psalmului, păcatul
său și-a cunoscut și l-a disprețuit. La ce-i va folosi celui bolnav grija
doctorului, dacă cel ce suferă de boli se ține cu neclătire de ce este nimicitor
vieții? La fel, de nici un folos este iertarea nelegiuirilor celui
ce urmează în a le săvârși, așa cum nici un folos nu dobândește din
iertarea păcatului curviei cel ce urmează să viețuiască desfrânat...
Preaînțeleptul purtător de grijă al vieții noastre voiește ca acela care
a viețuit în păcate și apoi a făgăduit să înceapă o viață nouă, să o rupă
cu trecutul
și, după păcatele săvârșite, să pună bun-început, înnoit
spre o viață nouă de pocăință.”
Pentru a ne folosi cu adevărat de spovedanie, trebuie să luăm
hotărârea nestrămutată ca de acum înainte să nu mai păcătuim.
Adevărata pocăință, spun Sfinții Părinți, stă tocmai în a nu repeta
păcatul! „Cel ce cu nădejdea că se va pocăi își îngăduie să păcătuiască,
cunoscând păcătoșenia celor săvârșite,” spune Sfântul Isaac Sirul,
„acela calcă viclenește înaintea lui Dumnezeu. Pe acela îl zdrobește
pe neașteptate moartea, și nu mai poate petrece vremea pe care și-a
închipuit că o va dărui bunelor-săvârșiri.” Ca să nu mai săvârșim din
nou aceleași păcate, sântem datori să ne dorim la spovedanie, din
112
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
toată inima, să începem o viață nouă. De vom avea această dorință
mântuitoare, să fim încredințați că negreșit ne va ajuta Dumnezeu.
Ce trebuie să face m când ieși m de la duhovnic
După ce ne-am mărturisit așa cum trebuie, e de folos să ne împlinim
canonul care ni s’a dat: închinăciuni, rugăciune stăruitoare,
post, citire deasă din cuvântul lui Dumnezeu (Sfânta Scriptură),
milostenie, cercetarea bolnavilor, îngrijirea orfanilor ș. a. Trebuie să
ne preocupăm în chip deosebit de următoarele trei cazuri:
1. Dacă ești certat cu cineva, iartă-l din inimă, ca să te ierte și pe tine
Dumnezeu, /Mt. 6:14:15/ altfel spovedania ta va fi zadarnică!
„Themistocle și Aristide, oameni de vază ai Athenei, se certau
neîncetat. Dar patria lor i-a însărcinat să săvârșească împreună o
însemnată afacere de stat. Însă cum să lase cearta la o parte? Aristide
a spus, atunci: „Themistocle, nu voiești a lăsa deoparte vrajba, aici,
la hotare? Vom merge să ne împlinim sarcina și, dacă vrei, când ne
vom întoarce, o să luăm
vrajba de la capăt!” și așa au și făcut. După
ce și-au împlinit în chip reușit treburile de stat, s’au întors acasă și
și-au continuat din nou cearta.”
Oare așa nu se întâmplă și cu noi, Creștinii, atunci când ne aflăm în
relații neprietenești? Ne spovedim, ne împărtășim din acelați potir,
lăsăm vrajba la poarta bisericii, dar când ieșim din biserică, reînnoim
cearta! și atunci, este aceasta spovedanie? Mare păcat săvârșesc cei
ce se spovedesc și se împărtășesc fără a vrea să se lepede de ura lor
pentru vrăjmași. De aceea, să punem capăt certurilor!
2. Alții, care au recunoscut la spovedanie că și-au călcat curăția
trupească sau cinstea familiei, trebuie să se lepede o dată pentru
totdeauna de obiceiul lor cel rău. Nu pot iubi și păcatul, și pe
Dumnezeu!
