Parintele Arsenie Boca vol.II

POCĂINŢA

485. Pocăinţa trebuie să fie o înseninare din ce în ce mai mare a sufletului şi a sănătăţii întregi.

486. Mare este Taina pocăinţei, nu numai fiindcă te face din rău, bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptăţii după fapte, le trimite, coborând din ceruri, pe Fiul Său Cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o înfricoşare şi iarăşi să-i împace cu Sine.

Poate tocmai pentru că e aşa de smerită judecata aceasta milostivă, nu pot să vie la mântuitoarea ei binefacere aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de „ştiinţă” şi afumată de mândrie. Cum să poată veni, ei care ştiu totul, ei care stăpânesc peste oameni, să vie în genunchi înaintea unui simplu preot şi să-şi înşire toate fărădelegile şi necazurile lor?! Nu, asta mândria n‑o poate face, să vie de bună voie la smerenie. De aceea, ei dau de asprimea dreptăţii care-i fierbe în zeama lor, până li se moaie oasele trufiei.

487. Cei vechi se rugau pentru cei ce-i schingiuiau şi le cuprindeau picioarele, binecuvântând pe cei ce-i duceau la moarte; iar alţii ziceau că ar trebui să cumpărăm cu aur ocările şi necazurile ce le pătimim de la oameni. Totul e să te învoieşti aşa pentru Dumnezeu şi El îţi ajută; căci e adevărat: nu e după fire să iubeşti din toată inima pe cel ce te ucide în tot felul, ci e mai presus de fire. Acesta e înţelesul şi capătul acestei judecăţi milostive a lui Dumnezeu: redobândirea iubirii fără margini, întoarsă de la toate păcatele spre Dumnezeu unul şi spre toţi oamenii. Cât se poate prinde de minunea acestei sfinte taine, iată spunem că ea lucrează revenirea oamenilor la nerăutatea pruncilor.

POPORUL IUDEU

488. Trebuia re-crearea acestei zidiri, povârnită iremediabil spre plata păcatului, spre neîndurata moarte. Prin poporul iudeu era prevăzută era creştină, cea din urmă strădanie a lui Dumnezeu în persoană, cea din urmă dintre măsurile ce mai rămâneau. Singura rezolvare, care face viaţa neamurilor cu putinţă, nu află între iudei decât fapta cea mai ucigaşă a lor, cea din curtea lui Pilat şi de pe dealul Căpăţânii.

Crinul Bunei Vestiri, pe care dragostea L-a coborât din Cer între oameni, iudeii Îl răstigniră pe cruce. Cu fapta aceasta ucigaşă, ei ieşiră din destinul lor, pentru care ostenise Dumnezeu cu ei atâta amar de vreme, şi-şi băgară neamul sub roţile blestemului.

489. Până la plinirea vremii atârnă peste ei blestemul pe care şi l‑au cerut în curtea lui Pilat:

„Sângele Lui asupra noastră şi asupra feciorilor noştri” (Matei 27, 25). De aceea sunt urâţi de toate neamurile – că şi asta e ponosul blestemului, pe care singuri şi l-au cerut peste urmaşi. Blestemul acesta îi zoreşte să ia în braţe pe toţi antihriştii vremurilor, până la cel mai de pe urmă, pe care şi‑l vor pune rege. Le va sosi şi vremea aceea mult dorită, dar chiar pentru ei ivirea antihriştilor e un destin blestemat. Când se vor convinge de aceasta, vor veni înfricoşaţi la credinţa creştină.

490. Ei n-au înţeles că de aceea petrec acele „zile fără număr”, zile de foamete: „Nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului. Şi ei se vor clătina de la o mare până la cealaltă şi de la Miază-noapte la Răsărit, şi vor cutreiera pământul, căutând cuvântul Domnului, dar nu-l vor afla” (Amos 8, 11-12). Asta-i foametea lor de mii de ani: Dumnezeu nu le mai vorbeşte!

491. Toată tragedia acestui popor, ce se vrăjmăşeşte de moarte cu Iisus Hristos, e o mare lecţie a lui Dumnezeu pe care o arată neamurilor creştine până la sfârşitul zilelor. Istoria se va repeta cu oricare dintre neamurile care vor face ce-au făcut ei. Aceleaşi fapte aduc aceleaşi urmări, deci pricinuiesc aceeaşi istorie; pentru asta nu trebuie să fii prooroc deloc.

492. Neam fără semn. Neam fără înviere. Neam fără Dumnezeu. Neam împotriva lui Dumnezeu. Pentru ei Iisus a trecut pe cealaltă parte a mării înţelesurilor. Ei au rămas dincoace, dar fără idealul care i-a părăsit. … Plată îi aşteaptă. Vor îmbrăţişa pe omul trufiei absolute! Omul care în numele său se va proclama Dumnezeu! Acela-i Antihrist – Semnul Sfârşitului!

493. Evreii urau de moarte stăpânirea romană, dar ca să termine cu Iisus, erau dispuşi ca să apeleze la oricine. Astfel, au fost în stare de data aceasta să se facă apărătorii cei mai ascuţiţi în slujba celor mai mari duşmani ai lor, romanii, numai şi numai ca aceştia să-i scape de cel mai îngrozitor coşmar al istoriei lor: Iisus. Au făcut-o şi pe aceasta.

Coşmarul acesta al lor s-a mărit cu veacurile, de proporţiile lumii, încât pretutindeni dau de Iisus.

Nici porţile iadului nu le-au putut ajuta să scape de El. Nu le-a rămas decât aruncarea lumii în Apocalipsă. Şi aceasta o vor face.

PORUNCILE LUI DUMNEZEU

494. Lucrarea poruncilor, care păzesc viaţa curată şi dau viaţă celui ce le împlineşte (Neemia 9, 29), tocmai slujba aceasta o are: dezgroparea comorii, sau deşteptarea puterilor sădite în noi la a doua naştere, trezirea la viaţa cea după Hristos şi Duhul Sfânt.

Dumnezeu se găseşte în poruncile Sale şi prin porunci vine la noi şi pe noi ne strămută în Sine; precum şi întors: prin fărădelegi se strecoară vrăjmaşul şi ajungem de-o asemănare cu el. Deci cei ce ajung la hotarul morţii în nelucrarea poruncilor, nu se vor mântui, ca unii ce n-au aflat comoara, ba şi talantul de negustorie l-au îngropat în pământ.

495. Aşa vrea Iisus să ne însuşim împlinirea poruncilor: precum nu mulţumeşti servitorului tău care te serveşte, iar acela n-are nici un motiv să se supere tot aşa şi noi faţă de Dumnezeu, nu vom avea pretenţia ca Dumnezeu să ne mulţumească precum că I-am împlinit poruncile.

POSEDAŢII

496. Dacă omul călătoreşte neatent cu tranzitul său, poate ajunge la crize, la dezechilibru, la îndrăcire: pradă a unui duh rău sau a unor puteri rele, care-l scot clinic dintre oameni.

497. Mai sunt şi cazuri când posedaţii sunt filosofi. Exemplu: Nietzsche, revoltat împotriva lui Dumnezeu, voia să scrie osândirea creştinismului pe toate gardurile, pentru că slăbeşte în om puterea de revoltă a supra-omului, creaţia sa.

POSTUL

498. Postul e vechi şi începe odată cu omul. E prima poruncă de stăpânire de sine.

 499. Postul şi rugăciunea sunt două mijloace prin care curăţim firea de patimi. Toţi oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu şi-au smerit sufletul cu rugăciune şi post. Şi Iisus a postit 40 de zile, punând postul începătură a vestirii Împărăţiei lui Dumnezeu, deşi Lui nu-I trebuia, fiind nepătimaş.

500. Temeiurile mai adânci ale postului şi rugăciunii le găsim la Botez. Adâncul fiinţei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al minţii, sau în altarul inimii, după expresia Părinţilor, Se sălăşluieşte Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simţiri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc să învăluie şi să prindă voinţa din nou în mrejile sale.

501. Cu trupul nu putem trata decât prin post. El nu ştie şi nu recunoaşte convingeri. De aceea el trebuie uscat, încet şi cu socoteală, fiindcă, în mocirla uscată, porcii patimilor nu mai vin să se scalde.

502. Un organism topit cu postul nu mai are putere să schimbe convingerile conştiinţei.

503. Mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale minţii. Postul lucrează şi asupra acestora. E lucru de mirare, zice Ioan Scărarul, că mintea fiind netrupească, de la trup se spurcă şi se întunecă şi că, dimpotrivă, cea nematerialnică de la ţărână se subtiază şi se curăţă. Ochii văd lucrurile, mintea vede gândurile.

POVĂŢUITORII

504. E bine ca povăţuitorii să grăiască totdeauna din conştiinţa slujirii lui Hristos, ca în faţa lui Hristos şi atunci vor fi blânzi întru dojană şi smeriţi întru mustrare, altfel mustrarea lor învinge, dar nu convinge.

PREJUDECĂŢILE

505. Zice un filosof: e destul să primeşti în minte o singură prejudecată, ca apoi să nu fie prăpăstenie la care să nu ajungi în chipul cel mai logic cu putinţă. De aceea, Biserica înşiră printre păcatele minţii şi prejudecăţile.

PREOŢII

506. Larma vieţii şi gălăgia grijilor deşarte strigă oamenilor în urechi nevoile lor pământeşti, mai tare decât le strigă glasul conştiinţei trebuinţele lor veşnice. Oamenii abia mai aud cele de dincolo şi li se par departe: surzenia tot mai mult se întăreşte şi chemarea lină nu se mai aude. Dar Dumnezeu, Milostivul, ca să nu-i piardă în fărădelegile lor, le rânduieşte şi chemare dinafară prin glasul slujitorilor Săi. Prin preoţi nu te cheamă omul, ca să-ţi pui nădejdea în om, ci te cheamă Domnul ca să-ţi strămuţi viaţa ta de om.

507. Preoţii poartă preoţia lui Hristos; prin iertarea lor, Dumnezeu te iartă, prin graiul lor, Dumnezeu îţi vorbeşte. Prin ei, Dumnezeu te cheamă, oricât ai fi de păcătos.

508. Preoţia este, prin Sfântul Sânge al Mântuitorului, ca o nouă filiaţiune.

509. Preoţia Bisericii urmăreşte ca nici unul din fiii Tatălui să nu se învrăjbească în sine însuşi, sau să se rupă din obşte şi din duhul dragostei lui Hristos. Căci El e Cel ce uneşte obştea laolaltă, deci nimeni nu se mântuieşte răzleţindu-se de Biserică, oricât ar crede că într-însul sălăşluieşte Duhul lui Hristos.

510. Preoţii vremurilor noastre, cu aceeaşi datorie ca Pavel, nu mai urmăresc desfrânarea ca pe un păcat care dărâmă alcătuirea omenească, în întindere şi în adâncime, ci o lasă să-şi facă de cap. Ei nu mai au îndrăzneala să o măture afară din Taina căsătoriei creştine, de aceea se ajunge la sărăcirea roadelor ei, copiii. Aşa se întâmplă că: „lipsind preotului cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul”, cum se tânguia Iezechiil (Iezechiil 7, 26), oamenii orbecăie în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-au întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni. Acesta este un semn de primejdie, din amândouă părţile. Căci scrie: „Dormind oamenii, a venit vrăjmaşul şi a semănat neghină printre grâu şi s-a dus” (Matei 13, 25).

Deci nu fără rost atragem luarea-aminte că neghinele vrăjmaşului vor sălbătăci oile împotriva păstorilor…

511. Preoţii au grija de-a îndupleca pe oameni în vremea rânduită întoarcerii, ca să nu cadă din milostivire sub strivirea dreptăţii. Lor li s-a dat marele dar să ierte în numele lui Dumnezeu. Mare, covârşitor de mare dar! Oare de ce nu-l pricep oamenii?

512. A osândi pe preoţi e lucrul cel mai uşor şi cel mai fără rost. Să fim drepţi: slujba preoţilor e sfântă, darul lor e de la Dumnezeu, e sfânt. Că firea lor pământească mai dă uneori prilej de sminteală, iar să fim drepţi: neavând cum să vină altfel decât prin naştere din trupuri pământeşti în care mişună pornirile fărădelegilor ca şerpii şi rod înclinările patimilor ca viermii, sigur că ei vor fi covârşiţi de moştenirea aceasta şi nu-şi vor putea îndeplini fără umbră trimiterea lor de la Dumnezeu. Chemarea le este învăluită, vor şovăi în hotărâri (Isaia 28, 7), biruindu-se de lume, în loc ca ei să biruie lumea. Sigur că aceştia, prin viaţa lor, nu vor lăsa poporul să creadă şi aşa se vor sălbătici oile asupra păstorului şi vor face bucurie lupilor. În jurul lor se va întări întunerecul a toată neştiinţa şi va începe foametea, nu de pâine, ci de Cuvântul lui Dumnezeu, pâinea cea din Cer. Sarea pământului o vor călca-o oamenii în picioare şi aşa vine că: „Şi preotului i se va întâmpla ca şi poporului” (Isaia 24, 2). Dar, de toată starea asta rea a lucrurilor are să dea seama şi poporul, căci toată decăderea e de la părinţi începătură.

513. Preotul, şi în general dreptul, îşi are slujba de a tălmăci tainele iconomiei divine, înduplecând spreolaltă amândouă părţile, şi pe om şi pe Dumnezeu. De multe ori dreptul o păţeşte, că primeşte săgeţi din amândouă părţile. „Dreptul care moare osândeşte pe nelegiuiţii care trăiesc… vedea-vor sfârşitul înţeleptului, dar nu vor înţelege ce sfat a avut Dumnezeu cu el…” (Înţelepciunea lui Solomon 4, 16-17).

514. Preoţii sunt acei iconomi ai tainelor lui Dumnezeu care scad pentru semenii lor această mamonică agonisire (păcatele), iertându-le din datorie. De aceea, Lucifer ridică pâră mare asupra lor înaintea lui Dumnezeu, zi şi noapte şi le răscoală împotrivă toate urgiile împotrivirii.

„Ci ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor, şi nu şi-au iubit viaţa lor, până la moarte ”(Apocalipsă 12, 11).

De aceea, avea dreptate Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând că: „Mai multe sunt furtunile care zbuciumă sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea” (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Craiova, 1941, Cartea III, cap. VIII, p. 61). Iconomii tainelor, slujitorii Sfintei Liturghii, sunt şi ei în măsura iubirii, jertfă neîncetată, arsă în lumea aceasta, pentru mântuirea lumii.

515. Multă pagubă face un preot în averea de păcate a oamenilor, ştergându-le cu darul datoriile agonisite diavolului, capitalizate în om.

516. Este un duh vrăjmaş care întunecă minţile oamenilor şi îi răscoală pe unii împotriva neputinţelor omeneşti ale păstorilor, dându-le impresia că nu sunt obligaţi să asculte de ei (de preoţi), fiindcă au păcate. Iisus nu a avut nici un păcat şi, cu toate acestea, ce puţini L-au ascultat!

Este un cerc vicios, în care se încurcă sufletul multora, a prea multor oameni: cercul rătăcirilor. Aceştia din anumite „motive” nu vor să asculte de preoţii Bisericii. Drept aceea, neascultând învăţătura dreptei credinţe şi a vieţii în Dumnezeu, îşi strică mintea cu părerile lor. Aşa se cufundă în păcate, din neascultare. Omul se întunecă dinspre adevăr şi ia rătăcirea de bună. Unii se trezesc că au trăit în rătăcire. Vrăjmaşul, de care prin amăgire au ascultat, nevrând să-i piardă din gheare, le pune înainte neputinţele oamenilor, ale slujitorilor legali ai Bisericii, acoperindu-le darurile şi harurile. Şi aşa îi duce de minte, să-şi facă singuri „credinţa”, care trece peste taina pocăinţei, administrată valid exclusiv prin preoţi şi arhierei, indiferent de neajunsul lor de oameni.

517. Fraţilor, ascultaţi de Biserică, fiindcă cei ce ascultă de preoţii ei, aşa cum sunt, de Dumnezeu ascultă.

PROOROCII ŞI HRISTOŞII MINCINOŞI

518. Proorocii mincinoşi din zilele noastre sunt de o îndrăzneală nemaipomenită şi pălmuiesc smerenia, dându-se pe ei de ceva mai mare: Ilie, Ioan, Hristos, Fiul Omului, Dreptul Judecător şi aşa mai departe. Pretind ascultare de la oameni pentru că „Dumnezeu” i-a trimis să spună la lume lucruri de care îţi ţiuie urechile, şi-ţi îngheaţă inima auzindu-i.

519. Pe semnele următoare se pot cunoaşte că nu mai sunt întregi la  minte:

1. Se dau pe sine de ceva mare, cum s-au dat, de altfel, toţi ereticii (rătăciţii) vremurilor pe care însă i-a afurisit Biserica, prin sfintele soboare.

2. Cad la laudă, având smerenie mincinoasă.

3. Se ţin pe sine mai presus de Scriptură (unul chiar mi-a rupt-o), mai presus de Biserică şi sfinţi.

4. Mor după a fi ascultaţi şi crezuţi de oameni.

5. Fierb de mânie când nu sunt luaţi în serios.

6. Adesea au „grăire în duh”, cu „duhul” care îi poartă şi îi învaţă.

7. Nu vor nici în ruptul capului să-şi controleze prin preoţi cele auzite de la duhul lor.

8. Câte unii, cu toate acestea, arată o evlavie neobişnuită: mărturisind pe Hristos, pe Maica Domnului, făcându-şi şi Sfânta Cruce, bătând metanii, sărutând icoanele, ba şi Sfânta Împărtăşanie luând-o!; şi jurându-se că-s oamenii lui Dumnezeu, iar ei sunt înşelaţi.

9. Fac pe proorocii şi împrăştie spaimă între oameni. Multe proorocii li se împlinesc, dar multe nu. Asta atârnă de puterea de străvedere a „duhului” care le spune ce le spune, ca unul ce n‑are învelitoarea trupului şi de aceea prinde cu oarecare vreme înainte cele ce le apropie Dumnezeu de oameni. Dar asta nu e proorocire.

10. În numele „dumnezeului” lor sunt în stare să omoare om, întemeindu-se pe Scriptură că şi Avraam a fost în stare de o atare ascultare, iar Finees a şi făcut aceasta şi i s-a socotit acestuia râvnă pentru Dumnezeul său (Numerii 25, 7-13). (Cu amăgirea ascultării până la ucidere de om, a cercat vrăjmaşul pe mulţi, în toate vremurile, chiar şi pe pustnici, de cum pe oamenii lumii.) Prin urmare fiind aşa de săritori cu ascultarea şi credinţa la poveţele „duhului” lor, pe care-l cred că e Hristos, sunt o adevărată primejdie pentru oameni; terorişti ai sufletelor simple.

11. Sar de la un lucru la altul şi leagă lucruri fără nici o legătură. Tălmăcesc greşit, strâmbă adevărul şi se propovăduiesc din Scripturi, mai mult pe ei înşişi decât pe Dumnezeu, mergând grăbit spre cea mai de pe urmă sfărmare şi sărire a minţii.

12. În preajma lor simţi tulburare şi primejdie, căci mulţi dintre ei au fost pe la casa de nebuni sau vor trebui să se ducă. Nu-i blândeţe pe chipul lor. Nu-i ocărâm, ci ne păzim şi îi învăţăm şi pe alţii să se păzească şi ne înfricoşăm cât de groaznic şi-au tăiat mintea în Scripturi (2 Petru 1, 20).

520. Ceea ce odinioară era corabia lui Noe peste puhoaiele potopului, aceea e Biserica lui Hristos – Cel cu cruce – peste puhoaiele pierzării.

Astfel, după trecere de vreme, îngăduind Dumnezeu, vrăjmaşul mântuirii oamenilor s-a iscusit tot mai mult în rele: a scornit şi el corăbii şi cu ele dă târcoale peste apele potopului, ca să culeagă el pe cei ce-ntind mâinile să scape, dar scuipă Biserica. Pentru ei, pentru fiii pierzării, îngăduie Dumnezeu amăgirea nelegiuită a Satanei (2 Tesaloniceni 2, 10), care li s-a făcut până acum în peste 800 de hristoşi mincinoşi (Matei 24, 24), care de fapt sunt diavoli. Căci până acum nelegiuitul a scornit peste 800 secte (800 în 1946, acum cca. 3000), luntri sau biserici mincinoase, în care pe mulţi îi ia de minte şi-i duce cu el. Înşelăciunea e uşor de prins: corăbierul vrăjmaş şi hristoşii mincinoşi nu au crucea pe catarg, iar înlăuntru nu au cele şapte Taine. Înşelăciunea e şi mai vădită, întrucât oricare din hristoşii mincinoşi, luat în parte, nu e fiul Tatălui; dovadă că nu-şi lasă ucenicii să zică „Tatăl nostru”, deşi scrie: „Aşa să vă rugaţi” (Matei 6, 9). Prin urmare, hristoşii mincinoşi îşi scot ucenicii dintre fiii Tatălui şi-i fac fiii pierzării.

521. Răspunzând celor ce se ţin mai presus de Biserică şi sfinţi, e destul să le aducem aminte de înşelăciunea în care au căzut iudeii, ucigaşii drepţilor, primii călători la iad cu Scriptura în mână, întrebându-i: Nu după scripturi (Ioan 19, 7) au răstignit ei pe Dumnezeu ?

PROVIDENŢA

522. Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, (…) umblă nevăzut de oamenii cu ochi de lut, căutând mereu pe fraţii Săi (Matei 28, 10), pândind şi alergând după fiecare ins, „până-i va prinde pe toţi cei ce se vor mântui, ca pe Pavel” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Filocalia, Sibiu, 1947, ed.I, vol.2, p.77), şi neavând odihnă până nu-i adună pe toţi Acasă. Şi aceasta o face mereu, în fiecare veac de oameni, până la sfârşitul lumii. Asta nu se poate tăcea. Iar cine L-a şi văzut pe Domnul şi neasemănata-I Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârşitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine şi se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăieşte ca un dezlegat de viaţă şi nici o urgie a vremii nu-i poate face nimic, decât a-l desăvârşi, lămurindu-l ca aurul.

523. Dacă simţim suferinţa fără asemănare a lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, cea din iubirea de oameni, aceasta curăţeşte şi viaţa noastră; căci acesta-i focul azvârlit de Dumnezeu pe pământ (Luca 12, 49): pârjolul dragostei, care aprinde lumea, arde puterile răului şi străluceşte cu lumină dumnezeiască pe smeriţii Săi următori, ce se întorc Acasă.

524. Dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este neasemănat mai mare decât dorul celui mai sfânt om după Dumnezeu.

525. Când cineva se încumetă să se lase în conducerea Providenţei, printr-un elan de iubire de Dumnezeu, adică să-şi depăşească conştient condiţia sa umană – sub acţiunea harului de sus, bineînţeles –, poate vedea încă de aici arvuna desăvârşirii sale, într-un sentiment de liberare, ca o înviere din morţi.

Timpul, cauzalitatea, lumea, viaţa şi toate vămile cunoaşterii, pline de chinul contrazicerilor, rămân la pământ, ca o găoace de ou când iese din ea un pui viu sau, când dintr-o omidă păroasă – trecută aparent prin moartea unei crisalide – iese şi zboară un fluture în culorile curcubeului.

Aşa suntem şi noi în condiţiile vieţii acesteia, o candelă cu untdelemn şi fitil, dar încă neaprinsă.

526. Când ajungem la cunoştinţa a ceea ce suntem de fapt, că avem o înrudire cu Dumnezeu, că locuieşte chiar în structura noastră spirituală, că suntem în pragul liberei alegeri a unei concepţii de viaţă de care să ne ţină chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela şi luminează toată viaţa noastră cu concepţia creştină despre lume şi viaţă.

527. În cazul când omul cel vechi mereu se obrăzniceşte cu „drepturile” sale biologice asupra omului ceresc şi biruie, atunci, deosebirea celor două naturi care trăiesc întreţesute în noi, ajungând într-un contrast nelimitat, Duhul lui Dumnezeu Se retrage din om şi vin pedepse colective multiple asupra vieţii păcătoase.

Aşa avem motivarea potopului: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să fie o sută douăzeci de ani” (Geneză 6, 3). De asemenea, perversiunea sodomiei, care „striga înaintea Domnului” (Geneză 19, 13) a atras asupra Sodomei şi Gomorei prăpădul focului, care a ars pământul 400 m sub nivelul mării, formând Marea Moartă, radioactivă până astăzi.

528. Toată cărarea de la porunci la cunoaştere, de la ascetică la mistică, nici un pas nu o facem singuri.

529. Dumnezeu vrea să stăvilească năvala anarhiei în făptură, însă, respectând libertatea omului, nu poate, decât dacă va câştiga şi convingerea omului pentru intenţia Sa. Pe drepţi îi are câştigaţi pentru această cauză. Pe nedrepţi, pierzând aceştia libertatea lor – de vreme ce robesc păcatului – nu-i mai poate câştiga prin libertatea pe care n-o mai au, de aceea pentru aceştia nu-i mai rămâne decât sabia. Prin sabie se înţelege aici: asprimea dreptăţii, legea, autoritatea, stăpânirea, pedeapsa, până chiar şi pedeapsa cu sabia.

530. Iubirea şi sabia lui Dumnezeu lucrează neîntrerupt şi deodată între oameni: pentru fiecare, după cum îi trebuie; asta nu numai fiindcă oamenii sunt amestecaţi, dar şi pentru că fiecare ins îşi are vremile sale când îi străluceşte milostivirea, precum şi vremi când îl prigoneşte sabia – ca să vie iarăşi la starea de milostivire.

531. Dumnezeu taie para focului în două; cu puterea arzătoare, dar neluminoasă arde păcătoşii, iar cu puterea luminoasă, dar nearzătoare străluceşte pe sfinţi. Aşa că pe unii îi luminează nearzându-i, ca un Soare neapus în vecii vecilor; iar pe alţii îi arde neluminându-i, întunecaţi şi la întuneric, în vecii vecilor...

532. Mulţi oameni, mai puternicii veacului, sunt refractari propovăduirii cuvântului, dar unii din ei se biruiesc de ultimul cuvânt al sfinţilor, cel acoperit cu preţul vieţii.

533. La urma tuturor este dreapta judecată a lui Dumnezeu şi este dreaptă pentru că tuturor Dumnezeu le-a prilejuit o mărturisire a cuiva şi deci nu vor avea cuvânt de scuză că n-au auzit de Dumnezeu.

534. Aceasta este raţiunea ascunsă a Providenţei: toată lumea ispitită să se ciocnească de Iisus.

535. Providenţa bate timpurile în funcţie de om. Iar fiindcă omul are dorul excepţional al făpturilor spirituale, al libertăţii deciziei şi timpul are o funcţie variabilă în Providenţă.

536. Ştiind Dumnezeu slăbiciunea credincioşilor şi desfrâul răutăţii, mai intervine din când în când cu întâmplări înfricoşătoare între oameni.

537. Dumnezeu nu pedepseşte toate relele aici şi imediat, precum nu răsplăteşte tot binele aici şi numaidecât.

538. Dacă Dumnezeu ar pedepsi toate relele aici, ar putea însemna că lumea aceasta este singura care există.

Dacă ar pedepsi toate relele imediat, ar însemna că se teme de puterea răului, care nepedepsit imediat ar putea periclita stăpânirea lumii.

539. Dacă Dumnezeu ar răsplăti tot binele aici ar însemna acelaşi lucru, că există numai lumea aceasta.

Dacă ar răsplăti tot binele imediat ar însemna că sufletul există numai în lumea aceasta, în care Dumnezeu trebuie să se achite urgent de îndatorirea ce i-a făcut-o omul.

Că uneori Dumnezeu pedepseşte răul şi uneori răsplăteşte binele, este ca să ştie că răul se pedepseşte şi binele se răsplăteşte. Dacă o face rar în lumea aceasta este semn că o trece sigur în cealaltă.

540. Dacă Dumnezeu uneori nu pedepseşte răul este că aşteaptă pocăinţa păcătosului.

Dacă uneori nu răsplăteşte binele dreptului este semn că-i lucrează răbdarea. În amândouă cazurile Dumnezeu aşteaptă sfârşitul omului, în ce sfârşeşte omul, fie că a fost multă vreme bun, fie că a fost multă vreme rău, cele de pe urmă au ultimul cuvânt.

541. O răsplată aici şi imediată pentru toate faptele ar dăuna libertăţii omului.

Răul nu s-ar face de frica pedepsei, iar binele s-ar face din interesul răsplăţii. S-ar micşora ceva din slava lui Dumnezeu şi s-ar micşora şi prestigiul fiinţei omeneşti.

Iată, prin urmare, la ce climat de libertate şi dragoste dezinteresată vrea Dumnezeu să-şi ridice fiii, la sensul lor metafizic cel ascuns în Dumnezeu, care este Duh, este iubire şi Adevăr. Şi aceasta fac şi oamenii liberi şi cunoscuţi şi lor înşişi ca atare.

PSALTIREA

542. Toate cuvintele Psaltirii dovedesc cunoştinţa cea din păţanie, sau învăţăturile din durere, singura cale care poate învăţa ceva pe oameni.

543. Aşa e toată Psaltirea: o mărturie strălucitoare a bunătăţii lui Dumnezeu, ţinută în mână de David, ca o făclie, mângâind orice suflet zdrobit de pe urma păcatelor. Lumina ei atrage luarea-aminte la cârmuirea lui Dumnezeu asupra vieţii omeneşti, îndeamnă sufletul la ascultare şi smerenie, cu care oricine poate birui toate potrivniciile din calea mântuirii şi poate răbda toate patimile ispitelor.

RAPORTUL CONJUGAL –
DESPRE RELAŢIILE SEXUALE DINTRE SOŢI

544. Femeia (luată din bărbat) are nevoie de completare endocrină prin contact de la bărbat.

545. O mare dizarmonie constă în faptul că instinctul bărbatului e în conflict cu instinctul femeii. Instinctul bărbatului vrea mereu femeia, ca prilej al descărcărilor sale genezice. Instinctul femeii însă e maternitatea. Copilului, până se desprinde de mamă, îi trebuie doi ani, deci, după rânduiala firii, trebuie să fie lăsată în pace.

Deci, ce va face bărbatul? Sau îşi va perverti soţia, făcând-o să umble şi ea după plăcerea pătimaşă, căutând să scape de rostul firii sale, sau o va face criminală, punând-o să-şi ucidă în pântece fiinţa fără apărare, sau va practica scârba onaniei cu femeia sa (Facere 38, 9), păzind-o de rostul zămislirii, dar necinstind-o, cum nu se mai poate spune. Alţii recurg la sterilizare, alţii la aventuri, sau la lupanare. Un atare bărbat nu-şi va mântui soţia prin naşterea de fii (1 Timotei 2, 15), ci o va osândi cu ucigaşii şi curvarii, printre care şi el de asemenea va fi (Apocalipsă 21, 8).

Prea puţini sunt bărbaţii care-şi stăpânesc instinctul iraţional, prin puterile raţionale ale sufletului, reglementându-l potrivit cu rostul său originar. Şi iarăşi, şi mai puţini sunt cei ce convertesc energia prin înfrânare, săltând sensul firii la rosturi mai presus de fire.

546. Plăcerea, căutată numai pentru ea însăşi, cheamă repetarea din ce în ce mai deasă a actului, până ce ajunge la distrugerea sistemului nervos. Mai mult chiar: ea aprinde organismul şi-l împinge până dincolo de posibilităţile sale funcţionale; ea provoacă frângerea oricărei cenzuri morale şi-şi duce supuşii până la doaga nebuniei.

547. De ce nu-s părinţii la fel de grăbiţi şi cu însurarea băieţilor, pe cât sunt de grăbiţi cu măritarea fetelor? Fapta lor greşită încurajează tăinuit şi pe faţă frauda neomaltusiană – onania cu femeie, fereala, păzirea – ceea ce e o plagă de o nebănuită întindere în toate mediile sociale. Iată că, după scurtă vreme, se arată şi pedepsele acestei fraude, cu deosebire la femei: tulburări grave ale sănătăţii, fenomene dureroase ale pântecelui, tulburări îndeosebi nervoase şi mintale, cu desăvârşire necunoscute nici chiar medicilor. Aşa zic medicii. De la pântece durerile se întind la rinichi şi în josul pântecelui, uneori în membrele inferioare. Durerile se stârnesc şi cresc în vremea mersului, în vremea ridicării şi aşezării pe scaun, a ridicării vreunui lucru şi peste tot în vremea intimităţii – lucru care aduce uneori grave neînţelegeri conjugale. Deodată cu durerile acestea, apar tulburările nervoase, care schimbă profund starea psihică şi mintală a bolnavelor. Caracterul schimbător ajunge iritabil, irascibil până la exces. Din nimicuri, explozii violente, furii, adevărate sincope ale judecăţii, care nu mai pot fi înfrânate sau stăpânite. E un adevărat dezechilibru umoral, care face biata victimă să treacă de la explozia violenţei, până la tristeţea şi melancolia cea mai profundă, şi uneori, până la ideea sinuciderii. Asta‑i frauda şi isprava. De aceea nu tăcem, ci demascăm, împinşi de milă şi de ştiinţă.

548. Într-un raport conjugal normal, organele genitale feminine trec succesiv printro fază de congestie intensă şi o fază de slăbănogire bruscă, ce stabileşte cursul regulat în circulaţia sângelui. Actul conjugal falsificat, neisprăvit, fără concluzia naturală, lasă să persiste în vase o stare de înecare ce, cu vremea, ia un caracter permanent. Urmează o tulburare a nutriţiei ţesuturilor, pe urmă alterarea lor anatomică.

549. Mulţimea firişoarelor nervoase ale plexului hipogastric, firişoare care pleacă de la uter şi se unesc cu sistemul cerebro-spinal, îndură apăsări, iritaţii, care, la obârşie sunt dureri locale, dar cu tulburări reflexe la distanţă; iar cu vremea, aruncă pe bolnave în plin domeniu psihiatric.

550. Congestiile acestea cu repetiţie produc alterări intense şi profunde în sânul ţesuturilor, care-şi pierd funcţiunea lor normală. Aşa se instalează, cu vicleşug, sterilitatea definitivă, incurabilă, după câte o lungă perioadă de sterilitate voită. Atunci în zadar mai doreşti copii, mugurii vieţii, căci firea te pedepseşte cu această crudă întoarcere a lucrurilor: îţi califică fapta şi îţi condamnă neamul la moarte. Ultimul efect: denatalitatea, depopularea etc. Aşa se stinge neamul...

RAŢIUNEA

551. Când împrejurările te aduc în situaţia să vezi limitele raţiunii, cataclismul în faţă, puterile răului dezlănţuite, nu tremura căci nu eşti singur: este Cineva nevăzut cu tine, în tine, care stăvileşte haosul, iar pe tine te creşte mai presus de om, împrumutându-ţi şi ţie nimbul divinităţii.

552. O iluminare a raţiunii, datorită „locuirii” lui Hristos în suflet, nu este de nici o mirare, întrucât Iisus Hristos este numit încă în terminologia greacă: „logos”, Cuvânt, raţiune absolută a lui Dumnezeu.

RĂBDAREA

553. Cu arătarea răbdării suntem datori în primul rând pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu sau la ostenelile mântuirii, făceam şi noi ale lumii, umblând în fărădelegi şi chinuind pe alţii şi, astfel, ne-am băgat datori; deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Aşa trebuie să plătim acum cu durere cele ce le-am făcut odinioară cu plăcere.

554. Cei ce biruie lumea (1 Ioan 5, 4) nu sunt nicidecum o adunare de neputincioşi, o turmă de inactivi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ei sunt ostaşii Împăratului, care prin răbdarea Crucii a biruit nu numai lumea, ci şi toată stăpânia morţii. Mântuirea e cununa acestei biruinţe. Iar despre nevoinţa care dovedeşte răbdarea şi credinţa sfinţilor (Apocalipsă 13, 10), putem spune că e singura cale îngăduită şi în stare să mistuie puterea răului şi să o facă fără rost şi fără vlagă în lume.

555. Răbdarea răului sau umilinţa, în credinţa lui Dumnezeu, este cea mai uriaşă putere asupra răului în lumea aceasta.

556. Chip de umilinţă desăvârşită ne-a dat Mântuitorul pe cruce: El, Fiul şi slava Tatălui, Dumnezeu adevărat, nu S-a împotrivit, ci a primit să treacă prin cea mai de pe urmă umilire cu putinţă pe pământ, căci ştia ce putere are umilinţa. Răbdând bătăi, scuipări în obraz, cunună de spini, piroanele şi spânzurarea pe cruce, iar peste suflet hulirea celor fărădelege, toate acestea încă nu erau crucea cea mai grea; pe aceasta o avea la spate. Crucea cea mai grea, pe care era răstignit cu faţa, era neasemănata durere a milei Sale faţă de oameni.

557. Nu le trebuie potrivnicilor pustiire mai mare în lucrăturile lor, decât răbdarea cu dragoste a necazurilor, căci ea arde datoriile noastre şi toată strădania lor.

558. Prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu, sfărâmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute.

559. Lepădarea de sine nu se realizează dintr-o dată sau o dată pentru totdeauna, ci trebuie timp şi răbdare. Timp pentru deprindere şi răbdare pentru greutatea ei.

560. Răbdare trebuie să avem mai întâi cu noi înşine, ca să nu cădem în întristare, apoi trebuie să aibă şi alţii răbdare cu noi, până deprindem desăvârşit lepădarea de sine. Dacă învăţăm practic lepădarea de sine şi sporeşte dragostea în inima noastră, răbdarea încetează de a mai avea înfăţişarea negativă de necaz şi se schimbă în bucurie, cu toată întristarea mea sunt covârşit de bucurie.

561. Răbdarea mai este şi nevoinţă, adică pedepsirea de bună voie a firii cu tot felul de osteneli.

562. La începători, deprinderea răbdării începe cu ocara. Începutul trebuie întărit cu răbdarea, pentru că în lupta cu mândria şi cu slava deşartă, acestea au obiceiul să-l arunce în deznădejde ca să părăsească lupta. Cine rabdă (îndreptarea) până la sfârşit se va mântui (Matei 10, 22).

563. Răbdarea este o condiţie a mântuirii, cu condiţia ca să nu fie pentru vinovăţii, ci pentru „vinovăţia” de a fi creştin.

În lumea aceasta nu poţi să crezi în Iisus fără să fii pedepsit. Scriptura a prevăzut de mult cenzura împotrivirii zicând: „Fiule, când vrei să te apropi şi să slujeşti Domnului, să-ţi pregăteşti sufletul de ispite” (Cartea înţelepciunii lui Sirah). Iar, Sfântul Pavel de asemenea ne previne: „Toţi cei ce vor să trăiască cucernic vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3, 12).

564. Mulţi tirani s-au îngrozit de răbdarea mai presus de fire a sfinţilor, prin a mărturisi şi ei pe Hristos, de asemenea, cu acelaşi preţ al vieţii.

565. Răbdarea sfinţilor în încercări are rostul iubirii de oameni, ai lui Dumnezeu.

566. Atâta am înţeles din taina răbdării sfinţilor. Este ascunsă în ea o mare bucurie.

RĂUTATEA

567. Nimic mai greu, mai periculos decât să te lupţi cu îngustimea şi cu formalismul.

Nimic mai primejdios, decât a combate răutatea, care crede că are dreptate, că apără adevărul şi că slujeşte lui Dumnezeu. Aceste forme ale relei voinţe au înfrânt şi pe Iisus. Deşi Dumnezeu n‑a revelat o Scriptură împotriva Sa, formalismul iudaic a întors-o împotriva lui Dumnezeu. Nu după Scriptură L-au câştigat pe Iisus? Iată ce poate răutatea: să stea împotriva iubirii de oameni şi de Dumnezeu; împotriva ei, nu poate nimic, nici Iisus. De aceea, răutatea, pentru că nu se poate schimba în bucurie nicidecum, nu are iertare, ea este împotriva iertării şi a oricărei tămăduiri, dar are judecată. Răutatea a înfrânt pe Dumnezeul iubirii, dar se va înfrânge de Dumnezeul Judecăţii.

568. Iisus a tămăduit orbirea ochilor, dar n-a putut tămădui orbia răutăţii. Orbia răutăţii nu are leac, dar are pedeapsă.

569. Răutatea e o osândă, o moarte anticipată, care chinuieşte firea, dar nu e naturală, e o venetică în fire. Pe aceasta vrea Dumnezeu să o izgonească din fire, dar cu ajutorul omului, care a introdus-o în fire. I-a dat omului apostolia acestei misiuni: „Iată eu vă trimit pe voi ca pe nişte miei în mijlocul lupilor”.

Firea perversă şi firea curată, originară, stau laolaltă în raportul în care se afla un miel care bea apă dintr-un râu, faţă de lupul care se afla mai la deal, şi îi băga mielului de vină că-i tulbură apa, găsindu-i acestuia motivul „întemeiat” să-l mănânce. E absurditate multă şi variată lipită pe fire. Misiunea lui Iisus, dată şi mieilor, e descojirea firii de absurditate, de sălbăticie, de caricatura existenţei: demonicul.

Acesta însemnează că Iisus contează pe un miez originar necontaminat, existent încă în fire, deşi comprimat dar capabil să-şi recâştige dimensiunea paradisiacă: miezul capabil de Har. Precum că acestea sunt aşa ne stau mărturie mieii lui Dumnezeu, sfinţii în preajma cărora se îmblânzeau fiarele.

570. Relele pe pământ aşa de mult vor strânge oamenii, încât nu mai rămâne istoriei altă soluţie decât sfârşitul ei.

RĂZBOAIELE

571. Când nu mai răspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptăţii Sale, când, spre pedepsirea răutăţii, îngăduie războaiele. Atunci viaţa oricui se află în primejdie de moarte, şi a celor de acasă şi a celor de pe fronturi.

572. Dumnezeu, cel milostiv întru drepţi, pe cei nebăgători în seamă sau potrivnici – dar totuşi oameni cumsecade – abia cu ajutorul primejdiei îi înduplecă să vrea şi ei ce vrea Dumnezeu, adică mântuirea, singurul lucru cu adevărat de trebuinţă. Al doilea gând de ajutor e primirea de mai înainte ca bun, a ceea ce orânduieşte şi face Dumnezeu, şi ştiind că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu, să ne bucurăm de hotărârea Lui, chiar dacă nu pricepem aceasta. Iar gândul al treilea e că în suferinţe fără de voie s-au mântuit mucenicii, în suferinţe de bunăvoie s-au mântuit cuvioşii; tot aşa şi cu suferinţele războaielor, mult mai mulţi se mântuiesc pe front, decât s-ar fi mântuit acasă.

573. Obişnuit, lumea crede că mor în războaie cei răi şi scapă cei buni. Este şi nu este aşa, pentru că numai singur Dumnezeu ştie şi ţine socoteala fiecăruia. Unul din sfinţi a zis: „Caprele eu sunt; iar oile Dumnezeu le ştie”. Pe urmă, numai singur Dumnezeu ştie – şi precum ştie şi face – dacă pentru cineva e mai de folos viaţa, sau mai mult îi foloseşte mutarea din viaţa aceasta. Apoi, Dumnezeu, în atotputernicia Sa, foloseşte şi pe cei răi, pe necredincioşi, pe cei fără nici un Dumnezeu, ba chiar şi pe draci, ca printr-înşii să aducă la mântuire pe cei de mântuit.

574. Lupta începe abia în cei ce s-au hotărât la o viaţă mai conformă cu poruncile dumnezeieşti.

575. Câtă vreme mergem în voia valurilor, în voia firii povârnite spre păcat, n-avem nici o luptă, nu ne trezim din cursele vrăjmaşului
(2 Timiotei 2, 26); stăm de bună credinţă că mergem bine, ne isprăvim zilele în fericire şi coborâm cu pace la iad! Dar, deîndată ce aflăm ce înzestrare avem şi ne trezim spre ce trebuie să fim, puterile iadului vor sări să ne ceară socoteală pentru nesupunere. Dar nu vor sări cu toată urgia răutăţii, că nu le lasă Dumnezeu, ci cu vicleşuguri şi curse, cu minciuni şi cu înfricoşare şi cu alte nemaipomenite zavistii. Pe de altă parte, se vor folosi de unelte ale lor (Ioan 8, 44), oameni amăgiţi de ei, care le-ar face toate câte-i învaţă dracii – dacă ar fi după ei. De aceea zice Înţeleptul: „Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului, găteşte sufletul tău spre ispite” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 2, 1).

