Arsenie Papacioc despre calugarie vol.I

Despre cãlugãrIe

În ce priveşte dorul de cãlugãrie, ãsta este cel mai mare lucru, frate. Vezi, nu trebuie sã te duci socotind numai cã e bine. Ci dintr-o înaltã socotin-ţã. Trebuie sã te duci dintr-o necesitate sufleteascã. Aşa cum, într-un fel, apar simptomele acelea de nebunie pentru Hristos. Şi cu un nebun nu te poţi înţelege. El una şi bunã ştie: „Mã duc pentru Hristos”.

Cãci se spune, spun Evangheliile în tot felul: Cine nu ia crucea şi nu-Mi urmeazã şi nu lasã tatã şi mamã şi soţ ori soţie, acela nu Mã iubeşte. Chiar în Evanghelia de astãzi, spunea cã unii se fac pe sine fameni pentru Împãrãţia cerurilor. Adicã, înfrânarea de la plãceri.

Aşa cã intrarea în mânãstire este intrare în cer. E o lume mai puţin ca lumea. Din contrã: deşi cãlugãrii sunt oameni şi ei, au, însã, rânduieli unde trebuie sã-şi taie voia. Şi nu e uşor, bineînţeles. Vezi, eu v-am spus de atâtea ori: dacã te duci la mânãstire nu te duci ca sã gãseşti neapãrat mânãstirea. Sã faci tu mânãstire! Sã duci o viaţã aşa cum trebuie. Şi asta înseamnã cã tu faci mânãstire. Sunt voturile cãlugãreşti, tãierea voii. Mai ales, asta trebuie sã o faci cu dragoste, şi neapãrat trebuie fãcutã. Ãsta ar putea sã fie punctul care ar caracteriza viaţa unui cãlugãr bun - tãierea voii.

Ei, vor veni şi restul: curãţenia şi sãrãcia. Nu cã n-ai voie sã mânuieşti bani. Sã nu te stãpâneascã ideea de bogãţie. Sã ai un ban şi sã-l dai dincolo, e altceva. Şi, de asemenea, viaţa de curãţie trebuie privitã şi ea în tot felul. Trebuie tãiate imediat gândurile care vin, cãci gândurile vin pânã la moarte. Nu ne lasã.

Aşa cã, dacã ţi-ar ajuta bunul Dumnezeu sã ajungi, cãci mai ai, într-un fel, o experienţã duhovniceascã. Dar nu te duce la mânãstire cu gândul cã mai ştii ceva. Înţelegi! Acolo te duci sã te smereşti, lucru pe care nu l-ai ştiut pânã acum. Acolo te smereşti cu orice chip. În faţa oricui. Lasã-l aşa slab cum este! Dacã el îţi porunceşte, tu asculţi. Cãci tu asculţi de Hristos şi platã îţi dã Hristos. Poate cã nici acela care-ţi porunceşte nu-şi dã seama de ce servici mare îţi face, poruncin-du-ţi. Nu intereseazã. Merge pe un program, merge pe nu-ştiu-ce, dar tu te mântuieşti.

Aşa cã mergerea la mânãstire este cel mai de vârf lucru din Sfânta Scripturã şi asigurãtor pentru venirea morţii. Te scoli cu linişte, te culci cu linişte, cãci e mila lui Dumnezeu cu tine. N-ai fost nepãsãtor şi ai plecat. Dar nu-i destul: trebuie sã împlineşti nişte condiţii. Nu te duci acolo sã faci ce ştii tu, sã-i spui la unul şi la altul.

Aşa cã dacã ai mai citit, nu te opreşte nimeni sã citeşti mai departe. Sã faci ascultãri oricât de neînsemnate, aşa-zise josnice. Cum zic unii: „la coada vacii”. Acestea le faci cu plãcere. Cã nu vei sta într-un loc. Te vor pune la diferite ascultãri. Depinde şi de mânãstirea unde te duci. Dar oriunde te-ai duce, te vei numi frate. Dar sã fii cãlugãr. Du-te cu gândul sã faci mânãstire. Dar lucrul acesta sã-l faci.

Ce trebuie fãcut când primesc ascultãri la care nu mã pricep sau nu le înţeleg?

