Arsenie Papacioc Despre călugărie vol. II

Despre călugărie

– Părinte, este bine să îndrumăm pe cineva la călugărie?

– Este bine să le explici marea valoare a vieţii de mănăstire şi să-i laşi să mediteze singuri.

– Sunt unii care nu pot lua hotărârea singuri. Aşteaptă să le zici tu: „Hai, du-te!”

– Păi, nici nu trebuie. Acesta este un uriaş drum pe cont propriu. Când zice: „Mă duc!” şi „Nu mă duc!”, înseamnă că nu este bun de mănăstire. Când i-a venit focul, i-a luat inima foc, fuge, şi fuge încotro îl cheamă.

Un frate a vrut să se ducă la mănăstire. Avea şi viaţă îmbunătăţită, avea şi avere. A vândut-o, şi-a făcut bocceluţa şi a plecat. Când a ajuns la marginea satului şi-a adus aminte că mai are de pus la punct o chestiune. Şi s-a întors – a mai stat o bucată de timp.

Vă spun, când te-ai hotărât să te duci la mănăs-tire, nu te mai uita înapoi! Dracul este în stare să angajeze toată lumea de pe pământ să te întoarcă! Şi dacă te-ai dus, face orice ca să te scoată din mâ-năstire. Aşa de mare este monahismul!

Iar şi-a făcut bagajul, iar a ajuns la marginea satului şi iar a uitat ceva nefăcut acasă. Şi s-a întors din nou şi, la marginea satului, s-a dezbrăcat în pielea goală, a aruncat totul de pe el, şi fugi şi fugi înainte la mănăstire! – Aţi văzut dracii! Dumnezeu i-a descoperit stareţului ca să deschidă porţile mâ-năstirii pentru atletul lui Hristos. Stareţul aştepta şi el să vadă, şi când a văzut... Vedeţi, se aprinsese inima în el. Deci, nu se poate să vină cineva cu „Mă duc” şi „Nu mă duc”. Vă spun, la mănăstire se duce numai dintr-o necesitate sufletească, dintr-o nebunie pentru Hristos. Dacă nu e, încep ispitele mănăstirii şi nu rezistă fratele respectiv.

Asta trebuie să urmărească cineva. Pentru că sunt un soi de ispite extraordinare, cărora nu le re-zişti uşor, ci doar dacă ai plecat cu focul în inimă. Şi la mănăstire sunt veniţi neformaţi, needucaţi, şi de-pinde şi de motivul iniţial din care au plecat. Nu se merge la mănăstire dintr-o înaltă raţiune – ştiind că e foarte bine –, ci dintr-o necesitate sufletească.

Foarte mult urăşte satana mănăstirile. Numai faptul că stai aici nu-i convine dracului. Aici, fratele sau călugărul se mai adaugă, se îmbunătăţeşte. Ca o găină care stă pe o grămadă de grâu şi nu are cum să moară de foame. Mai ciuguleşte şi ea ceva.

La mănăstire faci tăierea voii. Ne numim pă-rinţi şi maici pentru că ne naştem pe noi înşine prin tăierea voii. Deci, suntem părinţii propriilor noastre naşteri. Puţin lucru este să slujeşti lui Dumnezeu şi Maicii Domnului toată viaţa? Un pai dacă ridici de jos, pentru Hristos îl ridici: primeşti plată. Puţin „ozon divin” vine peste cel din mănăstire? Noi trăim prezentul. Şi dacă trăim prezentul, recuperăm trecutul şi cucerim viitorul. Noi trăim momentan; nu am grija „ce voi face mâine?” Dacă trăiesc astăzi bine, şi mâine este harul lui Dumnezeu peste noi. Astăzi am trăit bine, mâine trăim iar bine. Deci, problema unei zile este problema unui timp foarte îndelungat. De asta m-a făcut să spun: orice clipă înseamnă un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune.

– Poate veni gând să pleci la mănăstire, ca să fugi de lupta pe care ţi-o dă lumea aici?

– Păi, nici nu te primeşte mănăstirea. După ce ai biruit totul, vii la mănăstire. Dacă nu ai reuşit acolo, aici, la mănăstire, cum poţi să birui? Spune Mântuitorul: Dacă Eu vă spun nişte lucruri ome-neşti, şi nu le pricepeţi, cum o să pricepeţi dacă v-aş spune lucruri cereşti?

