Vrajbă și împăcare CAPITOLUL IV

CAPITOLUL IV

 Vrajbă și împăcare

Că de veți lăsa oamenilor greșalele lor,
lăsa-va și vouă Tatăl vostru cel ceresc;
iar de nu veți lăsa oamenilor greșalele lor,
nici Tatăl vostru nu va lăsa vouă
greșalele voastre.”/Mt. 6:14-15/
125
arhim. SERAFIM
Alexiev
Cuv ânt de început
Un mare rău în viață este vrăjmășia dintre oameni. Aceasta nimicește
relațiile frățești dintre oameni și preschimbă prietenii în vrăjmași.
Întrebați pe cineva: „De ce acești vecini nu-și vorbesc?” Veți auzi:
„S’au certat!” Veți întreba: „De ce rudele acestea nu se vizitează?”
Va urma același răspuns: „S’au certat!” Cunoașteți două familii bune.
Și una și cealaltă, fiecare persoană din familie, în parte, este un
om foarte bun. Dar nici măcar nu vor să se vadă sau să audă unii
de ceilalți. Fiara vrajbei a intrat între ei și nu îi lasă să se împace și
să viețuiască în pace. Cearta sub înrâurirea satanei este cea dintâi
pricină a vrajbelor. Oare câți oameni nu rătăcesc astăzi prin tribunale,
pierd timp, nervi și bani ca să se răzbune unul pe celălalt? Întrebați-i
de ce se judecă? și veți auzi: S’au jignit, și-au aruncat unul altuia cuvinte
grele și nu vor să se mai ierte.
Și toate aceste lucruri se întâmplă între Creștini ortodocși, între
frați de credință, pe care însuși Iisus Hristos, prin dumnezeiasca Sa
învățătură, i-a unit și pentru care s’a spânzurat pe Cruce, pentru a ne
răscumpăra și a ne mântui! Aceste lucruri se întâmplă între ucenicii
lui Hristos, care au primit de la Învățătorul Ceresc, ca pe o moștenire
de preț, testamentul: „Poruncă nouă dau vouă, ca să vă iubiți unul
pre altul. Precum eu am iubit pe voi, ca și voi să iubiți unul pre altul.
Întru aceasta vor cunoaște toți că ai mei ucenici sânteți, de veți avea
dragoste întru voi.” /In. 13:34-35/
126
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Unde este astăzi dragostea aceasta între noi?
Noi avem un vrăjmaș neîmpăcat - diavolul. Nu ne este el îndeajuns,
încât ne mai facem vrăjmași și din frații de credință și sânge?
Când ne câștigă spre vrajbă, diavolul ne face parcă mai răi chiar
decât el. Niciodată un diavol nu va vrăjmăși alt diavol. Iar aici -
sub apăsarea urii diavolești - om cu om se vrăjmășesc, Creștin cu
Creștin, frate cu frate.
Tâlharii, de îndată ce s’au aliat, ajung tovarăși. Țelurile și interesele
lor comune îi leagă. Împart aceeași masă, de aceea se respectă unii
pe alții ca frații. Iar noi, Creștinii, chipurile, urmărim cel mai înalt țel
comun - mântuirea sufletelor noastre - și părelnic ne așezăm la una
și aceeași masă duhovnicească - ne împărtășim din același potir cu
Trupul și Sângele Domnului, chipurile sântem frați întru Hristos,
când de fapt ne mâncăm unii pe alții precum fiarele sălbatice, și
sântem mult mai răi decât tâlharii. Lucrurile stau astfel deoarece
ne-am întovărășit cu diavolul. Când diavolul ni se face prieten,
începem să ne certăm cu oamenii. Dacă vrem însă să ne împăcăm cu
vrăjmașii noștri, trebuie să ne certăm cu diavolul.
În viață, așa complicată cum este ea, nu putem, bineînțeles, să avem
pace deplină și trainică. Din pricina păcătoșeniei noastre, este firesc
să se ivească neînțelegeri și certuri între oameni. Dar aceasta nu
înseamnă ca o dată ce ne-am certat cu cineva să rămânem dușmani
pentru totdeauna. Am greșit! Ne-am certat! Acum să ne împăcăm!...
Din păcate, puțini oameni se mai împacă după ce s’au certat, puțini
trăiesc mai departe ca frații. Și mai puțini sânt aceia care îi iartă, în
inima lor, pe dușmanii lor neîmpăcați și îi rabdă. Cel mai adesea,
vrăjmășia rămâne între oameni, ca să crească
și să se întăreească spre
veșnica lor pierzanie. De aici putem
vedea că între oameni sânt cu
putință trei feluri de relații: 1. vrăjmășia, 2. împăcarea și 3. răbdarea
și iertarea vrăjmașului, în situația în care el este neîmpăcat.
127
arhim. SERAFIM
Alexiev
Vra jba
Să privim mai întâi de toate starea de vrajbă reciprocă.
Pentru ce se ceartă de obicei oamenii? Pentru că au fost răniți cu o
vorbă de ocară; se ceartă pentru bârfe și pâre, se ceartă pentru poziții
și funcții, pentru bani și averi, pentru întâietate și onoruri. Oricare este
pricina certei, ura care se naște în urma acesteia începe să otrăvească
necruțător sufletul. Sărmanul om, o dată cuprins de ură, își pierde
dulcea pace sufletească și începe să se chinuiască de ură și mânie
neputincioasă. Devine neliniștit, nervos și mocnește tot de simțăminte
drăcești. Fericirea a fugit din inima lui. El caută să se răzbune și crede
că doar atunci când își va vedea potrivnicul zdrobit
se va putea liniști.
Dar aici diavolul îl minte
în chip nerușinat: îl îndeamnă spre noi și
noi nelegiuiri, nu spre a-i da pace, ci pentru a-l face și mai nefericit.
Paharul mâniei arată pe dinafară plin cu licoare: care făgăduiește
desfătarea. Dar de o bem, amețitoarea băutură ne năucește vreme
de o clipă, până ce-am săvârșit răzbunarea nebunească,
pentru a ne
împinge, mai apoi, la deznădejde pierzătoare și vlăguire morală.
Astfel, o dată înșelat de diavol, omul ajunge parcă neputincios în a-și
învinge mânia și caută din nou să se îmbete din năuceala sa, găsind
o desfătare satanică în chinul diavolesc pe care aceasta îl aduce.
Dacă furia nu este dezrădăcinată la timp, atunci când este doar o
mlădiță cu rădăcini slab înfipte în pământ, nu poate fi lesne biruită
mai târziu, când crește un copac mare cu rădăcini puternice. Atunci
128
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ea se preface în ură satanică de netămăduit. De aceea ne sfătuiește
Cuvântul lui Dumnezeu: „Mâniați-vă, și nu păcătuiți; soarele să nu
apuie preste întărâtarea voastră. Nici dați loc diavolului.” /Efes.
4:26-27/ Altminteri, de scapi din vedere focul, nu-l mai poți stinge.
Sfântul Tihon din Zadonsk spune, cu mare înțelepciune: „Așa cum
focul, de nu este stins de îndată, va cuprinde multe case, tot astfel
și mânia, dacă nu este tăiată de îndată, va pricinui mult rău și se va
face pricină a multe necazuri.”
Sub apăsarea mâniei sale, cel ce urăște își poate ucide vrăjmașul, îl poate
schilodi, poate să-i răpească averea, sănătatea, să aducă stricăciuni
vitelor acestuia, să le pricinuiască rău copiilor și apropiaților lui, să-l
clevetească și să-l acopere de rușine ș.a., dacă nu se abate la timp din
calea spre pierzanie pe care a apucat. Și în toate aceste fapte drăcești
el caută liniștire pentru sine, dar, de fapt, află numai noi chinuri și
neliniști. Acolo unde este ură, nu este pace. Câți vecini de la nimic
încep să se certe; împinși odată de diavol să se urască, nu mai pot
după aceea să se ierte. Astfel certurile
le otrăvesc întreaga viață.
Precum scânteia poate aprinde păduri întregi, tot astfel și cearta cea
mai neînsemnată poate fi pricină pentru nenorociri de neîndreptat.
Nu rare sânt împrejurările în care două familii vecine încep să se certe
pentru o palmă de pământ, de la câmp sau pentru un ou ouat de
găină în curtea vecină. Ei continuă certurile, la pricinile de la început
adăugând și altele, mai mari, toarnă gaz pe foc și, în loc să-l stingă
cât este slab, îl ațâță și mai tare, se aruncă în certuri încrâncenate,
ocări nemiloase, se urăsc cu o ură satanică și încep să lovească cum
pot - fie vătămându-și unul altuia averea sau dobitoacele, fie rătăcind
prin tribunale. Adesea, astfel de oameni sfârșesc în ruină financiară.
Dar cea mai groaznică, în astfel de cazuri, este pierzania morală pe
care cei ce se dușmănesc o abat asupra sufletelor lor. De merg atât de
departe, împăcarea între ei ajunge aproape de neînchipuit.
129
arhim. SERAFIM
Alexiev
Și cât de frumos ar fi dacă cearta ar fi ocolită la vreme! Câte păcate
nu ar fi ocolite! Câți nervi nu ar fi cruțați! Eu știu, dragi cititori,
cum s’ar fi sfârșit cândva o ceartă cumplită dintre
două vecine,
dacă chibzuința nu ar fi biruit într’una dintre
ele. Pricina a fost, ca
întotdeauna, una măruntă. Una dintre femei avea o cloșcă cu zece
puișori mici, galbeni, iar cealaltă avea o grădină cu flori pe care
mult o păzea. Odată, cloșca cu puișorii s’a strecurat în grădina cu
flori și a început să scurme printre ele. Văzând aceasta, stăpâna
grădinii înfuriindu-se, a ieșit din casă și a început să gonească
cu pietre cloșca cu puișorii, care s’au împrăștiat. Cloșca
nu a
putut să treacă pe sub gard cu aceeași ușurință ca și puișorii, ce
erau mici, ci numai zbura încoace și-ncolo, căutându-și speriată
odraslele împrăștiate. Aceasta au durat mult. Cloșca, vlăguită de
puteri, aproape că s’a prăbușit la pământ de istovire. În acest timp,
stăpâna puilor a ieșit din casă, a înțeles ce se întâmplă și mocnea
de mânie. Era gata să se certe cu nemiloasa prigonitoare a puilor,
dar alții au împiedicat-o. Cloșca s’a întors acasă. Puii s’au strâns în
jurul ei... Totul s’a terminat cu bine... Au trecut mulți ani de atunci.
