Arsenie Papacioc Intelectualii de azi

Intelectualii de azi

– Eu, când am citit Patericul [egiptean], am văzut ce putere de concentrare era într-o simplă frază în comparaţie cu romanul Mizerabilii a lui Victor Hugo. Asta datorită trăirii pe care o aveau sfinţii. Şi chiar spune la canonul 87 al Sfântului Vasile cel Mare, la subînsemnare canonică: „Orice cuvânt al Sfinţilor Părinţi are putere canonică”, chiar dacă nu are canoane date, că nu toţi Părinţii au dat canoane, tot ce au spus ei este adevărat.

– Cum trebuie să participe un intelectual la viaţa Bisericii şi care este slujirea lui?

– Să participe ca şi un neintelectual, să parti-cipe cu smerenie la învăţătura creştină, să ia parte la Liturghie de la început până la sfârşit, să fie spo-vedit şi el ca orice creştin. Nu ne interesează că este intelectual sau neintelectual. Nu interesează atât de mult să cunosc adâncurile Sfintei Treimi, dacă n-am în inima mea pe Sfânta Treime. Şi poate să fie un neintelectual şi să aibă pe Sfânta Treime în inima lui.

– Deci nu are o altfel de slujire?

– Există o singură cale: smerenia. Foarte fru-mos este să înveţe ca să cunoască să explice învă-ţăturile creştine, dar se cere cu orice chip smerenie şi supunere.

Nu eu spun lucrul acesta. E spus de inşi cu mare trăire care au intuit: nu în îngrămădirea de ştiinţă stă valoarea unui om, ci – sunt silit să spun – în smerenie, fiindcă cu cât se smereşte mai mult, cu atât rezolvă mai multe probleme. Este mai greu ca un intelectual să accepte o trăire în rugăciune. Dar şi intelectualului i se cere o stare de prezenţă, pentru că nu putem desfiinţa valorile şi treptele. Chiar spune un Sfânt Părinte că rădăcina tuturor răutăţilor este neştiinţa. Şi are dreptate; dar aici este vorba despre o ştiinţă a mântuirii, nu o ştiinţă teoretică, raţionalistă – că poţi chiar cu Hristos „în mână” să te osândeşti! Pentru că nu există iadul în cunoştiinţă de Hristos.

Intelectualul, în poziţia lui, să fie convins că Dumnezeu i-a dat lui putere să scrie aşa acolo! Şi fac legătura cu un cuvânt al lui Hristos, care dacă ar fi respectat, ar fi foarte multă stare de trezvie. El zice că: Fără de Mine nu puteţi face nimic! Gata! Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cum s-ar putea face mlădiţele dacă nu există viţa? Hristos este cinstit şi ne va ajuta foarte mult, fiindcă finalitatea este ca mlădiţa să rodească. Deci, scopul tău este şi scopul Lui – sau scopul Lui este şi scopul tău. Din nefericire, lucrul acesta este trecut cu vederea. Omul zice că el „face”. În cerbicia lui el zice: „Am făcut, am dres...” Pe la anul 490, la Cartagina s-a ţinut un Sinod local. Printre multe puncte care au făcut obiectul dezbaterilor din Sinod a fost şi acesta, con-semnat în canonul 124: „Cine zice că fără de Mine (de Hristos) poate ceva – anatema să fie!”

Vedeţi câtă atenţie dădea Biserica acestui citat. Pentru că, dacă tu ştii că Dumnezeu te ajută, tu eşti prezent mereu! Şi, dacă eventual vine moartea, Dumnezeu te va lua pe tine în ce te va găsi – te va ferici sau te va judeca. Aşa că intelectualul, acolo unde este, să fie convins că ceea ce face, face cu harul lui Dumnezeu, că Dumnezeu îl ajută. Nu i se cere să facă mii de metanii. I se cere, şi lui, o stare de prezenţă.

