Arhimandritul Ermoghen (Adam)
Архимандрит Ермоген (Адам)
ХРИСТИАНСТВО
И
ЯЗЫЧЕСТВО
Екатеринбург
2005
Arhimandritul Ermoghen (Adam),
duhovnic şi profesor de Liturgică
la Academia Teologică din Chişinău
CREŞTINISMUL
ŞI
RELIGIILE PĂGÎNE
Ediţia a II-a
Mănăstirea Noul-Neamţ
2006
Se tipăreşte cu binecuvîntarea
Înalt Prea Sfinţitului Vladimir
Mitropolit al Chişinăului şi al Întregii Moldove
Arhimandritul Ermoghen (Alexei Gh. Adam,
născ.1929). Frate la Mănăstirea Noul-Neamţ din Chiţcani,
absolvent al Seminarului şi Academiei Teologice din Sankt-Petersburg
şi al Aspiranturii de la Academia Teologică din Moscova.
Candidat în Teologie
CREŞTINISMUL ŞI RELIGIILE PĂGÎNE
Se spune:
„Toate religiile sînt bune”.
„Toate religiile duc la Dumnezeu”.
Aşa să fie oare?
Creştinismul este religia descoperită şi întemeiată de Însuşi Dumnezeu- Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, venit acum 2.000 de ani în trup pe pămînt. Credinţa creştină este mărturisită de ortodocşi, catolici, protestanţi şi denominaţiile desprinse de la ei pe parcurs.
Iudaismul de asemenea este religie descoperită de Dumnezeu cu 3.500 de ani în urmă dar prin Moise şi numai pentru poporul evreu ca:
a) să păstreze credinţa în unicul adevăratul Dumnezeu pînă la venirea lui Mesia-Hristos (Lc 16,16; Mt 26,27-28 comp. Ir 31, 31-34; Evr 8, 6-13);
b) la ei să vină „la plinirea vremurilor” Fiul lui Dumnezeu în trup pe pămînt (Mt 15,24 comp. Dt 18, 15-19; In 1,45; 1,11), prin prezenţa Sa să-L facă pe Dumnezeu∗ cunoscut oamenilor (In 1,18; 14, 8-11) şi să-i mîntuiască de păcat (Mt 26, 27-28; Is 53, 8), de blestem (Fc 3,17; Ga 3,13), de moarte (1Co 15,1-58; Evr 2,14-15) şi de sub stăpînirea diavolului (In 12,31; FA 26,17-18; 1In 3,8);
c) prin ei această credinţă şi mîntuirea în Hristos să fie răspîndite la toate neamurile (Mt 28,19-20 comp. Fc 12,3; Is 49,6; In 10,16; Lc 2, 30-32; FA 11, 1-18).
Toate celelalte religii sînt religii păgîne.
Despre păgînism în literatura creştină există două opinii diferite:
1. Bisericească, expusă în cărţile de cult şi scrierile Sfinţilor Părinţi în care se afirmă că păgînii se închină demonilor dar nu lui Dumnezeu. Exact aşa învaţă şi Sfînta Scriptură (FA 26, 17-18; 1 Co 10,20 şi altele);
2. Creştino-filozofică, care concepe păgînismul drept o rătăcire: după căderea în păcat, oamenii ar fi pierdut închipuirea corectă despre Dumnezeu şi fiind mînaţi de instinctul religios, ar fi început să-L caute în natura înconjurătoare. Prin urmare se crede că şi păgînii tot lui Dumnezeu se închină, numai că ei nu şi-L închipuie corect.
S-ar părea că dacă adevărurile de credinţă creştină sînt descoperite de Dumnezeu şi păstrate cu sfinţenie de Biserică, care altă învăţătură afară de cea bisericească ar mai putea exista în mediul creştin? Şi totuşi, punctul de vedere creştino-filozofic există şi chiar îşi găseşte adepţi printre intelectualii creştini.
Această atitudine a unor intelectuali faţă de învăţătura oficială a Bisericii poate fi oarecum explicată prin:
∗ Pe Care păgînii nu-L ştiau deloc; evreii Îl ştiau dar unilateral.
5
a) intenţia de a urma teoriei monoteismului primitiv la modă astăzi, formulată probabil, spre a promova ideea existenţei iniţiale şi omniprezente a credinţei în Dumnezeu şi finisată de preotul catolic, etnograf şi lingvist, Wilhelm Schmidt (1868-1954)1 ca o contrareacţie la învăţătura unor cercetători, cum ar fi E. Tylor, J. Frazer, E. Durkheim, Z. Freud şi alţii, care calificau religia ca un fenomen pur omenesc, apărut în timp şi fără de vreo descoperire supranaturală;
b) dorinţa de a evita, totodată, şi problema demonilor, informaţiile despre care de cele mai multe ori fiind contradictorii şi confuze, de către unii oameni sînt consideraţi fiinţe fantastice. Iar în legătură cu cunoscuta vînătoare de vrăjitoare din Evul Mediu, chiar şi unii teologi ortodocşi, din teama de a fi acuzaţi de reînvierea demonomaniei, se străduiesc să explice „ştiinţific” apariţia religiilor păgîne, adică fără participarea demonilor (neobservînd, că „împreună cu apa, aruncă din scăldătoare şi „copilul”).
Referitor la demoni, în Dicţionarul Teologic Bisericesc Ortodox citim: „Conform învăţăturii Bisericii, demonii sînt o realitate groaznică; omul credincios are dreptul să considere naive închipuirile folclorice şi superstiţiile populare, care de-a lungul istoriei s-au amestecat cu cunoştinţele practice şi raţionamentele dogmatice despre demoni, dar nu şi mărturiile unanime ale Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii despre această realitate. Demonii într-adevăr sînt răi, astfel încît toate cele provenite de la ei, sînt de asemenea rele şi orice legătură benevolă cu ei, fie şi din curiozitate, constituie o înaltă trădare înaintea lui Dumnezeu”2.
Iată cum adepţii punctului de vedere creştino-filozofic îşi bazează teoria lor.
„Întunecarea minţii, scrie protoiereul Pavel Svetlov, profesor de teologie la Universitatea Imperială din Kiev, s-a manifestat deja la primii oameni; şi la ei s-a observat o diminuare a înţelegerii religioase: Adam, căuta să se ascundă de Dumnezeu cel omniprezent după copaci, adică în conştiinţa sa, sub influenţa stării sale morale, s-a întunecat ideea despre omniprezenţa lui Dumnezeu”3.
Dar din textul Sfintei Scripturi putem deduce că în rai Dumnezeu se arăta oamenilor în chip de om (Fc 3,8), iar Adam şi Eva puteau să nu ştie că Dumnezeu este omniprezent. Prin urmare, era firesc ca ei, ruşinîndu-se de goliciunea lor (Fc 3,10), să se ascundă după copacii din rai. Aşadar, acest comportament al strămoşilor noştri nu poate servi drept dovadă a diminuării înţelegerii la ei a adevărurilor spirituale.
Explicînd apariţia păgînismului fără participarea demonilor, doar prin căutarea lui Dumnezeu de către omul păcătos sub influenţa instinctului religios, punctul de vedere creştino-filozofic contravine adevărului prin faptul că:
1. Denaturează învăţătura bisericească, confirmată de Sfînta Scriptură, care identifică păgînismul cu puterea satanei asupra lumii. Însuşi Domnul Iisus Hristos l-a trimis pe Sfîntul Apostol Pavel să predice păgînilor ca aceştia „să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la puterea satanei la Dumnezeu” (FA 26, 15-18). În Epistola întîia către Corinteni se spune că „păgînii, aducînd jertfă, o aduc demonilor, şi nu lui Dumnezeu” (1 Co 10,20 comp. Dt 32,17; Ps 105,37; Ap 9,20 şi altele).
6
Interpretînd după placul lor Sfînta Scriptură, adepţii teoriei creştino-filozofice ajung uneori la concluzii de-a dreptul ridicole:
a) În Biblia cu comentarii, editată sub redacţia lui A. P. Lopuhin, se susţine că ideea despre arătarea satanei în chip de înger luminos (2 Co 11,14), Sfîntul Apostol Pavel ar fi împrumutat-o „din datinile evreieşti”4;
b) teologul rus, profesorul N. N. Glubokovski consideră că Sfîntul Apostol Pavel, scriind creştinilor din Corint să se ferească de jertfele aduse idolilor (1 Co 10, 14-22), a folosit ideea păgînă de închinare la demoni prin intermediul idolilor, „ca astfel să protejeze importanţa interdicţiilor sale”5;
c) în opinia episcopului Hrisanf (Retivţev), scriitorii bisericeşti care afirmau că, cultul păgîn este închinare la demoni, „încă nu s-au eliberat de concepţiile moştenite de la acelaşi păgînism”6.
2. Contravine şi altor texte biblice, în care se afirmă clar că păgînii deloc nu-L ştiau pe Dumnezeu şi prin urmare, păgînismul nu poate fi considerat o denaturare a religiei primare din rai ci prezintă un eveniment nou, independent, în istoria omenirii:
a) „Atunci, necunoscînd pe Dumnezeu, slujeaţi celor ce din fire nu sunt dumnezei; acum, însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau, mai degrabă, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte?” (Ga 4, 8-9);
b) “(Voi) eraţi, în vremea ceea, în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu, în lume” (Ef 2,12);
c) Afirmaţii asemănătoare întîlnim şi în Vechiul Testament: Dt 32,17; Ps 78,6; Ir 10,25 etc.