Puii au crescut și au umplut, împreună cu cloșca, oalele... Femeia
cu grădina a murit... Numai pe stăpâna cloștii o mai aud spunând
încă, amintindu-și de întâmplarea
aceea: „Slavă Domnului că m’au
împiedicat atunci să mă cert cu ea! Căci, altfel, până astăzi m’ar fi
apăsat cearta cu răposata mea vecină. Acum totul a fost dat uitării.
Totul a pierit. Dar păcatul ar fi rămas. Slavă lui Dumnezeu, slavă
Domnului că nu ne-am certat!”
Dragi cititori, oare nu sânt toate certurile noastre, de fapt,
asemenea acestei întâmplări prostești și mărunte pe care tocmai
v’am înfățișat-o? Câți oameni care au trăit înaintea noastră pe
acest pământ păcătos nu s’au certat din pricina unor lucruri lumești
și trecătoare: pentru case și averi, bani și cinstiri, pentru ocări și
130
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
pâre? De ce s’au întâmplat toate acestea? Ce folos au avut că au dat
dovadă de vitejie și stăruință în certurile lor?... Acei oameni au murit
demult. Și certurile lor au fost uitate de generații. Numai păcatul
din aceste certuri a rămas, pentru a-i mustra la înfricoșata judecată
pe nefericiții răposați care au murit fără să se fi pocăit de vrajba
lor, pentru a-i lipsi de bucuriile veșnice ale Raiului făgăduit celor
milostivi, celor blânzi, făcătorilor de pace și celor buni.
Păcatul vrajbei ne otrăvește și viața de aici, și pe cea de dincolo. El
este atât vrăjmașul trupului, cât și al sufletului nostru. De ce, atunci,
unii oameni caută mângâiere în certuri și-n răzbunare, după cum
spun: „Nu voi avea liniște până ce nu mă voi răzbuna?”
Poate, omule, să se liniștească cugetul tău și să-ți dea pace sufletească
câtă vreme tu te acoperi cu păcate noi și grele ? Poate barca să se facă
mai ușoară dacă o încarci cu și mai multă greutate? Cauți liniște și
pace sufletească? Le vei afla, nu în răzbunare, ci în încetarea vrajbei.
Cauți răcorire de arțița patimilor tale? De ce, atunci, stârnești focul
urii și arunci peste el alte lemne? Cauți să-ți ostoiești inima însetată
de liniște? De ce, atunci, o otrăvești cu apa amară a nelegiuirilor?
Dacă îl iubești pe aproapele tău, se va stinge și focul urii din sufletul
tău și te va învălui și te va răcori adierea plină de har a liniștii.
Dacă uiți greșelile aproapelui tău, și Dumnezeu le va uita pe ale
tale, ștergându-ți-le din conștiință. Iartă și iertat vei fi! Pune capăt
vrăjmășiei și soarele bucuriei va străluci în inima ta! Nu vei găsi în ură
și răzbunare mulțumirea căutată, așa cum nici cel însetat nu-ți poate
potoli setea cu apa sărată a mării. Cu cât vrăjmășești și te îndârjești
mai mult, cu atât te cufunzi mai adânc în iad. Și ce fericire cauți
tu în iad? Sărmane rob al urii, ia seama cui slujești prin vrăjmășia
ta! Diavolul te duce de nas, pentru a te prăvăli în cele mai de jos
ale pământului. Dumnezeu va osândi la chinuri veșnice pe cei ce,
asemenea ție, vrăjmășesc neîmpăcat cu semenii lor. Pentru aceasta,
131
arhim. SERAFIM
Alexiev
Mântuitorul te povățuiește: „Împacă-te cu pârâșul tău degrab, până
ești pre cale cu dânsul, ca nu cumva pârâșul să te dea judecătorului
și judecătorul te va da slugii și în temniță te va arunca.” /Mt. 5:25/
Mult înfricoșătoare este starea sufletească a celuia ce îmbătrânește
în ură și vrăjmășie. El ajunge la înverșunare, care înseamnă moarte
sufletească. Un astfel de om este neînduplecat și de neîndreptat.
Fiarele sălbatice cele mai sângeroase mai lesne se lasă îmblânzite
și domesticite decât acesta. Dacă un astfel de om stăruiește până
la capăt în învârtoșarea lui, Dumnezeu își ia de la el harul și,
neîndreptat fiind, îl trimite în iad, care loc el singur, omul, și l-a ales.
A fost neomenos cu ceilalți și astfel s’a făcut nevrednic de blândețea
lui Dumnezeu. El nu a iertat. De aceea nici lui nu i se poate ierta.
Sfântul Apostol Iacov spune: „Că judecata e fără milă celuia ce nu a
făcut milă.” /Iac. 2:13/
Pedepsirea neîmpăcării
Cum pedepsește Dumnezeu împietrirea, se vede din pilda următoare.
„La Lavra Pecerska trăia un ieromonah pe nume Tit. El avea dragoste
mare și se înțelegea foarte bine cu un ierodiacon pe nume Evagrie,
încât toți se minunau de prietenia lor cea curată. Dar diavolul a
semănat vrajbă între ei și atât de mult i-a întunecat cu mânia și cu
ura, încât nici să se vadă, nici să se audă nu voiau. Când unul cădea
în biserică, celălalt fugea de tămâie, iar dacă nu izbutea să fugă primul
nu îl cădea. Și au viețuit multă vreme întru acest întuneric al
păcatului și neîmpăcați între ei au îndrăznit chiar a se împărtăși.
Frații îi rugau să se împace între ei, dar ei nici să audă de aceasta nu
voiau.
După rânduiala lui Dumnezeu, s’a întâmplat acestui fericit preot Tit
de s’a îmbolnăvit rău, de moarte. Atunci el a început a plânge cu
132
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
amar pentru păcatul său și a trimis la diaconul
Evagrie, să-l roage,
în numele lui, să-l ierte. Diaconul nu numai că nu l-a iertat, dar l-a și
blestemat cu grele cuvinte.
Frații, văzând însă pe Tit murind, cu sila l-au adus pe Evagrie ca să
se împace cu fratele său. Bolnavul, cu mari sforțări s’a ridicat, a căzut
la picioarele diaconului, rugându-l cu lacrămi: „Iartă-mă, părinte!”
Dar Evagrie, fără de omenie, și’a întors fața și a zis: „Niciodată nu
voiesc să am iertare cu el, nici în veacul acesta, nici în veacul ce va
să vie!” Aceste grele cuvinte zicând, s’a smuls din mâinile fraților
și a căzut. Vrând să-l ridice frații, l-au găsit mort. Iar fericitul Tit
îndată s’a sculat și s’a însănătoșit. Cu toții s’au spăimântat de cele
întâmplate și începură a întreba pe Tit ce înseamnă aceasta? Atunci
el le-a mărturisit cele ce a văzut cu ochii săi duhovnicești: „Când
boleam, grăia, și nu încetam a mă mânia împotriva fratelui meu,
am văzut cum îngerii se depărtează de la mine și plâng pierderea
sufletului meu, iar dracii iarăși se bucurau de mânia mea. Pentru
aceea am început a vă ruga pe voi ca, mergând la fratele, să cereți
iertare pentru mine. Iar când l-ați adus la mine și eu m’am închinat
lui, iar el s’a întors de la mine, atunci am văzut un înger nemilostiv,
ținând o suliță de foc cu care a lovit pe acela care nu m’a iertat și
îndată a căzut mort; iar mie, același înger mi-a dat mîna, m’a sculat
și acum sânt sănătos.” (Viețile Sfinților, 27 Februarie)
De câte ori nu se întâmplă în viață ca niște Creștini plini de răutate
și neîmpăcați cu semenii lor să plece în chip neașteptat din lumea
aceasta și să pornească cu mânie în suflet pe calea spre împărăția cea
veșnică! Ce iertare vor aștepta ei de la Dumnezeu, dacă înșiși nu au
iertat celor ce i-au jignit?! Înfricoșat lucru este să trăiești neîmpăcat!
Dar și mai înfricoșat lucru este să mori neîmpăcat! Împietrirea împotriva
celorlalți îndrăcește sufletul și îl face neputincios să poarte
harul dumnezeiesc. Astfel, împietrirea duce la pierzanie.
133
arhim. SERAFIM
Alexiev
Iată încă o pildă grăitoare în această privință, tot din viețile sfinților.
În cele dintâi veacuri ale Creștinismului, când cei ce urmau lui
Hristos erau prigoniți crunt de către stăpânire, în cetatea cea mare
a Antiohiei trăiau un prezbiter (preot), pe nume Saprichie și un
cetățean, mirean, pe nume Nichifor. Aceștia aveau între ei mare
dragoste, încât oamenii îi socoteau că sânt frați de sânge. Au petrecut
ei multă vreme
într’o dragoste neprefăcută ca aceasta, până ce diavolul,
care puternic zavistuia viețuirea lor întru prietenie, a izbutit să
semene între dânșii neghina vrajbei. Sub insuflarea vrăjmașului s’au
certat, despărțit și într’atît s’au urât încât după aceea, nu voiau nici pe
cale să se întâlnească. Nu se mai puteau suporta unul pe celălalt.
După ce au viețuit vreme îndelungată în această vrajbă diavolească,
Nichifor, venindu-și în sine și cunoscând că răutatea dintre ei vine
de la diavol, a rugat pe niște prieteni și vecini ca, mergând la preotul
Saprichie, să-l roage ca să-l ierte. Dar Saprichie nu l-a iertat. Nichifor
și-a înnoit încercarea de împăcare. Și a treia oară a trimis oameni să
ceară iertare, dar în zadar. Saprichie și-a învârtoșat inima și a rămas
neînduplecat.
În cele din urmă Nichifor a mers singur la Saprichie, a căzut la
picioarele lui, și smerit a început a se ruga: „Iartă-mă, părinte,
iartă-mă pentru Domnul!” Dar Saprichie nici nu s’a uitat la dânsul.
Nichifor s’a dus de la dânsul rușinat și alungat.
În această vreme a izbucnit, în Antiohia, prigonire mare împotriva
Creștinilor. I-au prins mai întâi pe Creștinii de seamă,
printre
care se afla și Saprichie, preotul. Și l-au dus la întrebare înaintea
ighemonului, zicându-i: „Cum îți este numele tău?” El a răspuns:
„Saprichie mă numesc.” Zis-a ighemonul:
„De ce neam ești?”
Saprichie a răspuns hotărât: „Sânt Creștin.” Zis-a ighemonul: „Ești
cleric?” Saprichie a răspuns: „Da, sânt preot.” Zis-a ighemonul,
auzind acestea: „Împărații noștri, stăpânii acestei țări, au poruncit
134
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ca toți Creștinii să aducă jertfe zeilor, iar dacă cineva nu va împlini
porunca împărătească, să știe că unul ca acela, după multe munci,
va fi osîndit la cea mai grea moarte.”
