Arsenie Papacioc Postul

Postul

– Ce trebuie să însemne Postului Crăciunului în viaţa creştinului?

– Nu contează că este Postul Crăciunului sau Postul Paştelui, importanţa postului este cea care contează.

Postul Crăciunului este pus mai mult pentru evenimentul acesta mare al Naşterii Mântuitorului, chenoza, eveniment extraordinar. Vă daţi dumnea-voastră seama ce se petrece pe pământ când se naşte un Dumnezeu în chip omenesc?

Destinul întregii omeniri atârnă de cuvintele Maicii Domnului către înger: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău (Luca 1, 38). Şi, în clipa aceea s-a zămislit, prin Duhul Sfânt, Mântuitorul.

Deci, soarta lumii, destinul lumii, e cu totul altul. Şi, pentru evenimentul ăsta mare, este bine să ne pregătim să-l întâmpinăm şi noi la Naştere cu oarecare post – că m-aţi întrebat de Postul Crăciunului.

Postul în sine este foarte vechi, este deodată cu omul. Pentru că Dumnezeu i-a spus lui Adam în rai: „Să mănânci de peste tot, afară de aici!” – El l-a pus la post, adică la o reţinere.

Sigur că se practică şi cu amănunte chiar, de către Biserică, de către credincioşi, pentru ca să mai moaie vlaga asta trupească. Pentru că atunci când eşti mai reţinut, mai dezumflat de băuturi şi de mâncăruri, eşti mai inspirat, eşti mai capabil de a crea. Deci, nu ne interesează numai înfrânarea de la mâncare, dar, ca să se influenţeze starea de spirit a fiinţei noastre – avem nevoie de postul trupesc. Dar nu are nici o valoare această sfrijire a trupului, uscă-ciune, pentru că e postitor, dacă nu e iubitor, dacă nu e iertător. Pentru că, de fapt, asta ne-ar interesa.

Vedeţi, a lăsat Dumnezeu putinţa omului să se ridice prin har până la El. Şi, cum spun marii trăito-ri: „Când ajung acolo sunt mare ca şi Tine, Doamne! Şi Tu te cobori la mine şi eşti mic ca şi mine!”

Vedeţi, postul joacă un rol de mare importanţă în fenomenul acesta extraordinar al relaţiei noastre cu Hristos şi ne ajută a urca prin trăire la Dumnezeu.

Dar postul este mult mai apăsat pe o trăire duhovnicească, pe o trăire creştină, decât numaidecât pe o mâncare „aşa” sau „aşa”. Pentru că noi aşa considerăm: pe cel care vorbeşte de rău pe altul, îl încadrăm canonic la crimă, crimă morală. Că spune Sfântul Grigorie de Nazianz: „De orice cuvânt vom da răspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt ruşi-nos!” Şi zic eu acum: cu atât mai mult pentru cuvânt ucigător! Şi atunci, postul tău nu mai are nici o valoare dacă tu vorbeşti de rău.

Am spus de foarte multe ori, nu mă jenez că spun încă o dată: sunt convins că cei mai mulţi în iad sunt cei care vorbesc de rău. Pentru că zic că nu-i nimic lucrul acesta, şi se scuză zicând: „Da’ ce, nu-i adevărat?” „Da’ ce, numai eu fac?”

Într-un fel, este mare greşeală vorbirea de rău. Este ucidere! Pentru că conceptul de mântuire şi criteriul de judecată va fi iubirea.

Tu, nu numai că nu ai iubit pe cel cu care stăteai, ca o necesitate mântuitoare ca să comunici cu el, să te încununezi, sau ca să nu te simţi singur în lume. Ne-a asortat Dumnezeu cu mulţi, să stăm îm-preună mulţi. Să ne simţim foarte bine, adică uşuraţi. Ca un fel de bază este cel de lângă mine, şi tu îl împungi…

Doi ruşi au înjunghiat un om. Şi după ce au terminat crima au plecat mai încolo să mănânce, şi aveau numai şuncă. Zice: „Nu mâncăm şuncă că-i vineri!”