576. Războiul duhovnicesc seamănă întrucâtva cu războiul lumii. Şi unul şi altul te desface de viaţa aceasta. Numai ispitele, necazurile şi tot felul de încercări ale războiului nevăzut izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta şi să ne ducă la un fel de moarte faţă de lume, care-i smerenia deplină şi condiţia de căpetenie a rugăciunii neîncetate.

577. Cei ce nu urmăresc în viaţa aceasta nimic mai mult decât să fie fericiţi în lume şi tihniţi în trup, aceştia n-au război cu diavolul: pe aceştia îi are fără de război. (...) Căci cea mai primejdioasă temniţă e aceea în care te simţi bine: nu vei ieşi din ea niciodată.

578. Prima întâlnire între minte şi diavol e la linia momelii, pe care o flutură el în văzul minţii. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă vrăjmaşul stăruie cu ea, o arată mai sclipitoare, ca să o facă iubită minţii. Aceasta e a doua înaintare a războiului, sau asupreala. Dacă la asupreală a izbutit să fure mintea cu momeala şi să o facă să vorbească împreună, avem înaintare la unire.

Mintea însă se trezeşte c-a fost furată de gând străin şi că se află în altceva, decât în ceea ce-i era dat după fire; iar când îşi dă seama de ea însăşi şi de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. Se va învoi mintea să meargă după momeală mai departe, sau se va întoarce de la dânsa? Aici e lupta şi clipele sunt scumpe; şi de cele mai multe ori viaţa întreagă a unuia sau a mulţime de inşi atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe. Dacă întârziem să ne luptăm, se poate întâmpla ca fără veste să fim învăluiţi la minte din partea poftei sau a iuţimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmaşul aprinderea sa. Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie dată grabnic şi după lege.

579. Dacă la ceasul de război, mai bine-zis în clipa de luptă, lovim momeala cu numele lui Dumnezeu, depănând rugăciunea, vom vedea lucru minunat: pentru ostaş luptându-se Împăratul – tocmai întors de cum e războiul văzut. Căci Împăratul nostru s-a luptat până la moarte, şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 8), şi printr-însa trecând, a rupt zăvoarele şi a spart porţile iadului, biruind pentru ostaşii Săi şi slobozindu-i. Iar de atunci biruie ca un Dumnezeu, oriunde e chemat pe nume. Şi: Îl cheamă dragostea.

580. Vremea de luptă are o mare cumpănă, şi anume: dacă mintea nu-şi aduce aminte cu credinţă de „Doamne Iisuse...”, i se întâmplă că încuviinţează momeala vrăjmaşului. Aici e graniţa între lupta după lege şi căderea în fărădelege.

581. Dacă mintea se va afla iubind o momeală străină şi sfatul viclean, va înclina cumpăna liberei alegeri spre momeala şi sfatul străin. Aşa se deschide spărtură în cetate şi se năpustesc puhoaie de vrăjmaşi care aşteptau ascunşi afară. Şi repede urmează jalnică pustiire în cetatea sufletului: împlinirea cu lucrul şi repetarea faptei aceleia, până ajunge deprindere sau obicei.

582. De unde atâta pustiire? De la o clipă fără de Dumnezeu a minţii, clipă în care vrăjmaşul i-a furişat undiţa iadului pe gât, învăluită meşteşugit într-o momeală a unui lucru sensibil al lumii de aici. Potrivnicul ispiteşte cu momeala plăcerii pe tot omul spre patima spre care-l prinde că are povârnire mai mare: pe cel aplecat spre trup, cu desfrânarea; pe cel înclinat spre gânduri, cu înţelepciunea veacului acestuia (1 Corinteni 1, 20) care pe mulţi i-a rătăcit de Dumnezeu şi pe puţini i-a întors; pe cei dornici de Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteşte cu Biblia (2 Petru 1, 20), încât în zilele noastre se văd mulţi călători la iad cu Scriptura în mână. Toţi cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii, căci sub orice plăcere e încolăcit un şarpe.

583. Începătorii pot să vadă cum numele Mântuitorului îi izbăveşte de asuprirea momelilor vicleanului – ceea ce-i îndatorează cu o mare smerenie înaintea lui Dumnezeu, ştiind că se luptă El în locul lor.

584. Partea începătorilor este nevoinţa de a seca izvoarele patimilor din pământul inimii, precum şi grija de a nu se sui cu mintea în văzduhul părerii, căci acolo bat furtuni mari şi se rup aripile minţii.

RĂZBOIUL NEVĂZUT
ŞI RĂZBOIUL MOMELILOR

585. Grijă la minte! Căci războiul nevăzut cearcă pe toată lumea şi n-a cruţat nici iubirea de Dumnezeu a Apostolilor!

586. Cine are darul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit, în vremea de luptă – dacă luptă după lege (2 Timotei 2, 5), iar legea este dragostea – poate vedea lucruri minunate, întoarceri neaşteptate la Dumnezeu.

587. Deşi înzestraţi cu darurile Botezului, totuşi n-am scăpat de războiul momelilor. Momeala nefiind păcat, e permisă de Dumnezeu să cerce cumpăna libertăţii noastre. Sfântul Marcu Ascetul ne lămureşte: Hristos prin cruce şi prin Harul Botezului „slobozindu-ne de orice silă, n‑a împiedicat aruncarea gândurilor în inimă. Aceasta pentru ca unele din ele, fiind urâte de noi, îndată să fie şterse; altele, fiind iubite, în măsura în care sunt iubite să şi rămână; şi astfel să se arate şi harul lui Dumnezeu şi voia omului, ce anume iubeşte: ostenelile din pricina Harului, sau gândurile din pricina plăcerii”. Aici stă pricina pentru care noi, deşi botezaţi, totuşi mai avem trebuinţă şi de al doilea Botez, al pocăinţei, întrucât nu suntem ca îngerii neschimbabili.

588. Răul, nebunia şi haosul nu sunt literatură: sunt realităţi care uneori izbesc frontal şi caută să înghită relativul tău echilibru. Vezi clar, uneori cu luciditate unică în viaţă, că „dintr-asta” numai Dumnezeu te poate scăpa.

589. Biruinţa Mântuitorului e unică. Fără El nimeni nu mai poate câştiga o a doua biruinţa asupra răului. Dar cu Hristos da; însă nu e nici atunci altă biruinţă, ci tot aceeaşi, prelungindu-se în vreme şi înmulţindu‑se cu luptătorii.

590. Când împrejurările te aduc în situaţia să vezi limitele raţiunii, cataclismul în faţă, puterile răului dezlănţuite, nu tremura căci nu eşti singur: este Cineva nevăzut cu tine, în tine, care stăvileşte haosul, iar pe tine te creşte mai presus de om, împrumutându-ţi şi ţie nimbul divinităţii.

591. Pe Dumnezeu Îl ai sădit, „inoculat”, latent, în structura ta spirituală. Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pământeşti. Prin aceasta şi tu eşt fiu al lui Dumnezeu. (…) Ne-a dat şi nouă puterea să fim fiii lui Dumnezeu. Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela nici un rău nu i se mai poate întâmpla. Nici omorâţi nu pot fi, pentru că într-înşii prezenţa divină e forţă care face deşartă orice zvârcolire a răului asupra lor. (…) Lumea nu se mai poate atinge decât de temniţa ta biologică. Noua ta realitate de o evidenţă absolută, scăpându-i cu desăvârşire. Acestea sunt cuprinse în cuvântul lui Iisus: „Eu, Adevărul, vă voi face liberi!”. Şi „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul – care nu plăteşte nimic (în sine) – şi mai departe nu pot să facă nimic!”

592. Tot intervalul de vreme până la moartea fizică a fiecăruia în parte, precum şi toată istoria acestui mod de existenţă decimat de moarte, e un continuu război nevăzut între binele şi răul din om. (...) Când în om se întăreşte această alternativă, a trupului, care acaparează pentru sine şi forţele naturale ale sufletului, mintea – conştiinţa chiar – atunci războiul nevăzut între binele şi răul din om ia o formă clinică, psihanalitică.

593. Potrivnicul are două feluri de ispite: prin plăcere şi prin durere. Cu primele umblă să ne amăgească. Dar cu celelalte umblă să ne constrângă să socotim plăcerea ca bine şi durerea ca rău. Cu această meşteşugire ar restrânge năzuinţele sufletului numai la o viaţă comodă în veacul acesta.

594. Dacă vede vicleanul că nu isprăveşte surparea cu ispitele atunci aruncă în minte hule împotriva lui Dumnezeu. Covârşirile acestui mândru să nu sperie pe nimeni căci nu spurcă pe om, nici să nu le băgăm în seamă.

595. Nici o viaţă sporită nu e cruţată de bântuieli: fie cu vederi amăgitoare şi trăgând către slava deşartă, fie cu înfricoşări grozave ducând către ieşirea din minţi. În calea celor dintâi avem lepădarea de vederi, căci mai de folos este a ne vedea păcatele decât a vedea îngerii, iar în calea celorlalte avem lepădarea de sine în grija lui Dumnezeu. Pe puţini credincioşi şi molateci vicleanul îi scoate din luptă cu evidenţa neputinţei cu care îi aruncă în deznădejde, iar către smerenie le închide calea prezentându-le-o ca umilire. Pe calea aceasta le macină sufletul între deznădejde şi nemulţumire, de unde ajung la mania persecuţiei. Adună la conflict, se închid sufleteşte în prejudecăţi şi aşa alunecă din calea sfântă în calea profană sau chiar clinică. La aceştia lepădarea de sine a fost mereu un lucru de silă sau fără convingere.

596. Să ştii că a rămâne în picioare nu e treaba ta, nici a virtuţii tale, ci a harului Aceluia Care te ţine în braţele Sale ca să nu cazi în întristare.

597. Deplin izbăvit de lupte nu este om pământean, nici nu trebuie să fie. Altfel nu ar mai fi luptă, nici ucenicie, nici sporire, nu ar mai trebui nici Harul neîncetat de la Dumnezeu. Omul nu şi-ar mai cunoaşte slăbiciunea şi nici de smerenie nu ar mai avea trebuinţă. E mai de preţ lupta, că vezi ajutorul lui Dumnezeu şi te smereşti şi te umpli de dragoste, căci biruinţa pe mulţi i-a păgubit.

598. Suntem în furtună cu sufletul numai atâta vreme cât trăim la suprafaţă, la expresia cea mai dinafară a vieţii. Când însă ne mai adâncim sufletele acolo unde ne aşteaptă Hristos de la Botez, sau de la oricare altă Taină, primim cuvântul Lui care împrăştie furtuna. El este izvorul smereniei care reechilibrează sufletul din bântuielile mândriei. De la această experienţă începând, iubim Crucea lui Hristos şi crucea noastră, cu firea primim şi credem că tăierea voii proprii e într‑un cuvânt curăţirea de patimi.

599. Încercările şi neliniştile vremii au şi ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-l avem în Dumnezeu, ca ultim reazim etern al liniştii, iar pe de altă parte ne conduc la găsirea de noi înşine, ca făpturi renăscute în Dumnezeu şi ajunse la libertatea spiritului.

Răbdarea însăşi a războiului e ultima ta rugăciune.

RECUNOŞTINŢA

600. Astăzi, când mila lui Dumnezeu vine în Persoană să caute şi să cureţe pe pedepsiţii Săi, iată că nu găseşte recunoştinţă în Israel. Dar, a găsit-o între străini, la un samarinean. Iată de ce se spune că binefacerea şi cu recunoştinţa sunt două virtuţi care nu s-au întâlnit amândouă pe pământ. Iată încă o amărăciune a lui Iisus. Nouă, din zece, iarăşi se vor fi apucat de rele.

RELIGIA

601. În istoria Egiptului, câtă vreme faraonii respectau religia, dinastiile lor dăinuiau multe mii de ani. Îndată ce şi-au ridicat mâna asupra preoţilor, s-a isprăvit cu ei; templele şi-au închis luminile ştiinţei, piramidele au rămas monumente ale morţii şi dinastiile s-au stins. Unul dintre faraoni sfârşeşte cu toată oastea în fundul Mării Roşii (Ieşire 14, 28).

602. Religia nu face ştiinţă, ci conştiinţă.

RENUNŢAREA

603. Toată lumea este a ta când ai renunţat la ea. Atunci, eşti mai tare ca ea şi te ascultă. Această renunţare totală asigură „pentru veacul viitor viaţa veşnică”.

RESPONSABILITĂŢILE

604. Cu cât cineva stă mai sus pe scara răspunderilor obşteşti, cu atât îi poartă şi Dumnezeu o iubire şi o grijă mai mare.

605. Pentru cei ce însă au o răspundere între oameni, e neapărat de trebuinţă să-şi cunoască atârnarea lor de Dumnezeu şi Lui să-I întoarcă cinstea şi slujba, pe care le au ei între oameni.

RUGĂCIUNEA – RUGĂCIUNEA MINŢII
SAU A INIMII

606. O unificare a voinţei, ba chiar a tuturor facultăţilor noastre sufleteşti izbuteşte s-o ajungă abia rugăciunea.

607. Rugăciunea nu judecă, ci se smereşte, aducându-ne aminte greşelile noastre, nu ale lumii. Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Iar asupra smereniei vrăjmaşul nu poate nimic.

608. Postul curăţeşte ochiul, rugăciunea curăţeşte mintea. Aici nu vorbim de rugăciuni care cer lucruri materiale, nici de rugăciunea care dă drumul închipuirii, după cum nu vorbim nici de rugăciunea liturgică, ci numai de rugăciunea minţii. La intrarea în călugărie rugăciunea vameşului, completată poate chiar de Iisus, e numită deodată cu metaniile „Sabia Duhului Sfânt”. Rugăciunea minţii este „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

609. Cu numele lui Iisus spus întâi cu gura, apoi cu mintea, pătrundem din afară spre înlăuntrul nostru către Iisus, Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri şi ne izbăveşte de asupririle patimilor.

610. Rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii are temeiul acesta, descoperit de Însuşi Iisus, că „fără Mine nu puteţi face nimic” în privinţa izbăvirii de patimi, deci în privinţa mântuirii.

611. Rugăciunea mintii are şi stări superioare, când izbăvindu-se patimile, se deapănă de la sine fără cuvinte, într-o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, de oameni şi de toată făptura.

612. Rugăciunea minţii este sabia Duhului, care taie gândurile rele cu Numele lui Iisus. Propriu-zis, Iisus ne izbăveşte neîncetat de lupta potrivnică: Cu Numele lui Hristos Iisus batem pe vrăjmaşi. Căci armă mai puternică asupra diavolului ca Numele lui Dumnezeu în cer sau pe pământ nu este (Sfântul Ioan Scărarul).

613. Rugăciunea neîncetată a fericitului Nume: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, după îndemnarea Sfântului Pavel: „Neîntrerupt vă rugaţi”, săvârşeşte minunea unirii în dragoste a celor învrăjbite întreolaltă de păcat.

614. Sfântul Ioan Scărarul zice: „Ca Numele lui Iisus Hristos, armă mai tare, în cer şi pe pământ nu este!”. Cerul este mintea şi pământul inima, în care trebuie să se depene rugăciunea neîncetată a preasfântului nume: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, întorcându-se ca o armă mereu întinsă asupra vrăjmaşului.

615. Dacă la ceasul de război, mai bine-zis în clipa de luptă, lovim momeala cu numele lui Dumnezeu, depănând rugăciunea, vom vedea lucru minunat: pentru ostaş luptându-se Împăratul – tocmai întors de cum e războiul văzut. Căci Împăratul nostru s-a luptat până la moarte, şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 8), şi printr-însa trecând, a rupt zăvoarele şi a spart porţile iadului, biruind pentru ostaşii Săi şi slobozindu-i. Iar de atunci biruie ca un Dumnezeu, oriunde e chemat pe nume. Şi: Îl cheamă dragostea.

616. Ne trebuie mai multă inimă în minte şi mai multă minte în inimă, căci altfel, fără lucrarea de unire a preafericitului nume, o iau razna şi inima şi mintea.

617. Fiindcă noi nu putem fi contemporanii lui Iisus, este Iisus contemporanul nostru peste veacuri. Inspirăm atotprezenţa Sa în Prea Sfânt Numele Său şi expirăm aerul stricat al păcatelor noastre. Inspiri Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu şi expiri duhul rău din tine.

618. Cine ştie, dacă nu mărturiile unor văzători Părinţi despre stâlpul de foc ce urca la câte un sporit duhovniceşte până la cer, nu era tocmai această concentrare a personalităţii fericitului: a minţii în inimă şi a amândorura în Dumnezeu, căpătând forma unui stâlp de foc.

SCRIPTURA

619. Sfânta Scriptură, Cartea lui Dumnezeu, are literă şi are duh. De aceea şi citiri sunt două. Dacă-ţi dezleagă Dumnezeu taina ascunsă în litere o pricepi; dacă nu ţi-o dezleagă, nu pricepi decât litere.

620. O măsură de ajutor în biruinţa asupra firii ne-o dă şi citirea dumnezeieştilor Scripturi. Este Duhul lui Dumnezeu în cărţile Sfintei Scripturi, de aceea citirea ei zideşte duhovniceşte. Dar şi pentru aceasta trebuie puţină preocupare. Mai întâi trebuie învăţată această carte a lui Dumnezeu către oameni, adică înţeleasă în rostul ei de revelaţie, înţeleasă în cadrul ei istoric, în sforţarea ei de a menţine în conştiinţa poporului ales aşteptarea descoperirii desăvârşite în Iisus Hristos.

621. Valoarea spirituală a Scripturii nu se pierde în istoria pe care o cuprinde. De aceea Biblia e şi singura carte a căreia date istorice au şi o neistorie pe care o cuprinde. De aceea, Biblia e singura carte ale cărei date istorice au şi o memorie duhovnicească.

622. Citirea cu socoteală a Dumnezeieştilor Scripturi aprinde şi hrăneşte sufletul cu gândurile lui Dumnezeu, care nu sunt ca gândurile omului.

623. În zilele noastre se văd mulţi călători la iad cu Scriptura în mână.

SECTARII

624. Nu da cu bâta în viespile sectare.

SFÂNTA CRUCE

625. N-ai să găseşti Sfinte Moaşte mai sfinte ca Sfânta Cruce.

SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE

626. Spre schimbarea omului din raza naturii în raza supranaturii avem trebuinţă mereu nu numai de pâinea naturală, ci mai ales de pâinea supranaturală a Sfintei Împărtăşanii.

627. Trupul şi Sângele Lui Hristos din Sfânta Împărtăşanie se luptă cu trupul şi sângele nostru împotriva patimilor, sfinţind trupul şi arzând patimile.

628. Unde sunt lacrimile când venim să ne împărtăşim?

SFÂNTA LITURGHIE

629. Dumnezeu coboară între oameni şi suie oamenii la Sine, pe scara Sfintei Liturghii.

630. Precum Taina pocăinţei sau mărturisirea este judecata milostivă a lui Dumnezeu, ascunsă sub chip smerit, şi iubitorii de smerenie dau de darul acesta, asemenea şi Sfânta Jertfă a Mântuitorului, din Sfânta Liturghie, ascunde, iarăşi sub chip smerit, o taină a ocârmuirii lumii.

631. Cei vechi ştiau pricina pentru care nu se arată Antihrist în zilele lor, căci Sfântul Pavel vorbeşte despre taina aceasta în chip ascuns, dar n-o numeşte (2 Tesaloniceni 2, 6). E Sfânta Liturghie, sau Jertfa cea de-a pururi, despre care a grăit Domnul prin Daniil (Daniil 12, 10) şi apoi Însuşi ne-a învăţat. Ea este aceea care opreşte să nu se arate Antihrist, sau omul nelegiuirii (2 Tesaloniceni 2, 3) decât în vremea îngăduită lui de Dumnezeu. Căci pentru mulţimea fărădelegilor, demult ar fi trebuit Dumnezeu-Tatăl să sfârşească lumea, însă Dumnezeu-Fiul, Cel ce este iubirea de oameni şi de toată firea, mereu Se aduce pe Sine Jertfă Sfântă înaintea lui Dumnezeu-Tatăl, mijlocind milostivirea de la El.

632. Sângele Mielului din Sfânta Împărtăşanie mai ţine sufletul în oase şi lumea în picioare. Precum Taina Pocăinţei e un dar al Cerului, sub chip smerit, pentru mântuirea fiecărui suflet în parte, aşa Sfânta Liturghie, marea taină, ascunsă iarăşi sub chip smerit, mântuieşte lumea, sau o fereşte de urgiile Antihristului. Iată de ce, toată lumea ar trebui să vie la Sfânta Liturghie, că pentru dăinuirea lumii e darul acesta pe pământ.

633. Deci, câtă vreme mai sunt oameni ce caută pocăinţa şi Sfânta Împărtăşanie, Satana n-are putere: îl opreşte Dumnezeu. Dar când oamenii se vor întuneca la minte aşa de tare, încât vor împiedica Sfânta Liturghie, cu toată voia lor, vrând necredinţă, în zilele acelea va înceta şi Jertfa cea de-a pururi, şi va începe urâciunea pustiirii, precum zice la Daniil: „Şi din vremea când va înceta Jertfa cea de-a pururi şi va începe urâciunea pustiirii, vor fi 1290 de zile” (Daniil 12, 11).

634. Sfânta Liturghie mai ţine lumea.

SFÂNTUL NICOLAE

635. Suferinţa pe care o aduna de la toţi îi făcea iubirea mai strălucitoare – şi acestea laolaltă – ard ca o făclie în viaţa sfântului, care apoi, mai multă suferinţă atrage, sporind focul iubirii sale de oameni.

Suferinţa şi iubirea se cresc în progresie una pe alta. Aşa se face că inima lui era mare în care se revărsau toate lacrimile şi durerile pământului îşi găseau alinare.

Cred că aceasta este taina „luminătorilor lumii”. De fapt toate minunile pe care le-a făcut Dumnezeu oamenilor, după mutarea Sfântului nu au altă explicaţie, decât că sunt un răspuns pe care l-a dat Dumnezeu pentru iubirea lor de marele ierarh. Căci Dumnezeu este făcătorul de minuni în Sfinţii Săi, indiferent dacă sunt în lumea aceasta sau nu.

Dar, marea minune şi din ce în ce mai rară între oameni este tocmai această lumină a inimii, căreia Dumnezeu nu-i poate pune hotar mormântul. De aceea, Dumnezeu o laudă cu fapte mai presus de fire, cinstind cu ele pomenirea iubiţilor Săi, iubitori de oameni sfinţi. Dumnezeu o laudă cu fapte mai presus de fire. Să o lăudăm şi noi măcar cu vorba.

SFÂRŞITUL LUMII

636. Când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu şi Biserică şi Preoţi, încât va fi sălbăticirea şi nebunia urii (Luca 6, 11) peste tot pământul, atunci vine sfârşitul.

SFINTELE TAINE

637. Biruinţa Mântuitorului e unică. Fără El nimeni nu mai poate câştiga o a doua biruinţă asupra răului. Dar cu Hristos da; însă nu e nici atunci altă biruinţă, ci tot aceeaşi, prelungindu-se în vreme şi înmulţindu‑se cu luptătorii.

638. Iisus Hristos împlineşte ceea ce ne lipseşte nouă: ne-a dăruit o a doua naştere, iertându‑ne de prima; ne-a întărit firea pentru refacerea virtuţii şi ne-a luminat mintea pentru refacerea cunoştinţei – amândouă de trebuinţă pentru a ne lipi cu dragostea mai tare de adevăr decât de viaţa aceasta. Astfel, ne-a dăruit şi nouă biruinţa asupra morţii, întrucât – celor ce trăim viaţa în Hristos – nu ne mai este o groază, ci o dezlegare definitivă de păcate. Moartea pentru noi nu mai este o înfrângere a firii, ci omorâre a păcatului şi izbăvirea firii. În felul acesta zicem că biruim şi noi, dar de fapt e Iisus Hristos, Cel ce locuieşte în noi prin Taine, care câştigă războiul şi se oşteşte pentru mântuirea noastră; şi, stăruind şi noi cu dragoste în nevoinţa lui Dumnezeu, răzbeşte asemănarea Sa peste chipul vieţii noastre.

639. Aşa ni s-a împărtăşit pe Sine, în primele trei Sfinte Taine, fiecăruia, îndată după venirea noastră în lume (Ioan 1, 9). Acestea sunt: Sfântul Botez, Ungerea cu Sfântul Mir şi Sfânta Împărtăşanie, iar la vârsta priceperii, cunoştinţa de Dumnezeu (Ioan 17, 3).

640. Prezenţa lui Hristos în Sfintele Taine rămâne un adevăr dogmatic. Aici vorbim de trăire, de desfăşurarea lui Hristos din Taine în viaţa noastră reală. Dacă Domnul este ascuns de la Botez în Sanctuarul cel mai dinlăuntru al fiinţei noastre, ca un Înaintemergător îndemnându-ne spre împlinirea poruncilor, printr-însele apar pe obrazul nostru spiritual trăsăturile Domnului.

641. Ceea ce odinioară era corabia lui Noe peste puhoaiele potopului, aceea e Biserica lui Hristos – Cel cu cruce – peste puhoaiele pierzării. Deosebirea e aceea că corabia lui Noe a fost închisă pe dinafară de Dumnezeu şi nimeni n-a mai putut intra (Facere 7, 16), pe când corabia Bisericii – coarbia cu crucea pe catarg – are intrarea deschisă şi mai pot intra oameni învălmăşiţi de puhoaie. Acolo era Noe, aci Hristos, iar în valuri ucigaşul, înecând pe oameni.

Se întâmplă însă ceva de neînţeles: că cei ce se chinuiesc în valuri, deşi toţi ţin să trăiască, totuşi nu toţi vor să scape în coarbie. Mai mult chiar, scuipă mâinile ce li se-ntind de la intrarea corăbiei. Iar mâinile sunt braţele părinteşti: braţele celor şapte Sfinte Taine ale lui Dumnezeu care izbăvesc pe oameni din potop, născându-i din trup în Duh (Coloseni 2, 12), din amărâta viaţă la viaţa cerească.

SFINŢENIA

642. Iisus Hristos e Calea şi naturală şi supranaturală a desăvârşirii.

643. Sfinţenia nu e tristeţe, e bucurie. Sfinţenia tristă e o tristă sfinţenie.

644. Toţi ştim că înlăuntrul nostru stau ascunse mărgăritarul, comoara, talantul şi altarul Împărăţiei lui Dumnezeu. Înlăuntrul nostru avem aşadar posibilitatea sfinţeniei. Dar posibilitatea încă nu e realitatea. De la sine numai, posibilitatea sfinţeniei nu se transformă în sfinţenie.

645. În viaţa duhovniceasă credinţa hotărâtă poate face ca posibilitatea sfinţeniei să se transforme în realitatea sfinţeniei. Este nevoinţa monahului. Fără nevoinţă întinsă, susţinută de convingere, orice posibilitate reală va rămâne numai posibilitate sau chiar se va transforma în imposibilitate.

646. O sfinţenie conştientă ar putea cădea ca fulgerul în ispita sfinţeniei, care e cea mai rafinată capcană a mândriei.

646. Sfinţii Părinţi nu au recunoscut desăvârşirea decât după semnul desăvârşitei smerenii.

647. Cei ce îşi întorc mânia şi pofta de la cele de aici, unde altfel ar fi zăcătorit în contra firii, aceia scapă de bărbatul sau de femeia dintr-înşii şi vin la starea unui suflet de fecioară.

Sufletul ajuns la starea de fecioară are parte de crinul Bunei-Vestiri a naşterii lui Hristos într-însul.

648. Lui Iisus lucrurile, întâmplările, oamenii de tot felul, până şi copiii îi prilejuiau motive de revelaţie. De la toate lucrurile lumii Iisus ridică oamenii la raţiunile supranaturale ale Providenţei. Pe copii de pildă: Iisus i-a găsit modelul sufletului deschis spre Dumnezeu. Ei, deşi nu înţeleg nimic şi nu schiţează nici o împotrivire dialectică, cred totul şi pun întrebări uimitoare de credinţă. Pentru ei existenţa lui Dumnezeu şi prezenţa divină este un lucru de la sine înţeles. Nu în zadar s‑au alăturat aceste două cuvinte: copilărie şi sfinţenie. De fapt, omul începe viaţa cu sfinţenie, apoi o pierde: devine păcătos, devine „întrebătorul complicat al veacului acestuia”.

650. Limitele omului sunt limitele sfinţeniei sale. Iar sfinţenia este de la Dumnezeu. De altfel, singurul leac al vieţii, s-o scape de năruire numai sfinţenia rămâne. Sfinţenia este şi efectivă şi preventivă. Datori de a o câştiga sunt toţi oamenii care vor să se mântuiască.

651. Sfinţenia, tare seamănă a sănătate originară, o strălucire lină a spiritului. Unde sunt acestea şi Dumnezeu Se odihneşte, unde lipsesc şi Iisus Îşi pierde răbdarea. Este lucrul cel mai greu să îndupleci omul să urmărească realizarea sfinţeniei.

SFINŢII – DREPŢII

652. Oamenii voinţei sunt eroii credinţei şi sfinţii creştinismului.

653. Sfinţii sunt convinşi de păcatele lor. De aceea, judecându-se pe ei înşişi vrednici de iad, primesc de la Dumnezeu Raiul şi, în dar, mântuirea.

654. Cei desăvârşiţi nu simt numai spinul păcatelor lor, ci găsesc într-înşii murmurând toate păcatele oamenilor. Căci prin cei desăvârşiţi se răsfrânge sfinţenia lui Dumnezeu, ca printr-o oglindă şi într-înşii iarăşi toată firea omenească-şi simte durerea şi păcatul.

655. Abia lor le îngăduie Atotştiutorul Dumnezeu să bată război cu stricătorul firii omeneşti şi cu sabia Duhului neîntrerupt să-l ardă. Dar nu spre el le e privirea, ci având toată făptura lor absorbită de dar, s-au făcut ca un pârjol într-un rug nearzător şi, strămutaţi de dragostea lui Dumnezeu, chiar şi numai cu atâta, că sunt în lumea aceasta, ard pe „stăpânitorul” ei în inimă, ca o sabie de văpaie.

656. Acesta e focul celei mai mari nevoinţe prin care au să treacă cei ce ajung desăvârşirea, că Dumnezeu Însuşi se ascunde din faţa lor, şi se prăvălesc asupra lor puhoaie de ură, căutând cum să-i înghită. Dar de dragostea lui Dumnezeu nimic nu-i mai desparte (Romani 8, 38-39): nici suferinţa, nici îngerii, nici viaţa, nici moartea, nici iadul, de care se dovedesc mai presus, căci desăvârşirea dragostei nu mai are pe acestea îngrădire şi hotar.

657. În Biserică se nasc de sus şi cresc pe pământ, câştigând în războaie, oamenii mai presus de fire sau dumnezeii după Dar.

658. În ştiinţă e savantul care sondează necunoscutul prin teorii şi le verifică pe urmă, dacă aduc lumină şi corespund realităţii sau ba.

În credinţă, în religie este sfântul, care are alte mijloace de aflare a adevărului.

Sfântul nu cercetează. Viaţa lui curată e mijlocul de cunoaştere a unei realităţi pe care cercetătorul savant n-o poate prinde niciodată.

Ştiinţa nu angajează viaţa, de aceea nici n-o poate pricepe şi nici n‑o poate crea.

659. Cu toate că răul se pedepseşte prin sine însuşi, iubirea divină dă totuşi putinţă de ieşire din înfundătura răutăţii ce se pedepseşte pe sine însăşi: de se va găsi cineva să stea bun pentru fraţii săi înaintea lui Dumnezeu.

660. Aceştia, prevăzuţi de Dumnezeu cu slujba aceasta încă mai înainte de-a se naşte (Galateni 1, 15; Ieremia 1, 5) şi trimişi să o împlinească, sunt slugile Sale, cărora le-a dat avuţia Sa pe mână.

661. Să nu se creadă îngust că dreptul apare numai în religie. Dreptul poate să se arate în oricare dintre valorile sau talanţii lui Dumnezeu. Dacă însă abia apare în religie, asta se datoreşte faptului că numai aici se mai ştie ceva despre atârnarea omului de Dumnezeu.

662. Purtătorul oricărei valori, dacă va ajunge la cunoştinţa atârnării sale de Dumnezeu, va ajunge drept.

663. Dreptul e omul lui Dumnezeu, ori de poartă slujba preotului, ori pe-a împăratului, ori pe-a artistului, ori pe-a vistiernicului, ori pe-a bogatului, ori pe-a săracului. Un singur lucru i se cere pentru aceasta: să se cunoască pe sine ca avându-şi obârşia spirituală şi toată înzestrarea de la Dumnezeu. Sunt mulţi drepţi care nici nu ştiu despre ei că sunt drepţi. Pentru ei neştiinţa e o mare acoperire de primejdii şi anume, primejdia căderii în mândrie a celor conştienţi de virtutea lor. În sfânta lor neştiinţă ei sunt simpli ca florile, nu ştiu nimic de frumuseţea lor.

664. Sfinţii, drepţii prin excelenţă, pe măsura credinţei şi a curăţiei lor moştenită din părinţi şi sporită cu propria lor osteneală sunt o cuvântare vie, pentru că au într-înşii pe Dumnezeu – Cuvântul, Cel ce strigă printr‑înşii voia Sa către ceilalţi oameni. În jurul acestora se întăreşte şi se întinde credinţa, şi mulţi se mântuiesc. Prin ei se potoleşte anarhia, prin ei se restabileşte echilibrul şi armonia şi prin ei şi ceilalţi întrevăd pe Dumnezeu. Sfinţenia e tocmai această transparenţă a lui Dumnezeu în făptura Sa, prietenia aceea de mare cuviinţă a sufletului cu Tatăl său – singura situaţie normală şi de la sine înţeleasă a omului şi a oamenilor.

665. Drepţii fac cumpănă între Dumnezeu şi oameni: dobândind de la oameni pocăinţa şi de la Dumnezeu, milostivirea. Când lipsesc drepţii dintre oameni, iubirea nu se poate împlini, ci trebuie să se împlinească dreptatea.

666. Preotul, şi în general dreptul, îşi are slujba de a tălmăci tainele iconomiei divine, înduplecând spreolaltă amândouă părţile, şi pe om şi pe Dumnezeu. De multe ori dreptul o păţeşte, că primeşte săgeţi din amândouă părţile. „Dreptul care moare osândeşte pe nelegiuiţii care trăiesc… vedea-vor sfârşitul înţeleptului, dar nu vor înţelege ce sfat a avut Dumnezeu cu el…” (Înţelepciunea lui Solomon 4, 16-17).

667. Oare de ce învinuieşte Dumnezeu pe oameni de faptul că nu se mai naşte dreptul printre dânşii şi că ei nu bagă de seamă?

Răspunsul e următorul: drepţii sunt uneltele lui Dumnezeu, prin care sfătuieşte neamurile şi, prin rostul lor, face cu putinţă milostivirea Sa peste oameni; pe când dacă nu-i are, oamenii vor da peste urgia dreptăţii Sale, după faptele lor. Familia, cu roadele ei împovărate de fărădelegi, Îl aduce pe Dumnezeu la impas; drept aceea, oamenii sunt traşi la răspundere şi se află în aceeaşi primejdie cu smochinul fără roadă (Luca 13, 6; Marcu 11, 13).

„Căutat-am printre ei, să găsesc un om ca să se poarte cu dreptate înaintea feţei Mele pentru ţara aceasta, ca să nu o pierd, şi n-am găsit” (Iezechiil 22, 30).

668. „Dumnezeu este îndelung-răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă”(Naum 1, 3). Însă nimic nu face fără să arate taina Sa slujitorilor Săi (Amos 3, 7). Iată dreptul ca vestitor al voinţei lui Dumnezeu, ca văzător înainte, dincolo de zarea dimensiunii a patra, timpul. Sfânta Scriptură ar fi o copie de pe nevăzuta Carte de la cârma lumii. Dreptul ajunge la obârşia Scripturii.

669. Slujba cea anevoioasă şi plină de primejdii o au însă drepţii, când trebuie să dea pe faţă păcatele poporului (Plângeri 2, 14; Ieremia 14, 10; Isaia 58). „Prin ştiinţa lui, dreptul, sluga Mea, va îndrepta pe mulţi” (Isaia 53, 11). De aceea trebuie să fie deodată şi stâlp de fier şi zid de aramă (Ieremia 1, 18) şi faţă de cremene (Isaia 50, 7); şi, pe deasupra, tuturora, trebuie să fie păstorul cel bun, care-şi pune viaţa pentru oile sale (Ioan 10, 11).

Într-adevăr, slujba aceasta n-o poate face decât un lepădat de viaţă şi un îndrăgostit de Dumnezeu. De aceea zice Petru, că şi dreptul abia se mântuieşte (1 Petru 4, 18), socotind greutatea sarcinii. Căci nimeni nu e drept fără vreun rost de la Dumnezeu, fără vreo treabă de făcut.

Mântuirea dreptului e condiţionată de împlinirea destinului său de la Dumnezeu şi e primejduită de cruţarea vieţii proprii, când o face în dauna intenţiei divine.

SIFILISUL

670. Acum cinci veacuri, la 1492, Columb aduce în Europa vestea descoperirii Americii, iar mateloţii lui aduc Europei sifilisul. Isprava lor a luat proporţii, încât, pentru stăvilirea urmărilor dezastruoase ale spirochetei, facultăţile de medicină au creat catedră de sifiligrafie. (...)

E recunoscută de toţi extraordinara repeziciune şi putere de adptare a organismului la orice accident şi împrejurare; adaptare aproape automată. De pildă, unui tăietor de lemne îi alunecă mâna în pânza fierăstrăului său, cu câteva sute de turaţii pe secundă. De-abia a simţit grozăvia şi cade în nesimţire. Un şoc nervos opreşte afluenţa sângelui la creier, ceea ce aduce căderea în nesimţire, organismul stă astfel locului, fără vreo mişcare, căci altfel ar conturba lucrul zorit al apărării automate. Un val de sânge învăluie rana care se coagulează în atingere cu aerul şi formează un înveliş izolator. Ca la o comandă, fibrina din sânge se şi transformă în mici aţe, pe care le ghemuie ca un dop, în corpul tăieturii, unde se şi apucă să repare, lipind, completând etc. Temperatura locală se ridică, atingerea devine dureroasă, ca să fie asigurată liniştea apărării organice. Toată această adaptare la noua situaţie dovedeşte un serviciu automat de siguranţă a vieţii. (...)

Faţă de bacilul sifilisului, atitudinea serviciului de siguranţă e cu totul stranie: nu se apără, nu dă alarmă, îi lasă deschise toate căile, îi îngăduie să umble în inspecţie prin întreg organismul şi-l lasă să „mănânce” ce pofteşte, până şi scoarţa de pe creier. De aceea a trebuit ştiinţa să ia măsuri împotriva lui, fiindcă natura nu vrea să se apere.

 Nu cumva Treponema asta e o pedeapsă neîndurată, aruncată ca o frână împotriva destrăbălării? Nu cumva, în faţa acestei pedepse i s-a luat firii dreptul de apărare? De ce nu se apără? (...)

Tare-mi vine-a mă gândi la locul din Ieremia proorocul, unde zice: „Iată, voi trimite asupra voastră şerpi şi scorpii, împotriva cărora nu-i descântec şi vă vor muşca, zice Domnul” (Ieremia 8, 17). (...)

Iată, dar, pedeapsa neîndurată peste care dă mintea când nu-şi înfrânează poftele: e dată jos de pe tronul conducerii şi, cu totul, trup şi suflet, prăvăliţi, legaţi în casa de nebuni.

SMERENIA

671. Primirea umilinţei e cea mai mare putere a dreptului; pe când războiul pentru mândrie e dovada celei mai mari neputinţe.

672. Suferinţa mai are şi un alt rost. Prin ea îngăduie Dumnezeu oricui, neînsemnat la slujbă sau chip, să-ţi sară în obraz şi să ţi-l pălmuiască cu ocările cele mai de pe urmă. Şi cine ar putea să facă mai bine o treabă de asta, decât un om de nimica, dar totuşi de vreo treabă lui Dumnezeu.

673. Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi faptele pe nume. Căci foarte mari târcoale dă vrăjmaşul în jurul celor încercaţi, pentru păcatele lor trecute, ca să-i scoată din calea mântuirii, ispitindu-i să nu se smerească, ci să-şi apere „onoarea”.

674. Ne-am putea întreba: de ce îngăduie Dumnezeu palme peste faţa dreptului? Răspundem că nu este altă cale de sfinţire şi că, înaintea lui Dumnezeu, nici cerul nu este destul de curat (Iov 15, 15); iar sfinţire fără smerenie nu este. Pe noi însă, cei păcătoşi şi grei la pricepere, Dumnezeu nu are cum ne aduce aminte de păcatele noastre, ştiute sau neştiute, ca să ni le cunoaştem şi să ni le mărturisim – de vreme ce nu luăm aminte la predica Bisericii – decât luând, cu atât mai vârtos, prăjina ocărilor. Dacă ne-am cunoaşte cât suntem de păcătoşi, ne-ar fi mult mai uşoară ispăşirea vinovăţiilor. Dar când nu ne cunoaştem vinovăţiile, ne înşelăm după părerea noastră cu „dreptatea” pe care n-o avem, şi necunoscându-ne, nu răbdăm cele ce vin peste noi, cu rânduiala lui Dumnezeu. Drept aceea, când auzi pe cineva făcându-te tobă de ocări şi blesteme, nu te pripi cu mintea şi nu sări cu gura, răspunzându-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: de ce mă ocărăşti, ci întreabă-te pe tine oare de ce mă ocărăşte omul acesta? În orice caz, răspunde ca David: pentru păcatele mele Domnul i-a poruncit să mă ocărască şi să mă blesteme; dar nădăjduiesc, pentru năpăstuirea ocării, mila lui Dumnezeu.

675. Să zicem că, după părerea ta, ai avea o viaţă bună după voia lui Dumnezeu, soţ şi copii cumsecade şi, totuşi, aşa din senin, la o întâmplare oarecare, un vecin sau propriul tău copil sau soţ, să-ţi ardă obrazul zvârlindu-ţi vorbe grele: prăpădită, ucigaşă, hoaţă. Iar tu, neştiindu‑te de vină cu nici una din acestea şi nepricepând ce se lucrează la mijloc, se poate să sari, ca muşcată de şarpe, cu şi mai grele vorbe, apărându-te şi îndreptându-te, iar pe cel ce te cearcă, apăsându-l şi ucigându-l cu mânia. Nu e bine, nu te grăbi, ci socoteşte cum trebuie: poate că nu ţi-ai mărturisit, asupra ta, vreo greşeală cu propriul tău soţ, înainte de vreme, iar soţul tău îţi aduce aminte acum, într-un şuvoi de mânie, fără să ştie că păcatul o dată tot răbufneşte, oricâtă uitare s-ar fi aşternut peste el. Poate că şi copilul îşi strigă în ocara sa vreun păcat al părinţilor, de care trebuia cruţat, fie cu fapta, fie cu gândul. Poate că vreun gând rău asupra vieţii sale, el la vreme îţi aduce aminte, sub formă de necuviinţă, greşeala ce era s-o faci asupră-i. Uitaseşi să ţi le mărturiseşti, să te dezlegi de vina lor şi iată, ţi se aduc aminte. Căci, prin cei apropiaţi primim arsurile cele mai curăţitoare, – ştiut fiind că nu este nedreptate la Dumnezeu. Iar pe de altă parte, poate că puţine zile mai avem şi, din îngăduirea lui Dumnezeu, se răstesc la noi viclenii, cei ce ne-au îndemnat la păcate, şi, prin vreo gură slabă, ne strigă vinovăţiile uitate pe care mărturisirea şi lacrimile noastre nu le-au şters.

Drept aceea, cu lumina cunoştinţei fiind, în necazuri bucuraţi-vă
(1 Tesaloniceni 5, 16). Căci celui lămurit în căile lui Dumnezeu tot ce i se întâmplă spre mai multă lumină i se face, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Grija noastră să fie: de-a nu strica ce tocmeşte Dumnezeu.

676. Vremea de amărăciune ţine de obicei cât ţine aplecarea spre mândrie; căci celui smerit nimic nu-i poate sta împotrivă: nici lucrurile, nici oamenii şi nici dracii.