113
arhim. SERAFIM
Alexiev
„Odată, un filosof a ieșit să se plimbe pe mare cu barca. Dintr’o dată,
a izbucnit o furtună puternică ce mai că nu i-a răsturnat barca. A
scăpat ca prin minune. După ce s’a întors acasă, fiindcă una din
ferestrele casei sale avea vedere către mare, a zidit de îndată această
fereastră ca să nu mai privească marea prin ea, să n’o mai vadă și să
nu mai cadă în ispita de a-și dori din nou să se plimbe cu barca!”
O, Creștine, de câte ori puțin a mai lipsit să-ți pierzi și viața, și sufletul
pe marea iubirii desfrânate! Te-ai izbăvit ca prin minune, ocolește de
acum prilejurile! Nu mai călca de acum pe calea aceasta, nu mai
intra de acum în casa aceea, nu mai privi de acum pe fereastra aceea,
închide-ți ochii ca să nu intre ispita la inima ta - altminteri vei pieri!
3. În cele din urmă, dacă ți-ai însușit un lucru străin, dacă ai jefuit
pe cineva, dă înapoi cele străine, altfel nu există iertare. Dacă hulești
numele lui Dumnezeu, dacă te lepezi de Ortodoxie,
dacă te mânii,
dacă te mândrești, dacă pizmuiești sau săvârșești alte păcate grele,
de îndată ce te-ai pocăit, totul ți se iartă. De ce? Deoarece prin toate
celelalte păcate, l-ai rănit, l-ai ocărât, l-ai defăimat pe Dumnezeu,
iar Dumnezeu l-a lăsat pe duhovnic, pe preot, ca împuternicit al său
pentru acele păcate cu care se hrănesc oamenii.
Ca împuternicit a lui Dumnezeu, preotul îți poate ierta păcatele
împotriva lui Dumnezeu, dacă te pocăiești. Dar dacă tu păstrezi
un lucru străin și mărturisești aceasta, dar nu-l dai înapoi, preotul
nu te poate ierta. Dacă păstrezi în mâinile tale averea orfanului și
a celui sărac, cum îți va putea ierta preotul acest păcat? Săracul
nu l-a lăsat pe preot ca împuternicit, nu i-a dat puterea să-ți ierte
în locul lui păcatul răpirii averii sale. Și de vei spune: „Eu dau
milostenie mânăstirilor
și celor săraci,” să taci! Nici o lege, nici a
lui Dumnezeu, nici cea omenească, nu îngăduie nimănui să dea
în dar lucruri străine. Prin urmare, ca să poți primi iertare de la
Dumnezeu, dă înapoi cele ce nu sânt ale tale. Cel ce nu-și îndreaptă
114
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
purtarea după spovedanie, nu se spovedește, ci grăiește în deșert -
după cuvintele Marelui Vasilie.
Roadele adevăratei spovedanii
Avva Isaia ne povățuiește să împlinim după puterile noastre cele
de trebuință și marea putere a Domnului nostru Iisus Hristos ne va
ajuta… El știe că omul deznădăjduiește și de aceea i-a dăruit pocăința,
în răstimpul întregii sale vieți pământești. Pocăința puternică și
mântuitoare lucrează în noi până la ultima suflare. Minunate sânt
roadele adevăratei pocăințe!
Cel ce se pocăiește cu adevărat primește iertare de păcatele sale,
se împacă cu Dumnezeu, cu Biserica și cu propria sa conștiință -
și, astfel, își redobândește îndrăzneala de fiu pe care o avea mai
înainte față de Dumnezeu, ca față de tatăl său, și se folosește de toate
darurile dragostei sale părintești și bunătății sale.
Roadele adevăratei spovedanii se răsfrâng nu numai în sufletul celui
ce se pocăiește - și în cer se face mare bucurie pentru un păcătos
ce se pocăiește. /Lc. 15:10/ Îngerii se bucură, sfinții se veselesc și
însuși Dumnezeu se bucură, căci s’a aflat oaia cea pierdută, s’a aflat
în preajma lui Dumnezeu,
cea în care stă întipărit chipul împărătesc
al lui Dumnezeu.
Prin spovedanie se șterg toate păcatele și se dă păcătosului ce se
pocăiește izbânda dreptății.