Saprichie, stând înaintea ighemonului, neșovăielnic a răspuns: „Noi
Creștinii, o, ighemonule, avem Împărat pe Hristos, căci El Unul este
adevăratul Dumnezeu, Ziditorul cerului, al pământului, al mării
și al tuturor celor ce sânt într’însele; iar toți dumnezeii păgânilor
sânt draci...” La auzul acestor cuvinte, ighemonul s’a mâniat tare
și a poruncit să înceapă cumplit să-l chinuiască. Cel muncit, toate
chinurile cu bărbăție le-a răbdat și grăia ighemonului: „Putere ai
asupra trupului meu, dar asupra sufletului meu nu ai, fără numai
Domnul meu, Iisus Hristos, Care l-a zidit.”
Văzându-i neînduplecarea lui Saprichie, judecătorul a dat asupra
lui osândă de moarte, prin tăierea capului. Fiind dus Saprichie la
tăiere, a auzit despre aceasta Nichifor, care a alergat și i-a ieșit în
cale, rugându-l: „Mucenice al lui Hristos, iartă-mă că ți-am greșit!”
Saprichie nu i-a răspuns, căci inima lui era cuprinsă de răutate
diavolească. Smeritul Nichifor, alergând pe altă uliță, l-a întîmpinat
și iarăși, căzându-i înainte, îl ruga, zicând: „Mucenice al lui Hristos,
iartă-mă că ți-am greșit ca un om, căci, iată, ți se dă din cer cunună
de la Hristos, pentru că ai mărturisit numele lui cel sfânt, înaintea a
mulți martori.” Dar Saprichie, orbit de ură rămânea neînduplecat. Ba
chiar și prigonitorii se mirau de împietrirea lui Saprichie și ziceau
lui Nichifor: „Om nebun ca tine niciodată n’am văzut. Iată acesta
merge la moarte, iar tu cu tot dinadinsul ceri de la el iertare. Oare
după moarte va putea să te vatăme cu ceva? Ce trebuință îți este să
te împaci cu el?” Nichifor le-a răspuns: „Voi nu știți ceea ce cer eu de
la mărturisitorul lui Hristos, ci numai Dumnezeu știe.”
Sosind Saprichie la locul în care avea să fie tăiat, Nichifor iarăși a
zis către dânsul: „Te rog, mucenice al lui Hristos, iartă-mă!” Mult s’a
135
arhim. SERAFIM
Alexiev
rugat Nichifor, dar Saprichie nu s’a îndurat. Atunci, Dumnezeu a
luat harul Său de la Saprichie - și îndată el a căzut de la Hristos.
Când i-au zis prigonitorii să-și plece genunchii ca să îi taie
capul,
Saprichie dintr’odată tare s’a spăimântat și a început a-i ruga: „Nu
mă ucideți! Voi face tot ceea ce poruncesc împărații.
Mă voi închina
zeilor și voi aduce jertfă.” Așa a pierdut harul Saprichie din pricina
urii și odată cu acesta și mântuirea. Nici chinurile îndurate, nici
stăruințele bunului Nichifor de a nu se lepăda de Hristos, la sfârșitul
nevoinței, la nimic nu i’au folosit.
Atunci fericitul Nichifor a mărturisit înaintea călăilor că este Creștin
și că și el asemenea celorlalți credincioși în Hristos nu va aduce jertfă
zeilor și i-a rugat să-l ucidă pe el în locul
lui Saprichie. După ce l-au
întrebat pe ighemon ce să facă, chinuitorii l-au slobozit pe Saprichie,
iar pe fericitul Nichifor l-au ucis. Așa s’a lepădat Saprichie de Hristos
și a murit în ura sa, iar Nichifor s’a învrednicit de mucenicie și s’a
mântuit. (Viețile Sfinților, 9 Februarie)
Când auzim despre purtarea neîmpăcatului Saprichie, fără să vrem,
ne amintim de cuvintele minunate ale Sfântului Apostol Pavel: „Și
de aș împărți toată averea mea, și dacă trupul meu aș da să-l arză,
iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.” /I Cor. 13:3/ Nici chiar
mucenicia, fără dragoste, nu mântuiește. Chiar și cele mai mari
nevoințe de vei săvârși, dacă ești neîmpăcat cu vrăjmașii tăi, este ca
și cum ți-ai arunca în aer cu o bombă toate celelalte fapte bune ale tale
și te osândești la pierzanie.
Despre cei ce se laudă cu ura lor
Cum poate fi atunci înțeles faptul înfricoșător că mulți oameni care
îi vrăjmășesc pe semenii lor, atunci când se răzbună, nu numai că nu
se rușinează din pricina acestei robii a diavolului în care se găsesc, ci
136
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
chiar se laudă cu ea?! Acest lucru poate fi tălmăcit într’un singur fel:
prin orbirea morală lipsită de nădejde a celor înrăiți. „Mare nebunie
este,” spune de Dumnezeu înțelepțitul Sfânt Tihon din Zadonsk, „să
se laude omul cu cele de care trebuie să se întristeze!” Aceasta arată
cât de denaturate sânt legile morale dumnezeiești în cugetul celor
ce se vrăjmășesc. Să te bucuri de lucrul de care numai diavolii își
freacă mâinile cu mulțumire, să te lauzi cu lucrul din pricina căruia
îngerii plâng, să te veselești pentru faptul că ai îngropat dragostea
frățească, să găsești mângâiere în faptul că ai împlinit dorința satanei,
oare toate acestea nu arată în tine învoiala satanică a sufletului? O,
adânc ar trebui să se căiască cei ce au alunecat în groapa vrajbelor și
sfadelor, nu să se laude cu acestea! Zugrăvind stricarea sufletească
a celor stăpâniți de vrajbă, Sfântul Tihon din Zadonsk spune, cu
un glas plin de tristețe: „Ei au adus vătămare aproapelui lor; legea
sfântă a lui Dumnezeu o au călcat în picioare; pe Dumnezeu, pe
Marele și Puternicul Atotțiitor, l-au mâniat; pe ei înșiși în cartea
satanei s’au trecut și la chinuri veșnice s’au osândit: și cu această
faptă nelegiuită se laudă!... Așa răul întunecă ochiul sufletesc, încât
sărmanul om nu-și mai vede limpede propria pierzanie și greșește
îndoit: păcătuiește și se mărește cu păcatul: „Așa, i-am arătat lui! Să
știe cine sânt eu!...” Foarte bine, te-a cunoscut cine ești cu adevărat,
cunoaște și răutatea ta, știe că tu i-ai făcut rău, dar tu te cunoști pe
tine, unde ești și în ce stare te afli? știi tu că mai mult pe tine teai
vătămat decât pe el? Lui i-ai vătămat trupul,
ție sufletul. De el
oamenii sânt scârbiți și îl osândesc din pricina clevetirii tale, dar
pe tine te osândește Însuși Dumnezeu.
Pe acela (pe aproapele tău)
l-ai aruncat în necinste și-n umilință vremelnică, dar pe tine în cea
veșnică! Ascultă ce cântă despre tine Psalmistul: „Ce te lauzi întru
răutate, puternice?” și iată ce adaugă mai departe: „Pentru aceasta
Dumnezeu te va sfărâma până în sfârțit, smulge-te-va și te va muta
137
arhim. SERAFIM
Alexiev
din lăcașul tău și rădăcina ta din pământul celor vii.” /Ps. 51:1,4/
De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Când ne mâniem și
viclenim împotriva celorlalți, atunci împotriva nouă înșine ascuțim
sabia și ne pricinuim răni și mai mari nouă înșine, decât celorlalți.”
Mulți oameni ajung din ură la așa nebunie și orbire, încât preferă
să se ducă ei înșiși la pierzanie decât să renunțe la răzbunare. „Eu,”
spune, „voi pieri, dar am să-l distrug!..” Ce spui tu, în mânia ta,
sărmană făptură orbită? Vrei să te duci singur la pierzanie, numai
să piară fratele tău pentru care Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a murit?
Vino-ți în fire, ce duh și al cui lucrează în tine? Nu duhul celui care
s’a dus pe sine la pierzanie și pe părinții noștri Adam și Eva, și pe
noi împreună cu ei? El întotdeauna răsuflă răutate, ca să ne piardă.
Hristos vrea să te mântuiască și pe tine, și pe el (fratele tău),
iar tu vrei să te pierzi și pe tine, și pe el. Dar privește, împotriva
cui te-ai ridicat și te înarmezi? El spune: „Cela ce nu este cu mine,
împrotiva mea este!” /Mt. 12:30/ Prin pierzania ta, tu cauți pierzania
aproapelui tău; de aceea nu ești în Hristos, ci împotriva lui Hristos,
cel ce atât de mult dorește să te mântuiești și tu și aproapele tău,
încât pentru aceasta și-a vărsat și sângele; iar prin aceasta arăți că
gândești întocmai acelui duh viclean care și pe tine, și pe aproapele,
și pe toți oamenii caută în fel și chip să ducă la pierzanie... Și, în
focul mâniei tale, tu strigi: „Chiar de voi ajunge la pierzanie, tot îl
voi distruge!”... Bineînțeles, te poți duce singur la pierzanie, dacă
asta dorești, dar nu și pe aproapele tău, dacă el trăiește cu harul și
ajutorul celui Preaînalt. Oare nu-ți dai seama ce înseamnă pierzania
acesta, pe care o dorești ție și aproapelui tău? Pune-ți mâna în foc și
vei cunoaște în parte ce înseamnă pierzania. Dacă
nu poți să înduri
acest foc mic, cum vei putea răbda focul cel veșnic, care arde, dar nu
luminează, care este aprins, dar nu încălzește, chinuie, dar nu ucide?
În acest foc vor fi încinși precum fierul până se face roșu cei plini de
138
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ură, dacă nu se pocăiesc, și vor fi arși și chinuiți pe dinăuntru, și pe
dinafară, veșnic. Dar cel orbit de ură nu vede asta și strigă în furia
lui: „Voi pieri, dar tot n’am să-l las!...”
O, ură, fiică a diavolului - ură, cum îl orbești tu pe săracul om! Cel plin
de ură vrea să se piardă pe sine însuși, numai să piară și aproapele
lui. Nu poate fi nebunie mai mare decât să cauți prin pierzania
ta pierzania aproapelui tău. Mulți dintre cei stăpâniți de ură se
înfrânează de la pește, lapte, ouă, carne, lucruri pe care Dumnezeu
nu le-a oprit, ci chiar a îngăduit să fie folosite cu mulțumire și
rugăciune. Aceiași oameni aflați sub domnia urii vor să-i înghită de
vii pe oamenii lui Dumnezeu! Mulți nu mănâncă nimic Miercurea
și Vinerea, dar nu voiesc să postească de ură nici măcar un minut,
fapt pentru care Dumnezeu îi amenință cu chinul veșnic. Atât de
mare și groaznic rău este ura! Atât de cumplit încătușează ea inima
și orbește mintea! Este tocmai patima care îi este proprie diavolului,
cel ce se pierde și pe sine și caută și pe ceilalți să-i ducă la aceeași
pierzanie.