Plină de învăţăminte în acest sens, este istoria religioasă a poporului evreu. Numeroase minuni făcuse Dumnezeu înaintea lor şi în Egipt, şi la trecerea prin Marea Roşie, dar a fost destul ca Moise din porunca Domnului să se depărteze pentru puţin timp în muntele Sinai, şi poporul evreu îndată s-a întors la zeii păgîni. Ei nicidecum nu puteau înţelege noţiunea de unicul adevăratul Dumnezeu. Pentru ei Iehova era un dumnezeu ca toţi ceilalţi, numai că mai puţin cunoscut, neobişnuit şi încă nou. Mai tîrziu evreii de mai multe ori reveneau la păgînism.
Ceva asemănător se atestă şi la vecinii şi rudele lor pe linia lui Avraam – arabii. Aceştia totuşi au conştientizat noţiunea de singurul adevăratul Dumnezeu, însă doar noţiunea, căci în loc de adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul lui Avraam şi al lui Moise, ei l-au acceptat ca atare pe zeul lor păgîn Allah, care ar fi avut trei fiice (Manat, Al-Lat şi Al-Uţţa), şi de care l-au lipsit apoi7.
3. Subapreciază aptitudinile raţionale ale omului păgîn care, chipurile era atît de ignorant, încît se ruga la diferite obiecte şi fenomene ale naturii, fără să-şi dea seama că acestea sînt lucruri neînsufleţite şi nu pot nici să răspundă, nu să şi mai facă bine sau rău. Între timp, unii cercetători contemporani, cum ar fi norvegianul Tur Hejerdal, stăruie tot mai mult asupra ideii că vom putea înţelege omul antic doar cu condiţia să nu-i subapreciem intelectul8.
7
4. Nu există dovezi certe că omul ar poseda un instinct religios deosebit.
În pofida faptului că oamenii din toate timpurile (cu unele excepţii), au fost religioşi, putem doar presupune şi nu să demonstrăm existenţa unui instinct religios deosebit. Teologul rus protopresbiterul I. Ianîşev defineşte noţiunea de instinct în felul următor: „Orice necesitate, sau instinct, sînt ipoteze pe care le admitem în mod inconştient cu privire la acţiunile (obiectului însufleţit), care, în anumite circumstanţe permanent se repetă şi motivele cărora nu le cunoaştem”9. Însuşi Ianîşev neagă prezenţa la om a vreunui sentiment religios nativ10. De aceeaşi părere este şi Irineu Mihălcescu, renumit teolog şi mitropolit român, care afirmă că, ”Ceva religios, nativ există în noi, dar aceasta nu este o idee, fie şi confuză, ci doar o nemulţumire profundă a întregii noastre fiinţe, insatisfacţia sufletului nostru faţă de tot ce este trecător, limitat şi aspiraţiile puternice spre ceva înălţător, sublim şi veşnic”.11 În loc de instinct religios mai corect ar fi să vorbim de conştiinţa omului, despre care se menţionează şi în Sfînta Scriptură (Rm 13,5; 2, 14-15 comp. Evr 8,10 şi altele).
Prin conştiinţă, s-ar putea mai bine explica prezenţa la popoarele înapoiate a unor noţiuni sublime despre dumnezeu-creatorul şi despre morală, fără a le considera drept reminiscenţe ale religiei din rai. Sfîntul Apostol Pavel scrie despre aceasta în Epistola către Romani: „Căci, cînd păgînii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavînd lege, îşi sînt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără” (Rm 2, 14-15).
5. Dacă păgînismul este o simplă rătăcire şi păgînii se închină aceluiaşi Dumnezeu Căruia I se închină şi creştinii, atunci nu există diferenţă principială între creştinism şi păgînism, şi creştinii n-ar săvîrşi păcat de moarte dacă s-ar închina şi zeilor păgîni. Şi mucenicii creştini în zadar ar fi suferit moartea de la păgîni, refuzînd să aducă jertfe idolilor. Dar în Sfînta Scriptură nu este nici o aluzie la faptul că zeii ar avea ceva dumnezeiesc. Dimpotrivă, se afirmă categoric că zeii păgînilor nu sînt dumnezei (Dt 32, 17-21; Ir 2,11; 5,7; Gl 4,8; Ef 2,12 ş. a.); ei se contrapun lui Dumnezeu, iar cei ce se închină lor săvîrşesc păcat foarte mare înaintea lui Dumnezeu, Îl trădează pe Dumnezeu (Dt 32, 17-21; Jd 2, 11-13; Ir 1,16; 16,11; 44, 2-9; Am 5, 26-27 şi altele). Acestea se spun despre zeii păgînilor, deoarece tot de Sf. Scriptură ei sînt numiţi demoni (1 Co 10,20; FA 26, 17-18; Ap 9,20; Ps 105,37), iar nu închipuiri greşite despre Dumnezeu, cum rezultă din teoria creştino-filozofică.
Unii creştini nu acceptă faptul că păgînii se închină demonilor şi nu lui Dumnezeu, din motivul că nu cunosc suficient de bine învăţătura creştină despre demoni.
Un alt motiv l-ar constitui lipsa unui studiu cît de simplu, privind adevărata istorie a apariţiei cultelor păgîne.
Lucrarea respectivă constituie o încercare de a completa această lacună.
Cine sînt demonii? Ei sunt îngeri căzuţi, care „nu şi-au păstrat demnitatea” şi s-au transformat din buni în răi. (Iuda 6; In 8,44). Ei mai sînt numiţi şi duhuri
8
rele (Lc 7,21; 8,2; Ef 6,12), duhuri necurate (Mt 10,1; Mc 1, 23-27; 3,11; 5, 2-13; 6,7; 7,25; 9,25; FA 5,16; 8,7), demoni (Mt 8,31; 12, 24-28; 17,18; Mc 3,15; 7, 26-30; Lc 10,17), draci, putere necurată ş. a. m. d.
Căpetenia demonilor poartă denumirea de diavol (greceşte διαβολοζ – clevetitor, ispititor – Mt 4,1; Lc 4,2; In 8,44; 1 In 3,8; Evr 2,14; Ap 20,2; 1 Ptr 5,8 ş. a.), Satana (evreieşte – vrăjmaş – Mt 12,26; Mc 3,26; Lc 10,18; 11,18; 22,31; FA 26,18; 2 Co 11,14; 2 Tes 2,9; Ap 2,13; 12,9), Beelzebul (Mt 12, 24-27), Veliar (2 Co 6,15), Balaurul (Ap 12, 7-9; 20,2), iar ceilalţi se numesc îngerii diavolului (Mt 25,41; Ap 12,9) sau îngerii satanei (2 Co 12,7).
Ei au fost numiţi îngeri răi, din cauza atitudinii lor ostile faţă de oameni, căci, fiind răi, mult rău fac oamenilor: au înşelat pe Adam şi Eva, îndemnîndu-i să guste fructul din pomul cunoaşterii binelui şi răului şi prin aceasta lipsindu-i pe oameni de viaţa în rai. Ei şi astăzi continuă să-i ispitească (Lc 4,2; Mc 4,15; 1 Co 7,5; 2 Co 2,11); să le inspire gînduri şi dorinţe rele (In 8,44; 13,2; FA 5,3); să le provoace suferinţe fizice şi boli (Iov 1, 6-22; 2, 1-7; Lc 8, 26-29; 13, 10-16; FA 10,38; 2 Co 12,7); să se arăte în mod văzut (2 Co 11,14; Mt 4, 1-10), făcînd şi multe altele prin care tind să smintească, să deruteze, să intimideze oamenii. N-au fost scutiţi de uneltirile lor nici oamenii sfinţi, nici Apostolii (Lc 22,31; 2 Co 12, 7-9), nici chiar Însuşi Fiul lui Dumnezeu, cînd a venit în trup pe pămînt (Mt 4, 3-11).
Sfinţii Apostoli ne preîntîmpină despre primejdia ce vine din partea lor:
“Fiţi treji, privegheaţi. Protivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutînd pe cine să înghită” (1 Ptr 5,8).
“Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sîngelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpîniilor, împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” (Ef 6, 11-12).
Deşi îngerii răi sînt vrăjmaşi de moarte ai oamenilor şi acţiunile lor malefice pot să-i ducă la tot felul de crime, pînă şi la sinucidere şi pierderea mîntuirii, ele pot deveni şi utile pentru oameni, altfel Dumnezeu nu le-ar fi admis (comp. 1 Co 10,13). Sfîntul Vasile cel Mare scrie că Dumnezeu îngăduie cruzimea demonilor pentru vindecarea noastră12. Relaţiile dintre îngerii răi şi oameni pot fi asemănate cu cele dintre animalele răpitoare şi victimele lor. Pentru animalul-victimă (căprioară, iepure) răpitorul (lupul) este vrăjmaş de moarte (dacă-l prinde, îl devoră). Pentru specia întreagă, însă, răpitorii sînt chiar de folos: nu le permit înmulţirea peste măsură; eliminînd exemplarele bolnave, slăbite şi anormale ajută la însănătoşirea şi selecţia populaţiei; condiţionează răspîndirea lor în spaţiu; le formează deprinderile (să fie mai atenţi, mai sprinteni), contribuind astfel la formarea speciei date13.