Înaintea lui Dumnezeu adevărata virtute e smerenia care tămăduieşte, curăţă, apără şi întoarce toate spre pace. Deci, când amărăciunea încercării şi-a împlinit lucrul, iarăşi întoarce Dumnezeu toate spre bucurie.

677. Mulţi, până nu-şi înţeleg greşelile, se cred curaţi apărându-se: că n-au omorât, n-au dat foc şi aşa mai departe. De fapt ei sunt închişi şi legaţi la minte cu un văl de întuneric care nu se rupe altfel, decât numai când le izbeşti păcatele peste obraz.

678. „Cui i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă”. De aceea, stăm improvizat, în nesiguranţă, în atârnarea milostivirii lui Dumnezeu. Firea noastră, încă nu este întărită ca să poată „sta”. „A sta” este înălţarea care se corectează cu căderea. Depresiunea de asemenea nu este stare de masă. O cădere în umilinţă, convins de binefacere şi pe mulţi i-a folosit şi la mai mari măsuri i-a adus decât pe mulţi dintre nevoitorii conştienţi de calea sfinţeniei.

679. Necertat nu te smereşti. Şi nesmerit nu apare înrudirea ta cu crucea, ca să o iubeşti, ca pe ceva în care eşti smerit (smerenia, iubirea şi crucea sunt din aceeaşi familie a desăvârşirii).

Şi crucea – cu învierea care-i urmează – era punctul de vedere al lui Dumnezeu. Omul voia să-l scape pe Dumnezeu de cruce. Dumnezeu se ceartă cu omul… în numele dragostei.

Satana Îi era milostiv lui Dumnezeu prin Petru şi ucigaş prin Iuda. Satana, prin frica de suferinţă a trupului şi prin ignoranţa raţiunilor mântuirii, ţine omul în îngustime, în nedezvoltare, în nonsens, cu un cuvânt: în sminteală cu Dumnezeu.

680. Mare este acela care numai de mărimea lui nu se ocupă. Este cel ce creşte fără să ştie, ca bobul de grâu în strălucirea soarelui.

Dacă este o creştere naturală este şi o creştere supranaturală, căci adevărata dimensiune a desăvârşirii este smerenia.

Drept aceea, dacă nu puteţi înţelege Împărăţia lui Dumnezeu, cel puţin primiţi-o ca un copil în care nu se întâmplă nici o răvăşire dialectică.

SMERENIA ŞI CURAJUL

681. Smerenia şi curajul s-ar părea doi termeni opuşi. Cu toate acestea, în viaţa duhovnicească ei se armonizează, ba se şi completează. Absenţa sau împuţinarea unuia slăbeşte pe celălalt şi între ei trebuie ţinut un echilibru. Căci viaţa creştină orientată numai spre umilinţă ia o înfăţişare de sclavie spirituală, de pipernicire la literă şi pierde curajul. Deasemenea, orientarea numai spre îndrăzneală personală şi spre profetism distruge bisericitatea şi sobornicitatea creştinismului, provocând fie erezie, fie schismă, deci pierde smerenia.

SMERENIA (CHENOZA) MÂNTUITORULUI

682. Ziditorul făpturii, Mântuitorul nostru, îndură o micşorare a Sa în Duh, pe potriva măsurilor noastre omeneşti, cu fiecare vârstă, cu fiecare rând de oameni până la sfârşitul veacului. Şi se sileşte, ca un mare smerit să ne înduplece, prin alegerea cea de bunăvoie, să suim la măsura Sa dumnezeiască. Se micşorează pe Sine la măsură omenească, dându-se minţii noastre să-i semuiască preţul, şi, dacă Îl va afla, să ridice firea omenească la măsura dumnezeieştii Sale smerenii, adică să fim dumnezei după Har.

683. Iată pe Dumnezeu cârmuind lumea şi, totuşi, cu mare smerenie, bătând şi aşteptând la poarta zidirii Sale să I se deschidă şi să fie primit... Într-unii Se naşte, într-alţii sporeşte cu vârsta şi cu înţelepciunea, într-alţii propovăduieşte, într-alţii minuni săvârşeşte şi în sfârşit într-unii Se schimbă la faţă în lumină dumnezeiască; iar într-alţii – foarte mulţi de aceştia – neasemănat Se chinuieşte.

SPIRITISMUL

684. Fărădelegea vorbirii cu morţii, sau spiritismul, are vechime mare. În zilele noastre, a ajuns o adevărată modă de lume mare, şi, fiind cea mai subţire dintre amăgiri, e şi cea mai primejdioasă rătăcire. (...)

Biserica nu tăgăduieşte spiritismul, ci-l opreşte. Iată de ce:

Spiritul care vine nu poate aduce nici o probă îndeajuns de convingătoare despre fiinţa sau identitatea sa. Poate înşira dovezi după dovezi, arătând că ştie lucruri, pe care, ni se pare nouă, numai răposatul putea să le ştie. Dar şi îngerii răi sau spiritele pot să le ştie tot aşa de bine. În nici un chip nu putem fi siguri de identitatea celui ce vorbeşte sau scrie întocmai ca răposatul. Se‑ntâmplă, adică, cea mai meşteşugită substituire a persoanei, care e înlocuită şi copiată întocmai întru toate, cum o ştiam şi noi, ca amăgirea noastră cea din bună credinţă să fie desăvârşită: iar noi să credem o lucrare de amăgire, ca pe cea mai adevărată descoperire de dincolo. Şi, văzând că cele mai multe descoperiri se împlinesc mai pe urmă, primeşti fără control cea mai de pe urmă înşelare. Iar aceasta o păţesc mai ales cei ce ocolesc sfintele Predanii ale Bisericii şi umblă după măiastra înşelare ca să-i povăţuiască aceia către lumea de dincolo. E şi mai uşor: spiritismul nu cere lupta cu sine însuşi, nu cere sfinţirea vieţii, nu cere recunoaşterea dumnezeirii Mântuitorului, nu opreşte ispitirea de Dumnezeu – căci tocmai asta e spiritismul. Ba, dacă ţii neapărat la acestea, de teama să nu te afli în greşeală, ţi le cere şi pe-acestea, dar numai ca, pe lângă toate acestea, să mai crezi şi în spiritism, adică şi în altceva pe lângă Biserica întemeiată de Dumnezeu. Iar cu vremea, câştigându-ţi încrederea, te poţi pomeni cu sfaturi împotriva mântuirii, sau pradă nălucirilor care clintesc mintea din dreapta socoteală.

Am putea fi întâmpinaţi de adepţii spiritismului cu cuvântul că dintre sfinţi mulţi au grăit cu îngerii, iar unii cu adevărat au grăit şi cu cei mutaţi de aici, ba şi la viaţă i-au întors; dar asta a fost din îngăduinţa lui Dumnezeu, ca o mărturie a nemuririi sufletului şi a învierii celei de obşte, şi ca o slavă cu care i-a cinstit pe sfinţi. Din când în când se arată între oameni cât ascultă Dumnezeu de sfinţi când arde într-înşii iubirea de oameni şi voiesc să-i scape de vreo mare nedreptate năpăstuită peste dânşii: ei cer de la Dumnezeu mărturia celui de dincolo de mormânt. Dar de la minunile lui Dumnezeu prin sfinţi şi până la descoperirile spiritiste e tot atâta depărtare, câtă de la sfinţi la ispititorii de Dumnezeu. Viaţa Sfântului Ciprian, care înainte de a fi creştin era mare vrăjitor şi înşelător de oameni, ne poate sta mărturie şi în privinţa spiritismului.

Altă pricină, pentru care Biserica îşi opreşte fiii de la calea lăturalnică a spiritismului şi a vrăjitoriei de toate treptele e şi aceasta: s-a băgat de seamă că practica spiritismului duce la nebunie. Făcându-se cercetare undeva, într-o casă de nebuni, s-a găsit că 70 de inşi la sută făcuseră spiri-tism. Cum se ajunge la nebunie e uşor de priceput: fiecare şedinţă se poate face numai dacă toţi cei din adunare se învoiesc să împrumute din ei o anumită putere nervoasă, trebuitoare spiritului de dincolo, care scrie sau vorbeşte printr-unul din cei adunaţi. Acela îşi pierde conştiinţa de sine în vremea şedinţei, cade în transă. Împrumutarea puterii nervoase pe care o solicită spiritele spre a putea comunica dincoace e mai mult o învoire la jaf pe socoteala sănătăţii nervilor, jaf care duce, încetul cu încetul, pe unii mai repede, pe alţii mai târziu la a nu se mai putea sluji de minte şi de nervi, căci tâlhărite de spirite slăbesc şi, oarecum zicând, îşi schimbă firea, încât toate le văd printr-un duh străin, altfel decât cealaltă lume normală. Aşa începe pe încetul să se arate nebunia, de cele mai multe ori fără întoarcere.

685. Biserica e datoare să-şi cruţe fiii de ispita căderii între tâlharii cei de duh; de aceea opreşte lucrul acesta şi-şi previne credincioşii cu sfatul Sfântului Pavel, dat Tesalonicenilor, iscoditori şi ei de taine:

„Taina fărădelegii se înfiripează...  Ivirea „aceluia” va fi prin lucrarea lui Satan, însoţită prin tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască. Pentru aceea Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea (dar) crezământ minciunii, şi să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea” (2 Tesaloniceni 2, 7-12).

Căci cale nedreaptă îndrăgesc toţi acei ce iscodesc lăturalnic tainele lui Dumnezeu, cele închise în zile viitoare.

SPOVEDANIA

686. Atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viaţa noastră. De îndată însă ce mărturisim păcatele şi vinovăţia, primejdia morţii o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră.

687. Să nu uităm însă că una e lupta şi suferinţa omului mărturisit şi alta e suferinţa omului nemărturisit. Unul e luminat la minte, liniştit şi câştigă din nou nevinovăţia; celălalt e întunecat, îndărătnic şi mai rău se afundă. Unul e ascultător de duhovnic, – asta-i uşurează răbdarea încercărilor; celălalt nu ascultă de nimeni, ceea ce-i face îndreptarea cu neputinţă.

688. Spovedania deasă trebuie ţinută însă la preţul ei. Ţinta sufletească a monahului faţă de taină trebuie îndreptată atunci când se dovedeşte uşurătate la mijloc. De aceea, o prea deasă spovedanie, în sufletele neadâncite, se banalizează. De aceea ne ajutăm de cercetarea conştiinţei sau de spunerea gândurilor, care poate fi oricât de deasă.

689. Spovedania deasă şi cercetarea conştiinţei au rostul de a slăbi din fire deprinderile patimilor şi a pune în loc deprinderile bune sau virtuţile contrare patimilor.

690. Gândurile pătimaşe nemărturisite sau simplu spuse au însuşirea că se întăresc şi se fac funii, cum zic părinţii şi trag mintea la învoire şi la faptă, care este păcat.

691. Păcatul acesta este: înfrângerea morală a sufletului de către un gând rău. De aceea toate gândurile trebuiesc spuse înainte de a se întări şi de a birui mintea, căci de îndată ce sunt spuse le piere puterea de a obseda, asupri, stăpâni mintea.

692. Şi gândurile bune trebuie controlate cu o altă conştiinţă, mai limpede. Controlul tuturor gândurilor e lege în călugărie. Neîntrebat nimic nu e bine, nici ce e bine, pentru că singur nu te poţi apăra de săgeţile slavei deşarte.

STĂPÂNIREA

693. Apostolul Pavel, tâlcuieşte autoritatea lumii acesteia, ca provenită din autoritatea lui Dumnezeu, şi cine se împotriveşte stăpânirii, lui Dumnezeu se împotriveşte. Reacţionarismul este un păcat, este o atitudine fals religioasă. Din acest motiv, creştinii trebuie să dea ascultare cezarului, să se roage pentru el, şi să-i plătească dajdia. Supunerea faţă de stăpânire este din raţiuni divine: din iubire universală de oameni şi nu din oportunism sau din frică. 

STRUCTURA GENETICĂ ŞI CONŞTIINŢA

694. Situaţia, isprăvile şi tendinţele ce le avem, toate se răsfrâng, se rezumă şi se înscriu în structura noastră genetică, dar şi în sfera conştiinţei. Aci, în conştiinţă, se răsfrâng isprăvile pământului, şi, peste ele, în aceeaşi sferă, tot atunci, sau mai târziu, luminează seninul cerului, sau fulgerele dreptăţii divine.

695. În iconomia organică, genezele recesive, deşi latente, sunt ca şi inexistente, dacă sunt dublate de perechea genezelor dominante. Nu tot aşa e cazul şi în ce priveşte sfera conştiinţei.

Iarăşi o mică asemănare: de când undele hertziene ale posturilor de radio-difuziune circulă în jurul nostru, ne străbat fără să prindem nimic, oriunde ne-am afla, veştile şi poveştile din lumea întreagă. Le prind însă aparatele de recepţie, care le transformă pe înţelesul nostru. Cam aşa ceva se întâmplă şi cu energia germenilor infirmi ai structurii noastre genetice: organismul nu înregistrează această energie, dar o înregistrează sfera conştiinţei, şi ne-o tălmăceşte printr-un conflict străfund în temelia noastră.

696. Însuşirea sufletului de a-şi cunoaşte şi recunoaşte pe Tatăl, sau de a se lepăda de El, e dependentă şi de construcţia genetică a trupului, în care va avea să petreacă o vreme.

697. Înclinarea sufletului face interferenţă cu înclinarea trupului în care a fost trimis. Deci, dacă vine într-un trup în care găseşte numai dezechilibru, nu-şi va putea manifesta înclinarea sa către cele de sus, ci va asista neputincios lângă un aparat stricat, care nu cântă, ci huruie.

Toate chinurile conştiinţei izvorăsc din simţirea acestor infirmităţi, ce zac în străfunduri, şi de unde ele răbufnesc până în suprafaţa faptelor văzute. Ca să uşureze Dumnezeu povara unui suflet, de multe ori îl cruţă de cunoştinţa infirmităţii în care trebuie să petreacă. Aşa vedem seninătate şi la idioţi.

STUDIUL

698. Profesorii ascund soluţiile temelor, ca să ia banii elevilor şi studenţilor.

699. Nu te răspândi cu multe cărţi.

700. Cine face curte nu face carte.

SUFERINŢA

701. Să nu uităm că una e lupta şi suferinţa omului mărturisit şi alta e suferinţa omului nemărturisit. Unul e luminat la minte, liniştit şi câştigă din nou nevinovăţia; celălalt e întunecat, îndărătnic şi mai rău se afundă. Unul e ascultător de duhovnic, – asta-i uşurează răbdarea încercărilor; celălalt nu ascultă de nimeni, ceea ce-i face îndreptarea cu neputinţă.

702. Cunoştinţa cea din păţanie, sau învăţăturile din durere – singura cale care poate învăţa ceva pe oameni.

703. E bine să luăm aminte însăşi mărturia proorocului David – „Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea! Şi îndată ai ridicat pedeapsa păcatului meu” (Psalmul 31, 6) –, precum că îndată după mărturisire Dumnezeu ridică pedeapsa păcatului; totuşi înduri încercări şi de multe ori ani de zile în şir. Să fim înţeleşi: încercările acestea nu-s pedeapsă, ci şcoală, lumină pentru minte şi milă de la Dumnezeu. Că le simţim ca suferinţe? De nu le-am simţi ca atare, n‑am învăţa nimic.

Precum plăcerea e dascălul păcatelor, aşa durerea e dascălul înţelepciunii; iar din odihnă, până acuma încă n-a ieşit ceva de folos.

704. Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe, şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă suferinţă putem răzbi cu bucurie. Numai atâta bine putem face, câtă suferinţă putem ridica de pe el. Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem. Atâta strălucire va arăta iubirea de Dumnezeu şi de oameni în noi, sau atât de puternice vor fi mila şi adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroşi pentru Dumnezeu şi oameni.

705. E bine de ştiut şi faptul că darurile lui Dumnezeu dau o mare putere de a suferi, cu seninătate, orice potrivnicie în calea darului şi, răbdând cu linişte, toate piedicile cad pe rând, printr-o nevăzută rânduială dumnezeiască.

706. Fără libertate şi fără har, nici o suferinţă nu plăteşte nimic, cu atât mai puţin suferinţa din iad. Suferinţa aceea, deşi foarte mare, nu rodeşte nici o nădejde de pe urma ei. Dar libertatea, iubirea şi harul celor de pe pământ pot îndupleca pe Dumnezeu să scoată din muncă sufletul ce n‑a ajuns la sfinţenie deplină.

707. Suferinţa şi iubirea se cresc în progresie una pe alta.

708. Durerea nu e obiect sănătos de meditaţie. De durere trebuie să scapi, să o depăşeşti, să fii deasupra ei. Dar trebuie să vină cineva să te scoată din cercul tău chinuitor de îngust. Căci durerea ta te ia în vîrtejul ei şi te închide dinspre toată lumea şi dinspre orice lume. E parcă o prelungire a iadului după tine.

Cu cît orizontul tău e mai îngust şi mai îngustat de durere, cu atât neliştea ta e mai mare şi poate să fie mai mare ca în toată lumea.

SUFLETUL

709. Sufletul are şi el o parte pătimaşă, care, prin negrijă, nărăvindu‑se cu viaţa cea trupească, aşa se învoieşte şi se leagă de tare cu plăcerea din lumea aceasta, încât n-ar mai vrea să-i moară trupul, ci ar vrea să fie veşnică viaţa aceasta vremelnică. Poate că şi de aceea a lăsat Dumnezeu viaţa aceasta aşa de necăjită, ca să ne mai şi săturăm de ea.

710. Şi sufletul are patimile lui: părerea, slava deşartă şi mândria – iar dacă scapă de aceste bucurii mincinoase, dăruindu-le Dumnezeu în schimb adevărate bucurii duhovniceşti, cad în primejdie de a se îndrăgosti aşa de tare de propriul lor suflet, pentru faptul că se face curat, încât sufletele lor se sting şi se pierd. Bucuria neînfrânată, chiar cea pentru daruri cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiţi că încă n-ai ieşit cu totul din împărăţia ispitelor.

711. Sufletul care se mântuieşte este acela care nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu – sufletul care s-a izbăvit de sine şi petrece ca un dus din lumea aceasta. Viaţa şi dragostea lui întreagă este numai Dumnezeu, Care-L face să uite de sine, iar când revine în lumea aceasta, se urăşte pe sine. Evanghelistul Ioan prinde tocmai această a treia treaptă a luptei cu sine însuşi, după cuvântul Domnului, care zice: „Cine-şi iubeşte sufletul său îl va pierde; iar cine-şi urăşte sufletul său, în lumea aceasta, îl va păzi spre viaţa veşnică” (Ioan 12, 25). Deci, de-am străluci duhovniceşte ca soarele, ceea ce la puţini se întâmplă, de una să ne ţinem: că nu suntem din lumea aceasta şi nu trebuie ţintuită „aici” dragostea noastră.

712. Dacă îmbinarea sufletului cu trupul n-ar fi strunită din voia lui Dumnezeu, însuşirile sufletului ar fi ca nişte fulgere, care ar pârli într‑o clipă fărâma de ţărână a trupului în care zăboveşte suflarea lui Dumnezeu.

713. Trupul trăieşte, dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăieşte, dacă e locuit de Dumnezeu. Aşadar, sunt oameni care au într-înşii suflete vii, şi sunt oameni care au suflete moarte (Apocalipsă).

714. Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte.

715. Cel ce a înviat în sufletul său cunoştinţa şi iubirea lui Dumnezeu, câtă vreme era pe pământ, acela a înviat pentru veşnicie; iar cel ce a omorât acestea în sufletul său şi moartea l-a prins în acestea, acela a murit pentru veşnicie. Acela a omorât Împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul său şi a înlocuit-o cu împărăţia chinurilor veşnice, în care a intrat încă din viaţa pământească.

716. Sufletul, amăgit de convieţuirea cu animalitatea trupului, are să poarte chinurile răsturnării rolurilor de îndată după despărţirea sa din robia uneltei sale.

717. Orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească. O cădere în curvie e mai întâi o cădere în spirit. În spirit e înclinarea şi căderea. Iar aceasta e de la convieţuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul şi-l munceşte cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fără consimţirea sufletului. Această consimţire însă înnegreşte sau spurcă faţă sufletului; îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii.

718. După încetarea trupului, poftele, stropii aceştia de noroi împroşcaţi din trup pe suflet, stârnesc în sufletul desfăcut de trup o văpaie de pofte, care-l muncesc cel puţin tot atâta cât l-ar chinui setea până la moarte, pe unul care ar trece Sahara şi n-ar găsi apă.

719. Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia, are să se chinuiască în felul fiecărei patimi, care l-a ros în viaţa pământească.

720. Un iubitor de argint, un lacom de avere, un lacom de mâncare, un beţiv, un curvar, nu scapă de tirania poftelor sale, ci acestea îl chinuiesc fără de sfârşit şi se măresc pe măsură ce nu pot fi satisfăcute – lipsind trupul, iar conştiinţa îi strigă mereu osânda lui Dumnezeu şi zădărnicia suferinţei sale.

721. Dumnezeu a pedepsit până şi cu lepră. Deci lepra şi orice lepră, urmărite la obârşiile ei, arată că păcatul sufletului atrage după sine pedeapsa trupului, dar îi aduce sufletului smerenia, sănătatea minţii.

722. Oare în Templul sufletului nostru se va găsi vreun copil sau măcar vreun orb să-L primească pe Iisus?

723. Aspiraţia sufletului după realizarea desăvârşirii sale, asta este toată istoria omului.

ŞTIINŢA

724. Multă ştiinţă apropie pe om de Dumnezeu, puţină ştiinţă îl îndepărtează şi de ştiinţă şi de Dumnezeu. Omul atâta preţuieşte câtă apropiere de Dumnezeu şi-a câştigat în sine.

725. Ştiinţa, filosofia, medicina şi celelalte discipline ale preocupărilor omeneşti, chiar şi dreptul, care pune crucea pe masa de judecată, toate la un loc nu pot să dovedească, nici că există Dumnezeu, nici că nu există. Toate aceste discipline ale ştiinţei sunt însă folositoare când îşi cunosc marginile şi când nu trec într-o altă zonă a existemţei, unde nu au competenţă şi nici mijloace de cercetare.

726. În ştiinţă e savantul care sondează necunoscutul prin teorii şi le verifică pe urmă, dacă aduc lumină şi corespund realităţii sau ba.

În credinţă, în religie este sfântul, care are alte mijloace de aflare a adevărului. Sfântul nu cercetează. Viaţa lui curată e mijlocul de cunoaştere a unei realităţi pe care cercetătorul savant n-o poate prinde niciodată.

Ştiinţa nu angajează viaţa, de aceea nici n-o poate pricepe şi nici n‑o poate crea.

727. Omul, în întregul lui, e din ce în ce mai necunoscut. De aceea, cei ce se mărginesc numai la cunoştinţa unilaterală, inevitabil ajung în înfundătura aroganţei care nu ştie nimic – ceea ce păţesc numai peticarii ştiinţei.

728. A nu şti şi a recunoaşte aceasta, nu e totdeauna o vinovăţie – uneori e chiar virtute; însă a şti puţin, şi a face gâlceavă că ştii totul, asta e descalificare şi ruşine, şi totdeauna o vinovăţie.

729. Problema eredităţii mai are un capăt, dincolo de biologie şi probabilitate. Chiar numai factorul eredităţii, ca să fie cunoscut îndeajuns, depăşeşte limitele ştiinţei pozitive.

730. Dacă ştiinţa ar putea prinde momentul când apare în părinţi o geneză (genă) defectivă, ar însemna pentru ea un adevărat triumf.

731. Medicul, care crede că, povăţuind pe oameni, n-are trebuinţă de suflet şi de Dumnezeu – autorul şi stăpânul vieţii – e, până la un loc, un bun veterinar.

732. Ştiinţa fără Dumnezeu şi împotriva omului, s-a apucat să facă şi nebunia ei cea mai de pe urmă: desfacerea şi aprinderea stihiilor.

733. Oare ştiinţa nu aşteaptă şi ea, fără să ştie, şi nu găteşte venirea zilei Domnului?

TALANŢII

734. Sufletul dus în robie e jefuit pe dată de toată agoniseala sa duhovnicească. Aceasta-i contabilitatea fricosului: zarafii cu banii lor falşi fură talanţii noştri buni.

735. Cel cu un talant din Sfânta Evanghelie are numai botezul şi talantul lui i se va da celor fără botez, dar cu fapte.

736. Între cei trimişi de Dumnezeu sunt şi oameni ce au darul să vadă dincolo de zare, să audă graiul şi cuvintele mai presus de fire. Dar aceştia, la vreme de mare însemnătate pentru ei, când li se deschide ochiul vederii şi urechile auzirii celor de dincolo, să nu întârzie a căuta povăţuirea unui duhovnic, care le va feri inima şi mintea de bucurie străină şi care îi va ocroti cu dulama smereniei.

737. Darurile lui Dumnezeu ascunse în noi nu le ştim, dar satana le vede; şi, ca un tâlhar viclean, pândeşte vremea darului de sus să se deschidă în viaţa noastră şi de nu-l va afla acoperit de smerenie şi dreaptă socoteală, varsă el, ca pe un jgheab, pustiirile lui pe făgaşul lui Dumnezeu.

738. Ce ţi-a dat Dumnezeu dar, asigură-l cu întrebarea şi ocroteşte‑l cu smerenia şi cu atât mai vârtos nu ieşi din sfatul unuia dintre nebăgaţii în seamă slujitori ai lui Dumnezeu.

739. În fiecare om este închisă o măsură a lui, după cum ne asigură şi Sfântul Pavel (Romani 12, 3); peste aceasta să nu treacă nimeni, dar nici să nu se lovească nimeni a o ajunge.

740. Toate valorile, talentele, ar trebui să se negustorească între oameni, în favoarea lui Dumnezeu, căci precum este o ierarhie a valorilor, tot aşa este un Ierarh al lor.

741. A nu lucra cu valorile, în sensul în care le-a rostuit Dumnezeu, înseamnă a ieşi din ierarhie şi a face anarhie.

742. Purtătorul oricărei valori, dacă va ajunge la cunoştinţa atârnării sale de Dumnezeu, va ajunge drept.

743. Un bărbat de ştiinţă, care mărturiseşte în mediul său pe Dumnezeu, adeseori e mucenic; un conducător de neamuri, dacă se declară atârnător de Dumnezeu, de asemenea e mucenic, ca şi cum atârnarea de Dumnezeu ar fi o mare slăbiciune şi vinovăţie. Şi aşa păţesc pe rând toţi dăruiţii lui Dumnezeu când nu se învoiesc la sfatul lumii, să tâlhărească pe Dumnezeu de darul ce li‑l dase spre tot lucrul bun, ce au să-l împlinească în lume.

744. Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri.

Regele David, înzestrat deodată cu darul stăpânirii şi cu darul proorociei, a căpătat o straşnică pedeapsă, numai fiindcă a îndrăznit să numere poporul (2 Regi 24). Darul proorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70.000 de oameni – şi doar el greşise, nu poporul
(2 Regi 24, 17).

Deci, înaintestătătorii şi deţinătorii puterii au să dea seama, chiar de venirea sabiei după dreptate.

745. Cu talantul Botezului sunt dăruiţi creştinii, talantul  îngropat şi de puţini dezgropat şi sporit.

746. Convertirea talentelor este un mare talent. Înzestrările lui Dumnezeu nu sunt date ca simple ornamente, de care să ne bucurăm numai noi. Talentele sunt înzestrări de energie divină, spre scopurile ei anumite, energie pe care lumea nu o cunoaşte. Aceasta dă îndrăzneală mucenicilor, răbdare pustnicilor, darul cunoştinţei, curajul adevărului, nebunia pentru Hristos, interpretarea vieţii în perspectiva luminii divine.

747. Prezenţa lui Iisus în toate fragmentele timpului este ceea ce dă talanţilor valoarea lor de energii divine.

748. Cel ce recunoaşte Providenţa de la Dumnezeu a talentelor sale va mai primi şi celui ce i se pare că nu le are de la Dumnezeu, i se va lua şi ceea ce i se pare că are.

TENSIUNEA DINTRE MINTE ŞI PATIMI

749. Să ne apropiem de o analiză concretă a tensiunii dintre minte şi patimi.

Care este mecanismul biologic al instinctului de reproducţie?

Instinctul acesta are ca obârşie materială o glandă endocrină, care varsă o substanţă chimică în sânge, care la nivelul creierului, erotizează scoarţa cerebrală. Această erotizare constă în apariţia pe ecranul minţii a gândurilor şi a imaginilor în favoarea satisfacerii acestui instinct.

Ele cer învoirea.

Cenzura rezistă, le respinge.

Conştiinţa – care ocroteşte viaţa omului şi sub perspectivă trans-cendentă – aduce „Numele lui Dumnezeu care arde pe draci” şi aduce Crucea Domnului: Jertfa – lepădarea de sine, lepădarea de plăcere.

Când aceste gânduri de rezistenţă, puternice şi luminoase, sunt afirmate cu toată credinţa şi ştiind cu certitudine că Însuşi Iisus Se luptă cu Satana în locul nostru, atunci în organic se petrece o reacţie chimică în care substanţele endocrine din sânge, care erotizau scoarţa cerebrală, se neutralizează printr-o apariţie de anticorpi, care fac această neutralizare. În felul acesta „gândurile” şi „imaginile” şi „reprezentările”, toate pier şi se restabileşte un echilibru şi o linişte în minte, asemenea cu liniştea pe care a restabilit-o Iisus când a venit pe mare la ucenicii Săi învăluiţi de talazurile înfuriate ale mării, care apoi s-au liniştit. (...)

Mărturisirile străfunde de credinţă în Dumnezeu, de pe urma unei evidenţe divine, au ca urmare convertirea, strămutarea forţei oarbe neutralizate într-o energie de o altă calitate şi de o înaltă valoare: a iubirii de Dumnezeu şi de oameni în genere şi nicidecum nu mai rămâne de veun om, ca trup.

Aşa prinde putere viaţa religioasă din chiar neputinţa omenească. Iată prilej de câştigat la nivel înalt. (...)

Şi totuşi, talazurile mării, înfuriate de patimi, iarăşi vin şi izbesc în pereţii corăbiei şi în digurile portului...

Trupul e indiferent; forţele sale sunt oarbe. Chimismul endocrin nu e biruit – asimilat, neutralizat – decât după o ciocnire, criză; la obârşie, în glande, hormoni, se produc iarăşi şi iarăşi. Satana nu e definitiv biruit pe pământ; abia în Împărăţia ce va să vie oamenii nu se mai însoară şi nu se mai mărită. Lupta „de gând” iarăşi începe. Omul, ca om, osteneşte; Luarea prin surprindere poate fi aprigă; nevoitorul se sperie. Se vede învăluit, deznădăjduit chiar. Dar Dumnezeu nu te-a părăsit, chiar dacă pe ecranul minţii au apărut gânduri şi imagini de hulă împotriva lui Dumnezeu şi te vezi în imposibilitate de a te mai ruga chiar. Răbdarea însăşi a războiului e ultima ta rugăciune.

TRINITATEA

750. Revelaţiile lui Dumnezeu cu altul se împlinesc într-un al treilea. Subiectul iubitor şi iubitul găsesc deplinătatea vieţii în împărăţia iubirii, care este a treia împărăţie a lui Dumnezeu. Împărăţia omului şi a cosmosului iluminat nu se realizează decât prin Sfântul Duh, în care se încheie drama, se încheie cerul. Numai în această „Trinitate” ne este dată viaţa divină perfectă, în care subiectul iubitor şi obiectul iubit, creează împărăţia lor, găsesc conţinutul definitiv şi deplinătatea vieţii lor.

Trinitatea este un număr sacru, divin, un număr care simplifică, plenitudinea, victoria asupra luptei şi diviziunii, ecumenismul şi societatea perfectă, în care nu este opoziţie între personalităţi, între ipoteze şi fiinţa unică.

Misterul creştinismului este misterul unităţii, în dualitate găsindu-şi soluţia în Unitate - Trinitate. Iată de ce creştinismul are ca bază dogma hristologică a naturii teandrice a Fiului şi dogma Trinitară.

TRUFIA

751. Dezechilibrul mintal al trufiei a contaminat aproape toate valorile şi le-a pus în conflict. În valoarea politică trufia stârneşte tirania, terorismul, dictatura; în religie, inchiziţia, despotismul, protestantismul; în ştiinţă şi economie, materialismul; în artă, senzualismul; în toate a băgat anarhia faţă de Dumnezeu, Ierarhul lor de drept.

TRUPUL

752. Când potrivnicul mântuirii noastre se vede bătut la prima piedică – cea mai uşoară – ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mândria nu-l lasă să se dea bătut, ci le stârneşte a doua piedică prin viciile trupului, sau o iubire trupească de sine. La o atare înaintare a luptei pentru mântuire se tânguie trupul, ca să te milostiveşti de el; e tânguirea vicleană a stricăciunii, care nu trebuie ascultată, ci scoasă din rădăcină şi firea făcută iarăşi curată. De aceea, Părinţii i-au zis trupului: vrăjmaş milostiv şi prieten viclean.

753. Fiecare ducem un ateu, necredincios, în spate – trupul de pe noi. De la starea asta şi până la a-l face să fie templu sau Biserică a Duhului Sfânt (1 Corinteni 3, 16) e de luptat de cele mai multe ori viaţa întreagă.

754. Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame, acestea însă trebuie conduse după dreapta socoteală, ca să nu dăuneze sănătăţii. Acestea îl îmblânzesc, încât nu se mai ţine vrăjmaş lui Dumnezeu. Rugăciunea şi postul scot dracii poftei şi ai mâniei din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele.

755. Cu tot dinadinsul se atrage luarea-aminte că toată lupta aceasta să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic iscusit, care ştie cumpăni pentru fiecare ins aparte: măsura, trebuinţa şi putinţa fiecăruia. Postul, adică, să fie măsurat după vârstă, după sănătatea rămasă – deşi postul pe mulţi i-a făcut sănătoşi – şi după tăria şi felul ispitelor. Aşa cere dreapta socoteală. Cei ce s-au grăbit fără sfatul dreptei socoteli, toţi au întârziat sau, îndărăptând, au pierdut. De aceea, au zis Părinţii, gândindu-se la cei grăbiţi să stingă patimile, că mai mulţi s-au păgubit din post, decât din prea multa mâncare, şi preamăreau dreapta socoteală, ca virtutea cea mai mare (Sfântul Ioan Casian, Cuvânt despre Sfinţii Părinţi din Skit, Filocalia, Sibiu 1946, ed. I, vol.1, p.130; Şi ed. II, vol.1, Sibiu, 1947, p.129). Preţuirea pătimaşă a trupului pe mulţi îi întoarce împotriva duhovnicului, deşi învrăjbirea nu-i ţine mult, boala îi întoarce; pe alţii, însă, muşcaţi la minte de mândrie, nici nu-i lasă să meargă vreodată la duhovnic, deşi le tânjeşte cugetul. La vreme de umilinţă – care cearcă pe toţi – şi aceştia biruie piedica şi intră în lupta mântuirii.

756. E de neînţeles cum de nu simte omul cu sufletul că a ieşit din omenie, ci abia simte cu trupul că s-a depărtat de Dumnezeu şi a ajuns o grămadă de doage.

E de neînţeles că durerea trupului îl face pe om să ceară ajutorul lui Dumnezeu, pe când durerea sufletului, de strâmbătatea şi amorţirea lui, nici că se mişcă.

E de neînţeles cum oamenii aleargă după sănătatea trupului, dar după iertarea păcatelor aşa de puţin!

URA

757. Acestor două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu nebuni: celor ce leapădă pe Dumnezeu şi celor ce leapădă pe oameni din inima lor. De fapt, nu mai sunt buni decât să facă din viaţa celorlalţi un iad. Ura, această desfigurare spirituală, face mii de victime, căci stinge pe Dumnezeu şi din ochii celorlalţi. Ura îşi ridică împotrivă şi mai mare ură, atât a oamenilor cât şi a lui Dumnezeu. Ea un e un climat al mediului viciat, o viforniţă, o boare a haosului. Ea face din viaţa aceasta o anticameră a iadului.

758. Precum în viaţa pământească lucra Harul asupra celor ce se sfinţeau şi sporea în ei iubirea, iar la dezlegarea lor din trup, rămânând în Împărăţia Harului, acesta sporeşte, desăvârşind în ei iubirea; aşa prin contrast, în starea de iad a conştiinţei, în împărăţia fără de Har, lucrează demonii asupra sufletelor chinuite şi sporesc în ele ura.

URMAREA LUI HRISTOS

759. Iisus Hristos e Calea şi naturală şi supranaturală a desăvârşirii.

760. Ar trebui să urmăm Mântuitorului toată calea Sa pământească, măcar tot aşa de zornic, pe cât ne zoreşte foamea şi setea după cele pieritoare.

761. Nouă, neputincioşilor, deşi cugetăm ale lumii şi umblăm în calea păcatelor, încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe frunte şi nu ne-a bătut piroanele în tălpi. Zic însă: cine vrea să urmeze pe Domnul şi să se asemene cu El, în cruce să se asemene şi, cât poate să cuprindă firea omenească, asemenea cu El va fi.

762. E lucru de mirare că, pentru pricini pământeşti se găsesc mii şi milioane de oameni care merg cântând la moarte, dar pentru Împăratul Cerurilor abia se mai găsesc puţini, din când în când, care să fie liniştiţi şi bucuroşi de moarte.

763. Ce folos, că urmărit de o fiară, scapi până la uşa unei case în pădure, dar n-ai avut grijă ca să iei cheia de acasă. Dar, Iisus e nu numai Cheia, ci şi Uşa împărăţiei de scăpare.

764. Sunt mulţi cărturari „aproape de Împărăţia lui Dumnezeu”. Sunt toţi cei care cred în Dumnezeu, dar nu cred în Iisus Hristos. Aceştia au simplificat tot aparatul religiei, ca odinioară cărturarul cu care a vorbit Iisus. Au rămas cu un Dumnezeu abstract, care nu le cere mai mult decât să-I recunoască existenţa. Se mulţumeau foarte bine cu un Dumnezeu pe care Îl deduc ei, creat de ei, chiar un Dumnezeu al lor, deşi absolut, inaccesibil dacă nu chiar inexistent.

Fără revelaţia lui Dumnezeu în Iisus Hristos şi fără angajarea în toate consecinţele concrete ale acestei Revelaţii, cărturarii rămân aproape pe „dinafară de Împărăţie”.

765. Toţi care nu cred şi nu urmează lui Dumnezeu sunt morţi înaintea lui Dumnezeu.

La aceştia s-a referit Iisus când descurca pe al doilea spre rostul său: „lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”.

Ar fi surprinzător răspunsul vreunuia: „Doamne, lasă-mă să-mi îngrop necredinţa mea!”

766. Când ţi-a găsit Dumnezeu vreo treabă pentru Împărăţia Sa între oameni, ai isprăvit toate obligaţiile lumii.

767. A fi ucenicul lui Iisus nu însemnează a te opri la mijlocul uceniciei. A fi ucenicul lui Iisus însemnează o prevedere, un război şi a-ţi zidi o cetate. A nu-ţi face socoteala aceasta însemnează a te face de râs. Iar a nu te face de râs însemnează a-L urma pe Iisus în toată calea vieţii Sale pământeşti, chiar dacă ultimul pas al căii îl vei avea de făcut răstignit pe o cruce. „Dumnezeu poartă paşii omului”, iar acestea sunt marile hotărâri spre El.

768. Vecinul tău bate crâşmele, verişoara ta a fugit necununată, feciorul tău fuge de biserică, copiii tăi umblă la joc seara şi scuipă după preot. N-ai pe nimeni de adus la Iisus? Poate ai de gând să te aduci pe tine.

769. O întâlnire cu Iisus înseamnă o misiune, înseamnă chemare la apostolie şi la toate riscurile trăirii de Dumnezeu între irozii neamurilor, pe care, de asemenea, trebuie să-i iubeşti. Nu cumva sunteţi şi voi căutând pe Iisus?

Voi ştiţi despre Iisus o mulţime de lucruri, dar nu-L ştiţi pe El. Şi până nu-L găseşti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, nu-ţi găseşti nici sensul tău, nici sensul lumii. Este la mijloc o revelaţie tripartită, care trebuie să aibă loc. Omul este veşnic în căutare după ceva, ce înseamnă mai mult decât haina şi mâncarea. El este în căutarea lui însuşi. Aspiraţia sufletului după realizarea desăvârşirii sale, asta este toată istoria omului.

Mărginirea ta, te doare, ştiu. Dar când aceasta a ajuns un dar al conştiinţei, este semn că Dumnezeu, nemărginitul vrea să creşti spiritual pe dimensiuni divine. Această ţâşnire în conştiinţă a darului nemărginirii, este pentru tine argumentul decisiv al existenţei Sale şi a rudeniei tale cu El, dacă te găseşti pe tine în funcţie de Dumnezeu – naşterea ta în adevăr. Toţi marii mistici, fără deosebire de confesiune, au învăţat că, în demnitate, în adâncul lumii spirituale se săvârşeşte un proces divin, în care apar relaţiile lui Dumnezeu cu omul: naşterea lui Dumnezeu în om şi naşterea omului în Dumnezeu, adânc în care se întâlnesc iubitorul şi iubitul. Acolo sunt adevărurile experienţei spirituale, adevărurile vii, nu categoriile metafizice sub substanţe alegorice.

770. O trăire a vieţii lui Iisus, a primejdiilor la câte te expune aceasta, grăbeşte sfârşitul.

VEDENIILE

771. Predania Bisericii Răsăritene se fereşte de vedenii şi îşi fereşte şi fiii, întrucât acestea nu sunt neapărat trebuitoare mântuirii şi, desăvârşirea, la care suntem chemaţi, lasă în urmă orice vedenie. Revelaţia e deplină, iar cele ce mai lipsesc le aşteptăm la a doua venire.

772. Riscurile imaginaţiei sunt ocolite în duhovnicia Răsăritului (nălucirile false).

De aceea Răsăritul meditează fără imagini chiar contra imaginilor, chiar vedeniile reale le refuză – nu din rea credinţă sau din împotrivire, ci din grija de a nu greşi, primind orice. Şi se ştie că Dumnezeu nu Se supără când se stă pe acest punct de vedere. Singura pomenire ortodoxă este aceea care nu pune nici un tipar pe minte, care nu statorniceşte nici o imaginaţie sau imagine. Exemplu: „Adevăr”, „Duh”, Numele lui Iisus din rugăciunerugăciunea călugărilor: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

VICLENIA

773. Dumnezeu iartă neştiinţa, dar viclenia ba. Iar omul cu socoteală vicleană e acela care‑şi dă cu voia toată tinereţea dracilor, rămânând ca lui Dumnezeu să-I dea o bătrâneţe distrusă. Nu-i va fi zvârlită şi bătrâneţea laolaltă cu tinereţea?

VIRTUŢILE

774. Dacă Domnul e ascuns în poruncile Sale, fireşte că este şi în strădania pentru dobândirea virtuţilor. El este puterea sau sufletul nevoinţelor virtuţii.

775. Dacă prin porunci Domnul ni Se îmbie, aşa zicând, dinafară, ca principiu atractiv, prin virtuţi Domnul se manifestă dinlăuntru, ca principiu impulsiv. Porunca ar fi Cuvântul lui Dumnezeu ca îndemnare din afară, iar virtutea ar fi Cuvântul lui Dumnezeu ca îndemnare dinlăuntru.

VOTURILE MONAHALE

776. Dintre cele trei făgăduinte (monahale), cea mai grea e ascultarea, pentru că are de biruit mai mult patimile minţii, care discută cu Dumnezeu, în loc să asculte fără discuţie.

777. Obligativitatea voturilor monahale poate înceta numai în cazul extrem de rar când se întâmplă din motive clinice a personalităţii omeneşti, deci şi a conştiinţei în cazul deplinătăţii de conştiinţă, însă făgăduinţele rămân obligatorii iar lepădarea lor păcat.

778. Încetarea voturilor e încetarea călugăriei.

779. Mănăstirile cu viaţă de sine au slăbit votul ascultării şi al sărăciei şi, din pricina aceasta, sunt o formă decadentă de monahism.