139
arhim. SERAFIM
Alexiev
Împăcarea
Până aici am lămurit îndeajuns cât de pierzătoare este vrajba. Cel ce
poartă ură în inima sa, hrănește un șarpe otrăvitor la sân. Voi știți,
iubiți cititori, din proprie experiență, cât de greu vă este sufletul
atunci când sânteți certați cu cineva. Parcă aveți un munte care vă
apasă pe suflet. Nu puteți să respirați ușor și liber. Vă simțiți parcă
încătușați, chiar mai rău decât un prizonier, căci acesta are trupul
încătușat, dar sufletul lui e slobod. Pe când, în voi, duhul este legat în
lanțurile vrajbei celei drăcești, și chiar și trupul se simte, din această
pricină, nespus de vlăguit. Cel ce își vrăjmășește semenii este rob
al diavolului. Și se află undeva robi fericiți? Dacă pasărea prinsă
în colivie ar fi fericită, atunci și vrednicii de milă robi ai păcatului
s’ar putea simți fericiți. Nu! Fericirea nu poate înflori printre buruienile
păcatului, cu atât mai puțin printre spinii și mărăcinii urii și
vrajbei. Atâta vreme cât voi vă vrăjmășiți cu fratele vostru, pacea nu
vă poate încălzi inima!...
De aceea, cât de ușor vi se simte sufletul când iertați vrăjmașului
vostru! Ați vrea, asemenea unei păsări scăpate din colivie, să vă
înălțați până la ceruri de bucurie. Atunci când vă împăcați, vă
bucurați mai mult decât la aflarea unei comori, căci ați aflat ceva mai
de preț decât o comoară. Ați găsit dragostea, ați câștigat pe dușmanul
vostru și din neprieten l-ați prefăcut în frate. Poporul simplu spune
cu mult tâlc: „Vrajba este lucrul dracului.” De aceea învrăjbirea duce
140
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
atâta întuneric în suflet, îl apasă, îl chinuiește de parcă s’ar afla în
iad. De la cei învrăjbiți fuge harul lui Dumnezeu, care aduce pace
și bucurie inimilor. Și dacă „vrajba este lucru diavolesc,” atunci
împăcarea este lucru dumnezeiesc. Pacea este unul dintre cele mai
de preț daruri dumnezeiești. Odată cu împăcarea, întunericul din
sufletele până ieri învrăjbite piere și în ele se sălășluiește pacea lui
Dumnezeu, lumina și bucuria lui Dumnezeu. Asupra celor împăcați
se pogoară harul lui Dumnezeu. De aceea ei se simt ca în Rai.
Ascultați două pilde luate din viața din Rusia.
„Într’un sat slujea un preot, care se certa necontenit cu citețul lui.
Acest citeț nu terminase seminarul și nu putuse să se facă preot.
Idealul lui era să ajungă măcar diacon. Din nefericire, nu se putea
pune temei pe sprijinul preotului, pe care îl ura și cu care se certa
neîncetat în chipul cel mai grosolan. Cu un anume prilej, în vremea
slujbei, preotul și citețul s’au certat iarăși rău pentru ceva, iar preotul
a ridicat glasul. Citețul nu s’a lăsat nici el mai prejos și i-a răspuns
preotului cu cuvinte de ocară. Preotul s’a aprins și a aruncat cu
cădelnița în dascăl, iar acesta a aruncat cu câteva cărți grele în
preot, până ce, în cele din urmă, au ajuns să se bată cu adevărat,
spre marea amărăciune și sminteală a oamenilor... În tot satul s’a
răspândit vestea despre încăierarea dintre preot și citeț din biserica
lui Dumnezeu. Știrea a ajuns și la vlădică, în oraș. Acesta era un
episcop dăruit cu multă înțelepciune. I-a chemat la el pe preot și
pe citeț, pentru a-i cerceta și pentru a înțelege care este vinovat.
L-a poftit mai întâi pe preot și l-a întrebat: „Spune-mi cum s’au
întâmplat toate. Mărturisește-mi cu inimă curată doar adevărul!”
„Eu, sfințite vlădică, slujeam în biserică, începu să se îndreptățească
speriat preotul, și i-am cerut dascălului să cânte mai rar, când el s’a
năpustit asupra mea, rostindu-mi cuvinte de ocară, și s’a pornit să
mă lovească cu cărțile de la strană, să mă bată chiar și cu pumnii.
141
arhim. SERAFIM
Alexiev
Ca să mă apăr, am apucat cădelnița, dar nu i-am făcut nimic.”
„Deci el este vinovat?” - a întrebat arhiereul. „Da, sfințite vlădică,
el este vinovat!” „Așadar el a pornit cearta?” „Da, sfințite vlădică,
el a început cearta!” „Atunci ești un mucenic,” a urmat arhiereul.
„Săracul de tine, câtă vreme ai răbdat pe acest citeț rău fără să te
plângi, până acum! Iată, ca să primești mulțumire m’am gândit să te
răsplătesc. Chiar de mâine te voi ridica la vrednicia de protoiereu!
Auzi, fiule, chiar de mâine! Pregătește-te!” Preotul s’a îngrijorat din
pricina întorsăturii pe care au luat-o lucrurile și zise: „Dar sfințite
vlădică, eu nu sânt vrednic de protoiereu. Și eu am vină în certuri,
chiar mai mare decât dascălul. Eu am început certurile!” „Așadar, ai
conștiință! Slavă Domnului, slavă Domnului!” - s’a bucurat arhiereul.
„Atunci meriți pe deplin să fii protoiereu.“ Preotul, plin de căință, a
început să plângă. Vlădica a trimis atunci după citeț.
Acesta a intrat tulburat și privea - preotul plângea, iar arhiereul nu
stătea încruntat și aspru, ci zâmbea
părintește.
„Tu ce ai de spus? Care dintre voi a început cearta?” a întrebat
arhiereul. „Nu eu, ci preotul!” - spuse speriat dascălul, pentru a
se îndreptăți. „Așa a spus și preotul, că el este vinovat. Așadar,
ești nevinovat!
Pentru că ai răbdat atâta vreme nevinovat, ca un
mucenic, ocările preotului, m’am hotărât ca mâine să te hirotonesc
diacon! Ești pregătit?” Dascălul se aștepta să fie pedepsit, și iată că
i se propunea
diaconia la care visase atâta vreme! Dar sufletul lui
era atât de tulburat! Se simțea atât de nepregătit din pricina vrajbei
cu preotul. Dintr’odată căzu la picioarele vlădicii, și cu ochii în
lacrimi spuse: „Sfințite vlădică, nu sânt vrednic să fiu diacon. Sânt
mai vinovat decât preotul!” Arhiereul l-a ridicat de la pământ
și, îmbrățișându-l, i-a spus: „Tocmai astăzi ești vrednic, căci te-ai
pocăit, precum s’a pocăit și preotul. De aceea, neîntârziat pe el îl voi
face protoiereu și pe tine diacon. Împăcați-vă!”
142
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Cu adâncă zdrobire de inimă, cei doi până nu demult potrivnici
s’au îmbrățișat și s’au iertat. A doua zi, la Dumnezeiasca Liturghie,
vlădica i-a răsplătit pe amândoi cu cinuri bisericești și i-a trimis
cu pace în satul lor. Ei s’au întors împăcați și plini de bucurie, spre
minunarea tuturor sătenilor. Din acea zi au viețuit laolaltă ca adevărați
frați și nu s’au mai certat niciodată.”
Iată o altă pildă, tot din Rusia.
„Într’o biserică, preotul și diaconul se urau mult și se certau
neîncetat. Să nu vi se pară neobișnuit, frați și surori, că și fețele
bisericești se pot certa uneori. Ei apără cetatea duhovnicească,
Biserica, de aceea diavolul se năpustește asupra lor cel mai mult.
Multă vreme s’au vrăjmășit în felul acesta preotul cu diaconul, până
ce au ajuns la o așa ură, încât nici nu se mai puteau privi unul pe
celălalt. Viața lor s’a otrăvit. În cele din urmă, preotul nu a mai
răbdat să trăiască în acest iad și a mers la un pustnic sfânt, pentru
a se sfătui cu el. I-a istorisit totul - despre cum se certa cu diaconul
pentru cel mai mic lucru, despre cum ura lui creștea zi de zi, despre
cum diaconul, deși mai tânăr, nu îl cinstea pe preot, despre cum
el (preotul) nu putea să-l mai rabde și să-l vadă înaintea ochilor,
despre cum s’a gândit deja să plece din parohie. „Ce sfat îmi dați?,”
l-a întrebat în cele din urmă preotul.
Sfântul pustnic i-a dat rețeta cea mai potrivită, dar și cel mai greu de
împlinit. „Taci și rabdă! Rabdă la nesfârșit, și Dumnezeu te va ajuta
să-l întorci și să-l câștigi pe dușmanul tău!” Preotul s’a hotărât să
încerce și acest ultim mijloc.
După ce s’a întors acasă, la scurtă vreme s’a întâmplat să săvârșească
o oarecare slujbă împreună cu diaconul. În timpul slujbei, l-a
rugat pe diacon cu blândețe: „Dă-mi crucea!” „Ia-ți-o singur!,” i-a
răspuns mânios diaconul. „Nu sânt sluga ta!” Preotul, fără să spună
un cuvânt, s’a dus și a luat-o. Diaconul s’a mirat că nu au urmat
143
arhim. SERAFIM
Alexiev
sudălmile și ocările obișnuite în această împrejurare… Cu un alt
prilej, când însă slujeau împreună, diaconul s’a apucat să-l certe pe
preot pentru ceva, dar acesta a îndurat și răbdat totul cu blândețe.
Lucrurile au continuat astfel multă vreme... Preotul răbda totul, până
ce, în cele din urmă, diaconul a început să-și vină în fire și să se
rușineze de purtarea sa. „Cât de rău sânt!” cugeta el. „Sânt diacon și
îl chinui pe preot. El este mai mare decât mine și nu mă ceartă, ci mă
rabdă. Am să mă duc la el și am să-mi cer iertare pentru toate!”
Cât de surprins și mișcat a fost răbdătorul preot, văzând
pe diacon că
vine la el acasă să i se închine până la pământ, rugându-l cu lacrimi
în ochi să-l ierte. Cei doi s’au îmbrățișat și s’au iertat... și pe cât de
mult se urau mai înainte, pe atât de mult s’au iubit după aceea.” Iată,
acestea sânt minunatele
roade ale iertării deobște!