Eu sunt plecat de vreo cincizeci de ani, sunt ex-trem de mulţumit, mi-e frică să spun că sunt fericit, dar spun: ce-aş fi făcut eu în lume? Făcusem ceva arte, ca să-mi arăt talentele, dar toate aceste lucruri nu aveau nici un fel de sămânţă de viitor, decât satisfacţii momentane. Problema care se pune este ca în fiecare zi să putem cuceri veşnicia. Ăsta este idealul. Aveam gândul să ajung ceva în viaţa mea, profesor; dar acesta nu este un ideal, e un scop ome-nesc. Idealul este să slujeşti la ce e mai înalt posibil. Dacă tu nu ştii că slujeşti lui Dumnezeu, Care e veşnic, ai să te împotmoleşti. Trebuie să fii atent: „Stai, că asta nu ţine de veşnicie. Asta nu o fac”. Dacă vii la mănăstire, puţin lucru este? Bucuri pe Dumnezeu cu poziţia ta toată viaţa! N-avem noi motive să fim bucuroşi? Că zice Sfântul Ioan Carpatiul: „Să nu mai fericiţi pe nimeni, călugărilor, numai pe voi să vă fericiţi!” Şi dacă intri la mănăstire, ferească Dumnezeu să nu mai stai! Cazi anatema! Intrarea la mănăstire este intrarea în rai, şi ieşirea de la mănăstire este plecarea din rai.

Când m-am dus la mănăstire era iarnă, iar la Cozia se făcea Vecernia în trapeză. Şi m-a pus pen-tru prima dată, începător, m-a pus să citesc catisma de la Vecernie. Şi am început să citesc. Am citit. Un părinte, Ghervasie: „Ascultă, frate Anghele! De unde ştii să citeşti?”, pentru că el nu ştia carte. „Eu aşa m-am născut, părinte. Nu ştiu de când!” M-am umplut de un mare folos. Şi am stat de vorbă cu un domn, mult mai târziu, care dorea să facă nişte mănăstiri după placul lui, nu după tradiţia noastră creştină ortodoxă, care au înţeles-o foarte puţini. Domnule, şi i-am spus întâmplarea cu Ghervasie: „Uite cine a ţinut monahismul, un neştiutor de carte, care era un mare trăitor în inima lui şi trăia mona-hismul întreg prin el”. Şi acum îl pomenesc pe Ghervasie, ca un mare exemplu care mi s-a dat, deci ca un mare învăţat. Pe mine nu mă interesa să cunosc „tipic şi la inimă nimic”. Pe mine mă interesa să intru într-o permanentă legătură cu Dumnezeu.

– Sfântul Ioan Scărarul consideră lepădarea de lume prima treaptă a urcuşului duhovni-cesc. Este necesară lepădarea de lume pentru orice creştin, sau numai pentru călugări?

– Sfânta Scriptură este pentru toată lumea, cu pasaje speciale pentru monahism: Cine lasă tată, mamă, fraţi..., cine ia crucea şi-Mi urmează...”, e altceva. Vrei să fii desăvârşit? Atunci îţi recomand aceste lucruri. Însă lepădarea de lume poate să fie şi în sufletul unui mirean, în sensul că îşi vede de mân-tuirea lui şi se ţine de Hristos cu orice chip. Deci, şi pentru el este valabilă lepădarea de lume, de patimi.

Noi, călugării, nu ne lepădăm de lume într-un sens exclusiv. Noi dorim cu orice chip ca lumea aceasta să fie ajutată de Dumnezeu, şi dacă ne punem în situaţia de rugători pentru lume, aceasta înseamnă că suntem alături de Hristos, deci, cândva şi undeva ne putem numi „mântuitori”. Deci, nu desconsiderăm lumea. Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea în inima ta! Toată lumea aceasta strigă cu orice chip: „Ajutor!”

Dacă răsare, te miri cine, şi îşi asumă rolul de dăruitor al lui Hristos şi rugător pentru lume, acela este Cel ce este. Aşa că lepădarea se referă şi la cei din lume. Dacă însă e vorba să schimbi locul, ne-voinţele, mentalităţile, atunci lepădarea se referă numai la monahi, dar cuvântul este valabil şi pentru laici. Pentru că acest cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul l-a citit multă lume laică şi s-a întrebat: „Ce să fac?”, şi atunci, vrând-nevrând, s-au oprit de la anumite porniri rele. Şi nu numai atât, a vrut să se împlinească şi cu ceva bun. Şi atunci el s-a folosit de cuvântul acesta, laic fiind:

„Du-te în lume şi vezi ce-ţi mai trebuie”, a zis Dumnezeu unuia care a întrebat: „Ce-mi mai trebuie, Doamne, ca să fiu desăvârşit?” Şi l-a trimis în lume. Şi l-a găzduit un oarecare ins cizmar. Cizmarul l-a primit cu mare plăcere, cu mare bucurie – cizmar care câştiga ce câştiga şi împărţea banii la săraci, la biserică şi la gospodăria lui; care mergea noaptea la biserică şi, spre uimirea celui ce-l urmărea, i se deschideau uşile bisericii singure, şi el nu ştia că este urmărit. Şi era laic. Avea soţie şi copii. Faţă de curiozitatea aceasta a lumii, aş vrea să întreb: unde se găseşte Antonie cel Mare? Unde se găsesc ne-voitorii? Marii rugători unde se găsesc? În Împărăţia lui Dumnezeu! Şi unde se găseşte acesta? Va să zică, este, mi se pare mie, deasupra multora. Şi era laic.