– Nu trebuie sã pui condiţii, sã te duci acolo sã faci unele şi unele sã nu le faci. Chiar dacã nu le înţelegi, le faci aşa cum îţi spune. Cãci s-a obişnuit sã se dea la începãtori lucru de începãtori, e bine. Dar nu totdeauna a dat rezultate. Trebuie sã-l pui în temã cu adevãrul lucrurilor celor mai înalte. Şi, bineînţeles, el singur sã pãşeascã spre ele. Trebuie sã-l încunoştiinţezi pe începãtor şi despre valorile cele mari. Nu sã-l laşi: „Stai cu mama aci, pânã s-o coace turtica, nu-ştiu-ce; sã-ţi dea mama sã mãnânci!” Nu. Astea sunt lucruri mireneşti. Te duci cu gândul mântuitor cu orice chip.

Şi una şi bunã sã-ţi fie: smerenia sã nu-ţi lipseascã, frate, cã dacã ţi-a lipsit smerenia, ţi-a lipsit harul lui Dumnezeu. Nu eu zic; şi e mare adevãr: avem nevoie de harul lui Dumnezeu cât mai mult. Şi ne dã, într-adevãr din destul dacã noi avem poziţia primirii harului. Sã-ţi ajute Maica Domnului!

Se spune undeva cã în vremuri de ispitã, într-o mânãstire de 100 de cãlugãri, nu se ştie dacã va fi unul care se va mântui. Cum vedeţi aceasta?

– Aceasta este o pãrere izolatã de adevãrul adevãrat al vieţii cãlugãrilor. Poate sã vorbeascã de la sine. Eu nu sunt de pãrerea aceasta. Poate se întâmplã sã nu se mântuiascã nici unul, sau sã se mântuiascã toţi. Dar chiar sã nu se mântuiascã nici unul, e mai greu de crezut. Deşi, dacã a intrat o blestemãţie peste toţi, acolo, o boalã, o patimã grea este posibil, dar nici chiar aşa cum spui. Pentru cã un cãlugãr, şi dacã greşeşte, se redreseazã imediat. Sau mai repede decât un laic.

Existã un cuvânt, tot în Pateric, unde e întrebat Sfântul Ishiron: „Noi ce-am fãcut?” Zice: „Noi poruncile Domnului le-am pãzit”. Ceea ce înseamnã mare lucru. Cu adevãrat au fost pãzite. „Dar cei de dupã noi?” „Aceia, zice, la jumãtatea lucrului nostru vor fi”. „Dar cei ai veacului din urmã, ce?” „Aceia nicidecum lucrare nu vor avea. În schimb, ei vor fi ispitiţi. Şi care din ei vor rãbda pânã la sfârşit, mai mari decât noi şi decât pãrinţii noştri se vor chema în împãrãţia cerurilor”.

Vedeţi? Cum pot atunci sã spun despre nişte cãlugãri cã nu se mântuiesc, dacã, în sfârşit, trãiesc istoric, o vreme de ispitire? E foarte greu sã vorbeşti lucrul acesta. Se duc în mânãstire cu gândul, bineînţeles, al mântuirii. Greşeşte? Se ridicã, pentru cã au poziţia cea mai bunã, ca nişte inşi care ţin cuvântul cel mai de vârf al Scripturii. În sfârşit, au avut curajul şi s-au dus. Ca sã spun cã îşi vor pierde mântuirea, e mai greu. Şi aşa e posibil. Dar lucrul acesta nu-l putem afirma cu siguranţã. Da!

Un pãrinte, Stratonic, zice, în cartea Cuviosului Siluan, cã monahii vor lucra la mântuirea lor în haine civile. Credeţi cã e vremea aceea?

– Eu cred cã nu. Mai sunt destui cãlugãri care au fost scoşi şi au rãmas prin lume, cu hotãrârea sã ducã o viaţã de cãlugãrie în haine civile. N-a fost decretul? Şi erau mulţi pe afarã, în haine civile! Chiar clerici. Erau în haine civile şi se mântuiau. Nu se pune problema.