Orice clipă poate să fie un timp şi orice sus-pinare poate să fie o rugăciune. Pentru Dumnezeu! Există o lume călugărească care se deosebeşte de cea laică, deşi, în mare, călugăr înseamnă creştin bun. Căci Dumnezeu n-a făcut special rugăciuni pentru călugări. Însă călugăria nu poate fi prinsă în nici un citat, în nici o cuprindere filosofică. E dincolo de înţelegere, pentru că este o luptă continuă cu Dumnezeu. Omul este creat de Dumnezeu cu voinţă liberă, cu raţiune şi cu afecte. Deci, dacă mergi la mănăstire şi-ţi tai voia, eşti în luptă cu Creatorul, care te-a lăsat cu voinţă liberă. Şi atunci trebuie să birui cu orice chip, şi lui Dumnezeu îi place acest lucru. Cum şi Iacob s-a luptat cu Dumnezeu şi L-a biruit – în sensul acesta: trebuie să te pierzi ca să te găseşti! Trebuie cu orice preţ să te instalezi într-o personalitate îngerească. Vorbesc despre călugări, dar nu e oprit nici unui mirean de a se „subţia” cât mai mult.

Astfel că, domnule intelectual, trebuie să fii prezent la Dumnezeu, să ai în cugetul tău momente de ţâşnire: „Doamne, iartă-mă!” Şi este foarte mare lucru. Eu nu cer o mie de metanii, dar întreb: de ce ai rămas bulgăre, te-ai culcat ca un bulgăre, fără să zici măcar „Doamne, Dumnezeule, ai grijă de mine”? În felul lui, fiecare ins este obligat să ţină o relaţie cu Dumnezeu, de evlavie.

Dacă m-ar întreba cineva să-i spun într-un cuvânt ce este cultura, i-aş răspunde: armonie! Dacă m-ar întreba un altul, mai pretenţios, să-i spun, într-un cuvânt, Biblia ce este, i-aş răspunde: ar-monie! Altfel spus: eşti intelectual – fii armonios cu Cel ce te-a creat!

– Şi ce ne facem cu filosofii?

– Filosofii, deocamdată, aşa din punct de ve-dere mai tare, pot să spun că n-au creat decât nişte noţiuni, dar nu au rezolvat nici o problemă.

– Au stricat foarte mult?

– N-au stricat; să încercăm să-i iubim şi pe ei pentru că vorbesc foarte frumos, chiar dacă la su-prafaţa lucrurilor.

– Sunt cumva utili?

– Una este cum spune şi Kant: „Două lucruri îmi umplu sufletul de admiraţie: cerul înstelat de deasupra mea şi legea morală din om!” Asta o spune un mare filosof.

Deci, prin asta înseamnă că el a depăşit o serie întreagă de lucruri de catedră, în sfârşit, pentru lu-mea care doreşte să le asculte, foarte frumos spuse. Dar un creştin adevărat pune mâna pe stele, este printre stele, nu numai le admiră. Deci, iată ce în-seamnă să trăieşti în Hristos.

– Cum vedeţi implicarea Bisericii în societate?

– Zic şi eu, cum zicea cineva: „Părinte, când să mergem la biserică?” „Când bat clopotele!”

Mai întâi de toate trebuie să aducem la cu-noştinţă oamenilor învăţătura creştină, deoarece, spune şi Apostolul: Credinţa vine din auz.

Dar, mă întreb: de ce nu ştie învăţătura, în veacul nostru de acum? N-a auzit nimeni bătaia clopotelor? Clopotele nu bat niciodată pentru amu-zament. Ci bat pentru ceva de natură sufletească, care ne atrage atenţia: „Cheamă vii, plânge morţii, împrăştie viforele!” – împrăştie dracii şi trăsnetele.

Au trecut prin Taina respectivă şi acum vor să ducă o viaţă fără răspundere? Să fie atenţi la ce se propovăduieşte, să meargă la biserică să audă, ca nişte credincioşi. Oare trebuie să mâncăm din pomul oprit pentru că avem libertate? Nu! Avem mai de-parte nişte porunci care ne ţin într-o oarecare înfrânare în vederea armonizării. Chiar împreunarea dintre soţi se face cu o oarecare rânduială. „Mai răruţ e mai drăguţ!”

– Individualismul este, se pare, o boală a societăţii. Se extinde, oare, şi asupra credincioşilor?

– Da, este într-adevăr un mare defect la mo-mentul istoric în care trăim. Însă nu vreau deloc să cred că acestea sunt nevindecabile.