În teologia creştină se consideră că pricina căderii îngerilor, transformării lor din buni în răi, a fost generată de mîndrie: căpetenia lor Lucifer, sau Deniţa, care va deveni mai apoi diavolul şi satana (Ap 12,9), a căzut fălindu-se cu stărea sa luminoasă în care se afla şi prin care se evidenţia în ierarhia cerească. Căzînd
9
de la Dumnezeu, el a atras după sine şi pe alţi îngeri din subordonarea sa. În căderea împăratului Tirului descrisă de proorocul Iezechiel (28, 12-19) şi a împăratului Babilonului relatată de proorocul Isaia (14, 12-14), mulţi dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii (Atanasie cel Mare, Ambrozie al Mediolanului, Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschin) vedeau modul căderii satanei. Căderea însă nu i-a transformat pe diavol şi îngerii săi în vrăjmaşi neîmpăcaţi (antipozi) ai lui Dumnezeu, precum consideră unii oameni, căci şi după cădere ei se supun necondiţionat lui Dumnezeu atunci cînd le limitează activitatea. Pe Iov, spre exemplu, satana a putut să-l ispitească doar cu permisiunea lui Dumnezeu şi numai în măsura pe care i-a indicat-o Dumnezeu (Iov 1, 6-12). Asemenea şi pe Sfinţii Apostoli, conform Evangheliei, satana a cerut să-i „cearnă ca pe grîu”, adică să-i supună unor ispitiri dure, dar din text se poate înţelege că i-a fost permis să-l ispitească doar pe Simon Petru (Lc 22, 31-32). Fără permisiunea Domnului nici măcar în porci demonii nu au putut intra (Mt 8, 28-32).
Satana şi îngerii lui alcătuiesc o întreagă împărăţie, căci Domnul a zis că „dacă satana scoate pe satana… atunci cum va dăinui împărăţia lui?” (Mt 12, 24-26).În prezent puterea împărăţiei satanei se extinde asupra spaţiului dintre cer şi pămînt, de aceea satana este supranumit „stăpînitorul puterilor văzduhului” (Ef 2,2 comp. Ap 12, 7-9). Pînă la venirea Fiului lui Dumnezeu în trup pe pămînt satana avea putere şi asupra întregii omeniri (cu excepţia evreilor din Vechiul Testament), căci Domnul a zis că „acum stăpînitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (In 12,31). Această putere a satanei asupra lumii este identificată cu păgînismul. Sfînta Scriptură spune că Sf. Apostol Pavel a fost trimis să propovăduiască păgînilor ca ei „să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la stăpînirea lui satan la Dumnezeu” (FA 26,18). Acelaşi lucru se afirmă în mai multe locuri ale Scripturii (Dt 32,17; Ps 105,37; 1 Co 10,20; Ap 9,20).
Sfinţii Părinţi ai Bisericii, de asemenea, considerau cultul păgîn ca închinare demonilor. „Au ajuns ei pînă la aşa nelegiuire, scria Sfîntul Atanasie cel Mare despre păgîni, că au început în cele din urmă a se închina demonilor şi, făcîndu-le pe plac, îi numeau dumnezei”14. După Sfîntul Ierarh Grigore Teologul, închinarea la idoli este unul „din şiretlicurile celui viclean”15. Iar Sfîntul Ierarh Ioan Gură de Aur afirmă că „demonii au făcut idolii”16. Idei asemănătoare întîlnim şi la Sf. Vasile cel Mare, şi la Sf. Ioan Damaschin şi la alţii. Afirmaţii similare se conţin şi în cărţile de cult ale Ortodoxiei: „Cu cinstit sîngele Tău, Doamne, zidirea ai curăţit de sîngele ce se aducea necuraţilor diavoli şi ai curmat spurcatele jertfe, Cuvîntule al lui Dumnezeu”17.
Una din cauzele care a dus la apariţia teoriei creştino-filozofice a fost şi neclaritatea, pentru unii, a rolului pe care l-au avut demonii în formarea cultului păgîn. Iată ce scria adeptul acestei teorii episcopul Hrisanf: „Participarea activă a demonilor în păgînism, rolul prea mare atribuit lor, generează multe confuzii care sînt în defavoarea creştinismului. Dacă acestea (misterele păgîne) erau cu adevărat ceva asemănătoare cu tainele creştine, atunci ce nou a adus însuşi creştinismul? Dar dacă este vorba doar de nişte exteriorizări, atunci de ce apologeţii îi acordă o
10
importanţă atît de mare? Dacă duhul răutăţii era atît de precaut şi dacă a fost atît de implicat în inventarea cultului păgîn, care sînt dimensiunile acestei participări şi unde sînt criteriile adevărului? Şi atunci ce reprezintă însuşi omul şi dezvoltarea lui?”18
Din Sf. Scriptură totuşi se poate afla măsura participării demonilor în formarea cultului păgîn după felul cum acţionează asupra oamenilor: ispitire (Lc 4,2; Mc 4,15; 1 Co 7,5; 2 Co 2,11), inspirarea gîndurilor şi dorinţelor rele (In 8,44; 13,2; FA 5,3), dureri fizice şi boli (Iov 1, 6-22; 2, 1-7; Lc 8, 26-29; 13, 10-16; FA 10,38; 2 Co 12,7), arătarea în chip văzut (2 Co 11,14). Anume aceste influenţe şi sînt elementul demonic în formarea cultului păgîn, iar restul este omenesc. Demonii, desigur, utilizau aceste forme de influenţă şi în vechime. Atît doar că după venirea Fiului lui Dumnezeu în trup oamenii se tem mai puţin de demoni, iar aceştia au început să aplice procedee mai mult indirecte, ascunse, şi anume: ispite, insuflarea gîndurilor şi a dorinţelor rele. Pe cînd în vechime, conform datelor arheologice şi de alt gen, ei făceau aceasta în mod deschis, făcîndu-şi apariţia în chip văzut sau provocînd dureri fizice şi boli. Sub presiunea acestor arătări deschise au luat naştere cele trei forme ale păgînismului: cultul spiritelor, cultul morţilor (strămoşilor) şi cultul zeilor. Căci numai relevaţii supranaturale şi constante, iar nu ocazionale, ale lui Dumnezeu sau ale diavolului puteau să ducă la apariţia religiei.
Este oare posibilă arătarea demonilor oamenilor? În Sfînta Scriptură găsim numeroase confirmări arătărilor lui Dumnezeu şi ale îngerilor oamenilor. Avraam a primit pe Dumnezeu împreună cu doi îngeri, a discutat cu Dînşii, Le-a spălat picioarele şi I-a ospătat (Fc 18, 1-33). Şi Lot i-a primit pe îngeri, iar locuitorii Sodomei vroiau chiar să se împreuneze cu ei (Fc 19, 1-22); îngerul l-a oprit pe Avraam să-l aducă jertfă pe fiul său Isaac (Fc 22, 10-12); Moise a discutat cu Dumnezeu şi L-a văzut (Ieş 3, 1-22; 4, 1-17; 33, 7-23); îngerul i s-a arătat lui Iosua Navi lîngă Ierihon (Ios 5, 13-15); Manoi a conversat cu îngerul (Jd 13, 1-23); arhanghelul Gavriil a adus lui Zaharia vestea despre naşterea lui Ioan Înaintemergătorul (Lc 1, 5-20) şi Fecioarei Maria vestea despre naşterea de la ea a Fiului lui Dumnezeu cu trupul (Lc 1, 26-38); Însuşi Fiul lui Dumnezeu a venit în trup pe pămînt. Dacă toate acestea au fost posibile, de ce nu puteau fi posibile arătările demonilor? Şi Sfîntul Apostol Pavel scrie că satana se arată oamenilor şi poate să ia chip de înger luminos (2 Co 11,14). Căci, după natura lor, aceştia sînt, de asemenea, duhuri.
Cînd a apărut păgînismul? Bazîndu-se pe datele din Sfînta Scriptură, unii teologi conchid că păgînismul a apărut imediat după potopul lui Noe19, iar conform descoperirilor arheologice (utilizarea amuletelor, metodele de înhumare), fenomenul a apărut în paleoliticul superior, mai precis, în epoca Orignac – Solutreil circa 40 mii de ani în urmă20.
Astăzi savanţii nu mai neagă categoric că ar fi existat un potop în toată lumea despre care scrie Biblia, deşi datarea lui este discutabilă. Unii, orientîndu-se după pieirea în masă a faunei, susţin că potopul ar fi avut loc cu 13 mii de ani în
11
21urmă. Sfînta Scriptură însă spune destul de clar că Dumnezeu a făcut potopul pentru a-i nimici anume pe oameni, care, după amestecarea celor două neamuri (urmaşii lui Cain şi cei ai lui Set, fiii protopărintelui Adam), chiar şi după scurtarea vieţii lor la 120 de ani şi, probabil, după alte măsuri de îndreptare, oamenii s-au dovedit a fi atît de răi, încît Dumnezeu a decis să-i piardă prin potop, lăsînd în viaţă doar familia din opt persoane a dreptului Noe (Fc 6, 1-22).
Vom încerca, aşadar, să datăm potopul lui Noe după fenomenul de pieire a oamenilor, şi nu numai al animalelor, folosind şi unele date ştiinţifice. Atunci cînd se depistează osemintele vreunei subspecii umane antice, antropologii le atribuie denumire după locul descoperirii precum şi după alte semnalmente: sinantrop (omul chinez), neandertalian (după denumirea localităţii din Germania, unde pentru prima oară au fost descoperite osemintele acestuia), homo erectus (omul cu poziţie verticală), homo sapiens (omul cu raţiune) ş.a.m.d. Biblia ne vorbeşte doar despre două subspecii de oameni: prepotopian şi postpotopian. Subspecia de după potop este considerată omul contemporan (homo sapiens), iar prima subspecie – predecesorul său (omul neandertalian, vezi desenele 11, 12).
Conform datelor ştiinţifice, neandertalianul a locuit pretutindeni pe pămînt acum 200 – 160 mii de ani în urmă; apoi, din motive necunoscute, el a dispărut cu totul de pe faţa pămîntului, fiind considerat ramură „oarbă” a speciei umane. În locul lui, nu se ştie de unde, pe teritoriul Europei a apărut acum 40 mii de ani∗ specia contemporană de oameni – homo sapiens, care, de asemenea, nu se ştie cum a devenit (în comparaţie cu predecesorul său) atît de raţional22.