Sigur că Scriptura priveşte pe toată lumea. Că dacă spune: „Daţi la săraci”, spune laicului şi..., dacă spune: Nu vă îngrijiţi de ce veţi îmbrăca, de ce veţi mânca, se referă la toată lumea.

Aşa că, dragul meu, viaţa monahală este o viaţă cu totul deosebită, e o intrare în cer, cin îngeresc, iar îngerii sunt geloşi pentru că noi luptăm în trup cu neputinţele trupeşti ca să menţinem o identitate înge-rească! Asta e altceva. Este aspectul desăvârşit. Se ating cote înalte, în situaţia care se ating, însă nu e problemă raţională. Este mai mult o problemă de afectivitate. Dar Scriptura se referă la toată lumea. Toată lumea a primit cele zece Porunci. Toţi trebuie să aibă o modestie, o dragoste pentru celălalt, pentru că spus este că monahul înseamnă un creştin bun. Deci, orice om, când a plecat la mănăstire, era un creştin oarecare, dar a râvnit dincolo de dimensiunile omeneşti: a vrut o înfrânare, a vrut o dăruire a tu-turor simţurilor numai pentru Dumnezeu.

– În ce constă lepădarea de lume?

– Tocmai în aceasta constă: să doreşti foarte mult să iei crucea şi să o porţi cum a purtat-o Mân-tuitorul pentru mântuirea lumii, într-o formă de nebunie pentru Hristos. Te duci acolo unde te poţi pierde ca să te poţi găsi, în sensul prefacerilor totale prin tăierea voii; care e o mare bătălie, o luptă cu Dumnezeu, Care a creat voinţa liberă; şi noi trebuie să fim împotriva acestei creaţii. A creat voinţa liberă, ca să ne tăiem voinţa liberă. Şi atunci, în lup-ta cu Dumnezeu, Dumnezeu cere să fie biruit, şi-L birui, lucru pe care nu poţi să-l faci în lume. În lume trebuie să-ţi asculţi, să-ţi susţii voia ta, să mergi după ordinea lucrurilor, să păstrezi o armonie – în sat, în oraş –, dar la mănăstire te desfiinţezi, ca per-sonalitate omenească, şi te înfiinţezi în personalitate îngerească. Şi atunci înseamnă că tu, pierzându-te, te poţi găsi. Este cel mai mare lucru posibil, când omul, creaţia lui Dumnezeu, poate fi în stare a pleca din lume în monahism, indiferent unde, în obşte sau în pădure! Aş recomanda obştea, pentru că în pădure trebuie să ai o iscusinţă extraordinară, de tipul a-celeia a Sfântului Ioan Scărarul şi a tuturor sfinţilor care au trăit în pustie.

– Eu sunt frate rasofor şi am făcut bordei împreună cu un monah tânăr, pentru a trăi în pădure. Ce părere aveţi?

– Ce bordei, dragul meu? E tot un fel de a fugi de ascultare! De ce nu faci din chilia ta bordei sau celulă de închisoare – pentru că se desfiinţează ceea ce există deja ca lucru consacrat: mănăstirea, mai ales că Sihăstria vă dă posibilitatea să simţiţi gustul acesta al mănăstirii şi crucea, adică să duci ce nu-ţi convine, să-ţi tai voia. Este foarte lăudat de Dum-nezeu faptul că te nevoieşti în mănăstire, fără să exagerezi: „Atâta pot, Doamne!” „Bine. Bucură-te că eşti scris în cartea cerurilor!” Atâta pot pentru că, sigur, şi darurile sunt împărţite. Dar nu este permis să stăm nepăsători cu orice chip faţă de viaţa noastră, care e dată de Dumnezeu singură numai pentru Dumnezeu.

În concluzie, ceea ce caracterizează călugărul este tăierea voii, nu pustnicia, pentru că atunci faci ce vrei tu, şi nu primeşti plată. De aceea se numeşte „cin îngeresc”, nu pentru că trăieşti izolat, pustnic, ci pentru că-şi taie voia călugărul.

– În ziua de azi sunt călugări care ironizează tocmai acest lucru asupra căruia Sfinţia Voastră insistaţi: ascultarea.

– Nu discutăm de cazuri izolate şi de dracul care dă axiome din acestea. Te-ai eschivat de la tăierea voii, eşti abătut şi nu sporeşti. Nu eşti nimic.

– Este o scuză munca care se face, căci este epuizantă?

– Ascultarea nu se măsoară cu puterea. Dacă-i vorba să se vină cu aceste scuze, vin şi eu cu alte contraargumente. I s-a spus unui frate: „Du-te repede dincolo de fluviu!” Şi când s-a repezit în apă, un crocodil l-a luat pe spate şi l-a trecut.