„La un episcop sfânt a ajuns zvonul despre două femei că trăiau în necurăție.
El s’a întors cu rugăciune spre Dumnezeu, ca să-i descopere
adevărul despre ele. Dorea să le ajute spre mântuire, iar Dumnezeu
i-a auzit rugăciunea.
La o Sfântă Liturghie, atunci când credincioșii se apropiau să se împărtășească
cu Sfintele Taine, episcopului i s’au deschis ochii duhov115
arhim. SERAFIM
Alexiev
nicești, prin lucrarea harului lui Dumnezeu, și a început să vadă pe
chipurilor oamenilor cum le sânt sufletele. Unele erau întunecate și
înspăimântătoare, altele luminoase și frumoase. Când s’au apropiat
de Sfântul Potir acele două femei de care se zicea că aveau o purtare
necuviincioasă, episcopul le-a văzut cu chipuri luminoase și înveșmântate
în haine albe. După ce s’au împărtășit, au început să
strălucească și mai puternic. S’a minunat episcopul, întrebându-se ce
înseamnă acesta și s’a îndreptat spre Dumnezeu, pentru lămurire. I
s’a arătat pe loc îngerul Domnului. Întrebând episcopul dacă zvonul
împotriva celor două femei era adevărat, îngerul i-a încuviințat
acest lucru.
„Dar atunci cum de s’au arătat la primirea Sfintelor Taine cu chipuri
luminoase, și cum, după aceea, străluceau încă și mai mult?” a
întrebat episcopul. Îngerul i-a răspuns: „De aceasta te minunezi? Pe
drept te nedumerești, căci ești om, iar stăpânul nostru și al vostru
este Dumnezeu, iubitor de oameni și bun după fire. Pe cei ce se
leapădă de păcatele lor și se întorc la El nu numai că nu-i trimite la
munci, ci mânia sa încetează și-i învrednicește de cinste.”
„Că așa au iubit Dumnezeu lumea, cât și pre Fiul său cel unul născut
au dat.” /Io. 3:16/ Dacă Fiul lui Dumnezeu a primit să moară
pentru vrăjmașii săi, oare nu cu atât mai mult va da iertare de păcate
și veșnică desfătare celor ce s’au făcut fii ai lui Dumnezeu și se
pocăiesc de păcatele lor? Să fii încredințat
că nici un păcat omenesc
nu poate birui iubirea de oameni a lui Dumnezeu - ajunge numai ca
omul să spele prin pocăință răul săvârșit mai înainte. Căci iubitor
de oameni fiind, Dumnezeu cunoaște neputința neamului nostru, și
puterea patimilor, și viclenia diavolului. De aceea, când oamenii cad
în păcat, Dumnezeu îndelung-rabdă, așteptându-i să se pocăiască.
Față de cei ce i se mărturisesc și față de cei ce bunătatea sa o cer,
El arată compătimire, ca pentru niște neputincioși, și într’o clipă
116
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
îi slobozește din pedeapsa lor și le dăruiește lucrurile bune gătite
drepților. Multe sânt pildele ce ne încredințează că toți păcătoșii care
își mărturisesc păcatele cu pocăință adâncă și sinceră primesc de la
Dumnezeu iertare deplină și mântuire.
Sfântul Nifon
avea darul de a vedea lumea duhovnicească la fel de
simplu și de deslușit precum vedem noi lucrurile materiale. Într’o
zi, a mers în biserică, pentru rugăciune. Și iată - cerurile s’au deschis
deasupra lui, acoperișul bisericii s’a ridicat și a văzut o scară ce urca
de la pământ la Ceruri. Pe această scară, îngerii purtau sufletul unui
răposat, iar în urma lor o mulțime de draci strigau îngrozitor: „De
ce ne luați sufletul acesta? Oare nu știți că toată viața sa pe pământ
a săvârșit tot felul de păcate și s’a făcut vinovat de curvie, tâlhărie și
iubire de arginți? Vinovat este de tot soiul de păcate!”