În Biblie pot fi găsite răspunsuri la multe din aceste întrebări: neandertalianul a pierit în apele potopului, iar homo sapiens provine de la familia lui Noe, care pînă la potop a trăit împreună cu neandertalienii (Fc 6, 1-14; 7,21) Nu coincide doar data potopului, care ar fi trebuit să fi avut loc mai devreme de apariţia homo sapiens în Europa. Posibil, că acum 13 mii de ani în urmă animalele să fi pierit din cauza altor cataclisme.
Cum a apărut păgînismul? În Biblie nu găsim răspuns clar la această întrebare.
În peşterile munţilor Pirinei desenate de oamenii din epoca paleoliticului superior (30-10 mii de ani în urmă) de rînd cu chipurile oamenilor şi ale animalelor se găsesc şi figuri asemănătoare cu oamenii, dar cu coarne şi coadă. Oamenii şi scenele de vînătoare sînt desenate în mod realist, pe cînd figurile respective sînt redate în mod schematic. Animalele sînt reproduse din natură, dar oameni cu coarne şi coadă parcă nu există în natură. Savanţii se întreabă: ce reprezintă aceste figuri? Şi de ce animalele sînt desenate bine, iar aceste fiinţe enigmatice mai rău? Unii consideră că figurile reprezintă pe vînători mascaţi în animale, alţii că sînt vrăjitori sau strămoşi totemici. Toţi însă sînt univoci că
∗Conform datelor mai noi, homo sapiens ar fi apărut în Europa nu acum 40 mii de ani, dar 35 mii de ani în urmă (Джин Сенди. Боги, создавшие небо и землю. – Москва, 2001. – С. 120)
12
desenele acestor fiinţe stranii reflectă credinţele religioase ale oamenilor din paleoliticul superior23.
Dar de ce nu am admite că aceste fiinţe enigmatice îi reprezentau pe demoni? Căci anume astfel îi închipuim pe demoni şi noi astăzi: semănînd la chip cu oamenii, dar cu coarne şi coadă. În acest caz pictorii antici desenau din natură nu doar figurile animalelor şi scenele de vînătoare, dar şi chipurile demonilor, cu singura deosebire că primele erau copiate destul de realist, deoarece erau fiinţe bine cunoscute, pe cînd demonii erau reprezentaţi schematic, dat fiind faptul că li se arătau mai rar, din depărtare şi pentru scurt timp (vezi desenele 1-4)∗.
Există şi date istorice care atestă credinţa oamenilor în spirite. Prima menţiune despre religie în istoria Chinei, se referea la jertfele aduse duhurilor munţilor24. Şi religia primară a babilonienilor de asemenea, conform istoricilor, consta în frica faţă de spirite25.
Astăzi este dificil să ne imaginăm cum şi în ce circumstanţe oamenii antici au început să creadă în spirite. Cunoscătorii vieţii duhovniceşti, asceţii creştini, ne pot ajuta să ne orientăm puţin în această problemă. „Cunoaştem bine, atît din propria noastră experienţă cît şi din tradiţiile Sfinţilor Părinţi, că demonii nu au astăzi acea putere ca altă dată la începutul sihăstriei, cînd rar călugăr trăia în pustiu, spuneau sihastrii egipteni preacuviosului Ioan Casian Romanul. Fiindcă atunci ei aveau aşa o cruzime, încît foarte puţini, doar cei dîrzi şi înaintaţi în vîrstă abia de puteau să suporte viaţa în pustiu. Chiar şi în chinovii, unde locuiau cîte opt şi zece oameni, era aşa o cruzime din partea lor şi întreprindeau atît de des atacuri văzute, încît nu puteau să doarmă toţi odată, ci pe rînd: cînd unii dormeau, ceilalţi se trezeau şi stăteau la straja celor ce aveau nevoie de odihnă”26. Despre asemenea atacuri făţişe ale demonilor vorbesc şi alţi asceţi creştini, mai ales pustnicii, cum ar fi Antonie cel Mare, Isaac Sirianul, Rufin şi alţii27.
Tradiţiile multor popoare de asemenea conţin relatări despre arătări ale demonilor în locurile nepopulate: în păduri (duhul pădurii), duhul care apare în pădure (muma pădurii), lîngă bazinele acvatice (ştima apei), lîngă sau în casele părăsite (duhul casei), în munţi (duhul muntelui), lîngă rîu (duhul rîului), în peşteri, în pustiu, sub un anumit copac etc28∗∗.
Probabil, demonii se arătau oamenilor speriindu-i, atunci cînd aceştia îi deranjau, sau, ca în cazul călugărilor, despre care scrie Ioan Casian Romanul, cînd aceştia se stabileau cu traiul în locurile pustii.
Fiind fiinţe spirituale, fără trup material, duhurile malefice pot lua cele mai diferite chipuri atunci cînd se arată oamenilor: şarpe, precum s-a arătat Evei în rai
∗ Pe lîngă chipurile oamenilor cu coadă şi coarne din paleoliticul superior s-au mai păstrat şi alte desene, reprezintînd oameni, deghizaţi în măşti de animale şi, ca regulă dansînd. (П. П. Ефименко. Первобытное общество. – С. 522)
∗∗Aici sînt utilizate rezultatele expediţiilor etnografice, editate în perioada regimului ateist. Ele conţin un valoros material factologic, pe cînd comentariile posibil să fi fost făcute în conformitate cu conjunctura politică.
13
(Fc 3, 1-5 comp. Ap 12,9); bărbat cu coarne şi coadă, precum se vede în desenele din munţii Pirinei; bărbat obişnuit, acoperit în întregime cu păr29; femeie sau fată goală3031; bătrîn-pitic (spiriduş); pisică, cîine, porc sau alte animale, de obicei de culoare neagră; de asemenea ele se pot transforma în fum, vîrtej etc32.
Întîlnirea cu demonii este un eveniment foarte neplăcut pentru om: el înţepeneşte, este cuprins de o groază inexplicabilă, îşi pierde puterile, este scuturat, ba chiar poate să-şi piardă cunoştinţa33. Şi pentru a se apăra de demoni oamenii foloseau amulete, descîntece, le aduceau jertfe34.
Ar părea stranie ideea de apărare de demoni cu amuletă dintr-un dinte al unui animal răpitor sau din alte obiecte neînsemnate. Dar la aceiaşi asceţi creştini, găsim argumentare a răspunsului şi la această întrebare: ei recomandă ca în cazul atacurilor demonice să nu ne înfricoşăm, să nu ne temem35. În acest sens (al afirmării) ajuta amuleta.
Iată cum explică însemnătatea amuletei în viaţa omului antic cercetătorul ateist: „În aceste condiţii (complicate), care instigă conştiinţa la închipuiri iraţionale, obiectul de cult, devine un fel de susţinere psihologică pentru imaginaţia speriată şi fiecare reuşită personală, vînătorul o atribuia în mod firesc acestui obiect”36.
În mod identic ar fi putut să apară şi descîntecul. Cele două elemente se deosebesc doar prin faptul că amuleta reprezintă un obiect, iar descîntecul – pronunţarea unor anumite cuvinte, avînd drept scop să ordoneze, să-l impună pe spiritul malefic să procedeze aşa, precum are nevoie sau doreşte omul. Amuleta, constituia o modalitate timidă de apărare de demoni, pe cînd descîntecul era deja o formă mai îndrăzneaţă, ba chiar de ofensivă. Pe lîngă faptul că descîntecul îi inspira omului încredere, el exercita după cum se vede şi o oarecare influenţă asupra demonilor. Dacă în creştinism demonii sînt izgoniţi prin invocarea numelui Domnului Iisus Hristos (spre ex., FA 16, 16-18), atunci în păgînism, probabil, avea importanţă anume porunca cu hotărîre exprimată în repetate rânduri de către vrăjitor.
Jertfa este darul adus duhului necurat cu scopul de a-l îmbuna; încrezându-se în influenţa binefăcătoare a darului, omul, posibil, va fi avut mai puţină frică. La fel ca şi descântecul, jertfa, pe lângă încrederea în sine, mai avea, probabil, o oarecare influenţă şi asupra spiritului malefic, mîngîindu-i amorul propriu. În munţii Altai, spre exemplu, cei care merg prin trecătoarele montane, aruncă într-o grămadă pietricele, monede, bucăţele de stofă şi alte obiecte ca dar pentru „stăpînul” trecătorii37.
Văzînd că amuletele şi descîntecele îi „ajută” să se apere de demoni, oamenii antici au început să le folosească şi în viaţa lor cotidiană în diverse scopuri: pentru a face rău altor oameni (magie dăunătoare sau vătămătoare), pentru a se apăra de duşmani şi a-i învinge (magie militară), pentru tratament (magie medicală), pentru a atrage simpatia persoanei îndrăgite (magie de dragoste), pentru succes la pescuit şi vînătoare (magie meşteşugărească), pentru invocarea ploii, recoltelor bogate şi protejarea de dăunători (magie agrară), pentru
14
protejarea animalelor domestice de boli şi răpitori (magia crescătorilor de vite) ş.a.m.d.38. Pentru a-i încredinţa pe oameni că amuletele şi descîntecele le ajută cu adevărat în toate circumstanţele, demonii puteau să-şi aducă contribuţia şi în alte genuri de magie.
Oricine putea aduce jertfe spiritelor, precum şi să se protejeze de ele cu ajutorul descîntecelor39, însă cel mai frecvent acestea erau practicate de persoane anumite, bărbaţi sau femei – şamani, vrăjitori, magi – înzestraţi cu abilităţi deosebite, cum ar fi capacitatea de a visa, de a cădea în transă; de cei ce sufereau de epilepsie sau au urmat un curs special de instruire la predecesori40.