Ascultarea nu se măsoară cu puterea. Ascul-tarea este ascultare de la Dumnezeu trimisă. Dacă spun că nu se poate, că poate să fie o serie întreagă de impedimente şi persistă ascultarea, taci şi te duci, chiar dacă mori: Cine ascultă de voi, de Mine ascultă! Acolo este Hristos, unde te cheamă econo-mul! Îl chema economul, iar fratele se uita în Sfântul Altar, unde erau Sfintele Taine. Şi a zis fratele: „Doamne, du-Te de la mine, că aşa cere ascultarea!”

– Dacă este un frate bolnav şi nu poate să facă ascultarea care o primeşte?

– Ai libertatea să-i spui stareţului. Dar a zice „Nu mă duc, că nu vreau”, este cea mai mare gre-şeală! Trebuie vorbit cu economul, cu stareţul, chiar şi duhovnicul intervine să-i schimbe ascultarea cu ceva ce poate face.

– Care trebuie să fie atitudinea credin-cioşilor faţă de monahi atunci când vin la mănăstire? De asemeni, cum trebuie să se comporte monahii faţă de mirenii care se închină în mănăstire?

– Mirenii trebuie să-i cinstească pe călugări cu orice chip, pentru că sunt persoane dăruite, binecu-vântate, iar călugării trebuie să-i bucure pe oamenii aceştia, să-i sfătuiască să-şi ţină credinţa. Şi unii şi alţii să nu vorbească de rău, găsind defecte colo şi colo. Călugării nu sunt desăvârşiţi, sunt în devenire, sunt în formare, dar stau acolo, cum zic unii Sfinţi Părinţi, mari trăitori: „Să mănânce când le foame, să doarmă când le somn, numai să stea acolo!” Pentru că numai statul acolo este deja o nevoinţă. Deja el se numeşte călugăr. Aceştia nu pot fi numiţi călugări proşti, ci mai puţin nevoitori. Dar la toată lumea i se cere un lucru categoric, să nu vorbească de rău, pentru că această nevoinţă este mai mare decât canonul, metaniile şi toate celelalte. Nu vorbi pe fratele tău de rău, pentru că criteriul de judecată va fi iubirea. Când vorbeşti de rău te încadrezi la crimă. Deci, unele din marile nevoinţe călugăreşti sunt: statornicia şi a nu vorbi de rău.

Dacă vin mirenii, să ne bucurăm, că se folosesc şi ei şi, dacă se poate, să se folosească mai mult de mişcarea ta, decât de vorbele tale. Pentru că nu a zice, ci a mişca, înseamnă a ajunge. Să se folosească de felul de a fi al monahilor. „Fraţilor, nu vreau să pierd timpul cu voi. Bine aţi venit la noi! Folosiţi-vă, este slujbă! Bucuraţi-vă! Şi iertaţi-mă, căci sunt în ascultare!”

– Dacă trebuie şi cum trebuie să facă monahul misiune, şi dacă acest lucru nu contrazice lepădarea de lume?

– Depinde ce misiune i se dă când e trimis în lume. Pentru ce este trimis în lume? Să pro-povăduiască, să cerşească, sau altele. Nu prea sunt de calitate aceste trimiteri. Dar să se poarte cu orice chip cuviincios peste tot, cu smerenie, să nu smintească lumea. Nu prea recomandăm trimiterea în lume. Aceasta a fost una din marile slăbiciuni ale monahismului nostru: să cerşească în lume, să bată din poartă în poartă. S-au folosit cei care au fost plecaţi, dar nu este o poruncă folositoare lumii.

– Se poate împlini sufleteşte monahul într-o mănăstire de oraş?

– Nu se pune problema, pentru că nu ne inte-resează unde ne găsim. Ne interesează cum ne găsim, unde ne găsim: care este lucrarea inimii noastre, care e interiorizarea noastră! Nu contează unde. Pot să fiu pe o piatră, pot să fiu în pădure. Împărăţia cerurilor este în noi. Bineînţeles, vei primi plată pentru că respingi toate aceste lucruri exterioare şi nu le primeşti, pentru că ai fost în foc şi nu te-ai ars. Da. Mai mare eroism este să zici: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, când eşti înconjurat din toate părţile de ispite, decât dacă ai fi liber, scutit posibilităţilor de căderi în păcate. Alungi gândurile cu rugăciunea, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu cu puterea proprie.

Să se ştie de la început, ca răspuns la toate în-trebările: numai harul lui Dumnezeu te ajută! Să fii vrednic de harul acesta, în sensul că te smereşti, ca să prisosească harul în tine. Bineînţeles să nu te afli acolo din voia ta, cu voia ta. Când te arunci într-un loc unde nu ştii ce urmează, nu ştii ce-i acolo, şi „Ce-oi păţi, oi păţi!”, atunci se numeşte hazard, nu mai este eroism.