„Știm!” au răspuns îngerii, „știm că sufletul acesta este foarte
păcătos, dar știm și că mult a plâns pentru păcatele sale, și le-a
spovedit înaintea morții. De aceea, Domnul cel milostiv și milosârd
i-a iertat toate păcatele.” „Dar dacă și sufletul acesta a primit iertare
de la Dumnezeu,” strigau dracii, „atunci îi veți lua cu voi pe toți
păcătoșii! Noi atunci pentru ce ne ostenim?” „Luați aminte,” au
răspuns îngerii, „că toți păcătoșii care își spovedesc păcatele cu
inimă zdrobită primesc iertare de la Dumnezeu. Iar cine moare fără
să se pocăiască, acela se va osândi de către Dumnezeu la veșnicele
munci, împreună cu voi!
Despre puterea și roadele adevăratei spovedanii, vestitul scriitor
duhovnicesc Rus Episcopul Ignatie Briancianinov istorisește o
întâmplare din vremea lui: „În împrejurimile Vologdei, în Rusia, se
afla un sat mare pe nume Kubenskoie, care are câteva parohii. Unul
dintre preoții parohiei s’a îmbolnăvit și, apropiindu-i-se sfârșitul,
și-a văzut patul înconjurat
de diavoli ce se pregăteau să-i răpească
sufletul și să-l ducă în iad. Atunci s’au arătat trei îngeri. Unul dintre
117
arhim. SERAFIM
Alexiev
ei a stat lângă pat și a început să se certe pentru sufletul preotului
cu cel mai înfricoșat dintre diavoli, ce ținea deschisă o carte în care
erau trecute toate păcatele preotului.
Între timp, a sosit și celălalt preot din parohie spre a-l spovedi și
împărtăși pe confratele său. Și a început spovedania. Cel bolnav,
îndreptându-și înspăimântat ochii către carte, și-a mărturisit cu
zdrobire de sine păcatele, ca și cum le-ar fi azvârlit de la sine. Și ce
văzu? Vedea limpede cum, de îndată ce spovedea un păcat, acesta
dispărea din carte - cele scrise se ștergeau și acolo rămânea loc gol. În
felul acesta, prin spovedania sa, și-a șters toate păcatele din răvașul
diavolului și, în curând, s’a tămăduit. Restul zilelor și le-a petrecut în
pocăință adâncă, istorisindu-le apropiaților vedenia sa, spre zidirea
lor duhovnicească - dând mărturie și minunata sa însănătoșire.”
Unii, citind aceste pilde, vor clătina neîncrezător din cap și vor spune:
„Minunate sânt toate acestea, dar sânt scrise numai în carte. De ce
nu simt măcar o dată în viață puterea curățitoare a spovedaniei?
Nu o dată m-am spovedit, dar văd că sânt tot același. Mă fac chiar
mai rău. De ce nu am astfel de daruri, astfel de trăiri ale harului
care să mă încredințeze de folosul tainei pocăinței?” La această
întrebare aflăm cel mai bun răspuns în următoarea istorisire de la
Sfinții Părinți: „Doi monahi s’au dus amândoi împreună la marele
Avvă Zinon. Și luându-i acesta pe fiecare în parte, și-au mărturisit
gândurile lor, și unul spunându-le, a căzut înaintea bătrânului,
rugându-l cu multe lacrimi ca să se roage lui Dumnezeu pentru
dânsul. Și bătrânul a zis lui: «Mergi, nu te slăbi, și nu grăi de rău pre
cineva, și nu te lenevi de rugăciunea ta.» Și ducându-se fratele, s’a
vindecat. Iar celălalt, spunând gândul său către bătrân, a adăugat
moale și cu nebăgare de seamă: «Roagă-te pentru mine!» Dar n’a
cerut cu deadinsul. Iar după o vreme s’a întâmplat de s’au întâlnit
unul cu altul. Și a zis unul dintr’înșii: «Când am mers către bătrânul,
118
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ai spus lui gândul care ziceai că voiești să spui lui?» Iar acela i-a zis:
«Da, i-am spus.» A întrebat acela: «Oare te’ai folosit dupre ce i-ai
spus?» Răspuns-a fratele: «Da, m’am folosit, că pentru rugăciunile
bătrânului m’a vindecat Dumnezeu.» Iar celălalt a zis: «Eu, măcar de
i-am mărturisit gândurile mele, nu am simțit vreo ușurare.» Zis-a
lui cel ce s’a folosit: «Și cum te-ai rugat bătrânului?» Răspuns-a
acela: «I-am zis lui: Roagă-te pentru mine, că am acest gând.» Iar el
a zis: «Eu mărturisindu-mă lui, am udat picioarele lui cu lacrămile
mele, rugându-l ca să se roage lui Dumnezeu pentru mine. Și prin
rugăciunea lui m’a vindecat Dumnezeu.»”