Noi ne-am trãit momentul ãsta. E posibil sã fie o prigoanã şi mai mare, sã-i scoatã în haine civile. Dar ei nu se vor lãsa de viaţa lor, de fãgãduinţele lor. Şi vor ţine cont şi de anumite reguli ale neputinţelor în lume. Aşadar, vor fi sinceri. Dacã vor rãmâne sinceri, sigur vor fi pe poziţia fãgãduinţelor monahale.

În Pateric se spune cã un pãrinte îl sfãtuia pe fiul lui, cã, dacã vede un ucigaş, sã mintã şi sã-l ascundã. Credeţi cã azi se mai poate urma sfatul acela?

– E valabil oricând. Însã un pãrinte - dacã faci caz de lucrul acesta; e un lucru spus, dar îl repet -, a zis aşa, ca sã le poatã atrage atenţia la cãlugãri: „Dacã nu ştii sã minţi, nu te mântuieşti”. Şi atunci cãlugãrii au sãrit: „Cum aşa, pãrinte? Sã minţi? Cã minciuna e a diavolului”. Atunci el a spus aşa: „Uite, vã dau un exemplu: dacã un prigonit, pentru cã a fost rãufãcãtor, se ascunde în chilia ta, în pustie sã zicem, şi vine potera dupã el, tu n-o sã-l dai la moarte. Spui cã nu-i acolo. Nu-i acolo. Şi atunci, dupã ce pleacã potera, tu îi spui: «Eu la moarte nu te-am dat. Acum du-te şi rãspunde de faptele tale!»

Pentru cã dacã-l dãdea la moarte, pentru lucrul acesta, diavolul, ar fi sãrit pe el, zicând: «Ai dat om la moarte? Nu mã intereseazã! Ai dat om la moarte!» Cãci avem de-a face cu un duşman foarte necinstit. Adicã nu ţi-ai pus sufletul pentru fratele tãu, nenorocit cum este. Şi el trebuie ajutat. Şi atunci fapta aceasta a pustnicului l-a folosit pe acela, cã era viaţa lui. Şi atunci, acela, pe undeva, în adâncul lui, lua măsuri de îndreptare”.

Şi vã spun, chiar dacã n-ar fi aşa fapta asta, ţinând de porunca iubirii, cã trebuie sã-i iubim şi pe vrãjmaşi, pe rãufãcãtori, dar ca strategie, lucrarea diavolului este foarte primejdioasã. Cãci te acuzã foarte puternic, fãrã explicaţii: „Ai dat om la moarte!” Nu puteai sã spui altfel, cãci cu dracul nu trebuie sã ai explicaţii. Ia numai faptul, aşa cum este. Şi atunci trebuie ţinut cont tot de legile mari, ca sã poţi sã-l tai pe acest diavol.

Tot în Pateric era un pãrinte la care au venit tâlharii şi el le-a dat tot ce avea, mai puţin un vas. Şi când au vrut sã ia şi vasul acela, i-a trântit la pãmânt. Cum trebuie sã intervinã un cãlugãr în situaţii din acestea?

– În situaţia asta a apãrat un lucru sacru. O fi fost vreun potir, ceva. Un lucru sacru, dãruit lui Dumnezeu. Şi aici, foarte bine se zice: „Dacã fratele tãu îţi scoate un ochi, nu te supãra, cã degeaba te superi; dacã îţi taie mâna degeaba te superi. Dar dacã se leagã de Hristos, mânie-te tare!” Adicã se legase de lucrul acela, care era sacru, care era în slujba lui Dumnezeu, şi atunci, el, ca sã apere adevãrul, sã apere pe Hristos, s-a mâniat tare.

Sã zicem cã este un conflict. Ava Pimen, din Pateric, i-a lãsat pe fraţi sã se batã pânã la sânge. Dar ştiu de un caz când aţi intervenit pentru un pãrinte şi l-aţi scãpat dintr-o înfruntare. Cum trebuie pusã problema?

– Adevãrul e cã depinde de la caz la caz. Nu se poate exemplifica printr-un caz de generalizare. Trebuie sã intervii.