Astfel, putem afirma că în evoluţia cronologică a păgînismului mai întîi a apărut cultul spiritelor, adică frica de demoni şi apărarea de ei cu ajutorul amuletelor, descîntecelor şi jertfelor, precum şi o oarecare legătură cu aceştia.
Oamenii antici s-au arătat interesaţi şi de forţa extraordinară a demonilor, unii căutînd posibilităţi de a stabili contact cu ei, de a-i folosi ca ajutoare. În Africa, spre exemplu, oricine putea să aibă spiritul său protector. În acest scop se pregătea un obiect în care urma să se instaleze spiritul. În urma unui control riguros de trei zile obiectul se considera fetiş şi lui începeau să i se aducă jertfe41. Practica de a obţine un spirit protector este atestată şi la indienii din America de Nord. Viziunea sau vedenia, care i se arătă omului în vis după o pregătire specială în anii tinereţii prin post, izolare, auto-torturare era interpretată ca o chezăşie a succesului în viaţa persoanei respective, căci duhul urma să o protejeze şi să-i ajute. Dacă omul nu era în stare să-şi capete de sine stătător spirit protector, el îl procura de la o altă persoană; uneori duhul era moştenit din tată-n fiu42. Şi romanii antici aveau duhuri protectoare personale – genii43.
În felul acesta unele din duhurile malefice au devenit „apărătoare” şi au început să fie considerate drept „bune”. La babilonieni, tanguţi şi alte popoare spiritele, într-adevăr, se împărţeau în bune (benefice) şi rele (malefice)44. Deci, spiritele „bune” ale păgînilor nu au nimic comun nici cu Dumnezeu, nici cu îngerii buni. „Buni” se considerau acei demoni, cu care se întreţineau unele relaţii şi de la care se putea primi oarecare ajutoare∗.Aşa sau altfel, cu timpul oamenii s-au obişnuit cu prezenţa duhurilor şi nu se mai temeau de ei ca la început.
Dar datele arheologice de la hotarul epocilor Orignac-Solutreil şi Madeleine au arătat că oamenii din timpul acela se temeau de răposaţi45. La întrebarea de ce oamenii se tem de răposaţi, savanţii au mai multe opinii: instinctul biologic al fricii faţă de oamenii morţi4647, teama de a se molipsi, o
∗ Este interesant că, dacă la începutul păgînismului amuletele şi descîntecele erau utilizate de oameni pentru a se proteja de demoni, cu timpul, în legătură cu folosirea magiei şi a spiritelor protectoare, ele au căpătat însemnătate inversă – de ademenire a duhurilor rele, de a cere ajutorul lor. Aşa că şi acei creştini care folosesc amulete şi descîntece, prin ele, fără să-şi dea seama, cer ajutorul demonilor (comp. Семенова А. и Шувалова О. Талисманы и амулеты – С. 5-8; 46; 62-63). Uneori, din voinţa demonilor, amuletele pot îndeplini şi alte funcţii (ibidem, P. 5-8).
15
teamă continuă faţă de persoanele care pe timpul vieţii lor inspirau frică – bătrînii, căpeteniile, vrăjitorii48.
Alţi savanţi însă ripostează, susţinînd că nu poate fi vorba de o teamă instinctivă de defuncţi, deoarece au existat şi timpuri cînd oamenii nu se temeau deloc de răposaţii lor49; unele ritualuri funerare de la hotarul sus amintit (de exemplu, înhumarea defunctului cu mîinile şi picioarele legate) arată că oamenii se temeau de înşişi răposaţi, dar nu de vreo infectare sau molipsire de la ei; şi, în cele din urmă, anticii, vînînd animale masive şi puternice, la sigur erau capabili să aprecieze dacă cu adevărat le era periculos decedatul.
Oricum, oamenii antici au găsit mijloace de apărare şi contra defuncţilor: au început să-i înhumeze pe aceştia cît mai departe de locuinţele lor – în peşteri nelocuite5051; cîteodată îi îngropau legaţi, punînd deasupra şi pietre mari; îi dezmembrau5253; le puneau în mormînt lucrurile lor personale, bucate, băutură, aduceau jertfe pe mormintele răposaţilor54; împreună cu căpetenia sau împăratul decedat uneori se înmormînta şi un mare număr de oameni şi obiecte de preţ: căruţe cu cai şi cu vizitii, soţii, ţiitoare, rude, slugi etc55.
Din cauza comportamentului „defuncţilor” asemănător cu cel al demonilor, oamenii, cu timpul, au ajuns la concluzia că nu răposaţii se ridică din morminte, ci spiritele acelora care puteau, conform credinţelor lor, chiar să se transforme în demoni. Oamenii „au înţeles”, de asemenea, că nu toate spiritele răposaţilor se transformă în demoni, ci doar ale acelor persoane care s-au deosebit prin ceva de cei din anturajul lor: spre exemplu, s-au bucurat de mai mult respect56; sau ale celor care au decedat de moarte năprasnică (s-au înecat, au fost asasinaţi sau sinucigaşii), ale celor care au rămas neînhumaţi sau ale celor cărora rudele nu le aduceau jertfe57. Babilonienii, după cum se ştie, întindeau mese de pomenire şi turnau apă pe morminte pentru ca răposaţii să-şi poată potoli setea şi foamea în lumea cea de dincolo, altfel, spiritele supărate puteau părăsi celălalt tărîm, aducînd multe necazuri celor vii58: „aduceau boli şi necazuri oamenilor şi era nevoie de jertfe şi rugăciuni, descîntece şi alte acţiuni ritualice pentru a le convinge să se întoarcă înapoi în lumea cea subterană”59*.
Etnograful englez Edward Tylor aduce un exemplu elocvent, care demonstrează cît de mult credeau unii oameni din antichitate în transformarea sufletului omului asasinat în demon: o bătrînă l-a rugat pe fiul său să-i taie capul, ca după moarte să se transforme în demon şi să se răzbune pe duşmanul său60.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii care au comentat episodul din Sfînta Scriptură despre chemarea sufletului proorocului Samuel de către vrăjitoarea din Endor la porunca regelui Saul (1 Rg 28, 7-25), sînt de părere că în locul lui Samuel a fost văzut demonul cel viclean61. Vechiul Testament echivalează pe chemătorii de orţi
* Nu trebuie de confundat ofrandele şi rugăciunile aduse de păgîni la mormintele răposaţilor lor cu cele ale creştinilor ortodocşi la Paştele Blajinilor, spre exemplu. Creştinii se roagă lui Dumnezeu pentru răposaţii lor şi împart daruri altor oameni pentru sufletele acestora, pe cînd păgînii se roagă şi aduc jertfe înşişi răposaţilor, ca aceştia să nu le facă rău oamenilor.
16
cu chemătorii de spirite şi cu vrăjitori, punînd aceeaşi pedeapsă – moartea (Lv 20,27). „Spirite ale răposaţilor” trebuie să fie şi stafiile care, după cum se afirmă, se arată în unele castele din Europa Occidentală.
Cronologic, a doua formă de păgînism este, deci, cultul răposaţilor sau, cum des mai este numit acesta, cultul „strămoşilor”∗, provenit din frica de defuncţi, generată de apariţiile demonilor sub forma răposaţilor şi mijloacele de protejare contra acestora – modul şi locul de înhumare a defuncţilor, jertfele, aduse acestora etc.
Totemismul. Tot în paleoliticul superior, însă după cultul spiritelor şi cel al „strămoşilor”, s-a răspîndit un alt fenomen religios considerat tip de păgînism, dar, după unele semnalmente, nu se înscrie în categoria de păgînism. Este vorba de totemism.
Termenul „totemism” provine de la cuvintele „ot-otem” care, în limba indienilor din tribul nord-american odjibve, înseamnă literalmente „neamul său”. Specific totemismului este credinţa în provenienţă comună a unui grup social de oameni (trib, neam) de la un totem, adică de la o anumită specie de animale, păsări, insecte, sau mai rar plante şi chiar de la obiecte neînsufleţite, sau de la fenomene naturale, cum ar fi tunetul, ploaia, soarele, apa, luna etc. Toţi membrii grupului totemic se consideră înrudiţi atît cu totemul, cît şi între ei, astfel că pot încheia căsătorii doar cu membrii altor grupuri totemice. De regulă, este interzis de a vîna animalul totemic şi de a-i consuma carnea. Uneori se permite consumarea acesteia, dar numai în legătură cu săvîrşirea unor anumite ritualuri. În unele zone, dimpotrivă, sînt vînate anume animalele totemice, ce-i drept mai rar. În forma sa iniţială totemismul poate fi întîlnit la aborigenii din Australia şi la indienii din America.
La întrebarea cum a apărut totemismul, nu a fost deocamdată găsit un răspuns general acceptabil. Au fost înaintate mai multe ipoteze: frica de animale; alegerea drept totem a animalului care era mai des vînat şi care constituia alimentaţia de bază a unui grup de oameni; apariţia fenomenului în perioada cînd omul încă nu se evidenţia din mediul natural şi cînd îşi lega provenienţa de lumea animală. Nici una din cele peste 50 de teorii, însă, nu a dat răspuns plauzibil62. Ultima din ipotezele sus-menţionate contravine principiului cunoscutului explorator norvegian Tur Hejerdal, după care pentru a înţelege omul antic nu trebuie în nici un caz de subapreciat intelectul lui.
La apariţia totemismului vor fi contribuit aşa-numiţii eroi de vînătoare. În cartea biblică Facere se aminteşte curajosul vînător Nimrod care era atît de viteaz la vînătoare, încît a devenit proverbial: "Vînător vestit ca Nimrod înaintea Domnului Dumnezeu” (Fc 10, 8-9). Ţinînd cont de faptul că în paleoliticul
∗ Expresia “spiritele strămoşilor” nu se referă întotdeauna la strămoşii unui anumit trib, neam sau familie, dar în general la toţi oamenii, care cîndva au trăit pe pămînt şi au decedat. (Коруновская Л.Э. Доисламские верования в Индонезии. Сб. Исследования и материалы… Т. 51. – С. 238).