Noi suntem atenţi cu ceea ce, de fapt, am luat cu noi când am plecat mai departe, la un drum mare care se face cu primul pas, dar pus bine, pe direcţie. Individualismul nu a făcut decât să izoleze unul dintre scopurile principale ale creării omului. Omul nu este creat numai pentru el singur, el este creat pentru întreaga umanitate. Pentru că tragedia întregii umanităţi trebuie trăită ca pe propria noastră nenorocire. Noi purtăm o răspundere şi pentru cel care este lângă noi.

Acesta este sensul educaţiei creştine despre creaţie pe care trebuie să o ştim. Din momentul în care s-a izolat, a făcut o semiasociaţie cu diavolul, pentru că ascultă numai de gândurile proprii.

Lucrul primordial în concepţia creştină este jertfa; condiţia ca să te mântuieşti, respectiv ca să luminezi, este să ştii să te jertfeşti.

Apostolul Petru, la Schimbarea la Faţă a Domnului, I-a spus: Doamne, bine ne este nouă să fim aici. Să facem trei colibe... Parcă se îngemăna Cerul cu pământul. Însă Mântuitorul i-a răspuns: „Bine, Petre. Dar ce facem cu jertfa de pe Golgo-ta?” O asemănare cu ideea de jertfă este lumânarea: un fitil ca să lumineze trebuie să ardă. Condiţia ca să luminezi este ca să te jertfeşti. Asta este explicaţia lumânării sau a candelei. Şi dacă nu ştim să jertfim, stăm pe loc.

Individualitatea este o mare pierdere, însemnă să fii izolat de Creator şi să devii margine, iar mar-ginile sunt ale dracilor, cum spun Sfinţii Părinţi.

– Părinte, cum să explicăm lipsa de iniţia-tivă, pasivitatea oamenilor din Biserică astăzi?

– Dumneavoastră nu vă legaţi de nişte defecte ca să creaţi prin asta o problemă şi o întrebare. Pentru că eu, când a fost să plec la mănăstire, acum vreo 50 de ani, au vrut să mă oprească foarte mulţi inşi, chiar unul din cei cu nume mare, ministru al cultelor pe atunci, spunându-mi că în mănăstire sunt căderi şi decăderi de tot felul. Dar eu i-am răspuns că mă duc la mănăstire pentru Hristos. Nu mă in-teresează ce este acolo, ci învăţătura Scripturii: Cine lasă mamă, tată, fraţi, surori... şi îmi urmează Mie... Şi m-am întâlnit cu ei după zeci de ani. Şi m-au întrebat: „Ce-ai văzut acolo?” „Ce aţi spus voi am găsit, dar nu credeam să găsesc şi sfinţi!”

Deci, punctul de orientare este învăţătura creş-tină, sunt sfinţii lui Dumnezeu care sunt asemenea nouă, nu defectele. Dacă îngeri au fost şi au căzut, Apostoli au fost şi au căzut, nu înseamnă că aceste căderi caracterizează învăţătura mântuitoare a Mân-tuitorului. Dar, dacă eşti dibaci, poţi foarte multe să înveţi din căderi, căci te aduc la smerenie, sau să poţi pricepe cum, indirect, dracul mărturiseşte pe Dumnezeu, prin ispite. Pentru că însăşi existenţa lui demonstrează existenţa lui Dumnezeu, pe care el nu o vrea la oameni. Pentru că se mai spune şi acum că nu există Dumnezeu.

Cum să caracterizăm noi un om care îndrăz-neşte să spună lucrul acesta? Dar Dumnezeu îl rabdă, totuşi…

– Credeţi că se poate trăi o viaţă total în afară de Hristos?

– Nu se poate! În afară de Biserică, nu există nimic, nu există mântuire! Nu există decât eşecuri şi, dacă vreţi – trebuie să o spun – există iad, în afară de Biserică. Dacă dumneavoastră puneţi în slujba lui Dumnezeu toate gândurile, atunci, într-adevăr, sunteţi omul lui Hristos, omul de valoare al Bisericii. Şi, ca să fii omul lui Hristos, este să ştii să te smereşti cu adevărat. Să nu se creadă că fără sme-renia aceasta va primi cineva câtuşi de cât bucuriile raiului şi ale fericirii veşnice! Nu există, dragii mei! Şi pe urmă, dacă trăieşti cât de cât într-o viaţă creştină, a iubirii şi smereniei lui Hristos, deja eşti în veşnicia fericirii, deja se conturează mai pe văzute chiar, împărăţia lui Dumnezeu, în tine.