VRAJBA CONFESIONALĂ

780. Numai sila unei prigoane peste tot pământul împotriva creştinilor îi va hotărî să lase la o parte orice vrajbă confesională şi să fie una, cum au fost la început. Nu vor scăpa de sub tăvălugul urgiilor istoriei până nu vor veni şi la mintea aceea să asculte şi să împlinească, măcar la sfârşit, rugămintea cea mai de pe urmă a Mântuitorului în lume.

Poate că în vremile acelea abia vor mai fi creştini, dar oricâţi vor rămâne, aceia trebuie să treacă peste ceea ce ar fi foarte bine să treacă creştinătatea vremii noastre şi să fie una.

Primejdia comună s-a arătat în lume, unirea creştinătăţii întârzie Doamne, până când?

VRAJBA ÎN CASĂ

781. Vrajba în casă vine din păcate. Toate îşi au izvorul în păcate. Neapărat vine vrajba în casă, dacă:

1. Căsătoria s-a început cu stângul, adică cu desfrânarea;

2. Mai vine apoi, dacă soţii trăiesc în căsătorie nelegitimă, sau fără cununie bisericească. Este un prim păcat, pe care toţi îl plătesc cu vrajba. De aceea, toţi trebuie să intre la cuminţenie şi să se legiuiască dacă sunt aşa;

3. Din curvii nemărturisite, făcute înainte sau după căsătorie. Astfel au intrat într-o casă nouă, cu o pecete drăcească pe trupul şi pe sufletul lor şi pentru că nu şi-au mărturisit acel păcat, are să le spargă casa, tocmai pentru că n-au omorât pe diavolul, care este cel care făcea acest lucru;

4. Lăcomia de avere a unui părinte când şi-a măritat  sau şi-a căsătorit feciorul. O asemenea căsătorie nu ţine, pentru că s-a făcut cu o lucrare a diavolului. De vei mărita fata ta numai pentru avere, căsătoria lor va sfârşi cu vrajbă sau cu spargerea casei aceleia. Prin urmare, cuminţiţi-vă părinţilor cu sfaturile, când vă măritaţi fetele sau vă însuraţi feciorii!

5. Nepotrivirea de vârstă. Sunt părinţi care-şi mărită fetele la 14-16 ani, iar la 18, 19 ani fata lor este văduvă şi încă cu copil. Aceasta din cauza nepotrivirii de vârstă, căci ce poate face o fată aşa tânără în faţa unui vlăjgan, om în toată firea. Această diferenţă mare de vârstă este un păcat înaintea lui Dumnezeu. Şi din cauza aceasta, casa aceea nu ţine, ci se sparge şi în aceste cazuri părinţii trebuie să recunoască că au dat un sfat prost.

6. Din negrija de suflet a celor din casă, din negrija de spovedanie, de Sfânta Împărtăşanie şi de rânduielile Bisericii, care sunt poruncile lui Dumnezeu, care dacă nu se păzesc, păzesc pe ale diavolului şi nu pot să aibă linişte;

7. Din petrecere fără post. Cei ce se umplu de mânie sunt cei plini de fiere, care se înmulţeşte în corpul omului atunci când mănâncă carne multă şi nu posteşte. Plin de fiere fiind, te umpli de mânie şi astfel îşi sar în cap unii la alţii. Aşa, pentru o vorbă cât de neînsemnată, pentru o bucată de lemn ce nu e la locul ei, îi sare în cap celuilalt;

8. Şi o ultimă pricină este desfrânarea soţilor. Dar soţii cum desfrânează, când sunt legiuiţi? Aşa bine, căci nu mai ţin seamă de miercuri, de vineri, de zilele postului şi de sărbători. Nu mai ţin nici o rânduială. Şi bate Dumnezeu nerânduiala ca să se facă rânduială.

VRĂJMAŞUL – ANTIHRIST

782. Potrivnicul a dat primul război cu Adam în rai şi, prin el, cu noi cu toţi, întrucât toţi eram în Adam (Romani 5, 12). E primul război pierdut de om. Înfrângerea lui însă o repetă întreg neamul omenesc, mii de ani de-a rândul; iar ceea ce a făcut Adam facem şi noi, fiecare. E limpede că la mijloc a fost o neascultare, o încovoiere a unei meniri, dată omului de Dumnezeu (A se vedea şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Filocalia vol. 3).

783. Mântuitorul a înfrânt întâi pe potrivnicul în duh, în apariţia lui personală din pustie, biruind prin dragostea de Dumnezeu ispita aceluia când îl îmbia cu momeala plăcerii din materia lumii. Noi, muritorii n-avem de a începe lupta de la arătarea făţişă şi personală a potrivnicului; căci, după unii, ne-ar fugi mintea de spaima arătării lui înfiorătoare. E lucru ştiut că sistemul nostru nervos, răvăşit de atâtea vicii săvârşite de noi sau de un şir întreg de părinţi înaintaşi, nu suportă impresii prea tari, ca peste toate acestea să rămână sănătos. Noi trebuie să începem urmarea Mântuitorului de la purificarea de patimi, ca să ajungem după multă vreme la o sănătate, fizică şi psihică, în stare de a ne apropria, fără primejdii grave, acolo de unde doar Iisus a început lupta. E lucru ştiut şi probat de medicină că spaimele (traumatismele) peste puterea de răbdare a sistemului nervos îl dezechilibrează şi, după slăbiciunea la care-l găseşte, poate să-l ducă până la boala epilepsiei, care seamănă mult cu îndrăcirea, descrisă de Evanghelii.

Fireşte că şi noi în lupta cu patimile – treabă de începători, dar care poate ţine o viaţă întreagă – trebuie să dăm cu el o luptă în duh. În această luptă încă suntem scutiţi prin rânduiala dumnezeiască de a-l vedea în toată fioroasa lui prezenţă.

De la această deosebire încolo, lupta pentru mântuire, atât a Mântuitorului, cât şi a ucenicului, urmează aceeaşi cărare şi stadii. Astfel, după ce Iisus l-a bătut pe potrivnic în pustie, a venit să-l bată şi în lume, în societatea omenească stăpânită de acela. De aceea, urmând pe Domnul, spunem că mântuirea nu se câştigă cu o faptă răzleaţă, ci presupune şi o faţă socială; nimeni nu se mântuieşte singur; de mântuirea sa se mai leagă o mulţime de oameni.

784. Mândria lui nu poate răbda bătaie; acesta-i chinul păcatului său că, totuşi, trebuie s-o capete. Deci, dacă a fost bătut când se lupta cu noi din afară, prin gura lumii, dacă a trebuit să fugă ruşinat, după zeci de ani de lupte dinlăuntru, din trup şi din suflet, atunci sufletul şi mintea, făcându-se curate, îl prind în prezenţa nevăzută. Atunci, nemaiavând ce face, vine în persoană să se războiască cu noi. De acum începe războiul minţii omului cu mintea cea vicleană, sau războiul nevăzut. Spre războiul acesta însă să nu îndrăznească nimeni, de n-a fost chemat de Dumnezeu cu rost de a ruşina puterea vrăjmaşă şi a mai întări neputinţa oamenilor spre război, căci nu e un război de glumă.

785. Asupra diavolului avem aceste trei arme: Numele Domnului şi al Maicii Domnului, despre care zice Sfântul Ioan Scărarul că: „Armă mai tare în cer şi pe pământ nu avem, ca numele lui Dumnezeu”. Iar a doua armă pe care o avem împotriva puterii vrăjmaşe este Sfânta Cruce
(1 Corinteni 1, 18). (Aş întreba pe cei ce nu au cruce: cu ce semn vă apăraţi voi de diavol ?) Ei însă nu au semn, că nu-i lasă (diavolul n.n.) să-l facă. Nu în zadar semnul Crucii îl numeşte Biserica: „Armă nebiruită asupra diavolului, Crucea Ta ne-ai dat”. Iar a treia armă de apărare este smerenia sufletului. Deci, chiar în ceasul tulburării tale, să zici în adâncul inimii: „Pentru păcatele mele pătimesc acestea, Doamne, izbăveşte-mă de cel rău”. Şi întoarce-te cu inimă bună către Dumnezeu, orice gânduri rele ai avea, pălmuindu-ţi mintea, căci vede Tatăl osteneala fiului şi nicidecum nu-l lasă.

786. Îngăduie Dumnezeu ispititorului să se apropie, ca un vameş al văzduhului, de robii lui Dumnezeu ca să-i cerce nu cumva să se mai afle la ei ceva iubire de sine, ceva mândrie, sau părere înaltă, şi prin aceasta să-i întineze iarăşi în cele dintâi, sau în mai mari să-i cufunde.

787. El e „acela” care va veni în numele său – nu al lui Dumnezeu – evreu de neam, care va tirăni sub ascultarea sa tot pământul. Căci „acela” va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor împărăţiilor pământului (Matei 4, 8-9).

788a. Diavolul dă sfaturile lui la toţi, dar nu are putere peste cei ce nu-l ascultă!

788b. Să nu vorbeşti niciodată despre proiectele tale, căci cel rău ştie doar ce vorbeşti nu şi ce gândeşti şi ţi le nimiceşte.

789. Diavolul ştie şi el Scriptura, însă diavoleşte, deoarece mintea lui fiind nebună, strâmbă înţelesul oricărui cuvânt, de vreme ce el nu stă în adevăr, ci în minciună.

790. „Acela” nu se mulţumeşte numai să înşele pe oameni cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe poimâine, la bătrâneţe, ci luptă nebun cerând: 1. moarte lui Dumnezeu; 2. moarte învăţăturii Sale; 3. moarte creştinilor, ucenicilor Săi; 4. pustiire Bisericii Sale şi oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfânta Liturghie.

791. Vrăjmaşul, ca să-şi ajungă ţinta fărădelegii, îmbie sufletului ispita întâi, cea prin plăcere, aducându-i momeli plăcute la vedere şi bune la gustare, potrivite cu fiecare putere frântă a sufletului în parte.

792. Diavolul prezintă patimile din om ca plăcute şi uşoare.

793. Toată strădania potrivnicului aceasta este: să desfacă dragostea şi cunoştinţa noastră de Dumnezeu şi să le dea, prin patimi, ca obiect de preocupare nimicul şi absurdul. De aceea, vicleanul nu se dă la o parte de a reduce la nimic şi la absurd chiar şi virtuţile. Drept aceea, e destul să izbutească o mutare mai încoace, mai aici, a scopului ultim al virtuţilor şi cu asta a redus la nimicul slavei deşarte şi la absurd toată strădania virtuţii. Iată-ne, printr-o singură întorsătură măiastră a vicleanului, deşertând virtuţile în sacul spart al patimilor şi culegând, în schimb, vorbe goale de la oameni şi rânjetul lui sinistru. Trebuie, deci, multă şi adâncă deosebire a gândurilor.

794. Diavolul ştie cât iubeşte Dumnezeu pe om, de aceea îl pârăşte neîncetat înaintea lui Dumnezeu, că-I risipeşte avuţiile.

795. Cel rău vrea să ocupe scaunul lui Dumnezeu.

796. Cu trecere de vreme, satana s-a mai iscusit în rele. Pe cine poate să-l întoarcă împotriva lui Dumnezeu, o face, rânjind (1 Petru 5, 8) bucuros; pe cine iubeşte pe Dumnezeu, dar călătoreşte fără sfat şi întrebare, îl învaţă şi el să iubească pe Dumnezeu şi-l laudă, că face bine – fără să priceapă unul ca acesta că a căzut la laudă străină şi că în credinţa lui s‑a încâlcit un fir subţire de putere vrăjmaşă.

797. Vicleanul bagă de seamă ce face Dumnezeu şi face şi el la fel. Trimite Dumnezeu slujitori, trimite şi el; trimite Dumnezeu vedenii, se arată şi el. Propovăduieşte Dumnezeu iubirea de oameni fără deosebiri şi margini, propovăduieşte şi el. Cu un cuvânt: contraface tot ce face Dumnezeu şi dă de râpă pe oameni cu mulţimea înşelăciunilor.

S-a făcut de-o îndrăzneală nemaipomenită, încât şi lumina dumnezeiască o contraface, nu în înţelesul că s-ar putea apropia să strâmbe adevărata lumină, căci l-ar face scrum şi nu poate sta într-însa, ci năluceşte şi el o lumină, cu care amăgeşte pe cine poate şi pe cine vede că umblă cu îndrăzneală după daruri dumnezeieşti, înainte de dobândirea smereniei statornice. Aşa se preface în chip mincinos şi în înger al luminii (2 Corinteni 11, 14) şi în hristos mincinos (Matei 24, 24) şi înşeala pe mulţi, zicând: „Eu sunt hristos!” (Luca 21, 8). Şi te trimit să propovăduieşti şi să faci cutare şi cutare…

798. Ştiţi cum sunt nebunii: se dau pe sine de ceva mare şi pretind să li se supună oamenii, se cred pe sine stăpâni şi împăraţi, că aşa cere boala lor; cu atât mai vârtos o cere Lucifer, începătorul nebuniei. Deci, orice iubire, în păruta lui împărăţie, e o risipire; şi orice ură – după voia lui cea rea – o mare faptă bună. Dar, împărăţia fiind de drept a lui Dumnezeu, care este lumea întreagă, chivernisită de oameni cu ură, nu cu iubire, îngrămădeşte pe cheltuitorii ei cu o mare datorie de plată lui Dumnezeu. Orice ascultare de Stăpânul adevărat al lumii e o daună în împărăţia „stăpânului” nebun şi orice ascultare de stăpânul nebun al pământului îngrămădeşte pe oameni sub povara unei datorii sau greşeli făcute lui Dumnezeu.

799. Cum zice un Părinte, Antihrist – care nu se mulţumeşte numai cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora – nu va avea astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să‑L azvârle din inima şi mintea celui din urmă credincios rămas pe pământ; şi nu râvneşte, nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina o dată cu Dumnezeu, iar în locul Lui să-şi împlânte în sufletul omului ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară.

800. Chinurile cele de pe urmă, cele de la Antihrist, în care va lucra toată puterea Satanei, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până în zilele acelea.

CELE MAI FRUMOASE CUVINTE ALE PĂRINTELUI ARSENIE BOCA EXPLICATE DE PĂRINTELE TEOFIL

Părintele Arsenie a fost un om cu o capacitate sufletească deosebită şi cred că Părintele, orice ar fi fost, ar fi fost un om deosebit. Adică dacă era inginer, nu era un inginer comun; dacă era profesor, era un profesor excepţional; dacă era un doctor, era un doctor deosebit. El a avut o înzestrare nativă deosebită şi cînd l-am cunoscut eu, în ’42, avea 32 de ani şi deja avea un nume mare. Cum a ajuns la aceasta Părintele nu a spus niciodată, însă eu, personal, cred că a avut o înzestrare de la Dumnezeu pe care dacă nu o ai nu poţi fi niciodată ceea ce a fost Părintele Arsenie. Apoi el a studiat mult, nu numai Teologie, ci a studiat şi artă, a făcut Şcoala de Belle Arte, secţia pictură, a făcut şi ceva Medicină, cunoştea şi chestiuni de medicină, şi toate acestea la un loc i-au dat capacitatea de a lucra ca un om bine înzestrat şi cu o cultură bine pusă la punct.

Cândva stăteam în faţa unei icoane făcute de Părintele Arsenie la Bucureşti pentru mănăstirea noastră, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, care se găseşte acum în Muzeul mănăstirii noastre. Stăteam în faţa acestei icoane şi o prezentam unui cadru universitar de la Sibiu, şi zic: „Eu cred că Părintele Arsenie este un geniu”. Şi respectivul spune: „Asta înseamnă că are o cultură perfectă şi încă ceva”. Şi zic eu: „Nu ştiu dacă are o cultură perfectă, dar sunt sigur că are încă ceva”. Ăsta a fost Părintele Arsenie.

Avea o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte totdeauna esenţialul într-o chestiune. Când îi puneai o problemă, el imediat avea răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De pildă, când l-am întâlnit eu pentru prima dată, mi‑a şi spus un cuvânt, o formulă. Zice: „Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc”. Deci avea o posibilitate de a formula ceva. Sau cândva spunea el aşa: „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. Când le spun că Părintele a zis că: „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd, în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă. Sau zicea Părintele că: „Cea mai lungă cale e calea care duce de la urechi la inimă”, adică de la informaţie la convingere. Şi zicea Părintele că: „Mustrarea învinge, dar nu convinge”, sau că: „Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit”.

Din câţi oameni am cunoscut eu lucrători în Biserică, Părintele Arsenie a fost unic. Unic prin gândirea lui, prin stilul lui de lucru.

Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.

Părintele Arsenie a zis o vorbă cât lumea asta de mare – ba mai mare decât lumea asta! Şi anume a zis aşa: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos; şi-l aşteaptă; şi vrea să-l primească; şi aleargă înaintea lui, după cum citim în pilda cu fiul risipitor, unde se spune că tatăl nu l-a aşteptat pe fiul care se întorcea; l‑a aşteptat într-un fel, dar când l-a văzut că vine, nu l-a mai ţinut locul: a alergat înaintea lui, ca să-l primească, să-l îmbrăţişeze, să-l sărute, să-l ajute, să-l aşeze iarăşi în starea din care a plecat. Pentru că din inima lui, fiul n-a plecat niciodată! El a rămas în inima tatălui, aşa cum rămânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depărtaţi am fi, oricâte rele am face. Până trăim în această viaţă Dumnezeu nu ne părăseşte. Noi putem să părăsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate să ne părăsească pe noi. Cu o astfel de afirmaţie, Părintele ne dă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii, căci se afirmă şi în rugăciunile de dezlegare ale sfintei noastre Biserici, că mila lui Dumnezeu este tot atît de mare, tot atît de infinită, cum este de infinită şi mărirea Lui, de vreme ce se spune: „Că precum este mărirea Ta, aşa este şi mila Ta”. Cuvântul spus de Părintele Arsenie, în formularea de mai sus, ne aduce aminte şi de ceea ce spune Psalmistul, prin cuvintele acestea: „Cât e de sus cerul deasupra pământului atât de mare e bunătatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei ce se tem de Dânsul. Cât de departe e Răsăritul de Apus, atâta a depărtat El de noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul” (Psalmul 102, 10-13).

Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie!

E un cuvânt care merită să fie ştiut şi urmat, el putând fi de folos tuturor celor ce nu iau aminte la ei înşişi, tuturor celor care vor să braveze şi nu se gândesc la urmările pe care le pot avea, spre răul lor, nişte atitudini care nu sunt destul de bine gândite şi controlate. Să luăm, deci, aminte la cuvântul de mai sus şi să-l împlinim în cele două laturi ale lui.

În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.

Aşa obişnuia să spună Părintele Arsenie, care urmărea pentru oameni o minte dreaptă şi lucruri drepte şi îndreptare spre mintea cea bună. Valoarea acestui cuvânt o intuiesc toţi cei ce îl aud, şi asta se întâmplă des, căci noi îl aducem înaintea vizitatorilor şi închinătorilor noştri, mai ales atunci când au prilejul să vadă o pictură a Părintelui Arsenie reprezentând Adormirea Maicii Domnului, pictură în faţa căreia se opresc cu admiraţie mulţi dintre cei ce vizitează Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta. Mintea se strâmbă în urma patimilor şi se îndreaptă pe măsura curăţirii de patimi. Când mintea se îndreaptă, vede lucrurile drept, deci aşa cum sunt ele. „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. Când le spun că Părintele a zis că „în mintea strâmbă si lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă.

Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă.

Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, adică de la informaţie la convingere. Oameni de informaţie religioasă sunt mai mulţi decât cei ce au convingeri religioase. E necesară şi informaţia, care adeseori se face prin auzire. Dar a rămâne la informaţie înseamnă doar a fi la începutul drumului, „la urechi”. Până la inimă mai e o cale lungă, „cea mai lungă cale”.

Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.

Cuvântul acesta ne aduce aminte de un cuvînt asemănător, cu circulaţie mai ales în lumea din Apus: „Un sfânt trist este un trist sfânt”. Părintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastră fiind „izvor de bucurie”, creştinismul fiind „religia bucuriei”. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11).

Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit.

Aşa caracteriza Părintele Arsenie pe omul care se abate de la cele bune şi care nu caută şi nu primeşte îndreptarea, ci îşi explică el mai bine cele pentru sine condamnând pe cei ce vreau să-l îndrepte. Începutul oricărei îndreptări este să-ţi recunoşti greşeala. „Cînd greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr”, când o ai ca deprindere şi o mai şi justifici, atunci „nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte”. Într-o astfel de situaţie, cel ce se crede a fi drept, fără să şi fie de fapt, nu mai e bob de grâu, ci doar tăciune.

Mustrarea învinge, dar nu convinge.

Este şi aceasta o cugetare la care e bine să luăm aminte. Are şi mustrarea rostul şi puterea ei, dar ea, ca şi constrângere, doar învinge, însă de convins nu convinge. De la învingere până la convingere e o cale lungă, poate tot atât de lungă, cât cea de la informaţie la convingere, cât cea de la urechi la inimă.

Ajutaţi-mă să vă pot ajuta.

Asta înseamnă că nu cel care vrea să te ajute te ajută cel mai mult, ci tu eşti cel care poţi să fii ajutat. Dacă eşti deschis spre ajutor te poate ajuta omul de lângă tine şi omul superior ţie; dar dacă nu-l recunoşti superior, ba, dimpotrivă, îl judeci şi-l calci în picioare, atunci nu te poate ajuta, pentru că omul este fiinţa care poate zice nu, şi zice nu!

Dacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim zadarnic.

Pentru a putea folosi suferinţa spre binele său, omul trebuie să creadă că suferinţa are un sens pentru el, chiar dacă pe moment nu înţelege. De fapt, cel care înţelege şi ştie cum să suporte suferinţa, nu mai suferă.

Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească.

Părintele Arsenie, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a spus cândva un cuvânt; de fapt, nu mie, ci unui părinte, pe atunci student la teologie, un cuvânt pe care eu îl socotesc cel mai important cuvânt pe care l-am auzit de la el din câte ştiu că le-a spus şi le-a scris, anume: „Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească”.

Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc.

Avea o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte totdeauna esenţialul într-o chestiune. Când îi puneai o problemă, el imediat avea răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De pildă, când l-am întâlnit eu pentru prima dată, mi‑a si spus un cuvânt, o formulă. Zice: „Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc”. Deci, avea o posibilitate de a formula ceva.

Nici abuzul, nici refuzul.

În legătură cu sexualitatea în familie, Părintele Arsenie zicea: „Nici abuzul, nici refuzul”.

Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate.

Zicea Părintele Arsenie referindu-se la trup: „Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate”.

Nasteţi-vă sfinţi!

Părintele Arsenie îi îndemna pe oameni să nască sfinţi. Bineînţeles că pentru a naşte sfinţi trebuie să fii sfânt sau trebuie să tragi de tine spre idealul sfinţeniei. Şi când începem să ne ocupăm de noi înşine, putem să ne cunoaştem, să aflăm negativele noastre, să cunoaştem încărcătura dată de alţii şi pusă în noi, s-o rezolvăm; dar aceasta cere timp şi osteneală.

Cu mine de două ori trebuie să se întâlnească omul…

Părintele zicea că de două ori trebuia să se întâlnească omul cu el: o dată când îi spune şi a doua oară la moarte, să-i spună dacă a făcut ce i-a spus. Foarte corect! Ce rost are să meargă, cum merg unii, că să-i spună unul, că să-i spună altul, că un cuvânt de folos, că nu ştiu ce… şi‑apoi adună la cuvinte de folos şi nu împlineşte nimic!

Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină.

A trecut pe la mine un tânăr care a fost la Părintele Arsenie. Şi ştiind eu că a fost la Părintele Arsenie, zic: „Măi, ce ţi-a spus Părintele Arsenie?”. Şi tânărul acela spune: „Ştiţi ce mi-a spus? Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină”.

Se cunoaşte că Părintele a învăţat medicină şi că de fapt el îşi dădea seama că omul este şi trup, nu e numai suflet. Eu am dat un îndrumar pentru suflet. Părintele vine şi dă ceva pentru trup şi zice: Oxigen. Ce înseamnă asta? Aer cât mai bun, să trăieşti în aer cât mai bun. Glicogen: să ai o hrană raţională, căci numai aşa poţi să ai un echilibru organic. Să ai glicogen, adică zahăr din ficat. Cum? Printr-o hrană raţională, nici mai mult nici prea puţin. După aceea somn. Sunt unii care spun că e destul călugărului să doarmă un ceas. Dacă m-aş întâlni cu acela care a spus aşa, i-aş spune că nu are dreptate. Ştiţi de ce? Pentru că somnul e o binecuvântare de la Dumnezeu şi Părintele şi-a dat seama de lucrul acesta. De curând, am găsit în volumul XI din Filocalie că trebuie să dormi cel puţin şase ore, e mai raţional Sfântul Varsanufie decât cel care a scris în Pateric că e destul să dormi numai un ceas. Şi Părintele Arsenie zicea că cel puţin şase ceasuri de somn continuu. Cel puţin, adică înseamnă şi mai mult. Bineînţeles, nu vreo zece ceasuri, cum dorm unii acuma, vara, se culcă pe la zece şi se scoală a doua zi tot pe la zece. E cam prea mult.

Al patrulea punct: să-ţi păstrezi hormonii, adică să nu faci risipă de energie sexuală. Şi Părintele şi noi care spovedim, întâlnim oameni dărâmaţi prin abuzuri şi, de aceea îndrăznim să spunem: fiţi atenţi, nu faceţi abuz, nu faceţi risipă de energie sexuală.

Şi al cincilea punct: să ai concepţie de viaţă creştină, adică să nu umbli după alte concepţii de viaţă, ştiu eu, yoga, zen şi altele.

Concepţia de viaţă creştină, câtă o avem, ne statorniceşte în gândul şi dorinţa de a ne ridica mai presus de fire, de a îndumnezei firea, prin harul şi îndurările şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea folosim şi resursele fireşti, câte le avem la îndemână: aerul (aerul bun), hrana raţională, somnul şi energia vitală, pe care nu vrem să o risipim pe plăceri, ci vrem s‑o canalizăm spre binele nostru material şi spiritual. Aşa dorea Părintele Arsenie, care a formulat îndreptarul de viaţă, pe care l-a predat tinerilor şi oricui care vrea să ia aminte la el.

Domnul Hristos a fost răstignit cu spatele pe crucea materială şi cu faţa pe crucea spirituală.

Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti.

Cine face curte nu face carte.

Pe o pictura făcută de Părintele Arsenie cu Judecata de Apoi e scris: „Tu eşti noi”. „Tu eşti noi”, ca şi când ar spune faptele oamenilor: Fii atent că tu cum eşti acum, să ştii că eşti noi, tu eşti ceea ce ai făcut, tu eşti ceea ce ai gândit, tu eşti ceea ce ai vorbit, tu eşti ceea ce ai simţit, tu eşti ceea ce ai citit. Tu eşti noi. Noi ne-am alcătuit în tine. Cartea vieţii tale eşti tu însuţi.

MĂRTURII

P.S. Daniil Partoşanul

Părintele Arsenie Boca – o abordare simpatetică a relaţiei tânăr-duhovnic1

„Părintele Arsenie ştia cã la tinereţe se pune temelia vieţii omului, a dezvoltãrii omului pentru mai târziu şi pentru totdeauna şi de aceea era şi înconjurat de tineri; îl cãutau tinerii şi îl ascultau şi-i primeau poveţele şi sfaturile, venite ca din partea lui Dum­nezeu. Simţeai, când îţi vorbea Părintele Arsenie, că îţi vorbeşte Dumnezeu prin Sfinţia Sa”.

Prea Sfinţitul Dr. Daniil Partoşanul, Episcop vicar al Mitropoliei Banatului cu atribuţii în administrarea Episcopiei Române din Iugoslavia

După 160 de ani, credincioşii români ortodocşi din Banatul Iugoslav au episcop, în persoana P. S. Sale Daniil Partoşanul. Născut la 23 septembrie 1957 în Hăţăgel, com. Densuş (jud. Hunedoara), P. S. Sa este unul dintre cei ce au lăsat frumoase urme în spiritualitatea Ţării Haţegului. La 25 martie 1984 (după absolvirea Institutului Teologic din Sibiu şi a cursurilor postuniversitare ale Facultă!ilor de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi Tesalonic-Grecia) intră în monahism la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, fiind hirotonit preot la 10 aprilie 1984. Din 1991 este cadru universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Arad, disciplina Patrologie şi literatură postpatristică. Între 1986 – 1999 este preot la Prislop şi Densuş. Între 1999-2000 ctitoreşte schitul Retezat. La 31 martie-1aprilie 2001 este hirotonit episcop vicar al Mitropoliei Banatului, cu atribuţii în administrarea Episcopiei Române din Iugoslavia (cu sediul la Vârşeţ).

– Prea Sfinţite Da­niil, sunteţi unul dintre pu­ţinii care l-au cunos­cut, mai îndea­proape, pe Părintele Arsenie Boca, pe acest „ctitor al Filo­caliei ro­mâneşti”, cum îl numea un alt mare ctitor al iubirii de Frumos ­– şi l-am amintit aici pe Părintele Dumitru Stăniloae.

– Astăzi, aici, la Timişoara, ca episcop vicar şi administrator al Episcopiei Ortodoxe de Vârşeţ, mărturisesc înaintea lui Dumnezeu şi înaintea tuturor cititorilor că pentru patru lucruri, în mod deosebit, petrecute în viaţa mea, nu sunt şi nu voi fi niciodată vrednic a mulţumi îndeajuns lui Dumnezeu.

În primul rând, pentru faptul că, la 15 ani, mi-a îndrumat paşii spre Teologie, respectiv spre Seminarul Teologic din Caransebeş, apoi spre Institutul Teologic din Sibiu, după aceea spre cursurile de doctorat de la Bucureşti şi, mai apoi, spre Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic – Grecia.

În al doilea rând, pentru faptul că, la începutul celui de-al doilea an de studenţie la Sibiu, Dumnezeu mi-a rânduit paşii, în ziua de 26 octombrie, sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, spre Părintele Arsenie Boca, pe care l-am întâlnit întâia dată în casa parohială a bisericii sale ortodoxe din Drăgănescu, comuna Mihăileşti, din apropierea Bucureştilor, unde Sfinţia Sa, de mai mulţi ani, picta şi lucra în semiclandestinitate la biserica ce astăzi îi poartă pictura exprimată şi reprezentată într-un mod deosebit în stil neobizantin curat ortodox, pedagogic, duhovnicesc şi chiar profetic.

În al treilea rând, trebuie să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că mi-a îndrumat paşii înspre viaţa monahală, mai întâi spre mănăstirea Sâmbăta Brâncoveanu unde am fost frate, mai apoi spre mănăstirea Hodoş-Bodrog unde am fost călugărit şi în cele din urmă spre sfânta mănăstire Prislop unde am putut să fiu mai mult în apropierea Părintelui Arsenie, în ultimii ani ai vieţii Sfinţiei Sale.

În al patrulea rând, trebuie să mulţumesc lui Dumnezeu şi să-mi plec capul cu nevrednicie pentru harul arhieriei la care m-a chemat şi pentru slujba de ierarh şi de episcop în Biserica Sa, Biserica Ortodoxă, acum, pentru fraţii noştri români ortodocşi din Banatul Iugoslav, care, după 160 de ani, au în persoana mea un ierarh, silindu-mă şi străduindu‑mă să-i călăuzesc, să-i păstoresc şi să-i conduc spre Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

În viaţa mea personală, mai mulţi oameni au avut roluri deosebite. În primul rând părinţii mei. Apoi preotul care m-a botezat şi mi-a îndrumat paşii spre seminarul teologic, profesorii de la Caransebeş, Sibiu, Bucureşti, Tesalonic, colegii profesori şi studenţi de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Arad unde predau în continuare Patristica, Î.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae al Banatului, care m-a propus pentru alegerea şi hirotonirea întru arhiereu, fratele Traian Dorz, conducătorul spiritual al Oastei Domnului în anii ’70 şi ’80, pe care l-am cunoscut de asemenea. Dar în mod cu totul şi cu totul aparte, cu totul şi cu totul deosebit în viaţa mea, un rol crucial l-a avut şi-l are persoana şi personalitatea duhovnicească, harismatică, de statură neopatristică, a Părintelui Arsenie Boca, atât de cinstit, de cunoscut, de apreciat, de căutat şi de recunoscut chiar şi ca sfânt de către o mulţime uriaşã de credincioşi.

– Mai vorbiţi-ne puţin despre prima întâlnire cu Sfinţia Sa!

– Eram student la Sibiu, în toamna anului 1979, când, auzind de la maicile de la mănăstirea Prislop – unde petreceam vacanţele de vară, satul meu natal fiind la aproximativ 7 km spre sud de sfânta mănăstire Prislop, din jud. Hunedoara – despre Părintele Arsenie. Am ajuns la Sfinţia Sa, după ce am călătorit cu trenul o noapte, de la Sibiu spre Bucureşti. Prima întâlnire cu Părintele, ca şi toate celelalte, m-a marcat profund, m‑a răscolit, m-a remontat, m-a zidit sufleteşte şi duhovniceşte. Părintele Arsenie, din nefericire, era atunci civil, întrucât fusese pe nedrept scos din mănăstirea Prislop prin Decretul 410 din 1959 (Părintele Arsenie a plecat din Prislop la începutul lui mai ‘59, şi nu datorită Decretului 410 n.n.). După ce a lucrat o vreme în Schitul Maicilor la Bucureşti, după ce a pictat parţial biserica „Sfântul Elefterie” din Bucureşti, ieşind la pensie – o pensie minoră, în 1968 a început pictura bisericii parohiale ortodoxe din Drăgănescu, unde a lucrat vreme de 15 ani cu multă dragoste, cu răbdare, prin multe încercări, şi unde – cum spunea Sfinţia Sa însuşi – a fost căutat şi cercetat duhovniceşte de o adevărată „avalanşă de oameni”. Pun aceste cuvinte în ghilimele pentru că îi aparţin şi eu însumi l-am auzit zicând aceasta. Pe Părintele Arsenie l-am frecventat discret şi clandestin în toţi anii cât am fost apoi student la Sibiu. După aceea, fiind doctorand la Bucureşti, am avut prilejul mai mult şi mai îndeaproape să-l întâlnesc, tot acolo, în biserică la Drăgănescu. De asemenea, cu Sfinţia Sa am avut fericirea să fiu de două ori în călătorii şi drumeţii în Munţii Retezat, o dată la Sinaia, la Ghelar şi în alte părţi.

– Întâlnirile cu oamenii mari rămân, pentru totdeauna, marcate de amintirea şi prezenţa lor. Ce „urme” a lăsat Părintele Arsenie în viaţa Prea Sfinţiei Voastre?

– De fapt, Sfinţia Sa este cel care m-a îndrumat spre studii şi cursuri de doctorat. Întâlnirea cu Sfinţia Sa a fost decisivă în a lua hotărârea de a intra în monahism. Pe Părintele Arsenie l-am reîntâlnit de mai multe ori la Mănăstirea Prislop – unde am ajuns preot slujitor, la sfatul şi povăţuirea Sfinţiei Sale, între 1986 şi 1988, 17 decembrie, când l-am întâlnit pentru ultima dată – Sfinţia Sa trecând la cele veşnice în 28 noiembrie 1989.

– Cuviosul Arse­nie a fost ­– o spun cei ce l-au cunoscut şi i-au recunoscut Căra­rea Împărăţiei – unul din cei mai mari teologi-duhovnici ai neamului românesc. Care e „po­ziţia” Prea Sfinţiei Voastre faţă de această consideraţie?

– Părintele Arsenie a fost un om ex­cepţional, un om ex­traordinar, un om al lui Dumnezeu, un mare părinte al Bisericii noastre. Pentru mine personal, cel mai mare din veacul nostru şi din vremea noastră. Neîn­ţeles de mulţi, neiubit de mulţi, neapreciat de mulţi, a fost însă căutat, iubit, stimat, cinstit şi în timpul vieţii, şi mai ales după moarte, de o mulţime de credincioşi, de o mulţime de oameni ai lui Dumnezeu, creştini care sunt deschişi mai mult spre acel simţ al sacrului, al sfinţeniei, care radia şi pe care-l transmitea personalitatea Părintelui Arsenie.

Despre Părintele Arsenie trebuie să vină vremea, cât mai curând posibil, să se scrie mai mult, să se vorbească mai mult; şi eu sunt absolut sigur, şi mărturisesc cu toată responsabilitatea mea de episcop şi membru al B.O.R., că mai devreme sau mai târziu va veni timpul rânduit de Dumnezeu când Părintele Arsenie Boca va fi canonizat. Sfinţia Sa a fost un mare duhovnic, a fost un pictor bisericesc, a fost un zugrav de suflete, a fost un predicator de statură patristică, ne-a lăsat Cărarea Împărăţiei ca pe o călăuză pentru viaţa duhovnicească, şi sunt sigur că, de acolo de unde este, ne povăţuieşte, ne călăuzeşte, mijloceşte pentru noi, ne ocroteşte. Iar mormântul Sfinţiei Sale de la Mănăstirea Prislop, duhul Sfinţiei Sale de la Mănăstirea Sâmbăta-Brâncoveanu, ctitoria Sfinţiei Sale de la Sinaia, pictura Sfinţiei Sale de la biserica din Drăgănescu vor vorbi şi vorbesc chiar pentru foarte multă vreme, dacă nu cumva pentru totdeauna, despre trăirea în Hristos, credinţa în Hristos, dragostea faţă de Hristos, despre adevărul Bisericii Ortodoxe, mormântul Sfinţiei Sale şi crucea de la mormânt fiind dintre cele mai cunoscute şi importante în acelaşi timp şi discrete locuri de pelerinaj, unde vin creştini din toată ţara şi chiar şi din alte părţi. Vin, se roagă, aprind o lumânare, se închină şi cer mijlocirea prin rugăciunea de foc a Părintelui Arsenie pentru ei, pentru familie, pentru ţară, pentru lume, pentru Biserică, pentru noi, toţi.

– Ce sfaturi deosebite vă dădea Părintele?

– Legătura dintre un începător, cum am fost şi am rămas eu, şi Părintele Arsenie nu poate fi exprimată şi explicată în cuvinte. Am o mulţime de cuvinte, de învăţături, de povăţuiri, de sfaturi, dar şi mustrări; şi mulţumesc lui Dumnezeu şi Părintelui Arsenie, în mod deosebit, pentru aceste cuvinte care m-au zidit lăuntric, care mă ţin lăuntric, care sunt pietrele de temelie ale vieţii mele duhovniceşti, atâta câtă este. Am multe cuvinte de la Părintele Arsenie, am auzit multe cuvinte, îmi plăcea să stau în apropierea Sfinţiei Sale, ascultându-l cum vorbea cu oamenii, cum le asculta necazurile, cum le explica problemele şi necazurile şi cum îi povăţuia şi îi sfătuia. Părintele Arsenie a purtat şi a menţinut aprinsă în veacul nostru o conştiinţă creştină, duhovnicească, filocalică, apostolică şi patristică de cel mai înalt nivel şi de cea mai adâncă şi profundă simţire şi trăire. Eu sunt sigur că pentru neamul românesc, pentru poporul român, pentru ortodoxia românească, astăzi, dar mai ales mâine şi, cu siguranţă, poimâine, în viitor, Părintele Arsenie va fi pentru noi, românii, ceea ce  Sf. Serafim de Sarov a fost pentru ortodocşii ruşi sau Sf. Grigore Palama pentru greci şi pentru ortodoxia ecumenică sau alţi şi alţi sfinţi din istoria creştinismului, a ortodoxiei şi a Bisericii.

– Ce credeţi că ar spune lumii de azi Părintele Arsenie (şi o spune, cu siguranţă!)?

– Atunci când Părintele Arsenie şi-a isprăvit de scris şi de redactat Cărarea Împărăţiei, a căutat un subtitlu acestei cărţi, acestei scrieri-testament a Sfinţiei Sale, şi l-a ales pe urmãtorul: Un răspuns creştin la neliniştile vremii. Prin urmare, mesajul Părintelui Arsenie pentru noi, toţi, în mod deosebit pentru cei care l-am cunoscut, ca şi pentru cei care nu l-au cunoscut, ca şi pentru cei care nu l-au recunoscut şi nu-l recunosc, este credinţa în Dum­nezeu, în Mântuitorul Iisus Hristos, în Ortodoxie, în Biserică, în Harul şi Darul Sfântului Duh şi al Sfintelor Taine, prin rugăciune, prin citirea Sfintelor Scripturi, prin umilinţă şi pocăinţă, prin citirea şi studiul Sfinţilor Părinţi şi prin întreaga noastră trăire şi concepţie de viaţă creştină. Părintele Arsenie punea foarte mult accent pe viaţa duhovnicească, pe conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezeu, pe dezvoltarea în fiecare om, în fiecare suflet, a acestei conştiinţe, a atotprezenţei lui Dumnezeu. Adică omul, creştinul, credinciosul, monahul, preotul, ierarhul să fie conştienţi de atotprezenţa lui Dumnezeu, de faptul că Dumnezeu este în orice loc şi în orice timp şi ne vede, ne aude, ne simte şi ne ştie tot ceea ce facem, gândim sau vorbim. Şi, ştiind de acest lucru, trăind acest adevăr dogmatic, altele vor fi vorbele noastre, gândurile noastre, simţirile noastre, trăirile noastre. În explicarea necazurilor şi a problemelor oamenilor, a crucilor pe care oamenii le au de purtat, fiecare într-un fel sau altul, de la Dumnezeu, Părintele Arsenie promova ideea legii ispăşirii, a faptului că păcatele noastre sunt cauzele durerilor noastre. Şi, cum spunea şi scria Sfinţia Sa: „Am vrut să pun mâna pe rădăcina durerii care nu este alta decât păcatul”, păcatul săvârşit sau urmările păcatelor moştenite de la moşii şi strămoşii noştri, de la părinţii noştri, au urmări şi în viaţa noastră sau lasă urmări şi în viaţa urmaşilor. De aceea, păcatele se cuvine să fie ispăşite, spovedite, iertate, dezlegate şi stinse în harul, puterea şi iubirea lui Dumnezeu, prin pocăinţa noastră, prin umilinţă, prin lacrimă, prin rugăciune, prin smerenie.  

Aflându-te în prezenţa şi în apropierea Părintelui Arsenie, simţeai prezenţa lui Dumnezeu şi Îl simţeai pe Hristos trăind şi vorbind în Părintele Arsenie. Era şi este un lucru extraordinar – cum spunea cineva – în viaţa noastră, în viaţa oamenilor să întâlnim un sfânt. Eu pot să spun că acest lucru l-am simţit şi l-am trăit şi sunt absolut convins şi responsabil de ceea ce spun acum.

– Să abordăm puţin relaţia tânăr–duhovnic: Prea Sfinţia Voastră – Părintele Arsenie. Cum se raporta Părintele la tinereţea şi tinerii vremii Sfinţiei Sale?

– Părintele Arsenie aprecia, fără îndoială, foarte mult pe tineri şi căuta să-i îndrume ca să-şi închine tinereţea lui Hristos şi Bisericii Sale. Părintele Arsenie ştia că la tinereţe se pune temelia vieţii omului, a dezvoltării omului pentru mai târziu şi pentru totdeauna şi de aceea era şi înconjurat de tineri; îl căutau tinerii, şi nu numai, şi îl ascultau şi-i primeau poveţele şi sfaturile, venite ca din partea lui Dum­nezeu. Simţeai, când îţi vorbea Părintele Arsenie, că îţi vorbeşte Dumnezeu prin Sfinţia Sa. Şi acesta este un lucru foarte important şi foarte necesar şi-n vremurile de astăzi, ca să se ridice oameni ai lui Dumnezeu, adevăraţi, care să fie călăuze şi care să fie povăţuitori pentru ceilalţi.

– Amintiri, experien­ţe singulare... 