Nu dobândesc folos din spovedanie cei ce se mărturisesc fără simțire,
rece, de formă. Spovedania de suprafață, rece și fără vlagă nu este
mântuitoare. Este nevoie de zdrobirea inimii, de plâns, de fierbinte
părere de rău pentru că am făcut prieteșug cu diavolii și ne-am certat
cu Dumnezeu.
Atunci când Prorocul David a păcătuit greu înaintea lui Dumnezeu,
a căutat o jertfă vrednică pentru răscumpărare, după ce a săvârșit
marele său păcat. Și nu a aflat altă jertfă mai bună decât smerenia,
„inima zdrobită și smerită.” /Ps. 50:19/ Dacă și noi ne vom smeri, ne
vom zdrobi inima și ne vom spovedi neprefăcut, va fi cu neputință
să nu simțim minunatele urmări ale pocăinței, dintre care cea mai
vădită este dulcea pace a cugetului și dragostea fierbinte, înnoită,
către Dumnezeu, ce încălzește inima de fericire.
Întrebări de încheiere
Unii întreabă: la care preot se pot spovedi?
Răspunsul este: la orice preot care este ortodox și a primit harul de
a săvârși Sfintele Taine prin hirotonire legiuită. Poate fi ori tânăr, ori
bătrân. Firește, e mai bine să căutăm un duhovnic încercat, un slujitor
119
arhim. SERAFIM
Alexiev
în vârstă, care fie datorită anilor săi, fie datorită cercării sale, fie
datorită autorității personale ar putea avea o înrâurire binefăcătoare
asupra celui ce se spovedește. Dar dacă nu putem afla un astfel de
preot, nu trebuie ca doar din această pricină să ne lipsim de bunurile
duhovnicești pe care le aduce spovedania. Harul lucrează și prin cel
tânăr în aceeași măsură ca și prin cel bătrân.
Alții întreabă: când trebuie să ne spovedim?
La această întrebare, unii răspund grăbit: în timpul Postului Mare,
atunci este vreme pentru spovedanie. Dar este drept acest răspuns?
Dacă cineva se îmbolnăvește grav și se sfătuiește cu tine când să
cheme doctorul, îi vei spune: „Așteaptă Postul Mare?” Nu, vei
chema doctorul de îndată. Dacă astfel te îngrijești de trup, cu atât
mai mult trebuie să te îngrijești de suflet.
Cel mai bine este să nu amâni sub nici un chip spovedania. Dacă a
pătruns astăzi vreo rază a lui Dumnezeu în cămara sufletului tău
și ți-a arătat, prin ivirea ei, cât de mult praf plutește acolo și cât de
multă murdărie zace prin unghere, nu amâna spovedania prin care îți
poți curăța casa duhovnicească. Dacă vreun cuvânt al lui Dumnezeu
ți-a mișcat astăzi inima și te-a făcut să te scârbești de necurăția ta,
neîntârziat te spală în baia pocăinței. Dacă Dumnezeu a bătut astăzi la
ușa cugetului tău, grăbește-te să mergi la duhovnicul
tău și să te împaci
cu Dumnezeu. Nu lăsa pe mâine! Cine știe ce planuri neașteptate se
vor abate asupra ta mâine? și vei mai avea, oare, aceeași dispoziție
de pocăință și mâine? Dumnezeu ți-a făgăduit că te va ierta dacă te
pocăiești astăzi, dar nu a făgăduit nicicând că vei trăi până mâine.