Nu-l costă puţin orice neblagoslovenie, pe oricare neastâmpărat. Şi e discutată libertatea lui, pentru că unde nu e blagoslovenia stareţului, nu e har.

– Cum poate un călugăr să existe într-un spaţiu ca aici, unde vieţuiţi cuvioşia voastră?

– Sunt lucruri care pot fi înţelese de toată lumea. Toată pustia, cum vă spuneam despre Ieru-salim, toate, dacă vrei să le trăieşti mereu cu tine – Împărăţia cerurilor fiind întru tine –, oriunde ai fi, fii cu trezvie, şi eşti în pustie. Am gustat cât am gustat şi din viaţa de pustie, şi m-a folosit foarte mult. Dar contactul acesta permanent cu lumea ajută: mai mult găseşti Scriptura aici. Pentru că dacă au şi o evlavie la tine, este foarte mare lucru, pentru că cuvântul tău este ultimul, cuvântul tău este ascultat.

Când s-a dus la Sihăstria o credincioasă, i s-a spus acolo că eu vin definitiv la Sihăstria; în mo-mentul acela a leşinat pe loc. Sihăstria într-adevăr este mănăstirea mea de metanie. O visez zi şi noapte, m-aş referi mai puţin la amintiri, cât la împrejurările care mi s-ar crea pentru o viaţă liniştitoare. Însă, este o mare greşeală, ca dezertare, ca descalificare, cum am zice: să pleci de pe front. Trebuie să ştii să fii prezent în pustie, în mijlocul lumii fiind!

Mai întâi de toate sunt convins că, oriunde am fi, suntem cu voia lui Dumnezeu, nu suntem fără voia lui Dumnezeu. Eu mă lupt din răsputeri să-mi întipăresc în fiinţa mea că nu se poate face nimic fără Dumnezeu. Nu există nimic la întâmplare, dacă spune că „nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”, şi dacă acolo unde te găseşti ai reuşit să faci o unitate creştină, să ai o mulţumire sufletească, considerând că suntem oameni de conştiinţă, atunci nu poţi să părăseşti locul, şi nu poţi să zici că Dumnezeu nu te-a ajutat. Pentru că toţi suntem nepregătiţi, oriunde am fi, doar cu harul lui Dumnezeu facem ce facem. Este o fugă de Dumnezeu când lumea se desprinde de locul în care luptă. Dacă ar înţelege că nu face nimic fără voia lui Dumnezeu, ar fi mult mai prezenţi, s-ar simţi foarte bine, chiar în suferinţă, chiar pe cruce.

Este, de asemenea, o greşeală, să fugi de pro-pria suferinţă. Niciodată nu te poţi elibera cu adevărat, decât atunci când lupţi, când eşti prezent pe cruce. Şi s-o accepţi cât se poate mai mult, mai desăvârşit, precum Mântuitorul a acceptat-o.

– Care trebuie să fie poziţia monahului faţă de ceea ce îi aduce nou lumea în acest secol: tehnica, modernismul?

– La toate monahul le dă toată atenţia posibilă, dar nu până acolo încât să-şi schimbe poziţia lui de monah, adică să depăşească ţinuta lui monahală.

Bunăoară, pe mine, un frate al meu după trup, după ce am fost călugărit şi a văzut aspectul ce-remonial de acolo, a venit la chilia mea – era la Mănăstirea Antim – şi m-a întrebat aşa (lucru de care m-am folosit foarte mult, şi este şi ca un răspuns la întrebarea frăţiei tale): „Părinte, am voie să vorbesc cu sfinţia ta?” – el era mai mic decât mine ca ani şi nu era un învăţat, era un băiat creştin trăitor. Şi eu i-am răspuns: „Ai voie, dar să ţii cont că eu nu prea am voie!”

– Pentru ce motive este permisă plecarea călugărilor din mănăstire?

– Mai întâi, sub nici un motiv. Numai dacă în mănăstire este o lucrare anticălugărească: curvii, certuri, bătăi, şi călugărul e expus să accepte aceste lucruri, atunci se poate duce în altă parte. Dar aşa ceva nu există.

– Dar venirea femeilor în mănăstire nu este un motiv?

Numai dacă intră în chilia lui să doarmă cu el acolo, atunci spune: „Eu nu pot să stau în chilie cu aşa ceva, că e o ispită directă!”

Dar nu doar că a venit în mănăstire; au arhon-daricele lor, au rânduiala lor. Şi peste tot este la fel, la momentul istoric în care trăieşti, nu istoria de pe vremea Egiptului (Sfântului Antonie cel Mare): să fii stăpân pe tine, pentru că altfel nu ai să scapi de ispite. Pe urmă, îţi spun eu: poţi să te duci în pustie, în pădure, şi gândurile de curvie, dacă vin şi te ispitesc, te fac praf!