Cunoaștere și plinire
Toate acestea le știm și, cu toate acestea, nu le împlinim. Cunoașterea
singură, în sine, nu ne va mântui, dacă nu vom purcede la împlinirea
voii lui Dumnezeu. Cunoașterea fără împlinire ne va osândi, după
puterea cuvintelor lui Hristos: „Iar robul acela ce a cunoscut voia
domnului său și nu s’a gătit, nici a făcut dupre voia lui, mult se va
bate. Și la tot căruia s’au dat mult, mult se va cere de la el; și căruia
s’au încredințat mult, mai mult se va cere de la el.” /Lc. 12: 47-48/
Am avut în viața mea o întâmplare interesantă, pe care să-mi fie îngăduit
a o împărtăși cu voi, iubiți cititori.
Vine odată la mine un prieten al meu și-mi spune: „Sânt foarte
mâhnit. Sufletul îmi este rănit de moarte de jignirile pe care mi le-au
adus apropiații mei. Nu le pot ierta asta! Îmi voi cere dreptul. Îi voi
da în judecată...” După ce l-am ascultat, am încercat
să-l liniștesc
și să-i schimb starea sufletească, i-am amintit cât de mult au fost
144
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ocărâți și defăimați bineplăcuții sfinți ai lui Dumnezeu și cum ei,
deși pătimeau pe nedrept, toate cu bărbăție le-au răbdat; că trebuie
și noi să răbdăm, cu atât mai mult cu cât sufletele noastre sânt pline
de păcate; că, dacă iertăm, și pe noi ne va ierta Dumnezeu - și altele
asemenea. I-am spus că din răbdarea jignirilor nedrepte avem mare
folos, și ca o întărire a acestui fapt i-am citit din „Carte de îndrumare
în viața duhovnicească” [Everghetinos] următoarea pildă ziditoare:
Un bătrân locuia la chiliile pustnicești, afară de Alexandria, și
era bătrânul foarte iute, puțin la suflet și nerăbdător. Deci, auzind
despre dânsul un călugăr mai tânăr, a făcut legământ cu Dumnezeu,
zicând: „Doamne, pentru toate păcatele pe care le-am făcut în lume,
voi merge și voi petrece cu bătrânul, și-i voi sluji și-l voi odihni.”
Deci, îl ocăra bătrânul ca pe un câine în toate zilele. Dumnezeu,
văzând smerenia
și răbdarea fratelui după șase ani de supunere către
bătrânul, i-a arătat în somn un înger care ținea o hârtie mare,
jumătate ștearsă și jumătate scrisă. Și îi arăta fratelui hârtia, zicând:
„Iată, jumătate din datoriile tale le-a curățit Stăpânul
Dumnezeu,
silește-te și pentru celelalte!”
Și era alt bătrân, duhovnicesc după viețuire, locuind aproape de el,
care știa cele despre fratele și auzea totdeauna cum îl ocăra bătrânul
și-l necăjea cu nedreptate și cum acesta îi punea lui metanie, iar
bătrânul nu făcea pace cu el. Întâlnindu-l pe fratele, acest duhovnic
bătrân l-a întrebat: „Ce este, fiule, cum a trecut ziua de astăzi? Oare am
dobândit ceva, oare am șters de pe hârtie ceva?” Fratele, cunoscând
că bătrânul este om al Duhului, n’a ascuns tainele sale, ci i-a răspuns:
„Da, părinte, astăzi ne-am ostenit puțin.” Și dacă cândva trecea vreo
zi în care nu ar fi fost ocărît, sau n’ar fi fost scuipat, sau n’ar fi fost
izgonit de bătrân, se ducea seara
la bătrânul cel de aproape și zicea,
plângând: „Vai mie, părinte, că rea mi s’a făcut mie ziua de astăzi;
căci nu am dobândit nimic, ci în odihnă am petrecut-o.” După alți
145
arhim. SERAFIM
Alexiev
șase ani, a adormit fratele, și mărturisea bătrânul cel duhovnicesc
că l-a văzut pe el stând împreună cu mucenicii și rugându-
se lui
Dumnezeu pentru bătrânul lui, cu multă îndrăzneală, și zicând:
„Doamne, precum m’ai miluit pe mine prin acela, miluiește-l și pe
el pentru îndurările tale cele multe și pentru mine, robul tău!” și
după patruzeci de zile l-a luat la sine și pe bătrânul în locul cel de
odihnă...
Când am terminat de citit prietenului meu această povestire, am
așteptat să văd cum va reacționa. A fost mișcat până la lacrimi și a
zis: „Într’adevăr, cât de mari au fost Sfinții Părinți! Câtă răbdare au
avut!” Iar eu i-am spus: „Iată, dragul meu, calea spre mântuire și
pentru tine: iartă celor ce te-au defăimat, și Dumnezeu te va ierta
și pe tine!” Atunci el dintr’odată, ca ars, și-a amintit și a strigat: „Să
iert? Nu pot! M’au necinstit în chip îngrozitor! Îmi voi cere dreptul!
Îi voi da în judecată!...” Cu aceste cuvinte pe buze, a plecat...
Nu facem, oare, noi toți, iubiți cititori, precum acest prieten? Câtă
vreme citim în cămăruța noastră caldă și tihnită despre nevoințele
marilor oameni bineplăcuți lui Dumnezeu, sântem mișcați până la
lacrimi. Văzând răbdarea lor, plângem cu umilință. Când auzim
predici frumoase despre ei, ni se înmoaie sufletele. Însă de îndată ce
am ieșit afară în viață și ne întâlnim cu vreun dușman sau cu cineva
cu care ne-am certat aseară, îi întoarcem spatele și nu-l putem ierta.
Ce folos avem din toată cunoștința noastră despre cum trebuie să ne
purtăm și despre cum s’au purtat sfinții în astfel de cazuri, dacă nu
facem ca ei?!
Cel ce iartă va fi iertat
Încetarea vrajbei și iertarea jignirilor ne-a fost lăsată ca poruncă, nu
pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ea, ci pentru că nouă ne
146
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
este de folos. Cel ce iartă greșelile aproapelui său, singur va primi
iertare de la Dumnezeu, după făgăduința Mântuitorului. Și cât de
multe păcate avem înaintea lui Dumnezeu! Când ne gândim că la
judecata de apoi vom da socoteală pentru toate, ce frică mare ne
cuprinde! Spre marea noastră rușinare, la înfricoșata judecată a lui
Dumnezeu ni se vor descoperi toate faptele cele întunecate înaintea
întregului univers. Și nu vom putea să ne răscumpărăm prin nimic.
Dar, iată, acum Mântuitorul ne arată un mijloc ușor de a șterge toate
păcatele noastre. „Iertați, și vi se va ierta vouă.” /Lc. 6:37/ Iartă
din inimă măruntele greșeli ale fratelui tău față de tine și vei primi
iertare pentru nenumăratele tale păcate față de Dumnezeu! Este
oare ceva mai frumos și mai ușor decât aceasta? Dacă din dragoste
de Dumnezeu și de sfintele sale porunci nu iertăm, atunci s’o facem
măcar pentru propriul nostru folos. Dar, vai! adeseori nici înaltele
imbolduri ale virtuții fără gând de agoniseală, nici măcar chemările
stăruitoare ale intereselor noastre nu sânt în stare să ne îndemne la
iertarea deplină. Ura ne-a orbit într’atât, încât ne-a preschimbat în
cei mai mari vrăjmași ai noștri. În vrăjmășia noastră mergem în chip
deschis împotriva lui Dumnezeu, îndreptăm tăișul urii împotriva
propriei noastre inimi, ne otrăvim sănătatea și ne căutăm singuri
veșnica pierzanie a sufletului. Este, oare, ceva mai nebunesc decât
aceasta?...
Și cât de frumos este să ierți! Sufletul devine atât de ușor și liniștit!
După ce a iertat, omul cearcă o așa umilință, încât e gata să îmbrățișeze
lumea întreagă, să-i iubească pe toți oamenii și să ierte toate. Și
măcar nici nu este atât de greu să ierți. Pentru aceasta se cere doar
puțină bărbăție a sufletului și milostivire a inimii. Taie-ți mândria și
vei ierta cu ușurință aproapelui tău! Nimicește-ți ura, acest vrăjmaș
al sufletului tău, și îți vei face din potrivnic prieten. De vei birui
astfel vrăjmașul din tine, îl vei dezarma pe vrăjmașul cel din afară.
147
arhim. SERAFIM
Alexiev
Nu ți se cere să-i dai nimic celui cu care te-ai certat, numai să-l ierți
din inimă. Și, pentru o astfel de iertare, Dumnezeu nu numai că-ți va
ierta mulțimea păcatelor, ci îți va dărui pe deasupra și comoara cea
neprețuită - Împărăția Cerurilor, veșnica bucurie în Rai!
Fericit cel ce grabnic izgonește ura din inima sa! El nu-și otrăvește aici
nervii și sus, în ceruri, va fi veșnic printre îngeri. Știind acestea, fie ca
și noi, iubiții mei, să fim pregătiți ca întotdeauna să ne împăcăm cu
dușmanii noștri. Să nu ne îndreptățim că celălalt nu vrea să se împace
cu noi, căci dacă el nu vrea să ne ierte, ce ne împiedică pe noi să îl
iertăm? Dacă el se sinucide sufletește prin vrajbă, este, oare, chibzuit
ca și noi să ne pricinuim aceeași nenorocire? Cât de des nu auzim
în viață astfel de îndreptățiri de sine: „Cum să-l iert, dacă nu vine
la mine? El e mai mic. Să întindă cel dintâi mâna pentru împăcare.
El m’a jignit pe mine, de aceea el trebuie să-ți ceară iertare! Eu nu
am nimic împotriva lui. Dar dacă el nu vrea să ne împăcăm, nici eu
nu vreau! Cine, eu să mă duc cel dintâi să-mi cer iertare? De ce să
mă umilesc în fața lui? Cine e el? și eu am demnitate omenească!
ș.a.m.d.”
Oare n’am rostit și unii dintre noi aceste cuvinte de mai sus?
Negreșit! Mai mult, aceste cuvinte mai mult îi învinuiesc decât
să-i îndreptățească pe cei ce le rostesc. Nicăieri nu a spus Iisus
Hristos să iertăm numai atunci când omul vine la noi să ne ceară
iertare. El nu a statornicit nicăieri că trebuie ca acela mai mic să își
ceară întâiul iertare. Toți, în orice clipă, sântem datori să-i iertăm
pe dușmanii noștri pentru toate cele cu care ne-au vătămat cinstea.