Eu, acum, într-adevãr, am apãrat un pãrinte de la Sihãstria - îl chema Mina - care era schimnic şi foarte trãitor, l-am apãrat în bisericã, când nişte tineri îl trãgeau de camilafcã şi îl sustrãgeau de la rugãciune. Şi el se tot întorcea şi se uita. Şi când a vãzut cã eu îl apãr m-a ţinut minte.

Într-o altã împrejurare l-am luat de braţ pe Pãrintele Mina, cã trebuia sã facem nişte procesiuni cu aghiasmã mare şi cu sfântul artos, peste câmpii. L-am luat de braţ, cã era mai bãtrâior. Pe mine mã chema atunci fratele Anghel. Stareţ era Pãrintele Cleopa.

Eu m-am dus acolo dupã ani de zile, când eram cãlugãrit şi preoţit şi ne-am întâlnit prin pãdure pe acolo, când mergeam cu Pãrintele Cleopa, cu acest pãrinte, Mina. Şi când l-am vãzut, îi zic: „Blagosloveşte, pãrinte! Mã mai pomeneşti, pãrinte?” „Da, mãi, da. Uite, uite!” Şi mi-a arãtat o hârtie ruptã, tocitã de atâta folosit, şi unde scria „Fratele Anghel”. Zic: „Pãrinte, acuma mã cheamã Arsenie”. Dar el: „Arsenie, Arsenie, Arsenie, Arsenie!” Memora, ca sã mã ţinã minte.

Dar înainte de asta, Pãrintele Cleopa i-a spus: „Pomeneşte-mã, Pãrinte Mina!” Şi era stareţul lui. Dar el: „Cum te cheamã?” N-a ştiut cum îl cheamã nici pe el, care era stareţ! Şi atunci a fost de uimire. Pe mine m-a ţinut minte, pentru cã îi venisem în ajutor simţit, şi pe stareţul lui nu ştia cum îl cheamã? Dar era un om cu foarte mare trãire. Foarte mare trãire!

Ei, asta a fost o întâmplare încurajatoare şi am înţeles cât este de conştiincios şi cât este de folos; cât este de urmat pentru noi toţi, ca sã ne ţinem fãgãduinţele. Dacã ne angajãm într-o pomenire, trebuie sã o facem. Ãsta a fost un exemplu, cel puţin pentru mine, grãitor.

Am vãzut cã spuneţi cã pot sã foloseascã cãlugãrii pe mireni, sã-i sfãtuiascã, fãrã sã-i judece. Ce înţelegeţi prin: „fãrã sã-i judece”?

– Adicã: nu-i judeca pentru faptele lor rele, pânã într-atât. Decât numai atât, sã iasã în evidenţã cã nu e bine ce face, generalizând fapta lui rea. În tot cazul, sã nu judece: „Vai, ticãlosul, uite ce-a fãcut!” Înseamnã cã-l judeci şi-l condamni. Şi asta e o greşealã. Dar când vorbeşti de greşelile cuiva, îndreptând, cu sfaturile pe care le dai, pe cineva, cã „nu e bine sã faceţi aşa şi aşa”, dacã cineva e vizat cã a fãcut, tocmai el, aceste lucruri pe care le dai ca exemple, n-ai pus rãutate. Şi va înţelege şi el cã nu e rãutate. Dar nu e bine sã judeci, pe oricine ar fi.

Mi-amintesc, din Pateric, de un pustnic, care a zis despre unul din sat, cã acela e rãu. Şi el era un pustnic vechi. Şi a întrebat, când l-a vizitat un consãtean de-al lui: „Al lui cutare tot aşa rãu este?” „Tot aşa, pãrinte”. Şi a zis: „Of, of, of!” - l-a judecat. Şi a plecat. La douã zile a venit îngerul şi i-a spus: „Pãrinte, a murit omul acela despre care voi aţi spus cã e rãu. Şi m-a trimis Dumnezeu sã te întreb: unde sã-l ducem? În Rai sau în iad? Cã tu l-ai judecat”. Şi atunci el şi-a dat seama cã l-a judecat şi a fãcut o mare greşealã. Şi toatã viaţa a dus o luptã de pocãinţã mare şi cu dorinţa sã-i dea Dumnezeu un semn cã este iertat. Şi nu-i dãdea deloc.