Nu-i curăţenia în felul acesta, cu fuga. Nu te faci famen fugind, ci luptând!

– Sunt unii duhovnici care dau voie la fraţi să plece din mănăstire pe motiv că intră femei, este bine?

Este o mare greşeală! Doar stareţul are puterea de blagoslovenie când vrei să pleci din mănăstire. Altfel asculţi de duhovnic: să fii moral, sau te poate opri de la împărtăşit.

Cel care pleacă fără blagoslovenia stareţului, mai departe îl ia Dumnezeu în primire, că-l iubeşte; şi nu-l trânteşte imediat, dar pe undeva şchioapătă.

Repet: numai dacă te dă afară stareţul, sau dacă îţi bagă femei în chilie eşti îndreptăţit să pleci. Nu doar că a intrat în chilie să-ţi ceară o binecuvântare sau să facă un pomelnic, ci dacă e repartizată să doarmă cu tine acolo, în cameră. Dar şi atunci trebuie să spui: „Mutaţi-mă din chilia asta, dacă i-aţi dat-o femeii ăleia!” Şi nici atunci nu trebuie să te grăbeşti să pleci, aşa de mult să ţii la statornicie. Pentru că plecarea din mănăstire e un fel de uşu-rătate: să scapi niţel de rigoarea ascultărilor din mănăstire. Te duci în altă parte şi dai iar de ispite, mai mari. Şi acolo te ţine mila lui Dumnezeu, nu te mai ţine poziţia ta.

– Când mă duc până la Sihla, iau blagoslovenie de la duhovnic, nu de la stareţ. Este bine?

– Eşti hoţ, furi! Nimeni nu poate să-ţi răspundă în mod corect, decât aşa: ai nevoie de blagoslovenia stareţului oriunde te-ai duce.

Eu, dacă am o bucurie la vârsta mea, este că nu am făcut un pas fără blagoslovenie.

– În cazul în care merg şi cer sfat episcopului sau stareţului, dar neputinţa mea mă face să-l clevetesc, pentru că sunt tulburat de ceea ce mi-a spus, ce să fac?

Dacă te-ai dus să ceri un sfat la un episcop sau unui stareţ al lui Dumnezeu, răspunsul vine de la Dumnezeu prin acel episcop sau stareţ. Dacă nu ţi-a convenit, atunci să ştii că pe Dumnezeu l-ai clevetit. Deci, duceţi-vă la omul pe care îl ţine Dumnezeu acolo. Nu interesează faptele lui; nu ne interesează că bem vin dintr-un pahar de pământ sau de cristal, vinul e tot vin. Harul este har şi nu pentru vrednicie stă el acolo, ci pentru harul pe care i l-a dat Dum-nezeu, iar noi la harul acela trebuie să apelăm. Dumneata te duci să ceri un cuvânt de folos să te salvezi şi mai rău te complici, judecându-l. A judeca pe cineva, cu atât mai mult un cleric, şi cu atât mai mult un arhiereu, este foarte grav, pentru că acest arhiereu, nici nu vă daţi seama câte lucruri bine-cuvintează şi salvează. Îmi pare rău că sunteţi stăpâniţi de această temere faţă de mai-mari.

– Cum trebuie să procedezi când ai o ispită şi vrei să te adresezi duhovnicului?

– Doi inşi s-au dus la un părinte să-i ceară un sfat mântuitor, fiindcă fiecare avea câte o neputinţă. După ce a vorbit cu părintele, unul a zis: „I-am spus şi m-am eliberat de acea neputinţă!” Celălalt a zis: „Eu i-am spus, mi-a zis ce să fac, şi nu m-am eliberat!” „Dar cum i-ai spus?” „Părinte, am nevoie de lucrul cutare!” „Măi, uite cum am făcut eu. Am căzut la picioarele lui cu faţa la pământ şi l-am rugat: „Părinte, fă rugăciuni ca să mă izbăvească Dum-nezeu de neputinţa mea!”

Prin urmare, puterea e a lui Dumnezeu, şi felul tău de a o cere contează.

– Dacă nu ascult de duhovnic, ce se poate întâmpla?

– Dacă nu asculţi de duhovnic, nu primeşti nici o plată, ba te şi împătimeşti!

Adevărul este că e bine să avem paza personală fiecare. Să nu considerăm că sunt fiul lui cutare, că moştenesc pe cutare. Nu. Să ai paza ta! Pentru că, iată, a fost un apostol care văzuse atâtea de-ţi sta mintea în loc şi a trădat cu atâta uşurinţă, ştiţi? Da. Şi greşeala cea mai mare nu este asta, că a trădat, ci că s-a spânzurat, că-l ierta şi pe el. Daţi-vă seama cu ce fel de Dumnezeu avem de-a face.