– În legătură cu a­mintirile şi experienţele şi trăirile deosebite în preajma Părintelui Arsenie, nu-mi îngădui acum să vorbesc despre ele sau despre toate acestea, pentru că este imposibil. Poate va rândui Dumnezeu o vreme când voi scrie aceste lucruri într-o carte despre viaţa Părintelui Arsenie şi despre semnele pe care Dumnezeu ni le-a trimis prin viaţa şi lucrarea duhovnicească a Sfinţiei Sale. Însă pot să amintesc doar faptul că simţeai în prezenţa Părintelui Arsenie că te vede, te cunoaşte, că-ţi ştie nu numai prezentul, dar şi trecutul, şi îţi intuieşte viitorul. Cu doisprezece ani înainte de a ajunge printr-o bursă să studiez în Grecia, Părintele Arsenie mi-a spus şi mi-a dat de înţeles acest lucru. Şi multe alte lucruri care s-au împlinit la vremea potrivită conform spuselor şi cuvintelor duhovniceşti ale Sfinţiei Sale. Însă nu vreau să fiu înţeles greşit şi să accentuez doar faptul şi latura profetică a personalităţii Părintelui Arsenie. Şi aceasta a fost şi este esenţială, dar aceasta se leagă de cea duhovnicească, de cea neopatristică, de cea neofilocalică, de cea creştină şi ortodoxă.

– Un cuvânt de mângâiere şi de alinare?

– Aş aminti cuvântul Sfântului Ignatie Teoforul, purtătorul de Dumnezeu – mutat la Domnul în anul 107 d. Hr., fost episcop al Antiohiei, martirizat la Roma şi sfâşiat de fiarele sălbatice în arena romană – scrise şi adresate în epistola Sfântului Policarp către acest episcop al Smirnei, ucenic oarecum şi părinte apostolic, discipol al Sfântului Ioan Evanghelistul: „Toús kairoús katamántane!” – Citeşte vremurile! Datori suntem şi noi, creştinii, astăzi, preoţi, duhovnici, monahi, ierarhi mai ales, să citim, să descifrăm, să căutăm să înţelegem vremurile pe care le trăim şi mesajul lui Dumnezeu în vremurile acestea destul de tulburi, destul de instabile, destul de pline de incertitudine. Cunoaştem cu toţii cuvintele celebre de pe mormântul lui Kant: „Cerul înstelat deasupra mea şi conştiinţa morală din mine”. Eu aş adăuga: „Cerul înnorat deasupra noastră şi credinţa creştină din noi”. Aceasta ne ţine, aceasta ne menţine şi aceasta ne va duce şi ne va trece în veşnicie. Să căutăm să fim creştini cât mai mult, ucenici ai lui Hristos, ucenici ai Sfinţilor Părinţi, ucenici ai părinţilor duhovniceşti şi fiecare, după măsura noastră, să aducem unul treizeci, altul şaizeci, altul o sută din roadele duhovniceşti.

Iar în încheiere aş dori să amintesc un cuvânt pe care Părintele Arsenie mi l-a spus într-una din primele întâlniri. Eram un grup restrâns de studenţi teologi de la Sibiu şi ne-a zis următoarele: „Să vă întăriţi convingerea în credinţă încât să fiţi gata să vă puneţi capul pe butuc, dacă timpul o va cere”.

Arhimandritul Teofil Părăian2

Despre Părintele Arsenie am auzit pentru prima dată în anul 1942 prin aprilie. Mi l-a pus în atenţie Părintele Ioan Opriş, care era paroh în satul meu, satul Topârcea, din judeţul Sibiu, un om cult, un preot tânăr. Ştia despre Părintele Arsenie Boca, ştia despre Mănăstirea de la Sâmbăta. El mi-a dat şi ideea să mă fac călugăr. După ce am aflat despre Părintele Arsenie Boca i-am scris o scrisoare. Am învăţat în iunie 1942 să scriu la maşina de scris, notarul din sat mi-a dat voie să folosesc maşina de scris de la Primărie şi i-am scris o scrisoare la care am primit răspuns prin intermediar. Părintele Arsenie Boca l-a delegat pe un diacon de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus să-mi scrie el un răspuns ca din partea Părintelui, adică să-mi atragă atenţia asupra rugăciunii cu care se mântuiesc călugării. E vorba de diaconul Vasile Şortan care în cele din urmă n-a mai rămas la Mănăstire. Mi-a scris ca din partea Părintelui şi mi-a atras atenţia asupra rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase…”.

Eu am stăruit încât m-am întâlnit cu Părintele şi în 30 august 1942. Am ajuns la Sâmbăta în dimineaţa zilei de 30 august. Era o zi de Duminică şi era Duminica în care s-a citit din Evanghelie Pilda cu Nunta fiului de împărat, după Evanghelia de la Matei, cu adaosul care este numai în Sfânta Evanghelie de la Matei, cu omul care neavând haine de nuntă a intrat totuşi la nuntă şi care a fost scos afară legat de mâini şi de picioare şi aruncat în întunericul cel mai dinafară. Atunci Părintele o ţinut şi o predică. Eu de fapt pe Părintele Arsenie Boca nu l-am auzit vorbind altădată decât în Duminica aceea şi a doua zi dimineaţa, luni, în 31 august 1942, ţinând un fel de cuvânt îndrumător pentru credincioşii care erau de faţă la Mănăstire.

Prima predică pe care am auzit-o, prima şi ultima la drept vorbind, ţinută de Părintele Arsenie Boca avea trei teme – mi-aduc aminte foarte bine de predica aceea, am ţinut-o minte poate pentru că ştiam că o ţine un om deosebit – anume, mai întâi Părintele o vorbit despre haina de nuntă. Şi a spus că pentru el cuvântul din Sfânta Evanghelie despre cel care o intrat fără haină de nuntă a fost un cuvânt de care s-o poticnit el de multă vreme, în înţelesul că la un moment dat şi-a văzut haina cu care era îmbrăcat, ca rezultat al vieţii pe care a dus-o probabil Părintele Arsenie, şi zicea Părintele că şi-a văzut haina, expresia este a lui „ca o spălătoare”, murdară ca o spălătoare. Şi‑atuncea, după ce şi-o văzut haina murdară ca o spălătoare, o fost preocupat de curăţirea hainei, ca să ajungă să aibă „haină de nuntă”. Şi spunea el că ar fi făcut orice numai să-şi vadă haina curată, orice lucru de jos din lumea aceasta din câte se pot face l-ar fi făcut, a zis atunci: „Aş fi mutat şi ceea ce nu se poate spune aici”. După o vreme, nu o spus câtă vreme o trecut de atunci, fiind la Mănăstire la Sâmbăta, n-o spus unde o avut intuiţia hainei de nuntă, adică a hainei pe care o purta, dar la Sâmbăta fiind, după ce s-a încadrat în Mănăstire, o avut o vedenie. Se făcea că e în biserica Mănăstirii, în locul acela unde se trece din pronaos în naos, în locul acela mai strâmt, a văzut un copil care plutea în aer. Nu se sprijinea de pereţi zicea Părintele, plutea în aer şi copilul i-a arătat cu mâna spre Părintele. El atunci s-o uitat la el însuşi şi şi-o văzut haina cu care era îmbrăcat, de data aceasta curată, cu o pată pe ea cam de o jumătate de metru, şi asta reprezenta un păcat. Nu a spus ce păcat, doar că copilul i-a atras atenţia că el mai are un păcat pe lângă cel care se arăta în pata de pe haină şi păcatul acela, şi-o dat Părintele seama că e din pricina că o întâmpinat vedenia cu „Doamne”, şi-atunci o spus el că cuvântul „Doamne” se adresează numai lui Dumnezeu şi Domnului Hristos, nici măcar Maicii Domnului, şi şi-o dat seama că el o făcut acest păcat, păcat care atunci când şi-o dat seama că l-o făcut, copilul o zâmbit, ceea ce însemna că o nimerit.

Adevărul este, fac aici o paranteză, că de câte ori l-am întâlnit pe Părintele, sau de câte ori am vorbit despre Părintele, sau am vorbit cu el, sau o venit vorba despre el, niciodată nu m-am gândit că Părintele Arsenie este omul cu două păcate, sau cu mai puţin de două păcate, poate fără nici un păcat la drept vorbind. El s-o prezentat pe sine atunci public în faţa credincioşilor care erau de faţă ca un om cu două păcate. Unul reflectat pe haină, ca o pată, despre care el n-a spus ce este, şi celălalt care a fost de pe urma faptului că a întâmpinat vedenia cu „Doamne”. Mai fac o paranteză, sau în continuarea aceleiaşi paranteze, aş zice eu că nu ştiu dacă cineva poate să fie vinovat de pe urma faptului că întâmpină o vedenie cu un cuvânt, că acel cuvânt nu îl caracterizează la drept vorbind şi nu ştiu dacă există într-adevăr o vină în chestiunea aceasta.

A doua temă pe care a tratat-o Părintele a privit responsabilitatea preotului, responsabilităţile îndrumătorului de suflete; o citit din cartea Proorocului Iezechiel, cuvântul adresat stăjerului, când îi spune Dumnezeu proorocului: Fiul omului, dacă eşti pus străjer şi îi anunţi pe oameni despre iminenţa pericolului ei vor muri pentru păcatele lor dacă nu te vor asculta, dar tu vei fi nevinovat. Iar dacă nu-i vei anunţa, atunci sângele lor se va cere din palma ta.

A treia temă a fost în legătură cu Sfânta Împărtăşanie. A citit din Sfânta Scriptură a Noului Testament, din Epistola I către Corinteni cap. 11, la sfârşitul capitolului, unde sunt cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine şi numai aşa să mănânce din această pâine şi să bea din acest pahar, că cine mănâncă şi bea Trupul şi Sângele Domnului cu nevrednicie mănâncă şi îşi bea sieşi osândă. De aceea printre voi sunt mulţi slabi şi bolnavi şi bună parte mor”. 

Mă gândesc eu acuma că cuvintele acestea ale Sfântului Apostol Pavel se referă mai ales la o boală şi la o slăbiciune sufletească, pentru că bolnavi nu sunt numai între creştini şi nu sunt numai între creştinii nevrednici să zicem, ci sunt şi înafară de creştinism, respectiv toţi oamenii pot fi bolnavi şi slabi şi morţi. Da’ Părintele a interpretat chestiunea aceasta cumva şi în înţeles fizic, că şi bolile fizice de multe ori sunt de pe urma faptelor rele pe care le fac oamenii. Asta a fost predica Părintelui. Am vorbit puţin cu el după Slujbă. El nu vorbea Duminica cu oamenii pentru că era împresurat de mulţi credincioşi şi atuncea el vroia să facă deosebire între o zi de lucru şi o zi de Duminică. Vroia să se odihnească, să se retragă. Deci nu o fost posibil să stau de vorbă cu el decât Duminică seara. Şi Duminică seara mi-o spus un cuvânt care mi-o rămas de atuncea: „Nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mântuiesc”.

Încă ceva: după ce o ţinut cuvântul către credincioşi, predica, s-o ocupat puţin şi de nişte copii care erau acolo de faţă şi le-o vorbit despre conştiinţă şi o formulat definiţia cugetului sau conştiinţei ca fiind: „Glasul lui Dumnezeu care vorbeşte în noi şi arată ce este bine şi ce este rău”.

A doua zi o ţinut un cuvânt de îndrumare pentru credincioşii care erau de faţă, deşi el o şi exceptat pe unii, erau nişte copii, pe mine nu m‑o exceptat, era vorba despre necazurile care le vin părinţilor prin copii. Le-o zis despre cazuri când părinţii sunt responsabili pentru copiii lor care vin în lumea aceasta cu defecte. O atras atenţia asupra faptului de a fi oamenii cununaţi la biserică, de avea slujba cununiei, o pus în atenţie faptul că soţii nu trenuie să consume băuturi alcolice, căci chiar şi un pahar de vin pe care îl bea cineva care după aceea se angajează la conceperea unui copil este dăunător pentru copilul care urmează să se nască. O atras atenţia că atâta vreme cât cineva care a fost în război şi se întoarce acasă şi încă mai are visuri cu groaza pe care o trăit-o pe front în timpul războiului, câtă vreme mai are astfel de traume să zicem, nu are voie să se angajeze la conceperea copiilor, deoarece copiii pot să aibă neputinţe de pe urma faptului că părinţii nu sunt destul de liniştiţi. Aşa că Părintele era de atunci, din 1942, preocupat de chestiuni de felul acesta, de responsabilitatea părinţilor pentru copiii lor. Lucruri pe care după aceea le-o dezvoltat şi le‑o prezentat în Cărarea Împărăţiei, în special în capitolul Ereditate şi spirit şi în subcapitolele Copii căzuţi între tâlhari şi Copii născuţi în lanţuri. După aceea Părintele o spovedit în ziua aceea de 31 august 1942, o spovedit întâi pe un tânăr, pe un student în medicină care urma să meargă pe front. L-o ţinut foarte mult, sau mie mi s-o părut că l-o ţinut foarte mult. După aceea m‑o spovedit şi pe mine. A fost singura spovedanie pe care am făcut-o la Părintele. Aveam 13 ani şi jumătate. Dorinţa mea era să mă fac călugăr. De fapt am avut, aş putea zice vocaţie pentru asta, în sensul că întotdeauna mi-o părut bine să aud despre călugări, mi-aş fi dorit să vorbesc cu călugări, aş fi vrut să ştiu ce fac călugării, cum trăiesc, ce mănâncă, cât dorm, cum dorm, cum se roagă. Nişte lucruri de felul acesta le-am avut în vedere de pe atuncea şi m-am prezentat la mănăstire la Sâmbăta cu dorinţa să rămân la Mănăstire. Nu s-o putut. De fapt chestiunea a tratat-o Părintele Arsenie. N-o trebuit să mergem mai departe, să mai întrebăm pe cineva. Dar, pentru că Mitropolitul Nicolae Bălan care o restaurat mănăstirea de la Sâmbăta, mănăstire Voevodală zidită de Constantin Brâncoveanu, dar dărâmată şi rămasă în ruină până în 1928 când Mitrpolitul Nicolae Bălan s-o îngrijit de restaurarea bisericii şi de reînfiinţarea Mănăstirii, Mitropolitul voia să aibă acolo numai absolvenţi de Teologie. Cu gândul acesta a pornit. Bineînţeles că nu şi l-a putut duce la îndeplinire decât în parte, pentru că nu s-au prezentat mulţi absolvenţi de Teologie.

Mănăstirea a început cu trei oameni, cu trei candidaţi la călugărie, şi anume: cu Părintele Arsenie, cu Părintele Nicolae Mladin, care a ajuns profesor la Teologie prin purtarea de grijă a Mitropolitului Nicolae Bălan care s-a interesat foarte mult de Academia Andreiană pentru care o format profesori, şi după aceea în 1940 s-a aşezat şi Părintele Serafim care venea de la studii din Grecia. Părintele Serafim şi cu Părintele Arsenie au fost trimişi de Mitropolitul Nicolae Bălan la Sfântul Munte ca să cunoască realităţile de acolo. Mitropolitul îşi dădea seama că începe cu oameni nepregătiţi în altă mănăstire şi atunci i-o trimis la Sfântul Munte. Părintele Arsenie o stat acolo trei luni, din 1939 din martie începând şi s-o întors şi s-a aşezat la Sâmbăta. Şi Părintele Serafim o rămas acolo 6 luni la Sfântul Munte şi un an şcolar la Atena la Teologie.

Părintele Serafim o adus de la Athos un caiet cu texte ascetico‑mistice dar nu numai din Filocalie. De exemplu un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur despre rugăciunea de toată vremea, care de fapt nu e autentic, aşa se zice că nu e autentic, nici nu a fost publicat în Filocalia.

Părintele Arsenie, după ce a terminat Teologia, pentru că era talentat la pictură, a fost trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan la Bucureşti unde o urmat Şcoala de „Belle Arte”. O făcut pictură şi sculptură. Şi tot atuncea o frecventat şi cursuri de medicină, în special de genetică. De aceea Părintele o lucrat cu toată capacitatea lui. El, după cum ziceau oamenii, şi aveau şi dreptate, a fost un om cu dar de la Dumnezeu.

Mitropolitul nostru, zilele trecute, Duminica trecută, o sfinţit o troiţă la intrarea în Mănăstirea noastră. Şi cu ocazia asta o spus de câteva ori că Părintele Arsenie a fost un călugăr mare. Şi la sfinţirea monumentului, acea cruce de marmoră, a pomenit Mitropolitul de Părintele Arsenie ca de un „mare duovnic al vremii sale” şi ca de un „Zalmoxis al neamului românesc”. Sunt cuvintele Mitropolitului Antonie, care i-o fost într-un fel ucenic, în sensul că o fost călugărit de Părintele Arsenie la Prislop.

De aceea, Părintele, având şi cunoştinţe de artă, putea să-şi dea seama şi de pe figura omului despre starea lui sufletească. Chiar şi de pe fotografii. Veneau oamenii la el cu fotografia cuiva şi ziceau: uite, asta este fata cu care vreau să mă căsătoresc şi Părintele zicea: Nu-i bună. Sau îi bună, contând, cred, şi pe ceea ce îi spunea figura.

La noi la Mănăstire o fost o carte în bibliotecă, nu ştiu pe unde o mai apucat sau pe unde mai este, o carte intitulată: Revelation du visage – cum descoperă faţa starea interioară. Din 1949 ştiu de cartea aceasta. Era şi cu desene explicative. Deci Părintele nu a lucrat numai cu asta, că îi descoperea Dumnezeu, ci el o lucrat şi cu nişte lucruri ştiinţifice. De exemplu, în ceea ce priveşte cunoştinţele medicale. El îşi dădea seama de tarele ereditare şi le explica. Îi trimitea pe unii dintre credincioşii care veneau la Părintele să se ducă să-şi facă analiza sângelui şi să vină cu rezultatul la el. Şi-apoi el trăgea nişte concluzii. Sau o fost un caz în Sâmbăta de Sus, o fată, care vroia să se căsătorească cu un băiat din Hârseni. Băiatul din Hârseni avea un tată care gângăvea. Părintele nu ştiu dacă l-o trimis sau nu să-şi facă analiza sângelui, dar şi-o dat seama că ceva nu-i în regulă. Când vorbea, gângăvea. Şi Părintele şi-o dat seama că e o tare ereditară, că e un sânge bolnav. Şi soţia respectivului, deci mama băiatului, la fel, nu era ea ca toţi oamenii, nu era ea destul de luminată la minte. Şi Părintele, fără să-i dea o explicaţie i-o spus fetei: „Să nu te căsătoreşti cu Gheorghe, că nu o să aveţi copii sănătoşi”. Dar ea totuşi s-a căsătorit şi-o avut un copil. Şi copilul, de la o vreme, de la trei ani, o început să aibă îndărăptări fizice şi, bineînţeles, şi spirituale. De la o vreme, nu o mai putut nici să vorbească şi la şapte ani o murit. Bineînţeles că persoana respectivă o spus: o avut dreptate Părintele, Părintele are dar de la Dumnezeu, că o ştiut că nu o să am copii sănătoşi şi că vor muri. Ori Părintele putea ştii asta şi fără să aibă dar de la Dumnezeu. Dar el o lucrat cu toate mijloacele lui.

Au mai fost şi alte cazuri, un caz din Ludişor. Un bărbat o vrut să se căsătorească cu o fată. Fata avea ceva la un ochi. Părintele şi-o dat seama că ceva nu e în regulă şi i-o spus băiatului: „O iubeşti?”. Şi el o zis: „Da”. Şi atuncea Părintele o zis: „Ia-o”. Şi o luat-o. Şi după ce s-au căsătorit ei sau dus la Cluj, la o clinică şi s-a constatat că femeia e bolnavă, are sângele contaminat. Şi omul nu o mai vrut să stea cu ea. Şi asta s-a socotit un eşec al Părintelui Arsenie. În realitate, nu o fost un eşec al Părintelui, de vreme ce i-o spus că, dacă o iubeşte, să o ia. Că el, dacă ar fi iubit-o, ar fi susţinut-o şi în suferinţă şi nu ar mai fi făcut nici un caz. Ori, el s-a despărţit de ea, s-a recăsătorit, el trăieşte şi acuma, are vreo 80 de ani. Însă acuma o ajuns şi el în declin. Nu mai recunoaşte oamenii, nu mai are ţinere de minte. Copiii îi sunt sănătoşi.

Ceea ce făcea Părintele, şi asta e interesant de ştiut şi de reţinut, niciodată nu calcula un răspuns. Ce îi venea prima dată în minte aceea spunea. Şi cu asta rezolva o chestiune sau nu o rezolva dar, în orice caz, îşi spunea punctul de vedere. O fost şi nereuşite multe în viaţa Părintelui în sensul acesta. Să amintesc un caz: un preot din Sibiu, i-am spus de multe ori: măi, tu eşti un eşec al Părintelui Arsenie. În sensul că l-a îndrumat să se căsătorească cu fata cu care s-a căsătorit şi nu o duce bine, nu o duc bine. Trăiesc totuşi împreună, au un băiat, soţia este funcţionară la o bancă… Părintele i-a pus-o în vedere odată când s-a dus el acolo la Drăgănescu, unde lucra Părintele pe atuncea, şi o zis că l-ar interesa o fată, că ar vrea să se căsătorească. Şi atuncea Părintele i-o zis: „ia-o pe asta”. I-a arătat-o şi după aceea el a fost preocupat de chestiunea aceasta. A luat-o în căsătorie, dar acum nu-i bine. Realitatea este că nu e bine şi i-am zis eu că e un eşec al Părintelui Arsenie. Dumnezeu ştie până la urmă dacă e eşec sau nu-i eşec, dar te-ai gândi aşa, că dacă te duci la cineva să te îndrumeze, ar fi cazul să te îndrumeze să te căsătoreşti, când e vorba de căsătorie, nu să suporţi o căsătorie, ci să te fericeşti în căsătorie. Este un preot în apropierea noastră şi tot aşa s-a dus la Părintele şi tot aşa i-o pus în atenţie o fată, dar o fată infirmă. A dus-o foarte greu, pentru că ea era infirmă nu numai fizic, în sensul că nu putea merge foarte bine, avea un fel de şchiopătare, avea un picior mai scurt, sau ceva de felul acesta, şi Părintele i-a spus să se căsătorească. Ea nu l-a înţeles pe Părintele, în orice caz nu l-a înţeles pe Părintele ca Părinte şi poate nici ca soţ. Părintele se socotea întotdeauna asuprit de soţia lui. Şi au 5 copii totuşi, dintre care unul e călugăr la noi la Mănăstire, Părintele Casian.

Părintele Arsenie era întotdeauna la îndemâna oamenilor. Eu, personal, am impresia că uneori şi căuta să facă pe omul care ştie multe şi că ştie bine ce ştie. Dar, în orice caz, cu pregătirea pe care o avut-o şi cu cunoştinţele pe care le-a avut a lucrat mai bine decât am fi lucrat ceilalţi care nu aveam astfel de cunoştinţe şi pe care nici nu trebuie să le ai neapărat ca să fii îndrumător de suflete.

La spovedania mea Părintele m-a întrebat un lucru care mi s-a părut curios că mă întrebă. Şi anume, m-a întrebat dacă mi-a venit vreodată în minte să omor vreun om. Acuma, poate că la vârsta aceea, de 13 ani şi jumătate nu era cazul să îmi pună o astfel de întrebare, deşi, după aceea mi-am dat seama de ce mi-a pus-o. Pentru că Părintele ştia că copilul este oglinda părinţilor, că fiecare dintre noi aducem o încărcătură din străfunduri de existenţă, că fiecare dintre noi suntem sinteza înaintaşilor noştri – părinţi, bunici, străbunici, până unde ajunge spectrul vital al existenţei noastre. Şi, bineînţeles că, chiar dacă m-am mirat, i-am dat răspunsul care era de fapt, nu i-am dat un răspuns evaziv, i-am spus că niciodată nu mi-a venit să omor un om. Părintele vroia să intre în legătură cu înaintaşii mei, să vadă eventual din ce tâlhari am apărut eu în această lume. Probabil s-a gândit la aceasta că, fiind un nevăzător, fiind un „copil născut în lanţuri”, fiind un „om născut între tâlhari”, a vrut să ştie dacă părinţii mei sunt, într-adevăr, ceea ce gândea el că sunt. Mulţumesc lui Dumnezeu, am avut nişte părinţi, nu pot zice ca Sfînta Tereza de Lisieux: „Să ştiţi că eu am avut nişte părinţi sfinţi”. Nu pot zice lucrul acesta, dar, în orice caz, au fost oameni de treabă şi‑au văzut de îndatoririle pe care le-au avut, ne-au crescut, ne-au îndrumat bine. Că or fi având şi ei vreo vină… mă rog, Dumnezeu ştie de toate. Nu ne alegem noi părinţii şi nici părinţii nu ne aleg pe noi şi venim în lume în contextul fizic, fiziologic şi social în care am venit în lume.

M-a îndrumat Părintele atuncea să fac rugăciunea cu care se mântuiesc călugării. Şi asta arată că Părintele, de fapt, avea o putere de sinteză şi o putere de pătrundere şi scotea nişte concluzii bune, în înţelesul că el, dacă şi-a dat seama că eu nu pot rămâne acolo, nefiind absolvent de Teologie şi neavând vârsta la care se poate hotărî cineva să se facă călugăr şi având şi deficienţa cu care am străbătut prin viaţă, Părintele şi-o dat seama de asta şi atuncea a zis, totuşi, că aş putea face eu ceea ce fac călugării, adică să zic: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Am luat aminte la ce mi-a zis Părintele. Adică el ce mi‑a zis de fapt să zic „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, mi-o spus că aceasta e rugăciunea cu care se mântuiesc călugării, mi-o spus că această rugăciune să o zic în gând, nu cu cuvântul vorbit, ci în gând, s-o lipesc de respiraţie în felul următor: Între respiraţii, deci fără să inspir şi fără să expir, acolo unde se întâlneşte o respiraţie cu cealaltă, să zic „Doamne”, trăgând aerul în piept, odată cu aceasta, să zic „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, şi dând aerul afară din piept „miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Altceva nu mi-a mai spus în legătură cu asta. De aceasta pot să zic eu că Părintele Arsenie a fost un ctitor la existenţa mea.

Când l-am întâlnit a doua oară, după 23 de ani, nu-şi mai aducea aminte de mine şi nici de îndrumările pe care mi le-a dat. Important însă este că eu mi-am adus aminte şi că am folosit îndrumările pe care mi le‑a dat. Şi nu mi-a zis să iau legătură cu un îndrumător, cu un om care practică rugăciunea, cu cineva care ştie ce ispite pot veni, care, având o experienţă, ar putea trage nişte concluzii şi ar putea să mă direcţioneze. Doar mi-a spus ceva care zic eu că nu a fost o îndrumare foarte bine gândită. Şi anume, eu am zis că dacă nu pot să rămân aici la Mănăstire, eu mă duc să fac şcoală. Şi Părintele nu a zis să fac şcoală. A zis: „Da, dar şcoala nu te duce la mântuire”. Acuma a avut dreptate, că dacă eu m-aş fi ocupat de rugăciunea de toată vremea cu exclusivitate, poate că aş fi ajuns la nişte performanţe sau la nişte rezultate pe care le presupunea Părintele. Însă eu nu am putut face lucrul acesta şi eu i-am spus Părintelui că nici părinţii mei nu ar fi de acord să renunţ la şcoală. Acuma nu mă mai pot gândi ce ar fi fost dacă ar fi fost altceva, pentru că eu am mers pe direcţia şcolii şi eu mă bucur că am mers pe direcţia şcolii. Chiar în toamna aceluiaşi an, în 1942, am plecat la Timişoara, la o Şcoală Specială. Aveam cinci clase făcute la Cluj şi am continuat clasa a şasea la Timişoara la o Şcoală Specială şi după aceea am fost elev la Liceul Loga, un liceu de văzători, însă am făcut mai mult la fără frecvenţă. După aceea m‑am dus şi la Teologie şi asta m-a favorizat şi pentru preoţie. Dacă mă duceam la mănăstire, cred că n-ajugeam eu niciodată mai mult decât un călugăr simplu şi călugăr simplu simplu. Adică, nu numai simplu ca formă, ci simplu şi ca gândire. Eu nu am ţinut seama de ce mi-a zis Părintele şi am făcut şcoală, care chiar dacă nu m-a adus la mântuire, m-a dus totuşi la ceva, la ceea ce sunt prin şcoală.

Cu Părintele nu m-am mai întâlnit 23 de ani. În 1949 cred, pe la începutul anului, fiind deja student la Teologie în anul I, am auzit că Părintele a venit la Sibiu şi că e la Profesorul Nicolae Mladin. Mi-a spus un student care îl cunoştea de la Sâmbăta.

Părintele a avut o activitate deosebită şi Părintele a fost o personalitate puternică de atuncea, din 1941, 1942 a intrat în atenţia oamenilor şi oamenii erau sensibilizaţi atuncea, plecau pe front şi Părintele îi îndruma. Spunea cineva că i-a spus: „Măi, niciodată să nu tragi la ţintă! Tragi în gol”. Mergeau oamenii să se roage pentru ei, să le dea binecuvântare. Mergeau părinţii copiilor, mergeau copiii împreună cu părinţii. Era o situaţie specială, care i-a sensibilizat pe oameni.

Părintele a lucrat şi în nişte condiţii care au favorizat stilul lui de lucru. Dar a avut o activitate cu răsunet în conştiinţa oamenilor. Nu prea erau personalităţi de seama Părintelui pe vremea aceea… Nici atunci şi nici după aceea.

La Sâmbăta te puteai duce la doi duhovnici: la Părintele Arsenie sau la Părintele Serafim. Dar toată lumea îl prefera pe Părintele Arsenie, nu pe Părintele Serafim. Deşi, eu, ca om, l-am preţuit mai mult pe Părintele Serafim decât pe Părintele Arsenie. Mi-a convenit mie personal mai mult Părintele Serafim decât Părintele Arsenie. Dar niciodată nu aş fi putut zice că Părintele Arsenie e mai mic decât Părintele Serafim. Fiecare era mare în felul lui. Dar nici ei, ca temperament şi ca formare nu s-au potrivit. S-au înţeles în sensul acesta că nu s-au exclus. Nu s-au completat, ci fiecare a avut stilul lui de lucru.

Părintele Arsenie a fost un om cu o înzestrare deosebită, în sensul că orice lucru pe care l-ai fi întrebat, şi lucruri tehnice, cum se face o casă, orice ştia. Ori, Părintele Serafim, săracu’, dacă bătea un cui trebuia să-l scoată apoi cineva şi să-l bată cumsecade. Nu putea aşa ceva. De aceea el nu a avut niciodată o înaintare, în sensul acesta, că el e un om deosebit. Deşi era deosebit şi era mai bun ca Părintele Arsenie ca inimă, era mai de inimă, mai cald la suflet, nu putea să bruscheze pe cineva. Ori, Părintele Arsenie era dintr-o dată, ca din pleasna bicului, te pocnea şi rămâneai pocnit. Nu îl interesa, nu a avut o caldură sufletească. Totuşi, a şi avut. De pildă, Maica Teodosia Laţcu a avut două iubiri: pe Părintele Arsenie şi pe maica Veronica. Ea a cosiderat că Părintele a fost extraordinar.  Dar, zic eu, nu pentru oricine.

Şi, cum ziceam, în timpul cât a fost Părintele la Sâmbăta, a venit lume multă. Păi veneau studenţi de la Teologie din Bucureşti. Mitropolitul nostru Antonie, ca student la Teologie în anul 2 a venit la Sâmbăta împreună cu colegi de-ai lui, cu colege de-ale lui. S-au organizat la Sâmbăta întâlniri cu Părintele Arsenie, Părintele îi primea la spovedanie, Părintele Arsenie le ţinea cuvântări în care punea în valoare credinţa creştină, punea în valoare rezultatele ştiinţei. Era un om cu o cultură bine pusă la punct.

Mişcarea asta s-a stins repede după aceea. Ăsta e necazul. Adică eu aş zice că, şi m-am întrebat de multe ori, unde sunt oamenii aceia mulţi care veneau la Părintele? Ce a însemnat pentru ei întâlnirea cu Părintele, în viaţa lor de toate zilele, în societatea în care au trăit? Ce a însemnat influenţa Părintelui în existenţa lor, în progresul lor spiritual? Deci, Părintele Arsenie i‑a fascinat, pur şi simplu, i-a făcut să fie copleşiţi în faţa lui. Unii s-au spovedit la Părintele. Însă, în general, oamenii, aşa cum a zis şi Părintele odată: „Oamenii rămân tot oameni”.

 Atunci, în 1942, nu era chiar aşa multă lume în jurul Părintelui. Deşi era, pentru că în acea Duminică în care am fost eu erau mulţi la mănăstire, mai ales din pătura ţărănească. Intelectuali erau mai puţini, pentru că intelectuali sunt mai puţini şi în societate. Cei mai mulţi oameni sunt oameni simpli. Pe atuncea, domina omul simplu. Şi ăştia erau cei care veneau. Părintele ţinea o predică hotărâtă şi cu fiecare vorbea aşa, de la egal la egal. Nu zicea „dumneavoastră“. (…) Avea aşa o prestanţă, o autoritate, o siguranţă a cuvântului, o siguranţă a verdictului. Şi asta a durat la Sâmbăta până în 1948. Veneau oamenii de la 40 de km pe jos la mănăstire, de la Poiana Mărului. Un grup de oameni de 20 sau 50 de persoane porneau din Poiana Mărului dimineaţa şi seara erau la Sâmbăta, venind pe jos, să-l vadă pe Părintele Arsenie, să-l asculte, să-l admire. Veneau şi de mai departe. Părintele le vorbea la fiecare pe limba lui. (…)

Eu, pînă în 1949, nu am mai ajuns la Sâmbăta. Părintele Arsenie era plecat când am mai ajuns eu la Sâmbăta. Plecase în 1948, la sfârşitul lui octombrie. Eram student la Teologie şi eram în vacanţa de Paşti. Părintele Serafim era atuncea conducătorul mănăstirii. Cu dânsul m-am înţeles eu foarte bine de atuncea şi am rămas în legatură toată viaţa, până la sfârşitul vieţii Părintelui şi şi după aceea. Ori, cu Părintele Arsenie nu ştiu dacă aş fi reuşit să formez o legatură din asta.

În 1949, să continui ce am început, eram student la Teologie şi am aflat că Părintele Arsenie era la Sibiu. Am trimis vorbă printr-un student care mergea la Sâmbăta, care îl cunoştea de când era elev de liceu şi care mergea împreună cu părinţii la Sămbăta, şi l-am rugat să-i spună Părintelui Arsenie că sunt şi eu acolo şi că aş vrea să vorbesc cu el. De fapt nu atăta doream eu să vorbesc cu el, cât mi-aş fi dorit să vorbească el cu mine. Şi Părintele nu mi-a dat-o în bună, că hai să vorbim. Deşi eu am găsit asta, aşa cumva, o lipsă a Părintelui. Poate nu l-a luminat Dumnezeu, poate nu am fost eu vrednic, nu ştiu ce interpretări se pot da. Da’ realitatea asta este: nu a vrut să stea de vorbă cu mine. No bine, nu a vrut, nu a vrut. Nu aveam ce să fac. Mi s-a mai întâmplat o situaţie dintr-aceasta în 1987. În 1987 Părintele Arsenie era la Prislop. Acolo era plecat de la Sâmbăta. (...)

Între timp Mănăstirea de la Prislop a devenit mănăstire de maici prin stăruinţa Maicii Zamfira, care era absolventă de Teologie, care îl cunoştea pe Părintele Arsenie, care s-a dus şi ea la Prislop împreună cu Părintele Arsenie şi s-au aranjat lucrurile în aşa fel încât mănăstirea de la Prislop să devină mănăstire de maici. Şi Părintele a rămas acolo ca duhovnic la obştea din Mănăstirea Prislop, obşte care a durat până în 1959. Părintele  a avut acolo o întrerupere, în sensul că în 1951-1952, cam pe atuncea, a fost arestat şi dus la Canal. Se făcea pe atuncea Canalul Dunăre-Marea Neagră, care după aceea s-a părăsit şi la care au lucrat mulţi deţinuţi politici. Şi Părintele a fost între cei care au lucrat acolo. A stat acolo cam vreo 9 luni. Apoi s-a întors la Prislop, a fost foarte mult urmărit de Securitate şi maica Zamfira l-a ajutat pe Părintele, în sensul acesta de a-l scuti pe Părintele de relaţiile cu oamenii. A fost foarte dură. Chiar şi călugări care se duceau să-l vadă pe Părintele aveau de suferit. Îi baga într-o magazie acolo, şi îi ţinea de seara până dimineaţa şi dimineaţa le dădea drumul. Eu nu ştiu dacă şi Părintele Arsenie cumva nu a avut o amestecare în toată treaba aceasta. În sensul acesta că el nu a dorit să mai aibă treabă prea mult cu oamenii, ca să fie scutit de deranjul Securităţii. Şi atuncea, maica Zamfira a fost cerberul care l-a ajutat pe Părintele să fie scutit de relaţiile cu oamenii. Bine, mai vorbea el cu câte cineva, mai ales cu oamenii mai cunoscuţi, cu cei cu care avea ceva relaţii sau care erau mai deosebiţi, dar, în general, făcea în aşa fel încât să nu se ajungă la el. Şi asta a mers până în 1959.

În 1959 a primit ordin din partea Episcopiei Aradului, asta a fost în mai, să părăsească Mănăstirea Prislop. A fost o dispoziţie pe care, de fapt, a dat-o stăpânirea, Guvernul, prin Departamentul Cultelor, şi nu numai pentru Părintele. Şi de la noi de la Sâmbăta au plecat atuncea vreo patru inşi. Şi apoi toamna a fost un decret care a golit mănăstirile. În 1959 a fost decretul şi  s-a aplicat în 1960, în primăvară. Ori, Părintele, în 1959, în mai, a părăsit Mănăstirea Prislop şi s-a dus la Bucureşti. Şi având el pregătire de pictor şi de sculptor s-a angajat la Atelierele Patriarhiei şi a lucrat acolo vreme de 10 ani. A pictat icoane, în special pe email. În 1969 a început pictura de la Drăgănescu. Cum s-a ajuns la asta? Maica Zamfira, care a fost stareţă la Prislop, s-a retras şi ea de la Prislop, o dată cu Părintele. Mănăstirea s-a desfinţat atuncea, maicile şi surorile s-au dus la Sibiu, au stat în Sibiu şi apoi în Răşinari, unde au lucrat la Arta Manuală. Maica Zamfira s-a dus cu Părintele. Părintele a stat în Bucureşti până în 1980, 1981. În 1982 parcă, s-a sfinţit biserica de la Drăgănescu, pe care Părintele a pictat-o de două ori. A pictat-o în tempera prima dată şi s-a „pangarit”, cum zicea el, adică s-a afumat de lumânări. După aceea, a găsit modalitatea să scoată lumânările din biserică şi s-a apucat Părintele şi a mai pictat-o o dată. În 1982, cred, s-a sfinţit biserica de la Dragănescu.

Pentru că a venit vorba de pictura Părintelui Arsenie, prin 1970 şi ceva, în legătură cu epitaful pictat de Părintele şi care se putea vedea de vizitatori în holul stăreţiei vechi, stăteam de vorbă cu un cadru universitar din Sibiu, pe nume Bologa. Şi zic şi eu în legătură cu epitaful: Epitaful acesta este unul deosebit, făcut de un Părinte despre care zic eu că este un geniu. Şi domnul respectiv a zis: „Asta înseamnă că are o cultură perfectă şi încă ceva”. Şi am zis: Nu ştiu dacă are o cultură perfectă, dar, sigur, pe lângă cultura pe care o are, are „încă ceva”.

Părintele, după ce a terminat pictura la Drăgănescu, s-a retras, a stat prin Bucureşti, la Sinaia. Pentru că la Sinaia grupul acela de surori şi de maici care au fost în subordinea Părintelui cândva la Prislop şi-au cumpărat o vilă, din munca lor. Ele au muncit la Munca Manuală, mai întâi în Sibiu, apoi în Răşinari şi apoi s-au mutat la Sinaia. Acolo este un fel de aşezământ cvasi-monahal. Părintele a avut acolo o chilie, a stat acolo, acolo a şi murit în 1989 şi grupul acesta mai există. Maica Zamfira e conducătoarea acestui grup, care nu ai putea zice că e o unitate monahală. E o unitate monahală doar în sensul acesta, că stau acolo nişte vieţuitoare care trăiesc cum trăiesc călugării. (…)

Părintele la Sinaia a murit. S-au făcut multe vorbe în legătură cu moartea Părintelui. De fapt, el a murit de moarte naturală. A avut ceva cu rinichii.

Nu ştiu dacă am continuat ideea aceea că Părintele, în 1949, nu a vrut să vorbească cu mine. Deşi eu zic că ar fi trebuit să vorbească cu mine şi pentru că l-am rugat, dar şi pentru că, fiind eu într-o situaţie specială, zic eu, aveam nevoie de un ajutor mai mult decât cineva care este într-o situaţie obişnuită. Nu vreau eu să mă prevalez de nişte lucruri. De exemplu, Părintele Şoima, un părinte care a fost profesor de muzică şi de tipic la Teologie, odată nu mi-a prea convenit mie treaba aceasta, dar după aceea mi-am dat seama că a avut dreptate, vroiam să plec acasă. Şi Părintele Şoima se gândea că e mai bine să rămân, era de Rusalii, era o festivitate la Sibiu în legătură cu Mitropolitul Nicolae Bălan. Nu mai ştiu eu cum a fost, cum n-a fost, dar ştiu că a fost vorba de asta că vreau să plec şi că o mai vrut cineva să plece şi nu l-a lăsat Părintele Şoima. Da’ zice: „Dumitale zice îţi dau voie, că dumneata nu ai aşa de multe bucurii câte avem noi”. Mie nu mi-a prea convenit treaba asta, că a zis el vorba asta, dar după aceea mi-am dat seama că a avut dreptate. Adică, domnule, într-o situaţie specială trebuie şi un tratament special. Nu aşa că nu vorbesc, lasă-l încolo de Teofil, nu vorbesc cu el. Şi apoi nu am mai ajuns să vorbesc cu Părintele decât în 1965. La Prislop nu am fost. I-am mai scris o scrisoare la care a răspuns Părintele, dar nu mie mi-a scris, ci Părintelui Serafim, că o să-mi scrie. Da’ nu mi-a mai scris. Când m-am întâlnit cu el în 1965, mi-a spus: „Măi, îmi aduc aminte de scrisoarea aceea” şi a căutat el o modalitate de a se scuza, că tocmai de aceea că nu mi-a scris m-a avut el în vedere mai mult decât dacă mi‑ar fi scris şi m‑ar fi uitat. Dar, în sfârşit, sunt lucruri pe care Dumnezeu le ştie, nici nu are rost să le îmblăteşti de pe-o parte pe cealaltă, că tot ălea-s.

În 1965 când m-am întâlnit cu Părintele, într-adevăt a fost o întâlnire cu rost şi cu folos. Părintele mi-a pus în atenţie un lucru care, zic eu, este bine să îl aibă în vedere oricine. Şi anume despre cunoştinţa de Dumnezeu prin Dumnezeu sau despre cunoştinţa de Dumnezeu prin studiu. Şi zicea Părintele: „Teologie pot să facă şi păgânii şi necredincioşii”. Dar noi trebuie să căutăm o cunoştinţă pe care ne-o dă Dumnezeu, cumva prin limpezimea sufletului. Mi-a pus în atenţie Catavasia I din Catavasiile Înălţării: „Cu dumnezeiescul nor fiind acoperit, gângavul a spus legea cea scrisă de Dumnezeu. Căci scuturând tina de pe ochii minţii vede pe Cel ce este şi se învaţă cunoştinţa Duhului, cinstind cu dumnezeieşti cântări”. Bineînţeles că am reţinut catavasia, pentru că o ştiam şi a făcut nişte referiri la asta şi mi-au plăcut foarte mult referirile. Adică, aici este vorba despre Moise, despre Duhul Sfânt Care-l învăluie pe Moise, Dumnezeu Care îi vorbeşte, despre condiţia de a-ţi vorbi Dumnezeu, în înţelesul că trebuie sa-ţi scuturi tina de pe ochii minţii – pentru că avea Părintele vorba: „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Să izvorască din sufletul tău nişte cântări spre slava lui Dumnezeu, cântări din intuiţia măreţiei lui Dumnezeu.