Iatã, vezi ce-a fãcut? Toatã osteneala lui, în pustie, a stins-o prin judecarea altuia. Şi acela era un mirean. Şi erau fapte rele cele pe care le fãcea. Dar nu trebuia sã-l judece!

Dar dacã cineva este eretic, trebuie judecat?

– Acum, dacã este eretic, se poate vorbi pe faţã, cãci judeci erezia în sine. Care nu trebuie cruţatã cu nimic, chiar dacã - sã zicem - un episcop are o greşealã din aceasta. Trebuie înfruntat. Cã nu episcop înfrunţi, ci eretic înfrunţi.

Dacã este eretic, îl judeci. Au fost judecaţi toţi ereticii ca Arie, toţi aceştia care au greşit şi au fost condamnaţi de Sinoadele ecumenice şi locale.

Lumea ortodoxã de astãzi aşteaptã mai multe sentinţe de la Sfântul Sinod. În schimb nu se citeşte cartea lui Mihai Urzicã: Minuni şi false minuni.

– Ce-a spus Mihai Urzicã în aceastã carte, despre Mânãstirea Vladimireşti este un mare adevãr. Acestea sunt un mare adevãr. Noi le-am trãit şi le trãim încã, cu Vladimireştii şi cu maica Veronica. Sunt abateri foarte grave. Nu putem sã stãm nepãsãtori. Cãci dacã strici una din poruncile acestea prea mici, cum spune în Sfânta Scripturã, prea mic te vei chema în Împãrãţia cerurilor. Adicã nu te vei putea mântui. E şi observaţia Sfântului Ioan Gurã de Aur.

Aşa cã s-au fãcut abateri foarte grave la Vladimireşti. Nu mai zic cã acum au intrat şi în erezii: metempsihozã, adicã reîncarnare, chemarea morţilor, neascultarea de ierarhi etc.

Ava Isidor spunea cã noaptea şi ziua îi erau lui pravilã. Chiar când era tânãr. Credeţi cã chiar şi începãtorii îi vor putea urma sfatul?

– Ei, dacã spune acolo şi un începãtor citeşte, sã ia aminte şi el. Sigur! Nu se va putea face. Dar e o greşealã sã stai nepãsãtor. Vrea sã spunã: „Uite, ei cât fãceau, cu ce râvnã nemaipomenitã fãceau şi eu stau nepãsãtor?” Şi la mãsura ta, încearcã şi tu! Exemplul este dat deja. Nu sã fii nepãsãtor.

Înţeleg cã nu avea canon. Trezvia lui înlocuia canonul.

– Era o hotãrâre personalã, în sfârşit. Cum a zis şi Sfântul Antonie cel Mare, când s-a aşezat seara la rugãciune şi a stat. Şi a rãsãrit soarele. I-a zis soarelui: „N-am nevoie de tine! i-a spus Antonie. De ce ai apãrut?” Adicã se rugase toatã noaptea. „N-am nevoie de tine!”

Un pãrinte spunea cã era cu vasele şi, când a vãzut cã l-a prins mânia, a aruncat vasele şi a fugit. Se poate pãrãsi ascultarea, când simţi cã te cuprinde mânia?

– Se poate, pentru cã patima era o mare primejdie şi atunci vasele nu contau. Ele sunt materiale, se pot face, sau poate se regãsesc. Sigur cã da. Fereascã Dumnezeu! Aşa de total luptau împotriva patimilor, încât nu se uitau la nimic. Da.

Un alt frate se lupta cu duhul mândriei: „Nu cumva eşti ca Ava Antonie sau ca Ava Pamvo?” Sau azi: „Nu cumva eşti ca Pãrintele Cleopa?”

– Ei, acum, te poţi compara. Şi acel pãrinte cu viaţã mare nu se supãrã cã e luat în comparaţie. Cãci poate sã fie cu viaţã mare şi sã fie depãşit de unul care e necunoscut de lume. Prin trãire, prin smerenie. Da, mai ales prin smerenie. Cã şi cei cu viaţã mare trebuie sã fie un adânc de smerenie, o smeritã smerenie continuã. Şi lucrul acesta e liber sã-l trãiascã orice mic trãitor, orice mic creştin. Mic în funcţie, dar poate mare în trãire. Judecãţile lui Dumnezeu sunt altele!