Noi nu trebuie să vorbim de împărăţia veşnică din viitor, trebuie să recunoaştem că există în noi această fericire. Dar, mai întâi de toate, nu trebuie să ne gândim la mântuire, ci la cucerirea lui Dum-nezeu, care se realizează prin smerenie, şi atunci eşti asigurat pentru mântuire.

– Cum poate fi privit progresul, civilizaţia?

– Civilizaţia este una şi trăirea creştină este alta. Însă, un om civilizat poate mai uşor să se adapteze învăţăturii creştine, care e prea justificată, are o prea mare ordine, e prea argumentată ca să nu o crezi.

Uite, se spune că poporul roman era foarte drept, creator: cucereau şi zideau. Înainte de veni-rea Mântuitorului le-a dat biruinţe acestor romani, să zic aşa, să pregătească oarecum lumea pentru o învăţătură divină extraordinară, pentru că ei erau mai civilizaţi.

Deci, civilizaţia joacă un rol pozitiv, dar nu mântuitor. Şi ea învaţă să nu furi şi ea învaţă să nu fie…, dar, totuşi, în miezul civilizaţiei acesteia au ajuns păcate aşa de grave, pentru că nu a avut o în-frânare creştină.

Civilizaţia trebuie ajutată, pentru că au fost popoare drepte, dar nu mântuitoare. Îmi place să merg la drum cu tine că ştiu că nu mă furi, că ştiu că nu mă pârăşti, că ştiu că eşti un om civilizat.

Vedeţi dumneavoastră, Biserica creştină nu învaţă mai întâi, ci sfinţeşte! Pentru că se referă, nu la a cuceri pământul, ci la a cuceri împărăţia cerurilor.

Modernismul nu este vinovat că eşti tu leneş şi nu ştiu ce. Poţi să fii în pat cu puf şi să te rogi la Hristos, şi eşti la fel cu unul care doarme pe scândură.

Prea mare modernism nu se recomandă pentru că te poate duce la moleşeală, la leneviri, la scăderi.

Să ştiţi că suferinţa te subţiază mai mult şi te aseamănă mai mult cu numele tău ca om mântuit, ca om veşnic.

– Cum vedeţi implicarea, în condiţiile actu-ale, a unui creştin în politică?

– În întrebarea dumneavoastră de la început se vede că a face politică este o greşeală. Nu este deloc o greşeală. Politică înseamnă a ţine un cântar în mână şi al potrivi întotdeauna drept. Cât mai mulţi creştini în politică este foarte bine, dar cu conştiinţa adevărului.

– Ne puteţi spune care sunt consecinţele pietismului în viaţa Bisericii?

– Dragă, Biserica nu poate fi nebiruitoare ori în ce împrejurare ar fi şi ce momente istorice ar crea sub dârzenia credinţei oamenilor. Este nebiruită până la sfârşitul veacurilor. Ferice de cel care pricepe lucrul şi-şi mântuieşte sufletul. „O, de aţi cunoaşte valoarea omului, dăruită lui de Dumnezeu!” Nu trebuieşte văzut şi nici create puncte de vedere sau de orientare, negativismele care există prin toate părţile. Sunt mii de secte, dar asta nu înseamnă că Biserica Ortodoxă, adică Biserica Adevărului, nu va birui.

– Credeţi că pietismul ar fi o atitudine sectară?

– Dumneavoastră, mai întâi de toate, ocupaţi-vă de sufletele dumneavoastră şi nu vă ocupaţi de-a înregistra defectele, pe ici, pe colo. Căci învăţătura creştină spune cum spune Mântuitorul: „Faceţi ce vă spune, nu faceţi ce fac ei!” Dar prin asta a vrut să spună să nu oprim viaţa pe loc. Îi priveşte. Trebuie să vă obişnuiţi să vă controlaţi propria viaţă. Aceste tragedii sunt şi datorită defectelor mele personale. Tragedia umanităţii trebuie să o plângi ca pe propria ta nenorocire. Nu trebuie judecaţi, căci sunt multe slăbiciuni. Mai întâi de toate poţi să fii subiectiv tu, când vezi lucrurile acestea. Pentru că s-ar putea întâmpla că se ia o măsură pentru salvarea lucrurilor şi tu, care nu ştii decât direct, văzând lucrurile, să nu-ţi dai seama de tactica pe care o foloseşte ca să salveze lucrurile. Şi ai judecat negativ.