Atunci eu am fost la Părintele Arsenie cu un student care a plecat în oraş între timp. Părintele m-a dus într-un birou şi se ducea şi lucra şi după aceea mai venea şi mai stăteam puţin de vorbă.  Şi când să plecăm, Părintele o luat bagajul studentului acela şi am ieşit. El o ieşit înaintea mea şi nu m-a condus, aşa ca să-l aud eu pe unde merge şi să merg după el. Nu mi-a fost foarte comodă treaba şi mă miram eu aşa. Poate mai avea el şi nişte dorinţe de a face el nişte experienţe… ce ştiu eu? Dar, atunci când am fost eu în 1965 la Bucureşti cu băiatul acela, care acum e preot şi e consilier la Sibiu, Părintele Simion Săsăujan era student în anul 3 la Teologie. Şi a zis Părintele către el: „Să fii înţelegător faţă de neputinţa omenească”. Mi-a plăcut foarte mult cuvântul acesta şi eu îl socotesc cel mai important cuvânt dintre cuvintele rostite de Părintele Arsenie. „Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească”. M-am gândit de foarte multe ori la lucrul acesta, l-am spus de foarte multe ori şi, mai ales, am constatat că neputinţa omenească este o realitate din care mulţi nici nu pot ieşi. Chiar şi noi înşine, de multe ori suntem limitaţi cu posibilităţile de a ne manifesta, aşa că e de mare importanţă să fii înţelegător faţă de neputinţa omenească. Bineînţeles, toate cuvintele Părintelui, câte le ştim şi câte le putem şti, sunt importante, dar cred că de măsura asta nu este nici unul. Deci, în cazul nostru, să-l înţelegi şi pe acela care te vorbeşte de rău, să-l înţelegi şi pe acela care nu-şi poate ţine gura, să-l înţelegi şi pe acela care vrea să facă un lucru peste tine, că vrea el să-l facă, chiar dacă nu vrei tu să-l facă, toate lucrurile acestea să le categoriseşti ca neputinţă omenească şi să-ţi dai seama că altfel nu se poate.

Eu m-am mai întâlnit cu Părintele şi de altă dată. Părintele a fost cum a putut el să fie faţă de mine. Eu nu am fost un admirator al Părintelui Arsenie, deşi m-am bucurat de toate afirmaţiile lui care au ajuns la mine. Mi-ar fi părut tare bine dacă se putea face un om din doi, şi anume: un om cu mintea Părintelui Arsenie şi un om cu inima Părintelui Serafim. Ar fi fost ceva excepţional. Nu se poate, fiecare este cum este. Eu l-am preferat pe Părintele Serafim totdeauna, chiar dacă mi-au plăcut verdictele date de Părintele Arsenie. L-am considerat totdeauna o personalitate puternică, ca şi care nu a mai existat altcineva în Biserică, din câţi ştiu eu, din cât cunosc eu, contemporani cu noi. Nu mă gândesc că nu au fost în istorie personalităţi cu mai multă priză la oameni decât Părintele Arsenie. Din câţi oameni am cunoscut eu, care au lucrat în Biserică, consider că Părintele Arsenie a fost cel mai de vârf, Culmea vieţuitorilor şi propovăduitorilor în contemporaneitatea noastră. A avut şi autoritate, a avut şi cultură. Să ne gândim numai la îndreptarul acela de viaţă cu oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină, deja vezi că este un om de excepţie, un om care ţine seama şi de lumea aceasta, nu numai de lumea de dincolo. Dacă ne gândim la toate lucrurile acestea ne dăm seama că Părintele a fost, într-adevăr, un om mare. A fost un duhovnic mare, a fost şi un om cu pătrundere, a fost şi om cu dar de la Dumnezeu, a fost şi om cu perspectivă, cu lărgime de gândire, de înţelegere. Şi-a dat el seama că nu poţi să schimbi multe în lumea aceasta, dar, în orice caz, a fost omul care şi-a dat seama de nişte realităţi la care noi ăştialalţi nu ajungem. Cu toatea acestea, s-a impus în conştiinţa multor credincioşi, în aşa fel încât nu numai cei care l-au cunoscut l-au avut în seamă, cât şi cei care nu l-au cunoscut, care au aflat de la alţii de Părintele Arsenie, au fost îndrumaţi. Se îndemnau unii pe alţii să meargă pe la Părintele Arsenie. Unii dintre ei au reţinut anumite lucruri, cum am reţinut eu rugăciunea de toată vremea, cum am reţinut Catavasia de la Înălţarea Domnului, cum am reţinut faptul că Teologie pot face şi păgânii, cum am reţinut că trebuie să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească. Sunt nişte lucruri care au rămas după Părintele. Şi apoi gândurile lui din Cărarea Împărăţiei. Doar atâta îmi pare rău, că sunt gânduri de început, nu sunt gânduri de către sfârşit, adică gânduri de către sfârşitul vieţii. Bineînţeles că îl caracterizează – cu gândurile cu care a început cu acelea a şi lucrat în general. Deşi am impresia că Părintele şi-a mai şi schimbat din idei, din gândurile lui. De exemplu la început îi îndruma pe mulţi să se facă călugări. Către sfârşitul vieţii îndemna să nu se mai facă călugări, probabil şi pentru motivul că şi-a dat seama că mulţi dintre cei care s-au făcut călugări nu au realizat ceva deosebit în viaţa lor, în viaţa mănăstirii şi în viaţa Bisericii.

Fântâniţa Părintelui Arsenie

Fântâniţa de lângă mănăstire nu Părintele a descoperit-o. Era acolo un izvor natural. Părintele a fost atenţionat despre existenţa acelui izvor de către un frate de la mănăstire. Şi fratele respectiv a spus: Părinte, să ştiţi că eu ştiu undeva un izvor cu nişte apă foarte bună. Şi Părintele a zis că vrea să-l vadă şi el. Şi aşa s-a dus Părintele la izvor şi a văzut că e apă bună. Ani şi ani izvorul acesta a rămas aşa, fără să se îngrijească cineva să facă acolo nişte bănci şi o masă. Acestea le-a făcut Părintele Efrem, un părinte care a murit în 1984. Nu el personal, ci a angajat nişte oameni. Şi s-a făcut ceea ce este acolo.

Acolo s-a vindecat o fată care 17 ani a fost în cărucior şi după 17 ani i-a venit puterea acolo, la fântâniţă.

Părintele Ieromonah Dionisie Ignat de la Mănăstirea Albac povesteşte împrejurarea cum Maria Silaghi şi-a căpătat întregimea trupului la „Fântâna Părintelui Arsenie”.

„Eram student în anul I la Teologie la Sibiu, sunt şi sibian, de loc din Cisnădie şi fiind în vacanţa de vară am primit ascultare de la Î.P.S. Serafim acuma, atuncea era duhovnicul Institutului de Teologie, «să te duci să stai 2 săptămâni la Sâmbăta». Fiind prieten cu Maria Silaghi, fiindcă o ajutam tot mereu la biserică, îi duceam căruciorul sau o purtam în spate, pentru că avea scleroză în plăgi de 17 ani. Şi avea tot mereu nevoie de ajutor să o ducă cineva, să o urce, să o coboare scările, să o ducă la biserică. Cu vreo două zile înaite de a merge la Sâmbăta am trecut pe la ea şi i-am zis: uite, m-a trimis P.S. Serafim să stau acolo la Sâmbăta vreo două săptămâni şi zice: şi noi ne-am gândit să venim, dar ştim că e mai greu… da’ zic eu, haida să mergem că dacă sunt şi eu acolo vă mai ajut şi eu să vă mai duc cu căruciorul. Şi a zis că tare ar vrea să ajungă la izvor. Şi eu am zis că haide să mergem. Era într-o vineri când am ajuns acolo. S-a pregătit pentru spovedanie şi pentru Sfânta Împărtăşanie, chiar în vinerea aceea dimineaţa s-a spovedit, a fost la Sfânta Liturghie, s-a împărtăşit, după împărtăşanie a stat la Sfântul Maslu, iar după Sfântul Maslu, pe la ora 15 ne-am înţeles că, după ce se odihneşte, să o duc eu cu căruciorul până la izvor acolo, erau vreo 2 km. Era 3 august 1990. Şi pe la ora 14.30 s-au ridicat nişte nori de ploaie foarte mari şi dădea înapoi să nu mai mergem. Da’ am spus: haide să mergem, că ajută Dumnezeu, ne ajută Părintele Arsenie. Şi am pornit încet, încet. La pârâiaşul acela, peste care a trebuit să trecem, erau acolo nişte muncitori care s-au împotmolit cu maşina şi zice: trebuie să ne întoarcem înapoi, că mi-e ruşine să nu mă vadă că mă treci în spate. Şi am zis că nu-i nimica, trecem printr-altă parte. Şi am ocolit puţin maşina aceea şi ne-am dus pe mai în jos puţin şi am trecut şi am împins căruciorul până acolo sus, la izvor. La izvor l-am tras în sus, că era mai uşor de tras, decât de împins şi l-am lăsat lângă drum acolo sus. Apoi am dus-o în braţe până la izvoraş. S-a spălat pe picioruşe, pe mâini, pe faţă, am spus «Cuvine-se cu adevărat» şi am mai spus nişte rugăciuni.

Apoi au venit nişte turişti mai gălăgioşi şi am zis ca hai să megem, că nu mai îi de noi aicea. Şi zice: mă ţin de tine, până când ne depărtăm, ca să nu vadă ăştia că mă duci în spate. Şi zic, bine, ţine-te. Şi s-a ţinut, a mers şi am ajuns până la cărucior. La cărucior zice: simt aşa o putere în picioare hai să mergem până la drum, că am văzut că ai tras greu căruciorul în sus, că era pietriş, erau bolovani. Şi când a ajuns la drum, tot aşa a zis: să ştii că nu mă dor picioarele. De obicei, când mergea mai mult de 10 metri i se întorceau picioarele, mâinile i se suceau. Şi când am ajuns la drum am spus că acuma, dacă tot mergem, să mergem până la mănăstire. Şi atuncea a mers până la mănăstire, a intrat în mănăstire pe picioarele ei. Era sora Iuliana, era sora Ana, adică Aurica acolo, care au văzut şi s-au minunat. Însă făcuse febră musculară şi sâmbăta nu s-a mai putut ridica din pat. Dar Duminică la Liturghie s-a ridicat şi de atunci nu s-a mai aşezat în cărucior. Acuma este în obştea Schitului din Retezat, împreună cu sora ei, care o mai îngrijeşte.”3 

DESPRE „FÂNTÂNI” (DUHOVNICI)

„Cei săraci şi lipsiţi caută apă, dar nu o găsesc; limba lor este uscată de sete” (Isaia 41, 17), din pricină că Izvorul apei celei vii L-au părăsit şi „şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apă” (Ieremia 2, 13).

De toată starea asta rea a lucrurilor are să dea seama şi poporul, căci toată decăderea e de la părinţi începătură – „Şi preotului i se va întâmpla ca şi poporului” (Isaia 24, 2). Asta le spunea Părintele Arsenie credincioşilor atunci când veneau la dânsul să se plângă de preoţii lor. Îi îndemna pe oameni să nu se mai văicărească, ci să nască sfinţi, să nu mai sape „fântâni sparte”, dacă într‑adevăr sunt însetaţi.

Deci, cu alte cuvinte spus: „Sapă, frate, sapă, sapă, Până când vei da de apă. Ctitor fii fântânilor, ce Gura, inima ne‑adapă.” (Lucian Blaga)

„Cele mai multe lucruri au locţiitori: când n-ai la îndemână un ciocan şi vrei totuşi să baţi un cui, pot fi de folos o piatră sau tocul de la pantof. Când îţi lipseşte masa pe care să-ţi aşezi hrana, un placaj poate face şi el destul de bine treaba. Un scaun poate fi înlocuit de un bolovan, un cuţit – de un ciob de sticlă ascuţit, cutia de chibrituri – prin cremene şi iască. Dacă vrei să faci o groapă în pământ şi n-ai sapă, poţi încerca cu un băţ, dacă n-ai oglindă să-ţi vezi chipul, poţi folosi un lighean cu apă. La nevoie, când te prinde furtuna şi n-ai casă, te poţi adăposti într-o colibă sau chiar sub buza unei stânci, iar un buştean poate uneori servi drept barcă, aşa cum două-trei pietre încinse bine în foc pot fi întrebuinţate drept plită. Şi aşa mai departe. Dar o fântână cu ce să o înlocuieşti?

Fântânile nu au locţiitori.

Câte deosebiri nu întâlneşti la fântâni! Unele sunt extrovertite, precum cele arteziene; Ele îşi risipesc cu profunzime şi generozitate apa. Cele mai multe dintre acestea arată un clar dezinteres pentru util; cu un vădit temperament de artist, ele ne desfată prin nenumăratele curcubee strălucitoare. Fântânile de ţară sunt mai reţinute şi mai introvertite. Unele, totuşi, semeţe, cele cu cumpănă, îţi fac semn de departe, te atrag, te îndeamnă să te serveşti de ele. Pe altele, modeste, pitulate sub câte un copac, având un mic acoperiş conic, o pălărie de protecţie deasupra, trebuie să ştii să le găseşti. Există fântâni princiare, cu grifoni, delfini, scoici şi naiade, toate cioplite în piatră. Există fântâni cazone, cenuşii, plasate exact în centrul curţii închise a unei cazărmi. Există fântâni serioase, grave, cu mecanismele bine unse, dar şi fântâni glumeţe, care te împroaşcă şi te stropesc atunci când te străduieşti să întrebuinţezi apa pe care ai scos-o din ele. Unele scârţâie de bătrâneţe din toate încheieturile şi au ghizdurile antice şi acoperite de muşchi, altele îşi proclamă, cu trufie, printr-o inscripţie, vârsta şi cine le-a săpat. Există fântâni care astâmpără de îndată setea, altele, care ţi-o sporesc pe ce bei mai mult. De unele n‑ai vrea să te mai îndepărtezi şi le ţii minte toată viaţa. Pe altele le părăseşti repede şi le uiţi de îndată ce nu le mai vezi în preajmă. Fântânile au, fiecare, fire, temperament, caracter şi obiceiuri proprii, neasemenea. Dacă n-ar avea apă, ai spune că nu există nimic comun între ele. Dar au. (...)

Fântânile au şi reputaţii cum nu se poate mai diferite între ele: despre unele se spun poveşti de spaimă, cum că, spre pildă, şi-ar fi găsit în ele sfârşitul vreo fată nemângâiată. Despre altele se zice că mijlocesc întâlniri, cum fusese cea dintre Isaac şi Rebecca. Unele au renumele de a avea o apă cu virtuţi curative şi de aceea atrag în jurul lor o mulţime de oameni în zilele de sărbătoare, iar când renumele le este încă şi mai mare, se fac într-acolo veritabile procesiuni. Întâlneşti fântâni despre care circulă atâtea calomnii încât, deşi sunt puse în mijlocul pieţei oraşului, pe unde trec zilnic mii de oameni, nimeni nu vrea să se uite la ele. Despre altele, dimpotrivă, se crede că sunt în stare, contra unui bănuţ aruncat în apa lor, să-l facă pe drumeţul ce l-a azvârlit acolo să revină la ele. Reputaţiile fântânilor se fac şi se desfac: fântâni importante cândva îşi pierd, nu prea se ştie exact de ce, mai tot creditul şi ajung să fie de-a dreptul abandonate, părăsite. Stau, de aici înainte, pierdute, cu trupul prădat de buruieni, cu cumpăna prăbuşită, cu găleata mâncată de rugină, înnămolite şi uitate de Dumnezeu. (...)

La unele fântâni, oricât te-ai roti în jurul lor, vezi numai zidărie, ţevi şi lanţuri. La altele, oricât te apleci deasupra ghizdurilor, nu zăreşti decât tenebrele adâncului. Dar mai sunt şi fântâni din care, atunci când te uiţi în penumbra lor, te priveşte, luminos şi albastru, un ochi de cer.”1 

Prin urmare, frate, „Sapă numai, sapă, sapă, Până dai de stele-n apă!” (Lucian Blaga)

 CONCLUZII

Am început lucrarea de faţă cu îndemnul cuprins în Epistola către Evrei, în capitolul 13. Până aici am avut în vedere prima parte a acestuia, şi anume: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa...”, şi am văzut şi cu acest prilej că Părintele Arsenie Boca este unul dintre mai-marii noştri, căruia i se cuvine amintirea noastră. Dar, de-acum, ar trebui să ne gândim şi la ultima parte a îndemnului de mai sus şi anume la: „urmaţi-le credinţa”. Ar trebui, deci, să ne întrebăm ce s-a întâmplat în acest timp care a trecut de la moartea Părintelui Arsenie. I-am urmat credinţa? Generaţia tânără de teologi sau monahii, mai ales cei pe care i-a îndrumat personal, au transformat moştenirea Părintelui Arsenie într‑un punct de plecare întru mărturisire?

Cei care au simţit contemporaneitatea cu Părintele drept o binecuvântare, împreună cu cei care-l descoperă acum pe Părintele, citindu-i scrierile sau ascultând mărturii despre dânsul, după cuvântul Epistolei amintite, sunt îndemnaţi să o facă.

Unii însă, din pricini numai de ei gândite, sunt de părere că despre activitatea şi lucrările Părintelui Arsenie „se cuvine mai mult şi mai bine să se tacă, decât să se vorbească...”1. Acesta este şi principalul motiv pentru care, despre Părintele Arsenie nu au apărut cărţi, aşa cum au apărut despre toţi marii duhovnici ai României.

În afară de Cărarea Împărăţiei, care a dispărut de mult de pe piaţă (de fapt eu nu am văzut‑o niciodată într-o librărie de carte religioasă2), mai sunt multe predici, meditaţii, schiţe şi desene care încă nu au fost tipărite, poate – zic unii – pentru a respecta ultima dorinţă a Părintelui Arsenie, anume aceea de a nu-i fi date publicităţii.

Cu ele însă sau fără ele, tot există un interes crescând faţă de personalitatea Părintelui Arsenie.

Este ştiut, de pildă, fapul că dintre toate mormintele duhovnicilor români, mormântul Sfinţiei Sale este cel mai căutat, devenind unul dintre cele mai cunoscute locuri de pelerinaj la care merg creştini din toată ţara, an de an tot mai mulţi.

Tot în acest sens, un exemplu concret şi foarte concludent şi el este acela că, pe Internet, în cazul vizitatorilor de Pagini de spiritualitate ortodoxă, cele mai căutate nume sunt „arsenie” şi „boca”, lucru pe care îl ilustrează cât se poate de limpede Statistica unui astfel de Site, pe care o reproducem în Anexa III.

Dar, în legătură cu Părintele Arsenie Boca constatăm, cu părere de rău, că există şi extreme: pe de-o parte, unii îl învinuiesc şi îl suspectează de tot felul de lucruri3, iar pe de altă parte alţii, cei însetaţi de legende mai mult sau mai puţin miraculoase4, exagerează în ceea ce priveşte viaţa şi activitatea Sfinţiei Sale. Din 1989 încoace am tot întâlnit asfel de atitudini sau mărturisiri apărute în diverse publicaţii, semnate fie de gazetari aflaţi în treabă, fie de omeni care se pretind deştepţi, cu aere de intelectuali5, fie de feţe bisericeşti, care au dat dovadă că nu au înţeles că sunt şi lucruri care se situează deasupra întâmplărilor în jurul cărora se pot face exerciţii gazetăreşti, lucruri care trebuie să se continue a se desfăşura dincolo de zgomotul şi de curiozitatea întreţinute în jurul unor realităţi umflate de gazete, ca lucrurile sfinte şi mari, ca şi creşterea grâului, ca viaţa intimă a familiei, ca respiraţia continuă, ca rugăciunea zilnică6.

Cu toate acestea însă şi aceştia, asemenea celor care l-au surghiunit pe Părintele Arsenie, nu i-au stins slava, ci, dimpotrivă, i-au înălţat-o şi mai mult, au făcut-o mai strălucitoare.

„Aşa e cu natura faptelor duhovniceşti. Nici o piedică materială nu le opreşte! Dimpotrivă, înfloresc şi cresc în fiecare zi. Nu le veştejeşte nici timpul şi nu le opreşte nici depărtarea.”7

În acest înţeles numea Sfântul Ioan Gură de Aur trupurile sfinţilor şi izvoare, şi rădăcini, şi miruri duhovniceşti.

„Pentru că izvorul, rădăcina şi mirul, adică parfumul, nu-şi îngrădesc însuşirile lor numai la ele, ci le răspândesc la mare depărtare în jurul lor. De pildă, izvoarele izvorăsc multă apă, dar nu ţin apele în sânul lor, ci dau naştere la râuri care curg mai departe şi se întâlnesc cu marea. Şi aşa, izvoarele, ca o mână întinsă, îmbrăţişează prin prelungirile lor apele mărilor. La fel, rădăcinile plantelor şi ale arborilor stau ascunse în sânurile pământului; dar puterea lor nu rămâne jos în pământ; mai ales aceasta este însuşirea viţei de vie care se agaţă de copacii înconjurători. Când coardele viţei de vie se agaţă de ramurile de sus ale copacilor, târându-se pe ele, se întind până la mare depărtare şi fac prin desişul frunzelor un acoperiş întins. Asta e şi însuşirea mirurilor, a parfumurilor. Parfumurile sunt păstrate în casă, dar adeseori mirosul lor plăcut se răspândeşte prin ferestre pe uliţe, pe străzi, în piaţă şi vesteşte trecătorilor calitatea parfumurilor din casă. Dacă izvorul şi rădăcina, dacă natura plantelor şi a aromatelor au atâta putere, apoi cu atât mai mult trupurile sfinţilor.”8

 Că spusele acestea nu-s minciuni îl arată marile pelerinaje de la mormântul Părintelui Arsenie.

ANEXA I

Cuvînt lămuritor în privinţa unor afirmaţii din anexa la „Cărarea Împărăţiei”, prezentată sub titlul „Notă asupra ediţiei”, semnată de Monahia Zamfira Constantinescu1

Moto:

„Dacă cerţi pe cerşetorul, căruia o pâine-i dai,

Raiul nu e pentru tine, nici tu nu eşti pentru rai.

Miere chiar de i-ai da astfel, nu e faptă de creştin,

Căci până să-ţi guste mierea, i-ai turnat pe ea pelin”.

Vasile Militaru: Vorbe cu tîlc

Consideraţii generale

Cartea Părintelui Arsenie, Cărarea Împărăţiei, apărută recent în Editura Episcopiei Aradului, este urmată de o postfaţă, scrisă de Prea Sfinţitul Timotei Seviciu al Aradului, de o scrisoare adresată Părintelui Arsenie de Nichifor Crainic şi de nişte mărturisiri făcute de Părintele Profesor Universitar Simion Todoran. Toate acestea sunt scrise decent şi odihnitor, iar atmosfera creată de ele se potriveşte cu cartea pe care o prezintă. Nu tot aşa stau lucrurile în privinţa Notei asupra ediţiei, semnată de Monahia Zamfira Constantinescu, în care nu se prezintă observaţii asupra cărţii – cum era de aşteptat, ci se dau şi unele lămuriri – care, până la urmă, au şi ele nevoie de lămurire, iar aceasta se face într‑o formă care tulbură „calea senină”, pe care ne-o indică lucrarea Părintelui Arsenie. Este „veninul” şi „pelinul” turnat peste „mierea” cărţii şi a mărturisirilor care o însoţesc. Toţi cei cu care am venit la vorbă despre Cărarea Împărăţiei şi‑au exprimat nemulţumirile, pentru aprecierile din Notă asupra ediţiei, care nu privesc ediţia, ci lucruri în afara ei. Toţi apreciază negativ afirmaţiile la care ne este luarea-aminte şi de care ne vom ocupa mai jos.

Bietul Părinte Bodogae!

Îndată după trecerea la cele veşnice a Părintelui Arsenie, fostul său coleg de Teologie şi chiar de bancă, Părintele Teodor Bodogae, s-a simţit îndemnat să scrie câteva rânduri În amintirea Părintelui Arsenie, pe care le-a publicat în „Telegraful Român”, din luna ianuarie 1990 . Nu-mi pot închipui că Părintele Bodogae s-ar fi putut gândi că articolul său de pomenire a Părintelui Arsenie va fi considerat cândva, după aproape şase ani, ca fiind scris „la comandă”, cu scopul precis de a „minimaliza şi caricaturiza” „această complexă, harică şi marcantă personalitate a monahismului din Ardeal”.

Luând aminte la o astfel de apreciere sau supoziţie, gândul mi se duce la cuvântul Domnului Hristos: „De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat, iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Şi dacă lumina din tine este întuneric, întunericul cu cît mai mult?” (Matei 6, 22–23). Mă gândesc, de asemenea, la ceea ce i-a spus stăpânul din pilda cu lucrătorii tocmiţi la vie (Matei 20, 1 şi urm.) unui nemulţumit: „sau ochiul tău e rău, pentru că eu sunt bun?” (Matei 20, 15). Să nu uităm apoi că „Din prisosinţa inimii grăieşte gura” (Matei 12, 34). Un monah simplu, trăitor odinioară în mănăstirea noastră de la Sâmbăta, spunea: „Pe om, dacă îl cauţi de bun, bun îl găseşti, iar dacă-l cauţi de rău, şi rău îl găseşti”. Eu am citit şi recitit şi am analizat articolul Părintelui Bodogae despre Părintele Arsenie şi n-am găsit în el nimic „minimalizat şi caricaturizat”. L‑am înţeles ca pe un articol de aducere aminte şi atâta tot.

Cum stau lucrurile în legătură cu numele Părintelui Arsenie înscris pe crucea-monument a luptătorilor din rezistenţa anticomunistă, monument ce se găseşte în curtea mănăstirii noastre?

În toamna anului 1995 s-a ridicat în curtea Mănăstirii de la Sâmbăta o cruce monument, pe care se află scrise numele celor ce au murit pentru ţară, făcând parte dintre cei ce au luptat în Munţii Făgăraşului, în rezistenţa anticomunistă.

Drept cap de listă a fost scris numele Părintelui Arsenie. Spun „a fost scris”, pentru că acum nu mai este scris, deoarece în seara zilei de 21 noiembrie a fost şters, în mod abuziv, de către un fanatic apărător al numelui Părintelui Arsenie. Şi când te gândeşti că acel fanatic este în rosturi de îndrumător de oameni şi mai ales de tineri!

Ni se reproşează că nu ne-am opus noi, „Prea Cuvioşii Părinţi de la Mănăstirea Sâmbăta, cu ştirea cărora s-a făcut acest lucru, ba mai având şi binecuvântarea arhierească”. Cine poate face o astfel de afirmaţie, anume că lucrurile s-au petrecut cu ştirea noastră şi cu binecuvântarea arhierească, înseamnă că ştie mai bine decât noi. Ori, aşa ceva nu se poate.

Părinţii de la Sâmbăta s-au văzut în faţa faptului împlinit. Fără îndoială că binecuvântare şi aprobare pentru monument a fost, şi pentru aşezarea lui în curtea mănăstirii. Nu cred că s-au discutat şi chestiuni de amănunt, cum ar fi aceea dacă să fie sau nu scris şi numele Părintelui Arsenie pe monument. Părinţii de la Sâmbăta au luat la cunoştinţă că numele Părintelui Arsenie e scris pe monument abia atunci când monumentul a fost ridicat şi când, la drept vorbind, nu se mai putea face nimic. Şi mai e ceva: personal, când am aflat că numele Părintelui e scris pe monument, mi-am zis: „Cei care l-au scris vor fi ştiind mai bine decât mine, decât noi, de ce l-au scris”. Şi mai departe, mi-am zis: „Cine ştie ce acţiuni va fi desfăşurat Părintele, de care noi nu ştim, dar de care ştiu cei ce l-au pus cap de listă”. În sfârşit – şi asta nu trebuie să fie trecută cu vederea –, la festivitatea de sfinţire a monumentului, Î.P.S. Mitropolit Antonie, în legătură cu prezenţa numelui Părintelui Arsenie pe cruce, a spus: „Am văzut pe cruce şi numele Părintelui Arsenie Boca, vestitul mare duhovnic al vremii, un Zamolxis al neamului românesc, şi nu m-am mirat deloc; m‑aş fi mirat să nu fie… Ctitorii acestei cruci monumentale ştiu desigur de ce au trecut pe cruce şi numele Părintelui Arsenie. Ne vor spune ceva. Pentru istorie, voi putea completa şi eu unele lucruri, în memoriile mele; în ceea ce poate vor fi cândva memoriile mele”. (Cuvintele acestea au fost imprimate pe casetă, de unde le-am redat). În această perspectivă au ştiut cei de la Sâmbăta de prezenţa numelui Părintelui Arsenie pe cruce şi nu s‑au opus. Cine s-a opus, n-a ştiut sau n-a vrut să ştie de acestea.

Având în vedere toate acestea, ne putem da seama că înscrierea numelui Părintelui Arsenie pe monumentul de la Sâmbăta n-a fost – cum se afirmă – „o ultimă încercare de a răstălmăci rostul şi sensul profund creştin al activităţii Părintelui Arsenie”.

E bine că s-a pus în atenţie faptul că Părintele Arsenie n-a fost scos de la Sâmbăta de autorităţile locale, ci a primit ascultare de la Mitropolitul Nicolae Bălan să organizeze Mănăstirea Prislop, însuşi Mitropolitul ducându-l pe Părintele la Prislop. La acestea se mai poate adăuga că Părintele a fost chemat de Mitropolitul Nicolae să se întoarcă la Sâmbăta când Mănăstirea Prislop a trecut în perimetrul eparhiei Aradului, dar Părintele Arsenie i-a cerut Mitropolitului să-l lase în continuare la Prislop. Cunosc, în această privinţă, câteva scrisori ale Părintelui, adresate Mitropolitului Nicolae Bălan şi Părintelui Grovu, pe cel din urmă rugându‑l să intervină pentru a i se da binecuvântarea să rămână la Prislop.

„Nici mort nu mă mai întorc la Sâmbăta”

În ceea ce priveşte cele în legătură cu locul de înmormântare, cu deshumarea şi cu o eventuală mutare a osemintelor Părintelui Arsenie la Sâmbăta, despre toate acestea am luat la cunoştinţă din cele afirmate în expunerea anexă la „notă asupra ediţiei”.

Nu mai ştiu de unde şi prin ce împrejurare mi s-a împlântat în minte ideea că Părintele va fi înmormântat la Mănăstirea de la Sâmbăta. Abia la moartea Părintelui am înţeles că gândul meu nu se potriveşte cu realitatea şi abia de curând am aflat că Părintele şi-a ales loc de înmormântare şi că a zis: „Nici mort nu mă mai întorc la Sâmbăta”, şi cu alt prilej: „Pecetluit să-mi fie mormântul până la a doua venire”. Nu-mi amintesc să se fi vorbit vreodată în mănăstirea noastră despre o reînhumare la mănăstirea la care şi‑a început activitatea. Este de mirare deci că în altă parte s-a putut vorbi despre aşa ceva şi că asta începe să se ştie abia acum, din informaţiile semnate de Maica Zamfira. Mulţumim de informaţii. Nu ne deranjează cu nimic.

Un acatist contestat şi un om defăimat

Am lăsat la urmă cele două scrieri ale Părintelui Ieromonah Dometie Moian, Acatistul Prea Cuviosului Părinte Arsenie şi Viaţa Sfântului Prea Cuvios Părinte Arsenie, în privinţa cărora a fost şi mai este atâta zbatere.

Din referirile făcute la aceste scrieri reiese că ele au fost scrise şi răspândite „cu încuviinţarea Prea Cuvioşilor Părinţi de la Sâmbăta şi cu binecuvântare arhierească”. Să ştiţi că nu-i aşa! Eu am aflat de acatist atunci când se dactilografia. L-a dactilografiat un Părinte, licenţiat în Teologie, împlinind rugămintea autorului. Ştiind aceasta, nu mi-am făcut nici o grijă în ceea ce priveşte conţinutul, căci mi-am zis că Părintele, fiind licenţiat în Teologie, dacă va fi necesar, va face corecturile de rigoare. Astfel, acatistul nu m-a interesat, aşa că n-am avut curiozitatea nici să-l cunosc. În ce-l priveşte pe autor, nu-l ştiam a fi „maniac şi exaltat religios”  – cum este înfăţişat în rândurile la care ne este luarea aminte –, ci îl ştiam om inteligent, chiar dacă nu avea pregătire şcolară, şi îl mai ştiam cu multă evlavie la Părintele Arsenie. În cuvântul meu de la înmormântarea Părintelui Ieromonah Dometie, am spus despre el următoarele: „Părintele Dometie, cu rosturile pe care le-a avut, s-a făcut plăcut oamenilor. Şi să ştiţi că ceea ce l-a caracterizat cel mai mult şi mai mult – poate mai mult decât pe oricare dintre noi –, a fost evlavia lui la Părintele Arsenie. A fost copleşit de măreţia Părintelui Arsenie, pe care l-a văzut ca pe un om mare, ca pe un prooroc, ca pe un om cu dar de la Dumnezeu, şi tot timpul căuta prilej să spună ceva frumos despre Părintele. Şi asta l-a dus să alcătuiască un acatist pentru Părintele Arsenie. Acatistul a început să circule chiar de la început. E drept că nu-i la măsurile la care ar trebui să fie un acatist. Oamenii totuşi au evlavie la Părintele Arsenie şi la forma aceasta de revărsare de suflet. Şi asta i-a adus Părintelui Dometie nişte necazuri: a avut şi are nişte împotrivitori … La Părintele Dometie au răscolit unii şi au găsit şi anumite rele, între care vina aceasta că a făcut un acatist Părintelui Arsenie. Şi acum se continuă încă, să zicem aşa, „defăimarea lui”. Iubiţi credincioşi, noi nu suntem chemaţi să spunem ce-i bine şi ce-i rău. În Pateric se spune că un călugăr a judecat pe cineva şi l‑a socotit că este rău. Îngerul s-a dus cu sufletul celui judecat la cel ce-l osândise şi a zis: „Unde să‑l pun pe acesta pe care l-ai judecat, la bine sau la rău?”. Dacă ar veni îngerul acum, la noi, să ne întrebe: „Unde să pun sufletul Părintelui Dometie?”, toţi am răspunde: „Să-l pui la bine. Să-l pui la bine, pentru că a fost un om în care s-au odihnit oamenii, un om de care noi ne-am bucurat; a fost un om util mănăstirii; un om care şi-a văzut de treabă, un om cu evlavie. Şi dacă a făcut totuşi şi ceva rău, dar nu se poate zice că alcătuirea acatistului pentru Părintele Arsenie este ceva rău, dacă a avut umbre şi pete pe suflet, iată că Biserica ne-a adunat să ne rugăm ca Dumnezeu să‑i ierte toată greşeala ce a făcut, cu voie şi fără de voie; să‑l aşeze cu drepţii şi cu sfinţii. Noi îl ţinem unde-l avem, adică în inima noastră, în cinstirea noastră, în iubirea noastră, şi ne ducem mai departe viaţa purtându-l în sufletele noastre”.

Punând acum faţă în faţă afirmaţiile celor ce-l defaimă şi cele ale cinstitorilor, Părintele Dometie, Dumnezeu să-l odihnească, apare, pe de o parte, ca fiind numai „cu patru clase” – deşi a făcut întreaga şcoală primară, precum şi o şcoală de ucenici –, „maniac şi exaltat religios”, iar pe de altă parte, „om inteligent şi evlavios, învrednicit de harul preoţiei, e drept, la vârstă înaintată, dar după mai mult de zece ani de diaconie şi după aproape patruzeci de ani de călugărie”. Cine are dreptate? Căci prezentarea e diferită.

Mă uimeşte afirmaţia că acatistul a fost scris „cu încuviinţarea Prea Cuvioşilor Părinţi de la Sâmbăta” şi că această încuviinţare i s-a dat Părintelui Dometie, „probabil, fiind (se înţelege, Părinţii de la Sâmbăta) de acelaşi nivel cu autorul, iar alţii ca să-l denigreze”. E groaznic să constaţi la ce se poate gândi cineva pus pe defăimare. Adică, de ce să-l denigrăm pe un coleg al nostru?

Cât priveşte răspândirea acatistului, la care ne este luarea aminte, aceasta n-are nici o legătură cu mănăstirea şi nici cu Părintele Dometie, care doar l-a scris. Răspândirea au făcut-o credincioşii, care au evlavie la Părintele Arsenie şi care îşi revarsă sufletul cinstitor, prin acatistul pe care îl au la îndemână. Dacă ar fi unul mai bun, l-ar folosi pe acela; cum acesta este singurul pe care îl au, pe acesta îl şi folosesc. Şi apoi, aşa cum se citesc şi alte cărţi apocrife – cum e Visul Maicii Domnului – spre înmulţirea evlaviei, de ce nu s-ar putea citi şi acest acatist, tot spre înmulţirea evlaviei sau spre manifestarea evlaviei?

Orice încercare de denigrare a Părintelui Dometie, ca să se pună în umbră acatistul scris de el, este fără rost, deoarece credincioşii nu citesc acatistul din evlavie faţă de autor sau raportîndu‑se la autor – despre care unii nu ştiu nimic sau aproape nimic, iar alţii ştiu prea puţin –, ci din evlavie faţă de Părintele Arsenie, pentru care este alcătuit. Pe mine nu mă deranjează cu nimic existenţa acestui acatist, şi n-am de gând să-l opresc pe cineva de a-l citi, deşi eu însumi nu-l citesc, pentru că, deşi am respect faţă de Părintele Arsenie, nu am un cult pentru el.

Cîteva nedumeriri

Acestea fiind zise, mi-au mai rămas şi câteva nedumeriri, în legătură cu rândurile pe care le am în vedere, în expunerea de faţă.

Citind cele scrise spre informare şi lămurire, constaţi că de câte ori e vorba despre Mitropolitul Nicolae Bălan, el este pomenit ca „Mitropolitul Bălan”. Astfel, în nota la scrisoarea lui Nichifor Crainic, adresată Părintelui Arsenie, e scris: „Nichifor Crainic e ocrotit de Părintele Arsenie, cu încuviinţarea Mitropolitului Bălan”. Mai departe, în aceeaşi expunere, citim: „Părintele a fost dus cu maşina de Mitropolitul Bălan”. Nu ştiu pe ce se întemeiază acest fel de a spune, dar fie-mi îngăduit să afirm că e o necuviinţă. E ca şi cînd ar afirma cineva că lucrarea Cărarea Împărăţiei a fost scrisă de Părintele Boca sau că nota asupra ediţiei e semnată de Monahia Constantinescu. De ce să nu se spună, cum e corect: „Mitropolitul Nicolae Bălan?”. Şi ar fi cazul să se vorbească corect, mai ales când ne gândim că Mitropolitul Nicolae Bălan l‑a hirotonit pe Părintele Arsenie diacon şi preot şi că l-a făcut călugăr. Tot Mitropolitul Nicolae Bălan i-a dat bursă pentru Şcoala de Arte Frumoase şi l-a trimis şi la Sfântul Munte. În sfârşit, Mitropolitul Nicolae Bălan este ctitorul Mănăstirii Brâncoveanu, la care şi-a început Părintele Arsenie viaţa de mănăstire şi unde şi-a desfăşurat activitatea vreme de nouă ani, chiar dacă „nici mort nu se mai întoarce la Sâmbăta”.

Este vreo deosebire între săvârşire şi moarte?

A doua nedumerire este aceea că, de fiecare dată când a venit vorba de trecerea la cele veşnice a Părintelui Arsenie, se exprimă aceasta prin cuvântul: „săvârşirea din viaţă”, în timp ce, cu privire la Părintele Bodogae, e scris: „Înainte de a muri…”. E vorba cumva de vreo nuanţă? Unii mor şi alţii se săvârşesc?

Ceva ce nu-ţi poţi închipui

În sfârşit, cea de-a treia nedumerire îmi vine de pe urma constatării că o călugăriţă, „Monahia Zamfira Constantinescu”, cu mai bine de patruzeci şi cinci de ani de călugărie şi cu aproape tot atâţia ani de vieţuire în preajma Părintelui Arsenie, la vârsta de 70 de ani de viaţă, poate purta în suflet atâta răutate, câtă emană din rândurile pe care le semnează, ca un ultim cuvânt însoţitor al cărţii Cărarea Împărăţiei. Şi cuvântul, aşa cum ne apare, este „pelinul” şi „veninul”, turnat peste mierea celor pe care le pecetluieşte. E ultima impresie şi nu e cea bună…

Arhimandritul Teofil Părăian

Notă:

Aceste rânduri le-am scris în zilele de 8 şi 9 februarie 1996. Le-am scris dintr-o necesitate sufletească, ca un fel de despovărare de greutatea ce o purtam pe suflet, de pe urma celor scrise, cu atâta răutate, în ultimul cuvânt însoţitor al Cărării Împărăţiei. N-am vrut să fiu polemic şi cred că nici nu sunt. Unele observaţii trebuiau totuşi să fie făcute şi le-am făcut, fără să fiu incisiv. N‑am cu nimenea nimic, aşa cum lumina n-are nimic cu umbrele şi cu petele pe care le descoperă.

ANEXA II

În pelerinaj la Sâmbăta de Sus1

Niciodată nu mi s-au arătat mai profunde şi mai pline de înţeles creştin cuvintele psalmistului care zice: „Ridicat-am ochii mei la munţi de unde-mi va veni ajutorul meu, ajutorul meu de la Domnul Cel ce a făcut cerul şi pământul”, ca la ocazia pelerinajului la altarul ctitoriei marelui mucenic al Legii strămoşeşti şi al neamului românesc, Voevodul Constantin Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus, la care m-am învrednicit şi eu să iau parte anul acesta.

Cu părere de rău de a nu fi putut să zăbovesc mai mult în jurul acestui sfânt altar, dar cu inima plină de harul binecuvântării pe care Marele Ierarh al Ardealului Î.P.S. Mitropolit Dr. Nicolae Bălan, l-a revărsat asupra tuturor fiilor săi duhovniceşti, voi încerca totuşi să aştern aci câteva gânduri ce m-au făcut să retrăiesc clipele în care şi-a desfăşurat viaţa Brâncoveanu Constantin.

În adevăr, Mânăstirea de la Sâmbăta de Sus a fost şi va fi pentru neamul românesc, dar mai ales pentru cel din Ţara Oltului şi din întreg Ardealul, simbolul ortodoxiei noastre şi a fiinţei noastre naţionale. Aşezată chiar la picioarele munţilor Făgăraşului, acest loc de închinare a fost pentru poporul românesc din Ardeal o citadelă a rezistenţei lui în veacul 18-lea, când urgia habsburgică, susţinută de ura de neînţeles a fraţilor uniţi, în frunte cu episcopul de la Blaj, se abătuse asupra Bisericii Ortodoxe şi a poporului român ortodox din Ardeal.

Când a fost ridicată această mănăstire, Brâncoveanu Constantin a înţeles că numai acolo în munţii cari-i dau atmosfera prielnică trăirii intense cu Dumnezeu, este cu putinţă ca românul de amândouă părţile Carpaţilor să se desbrace de haina păcatului şi să se ridice pe culmile cele neprihănite de unde să ceară ajutorul lui Dumnezeu în primejdii şi nevoi. Căci ca unul care trăia în neîntreruptă comuniune cu Hristos Domnul şi Isbăvitorul nostru, el a înţeles că sfânta ortodoxie a neamului a mai fost păstrată mai cu deosebire pentru neamul nostru în mănăstiri. Mănăstirile au fost acelea care au asigurat neamului nostru în timpurile de mare vitregie izvorul de la care se adăpa el pentru a-şi păstra nealterată conştiinţa că aparţine unei naţiuni care în Biserica ortodoxă şi numai prin această Biserică Ortodoxă are a-şi afirma drepturile lui la o viaţă mai înaltă, mai demnă şi mai independentă.

Mănăstirile au fost oazele unde se odihnea sufletul neamului nostru românesc pentru ca refăcut şi întărit cu forţe noi, să reia lupta şi s-o ducă la bun sfârşit.

Dar aceste mânăstiri sunt tot atâtea pilde de trăire creştinească în mijlocul unei lumi prinsă în mrejele secularismului veacului nostru, ucigător de suflete şi rătăcitor de conştiinţe. În ele omul modern găseşte chipul cel mai sigur şi cel mai autentic al trăirii în neîntreruptă legătură cu Creatorul său, Dumnezeu.

Căci în atmosfera de evlavie, de reculegere şi de minunată meditaţie, el reuşeşte să înţeleagă că viaţa nu este dată să o petrecem pentru a sluji pământului, ci trăind pe pământ să avem certitudinea că altă viaţă va începe pentru noi dincolo de mormânt, către care trebuie să tindem ca spre binele nostru suprem. Ruperea legăturilor vieţii noastre cu climatul pe care mânăstirile au au ştiut să-l păstreze neîntinat, duce la o înfricoşătoare sărăcie sufletească care mai devreme sau mai târziu se arată în toate manifestările noastre atât ca inşi, cât şi ca societate. Şi de aici isvorăsc cele mai mari desordini sociale pe care a putut să le înregistreze istoria.