17
superior principala sursă de alimentaţie a oamenilor era vînarea unor animale masive şi puternice, cum ar fi mamutul, calul sălbatic, renul polar, zimbrul, lupul, ursul brun şi cel de peşteră, leul63, iar armele de atunci erau destul de primitive, vitejia lui Nimrod, într-adevăr, putea fi uimitoare.
Deoarece Nimrod „a fost cel dintîi viteaz pe pămînt” (Fc 10,8), reiese că ulterior au fost şi alţi eroi aidoma lui Nimrod. Unul din martorii exaltaţi, voind să-şi exprime admiraţia faţă de recentul act de vitejie al unui asemenea erou, ar fi putut să o facă prin imitarea mişcărilor animalului vînat, prin reproducerea sunetelor scoase de el ş. a. m. d. Fiind vînător, el cunoştea foarte bine comportamentul fiarei vînate şi de aceea putea să-l reproducă în cel mai fidel mod. Aceste înscenări vor fi plăcut celorlalţi, şi de aceea şi după alte vînători reuşite şi alţi doritori şi-ar fi exprimat încântarea în felul asemănător, reproducînd comportamentul animalului ucis64. Treptat, acestea înscenări s-ar fi transformat în dansuri, iar sunetele – în cîntece. Dansurile totemice, conform martorilor oculari, poartă denumirea totemului – al ursului, vulturului, ciorii, jaguarului şi altor animale – şi constituie imitări ale mişcărilor şi ale sunetelor acestora. Pentru a se asemui şi la exterior cu totemul dansatorii adeseori îmbracă măşti şi alte atribute ale acestuia65.
În legătură cu faptul că fiecare erou era specializat, probabil, în vînarea unui anumit animal, spre exemplu ursul, şi existînd deja dansul şi cîntecul ursului şi, cu timpul, respectivul animal putea să devină simbolul sau stema acestui vînător eroic. Era firesc ca neamurile apropiate ale eroului-„urs” să se fi mîndrit cu astfel de rude şi posedînd bine dansul şi cîntecul totemului. Exploratorul britanic D. Livingstone scria: „Pentru a afla cărei ginţi aparţine vreun locuitor al Africii de Sud, trebuie să-l întrebi: Ce dans dansezi?”66 Farmecul unui asemenea gen de distracţie va fi fost foarte mare, încît ele erau organizate nu numai după vînătorile reuşite, dar pentru ele erau fixate şi anumite zile – sărbători67. Sărbătoarea în cinstea eroului, care avea ca simbol ursul era, de fapt, sărbătoarea ursului, deoarece toţi participanţii la manifestare purtau măşti de urs, dansau şi intonau cîntecul acestuia (vezi des. 13), antrenîndu-se în vînarea lui. Oare nu în acest scop erau folosite peşterile din epoca Madeleine, descoperite de speleologul Kaster? În sălile acestor peşteri, într-adevăr, au fost găsite statui ale ursului, leului şi ale altor animale, unele dintre ele fiind străpunse cu lance68.
În opinia exploratorului norvegian Tur Hejerdal, statuile de pe insula Paştelui au fost înălţate în cinstea eroilor69. În concepţia băştinaşilor de pe insula Paştelui cîntecele, dansurile şi statuile eroilor într-atît se asociau, încît ei au organizat o întreagă ceremonie cu cîntece şi dansuri, cînd au înălţat o statuie asemănătoare la rugămintea lui Tur Hejerdal (care a dorit să afle cum au reuşit aborigenii, care nu dispuneau de instrumentele şi agregatele contemporane, să facă şi să transporte asemenea coloşi de piatră la mari distanţe în interiorul insulei70 – vezi des. 5).
Să aparţii neamului eroului şi să cunoşti cîntecul şi dansul său totemic era, probabil, foarte onorabil şi interesant. Şi grupurile, care nu avuseseră printre
18
membrii săi un erou pentru a se bucura şi ei de o astfel de cinste, îşi alegeau singuri stemă∗. În acest scop se foloseau de noi animale, păsări, plante, aştri cereşti şi fenomene naturale, alcătuind pentru ele cîntece şi dansuri∗∗.
Pentru a ridica prestigiul eroului, probabil, la adepţii totemismului a apărut şi credinţa în reincarnare, adică provenienţa nu de la taţi-bărbaţi, dar de la anticii eroi-totemuri71.
Totemismul poate fi numit mai degrabă tradiţie locală şi nu religie. Or, totemul nu este o fiinţă supranaturală, oamenii nu se tem de el, nu i se roagă, dar îl consideră „din neamul lor” – rudă72, deoarece iniţial el a fost stema sau simbolul eroului de vînătoare al neamului. Religie la adepţii totemismului poate fi considerată credinţa în spirite, caracteristică atît indienilor americani73, cît şi aborigenilor australieni74.
Drept dovadă că totemismul provine anume de la om, de la eroul de vînătoare, serveşte dezvoltarea ulterioară din acest fenomen a cultului zeilor75, în care aceştia sînt reprezentaţi în mod antropomorf, iar animalele, păsările, peştii, plantele servesc drept simboluri ale acestora sau drept dubluri: pentru zeul roman Jupiter – vulturul, pentru zeul indian Shiva – boul, pentru zeiţa greacă Afrodita – porumbiţa, pentru zeul sumerian Enki – peştele, pentru zeiţa egipteană Hathor – salcîmul etc (vezi desenele 6, 7).
Un exemplu elocvent în acest sens îl prezintă religia egiptenilor antici, care deseori reprezentau zeii în chip de om cu cap de animal-simbol – pisică, leu, berbec, şarpe, erete etc, (vezi des. 8). De rînd cu statuile zeilor egiptenii antici ţineau în templele lor şi cîte o vietate-simbol: taurul Apis – dublura zeului Ptah, crocodilul – cea a zeului Sebek, şoimul – a zeului Cor, pasărea ibis – a zeului Tot, berbecul – a zeului Cnum etc. Celelalte dubluri faunistice ale zeilor se bucurau de acelaşi respect din partea egiptenilor. Iar acolo, unde în calitate de totemuri au fost aleşi aştri cereşti sau fenomene naturale, zeităţile respective au început să se numească „zeul soarelui”, „zeul lunii”, „zeul mării”, „zeul furtunii” şi aşa mai departe (ca să vezi, cît de simplu zeii∗ au împărţit între ei sferele de activitate!).
Precum în totemism eroii sînt muritori, iniţial muritori au fost şi unii zei: Osiris în Egipt, Tyamat în Babilon, Indzanami în Japonia. În cultul zeilor s-a mai păstrat de la totemism şi incarnarea, atît doar că zeii dădeau naştere cîrmuitorilor: faraonii în Egipt, Minos pe insula Creta ş. a.
Dar cum au ajuns oamenii să-şi divinizeze totemurile lor? Ce i-a îndemnat la aceasta, şi de ce în unele zone totemismul s-a păstrat în forma sa iniţială pînă în zilele noastre?
∗Conform scriitorului Garcilaso de la Vega, care a trăit în sec. XVI, indianul din Peru “nu se considera persoană respectată, dacă nu provenea de la un izvor, rîu, lac şi chiar mare sau dacă nu îşi avea provenienţa de la un animal sălbatic – urs, leu, tigru, vultur, condor sau altă pasăre răpitoare” (Citat după Соколова З. П. Культ животных в религиях. – С. 34).
∗∗ De aici provin, probabil, şi stemele ţărilor şi ale unor oraşe – semne simbolice cu lei, vulturi, cai, soare, stele, munţi şi altele zugrăvite pe drapele, monete, ştampile etc.
*Din ebraica antică cuvîntul EX însemna în acelaşi timp “puternic”, „erou”, „zeu”.
19
Părintele istoriei, Herodot, scrie că „egiptenii au fost primii care au început să înalţe zeilor altare şi temple şi să-i cioplească în piatră”76. Despre aceasta mărturiseşte şi scriitorul antic Lucian: „Dintre toate popoarele cunoscute nouă, egiptenii, după cum se declară, au fost primii care au avut idee despre zei. De asemenea, ei au fondat primele sanctuare, primele locuri sfinte, sărbători. Ei primii au aflat numele sfinte şi sfintele tradiţii. Peste puţin timp legendele despre zei au fost preluate de la egipteni de către asirieni. Ei, la fel, au construit sanctuare şi temple, au înălţat în ele statui şi au instalat chipuri sfinte. Dar în antichitatea îndepărtată în templele egiptenilor nu erau reprezentate chipurile zeilor. Sanctuare la fel de vechi ca cele egiptene se află şi în Siria. Majoritatea lor le-am văzut personal: spre exemplu, templul lui Heracles din Tir; dar nu al acelui Heracles care este proslăvit de elini: cel despre care vorbesc eu este mult mai vechi – este eroul Tirului”77.
Asemenea comunicări ale scriitorilor antici sînt confirmate de datele arheologice: nu este atestată nici o urmă a existenţei templelor sau a statuilor la egiptenii din antichitatea îndepărtată. Dar la hotarul secolelor XX-XIX î.H. faraonii din dinastia a cincia începuse să înalţe nişte construcţii ritualice: pe teren deschis (fără acoperiş), îngrădit cu un zid, se instala un obelisc (un stîlp cu vîrf piramidal), în faţa căruia se aduceau jertfe, ipotetic – soarelui. De aceea aceste construcţii sînt, de regulă, numite „temple solare”. Dar odată cu schimbarea dinastiei construcţia unor astfel de temple a încetat.