Dacă cel vinovat de ceartă își vine în fire și îi cere smerit iertare
potrivnicului lui, va dobândi ștergerea vinovăției sufletului său.
Dacă cel nevinovat rămâne neîmpăcat în mândria lui, tocmai prin
aceasta se va face mai vinovat decât cel vinovat. Bine este ca acei
mai tineri să facă cel dintâi pas către împăcare. Dar, dacă ei nu au
148
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
această conștiință, atunci nimic nu-i împiedică pe cei mai bătrâni
sau mai mari să se smerească primii. O întâmplare emoționantă ce
înfățișează o asemenea smerenie găsim în viața Sfântului Ioan cel
Milostiv, Patriarhul Alexandriei.
„Odată, pe când Sfântul Ioan slujea Dumnezeiasca Liturghie, și-a
amintit dintr’odată că un slujitor bisericesc aflat sub omoforul său, de
pe o treaptă preoțească mai joasă, era supărat cu ceva pe el. Atunci
Sfântul Ioan, Patriarhul, a părăsit pentru puțină vreme Sfântul
Altar, l-a chemat pe slujitor la sine și i-a căzut la picioare, rugându-l
să-l ierte. Slujitorul s’a spăimântat și s’a tulburat de marea smerenie
a Patriarhului, căzând și el la picioarele acestuia și strigând cu ochii
în lacrimi: „Iartă-mă, sfințite Vlădică!” Astfel, Sfântul Ioan a arătat
prin pilda sa cum și cei mai mari pot să-și ceară primii iertare de
la cei mai mici decât ei. Smerenia celor mari lucrează cu atât mai
puternic asupra celor supuși lor.”
Sfinții Părinți ne învață că cel ce iartă întotdeauna câștigă. Oricare ar
fi pricina certei, dacă ierți, ți-ai spălat de îndată sufletul și te-ai făcut
vrednic de Rai. Dacă ai iertat celui ce a cugetat să te ucidă, ai ajuns
întocmai cu mucenicii. Dacă ierți ocara, te-ai liniștit și ai dobândit
Împărăția cerurilor. Dacă, cu mărime de suflet, uiți bârfele și pârele
împotriva ta, ai amuțit gura vrăjmașului tău. Dacă răspunzi răului cu
bine, ți-ai rușinat vrăjmașul. Dacă primești vătămarea cea răutăcioasă
a cinstei tale, te-ai învrednicit de cinstiri cerești. Dacă, având poziție
înaltă în viață, îți ceri iertare de la cel mai mic decât tine, nu numai că
nu te-ai umilit, ba mai mult ai crescut cu duhul. Dacă nu ești vinovat
și ceri celui ce te-a jignit să te ierte, ajutând sufletul acestuia să iasă
din iadul vrajbei, ai șters de unul singur multe dintre păcatele tale.
Dacă îți umilești mândria, ți-ai proslăvit smerenia.
Să presupunem însă că te cerți cu cei apropiați ai tăi pentru că au
împrumutat bani de la tine sau au întrebuințat în scopuri rele banii
149
arhim. SERAFIM
Alexiev
tăi și nu mai vor să ți-i înapoieze. Cum trebuie lucrat Creștinește? Să
cercetăm mai în amănunt cazul acesta, deoarece printre Creștinii de
astăzi se pornesc adesea certuri și chiar lupte pătate de sânge, pentru
bani, averi și moșteniri. Patima iubirii de arginți ne împinge să ne
simțim adânc jigniți atunci când cineva și-a însuțit pe nedrept banii
noștri, ba nici nu recunoaște că ar fi fost ai noștri și refuză să ni-i
înapoieze. Sântem, atunci, gata să-l vorbim de rău și să-l defăimăm
pe un astfel de om înaintea tuturor, să-l numim tâlhar, jefuitor și
chiar să-l dăm în judecată. Prin toate acestea, din pricina păcatului
lui, începem și noi să greșim cu îndârjire, lucru care nu este defel
bun. Vrăjmașul nostru se îndreaptă spre iad, iar noi alergăm să-l
prindem din urmă ca să nu rămânem în afara focului veșnic! Ce se
cuvine să facem ca să nu greșim?
Ne spune Iisus Hristos: să iertăm! Putem, desigur, să-l rugăm cu
blândețe să ne înapoieze suma datorată. Dacă datornicul nostru își
dă seama că este greșit să-și însușească bani străini, și ni-i înapoiază,
bine va fi și pentru el, și pentru noi. Dar dacă nu vrea, cu nici un chip,
să facă aceasta, atunci va trebui să încredințăm totul lui Dumnezeu și
să iertăm. Iar Dumnezeu are chipuri și putințe să ne despăgubească.
Trebuie să avem în vedere un singur lucru: să ne păzim de păcat! Mai
bine este să rămânem jigniți decât să mergem la judecată! /I Cor. 6:7/
Este adevărat, în felul acesta vom pierde ceva important pentru
trup,
dar vom câștiga ceva mult mai de preț pentru suflet. Vom dovedi că
prețuim mai mult iubirea frățească decât banii și vom trece drumul
vrajbei pentru sufletele noastre! Tocmai pentru a ne învăța această
purtare împăciuitoare, în numele păcii și al dragostei, Iisus Hristos
ne-a lăsat porunca: „Celui ce voiește să se judece cu tine și să ia haina
ta, lasă lui și cămașa.” /Mat. 5:40/ Astfel au făcut și sfinții cei plăcuți
lui Dumnezeu. Iată o pildă. Tâlharii au atacat chilia săracă a unui
pustnic în lipsa acestuia. Când schimnicul s’a întors, a văzut că hoții
150
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
îi scoseseră afară cărțile și hainele. Atunci el, fără să se mânie, i-a
ajuns din urmă și a început să-i ajute la căratul lucrurilor…
Hoțul ne răpește bunurile, dar Dumnezeu pe toate le vede.
Dacă
noi iertăm, Dumnezeu însutit ne va întoarce în ceruri și ne va socoti
fapta ca milostenie. și atunci neprietenul nostru se va preschimba,
împotriva propriei voințe, în binefăcătorul nostru, cu ajutorul căruia
ne vom mântui mai lesne. Dacă răbdăm și iertăm celor ce ne jefuiesc,
vom părea, poate, nebuni în ochii lumii, dar vom fi înțelepți înaintea
lui Dumnezeu. Din iertare și răbdare, vom dobândi mare folos pentru
sufletele noastre. Atunci nici pe cele răpite nu le vom mai socoti ca
pierdute, iar noi înșine vom îndura mai ușor necazurile în viață.
Ca să vă încredințați că acestea nu sânt cugetări deșarte, ci învățătura
Sfintei Biserici, vă voi aduce mărturiile scrierilor Sfinților Părinți.
Tocmai în această privință, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește astfel:
„Te-a lipsit cineva de bani? De vei răbda bărbătește răpirea lor,
răsplată pe măsură vei primi, ca și cum i-ai fi dat în mâinile săracilor.
Că și cel ce a dat bani celor săraci, și cel ce, pentru Dumnezeu, nu
a dorit răul celui ce l-a jefuit, nici măcar nu i-a rostit un cuvânt rău,
aceeași lucrare au săvârșit.”
O mărturie minunată a acestui cuget al Sfinților Părinți întâlnim
în viața Cuviosului Areta din Pecerska (24 Octombrie). Iată ce se
istorisește despre el: „Areta viețuia în Mănăstirea Pecerska, având
ascunsă multă bogăție în chilia sa. Și atât de mult era cuprins de
zgârcenie, încât niciodată nu dădea vreun ban milostenie săracilor,
nici pentru el nu cheltuia nimic. Într’o noapte, venind tâlharii, i-au
furat toată averea lui. Atunci el, de mult necaz și întristare, puțin
a lipsit de nu și-a pierdut singur viața și a început a asupri pe cei
nevinovați și pe mulți a chinuit fără dreptate. Frații îl rugau să
înceteze cu toate acestea și-l mângâiau, însă el nu asculta nicidecum
și cu cuvinte aspre îi ocăra pe toți.
151
arhim. SERAFIM
Alexiev
După câteva zile, s’a îmbolnăvit de o boală cumplită și era aproape
de moarte, când nici atunci nu înceta cârtirea și hula. Dar iubitorul
de oameni, Domnul, care voiește ca toți oamenii să se mântuiască,
a arătat mila sa spre dânsul. Căci, zăcând în boala aceea ca mort,
nemaiputând vorbi, deodată în auzul tuturor, a început a striga cu
glas mare: „Doamne, miluiește-mă! Doamne, iartă-mă! Doamne,
greșit-am! Căci a ta este bogăția, nu plâng eu pentru aceasta.” și
după aceasta, s’a sculat îndată din boală și a spus fraților că pricina
strigării sale a fost această arătare: „Am văzut,” zicea el, „venind la
mine îngerii și mulțimea dracilor și au început a mă cerceta pentru
bogăția mea cea câștigată necinstit. Dracii ziceau: „Nu a lăudat pe
Domnul pentru aceasta, ci a hulit, și de aceea este al nostru și nouă
ne va fi dat.” Iar îngerii ziceau către mine: „O, ticălosule de om! De
ai fi mulțumit lui Dumnezeu pentru averea ta cea răpită, și s’ar fi
socotit aceasta ca o milostenie, precum s’a socotit lui Iov. Căci de ar
face cineva milostenie, mare este înaintea lui Dumnezeu, fiindcă al
său bine îl face de bunăvoie. Dar averea jefuită aduce cu sine ispita
diavolească, dacă omul nu poate răbda această pagubă, căci vrând
diavolul să arunce pe om în hulă, îi face lui aceasta, iar mulțumitorul,
de ar fi jefuit, dacă pe toate lui Dumnezeu le socotește, pentru aceasta
este întocmai cu milostenia.” Acestea zicându-le îngerii către
mine, eu am strigat: „Doamne, iartă-mă! Greșit-am, Doamne! A
ta este avuția, nu plâng pentru aceasta!” și atunci îndată s’au făcut
nevăzuți dracii, iar îngerii s’au bucurat și, socotindu-mi argintul cel
furat în loc de milostenie, s’au dus.”
Acestea auzindu-le frații, au proslăvit pe Dumnezeu, cel ce povățuiește
la calea pocăinței pe cei ce greșesc și le arată lor o putere ca
aceasta. Iar fericitul Areta, fiind povățuit de Dumnezeu, de atunci cu
totul s’a schimbat spre bine, cu mintea și cu obiceiul, ajungând unul
dintre marii cuvioși plăcuți Domnului din Lavra Kiev - Pecerska.”