Poporul nostru însă, născut şi crescut de duhul Ortodoxiei în Biserică, dar mai ales de mânăstirile noastre, a înţeles că simţul său legat mai mult de adevărurile lui Dumnezeu decât de ceea ce este schimbător şi trecător, că puterea, tăria şi curajul lui în vremurile de cumplită încleştare între popoare, i-a venit numai din luminata trăire cu Dumnezeu în jurul altarelor acestor sfinte mânăstiri, ctitorii voevodale sau particulare. În jurul lor şi la sânul lor el a ştiut să desprindă voia lui Dumnezeu şi să simtă cum braţul atotputernic al Ziditorului îl ocrotea şi-l ducea la biruinţă.

Toate acestea le-a dăruit – şi le va dărui şi în viitor după restaurare, – poporului român din Ardeal altarul sfânt al ctitoriei lui Brâncoveanu Constantin.

Duhul lui Brâncoveanu se va fi bucurat împreună cu îngerii din ceruri că în această zi mare „Vinerea” din săptămâna Învierii Domnului, „Isvorul tămăduirii”, poporul român ortodox venit pe timp ploios, ca să-şi întâmpine ierarhul care îi poartă bucuriile şi necazurile în sufletul Său de mare român şi de mare creştin, a simţit încă odată cum se revarsă peste el binefacerile cerului la rugăciunile şi binecuvântările pe care cei doi ierarhi, Î.P. Sfinţitul Mitropolit Nicolae, şi P.S. Nicolae Colan al Clujului înconjuraţi de sobor de preoţi, le îndreptau către Cel atotputernic.

În adevăr, săvârşirea sfintei liturghii a fost pentru toţi cei ce veniseră la Sâmbăta de Sus, prilej de bucurii care au făcut să stoarcă lacrimi din ochi. Vreau să vorbesc de mişcătoarea şi emoţionanta tundere în monahism pe seama acestei ctitorii voevodale, a unuia din mulţii şi luminaţii absolvenţi ai „Academiei Andreiane”, păr. diacon Boca, diplomat al şcoalei de Belle-Arte din Bucureşti. Moţ după locul de naştere, crescut şi îndrumat în studiul teologiei, tânărul monah a înţeles să dea ascultare gândurilor marelui Ierarh al Bisericii noastre, consacrându-şi viaţa lui Hristos prin studiul picturii bisericeşti, pe care s-o desfăşoare acolo în liniştea munţilor pe care Brâncoveanu îi alesese ca loc de retragere şi de rugăciune.

Iată de ce cred că duhul lui Brâncoveanu a tresăltat de bucurie văzându-şi opera reînviată şi împodobită în chip atât de minunat de Mitropolitul Ardealului din România Mare, care se pare că a fost înscris în planul Providenţei să reia şi să afirme în chipul cel mai solemn testamentul Voevodului martir împotriva tuturor gândurilor celor rele atât dinlăuntrul, cât şi din afara hotarelor ţării noastre.

Toate acestea şi-au găsit expresia însemnătăţii lor atât religioase cât şi naţionale în predica pe care Î.P.S. Mitropolit Nicolae a binevoit s-o rostească dând-o ca pe o hrană isvorâtoare de tărie şi de curaj mai ales în vremurile tulburi prin care trecem.

În adevăr, cuvintele Î.P. Sfinţitului Mitropolit au fost prinos de recunoştinţă adus memoriei Voevodului Brâncoveanu, mort pentru Legea şi pentru Neamul românesc, afirmarea drepturilor noastre milenare pe aceste meleaguri, scăldate de râurile harului ceresc prin aceste locaşuri de închinare care ne-au crescut şi păstrat ca neam, şi în sfârşit, un sfânt legământ pentru viitor, cum că în strânsă legătură cu duhul înaintaşilor noştri cari au ştiut să-şi jertfească viaţa pentru apărarea altarelor lui Hristos, vom fi şi noi în stare să le urmăm pilda crezând şi trăind ca şi ei în Biserică. Într-o totală dăruire dezinteresată în mâinile lui Dumnezeu, făcându-i voia, atât în zile de pace cât şi în zile de sbucium, ca şi printr‑o profundă vieţuire cu Hristos, adăpându-ne de la altarul acestor lăcaşuri de închinare, vom avea siguranţa că nimeni şi nimic nu ne va smulge pe viitor moştenirea pe care înaintaşii noştri ne-au transmis-o. Chiar atunci când suferim, Dumnezeu urmăreşte curăţirea noastră de sgura păcatului. Dar dacă până acum avem pace, apoi este aceasta tot voia lui Dumnezeu care ne-a lăsat răgazul necesar pentru a ne întoarce la El. Timpurile prin care trecem cer de la noi, atât de la cei de la ţară, cât mai ales de la cei din oraşe, revenirea pe cărările lui Dumnezeu, la credinţa în El şi la trăirea cu El.

Numai în felul acesta vom putea să fim una în jurul Majestăţii Sale Regelui Carol II-lea, care poartă sarcina conducerii destinelor neamului nostru. În jurul lui, spune Î.P.S. Mitropolit Nicolae, avem datoria a ne uni pentru a fi tari şi în duhul lui Hristos se cade a purta sarcina unii altora pentru a asigura ţării maximum de muncă şi de roade bogate. Căci dacă moşii şi strămoşii noştri au putut rezista de-a lungul veacurilor, apoi cu atât mai mult noi datori suntem să le urmăm pilda şi să stăm ca şi ei în vecinătatea lui Dumnezeu.

Nu mai puţin mişcătoare au fost cuvintele pe care P.S. Episcop Nicolae al Clujului le-a rostit poporului arătând cât de înălţătoare şi grăitoare este această zi a Isvorului Tămăduirii.

Întreaga regiune de la Sâmbăta de Sus şi-a îmbrăcat haina de sărbătoare pe care lumina Învierii Domnului o luminase şi o sfinţise. Bucuria Învierii s-a revărsat şi asupra ei, iar apa din isvorul care a fost sfinţit se va fi prefăcut în isvor de apă vie care va tămădui toate boalele şi toate neputinţele trupeşti şi sufleteşti.

Dar mai presus de toate rămâne reactualizarea testamentului lui Brâncoveanu Constantin, pe care Î.P. Sf. Mitropolitul Nicolae a ştiut, cu măiestria oamenilor care văd peste veacuri, să o facă o vie realitate ortodoxă şi naţională, răscumpărând prin jertfe de tot felul căderea celui care pe drept cuvânt a fost numit de popor „Satanasie” şi afirmînd sus şi tare drepturile noastre de popor creştin ortodox şi român pe aceste meleaguri.

 Diacon Haralambie Cojocaru

ANEXA III

NOTE

ARGUMENT

1. La Mănăstirea Ciucea în 2000, şi la Biblioteca Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca în 2001.

INTRODUCERE

1. O relatare mai detaliată a acestei întâmplări ne oferă Mineiul lunii august, care se reduce la următoarele: Suferind de lepră, Regele Avgar a trimis la Hristos pe arhivarul său Hannan (Anania), cu o scrisoare în care-I cerea lui Hristos să vină la Edessa pentru a-l vindeca. Cum Hannan era pictor, Avgar i-a recomandat să facă portretul lui Hristos şi să i-l aducă în cazul în care Acesta ar fi refuzat să vină. Aflându-L pe Hristos înconjurat de mult popor, Hannan s-a urcat pe o piatră pentru a-L vedea mai bine. A încercat să-I facă portretul, dar nu a reuşit, din pricina „slavei negrăite a chipului Său care se schimba mereu sub puterea harului”. Văzând că Hannan de străduieşte să‑I isvodească portretul, Hristos a cerut apă, S-a spălat, Şi-a şters faţa cu o maramă, pe care a rămas imprimat chipul Său. (Aceasta este prima icoană a lui Hristos, numită în Biserica Ortodoxă „nefăcută de mâna omenească” – acheiropoiètos.) I-a dat marama lui Hannan pentru ca acesta să o poarte împreună cu scrisoarea către cel care îl trimisese.

2. Lacrima prigoanei – Din lupta legionarelor românce, capitolul Evocări – Otilia Rădulescu Aroneasa, Editura Gordian, Timişoara, 1994, p. 48.

VIAŢA ŞI LUCRAREA PĂRINTELUI ARSENIE BOCA

1. Probabil că numele de Zian vine de la Sânzian.

2. Majoritatea absolvenţilor liceului brădean au devenit preoţi şi avocaţi.

3. Romulus Neag, Părintele Arsenie Boca în Alma Mater Zarandensis,  „Gândirea”, Serie nouă, anul VI, nr. 5-6/1997, p. 28.

4. Ibid., pp. 28-29.

5. Ibid., p. 30.

6. Ibid., p. 29.

7. În ceea ce priveşte afirmaţiile pe care Monahia Zamfira Constantinescu le face în Notă asupra Ediţiei I (vezi: Cărarea Împăraţiei, ediţia a 2-a, pp. 340-341) în legătură cu articolul Părintelui Teodor Bodogae, împărtăşesc întru totul opinia Părintelui Teofil Părăian. Vezi Anexa I din această lucrare: Cuvânt lămuritor în privinţa unor afirmaţii din anexa la „Cărarea Împărăţiei”, prezentată sub titlul „Notă asupra ediţiei”, semnată de Monahia Zamfira Constantinescu. Text preluat din: Arhimandritul Teofil Părăian, Cuvinte lămuritoare, Editura Teognost, 2002, pp. 35-43.

8. Pr. Prof. Teodor Bodogae, În amintirea Părintelui Arsenie Boca, „Telegraful Român”, nr. 2-4, 1990, p. 4.

9. cf. Romulus Neag, Părintele Arsenie Boca în Alma Mater Zarandensis, „Gândirea”, Serie nouă, anul VI, nr. 5-6/1997, pp. 26-31.

10. E vorba de Părintele Arhimandrit Antipa Dinescu (1859-1942).

11. Traduceri ale Filocaliei existau deja şi se înscriau în activitatea mai generală de traducere din Sfinţii Părinţi, pentru necesităţile învăţământului teologic. Părintele Serafim Popescu şi Părintele Arsenie Boca au adus de la Athos manuscrisele româneşti ale Filocaliei, care se aflau acolo adunate pentru tipar din 1937 şi pentru care monahii, neavând mijloacele de a le tipări acolo, au încercat să obţină sprijin din ţară. Se mai ştie apoi că Nichifor Crainic planificase tipărirea tuturor manuscriselor Sfinţilor Părinţi aflate la Sfântul Munte. (cf. Vlad Protopopescu, Pentru mai dreapta cinstire a lumii Părintelui Stăniloae, „Puncte Cardinale”, nr. 6/102, iunie 1999, p. 9.)

12. Dumitru Stăniloae, din Prefaţa primului volum al Filocaliei, Sibiu, la „Naşterea Domnului”, 1946.

13. Idem, din Prefaţa volumului 2 al Filocaliei, Bucureşti, „Înălţarea Domnului”, 1947.

14. cf. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Mănăstirii Prislop, Arad 1986, p. 158.

15. Dr. Grigorie T. Marcu, „Revista Teologică”, nr. 9-10, septembrie-octombrie, 1940, p. 525.

16. Ibid., p. 524.

17. Diacon Haralambie Cojocaru, În pelerinaj la Sâmbăta de Sus, „Telegraful Român”, 12 mai 1940, p. 6, fragment; vezi textul în întregime în Anexa II din această lucrare.

18. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu spune că Părintele Arsenie a fost hitotonit în iunie 1940 – cf: Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Mănăstirii Prislop, Arad 1986, p. 158; Părintele Ciprian Negrean, în Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Editura Patmos, 2001, p. 52, spune că Părintele Arsenie a fost călugărit şi hirotonit în acelaşi an, adică în 1939. Însă conform ştirii preluate din „Telegraful Român”/1942, datele oferite de dânşii sunt greşite. Părintele Nicolae Streza, într-o conferinţă susţinută la Cluj-Napoca în data de 11 aprilie 2002, a afirmat şi dânsul că  Părintele Arsenie a fost hirotonit pe data de 10 aprilie 1942, aşa cum am calculat şi eu cu ajutorul Evanghelistarului, pornind de la ştirea din „Telegraful Român”.

19. Ştire: Praznicul duhovnicesc de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, „Telegraful Român”, 12 aprilie 1942, p. 4.

20. Romulus Neag, Părintele Arsenie Boca în Alma Mater Zaradensis, „Gândirea”, serie nouă, anul VI, nr. 5-6/1997, p. 29.

21. Cât de actual este acest text, la care ar cam trebui sa ia aminte gazetarii noştri de azi, ahtiaţi după senzaţional şi paranormal!

22. Dumitru Stăniloae, Lucrarea de la Mănăstirea Brâncoveanu, „Telegraful Român”, 8 august 1943, Sibiu, pp. 1-2.

23. Romulus Neag, Părintele Arsenie Boca în Alma Mater Zarandensis, „Gândirea”, serie nouă, anul VI, nr. 5-6/1997, p. 29.

24. Ibid., p. 30.

25. Dan Lucinescu, Jertfa, Editura Fides, Iaşi, 1997, p. 41.

26. Pentru că în jurul bisericii s-au construit zidurile care azi formează incinta mănăstirii, nu se mai păstrează aproape nimic din această lucrare a Părintelui Arsenie. Doar câteva mărturii scrise şi puţinele fotografii din acele vremuri ne mai arată cât de minunat şi cu câtă pricepere şi bun gust a fost îngrijită „Grădina Maicii Domnului” de la Sâmbăta. Puţinele pietre – rămase şi mutate ici-colo, anume alese şi frumos amplasate oarecând de Părintele Arsenie în acel parc natural dimprejurul bisericii –, dacă alte mărturii au amuţit, încă mai grăiesc despre cel ce le-a pus. În legătură cu acest fapt, se spune că Părintele Veniamin Tohăneanu (numit stareţ la Sâmbăta după plecarea Părintelui Arsenie), când s-a întâlnit la Bucureşti cu Părintele Arsenie, a fost întrebat de acesta: „Ce mai zic pietrele de la Sâmbăta, Tohănene?”, cu înţelesul acesta, că dacă eu tac, pietrele vorbesc.

27. Ion Gavrilă Ogoranu, De ce am scris numele Părintelui Arsenie Boca pe crucea de la Mănăstirea Sâmbăta, „Puncte Cardinale”, nr. 2/62, 1996, p.15.

28. A se vedea şi: Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, Editura Marineasa, Timişoara, 1993, vol. 1, p. 51, 108; Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Editura Gordian 1997, Timişoara, vol. 1, p. 135, 143, 145, 185; Nicolae Pop, Păcatul nerostirii adevărului, „Puncte Cardinale”, nr. 8/80, august 1997, p. 7; Vlad Protopopescu, Pentru mai dreapta cinstire a lumii Părintelui Stăniloae, „Puncte Cardinale”, nr. 6/102, iunie 1999, p. 9.

29. Amintirile Mitropolitului Antonie Plămădeală, Convorbiri cu Dragoş Şeuleanu şi Carmen Dumitru, Editura Cum, Bucureşti, 1999, pp.139-142.

30. Cărarea Împărăţiei, Monahia Zamfira Constantinescu, Notă asupra Ediţiei I, p. 339.

31. Lidia Ionescu Stăniloae, Lumina faptei din lumina cuvântului, Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Editura Humatitas, 2000, p. 129.

32. cf. Romulus Neag, Părintele Arsenie Boca în Alma Mater Zarandensis, „Gândirea”, serie nouă, anul VI, nr. 5-6/1997, p. 31.

33. Irénée Hausherr, Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 9.

34. Martor, Măritul praznic de la Mănăstirea Brâncoveanu, „Telegraful Român”, 16 mai 1948, nr 7-8, p. 6.

35. „Adevărul este că în mijlocul mulţimii erau şi unii care nu veneau pentru formarea lor religioasă, ci doară, doară, să găsească în spusele Părintelui vreun sprijin al convingerilor sau ideilor lor.” (Monahia Zamfira Constantinescu)

36. Lacrima prigoanei – Din lupta legionarelor românce, capitolul Evocări – Otilia Rădulescu Aroneasa, Editura Gordian, Timişoara, 1994, p. 48.

37. „În ciuda înstăpânirii comuniste, poporului român nu-i lipseau mişcările duhovniceşti. La vremea de care vorbim, fenomenul Arsenie Boca, de anvergură naţională, se pecetluia pe sine prin arestarea protagonistului; la Vladimireşti se năştea un altul, în faza lui pură, al cărui miez nu erau atât „vedeniile” Veronicăi Furău, cât predica duhovnicului Ioan Iovan; ambele cu ecouri până‘n zilele noastre; nu trebuie trecute cu vederea cele două mari şi autentice vetre duhovniceşti, cea de la Sihăstria, prin Părintele Cleopa Ilie, şi cea de la Techirghiol, prin Părintele Arsenie Papacioc, ambele, de asemenea, străbătând deceniile roşii.” (Bartolomeu Valeriu Anania, Cuvânt înainte la: Monahul Daniil (Sandu Tudor), Acatiste, Editura Anastasia, 1997, p. 8)

38. Bartolomeu Anania, Atitudini, Editura Arhidiecezană, 1999, p. 28.

39. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Mănăstirii Prislop, Arad 1986, p. 56.

40. cf: Hotărârea Sinodului Mitropolitan, cuprinsă în Cărarea Împărăţiei, ediţia a 2-a, Editura Sfintei Episcopii a Aradului, 2000, pp. 346-347.

41. cf. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Mănăstirii Prislop, Arad 1986, p. 57.

42. cf. Antonie Plămădeală, în Amintirile Mitropolitului Antonie Plămădeală, Editura Cum, 1999, p. 114.

43. Naş la călugărie a fost Părintele Daniil (Sandu Tudor). Este vorba de cunoscutul scriitor, gazetar, fost ofiţer de marină şi pilot Sandu Tudor (pe numele său adevărat, Alexandru Teodorescu), devenit călugăr în 1948, sub numele de Agaton, în Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde organizează şi conduce gruparea duhovnicească „Rugul Aprins”, din care făcea parte şi viitorul mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală. După o primă arestare şi o detenţie de 3 ani, Agaton se aşează în Schitul Crasna din Judeţul Gorj, unde este hirotonit ieromonah. Apoi îmbracă schima cea mare şi devine Ieroschimonahul Daniil, în Mănăstirea Neamţ, de unde se va retrage la Schitul Rarău; de aici va fi arestat de Securitate, în noaptea de 13/14 iunie 1958. (cf. Bartolomeu Valeriu Anania, Acatiste, Editura Anastasia, 1997.)

44. Ieromonahul Dometie (1924-1975) (înzestrat de Dumnezeu cu darul deosebit al cântării, a fost numit „Cucuzel” de către Părintele Arsenie) a slujit ulterior în diferite parohii în Transilvania, iar mai târziu s-a remarcat ca un iscusit şi apreciat duhovnic. Dânsul este cunoscut de cei mai mulţi credincioşi ca restauratorul şi duhovnicul mănăstirii de maici de la Râmeţi. Colegul său, ierodiaconul Antonie, trecut în 1950 la Mănăstirea Slatina în Moldova, hirotonit ieromonah în 1953, în 1970 a fost ales episcop vicar patriarhal, din ianuarie 1980 episcop la Buzău, iar din februarie 1982 arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului. (cf. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Mănăstirii Prislop, Arad 1986, p. 57)

45. cf. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, ibid., p. 57.

46. Pentru că e vorba de o carte publicată înainte de ’89, Părintele Mircea Păcurariu nu a putut spune că Monahia Zamfira a fost numită stareţă a Mănăstirii Prislop, pentru că de fapt mănăstirea rămăsese fără stareţ, întrucât Păintele stareţ Arsenie Boca fusese arestat de Securitate în noaptea de 15 spre 16 ianuarie 1951. Părintele Arsenie s‑a întors la mănăstire abia în 1952, de Buna Vestire.

47. Dezvăluiri istorice – Documente inedite despre părintele Arsenie Boca, stareţul mănăstirii Prislop, prezentate de Arhid. Mihai Săsăujan, în „Calea Mântuirii”, nr. 11, p. 4.

48. Ibid.

49. Dimitrie Bejan, Viforniţa cea mare, Editura Tehnică, 1996, p. 124-125.

50. A se vedea şi: Mărturisitori de după gratii – Slujitori ai Bisericii în temniţele comuniste, Supliment al Revistei Renaşterea, Cluj-Napoca, 1995, p. 15.

51. Părintele Arsenie a plecat de la Mănăstirea Prislop în mai 1959, înainte de decretul din 10 noiembrie 1959, decret aplicat în luna mai 1960, după Paşti, şi care avantaja călugării cu studii teologice. Deci nu a plecat o dată cu decretul, aşa cum scrie P.S. Daniil, în „Chipul Cetăţii”, o revistă din Sibiu. (cf. Arhimandritul Teofil Părăian)

52. Din mărturiile celor care au trăit evenimentele din 1959 şi imediat următoare, rezultă că P.S. Episcop Andrei, în momentul redactării actelor de referinţă, nu era în măsură de a iscăli valid. În plus, a făgăduit că va rechema imediat pe cei îndepărtaţi, după ce va primi avizul Patriarhului Justinian. (vezi: Hotărârea Sinodului Mitropolitan, cuprinsă în Cărarea Împărăţiei, ediţia a 2-a, Editura Sfintei Episcopii a Aradului, 2000, pp. 347-348)

53. Prin Hotărârea Sinodului Mitropolitan întrunit la 9 noiembrie 1998 semnată de Î.P.S. Părinte Nicolae Corneanu Mitropolitul Banatului, P.S. Părinte Timotei Seviciu Episcopul Aradului şi Hunedoarei şi P.S. Părinte Laurenţiu Streza Episcopul Caransebeşului, se revine asupra deciziilor de alungare din Mănăstirea Prislop a Părintelui Protosinghel Arsenie Boca şi a maicii stareţe stavrofora Zamfira Constantinescu şi „socoteşte potrivit ca după Revoluţia Română, când s-au limpezit aspecte critice din trecut, să reabiliteze pe toţi slujitorii şi vieţuitoarele de aici, cu osebire pe toate maicile şi surorile din perioada Decretului 410/1959”. În consecinţă, se anulează Deciziile nr. 2407/1959 şi 2408/1959, considerând reintegraţi în viaţa obştei prislopene pe toţi cei împricinaţi. Prin aceeaşi Hotărâre, Aşezământul monahal din Sinaia a fost recunoscut ca metoc al Mănăstirii Prislop. (vezi: ibid., pp. 346-348)

54. Ibid., p. 347.

55. Părintele Arsenie, din nefericire, era atunci civil. (cf. P.S. Daniil Partoşanul)

56. Hotărârea Sinodului ..., ibid., p. 347.

57. Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Cuvânt înainte.

58. Fragment dintr-o scrisoare dată de Nichifor Crainic Părintelui Arsenie Boca după întâlnirea de câteva ceasuri pe care au avut-o în toamna anului 1971, în biserica din satul Drăgănescu.

59. Părintele Arsenie a scris multe cuvinte la scenele pe care le-a pictat, de exemplu la „Judecata de apoi”, e scris acolo că ar zice faptele omului: „Tu eşti noi”. Deci „Tu eşti noi”, adică noi suntem cele care te-au alcătuit. Sunt acolo o mulţime de cuvinte frumoase şi îndrumătoare care arată că Părintele Arsenie de fapt nu a fost un om de rând. (cf. Arhimandritul Teofil Părăian)

60. Am reprodus aici textul explicativ pe care Părintele Arsenie l-a scris lângă această compoziţie.

61. Nu trebuie să ne surprindă prea mult acest fapt, întrucât se ştie, a mai spus‑o şi Părintele Nicolae Steinhardt, că „Orice adevărat artist e şi profet”. (Nicolae Steinhardt, Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan, Editura Revistei „Literatorul”, 1992, p.51)

Despre pictura de la Drăgănescu a se vedea şi: Nichifor Crainic, Scrisoare către Părintele Arsenie Boca, „Gândirea”, serie nouă, anul II, nr. 1/1993, p. 19, sau în Cărarea Împărăţiei, ediţia a 2-a, pp. 331-333; Ovidiu Vuia, Arsenie Boca, Ieromonahul artist, „Gândirea”, serie nouă, anul IV, nr. 4-5/1998, pp. 64-68; Prof. Tatiana Sergiu, Părintele Arsenie Boca sau Universul sfânt al culorilor (Minunea de la Mihăileşti), text cuprins în volumul Unde a fost Biserica, a Pr. Prof. Ion Buga, Editura Sf. Gheorghe Vechi, Bucureşti, 2001, pp. 187-191; Vasile Andru, Mistici din Carpaţi, Editura Crist, Bucureşti, 2000, pp. 165-168. A se vedea apoi şi revista „Gândirea”, Serie nouă, începând cu anul 1997, unde, aproape în fiecare număr, sunt reproduceri color după frescele de la Drăgănescu.

62. cf. Cărarea Împărăţiei, Monahia Zamfira Constantinescu, Notă asupra ediţiei I, p. 342.

63. Ibid.

64. Ibid.

65. Ibid., p. 343.

66. Arhimandritul Teofil Părăian, Întâmpinări, Editura Sofia, Bucureşti, 2000, pp. 238-240.

67. În perioada când a fost la Sâmbăta Părintele Arsenie a îndrumat foarte mulţi oameni să meargă la mănăstire, în special pe cei din zona Făgăraşului. Dar după decretul din 1959 nu a mai trimis pe nimeni. A îndrumat în special fete spre Mănăstrirea Bistriţa unde s-au răzvrătit asupra autorităţilor bisericeşti, ajungând în final la Mănăstirea Hurezi, Tismana şi Ţigăneşti.

Exemple de maici: Maica Ambrozia Stoia (în prezent la Prislop, a trecut pe la Mănăstirea Dintr-un lemn, Bistriţa şi Hurezi), maicile Eufimia şi Filareta Botu (prima la Mănăstirea Robaia, unde a şi murit, cealaltă la Mănăstirea Hurezi), Maica Benedicta din Ludişor (Mănăstirea Hurezi), Maica Timoteia (Mănăstirea Hurezi, Bistriţa, în prezent la Prislop), Maicile Apolinaria şi Paisia de la Prislop, Maica Teodora (Mănăstirea Bistriţa, Tismana, iar ultimii 30 de ani la Sâmbăta unde este şi înmormîntată).

Exemple de călugări: Actualul Mitropolit Antonie Plămădeală şi Părintele Dometie de la Râmeţi, călugăriţi de Părintele Arsenie la Mănăstirea Prislop. Monahul Alexie, omorât la Mănăstirea Izbuc de tâlhari, Monahul Ieronim Ştefănescu, Părinţii Veniamin şi Timotei Tohăneanu, Visarion Leancu, Dometie şi Varnava, toţi de la Mănăstirea Sîmbăta.

Foarte mulţi însă se declară trimişi de Părintele Arsenie, în realitate, după cum am mai spus, după decretul din 1959, Părintele Arsenie nu a mai trimis pe nimeni la mănăstire. (Arhimandritul Teofil Părăian)

68. Cuvântul are o eficacitate deplină numai când are acoperirea aurului care este viaţa celui ce-l rosteşte. cf. Dumitru Stăniloae, Lucrarea de la Mănăstirea Brâncoveanu, „Telegraful Român”, 8 august 1943, Sibiu, p. 1.

69. Învăţătura aceasta că adevăratul Părinte spiritual rămâne mai degrabă mistagogul decât legiuitorul (cf. André Scrima, Timpul Rugului Aprins, Editura Humanitas, p. 189) reiese şi din următoarea apoftegmă din Pateric:

„Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Nişte fraţi locuiesc cu mine; voieşti să le poruncesc lor? I-a răspuns lui bătrânul: Nu, ci fă tu întâi aceasta, şi de voiesc să trăiască,  ei singuri vor vedea. I-a zis lui fratele: Voiesc şi ei, Părinte, să le poruncesc. Zis-a lui bătrânul: Nu, ci te fă lor pildă, iar nu dătător de lege”. (Patericul, Alba Iulia, 1990, Apoftegma 173 de la Avva Pimen, p. 188)

70. Părintele Arsenie Boca, Scrisoare către Prea Sfinţitul Andrei Mageru, Episcopul Aradului, cu privire la reînfiinţarea mănăstirii Geoagiului ca mănăstire de maici, din 7 mai 1952, „Gândirea”, serie nouă, nr. 5/1993.

71. cf. Arhimandritul Teofil Părăian.

72. P.S. Episcop Daniil Partoşanul, Părintele Arsenie Boca – o abordare simpatetică a relaţiei tânăr-duhovnic, (interviu) în: Tinereţe, ideal, Biserică, Editura Agaton, Făgăraş, 2002, pp. 45-50.

73. Idem, Din cuvântul rostit cu prilejul pomenirii săvârşite la Mănăstirea Prislop în 28 noiembrie 2001, legată de împlinirea a 12 ani de la mutarea la Domnul a Părintelui Arsenie.

O SINTEZĂ A GÂDIRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA

Tradiţia vie a apoftegmelor

1. Lucien Regnault, Viaţa cotidiană a Părinţilor deşertului în Egiptul secolului IV, Deisis, pp. 32-33.

Apoftegmele Părinţilor Contemporani

1. cf. Arhimandritul Teofil Părăian.

2. Cele 800 de cuvinte cuprinse aici ar fi putut deveni mai multe, dar poate că nu cu mult mai multe, dacă aş fi dispus de un material mai bogat.

O SINTEZĂ A GÂDIRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA ÎN 800 DE CAPETE

1. Trepte spre vieţuierea în monahism, cap. Tâlcuirea rânduielii tunderii în monahism, (copie după mss.).

2. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Condiţiile uceniciei.

3. Ibid., Păstorul şi oile.

4. Ibid.

5. Ibid., Crinii pustiei.

6. Trepte ..., cap. Treptele vieţuirii duhovniceşti.

7. Ibid.

8. Ibid.

9. Cărarea Împărăţiei, ediţia a 2-a, p. 200.

10. Trepte ..., cap. Despre sfaturile Evangheliei şi voturile monahale.

11. Trepte ..., cap. Votul ascultării; Votul ascultării şi personalitatea monahului; Poate înceta obligativitatea voturilor monahale?

12. Ibid.

13. Ibid.

14. Ibid.

15. Ibid.

16. Cărarea Împărăţiei, p. 198

17. Ibid., p. 198

18. Ibid.

19. Ibid.

20. Ibid., pp. 198-199

21. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Ispititorii cu dajdia.

22. Ibid., Mărturia unui ateu.

23. Ibid.

24. Ibid.

25. Ibid., Semănătorul.

26. Ibid., Despre copiii lepădaţi.

27. Ibid.

28. Ibid.

29. Ibid.

30. Ibid., Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite în biserica de la Drăgănescu.

31. Cărarea Împărăţiei, p. 265.

32. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

33. Ibid.

34. Cărarea Împărăţiei, p. 247.

35. Ibid., p. 15.

36. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

37. Cărarea Împărăţiei, p. 299.

38. Ibid.

39. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Nepăsarea absolută, o primejdie infinită.

40. Cărarea Împărăţiei, pp. 299-300.

41. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Tânărul bogat.

42. Cărarea Împărăţiei, p. 300.

43. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Cei mai bogaţi săraci.

44. Nebunii, „Gândirea”, Serie nouă, nr. 1-3/2000, pp. 92-93.

45. Ibid.

46. Ibid.

47. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Nepăsarea absolută, o primejdie infinită.

48. Ibid., Pedeapsa cu lepra.

49. Ibid., Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

50. Ibid.

51. Ibid., Despre durerile oamenilor.

52. Cărarea Împărăţiei, p. 144.

53. Ibid., p. 142.

54. Ibid.

55. Ibid.

56. Ibid., p. 157.

57. Ibid.

58. Ibid., p. 171.

59. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

60. Cărarea Împărăţiei, p. 325.

61. În Duminica Ortodoxiei, „Gândirea”, Serie nouă, nr. 1-3/1999, p. 43.

62.  Cărarea Împărăţiei, p. 14.

63. Ibid., p. 16.

64. Ibid., p. 26.

65. Ibid., p. 27.

66. Ibid., p. 28.

67. Ibid., p. 39.

68. Ibid.

69. Ibid., p. 54.

70. Ibid., p. 252.

71. (Ibid., p. 2.

72. Trepte ..., cap. Tâlcuirea rânduielii tunderii în monahism.

73. Ibid.

74. Ibid.

75. Ibid.

76. Ibid.

77. Ibid.

78. Ibid.

79. Ibid.

80. Ibid.

81. Ibid.

82. Ibid., cap. Războiul nevăzut sau despre ispite.

83. Ibid., cap. Despre sfaturile Evangheliei şi voturile monahale.

84. Ibid.

85. Ibid.

86. Ibid.

87. Ibid.

88. Ibid., cap. Războiul nevăzut sau despre ispite.

89. Ibid., cap. Chipul cel dinlăuntru şi cel dinafară al monahului.

90. Ibid.

91. Ibid.

92. Ibid.

93. Ibid.

94. Ibid.

95. Ibid.

96. Ibid., cap. Votul ascultării; Votul ascultării şi personalitatea monahului; Poate înceta obligativitatea voturilor monahale?

97. Ibid.

98. Ibid.

99. Ibid.

100. Ibid., cap. Rostul şi însemnătatea monahismului.

101. Ibid.

102. Ibid., cap. Purtarea monahului fată de rude, prieteni, cunoscuţi şi faţă de credincioşii care vin la mănăstire.

103. Cărarea Împărăţiei, p. 197.

104. Ibid.

105. Trepte ..., cap. Petrecerea monahului în lume.

106. Ibid.

107. Ibid.

108. Ibid.

109. Ibid.

110. Ibid.

111. Ibid.

112. Ibid., cap. Rostul şi însemnătatea monahismului.

113. Ibid., cap. Purtarea monahului faţă de superior şi faţă de obşte, faţă de ascultări şi faţă de bunurile mănăstirii.

114. Zicere.

115. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Nu eşti departe de Împărăţie.

116. Cărarea Împărăţiei, p. 269.

117. Ibid.

118. Ibid., pp. 269-270.

119. Ibid., p. 270.

120. Ibid., p. 260.

121. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

122. Ibid.

123. Ibid.

124. Ibid.

125. Ibid.

126. Ibid.

127. Ibid.

128. Ibid.

129. Ibid.

130. Ibid.

131. Cărarea Împărăţiei, p. 65.

132. Ibid., p. 256.

133. Ibid., p. 288.

134. Ibid., pp. 86-87.

135. Ibid., p. 102.

136. Ibid., p. 110.

137. Ibid., p. 148.

138. Ibid., p. 149.

139. Ibid., p. 87.

140. Ibid.

141. Ibid.

142. Ibid., pp. 87-88.

143a. Ibid., p. 154.

143b. Zicere.

144. Ibid., p. 264.

145. Ibid., p. 264.

146. Ibid.

147. Ibid., p. 272.

148. Ibid.

149. Ibid.

150. Ibid., p. 282.

151. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), S-a supărat Iisus.

152. Ibid.

153. Ibid., Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

154. Ibid., S-a supărat Iisus.

155. Ibid., Sfinţenie.

156. Ibid., Ca de la sine înţeles.

157. Ibid., Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

158. Ibid.

159. Ibid., Despre durerile oamenilor.

160. Cărarea Împărăţiei, p. 244-247.

161. Ibid., p. 147.

162. Ibid., p. 211.

163. Ibid.

164. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Un grăunte de credinţă.

165. Ibid.

167. Ibid.

168. Ibid.

169. Ibid., Crinii pustiei.

170. Ibid., O minune furată.

171. Ibid., Suprafaţă şi adânc.

172. Fiii Învierii (mss.), Orbul din naştere şi sufletele oarbe, pp. 68-70, „Străjerul Ortodox”, nr. 1/2001, p. 2.

173. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Un grăunte de credinţă.

174. Cărarea Împărăţiei, p. 25.

175. Ibid.,  p. 267.

176. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), De Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

177. Ibid.

178. Ibid., Chemări la apostolie.

179. Ibid., Păstorul şi oile.

180. Semne de sfârşit de sâmbătă, „Gândirea”, Serie nouă, nr. 4-5/1998, pp. 77-78.

181. Ibid.

182. Cărarea Împărăţiei, p. 277.

183. Ibid.

184. Ibid., p. 210.

185. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Cuvinte interzise.

186. Ibid.

187. Cărarea Împărăţiei, p. 265.

188. Ibid., p. 276.

189. Ibid., p. 282.

190. Ibid., p. 78.

191. Ibid., pp. 178-179.

192. Ibid., p. 179.

193. Zicere.

194. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

195. Cărarea Împărăţiei, p. 41.

196. Ibid., p. pp. 112-113.

197. Ibid., p. 282.

198. Ibid., p. 39.

199. Ibid., p. 41.

200. Ibid., p. 194.

201. Ibid.

202. Ibid.

203. Ibid., pp. 195-196.

204. Ibid., p. 199.

205. Ibid.

206. Ibid.

207. Ibid.

208. Ibid., pp. 199-200.

209. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

210.  Cărarea Împărăţiei, p. 146.

211.  Ibid., p. 148.

212.  Ibid., p. 211.

213.  Ibid.

214.  Ibid., p. 278.

215. Trepte ..., cap. Rostul şi însemnătatea monahismului.

216. Ibid.

217. Ibid.

218. Ibid.

219. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

220. Ibid.

221. Ibid.

222. Ibid., Un grăunte de credinţă.

223. Ibid., Rugăciuni nepotrivite.

224. Ibid.

225. Ibid., Tânărul bogat.

226. Ibid., Crinii pustiei.

227. Ibid., Un grăunte de credinţă.

228. Ibid., Nepăsarea absolută, o primejdie infinită.

229. Ibid., Sfântul Mucenic Dimitrie.

230. Cărarea Împărăţiei, p. 239.

231. Ibid., p. 241.

232. Ibid., p. 145.

233. Ibid., pp. 145-146.

234. Ibid., p. 149.

235. Ibid., p. 224.

236. Ibid., p. 226.

237. Ibid., p. 234.

238. Ibid., pp. 235-236.

239. Ibid., p. 236.

240. Ibid.

241. Ibid.

242. Ibid.

243. Ibid., p. 237.

244. Ibid., pp. 236-237.

245. Ibid., p. 259.

246. Ibid., p. 257.

247. Ibid., p. 267.

248. Ibid., pp. 267-268.

249. Ibid., p. 268.

250. Ibid., p. 281.

251. Ibid., p. 259.

252. Ibid.

253. Ibid., p. 260.

254. Ibid., p. 191.

255. Ibid., p. 162.

256a. Ibid., p. 163.

256b. Zicere.

257. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Ca de la sine înţeles.

258.  Fiii Învierii (mss.), Un ideal de rugăciune, pp. 82-83, „Străjerul Ortodox”, nr. 6/2001, p. 2.

259. Cărarea Împărăţiei, p. 145.

260. Ibid., p. 145.

261. Ibid., p. 133.

262. Ibid.

263. Ibid.

264. Ibid., pp. 133-134.

265. Ibid., p. 134.

266. Răutatea şi Firea, „Gândirea”, Serie nouă, nr. 1-3/ 1998, p. 17.

267. Cărarea Împărăţiei, p. 134.

268. Trepte..., cap. Petrecerea monahului în lume.

269. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

270. Ibid.

271. Ibid.

272. Ibid., Gadarenii şi sufletul.

273. Cărarea Împărăţiei, p. 45.

274. Trepte..., cap. Spovedania şi despre cercetarea conştiinţei; Citirea Dumnezeieştilor Scripturi; Lecturi spirituale.

275. Ibid.

276. Ibid.

277. Cărarea Împărăţiei, p. 154.

278. Ibid., pp. 173-174.

279. Ibid., p. 174.

280. Ibid., p. 176.

281. Ibid.

282. Ibid., p. 200.

283. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Piatra unghiulară.

284. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Iconomul nedrept.

285. Fiii Învierii (mss.), Un ideal de rugăciune, pp. 82-83, „Străjerul Ortodox”, nr. 6/2001, p. 2.

286. Cine e Iisus?, „Gândirea”, Serie nouă, nr. 1-3/98. p. 46,.

287. Fiii Învierii (mss.), Cine este Iisus?, pp. 28-31, „Străjerul Ortodox", nr. 6/2000, pp. 1-2.

288. Ţara de obârşie, „Gândirea”, Serie nouă, nr. 1-3/ 2001, pp. 34-35.

289. (Dincolo de chip, Vanvulescu)

290. Cărarea Împărăţiei, p. 151.

291. Ibid., p. 152.

292. Ibid., p. 153.

293. Ibid., p. 154.

294. Ibid.

295. Ibid., p. 261.

296. Ibid.

297. Ibid., p. 41.

298. Ibid., p. 278.

299. Ibid., p. 287.

300. Ibid., p. 135.

301. Ibid., p. 157.

302. Ibid.

303. Ibid., p. 159.

304. Ibid., pp. 171-172.

305. Ibid., p. 172.

306. Ibid.

307. Ibid., p. 178.

308. Ibid., p. 179.

309. Ibid., p. 183.

310. Ibid., pp. 183-184.

311. Ibid., p. 191.

312. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Semănătorul.

313. Cărarea Împărăţiei, pp. 31-32.

314. Ibid., p. 169.

315. Ibid.

316. Ibid., p. 178.

317. Un Om nou se naşte, „Gândirea”, Serie nouă, nr. 6-7/1998, pp. 29-31.

318. Cărarea Împărăţiei, p. 204.

319. Ibid., p. 314.

320. Ibid.

321. Ibid.

322. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), De Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

323. Cărarea Împărăţiei, p. 22.

324. Ibid., p. 23.

325. Ibid.

326. Ibid.

327. Ibid., p. 184.

328. Ibid., p. 189.

329. Ibid., p. 317.

330. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Marele Iuda.

331. Ibid.

332. Împărăţia nevăzută, „Gândirea”, Serie nouă, nr. 4-5/99, p.42-43.

333. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Împărăţia aruncată.

334. Ibid.

335. Ibid., Cearta lui Iisus cu Petru.

336. Ibid.

337. Ibid., Condiţiile uceniciei.

338. Ibid., Amărăciune divină.

339. Ţara de obârşie, „Gândirea”, Serie nouă, nr. 1-3/ 2001, pp. 34-35.

340. Trepte..., cap. Războiul nevăzut sau despre ispite.

341. Cărarea Împărăţiei, p. 242.

342. Ibid., pp. 242-243.

343. Ibid., pp. 243-244.

344. Ibid., p. 244.

345. Ibid., pp. 268-269.

346. Ibid., p. 255.

347. Ibid., p. 256.

348. Ibid., pp. 256-257.

349. Ibid., p. 257.

350. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

351. Zicere.

352. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Cearta lui Iisus cu Petru.

353. Ibid.

354. Cărarea Împărăţiei, p. 297.

355. Ibid., pp. 112-113.

356. Ibid., pp. 321-322.

357. Ibid., p. 322.

358. Ibid.

359. Ibid., p. 325.

360. Ibid., p. 326.

361. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Taina răbdării.

362. Trepte..., cap. Despre lepădarea de sine.

363. Ibid.

364. Cărarea Împărăţiei, p. 197.

365. Trepte..., cap. Despre lepădarea de sine.

366. Ibid., cap. Despre răbdare, mândrie, smerenie, tăierea voii, smerita cugetare.

367. Ibid.

368. Ibid. cap. Tâlcuirea rânduielii tunderii în monahism.

369. Ibid.

370. Ibid., Măsurile vremurilor.

371. Ibid.

372. Ibid.

373. Ibid.

374. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), O minune cu totul anevoie.

375. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Condiţiile uceniciei.

376. Cărarea Împărăţiei, pp. 18-19.

377. Ibid., pp. 19-20.

378. Ibid., p. 20.

379. Ibid., p. 293.

380. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

381. Ibid.

382. Cărarea Împărăţiei, p. 66.

383. Trepte..., cap. Despre răbdare, mândrie, smerenie, tăierea voii, smerita cugetare.

384. Ibid.

385. Ibid.

386. Ibid., cap. Chipul cel dinlăuntru şi cel dinafară al monahului.

387. Ibid.

388. Ibid.

389. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Osândirea iertării.