Este bine cunoscut faptul că, începînd cu dinastia a XVIII-a (secolele XVI-XIV î. H.), egiptenii înălţau statui zeilor şi le construiau temple78. Pe timpul aceleiaşi dinastii, conform izvoarelor, în Egipt au apărut pentru prima oară şi oracolele, prin care zeii îşi comunicau oamenilor voia lor. În special se evidenţia prin revelaţiile sale zeul soarelui, Amon. Sînt cunoscute cazuri cînd, spre exemplu, el indica cine trebuie ales faraon, cine să fie numit sacerdot suprem în templul său, cine să fie pus pe tronul Etiopiei vasale, sau chiar a demascat hoţul şi multe altele. Şi alţi zei ai Egiptului, inclusiv Isida, Min, Ptah, Seth descopereau oamenilor voinţa lor79. Nu răspunde oare această apariţie concomitentă a oracolelor cu statuile zeilor şi a templelor la întrebarea: cum, în ce circumstanţe oamenii au început să-şi divinizeze pe eroii lor totemici?
Dat fiind că conform Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi ai Bisericii închinarea la zei este închinare demonilor (despre acest lucru am scris minuţios ceva mai sus), prin oracole au putut să se descopere oamenilor în numele zeilor doar demonii. Revelaţiile demonilor în numele eroilor totemici prin oracole (sau în alt mod, spre exemplu, în vis) generau un respect aparte, ajungînd chiar şi la divinizare. La aborigenii australieni, precum şi la unele triburi de indieni americani nu s-a atestat fenomenul revelaţiei demonice în numele totemurilor; drept urmare, la aceştia totemismul s-a păstrat în formă incipientă: indienii americani, spre exemplu, nici măcar nu aduc jertfe în faţa stîlpilor totemici din cimitirele lor (vezi des. 9), cum o făceau egiptenii din dinastia a cincia80.
20
Zeii se descopereau nu numai egiptenilor, dar şi altor popoare. Sînt bine cunoscute revelaţiile zeiţei asiriene Istara regelui Assurbanipal, descrise de acesta în cronica regală, descoperită de arheologi în timpul săpăturilor din fosta capitală asiriană Ninevia. Una din revelaţii se referea la războiul dintre Asiria şi statul vecin Elam. Teymman (Te-umman), împăratul elamiţilor, care, la început, probabil, deţinea o superioritate de forţe, se lăuda că este la fel de puternic ca şi zeiţa Istara, protectoarea Asiriei, şi nu se va opri pînă cînd nu-l va învinge pe Assurbanipal. Speriat de ameninţările lui Teymman, Assurbanipal a căzut la picioarele [statuii] zeiţei, cerîndu-i apărare.
„Atunci, la miezul nopţii, scria Assurbanipal, în timp ce o chemam în ajutor (pe Istara), am adormit cu somn adînc şi am avut o vedenie. Noaptea, Istara a vorbit şi mi s-a înfăţişat aşa: Istara, care locuieşte în Arbaila, s-a apropiat; ea era înconjurată de raze în dreapta şi stînga sa; în mînă avea un arc, care, în încăierare, împroşca săgeţi groaznice, pasul ei era sigur, ca al mamei celei născătoare. „Istara, cea mai iubită împărăteasă a zeilor, îţi aduce ţie această poruncă, a spus ea, du-te şi ia prada, locul în faţa ta e gata, eu o să-ţi vin în ajutor; unde vei merge tu, acolo voi fi şi eu. Împărăteasa zeiţelor îţi porunceşte: rămîi aici, în templul Nabu, să te înfrupţi din bucate, să bei vin sub acordurile instrumentelor muzicale, proslăvind zeitatea mea, pînă cînd voi veni şi dorinţa ta va fi împlinită – aceasta este şi dorinţa inimii mele. El (Teymman) nu-ţi va putea ţine piept, el nu te va subjuga, să nu ai grijă de pielea ta în luptă. Istara îţi dăruieşte ocrotirea sa generoasă, ea te va supraveghea, ea va înlătura toate pericolele. În faţa ei arde un foc groaznic… ca să-i răpună pe vrăjmaşii tăi”81.
I. Astafiev, profesor la Institutul de Istorie şi Filologie din Sankt-Petersburg, scria referitor la această notiţă a lui Assurbanipal: „Această vedenie în vis, inclusă în cronica regală şi determinantă pentru evenimentele ulterioare, atrage involuntar atenţia ca un fenomen curios, care varsă lumină asupra religiilor anticilor”82.
Important în acest caz nu este faptul că Assurbanipal a văzut-o în vis pe zeiţă, ci că ea s-a arătat special pentru el, răspunzînd rugăciunilor lui. Ea i-a vorbit mult lui Assurbanipal, l-a liniştit, l-a sfătuit să nu se teamă de Teymman, căci acela va fi învins; i-a poruncit să rămînă în templul său, să guste din bucate şi să bea vin, să se distreze pînă îi va veni ea în ajutor; în timpul luptei să nu se îngrijească de propria securitate, deoarece însăşi zeiţa îl va proteja ş. a. m. d. În bătălia de la rîul Ulai, în anul 653 î. H., asirienii, într-adevăr, l-au învins pe Teymman83.
Assurbanipal vorbeşte în cronica sa şi despre alte arătări ale zeilor: aceeaşi Istara s-a arătat oştirii şi i-a îmbărbătat pe ostaşii care se temeau să treacă în vad rîul, ce se revărsase. S-a arătat, de asemenea, şi zeul Sin, încurajîndu-l astfel pe Assurbanipal, cînd împotriva lui s-a ridicat fratele său84.
Zeităţile feminine. Deoarece în epoca paleoliticului la vînătoare mergeau doar bărbaţii, pe cînd femeile se ocupau cu colectările, evident că numai bărbaţii, aidoma lui Nimrod deveneau eroi şi ulterior totemuri; iar cînd a început
21
divinizarea totemurilor, anume bărbaţii erau zeificaţi. Zeiţele au apărut mai tîrziu, în calitate de soţii ale zeilor85. De aceea „la majoritatea zeilor egipteni completările feminine erau artificiale şi incolore”86 şi numele lor erau formate de la cele ale „soţilor”: Amon – Amauket, Kor – Kathor, Sebec – Sebecet, Huh – Hauet, Cuc – Caucet, Nun – Naunet.
Dar erau şi unele excepţii. În cinstea unor zeiţe se construiau temple, se înălţau statui, iar ele aveau numele lor proprii: Isida, Satis. Acest fenomen a avut loc mai tîrziu şi a fost specific, probabil, doar acelor zeiţe, în numele cărora se arătau oamenilor îngerii malefici.
Cultul zeilor este aşadar cea de-a treia formă de păgînism.
Adepţii acestui cult îşi imaginau zeii lor drept fiinţe invizibile, imperceptibile, nemuritoare, atotputernice, dar dependente de soartă (Herodot. Istoria… – Cartea I – Cap. 91. – P. 40), diriguitori ai naturii, ai popoarelor şi ai fiecărui om în parte, iar statuile zeilor erau considerate chipurile lor materiale, în care ei puteau să se afle87. De aceea în unele locuri păgînii se comportau cu aceste statui la fel ca şi cu oamenii vii: le hrăneau, le dădeau să bea, le culcau noaptea şi le trezeau dimineaţa etc88 (vezi des. 14).
În aşa mod, cultul spiritelor exista pretutindeni deja în paleolitic; cultul „strămoşilor” a apărut la sfîrşitul epocii paleoliticului, în zonele unde „strămoşii” îi deranjau în mod deosebit pe oameni; iar cultul zeilor a luat naştere şi mai tîrziu în regiunile de răspîndire a totemismului şi numai acolo unde demonii li se arătau oamenilor în numele eroilor-totemi.
Cultul diferitelor zeităţi locale erau împrumutate uneori şi de alte popoare. Herodot scria în legătură cu aceasta: „Iniţial, pelasgii săvîrşeau diferite ritualuri sacre şi se rugau zeilor, după cum mi s-a povestit la Dodon, fără a chema pe nume pe vreunul dintre ei, deoarece nu cunoşteau nici un nume…. Doar după o perioadă îndelungată de timp pelasgii au aflat numele zeilor, preluate din Egipt, iar pe Dionysos l-au cunoscut şi mai tîrziu. Ulterior, pelasgii au întrebat oracolul de la Dodon referitor la nume: acest oracol-prezicător este considerat cel mai vechi şi, în acea perioadă, unicul oracol elin. Cînd păgînii au întrebat oracolul de la Dodon dacă trebuie sau nu să accepte numele barbare ale divinităţilor, acesta a răspuns afirmativ. De atunci zeii au început să fie invocaţi pe nume în timpul ritualurilor; în continuare, această tradiţie a pelasgilor a fost preluată de către elini”89. Cultul zeului Dionysos şi cel al Cibelei din Asia Mică, al zeităţilor egiptene Isida şi Serapis au fost practicate mai tîrziu şi în Grecia, şi în Roma. Iar unii băştinaşi din Siberia foloseau mici statuete ale zeilor pentru a se proteja de duhurile necurate90.
Popoarele care au împrumutat culte locale de la alte popoare cu timpul le-au dezvoltat în concordanţă cu particularităţile lor naţionale. De aceea cultul fiecărei zeităţi în parte purta multe din însuşirile caracteristice etniei în care a evoluat. În cultul unor zeităţi existau tradiţii josnice şi chiar perverse. În Babilon, spre exemplu, fiecare femeie trebuia o dată în viaţă să se ofere unui străin la templul zeiţei Militte, iar banii pe care-i primea drept răsplată urma să-i pună pe altarul zeiţei91. Zeilor canaaneni Baal (Ir 19,5) şi Moloh (4 Rg 23,10) le aduceau în jertfă 22
92prunci, care erau arşi de vii sau înjunghiaţi preventiv. În cinstea zeiţei frigiene Cibele (Kybele) tinerii se auto-castrau93. Triburile maya şi aztecii din America, care se închinau zeilor, le aduceau numeroase ofrande umane: prizonieri, robi, precum şi tineri din familiile lor aristocrate, cărora le scoteau inima din piept cu ajutorul unui cuţit de piatră94 (vezi des. 10). Poporul maya mai avea o zeiţă a sinuciderii, pe care o reprezentau agăţată în ştreang, şi în cinstea ei oamenii îşi puneau capăt vieţii prin spînzurare95 ş. a. m. d.