– Ce ne puteţi spune despre posibilitatea criticii în Biserică? Există critică ziditoare în Biserică?

Cuvântul critică nu înseamnă decât a judeca pe cineva. Dar critica încununează opera!

Adevărul trebuie apărat de orice fel de creştin. Căci, chiar dacă un cleric, superior, n-ar susţine adevărul – vorbesc despre adevărul ortodox, adevărul mântuitor – poate să fie înfruntat, căci nu înfrunţi cleric, ci înfrunţi eretic, fiind vorba de adevăr.

E îngăduită critica, dar nu judecata… Stai cu ochii pe celălalt, dar nu stai cu ochii pe tine!

Taina mântuirii omului pentru fiecare om se săvârşeşte pe cruce, în înţelesul că crucea este cel mai mare folos al pământului. Jertfeşte a nu-l judeca pe acela că a greşit. Iar dacă te bagi în biserică unde e harul lui Dumnezeu şi judeci pe preot, amarnic greşeşti! Obişnuiţi-vă toţi să vedeţi acolo pe Hristos.

Un mare pustnic, care a primit din satul lui un credincios – şi în satul lui era un om foarte defectuos –, a întrebat: „A lui cutare e tot aşa?” „Tot aşa-i părinte!” Şi a zis părintele: „Of, of, of!” a doua zi a venit îngerul la pustnic şi i-a zis: „M-a trimis Dumnezeu să te întreb: unde să punem sufletul omului acela, că a murit astă noapte, în rai sau în iad, că tu l-ai judecat?” S-a căit toată viaţa în plâns şi în amar cerând de la Dumnezeu un semn de iertare, şi nu a primit încă.

Întreaga tragedie a omenirii e în funcţie de nenorocirea vieţii noastre! Dacă e iubire, e iubire, nu ne mai jucăm. Dacă sunt om, sunt om, cu inimă, cu mâini şi cu degete! Învăţătura creştină este inte-gritatea fiinţei omeneşti. Judecarea asta înseamnă a ţine viaţa pe loc.

– Dar mulţi spun că ei nu răspund decât de păcatele personale şi nu se amestecă în restul…

Nu mă interesează ce spun ei, ce spune Hristos mă interesează! Şi Hristos a spus: Să vă iubiţi unul pe altul… Să iubiţi pe duşmanii voştri, acesta este răspunsul.

Oricum ar fi de bubos, preotul acesta are harul să te lege şi să te dezlege. Trebuie cu orice chip să nu mai judecaţi preoţimea. Biserica trebuie ca-racterizată după spusele Mântuitorului. Nimeni nu a plecat să slujească învăţătura Mântuitorului fără cuvintele Mântuitorului. Dar, iată, pe drum s-au întâmplat atât de multe lucruri: un Petru s-a lepădat, dar asta nu înseamnă că învăţătura creştină nu a fost adevărată. Dar Petru s-a ridicat cu totul dincolo, mai mult decât căderea lui.

Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne urăşte dracul! Asta înseamnă un îndemn nemaipomenit pe care trebuie să ni-l însuşim.

Dumneavoastră ştiţi ce vă spun eu acum: sunteţi vinovaţi de faptul că acela este vinovat! Ăsta-i răspunsul! Adică trebuie să-l iubeşti, trebuie să nu-l urăşti, iar pentru poziţia ta morală, pentru poziţia ta creştină îl ajută harul lui Dumnezeu şi pe acela, chiar dacă tu nu i-ai spus nici un cuvânt, dar ai avut curajul să-l preţuieşti, neurându-l – măcar asta – tu l-ai ajutat foarte mult: „Doamne, miluieşte-l!” Ai în-ceput să iubeşti pe vrăjmaşul tău? Cu orice chip nu te izola. Degetul acesta care este cel mai mic şi pare cel mai neînsemnat este o valoare în componenţa fiinţei trupeşti.

Dacă încercaţi să iubiţi oamenii ca pe Hristos, atunci dumneavoastră nu aţi mai vedea că el gre-şeşte. Nu vă doare inima de el pentru că a greşit, dar constataţi, chiar cu drac la mijloc, că a făcut cutare şi cutare lucru vrednic de iad.