– Dacă duhovnicul îmi spune să nu primesc noul buletin de identitate, ascult?

– Este o greşeală să nu primeşti buletinul. Seamănă niţel a idee fixă, şi primejdia mare este că şi duhovnicii rămân smintiţi. Când accepţi tu, cu voinţa ta, cu mintea ta, atunci este lepădare de Hristos! Dar nu că ai pus mâna pe o hârtie care are te miri ce... Lumea mai şi exagerează. În materie de păcate duhovnicul are putere. Chestiunea cu bu-letinele e o problemă administrativă de stat, şi le purtăm ca să nu ne ia poliţia în primire.

– Şcoala poate fi un motiv de a ieşi din mănăstire?

Nu, nici nu se pune problema. Şcoala nu este nimic pe lângă a sta în mănăstire! O, sancta simplicitas. O, sfântă simplitate!

Problema divină este o problemă de mare cinste interioară. Au fost sfinţi trăitori neştiutori – nici Tatăl nostru nu ştiau – care stăpâneau natura, fiindcă erau cinstiţi. Şi am o exemplificare şi mai plastică:

Într-o mănăstire stareţul a văzut un călugăr mergând pe sus, şi a zis: „Ăsta are o lucrare!” După ceva timp, l-a văzut mergând pe pământ. Şi a zis: „Să ştii că ăsta şi-a pierdut lucrarea!” L-a chemat şi l-a întrebat: „Cum te rugai tu înainte?” „«Doamne, nu mă milui pe mine, păcătosul! Doamne, nu mă milui pe mine, păcătosul!» Şi m-am scăpat şi am zis în biserică cu voce tare, şi m-a auzit un părinte şi mi-a zis: «Măi, să nu mai zici aşa! Zi, Doamne, miluieşte-mă!» Şi de atunci zic aşa”. Şi stareţul i-a zis: „Să zici tot ca înainte!” Şi l-a văzut iarăşi mergând pe deasupra pământului.

Schimbându-i versul, i-a schimbat forţa de relaţie cu Dumnezeu. Adică nu este vorba de ştiinţă aici. Acela era sincer. Îi plăcea lui Dumnezeu aceas-tă simplitate. Oricine ai fi, orice diplome ai ţine în buzunarele tale sau în capul tău, dacă inima ta nu este cinstită, nu acumulezi şi nici libertate nu ai.

Credeţi voi că dracul e liber? Nu! E cel mai muncit, pentru că nu este în Hristos. Mai mult, e declarat duşmanul lui Hristos. Aşa că nu vă temeţi de el. E tolerat, nu e o putere. Şi pentru a verifica lucrul acesta, trebuie şcoală de smerenie, de trăire.

Fratele meu, mare mai e un om smerit! Numai cine nu a luptat cu diavolii, nu ştie cât e de mare cuvântul acesta. Un om smerit, aşa cum spuneam, cât se poate la o măsură divină, mişcă stelele şi astrele, schimbă ordinea lumii. Aşa de mare este smerenia! Şi nu se poate fără asta. Nu vă speriaţi de forţa unui om smerit. Speriaţi-vă dacă smerenia nu este cu orice chip încăpută în voi. Mare mai e un om smerit! Chiar şi îngerii au nevoie de puterea smereniei.

– Care este pericolul cel mai mare care îl pândeşte pe monahul ieşit din mănăstire?

– Pericolul cel mai mare este nestatornicia. Pentru că satana este în stare să angajeze toată lumea pământului ca să nu te duci la mănăstire. Iar dacă te-ai dus, face tot posibilul să te scoată. Deci, este prima mare greşeală. Căci, dacă te scoate din mănăs-tire, tu încetezi a mai fi. Şi atunci, e inutil să mai vorbim de smerenie. Deci, primul lucru este să fii statornic, şi statornic fără cârtire. N-ai putut să faci multe, dar nu cârti. Pentru că un monah e aşa de iubit de Dumnezeu, încât, s-a spus într-un loc: „Cine se leagă de voi, de lumina ochilor Mei se leagă!”

Este foarte mare chemarea aceasta. Fiind vorba de intrarea în cer, vă daţi seama cât de bucuros este Dumnezeu. Suntem la un pas de a da dreptate cuvântului unui Sfânt Părinte, că „Într-o zi putem ajunge la măsură dumnezeiască!” Aşa că este foarte mare lucru. Deci, o poziţie de smerenie cu orice chip, fără cârtire în ascultări şi fără de vorbire de rău. Aceasta e marea greşeală. Sunt convins că iadul e umplut mai mult de cei care vorbesc de rău. Şi dacă vorbesc, se scuză: „Ce, numai eu vorbesc?” Vorbirea de rău este o crimă de care nici nu se poate pocăi, pentru că nu o recunoaşte în totalitatea ei. A vorbi de rău înseamnă a nu-i suferi pe toţi cu drag. Şi nu-i poţi suferi dacă nu eşti smerit.