Tot despre mândrie: Ava Pimen zicea cã înconjura satul ca sã nu se mândreascã cu gândul. Sau alţii îi puneau ulei în mâncare. Şi asta credeţi cã e o strategie?

– Despre carne se spune cã îi puneau ulei ca sã-l smereascã, sã nu spunã cã „Noi nu mâncãm carne!” Şi ca sã se smereascã, îi puneau. Cã şi dacã îi puneau, nu era mâncãtor de carne. Carnea însã, n-o mãnânci, dar trebuie foarte mare grijã, sã n-o defaimi. Carnea şi nunta sã nu le defaimi, dacã e cazul sã rãmâi în mânãstire.

Tot în Pateric se spune: „Dacã nu te vei asemãna locului, însuşi locul te va goni pe tine”.

– Trebuie sã faci ale locului, cum se spune. Şi dacã în locul acela e o viaţã de nevoinţã, aşa trebuie sã o duci, cãci altfel eşti depãşit. Cã dacã este un loc rãu, acolo unde este un obicei împã-timitor, trebuie sã lupţi împotriva obiceiului care este acolo. Iar dacã nu lupţi, te vei face şi pe tine împãtimit.

Cum sã luptãm sã facem pace şi armonie?

– Dacã e vorba de pãcat şi de adevãr, armonia este sã apãrãm adevãrul, nu patima. Asta nu este nearmonie, când aperi adevãrul, chiar cu curaj mare. Cum se spune: „O datã rabzi, a doua oarã rabzi, a treia oarã fã-te sabie”. Când te faci sabie nu înseamnã cã strici armonia, ci tai tocmai dezarmonia. Armonia nu poate fi decât în adevãr!

Ce ne puteţi spune despre neascultare?

– Dragã, dacã nu asculţi de cei pe care i-a rânduit Dumnezeu sã asculţi, este uşor de înţeles cã asculţi de satana. Dacã spune: Cine ascultã de voi, de Mine ascultã, care e un lucru precizat, şi nu se ascultã de cel care are aceastã competenţã, atunci omul cu siguranţã ascultã de satana. Dar el zice: „Ba nu! Eu nu ascult de dracul!” „Ba da, asculţi! Cãci starea ta de neascultare e o stare drãceascã”.

Şi, mai mult, Pravila Bisericeascã spune cã dacã se continuã cu împotrivirea faţã de ascultare, îl pune în rândul pãgânilor.

Vã povestesc despre o poziţie  extremã, în care se aratã cât de necesarã e ascultarea. Pe un frate, pentru ascultare, îl îndemna stareţul sã fure. Şi dupã aceea, pãrintele dãdea pe ascuns înapoi. Pânã unde merge ascultarea? Încât pãrintele fãcea lucrul acesta: îi încerca ascultarea. Însã este riscant. Dacã pãrintele acela a fãcut-o, a fãcut-o cãci ştia cu cine o face. Dar e riscant sã trimiţi sã fure, pentru cã trebuie sã-l pui în temã şi pe el, mai târziu, pentru a nu se sminti. Şi nu era nici o pagubã, pentru cã dãdea lucrurile înapoi. Dar, vezi, îi încerca ascultarea!

În alt loc spune: „Între mai mulţi nu te arãta isteţ şi dascãl, ci ucenic”. Nu se contrazice cu „Sã nu fie tãcerea ta paguba fratelui”?

– Te gãseşti în anumite împrejurãri unde nu e nevoie sã palavrageşti. Dar te gãseşti şi în împre-jurãri când trebuie sã spui ceva: trebuie sã spui adevãrul, nu trebuie sã-l laşi pe fratele tãu sã facã un lucru care-i stricãcios. Nu e bine aşa. Dacã nu vrea sã se îndrepte, trebuie sã înţeleagã cã el va rãspunde. Dacã e mult mai grav, atunci poţi sã-ţi pui şi viaţa în joc, ca sã nu facã ticãloşia aceea.

Vã spun ce-am mai zis: o rugãciune adâncã e o tãcere adâncã şi o tãcere adâncã e o rugãciune adâncã.