Asta este, vorbim de rău! Dar în schimb mâncăm numai pâine uscată, sau nu mâncăm deloc, sau numai apă cu pesmeţi.

Deci, postul este o trăire duhovnicească con-tinuă. Nu are nici un folos postul numai trupesc, dacă nu-ţi revii să intri în iubire.

Deci, despre post, spun toţi Sfinţii Părinţi, că este un lucru necesar, foarte necesar şi e vorba şi de o terapie trupească: te scapă de o serie întreagă de boli, de ceea ce de fapt doctorii vor să elimine cu orice preţ din organism, toxinele. Postul e foarte bun.

Deci, lupta cea mare, dragii mei, este ca să te poţi cu orice chip forma duhovniceşte. Adică, vezi, trupul are şi el nevoie de hrană. I-o dăm. Însă, înce-pe să fie pretenţios, dacă nu-l stăpânim. Deci trebuie să-i punem oarecare pază: îi dăm cât vrem noi, nu cât vrea el. Pentru că este nevoie ca noi să ne îndumnezeim. Adică să ne pierdem ca să ne putem găsi. Renunţăm la personalitatea pământească şi ne instalăm în personalitatea îngerească. Înseamnă că atunci am intrat într-ale noastre. Şi în legătură cu ce spuneam mai devreme, că e nevoie de relaţii, omul nu este făcut de Dumnezeu numai pentru el, ci este făcut pentru toată comunitatea. Pentru că aş putea să spun, cum spun marii trăitori: tragedia umanităţii o trăim şi noi pentru blestemăţiile noastre. Pentru că, greşind noi, greşeşte întreaga creaţie, adică suferă întreaga creaţie. Tragedia umanităţii o trăim noi prin propria noastră cădere. Şi atunci, sigur, vă daţi seama cât e de necesar cel care este lângă mine.

Un alt exemplu, v-aş spune: ştie toată lumea că Sfântul Macarie cel Mare a găsit o căpăţână de mort în pădure. Şi i-a dat cu piciorul. Şi îi zice: „Ce ai fost tu?” „Popă idolesc!” „Şi unde te afli?” „În iad!” „Şi aveţi vreo uşurare?” „Avem când te rogi tu pentru Egipt!” „Şi ce uşurare aveţi?” „Ne mai vedem unul cu altul!” Auzi!

Nimeni nu ar fi putut să înţeleagă, şi eu, care citeam de tânăr Patericul, fiind în închisoare, odată, legat la ochi, mă duceau pe coridoare, pe acolo, în nenorocirile acelea ale securităţii, cu nişte ochelari cu tablă neagră şi deasupra geam. Dar, printr-o în-tâmplare, un ochi al meu nu avea tabla aia. Eu n-am spus că nu o am, pentru că mă omorau, că ziceau că eu am dat-o jos. Şi am tăcut aşa, şi mă uitam mai în jos, aşa. Şi mergând, ducându-mă ei de braţ, am văzut înaintea mea, îl ducea pe altul, ca şi pe mine.

Ei, nu vă daţi seama cât de bucuros am fost că am văzut şi eu pe cineva de-al meu!

Chinurile iadurilor, dragul meu, nu ne dau posibilitatea să mai trăim în comuniune, eşti izolat complet! Arzi, fără discuţie!

Aşa că, ăsta ar putea fi un aspect esenţial al postului: dragoste faţă de toată lumea posibilă, ru-găciune cât ne stă în putinţă, în sfârşit, pentru umanitate şi, mai ales, ca tu să ai o viaţă de trăire sinceră, şi nu numaidecât ca să fii iertat, ci pentru ca să te despătimeşti. Pentru că iertarea vine de la sine dacă eşti despătimit. Dumnezeu asta îţi cere: „Doamne, dă-mi!”

Că a întrebat pe Maica Domnului o fetiţă: „Maica Domnului, arată-te a-mi fi mamă!” Şi Maica Domnului a răspuns: „Arată-te a-mi fi fiică!” adică te obligă, că harul vine numai dacă mişcăm noi spre o faptă bună. Amin.