Dimpotrivă, El îți spune că nu știi nici ziua, nici ceasul morții tale. De
aceea, spovedește-te de îndată ce ai simțit nevoia să o faci. Sânt oameni
care spun: „Mă voi pocăi la bătrânețe.” Dar își dau ei oare seama pe
ce nădejde se reazemă? Câți sânt cei ce trăiesc până la bătrânețe?
Marea parte a oamenilor părăsesc destul de tineri viața aceasta. Mulți
120
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
sânt și cei ce, în chip neașteptat, sânt chemați în lumea de dincolo.
Psalmistul, văzând soarta oamenilor de la înălțimile cerești, ne spune
că toți oamenii în țărână se pogoară și viața a-și păzi nu pot. Dacă
nu ne putem păstra viața, oricât de pătimaș ne-am încleșta de
ea, trebuie să ne îngrijim, cât este încă vreme, să ne împăcăm cu
Dumnezeu, prin spovedanie - căci „înfricoșat lucru este a cădea în
mâinile Dumnezeului celui viu!” /Evr. 10:31/
Nu încuviința, frate, cuvintele prietenilor care îți grăiesc liniștitor:
„Lasă spovedania pentru când te vei îmbolnăvi. Atunci va veni
preotul să te spovedească și să te împărtășească.” Tu răspunde-le:
„De multe ori preotul este chemat la cel bolnav când limba îi este
amorțită și cugetul i s’a întunecat. Atunci este prea târziu. Cel bolnav,
chiar dacă vrea atunci să se spovedească, nu mai poate. Dacă mi se
întâmplă și mie la fel? Dacă îmi paralizează și mie gura? Dacă, la bătrânețe,
scleroza creierului sau altă boală îmi va răpi memoria? Nu
voi mai putea să-mi amintesc și să-mi mărturisesc păcatele! Atunci
nici unul dintre prietenii mei nu mă va putea ajuta. De aceea mă voi
spovedi acum, cât am putere și îmi amintesc totul!”
O astfel de hotărâre este mântuitoare. Așadar, nu amâna spovedania!
Firește, sânt și prilejuri anume de pocăință și spovedanie, rânduite
de Sfânta Biserică. Acestea sânt cele patru posturi de peste an, în
timpul cărora Creștinul este dator să postească și să se pregătească
pentru a primi Sfânta Împărtășanie.15 Dacă este potrivit să pășim la
Sfânta Taină a Pocăinței de fiecare dată când este nevoie, cu atât mai
mult aceasta este de trebuință înaintea primirii Sfintei Împărtășanii.
Ce este Sfânta Împărtășanie? Primirea a Însuși Domnului și
Mântuitorului nostru în lăuntrul nostru. Atunci când așteptăm
15 Biserica a rânduit Spovedania și Împărtășania în cele patru mari posturi ca un
minim necesar, nu ca o normă. Creștinul trebuie să caute cât mai des a se spovedi și
(dacă duhovnicul îi dă dezlegare) a se împărtăși. (n.ed.)
121
arhim. SERAFIM
Alexiev
un oaspete de seamă, curățim odăile și le aerisim, le punem în
rânduială - și apoi, cu bucurie, chemăm oaspetele. Cu atât mai mult
trebuie să ne îngrijim a ne găti sufletele atunci când ne pregătim să-l
întâmpinăm pe Oaspetele cel mai de seamă din ceruri, Iisus Hristos!
Cel ce se spovedește înainte de a primi Sfânta Împărtășanie îl poftește
pe Domnul într’un ungher liniștit, plăcut și plin de bucurie al inimii
sale. Însă cel ce nu se spovedește înainte de Împărtășanie îl poftește
pe Oaspetele ceresc în cămara necurățită și murdară a sufletului
său, făcându-l să se mâhnească. Din pricina acestei nepăsări față de
Înaltul Oaspete, omul îl îndepărtează pe acesta de la sine. Și atunci
vin și se sălășluiesc în mijlocul păianjenilor și gunoiului diavolii.