390. Cărarea Împărăţiei, p. 16.

391. Ibid., p. 18.

392. Ibid., p. 20.

393. Ibid., p. 33.

394. Ibid., p. 34.

395. Ibid., p. 100.

396. Ibid.

397. Trepte..., cap. Tâlcuirea rânduielii tunderii în monahism.

398. Cărarea Împărăţiei, p. 157.

399. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), De Sfinţii Apostoi Petru şi Pavel.

400. Ibid., O privire în rai.

401. Ibid., Cearta lui Iisus cu Petru.

402. Cărarea Împărăţiei, p. 257.

403. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Cuvinte interzise.

404. Cărarea Împărăţiei, p. 13.

405. Ibid., p. 65.

406. Nebunii, „Gândirea”, Serie nouă, nr. 1-3/2000, pp. 92-93.

407. Cărarea Împărăţiei, p. 136.

408. Trepte..., cap. Rostul şi însemnătatea monahismului.

409. Ibid., cap. Tâlcuirea rânduielii tunderii în monahism.

410. Cărarea Împărăţiei, pp. 173-174.

411. Ibid., p. 213.

412. Ibid., p. 214.

413. Ibid., p. 258.

414. Ibid., p. 101.

415. Ibid., p. 308.

416. Ibid.

417. Ibid., p. 309.

418. Ibid.

419. Zicere.

420. Cărarea Împărăţiei, p. 290.

421. Ibid., p. 77.

422. Ibid., p. 48.

423. Ibid., p. 55.

424. Ibid.

425. Ibid.

426. Ibid., p. 56.

427. Ibid., p. 89.

428. Ibid., p. 90.

429. Ibid.

430. Ibid., p. 111.

431. Ibid., p. 159.

432. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Cearta lui Iisus cu Petru.

433. Ibid., Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

434. Trepte..., cap. Votul ascultării; Votul ascultării şi personalitatea monahului; Poate înceta obligativitatea voturilor monahale?

435. Cărarea Împărăţiei, p. 201.

436. Ibid., p. 149.

437. Ibid., p. 233.

438. Ibid., pp. 276-277.

439. Ibid., pp. 295-296.

440. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Păstorul şi oile.

441. Un Om nou se naşte, „Gândirea”, Serie nouă, nr. 6-7/1998, pp. 29-31.

442. Cărarea Împărăţiei, p. 85.

443a. Ibid., pp. 297-298.

443b. Zicere.

444. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), De Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

445. Un Om nou se naşte, „Gândirea”, Serie nouă, nr. 6-7/1998, pp. 29-31.

446. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Despre durerile oamenilor.

447. Cărarea Împărăţiei, p. 152.

448. Ibid.

449. Ibid., p. 153.

450. Ibid., p. 154.

451. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

452. Cărarea Împărăţiei, p. 179.

453. Ibid., p. 180.

454. Ibid., p. 315.

455. Ibid., p. 277.

456. Ibid., p. 42.

457. Ibid.

458. Ibid., p. 134.

459. Ibid.

460. Ibid., p. 135.

461. Ibid., p. 154.

462. Trepte..., cap. Spovedania şi despre certarea conştiinţei; Citirea dumnezeieştilor Scripturi; Lecturi spirituale.

463. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

464. Cărarea Împărăţiei, p. 178.

465. Ibid.

466. Ibid.

467. Ibid., p. 261.

468. Ibid., p. 282.

469. Ibid., p. 300.

470. Ibid.

471. Ibid., pp. 300-301.

472. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Ioan, capătul proorocilor.

473. Ibid., Prietenul păcătoşilor.

474. Ibid.

475. Ibid.

476. Ibid., Crinii pustiei.

477. Fiii Învierii (mss.), Orbul din naştere şi sufletele oarbe, pp. 68-70, „Străjerul Ortodox”, nr. 1/2001, p. 1.

478. Trepte..., cap. Votul ascultării; Votul ascultării şi personalitatea monahului; Poate înceta obligativitatea voturilor monahale?

479. Cărarea Împărăţiei, p. 212.

480. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Samarineanul.

481. Cărarea Împărăţiei, p. 29.

482. Ibid., p. 179.

483. Ibid., p. 213.

484. Fiii Învierii (mss.), Bucuriile lui Iisus, pp. 77-78, în „Străjerul Ortodox”, nr. 5/2001, p. 3.

485. Zicere.

486. Cărarea Împărăţiei, pp. 114-115.

487. Ibid., p. 116.

488. Ibid., p. 293.

490. Ibid., p. 295.

491. Ibid.

492. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Neam fără semn.

493. Ibid., Ispititorii cu dajdia.

494. Cărarea Împărăţiei, p. 171.

495. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Ca de la sine înţeles.

496. Cărarea Împărăţiei, p. 149.

497. Ibid., p. 150.

498. Trepte..., cap. Despre post şi rugăciune.

499. Ibid.

500. Ibid.

501. Ibid.

502. Ibid.

503. Ibid.

504. Ibid. cap. Purtarea monahului faţă de superior şi faţă de obşte, faţă de ascultări şi faţă de bunurile mănăstirii.

505. Cărarea Împărăţiei, p. 140.

506. Ibid., p. 88.

507. Ibid., p. 114.

508. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

509. Cărarea Împărăţiei, p. 17.

510. Ibid., p. 276.

511. Ibid., p. 284.

512. Ibid.

513. Ibid., p. 285.

514. Ibid., pp. 300-301.

515. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Iconomul nedrept.

516. Ibid., Păstorul şi oile.

517. Ibid.

518. Cărarea Împărăţiei, p. 189.

519. Ibid., pp. 189-191.

520. Ibid., pp. 14-15.

521. Ibid., p. 16.

522. Ibid., p. 35.

523. Ibid., p. 36.

524. Ibid.

525. Ibid., p. 148.

526. Ibid.

527. Ibid., pp. 154-155.

528. Ibid., p. 159.

529. Ibid., p. 282.

530. Ibid., p. 285.

531. Ibid., p. 324.

532. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Taina răbdării.

533. Ibid.

534. Ibid.

535. Ibid., Măsurile vremurilor.

536. Ibid., Dincolo de întâmplări.

537. Ibid.

538. Ibid.

539. Ibid.

540. Ibid.

541. Ibid.

542. Cărarea Împărăţiei, p. 48.

543. Ibid., p. 50.

544. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

545. Cărarea Împărăţiei, p. 261.

546. Ibid., p. 261.

547. Ibid., p. 262.

548. Ibid.

549. Ibid.

550. Ibid., p. 263.

551. Ibid., p. 147.

552. Ibid.

553. Ibid., p. 19.

554. Ibid., pp. 20-21.

555. Ibid., p. 53.

556. Ibid., p. 53.

557. Ibid., p. 54.

558. Ibid., pp. 112-113.

559. Trepte..., cap. Despre răbdare, mândrie, smerenie, tăierea voii, smerita cugetare.

560. Ibid.

561. Ibid.

562. Ibid.

563. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Taina răbdării.

564. Ibid.

565. Ibid.

566. Ibid.

567. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Omul, Dumnezeu fără vreme.

568. Fiii Învierii (mss.), Orbul din naştere şi sufletele oarbe, pp. 68-70, „Străjerul Ortodox”, nr. 1/2001, p. 2.

569. Răutatea şi Firea, „Gândirea”, Serie nouă, nr. 1-3/1998, p. 17.

570. În Duminica Ortodoxiei, ibid.,  nr. 1-3/1999, p. 43.

571. Cărarea Împărăţiei, p. 110.

572. Ibid.

573. Ibid.

574. Ibid., p. 162.

575. Ibid., pp. 171-172.

576. Ibid., p. 172.

577. Ibid., p. 173.

578. Ibid., p. 174.

579. Ibid., p. 177.

580. Ibid.

581. Ibid., p. 178.

582. Ibid., p. 179.

583. Ibid., p. 200.

584. Ibid.

585. Ibid., p. 191.

586. Ibid., p. 20.

587. Ibid., p. 157.

588. Ibid., p. 146.

589. Ibid., pp. 140-141.

590. Ibid., p. 147.

591. Ibid., pp. 146-147.

592. Ibid., pp. 151-152.

593. Trepte..., cap. Războiul nevăzut sau despre ispite.

594. Ibid.

595. Ibid.

596. Ibid.

597. Ibid.

598. Ibid., cap. Despre răbdare, mândrie, smerenie, tăierea voii, smerita cugetare.

599. Cărarea Împărăţiei, p. 159, 156.

600. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Pedeapsa cu lepra.

601. Cărarea Împărăţiei, p. 280.

602. Trepte..., cap. Rostul şi însemnătatea monahismului.

603. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Întrebarea întrebărilor.

604. Cărarea Împărăţiei, p. 43.

605. Ibid., p. 281.

606. Ibid., p. 169.

607. Ibid., p. 20

608. Trepte..., cap. Despre post şi rugăciune.

609. Ibid.

610. Ibid.

611. Ibid.

612. Ibid., cap. Tâlcuirea rânduielii tunderii în monahism.

613. Cărarea Împărăţiei, p. 169.

614. Ibid., p. 176.

615. Ibid., p. 177.

616. Ibid., p. 194.

617. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Dicolo de chip.

618. Cărarea Împărăţiei, p. 285.

619. Ibid. p. 59.

620. Trepte..., cap. Spovedania şi despre cercetarea conştiinţei; Citirea Dumnezeieştilor Scripturi; Lecturi spirituale.

621. Ibid.

622. Ibid.

623. Cărarea Împărăţiei, p. 179.

624. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

625. Ibid.

626. Fiii Învierii (mss.), Socoteală omenească şi socoteală dumnezeiască, pp. 12-13, „Străjerul Ortodox”, nr. 2/2001, p. 1.

627. Trepte..., cap. Treptele vieţuirii duhovniceşti.

628. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

629. Cărarea Împărăţiei, p. 124.

630. Ibid., p. 123.

631. Ibid.

632. Ibid., p. 124.

633. Ibid., pp. 124-125.

634. Ibid., p. 123.

636. Cărarea Împărăţiei, p. 123.

637. Ibid., pp. 140-141.

638. Ibid., p. 141.

639. Ibid.

640. Ibid., p. 143.

641. Ibid., p. 15.

642. Ibid., p. 26.

643. Mieii, misionari între lupi, „Gândirea”, Serie nouă, nr. 1-3/98, p. 17.

644. Trepte..., cap. Chipul cel dinlăuntru şi cel dinafară al monahului.

645. Ibid., cap. Votul ascultării; Votul ascultării şi personalitatea monahului; Poate înceta obligativitatea voturilor monahale?

646. Ibid.

647. Ibid.

648. Cărarea Împărăţiei, p. 201.

649. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Sfinţenie.

650. Ibid., Dincolo de întâmplări.

651. Ibid.

652. Cărarea Împărăţiei, p. 161.

653. Ibid., p. 202.

654. Ibid., p. 203.

655. Ibid.

656. Ibid., pp. 205-206.

657. Ibid., p. 206.

658. Ibid., pp. 210-211.

659. Ibid., p. 278.

660. Ibid.

661. Ibid., p. 281.

662. Ibid.

663. Ibid.

664. Ibid., p. 283.

665. Ibid., p. 284.

666. Ibid., p. 285.

667. Ibid., p. 286.

668. Ibid., p. 287.

669. Ibid., p. 297.

670. Ibid., pp. 249-251.

671. Ibid., p. 43.

672. Ibid., p. 44.

673. Ibid.

674. Ibid., pp. 45-46.

675. Ibid., p. 46.

676. Ibid., p. 47.

677. Ibid., p. 58.

678. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), O privire în Rai.

679. Ibid., Cearta lui Iisus cu Petru.

680. Ibid., Amărăciune divină.

681. Trepte..., cap. Votul ascultării; Votul ascultării şi personalitatea monahului; Poate înceta obligativitatea voturilor monahale?

682. Cărarea Împărăţiei, p. 160.

683. Ibid., p. 161.

684. Ibid., pp. 67-69.

685. Ibid., p. 76.

686. Ibid., p. 42.

687. Ibid.

688. Trepte..., cap. Spovedania şi despre cercetarea conştiinţei; Citirea Dumnezeieştilor Scripturi; Lecturi spirituale.

689. Ibid.

690. Ibid.

691. Ibid.

692. Ibid.

693. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), De Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

694. Cărarea Împărăţiei, p. 253.

695. Ibid., pp. 253-254.

696. Ibid., p. 254.

697. Ibid., p. 255.

698. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

699. Ibid.

700. Zicere.

701. Cărarea Împărăţiei, p. 42.

702. Ibid., p. 48.

703. Ibid., p. 49.

704. Ibid., p. 200.

705. Ibid.

706. Ibid., p. 313.

707. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Sfântul Nicolae.

708. Fiii Învierii (mss.), Cananeanca, pp. 65-66, „Străjerul Ortodox”, nr. 4/2001, p. 1.

709. Cărarea Împărăţiei, p. 23.

710. Ibid., p. 24.

711. Ibid.

712. Ibid., p. 308.

713. Ibid., p. 314.

714. Ibid.

715. Ibid., pp. 314-315.

716. Ibid., p. 315.

717. Ibid.

718. Ibid., p. 316.

719. Ibid.

720. Ibid.

721. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Pedeapsa cu lepra.

722. Ibid., Chemări la apostolie.

723. Ibid., Ocuparea Templului din Ierusalim.

724. Cărarea Împărăţiei, p. 210.

725. Ibid.

726. Ibid., pp. 210-211.

727. Ibid., p. 233.

728. Ibid.

729. Ibid., p. 234.

730. Ibid.

731. Ibid., p. 242.

732. Ibid., p. 298.

733. Fiii Învierii (mss.), Siguranţa absolută, pp. 47-48, „Străjerul Ortodox”, nr. 5/2000, p. 1.

734. Trepte..., cap. Chipul cel dinlăuntru şi cel dinafară al monahului.

735. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

736. Cărarea Împărăţiei, pp. 195-196.

737. Ibid., p. 196.

738. Ibid.

739. Ibid., p. 199.

740. Ibid., p. 279.

741. Ibid., pp. 279-280.

742. Ibid., p. 281.

743. Ibid., p. 282.

744. Ibid., p. 296.

745. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Talanţii Împărăţiei.

746. Ibid.

747. Ibid.

748. Ibid.

749. Cărarea Împărăţiei, pp. 155-156.

750. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Chemări la apostolie.

751. Cărarea Împărăţiei, p. 280.

752. Ibid., p. 21.

753. Ibid.

754. Ibid.

755. Ibid., p. 22.

756. Fiii Învierii (mss.), Iisus şi slăbănogul, pp. 86-87, „Străjerul Ortodox”, nr. 3/2001, p. 1.

757. Cărarea Împărăţiei, p. 259.

758. Ibid., p. 317.

759. Ibid., p. 26.

760. Ibid., p. 54.

761. Ibid., p. 55.

762. Ibid., p. 115.

763. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Nu eşti departe de Împărăţie.

764. Ibid.

765. Ibid., Respinşi, chemaţi, trimişi.

766. Ibid.

767. Ibid., Condiţiile uceniciei.

768. Ibid., Chemări la apostolie.

769. Ibid.

770. În Duminica Ortodoxiei, „Gândirea”, Serie nouă, nr. 1-3/1999, p. 43.

771. Cărarea Împărăţiei, p. 196.

772. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Dincolo de chip.

773. Cărarea Împărăţiei, p. 119.

774. Ibid., pp. 142-143.

775. Ibid., p. 143.

776. Trepte..., cap. Despre sfaturile Evangheliei şi voturile monahale.

777. Ibid., cap. Votul ascultării; Votul ascultării şi personalitatea monahului; Poate înceta obligativitatea voturilor monahale?

778. Ibid.

779. Ibid.

780. Cărarea Împărăţiei, p. 123.

781. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Despre durerile oamenilor.

782. Cărarea Împărăţiei, p. 133.

783. Ibid., pp. 32-33.

784. Ibid., p. 25.

785. Ibid., pp. 25-26.

786. Ibid., p. 43.

787. Ibid., p. 121.

788. Ibid., p. 44.

789. Ibid., p. 29.

790. Ibid., p. 122.

791. Ibid., p. 135.

792. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

793. Cărarea Împărăţiei, p. 180.

794. Caietul Părintelui Petru Vanvulescu (mss.), Iconomul nedrept.

795. Ibid., Din cuvintele Părintelui Arsenie rostite...

796. Cărarea Împărăţiei, p. 182.

797. Ibid., p. 182.

798. Ibid., p. 298.

799. Ibid., p. 122.

800. Ibid.

MĂRTURII

1. P.S. Daniil Partoşanul, Părintele Arsenie Boca – o abordare simpatetică a relaţiei tânăr- duhovnic, interviu realizat de Romeo Petraşciuc, Tmişoara, Octombrie 2001, publicat în Tinereţe, ideal, Biserică, Editura Agaton, Făgăraş, 2002.

2. Arhimandritul Teofil Părăian,  înregistrare audio la Mănăstirea „Sub Piatră“, în 22 aug. 2001.

3. Mărturie culeasă de Părintele Teofil în 21 august 2001.

DESPRE FÂNTÂNI

1. Andrei Cornea, Penumbra, Editura Polirom, Iaşi, 1998, pp. 139-142.

CONCLUZII

1. cf. Părintele Daniil Stoenescu, 28 Noiembrie – o zi cu cruce..., „Gândirea”, Serie nouă, nr. 1/1993, p. 20.

2. M-am întrebat apoi de ce cartea nu are ISBN? Asta ar însemna că nici în bibliotecile publice nu e de găsit.

3. A se vedea de pildă: Arhimandritul Ioasaf Popa, Vocaţia monahală şi conţinutul voturilor călugăreşti, „Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 109, ianuarie 1994. Fără să-l numească direct, autorul face aluzie la Părintele Arsenie.

4. Este vorba de textele apărute în „Formula AS”.

5. Ileana Marinescu, Umilă mărturisire despre Părintele Arsenie Boca, „Transilvania”, nr. 1-2, 1994, pp. 34-35.

6. cf. Părintele Dumitru Stăniloae, Lucrarea de la Mănăstirea Brâncoveanu, „Telegraful Român”, 8 august 1943, pp. 1-2.

7. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de laudă la cel întru Sfinţi, Părintele nostru Eustaţie, arhiepiscopul Antiohiei cele Mari, în: Predici la sărbători Împărăteşti şi cuvântări de laudă la Sfinţi, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 388.

8. Ibid.

ANEXA I

1. Text preluat din: Arhimandritul Teofil Părăian, Cuvinte lămuritoare, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002.

ANEXA II

1. Text publicat în: „Telegraful Român”, 12 mai 1940, p. 6.

ANEXA III

1. Este vorba despre Statistica Site-ului Nistea’s Page de la adresa: www15. brinkster.com/inistea

BIBLIOGRAFIE

A. TEXTE SACRE ŞI LITURGICE

Biblia sau Sfânta Scriptură, traducerea Părinţilor Prof. Vasile Radu şi Gala Galaction, ediţiile din 1936 şi 1939;

Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucureşti 1993;

Mineiul, luna august, ediţia a III-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1929;

Vieţile Sfinţilor pe Noiembrie, ediţia a 2-a, Episcopia Romanului, 2000.

B. TEXTE PATRISTICE

Filocalia românească, traducere, introduceri şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, vol. I-IV, Sibiu, 1946-1948; vol. V-X, Bucureşti, 1997-1981; vol. XI-XII, Bucureşti, 1990-1991;

Patericul, Episcopia Ortodoxă Română, Alba-Iulia, 1990;

C. STUDII ŞI ARTICOLE

AIOANEI, C., Trancotă C., Desfiinţaţi Mănăstirile – Un ordin care nu a mai sosit, „Magazin Istoric”, august 1998, pp. 29-32.

ANANIA, Arhiepiscopul Bartolomeu, Atitudini, Editura Arhidiecezană, Cluj-Napoca, 1999;

ANDRU, Vasile, Mistici din Carpaţi, Editura Crist, Bucureşti, 2000;

BĂLAN, Arhimandritul Ioanichie, Pateric românesc, ediţia a II-a, Editura Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1990;

BĂLAN, Arhimandritul Ioanichie, Vetre de sihăstrie românească, EIBMBOR, Bucureşti, 1982;

BEJAN, Dimitrie, Viforniţa cea mare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996;

BLAGA, Lucian, Poezii, Editura pentru Literatură, 1967;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Cărarea Împărăţiei, ediţia I-a, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Arad, 1995; ediţia a II-a, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Arad, 2000;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Trepte spre vieţuierea în monahism, copie după un mss.;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Pravila Albă, copie după un mss.;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Predici şi ziceri, consemnate de Părintele Petru Vanvulescu, „Caietul Părintelui Petru Vanvulescu”, mss.;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Predici, copiate dintr-un caiet al Părintelui Arsenie de Maica Miruna de la Sinaia, „Caietul Părintelui Ioan Fărcaş”, mss.;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Scrisoare către Prea Sfinţitul Andrei Mageru, Episcopul Aradului, cu privire la reînfiinţarea Mănăstirii Geoagiului ca mănăstire de maici, din 7 mai 1952, „Gândirea”, Serie nouă, anul II, nr. 5/1993, pp. 39-40;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, reproducere după pictura bisericii din satul Drăgănescu, „Gândirea”, Serie nouă, anul VI, nr. 5-6/1997; „Gândirea”, Serie nouă, anul VII, nr. 6-7/1998;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Colind armonizat de Părintele Arsenie Boca, pe versuri de Nichifor Crainic, „Gândirea”, Serie nouă, anul VI, nr. 5-6/1997; „Gândirea”, Serie nouă, anul VII, nr. 6-7/1998;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, reproducere după pictura bisericii din satul Drăgănescu, „Gândirea”, Serie nouă, anul VII, nr. 1-3/1998;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Pogorârea la iad, reproducere după pictura bisericii din satul Drăgănescu, „Gândirea”, Serie nouă, anul VII, nr. 1-3/1998;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Misionari între lupi, „Gândirea”, Serie nouă, anul VII, nr. 1-3/1998, p. 17;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Cine este Iisus?, „Gândirea”, Serie nouă, anul VII, nr. 1-3/1998, p. 46;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Schimbarea la Faţă, reproducere după pictura bisericii din satul Drăgănescu, „Gândirea”, Serie nouă, anul VII, nr. 4-5/1998;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Semne de sfârşit de sâmbătă, „Gândirea”, Serie nouă, anul VII, nr. 4-5/1998, pp. 77-78;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Un Om nou se naşte, „Gândirea”, Serie nouă, anul VII, nr. 6-7/1998, pp. 29-31;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, reproducere după o icoană pictată de Părintele Arsenie Boca, „Gândirea”, Serie nouă, anul VII, nr. 6-7/1998;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, În Duminica Ortodoxiei, „Gândirea”, Serie nouă, anul VIII, nr. 1-3/1999, p. 43;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Împărăţia nevăzută, „Gândirea”, Serie nouă, anul VIII, nr. 4-5/1999, pp. 42-43;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Nebunii, „Gândirea”, Serie nouă, anul IX, nr. 1-3/2000, pp. 92-93;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Unde mai sunt astăzi limbile de foc?, „Gândirea”, Serie nouă, anul IX, nr. 4-6/2000, pp. 22-23;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Ţara de obârşie, „Gândirea”, Serie nouă, anul IX, nr. 1-3/2001, pp. 34-35;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Vârstele libertăţii, „Gândirea”, Serie nouă, anul X, nr. 4-6/2001, p. 103;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Siguranţa absolută, „Străjerul Ortodox”, nr. 5/2000, p. 1, din manuscrisul Fiii Învierii, pp. 47-48;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Cine este Iisus?, „Străjerul Ortodox”, nr. 6/2000, pp. 1-2, din manuscrisul Fiii Învierii, pp. 28-31;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Orbul din naştere şi sufletele oarbe, „Străjerul Ortodox”, nr. 1/2001, pp. 1-2, din manuscrisul Fiii Învierii, pp. 68-70;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Socoteală omenească şi socoteală dumnezeiască, „Străjerul Ortodox”, nr. 2/2001, p. 1, din manuscrisul Fiii Învierii, pp. 12-13;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Iisus şi slăbănogul, „Străjerul Ortodox”, nr. 3/2001, p. 1, p. 3, din manuscrisul Fiii Învierii, pp. 86-87;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Cananeanca, „Străjerul Ortodox”, nr. 4/2001, pp. 1-2, din manuscrisul Fiii Învierii, pp. 65-66;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Bucuriile lui Iisus, „Străjerul Ortodox”, nr. 5/2001, p. 1, p. 3, din manuscrisul Fiii Învierii, pp. 77-78;

BOCA, Ieromonahul Arsenie, Un ideal de rugăciune, „Străjerul Ortodox”, nr. 6/2001, pp. 1-2, din manuscrisul Fiii Învierii, pp. 82-83;

BODOGAE, Pr. Prof. Teodor, În amintirea Părintelui Arsenie, „Telegraful Român”, nr. 2-4/1990, p. 4;

COJOCARU, diaconul Haralambie, În pelerinaj la Sâmbăta de Sus, „Telegraful Român”, 12 mai 1940, p. 6;

CONSTANTINESCU, Monahia Zamfira, O lămurire necesară, „Telegraful Român”, nr. 3-4, 1992, p. 3;

CONSTANTINESCU, Monahia Zamfira, Aţi întrecut măsura D-lor intelectuali de la Revista „Transilvania” – Sibiu, „Gândirea”, Serie nouă, anul III, nr. 3-4/1994, pp. 97-98;

CONSTANTINESCU, Monahia Zamfira, Precizări, „Gândirea”, Serie nouă, anul V, nr. 1-2/1996, pp. 38-39;

CONSTANTINESCU, Monahia Zamfira, Post-Scriptum la o lucrare de istoria isihasmului românesc, „Gândirea”, Serie nouă, anul VII, nr. 1-3/1998, pp. 95-96;

CORBU, Adrian (Ieromonahul Agapie), Despre o mărturie care şi-a greşit ţinta, „Gândirea”, Serie nouă, anul III, nr. 3-4/1994, p. 96;

CORNEA, Andrei, Penumbra, Editura Polirom, Iaşi, 1998;

CRAINIC, Nichifor, Zile albe, zile negre, Casa Editorială Gândirea, Bucureşti, 1991;

Idem, Scrisoare către Părintele Arsenie Boca, „Gândirea”, Serie nouă, anul II, nr. 1/1993, p.19;

HAUSHERR, Irénée, Paternitatea şi îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creştin, Editura Deisis, Sibiu, 1999;

IONAŞCU, Arhimandritul Juvenalie, Experienţa rugăciunii lui Iisus în spiritualitatea românească, Editura Anastasia, Bucureşti, 2001;

IONESCU, Pr. Ioan, Cărarea Împărăţiei – Recenzie, în „Ortodoxia”, nr. 3-4/1996, pp. 105-108;

JOANTĂ, Mitropolitul Serafim, Isihasmul, tradiţie şi cultură românească, Editura Anastasia, 1994;

LUCINESCU, Dan, Jertfa, Editura Fides, Iaşi, 1997;

MANEA, Vasile, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2001;

MARCU, Dr. Grigorie, Intrări în monahism (Ştire), „Revista Teologică”, nr. 9-10/1940, p. 524;

MARCU, Dr. Grigorie, Pelerinajul de la Mănăstirea Brâncoveanu (Ştire), „Revista Teologică”, nr. 9-10/1940, p. 525;

MARINESCU, Ileana, Umilă mărturisire despre Părintele Arsenie Boca, „Transilvania”, nr. 1-2/1994, pp. 34-35;

MAXIM, Virgil, Imn pentru crucea purtată, 2 volume, Editura Gordian, Timişoara, 1997;

MLADIN, Mitropolitul Nicolae, Prelegeri de mistică ortodoxă, Editura Veritas, Târgu-Mureş, 1996;

MOIAN, Ieromonahul Dometie, Viaţa Sfântului Prea Cuviosului Părinte Arsenie Boca, manuscris, Mănăstirea Brâncoveanu, 28 noiembrie 1991;

MOIAN, Ieromonahul Dometie, Acatistul Prea Cuviosului Părintelui nostru Arsenie Boca, manuscris, Mănăstirea Brâncoveanu, 28 noiembrie 1991;

NEAG, Romulus, Părintele Arsenie Boca în Alma Mater Zarandensis,  „Gândirea”, Serie nouă, anul VI, nr. 5-6/1997, pp. 26-31;

OGORANU, Ion Gavrilă, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, 2 volume, Editura Marineasa, Timişoara, 1993;

OGORANU, Ion Gavrilă, De ce am scris numele Părintelui Arsenie Boca pe crucea de la Mănăstirea Sâmbăta, „Puncte Cardinale”, nr. 2/62, februarie 1996, p. 15;

PĂCURARIU, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Mănăstirii Prislop, Arad, 1996;

PĂRĂIAN, Arhimandritul Teofil, Din cuvintele Părintelui Arsenie Boca, „Telegraful Român”, nr. 15-16/1990, p.2;

PĂRĂIAN, Arhimandritul Teofil, Un om de care s-au bucurat oamenii, „Telegraful Român”, nr. 1-4/1991, p.7;

PĂRĂIAN, Arhimandritul Teofil, Ne vorbeşte Părintele Teofil, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 1997;

PĂRĂIAN, Arhimandritul Teofil, Duhovnici români în dialog cu tinerii, Editura Bizantină, Bucureşti, 1997;

PĂRĂIAN, Arhimandritul Teofil, Lumini de gând, Editura Antim, Cluj-Napoca, 1997;

PĂRĂIAN, Arhimandritul Teofil, Gânduri bune pentru gânduri bune, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1998;

PĂRĂIAN, Arhimandritul Teofil, Prescuri pentru cuminecături, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1998;

PĂRĂIAN, Arhimandritul Teofil, Cuvinte către tineri, Editura Omniscop, Craiova, 1998;

PĂRĂIAN, Arhimandritul Teofil, Din vistieria inimii mele, A.S.C.O.R. Craiova, 2000;

PĂRĂIAN, Arhimandritul Teofil, Întâmpinări, Editura Sofia, Bucureşti, 2000;

PĂRĂIAN, Arhimandritul Teofil, Pentru cealaltă vreme a vieţii mele, Editura Deisis, Sibiu, 2001;

PĂRĂIAN, Arhimandritul Teofil, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001;

PĂRĂIAN, Arhimandritul Teofil, Cuvinte lămuritoare, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002;

PLĂMĂDEALĂ, Mitropolitul Antonie, Amintirile Mitropolitului Antonie Plămădeală, (Convorbiri cu Dragoş Şeuleanu şi Carmen Dumitriu), Editura Cum, Bucureşti, 1999;

POP, Nicolae, Păcatul nerostirii adevărului, „Puncte Cardinale”, nr. 8/80, august 1997, p. 7;

PROTOPOPESCU, Vlad, Pentru mai dreapta cinstire a lumii Părintelui Stăniloae, „Puncte Cardinale”, nr. 6/102, iulie 1999, pp. 8-9;

REGNAULT, Lucien, Viaţa cotidiană a Părinţilor deşertului în Egiptul secolului IV, Editura Deisis, Sibiu, 1997;

SĂSĂUJAN, Arhidiaconul Mihai, Dezvăluiri istorice. Documente inedite despre Părintele Arsenie Boca, Stareţul Mănăstirii Prislop, „Calea Mântuirii”, nr. 11/2002, p. 4;

SCRIMA, Andrei, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996;

SRGIU, Prof. Tatiana, Părintele Arsenie Boca sau Universul Sfânt al culorii (Minunea de la Mihăileşti), în: Pr. Prof. Ion Buga, Unde a fost Biserica, Editura SF. Gheorghe Vechi, Bucureşti, 2001;

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Lucrarea de la Mănăstirea Brâncoveanu, „Telegraful Român”, 8 august 1943, pp. 1-2;

STĂNILOAE, Ionescu Lidia, Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000;

STOENESCU, Episcopul Daniil Partoşanul, Între contestări şi exagerări, „Gândirea”, Serie nouă, anul III, nr. 3-4/1994, pp. 94-95;

STOENESCU, Episcopul Daniil Partoşanul, Cărarea Împărăţiei, un răspuns creştin la neliniştile vremii, „Gândirea”, Serie nouă, anul V, nr. 1-2/1996, pp. 110-111;

STOENESCU, Episcopul Daniil Partoşanul, 28 Noiembrie – o zi cu cruce, „Gândirea”, Serie nouă, anul II, nr. 1/1993, p. 20;

TUDOR, Monahul Daniil (Sandu Tudor), Acatiste, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997;

VUIA, Ovidiu, Arsenie Boca, Ieromonahul artist, „Gândirea”, Serie nouă, anul VII, nr. 4-5/1998, pp. 64-68;

***, Tinereţe, ideal, Biserică, Editura Agaton, Făgăraş, 2002;

***, Mărturisitori de după gratii, Slujitori în temniţele comuniste, Supliment al Revistei „Renaşterea”, Editura Arhidiecezană, Cluj-Napoca, 1995;

***, Lacrima prigoanei, Din lupta legionarelor românce, 2 volume, Editura Gordian, Timişoara, 1994;

***, Părintele Dometie de la Râmeţi (despre), Editura Bizantină, Bucureşti, 2001;

***, Jurnalism, diletanţi şi neadevăruri, „Gândirea”, Serie nouă, anul IX, nr. 1-3/2000, p.129;

***, Praznicul de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (ştire), „Telegraful Român”, 12 aprilie 1942, p. 4;

***, Măritul praznic de la Mănăstirea Brâncoveanu, „Telegraful Român”, 16 mai 1948, p. 6;

***, Convorbiri realizate de Sorin Dumitrescu, (Convorbirea cu Maica Mina), Editura Anastasia, Bucureşti, 2001.

Cuprins

RECOMANDARE......................................................................................................... 5

ARGUMENT.................................................................................................................. 9

VIAŢA ŞI LUCRAREA PĂRINTELUI ARSENIE BOCA................................ 12

Şcoala primară şi liceul................................................................................................ 12

Gorunul lui Zian............................................................................................................ 13

Institutul Teologic......................................................................................................... 14

Ucenicia la Muntele Athos.......................................................................................... 15

Ctitor de frunte al Filocaliei româneşti..................................................................... 16

Intrarea în monahism la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus...... 17

Preot-duhovnic la Mănăstirea Brâncoveanu.......................................................... 19

Curentul spiritual de la Sâmbăta sau „Filocalia pentru toţi”................................ 19

Mănăstirea Sâmbăta, o altă „Filocalie”................................................................... 22

Legătura Părintelui Arsenie cu rezistenţa anticomunistă din munţi.................... 23

Chilia din munte........................................................................................................... 25

Ultimul mare praznic sărbătorit de Părintele Arsenie la Sâmbăta....................... 27

Chemat la treapta arhieriei......................................................................................... 30

Stareţ şi duhovnic la Prislop........................................................................................ 30

Pribegia în Bucureşti.................................................................................................... 34

Pictarea bisericii din Drăgănescu............................................................................... 34

Aşezământul de la Sinaia........................................................................................... 36

Scrierile Părintelui Arsenie........................................................................................... 36

Îndrumător al monahilor............................................................................................ 38

Concepţia Părintelui Arsenie despre monahism..................................................... 40

Plecarea la cele veşnice............................................................................................... 43

OMAGIU PĂRINTELUI DRAG – de Teodosia - Zorica Laţcu...................... 45

O SINTEZĂ A GÂNDIRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA........................... 46

O SINTEZĂ A GÂNDIRII PĂRINTELUI ARSENIE ÎN 800 DE CAPETE. 49

ADEVĂRUL.................................................................................................................. 49

ASCEZA......................................................................................................................... 49

ASCULTAREA............................................................................................................. 50

ATEISMUL................................................................................................................... 51

AVORTURILE.............................................................................................................. 51

BĂTRÂNEŢEA............................................................................................................. 52

BEŢIA – CEI CE-ŞI BEAU MINTEA...................................................................... 52

BISERICA..................................................................................................................... 53

BLESTEMELE............................................................................................................. 54

BOGĂŢIA...................................................................................................................... 54

BOLNAVII.................................................................................................................... 55

BOTEZUL...................................................................................................................... 56

CALEA MÂNTUIRII.................................................................................................. 57

CANCERUL.................................................................................................................. 59

CĂLUGĂRIA................................................................................................................ 59

CĂLUGĂRII................................................................................................................. 64

CĂRTURARII.............................................................................................................. 65

CĂSĂTORIA................................................................................................................. 65

CÂRMUITORII DE NEAMURI................................................................................ 66

CHEMĂRILE LUI DUMNEZEU.............................................................................. 66

CONCEPŢIA DE VIAŢĂ CREŞTINĂ...................................................................... 67

CONŞTIINŢA – GLASUL CONŞTIINŢEI.............................................................. 67

COPIII............................................................................................................................ 69

COPIII ÎNDRĂCIŢI, NEASCULTĂTORI, NECREDINCIOŞI ŞI DESFRÂNAŢI........ 71

COPIII NĂSCUŢI ÎN LANŢURI............................................................................... 72

CREDINŢA................................................................................................................... 74

CREŞTINISMUL......................................................................................................... 76

CUNOŞTINŢA MÂNTUIRII..................................................................................... 77

CUNOŞTINŢELE......................................................................................................... 77

CUVINTE INTERZISE............................................................................................... 77

DESFRÂNAREA.......................................................................................................... 78

DEZNĂDEJDEA........................................................................................................... 79

DISCIPLINA................................................................................................................. 79

DREAPTA SOCOTEALĂ........................................................................................... 79

DREPTATEA LUI DUMNEZEU............................................................................... 79

DUHOVNICUL............................................................................................................. 80

DUMNEZEU................................................................................................................. 82

ENDOCRINOLOGIE, NEUROLOGIE ŞI PSIHOLOGIE...................................... 83

EREDITATEA.............................................................................................................. 84

EREDITATEA ŞI MEDIUL....................................................................................... 87

EXTREMELE............................................................................................................... 87

FAPTELE BUNE.......................................................................................................... 87

FIREA OMENEASCĂ – CĂDEREA EI................................................................... 88

FUMATUL..................................................................................................................... 90

GADARENII ŞI SUFLETUL...................................................................................... 90

GÂNDURILE................................................................................................................ 91

IERTAREA.................................................................................................................... 92

IISUS – CINE ESTE IISUS?...................................................................................... 93

IMAGINAŢIA............................................................................................................... 95

INSTINCTELE............................................................................................................. 95

ISPĂŞIREA................................................................................................................... 97

ISPITELE....................................................................................................................... 98

IUBIREA..................................................................................................................... 101

IUBIREA DE SINE.................................................................................................... 102

IUDA – IUDELE........................................................................................................ 104

ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU............................................................................. 104

ÎNDUMNEZEIREA................................................................................................... 106

ÎNFRÂNAREA........................................................................................................... 106

ÎNJURĂTURILE........................................................................................................ 107

ÎNTRISTAREA.......................................................................................................... 108

ÎNVIEREA.................................................................................................................. 108

JERTFA........................................................................................................................ 109

JUDECATA DREAPTĂ A LUI DUMNEZEU....................................................... 109

LEPĂDAREA DE LUME.......................................................................................... 111

LEPĂDAREA DE SINE............................................................................................ 111

LIBERTATEA OMULUI.......................................................................................... 112

LUMEA – LUMESCUL............................................................................................ 112

MAICA DOMNULUI................................................................................................ 113

MARTIRII.................................................................................................................. 113

MÂNDRIA.................................................................................................................. 114

MÂNTUIREA............................................................................................................. 114

MINCIUNA................................................................................................................. 116

MINTEA...................................................................................................................... 116

MOARTEA.................................................................................................................. 118

MUNCA....................................................................................................................... 119

NEAMURILE............................................................................................................. 120

NEASCULTAREA..................................................................................................... 120

NECAZURILE............................................................................................................ 120

NEPUTINŢELE.......................................................................................................... 121

NEVOINŢA................................................................................................................. 121

OMUL.......................................................................................................................... 121

PACEA......................................................................................................................... 122

PAGUBELE ASUPRA AVUTULUI........................................................................ 123

PATIMILE.................................................................................................................. 124

PĂCATELE................................................................................................................. 126

PERSONALITATEA................................................................................................. 128

PILDA SAMARINEANULUI MILOSTIV............................................................ 128

PLĂCERILE............................................................................................................... 129

PLÂNSUL.................................................................................................................... 130

POCĂINŢA................................................................................................................. 130

POPORUL IUDEU..................................................................................................... 131

PORUNCILE LUI DUMNEZEU............................................................................. 132

POSEDAŢII................................................................................................................. 132

POSTUL....................................................................................................................... 132

POVĂŢUITORII........................................................................................................ 133

PREJUDECĂŢILE..................................................................................................... 133

PREOŢII...................................................................................................................... 133

PROOROCII ŞI HRISTOŞII MINCINOŞI........................................................... 136

PROVIDENŢA............................................................................................................ 137

PSALTIREA................................................................................................................ 140

RAPORTUL CONJUGAL – DESPRE RELAŢIILE SEXUALE DINTRE SOŢI 140

RAŢIUNEA................................................................................................................. 142

RĂBDAREA............................................................................................................... 142

RĂUTATEA................................................................................................................ 144

RĂZBOAIELE............................................................................................................ 145

RĂZBOIUL NEVĂZUT ŞI RĂZBOIUL MOMELILOR.................................... 147

RECUNOŞTINŢA...................................................................................................... 150

RELIGIA..................................................................................................................... 150

RENUNŢAREA.......................................................................................................... 150

RESPONSABILITĂŢILE......................................................................................... 150

RUGĂCIUNEA – RUGĂCIUNEA MINŢII SAU A INIMII.............................. 150

SCRIPTURA............................................................................................................... 152

SECTARII................................................................................................................... 152

SFÂNTA CRUCE....................................................................................................... 152

SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE..................................................................................... 153

SFÂNTA LITURGHIE.............................................................................................. 153

SFÂNTUL NICOLAE................................................................................................ 154

SFÂRŞITUL LUMII.................................................................................................. 154

SFINTELE TAINE..................................................................................................... 154

SFINŢENIA................................................................................................................. 155

SFINŢII – DREPŢII.................................................................................................. 156

SIFILISUL................................................................................................................... 159

SMERENIA................................................................................................................. 160

SMERENIA ŞI CURAJUL....................................................................................... 162

SMERENIA (CHENOZA) MÂNTUITORULUI................................................... 162

SPIRITISMUL............................................................................................................ 163

SPOVEDANIA............................................................................................................ 164

STĂPÂNIREA............................................................................................................ 165

STRUCTURA GENETICĂ ŞI CONŞTIINŢA....................................................... 165

STUDIUL..................................................................................................................... 166

SUFERINŢA............................................................................................................... 166

SUFLETUL.................................................................................................................. 168

ŞTIINŢA...................................................................................................................... 169

TALANŢII................................................................................................................... 170

TENSIUNEA DINTRE MINTE ŞI PATIMI.......................................................... 172

TRINITATEA............................................................................................................. 173

TRUFIA....................................................................................................................... 173

TRUPUL...................................................................................................................... 173

URA.............................................................................................................................. 175

URMAREA LUI HRISTOS...................................................................................... 175

VEDENIILE................................................................................................................ 177

VICLENIA.................................................................................................................. 177

VIRTUŢILE................................................................................................................ 177

VOTURILE MONAHALE........................................................................................ 178

VRAJBA CONFESIONALĂ..................................................................................... 178

VRAJBA ÎN CASĂ.................................................................................................... 178

VRĂJMAŞUL – ANTIHRIST.................................................................................. 179

CELE MAI FRUMOASE CUVINTE ALE PĂRINTELUI

ARSENIE BOCA EXPLICATE DE PĂRINTELE TEOFIL......................... 183

MĂRTURII................................................................................................................. 189

P.S. Daniil Partoşanul................................................................................................ 189

Arhimandritul Teofil Părăian................................................................................... 195

DESPRE „FÂNTÂNI” (DUHOVNICI)................................................................ 212

CONCLUZII.............................................................................................................. 214

ANEXA I – Cuvînt lămuritor,  în privinţa unor afirmaţii din anexa la „Cărarea Împărăţiei”, prezentată sub titlul „Notă asupra ediţiei”, semnată de Monahia Zamfira Constantinescu................................ 216

ANEXA II – În pelerinaj la Sâmbăta de Sus...................................................... 223

ANEXA III.................................................................................................................. 227

NOTE........................................................................................................................... 228

BIBLIOGRAFIE    253