– Ce părere aveţi, dacă Părintele Cleopa pleacă la cele veşnice, scade viaţa duhovni-cească în Sihăstria?

– Este rânduiala mănăstirii şi trăieşte mă-năstirea prin rânduiala ei. Va fi o mare pierdere, dar asta o face Dumnezeu, şi Dumnezeu ştie ce face. Este om mare Cleopa! Un mare sfătuitor şi un bun cunoscător al situaţiei de ansamblu şi de amănunt! A creat o epocă duhovnicească.

– Ce fel de poziţie trebuie să aibă monahul faţă de anumite realităţi din lumea contem-porană: ateismul, francmasoneria, mişcarea new age, ereziile, etc.?

– Să le atace, dacă se ivesc în calea lui, ca pe nişte neavenite, ca pe nişte primejdii în locuirea lumii, ca pe nişte primejdii pentru învăţătura creşti-nă. Francmasonii, ateii, o serie întreagă de satanişti, ereticii, în general, trebuie combătuţi cu orice chip, pentru că ei îl atacă pe Hristos. Spunea un Sfânt Părinte, cu foarte mare dreptate: „Dacă fratele tău îţi scoate ochii, degeaba te superi. Dar dacă îl atacă pe Hristos, mânie-te tare!”

Trebuie atunci să-L apărăm pe Hristos cu mânie... Aceştia anulează venirea Mântuitorului în lume. Au rămas puterile cereşti îngheţate de puterea lui Dumnezeu. El vine, ia chip omenesc – cinste mare, omule, ţi-a făcut, numai pentru că a luat chip omenesc. A suferit, a învăţat, a spus nişte lucruri. N-a rămas nimic nespus. Se răstigneşte, suferă, şi ei anulează aceste lucruri, cum fac şi sectarii.

Dar pe mine nu mă sperie, nu mă îngrijorează. Cine este slab, să se ducă după ei. Şi să nu fie nimeni slab. Să fie prezente în noi cuvintele Mântui-torului: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea! Când a zis aşa, a spus că şi noi am biruit, nu numai El. Pentru că odată ce suntem îmbrăcaţi în Duhul lui Hristos şi suntem răscumpăraţi de El, preţuim cât preţuieşte El.

– În anii ’50 l-aţi cunoscut îndeaproape pe Părintele Cleopa, chiar aţi trăit retras în munţi cu Sfinţia Sa. De asemenea, l-aţi cunoscut bine şi pe Părintele Paisie Olaru. Ne puteţi spune vreo întâmplare deosebită legată de aceşti minunaţi?

– Adevărul este că totul este deosebit când e vorba de viaţa unor oameni ca aceştia. E adevărat că am trăit cu Părintele Cleopa prin pustii. Discutam foarte mult, şi, în special, obiectul disputelor noastre era următoarea diferenţă: dânsul înclina mai mult spre o nevoinţă cu postiri adânci, cu rugăciuni şi lacrimi, iar eu înclinam mai mult către o trezvie. Şi îmi ţin punctul de vedere şi acum. Pentru că, nu nevoinţa în sine este ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, ci inima înfrântă şi smerită şi atenţia de fiecare clipă, adică prezenţa continuă a lui Dumnezeu în viaţa noastră.

– Aşa este, Cuvioase Părinte, însă nu toţi avem darul unui cuget subtil şi al unei învăţături creştineşti ce trebuie să stea la baza acestei trezvii. Or, nevoinţa despre care vorbea Părintele Cleopa, ne este tuturor la îndemână. Este, dacă vreţi, mai accesibilă.

– Da, bineînţeles. Dar amândouă duc la această trezvie continuă, duc la iubire. Acum, fiecare merge pe calea care i se potriveşte mai bine. Numai că atunci când faci nevoinţă există riscul de a te simţi că te-ai achitat de datorii, şi te culci liniştit, amăgindu-te. Trezvia, însă, este continuă. Se spune: „Mult a iubit, mult i se iartă!” Atunci când iubeşti, inima e prezentă, se trezeşte. Asta mă interesează pe mine ca preot la oameni.

– Adică viaţa creştină trebuie să fie o viaţă normală?

– Normală. Şi, dacă se poate, cu normalitate şi spre desăvârşire. Nu faceţi greşeala mare să re-nunţaţi la curăţenie, la a mirosi frumos. Miroşi a curăţenie. Spală-te cu un săpun, nu unul obraznic. Un săpun care să-ţi ia mirosul greoi al pielii. Spălaţi-vă la subţiori, nu vă temeţi de lucrul ăsta. Dacă miroşi a năduşeală nu mai poţi să zici cuvinte mari. Îţi va zice lumea: „Stai mai departe că puţi!” Nu o facem din dorinţa de a cuceri.