152
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Întotdeauna Sfinții Părinți au răbdat cu recunoștință toate
necazurile din viața lor. Ei știau că cel ce îndură fără cârtire orice
încercare, scârbire nedreaptă sau vătămare voită a intereselor sale,
cu răbdare, își mântuiește sufletul. A pierdut cele vremelnice, dar a
câștigat cele veșnice. De aceea, ei nu se mâniau niciodată pe ceilalți
și nu-i vrăjmășeau pe potrivnicii lor. Răbdarea lor față de vrăjmași
era o virtute ziditoare și însemnată, în sfânta lor viață duhovnicească.
Cât de drepți erau Sfinții Părinți! Simțiți aceasta, dragi cititori?
Dacă o simțiți, bine este sufletelor voastre. Dar, dacă amintindu-vă
de dușmanii și datornicii voștri, clătinați cu nemulțumire din cap,
căci nu vă puteți închipui cum îl veți ierta pe înșelătorul care v’a
mâncat banii și s’a folosit în chip rău de ei, și cum vă veți împăca
cu scorpia care cumplit v’a jignit, atunci nu sânteți pe calea cea
dreaptă. Deoarece ne-a fost dată poruncă să-i iertăm tocmai pe acești
vrăjmași ai noștri pe care îi urâm. Dacă vă mai chinuie aplecările
răuvoitoare, înseamnă că nu ați gustat încă din dulceața iertării
depline. Interesele voastre trupești sânt, încă, mai presus de cele
duhovnicești. Și voi, prinși în mrejele celor pământești, nu puteți
să vă luați zborul până la lăcașurile duhului, unde Iisus Hristos le
arată mare fericire celor ce-i urmează. Dar dacă ați simțit că Sfinții
Părinți, deși nesocotesc într’o oarecare măsură vremelnicele noastre
folosințe materiale, ne sfătuiesc drept atunci când ne învață să-i
iertăm pe vrăjmașii noștri, dacă ați încercat umilință și bucurie la
citirea acestor rânduri, oricât de nebunești ar părea ele lumii, fericiți
sânteți! Căci ați aflat calea ce duce spre Împărăția Cerurilor.
Răbdarea înseamnă mântuire
Până aici s’a vorbit pe larg despre cele două feluri de relații posibile
dintre oameni: despre vrajbă și despre împăcare. S’au spus multe,
153
arhim. SERAFIM
Alexiev
mai cu seamă în ultimul capitol, și despre al treilea fel de relații
dintre cei ce se vrăjmășesc - acela în care unul este înclinat să ierte,
iar celălalt este neîmpăcat. Vom adăuga aici și vom lămuri al treilea
fel de purtare.
În duhul învățăturii lui Hristos, cel ce este mai înțelept și mai
duhovnicesc trebuie să ierte în inima sa, cu mărime de suflet, chiar
dacă celălalt nu voiește nici măcar să audă de împăcare. Bunul
Creștin trebuie să rabde și să îndure până la capăt necazurile care vin
de la potrivnicul lui. „Iar cela ce va răbda până în sfârșit, acela se va
mântui,” /Mt. 24:13/ ne învață Mântuitorul; mai bine spus: răbdare
= mântuire. O pildă mișcătoare de răbdare și iertare ne-a dat Domnul
nostru Iisus Hristos, care a răbdat pe Golgotha fără cârtire patimi
cumplite și s’a rugat de pe Cruce pentru vrăjmașii săi neîndurători:
„Părinte, iartă lor, că nu știu ce fac.” /Lc. 23:34/ Asemenea a făcut și
Sfântul Arhidiacon Ștefan, care, lovit cu pietre fiind, s’a rugat pentru
ucigașii săi: „Doamne, nu socoti lor păcatul acesta.” /F. Ap. 7:60/
Întocmai
au făcut și toți Sfinții Părinți, Sfinții Mucenici, Preacuvioșii
și Sfinții. Toți aceștia au aflat în răbdare și în iertare calea cea îngustă
către Rai. Și, pentru aceasta, ne-au lăsat legământ ca și noi să facem
asemenea lor. Ne-am certat - să alergăm ca să ne împăcăm! Îndoită ne
este biruința dacă ne împăcăm cu vrăjmașul nostru: și pe noi înșine,
și pe acela vom slobozi din ghearele celui viclean. De nu izbutim
să-l înduplecăm pe vrăjmașul nostru spre împăcare, măcar noi să
nu rămânem în vrăjmășie cu el, să nu-l urâm așa cum ne urăște
el,
ca paguba să nu fie îndoită, ca să nu piară și sufletul nostru odată cu
al lui. În astfel de împrejurări, cel mai înțelept lucru este să iertăm
noi. Astfel încât, dacă el piere, nu ne-am jertfit celui viclean. Dar, de-l
vom răbda și-l vom ierta, sigură este mântuirea noastră, căci răbdarea
nu este o nevoință măruntă. Cei înțelepți în cercarea duhovnicească
socotesc răbdarea a fi întocmai cu mucenicia. De aceea, cei răbdători
154
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
și iertători, chiar de au greșit mult mai înainte, vor fi asemenea
mucenicilor, primind cunună netrecătoare. Sfinții Părinți, pentru a
ne îndruma spre răbdare, ne învață că cei ce ne lingușesc ne sânt
vrăjmași, iar cei ce ne ocărăsc ne sânt binefăcători. Cugetări minunate
pe această temă aflăm la Sfântul Ioan Gură de Aur.
Să-l ascultăm: „Când vrăjmașul te defaimă pentru vreun păcat
pe care îl cunoști înlăuntrul tău,” spune Sfântul Părinte, „auzind
aceasta, nu răspunde cu scârbire, ci începe să suspini cu amărăciune
și să te rogi lui Dumnezeu, și de îndată vei șterge păcatul tău. Ca să
nu socotești că numai te mângâiem, îți vom da mărturie din Sfânta
Scriptură. Erau doi oameni: unul fariseu, iar celălalt vameș. Cel
din urmă ajunsese la cea mai de jos treaptă a patimii, pe când cel
dintâi se grijea cu râvnă de dreptatea lui. Amândoi s’au suit odată
la biserică, să se roage. Fariseul, stând, se ruga: „Dumnezeule,
mulțămescu-ți că nu sânt ca ceilalți oameni, hrăpitori, nedrepți,
preacurvari, sau și ca acest vameș,” /Lc. 18:11/ iar vameșul,
departe stând, s’a rugat cu mare durere și întristare, nu a rostit nici
un grai păcătos, cu care ne copleșim unii pe alții zi de zi, ci a zis
numai, suspinând cu amar și bătându-și pieptul: „Dumnezeule,
milostiv fii mie păcătosului” /Lc. 18:13/ - și a ieșit îndreptat. Vezi
cât de grabnic? Sufletul s’a întinat și și-a spălat întinăciunea. Și-a
cunoscut păcatele lui și s’a slobozit de ele. Învinuirea pentru păcat
s’a făcut dezbrăcare de păcat și vrăjmașul, împotriva voii sale, s’a
făcut lucrător de bine. Este, oare, fericire mai mare decât aceasta?
Este, oare, cale mai lesnicioasă pentru slobozenia de păcate? De
fapt, câtă vreme a trebuit să se ostenească vameșul, să se nevoiască
prin post, priveghere, să stea pe pământ, să-și împartă averea la
săraci, să stea vreme îndelungată în sac și cenușă,
ca i se șteargă
toate păcatele sale! Iar acum, fără să facă toate acestea, numai
printr’un cuvânt a lepădat de la sine toate păcatele și toată rușinea.
155
arhim. SERAFIM
Alexiev
și grăirea de rău a celuia care părelnic l’a ocărât fără îndelungi
osteneli și munci i-a adus cununa dreptății.”
Iată roadele adevăratei și Creștineștii îndurări cu răbdare a ocărilor!
Cel ce nu se mânie degrabă, ci știe să rabde, acela îți este prieten
sufletului și mântuirii sale. Cel ce nu se lasă vatămat degrabă,
ci așteaptă cu blândețe, acela este smerit. Iar cel smerit caută
întotdeauna vina pentru tot ce i se întâmplă la el, niciodată la
ceilalți. De aceea, cunoscând că numai el este vinovat de ocările pe
care le primește, se supără pe sine, nu pe ceilalți; se întovărășește
cu oamenii ce îl atacă și astfel, aliat cu vrăjmașii săi, izgonește iute
și lesne adevăratul vrăjmaș din sufletul său, adică păcatul. Cel
ce stă și se sfădește cu aceia care-i aduc ocară, se pune de partea
păcatului său, apărându-l, și întărindu-l astfel în sufletul său. Un
astfel de om este mândru, și cu greu se poate mântui. Sfântul Ioan
Gură de Aur, într’o convorbire plină de înțelepciune cu cel jignit,
întreabă: „De ce nu voiești să te împaci cu vrăjmașul tău? Te-a vorbit
de rău, te-a numit preacurvar? și ce-i cu asta? De spune adevărul,
îndreaptă-te, iar de nu, râde în sinea ta!... Ci mai bine, nu numai
să râzi, ba chiar să te bucuri, după cuvintele Domnului: „Fericiți
veți fi când vor urî pre voi oamenii și când vă vor despărți și vă
vor ocărî, și numele vostru ca un viclean îl vor scoate pentru Fiul
Omului; bucurați-vă întru acea zi și săltați, că iată plata voastră
multă este în ceruri.” /Lc. 6:22-23/ Dacă a grăit adevăr, iar tu îți
osândești greșelile, vei dobândi răsplată. ...Adesea vrăjmașii, prin
mustrările lor drepte, izbutesc ceea
ce nu pot face prietenii prin
laudele și cuvintele lor plăcute.” (Lucrări, vol. XII, pag. 613)
Dacă noi, iubiți cititori Creștini, îi răbdăm pe cei ce vrăjmășesc
împotriva noastră și căutăm la noi, și nu la ei, vina pentru reaua lor
purtare față de noi, ne vom mântui.
„Într’o mănăstire a venit să trăiască un monah tânăr și neîntărit
156
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
în viața duhovnicească. El socotea că va afla în sfânta mănăstire o
rânduială ca în Rai: că toți acolo îl vor iubi și îl vor cinsti ca pe cel mai
drag frate. Dar mare îi fu amărăciunea când își dădu seama, după o
vreme, că opt îl iubeau și doi îl urau! Nu putea suferi ura celor doi,
și a pornit să caute altă mănăstire unde să nu fie vrăjmășit. În cea
de a doua mănăstire, toți frații l-au primit cu bucurie și se purtau
foarte iubitor. Dar acest lucru n’a ținut multă vreme. La scurt timp,
s’au ivit simpatii și antipatii față de fratele nou-venit. Din nefericire,
aici erau numai patru care îl iubeau pe monah, iar patru îl urau -
chiar mai rău decât în prima mănăstire: îl necăjeau, îl osândeau,
îl luau în batjocură și nu pierdeau nici un prilej pentru a-l ocărî.