Sfânta Împărtășanie este o sabie cu două tăișuri. Ea sfințește și arde,
îndreptățește și osândește, dăruiește viață și ucide. Numai cei ce se
spovedesc înainte de ea se folosesc. Cei ce o primesc fără purtare
de grijă își pricinuiesc mare vătămare. Ei mănâncă și beau judecata
lor. Unii dintre ei, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, cad în
felurite slăbiciuni și boli, iar alții mor pe neașteptate, ducându-se
spre osânda veșnică. Și toate acestea, fiindcă nu s’au cercetat pe sine
mai înainte, adică nu s’au spovedit. /I Cor. 11:27-31/
Sfânta Împărtășanie este de vină pentru toate acestea?
Nu ea este vinovată, ci nesocotința și ușurătatea noastră de cuget.
Dați unui stomac bolnav cea mai bună mâncare - și se va strica și mai
mult. În acest caz, nu mâncărurile sânt de vină, ci cel ce le mănâncă
mai înainte de a se tămădui.
Dacă cineva are o rană și o unge cu balsam înainte să o curețe și
dezinfecteze, o va irita și mai mult. Asemenea este și cel ce nu se
spovedește înainte de Împărtășanie, cu atât mai mult își agonisește
judecată. Spovedania spală rana făcută de păcat în suflet, iar Sfânta
Împărtășanie pune balsam pe rană.
Creștinul cel înțelept, ascultând îndemnul Sfintei Biserici: „Cu
122
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!,”
nu îndrăznește să-și vădească cu îndrăzneală credința în Sfânta
Împărtășanie și dragostea sa față de Hristos înainte de a se umple cu
frica lui Dumnezeu cea mântuitoare și înainte de a o lucra în Sfânta
Taină a Pocăinței.
Țelul din urmă al spovedaniei este să curățească sufletul cu
temeinicie, să-l împodobească și să-l pună în rânduială ca pe
o mireasă, încât să-l poată întâmpina cu vrednicie pe Mirele cel
Ceresc, pentru care a fost plăsmuit. Sufletul care se spovedește des
se aseamănă unei case necontenit dereticate. Înaintea unei case atât
de curate stă neîncetat, ca un străjer neadormit, cugetul, pentru a
nu lăsa nimic nelalocul lui să se strecoare înlăuntru. Și dacă duhul
cel necurat, odată ieșit de acolo, pizmuiește curăția virtuoasă a
unui astfel de suflet înnoit și dorește să intre iarăși în el, văzându-l
gol, măturat și pus în rânduială, /Mat. 12:44/ cugetul nu îl lasă să
intre! El îndepărtează tot ce este străin, josnic, păcătos, murdar - și
atunci vine Însuși Iisus Hristos, și bate la ușă! „Iată, stau la ușă și
bat; de va auzi cineva glasul meu și va deschide ușa, voiu intra la
el.” /Apoc. 3:20/ „De mă iubește
cineva, cuvântul meu va păzi, și
Tatăl meu va iubi pre el, și la el vom veni, și lăcaș la dânsul ne vom
face.” /Io. 14:23/
Cugetul treaz al celui ce se spovedește neîncetat aude bătaia la ușă a
lui Hristos, deschide ușa și spune: „«Vino, Doamne Iisuse!» /Apoc.
22:20/ După tine tânjește sufletul meu! Pe tine te așteaptă de atâta
vreme! Vino și te sălășluiește în mine…” și Oaspetele Ceresc intră
într’un astfel de suflet, și rămâne acolo să petreacă în veci!
„Fericiți cărora s’au iertat fărădelegile și cărora s’au acoperit
păcatele...” /Ps. 31:1/ Zidul dintre ei și Dumnezeu s’a năruit, și
acum se află într’o deplină, fericită și veșnică unire cu Domnul lor!
Amin!