Nu s’a putut împăca cu acesta, nefericitul monah! și a plecat și din
această mănăstire. În a treia mănăstire în care s’a statornicit, a băgat
iute de seamă că aproape nimeni nu-l iubea. Renumele lui de om
certăreț și nestatornic l-a întrecut în acea mănăstire, așa încât frații
l-au întâmpinat cu neîncredere. Văzând că a căzut din lac în puț,
tânărul monah începu să cugete dacă nu cumva vina că nu poate
câștiga dragostea celorlalți se află în el, și s’a hotărât să rămână să
viețuiască în acea mănăstire, în mijlocul purtărilor vrăjmășești ale
fraților, până ce, cu ajutorul lui Dumnezeu, le va câștiga dragostea.
Supunându-și cercetării purtarea, a aflat că el singur era vinovat
de gâlcevile cu frații, pentru că nu îndura cu răbdare încercările.
Atunci i-a venit un gând fericit. A scris pe un petic de hârtie: „Voi
răbda toate pentru Iisus Hristos,” și l-a îndesat la brâu. De fiecare
dată când frații îl batjocoreau și îl ocărau, scotea de la brâu bucata
de hârtie, o citea, își amintea de făgăduința făcută înaintea lui
Dumnezeu că va răbda, și se liniștea. Unii dintre frați au început
a se mira de răbdarea lui și au început să-l iubească. Alții însă, în
vrajba lor, spuneau: „Face vreo vrajă ca să se liniștească. Când îl
necăjim, scoate o hârtie de la brâu și, de cum o privește, îi trece!
157
arhim. SERAFIM
Alexiev
Treaba asta nu mi se pare curată. Poate e vrăjitor!”... Cu astfel de
bănuieli în inimă, acești monahi vrăjmași au mers și l-au clevetit
pe tânărul monah înaintea Starețului. Starețul
a cercetat acestea,
a cunoscut nevinovăția fratelui și, pentru îndreptățirea lui și spre
folosul obștesc, a adunat toți monahii dinaintea lui. Când clevetirile
împotriva tânărului frate au urmat pe mai departe, cum că a scos
de la brâu o cărțulie tainică să se liniștească, starețul i-a poruncit să
arate înaintea tuturor ce carte este aceea. Tânărul călugăr s’a supus,
a scos peticul de hârtie și a citit cele scrise acolo: „Voi răbda toate
pentru Iisus Hristos.” Atunci au tăcut rușinați cei ce-l învinuiseră,
iar fratele, îndreptățit și lăudat, a trăit cu pace în mijlocul cinstirii și
iubirii obștești a monahilor.”
Iată, dacă și noi le răbdăm pe toate în același chip, pentru Iisus
Hristos, ne vom mântui. În certuri și gâlcevi, ne socotim totdeauna
drepți, iar pe ceilalți vinovați. Aceasta este din pricina mândriei
noastre. Iar mândria este cea mai de seamă piedică pentru
împăciuirea sufletului nostru. Dacă cineva ne vatămă, ne mâhnim,
clocotim și socotim că celălalt este vinovat pentru mânia noastră.
Nu, nu el este vinovat! Vinovate sânt patimile ce mocnesc în noi,
care, până ce nu au fost zgândărite, au dormit liniștit, dar care cu
primul prilej au prins glas. Cel ce ne-a jignit nu este vinovat pentru
că sântem atât de mândri, iubitori de slavă deșartă și simțitori, încât
nu putem îndura nici cea mai mică ocară. Faptul că cel ce ne-a
vătămat poate chiar aduce folos unui suflet smerit și blând, și se
face prilej de păcat numai la cei mândri, grăiește foarte limpede că
nu poate fi socotit ca vinovat pentru ura și vrajba noastră. El este
numai prilejul pentru ca simțămintele ascunse în sufletele noastre să
iasă la iveală. Cel ce rupe pâinea mucegăită care a prins mucegai pe
dinlăuntru, iar dinafară și-a păstrat înfățișarea frumoasă este, oare,
vinovat de mucegai? Noi, prin patimile ascunse în pieptul nostru,
158
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ne asemănăm unor mormânturi frumos văruite, care din afară sânt
frumoase, iar dinlăuntru urât-mirositoare. /Mat. 23:27/ Dacă vrem să
ne îndreptăm, se cade, după povețele Sfinților Părinți, să ne dojenim
pe noi înșine, nu să ne supărăm pe ceilalți. Trebuie mai degrabă să
mulțumim acelui frate care s’a făcut prilej spre izbucnirea patimilor
noastre, să-i aducem mulțumire că ne-a ajutat spre mântuitoarea
cunoaștere de sine - nu să ne mâniem pe el.
Fericit cel ce a cunoscut că singur este vinovat pentru păcatele
sale. Mărturisirea lui îl va duce la pocăință, pocăința la smerenie,
smerenia la răbdare și răbdarea la mântuire.
159
arhim. SERAFIM
Alexiev
Încheiere
Încheind problema vrajbei și a împăcării, n’ar strica să amintim din
nou cele trei chipuri posibile de purtare între oameni. Am văzut că
oamenii nu pot trăi împreună în pace deplină din pricina păcatului,
care domnește în mijlocul lor. De aceea ei trăiesc fie în vrajbă până la
moarte (cea mai înspăimântătoare stare a sufletului), fie se iartă unul
pe celălalt, fie, dacă unul este neîmpăcat, celălalt rabdă și iartă.
În care dintre cele trei situații ne aflăm noi și voi, dragi Creștini?
Dacă iertăm, este bine, dar dacă nu iertăm, sântem vrednici de plâns,
căci singuri îl poftim pe Dumnezeu să nu ne ierte. În Rugăciunea
Domnească, noi înșine hotărâm ca Dumnezeu să se poarte cu
noi așa cum și noi ne purtăm cu semenii noștri: Cum ne va ierta
Dumnezeu, dacă noi nu iertăm? În viața Sfântului Vasilie cel Nou,
se spune că cea din urmă vamă la care sânt cercetate sufletele ce trec
în lumea cealaltă este vama nemilosârdiei. Acest lucru nu este întâmplător.
Este în deplină înțelegere cu legea lui Dumnezeu. Dacă
ai plinit toate poruncile, dacă te-ai păzit de toate păcatele, dar ai
rămas neîmpăcat și încrâncenat față de vrăjmașul tău, nu vei intra
în Împărăția Cerurilor. Numai cei milostivi se vor milui. Cel ce a
fost îngăduitor cu ceilalți se va bucura de îngăduința lui Dumnezeu
față de neputințele sale. Cei ce vrăjmășesc vor rămâne nemiluiți.
Sfântul Tihon din Zadonsk spune limpede: „Pentru tâlhari, ucigași,
desfrânați, vameși și tot felul de păcătoși care se pocăiesc, se des160
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
chid ușile milosârdiei lui Dumnezeu, dar înaintea celor ce urăsc se
închid.” Dumnezeu este foarte milostiv și îndelung-răbdător. Dacă
vrem să ajungem la el, trebuie să ne asemănăm lui măcar în parte,
trebuie să fim milostivi și îngăduitori față de semenii noștri și, cu
mare răbdare, să îndurăm neputințele lor.
Dumnezeu spune: „Milă voiesc, și nu jertfă,” /Osea 6:6; Mt. 9:13/
milă în inimi, dragoste față de aproapele, și nu mari jertfe care slujesc
adesea la hrănirea mândriei, deșertăciunii și iubirii noastre de slavă!
Milă, și nu jertfă! Smerenie, împăcare între noi, și nu înfumurare și
dezbinare!
Iată, de fiecare praznic mergem la Biserică pentru Dumnezeiasca
Liturghie. Vrem să-i aducem acolo lui Dumnezeu mica noastră jertfă,
să aprindem lumânări, să lăsăm în cutia săracilor obolul nostru, să ne
rugăm Mântuitorului. Dar, pe cale, ne întâlnim cu vecinul nostru cu
care ne-am certat aseară. Și trecem pe lângă el, și cu silă ne întoarcem
fața de la el. Nu ne gândim că astfel și Dumnezeu își întoarce fața
de la noi? Până ce nu ne împăcăm, sau măcar - dacă celălalt nici
nu vrea să audă de împăcare - până ce nu-l vom ierta, Dumnezeu
nu va primi nici jertfa noastră, nici rugăciunea noastră. Dacă iertăm
din inimă semenilor pentru păcatele lor, atunci, numai atunci! ne va
ierta și Dumnezeu, și vom putea cu îndrăzneală să ne rugăm: „Și ne
iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri!”
Căci El Însuși a spus: „Iertați, și vi se va ierta vouă!” /Lc. 6:37/
161
arhim. SERAFIM
Alexiev
Rugăciune de împăcare cu vră jmașii
Doamne, Iubitoriule de oameni, Împăratul păcii, Hristoase Dumnezeul
nostru! Tu ai nimicit despărțitura vrajbei și pace ai dăruit oamenilor,
ca în bunăvoire să petreacă și de viața cea adevărată să se
bucure. Tu ai poruncit nouă a ne iubi unii pre alții și în pace a fi cu
toți oamenii, mai cu seamă cu cei ce pe adevăratul Dumnezeu cunosc,
Tatăl iubirii. Tu ai spus: „Fericiți făcătorii de pace, că aceștia fiii
lui Dumnezeu se vor chema.”
De aceea, de bunăvoie sfintei tale voi supunându-mă, rogu-te, Stăpâne,
dăruiește pace robilor Tăi (N), care întru vrajbă și în ceartă viiază.
Cu lumina ta luminează inimile lor și le încălzește cu focul dragostei,
ca să nu lași viclenia a-i stăpâni și de la tine a-i depărta. Stinge întru
dânții toată vrajba și păzește-i de toată ispita dezbinării. Sălășluiește
întru dânșii frica ta, ca inimile lor să nu se semețească și răzbunare
să caute.
Dă lor a cunoaște cele ce păcii și zidirii întreolaltă slujesc, căci bun
este a locui frații împreună. Nu lăsa pre ei să istovească în vrajba și în
robia neamului omenesc, ci îi cheamă la pacea ta și îi mântuiește.
Întărește și pre mine în povățuire și sârguință a stărui, pentru
împăcarea celor ce se vrăjmășesc, și voia ta, cea a păcii și dragostei,
în norodul tău plinind, să cunosc bucuria făcătorilor de pace, pe
care fii ai lui Dumnezeu i-ai chemat.
Că Tu ești pacea noastră și pre Tine te proslăvim, împreună cu Tatăl
și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor, amin!