Tradiţia conform căreia cultul zeilor s-a dezvoltat din venerarea eroilor s-a păstrat în memoria generaţiilor. Drept mărturie servesc cuvintele lui Lucian, după care zeul Heracles din Tir era erou antic, precum şi includerea împăraţilor romani şi a altor conducători supremi în panteonul zeilor96. De această tradiţie s-a condus, probabil, şi filozoful sicilian Euhemerus, care a trăit la curtea împăraţilor macedoneni la sfîrşitul sec. IV – începutul sec. III î. H.; În lucrarea sa „Scriere sfîntă”, el afirma că zeii sînt personalităţi marcante ale trecutului, care au fost divinizate, iar miturile despre ei sînt nişte relatări fantastice despre faptele lor. Ipoteza respectivă privind provenienţa zeilor poartă numele autorului său – „euhemerism”. Explicaţii similare găsim şi în cartea necanonică „Cartea Înţelepciunii lui Solomon” (14, 14-22) şi la unii Sfinţi Părinţi şi Învăţători ai Bisericii (Grigore Teologul, Athinogen, Lactanţiu, Tertullian, Minuţiu Felix). Învăţătura lui Euhemerus s-a încercat a fi reanimată de către abatele Bagnier şi pretinşii „noi euhemerişti”, dar fără succes97. Deşi ipoteza lui Euhemerus este foarte aproape de adevăr, ea totuşi nu a fost acceptată de majoritatea cercetătorilor, deoarece li se părea prea simplă. Includerea cîtorva împăraţi şi eroi în panteonul deja existent al zeilor este un lucru, pe cînd crearea cultului însăşi pe această cale este cu totul altceva şi totalmente neverosimil. Ca să poată explica provenienţa cultului zeilor, teoriei lui Euhemerus îi lipsea elementul principal – revelaţia supranaturală, revelaţia demonilor în numele marilor personalităţi ale trecutului.
După apariţia cultului zeilor, celelalte două culte, cel al spiritelor şi cel al strămoşilor, şi-au continuat independent existenţa. De aceea şi găsim la multe popoare existenţa paralelă a închinării la zei, a cultului spiritelor şi a strămoşilor. Deşi în cultul zeilor oamenilor li se revelau aceiaşi îngeri răi (dar aceştia nu erau identici cu cei din cultul spiritelor sau al „strămoşilor”, deoarece, conform Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi ai asceţilor, „diversitatea modurilor de influenţă a duhurilor rele asupra oamenilor depinde de diversitatea demonilor)98.
Relaţiile dintre oameni şi zei, chiar de la apariţia acestui cult, se deosebeau mult de relaţiile existente între oameni şi duhuri în cultul spiritelor sau între oameni şi „strămoşi” în cultul „strămoşilor”. După cum s-a menţionat mai sus, cultul duhurilor va fi apărut sub influenţa arătării demonilor în chip de om cu coadă şi coarne, semănînd astfel groază între oameni. Numai după ce se obişnuiseră cu prezenţa demonilor, folosind diverse mijloace de protecţie şi ne mai temîndu-se aşa tare de ei, oamenii au început să caute metode de a atrage forţa demonică pentru atingerea propriilor scopuri. În cultul „strămoşilor” îngerii
23
malefici, înfăţişîndu-se în chipul răposaţilor, de asemenea băgau groază în oameni, făcîndu-i pe aceştia să caute diverse metode de apărare.
Astfel, relaţiile dintre oameni şi spirite (în cultul spiritelor) şi cele dintre oameni şi „strămoşi” (în cultul „strămoşilor”) erau determinate, cu mici excepţii, de frică: oamenii se temeau de spirite şi de „strămoşi” şi se apărau de aceştia cu toate mijloacele posibile. Deoarece cultul zeilor s-a dezvoltat de la totemism, unde eroii erau consideraţi rudenii ale oamenilor, şi zeii nu-i înfricoşau pe oameni, precum o făceau spiritele şi „strămoşii” în arătările lor deschise, dar se arătau în vis sau prin oracole, în chip de oameni obişnuiţi, oamenii nu se temeau de ei, considerîndu-i fiinţe bune şi protectoare, cerîndu-le ajutor99. Uneori şi zeii îi pedepseau pe oamenii, care le încălcau voinţa100. Judecînd după numeroasele jertfe, inclusiv umane, care trebuiau aduse zeilor pentru a le intra în voie sau a-i îmbuna, aceştia, de asemenea, puteau fi destul de duri, iar unii dintre ei chiar cruzi, precum era zeul soarelui la indienii americani sau zeii canaaneni Baal şi Moloh.
Prin urmare, pînă la întruparea Fiului lui Dumnezeu şi revelarea de către El a lui Dumnezeu, oamenii (cu excepţia unor personalităţi aparte, cum ar fi Melchisedec sau Avraam, precum şi a poporului ales, atunci cînd acesta respecta devotamentul Domnului) se închinau demonilor, indiferent de faptul cum se numeau aceştia – spirite, suflete ale „strămoşilor”, zei, răi sau buni – de ei se temeau, lor li se rugau, cu ajutorul vrăjilor aflau voia lor şi fără voia lor nu întreprindeau nimic, în cinstea lor erau organizate serbări, lor li se aduceau ofrande, cîteodată chiar copiii proprii.
Demonilor li se închină şi păgînii contemporani. Cu ei comunică prezicătorii, spiritiştii, adepţii forţelor naturale, care primesc informaţii din cosmos, care fac vrăji şi magii ş. a. m. d.
Şi astăzi demonii continuă să-i ispitească pe oameni iar activitatea lor poate fi comparată cu cea a răpitorilor din lumea animală: pentru un om în parte demonii sînt vrăjmaşi de moarte (deoarece, din invidie că el după moartea sa poate moşteni fericirea veşnică, demonii, ispitindu-l şi împingîndu-l în patimi şi păcate, sînt în stare să-i dăuneze sufletului lui şi să-l lipsească prin aceasta de viaţa veşnică). Iar pentru întreg neamul omenesc, demonii, necăjindu-i permanent pe oameni, contribuie la dezvoltarea lor (evident că fără voia acestora şi, în acelaşi timp, sub controlul neîncetat al Domnului – comp.: 1 Co 10,13).
Prin înfăţişările lor îngerii răi îi determinau permanent pe oamenii paleoliticului superior să fie mai vigilenţi şi să caute mijloace de apărare. Şi aceste mijloace au fost găsite în formă de amulete, descîntece, ofrande. Deşi aceste mijloace serveau mai mult pentru autoafirmare decît pentru a acţiona asupra demonilor, iar oamenii chiar supraapreciau uneori efectele lor, aplicîndu-le în toate cazurile, totuşi, „cu ajutorul lor” ei au învins în lupta cu demonii: muma-pădurii, ştimele, sirenele, spiriduşii ş. a. au încetat să mai fie fiinţe atît de înspăimîntătoare, iar unele dintre ele au devenit eroi ai diverselor poveşti folclorice – basme, legende, cum ar fi Moş Gerilă, Alba ca Zăpada şi alţii.
24
Oamenii au găsit un remediu şi contra demonilor ce li se arătau în numele „strămoşilor”: s-au învăţat să se apere şi de „răposaţi” şi de „sufletele” acestora, deşi prin aceeaşi metodă, a încercărilor şi greşelilor, ca şi mai înainte.
Acolo unde religia de bază era cultul zeilor şi aceştia aveau o atitudine „dumnezeiască” faţă de oameni, au apărut cele mai vechi forme de civilizaţie: oraşe, state puternice, scrisul, ştiinţa etc, iar sumerienii chiar considerau civilizaţia lor, apărută spontan, un dar al zeilor101. Astfel, anume demonii puteau fi acel „impuls” care a accelerat dezvoltarea neamului omenesc după potopul lui Noe şi nu zeii „în carne şi oase”, veniţi de pe altă planetă, precum afirmă unii102.
Astfel, cele trei ramuri ale păgînismului – cultul spiritelor, cultul „strămoşilor” şi cultul zeilor – au apărut şi sînt susţinute pînă în prezent de revelaţiile supranaturale ale demonilor. Fără intervenţia lor supranaturală, toate cele trei ramuri ale păgînismului ar fi rămas doar obiceiuri, tradiţii limitate, şi nu religii, la fel cum fără revelaţia supranaturală a lui Dumnezeu evreilor nu ar fi existat Vechiul Testament, iar fără venirea în trup pe pămînt a Fiului lui Dumnezeu cu minunile Sale, cu Învierea Sa din morţi şi cu trimiterea Sfîntului Duh nu ar fi existat nici creştinismul.
În secolul al II-lea Plutarh scria, că puteau fi găsite oraşe fără fortificaţii, popoare fără scris, fără bani, dar nu şi fără religie. Aceasta se întîmpla nu datorită vre-unui instinct nativ sau a ideii despre Dumnezeu moştenite din rai, ci contactelor permanente dintre oameni şi demoni. De aceea, în viziunea creştină, credinţa păgînilor în zei şi spirite poate fi considerată mai degrabă cunoaştere, decît credinţă.
Numeroasele şi diversele forme de contact între oameni şi demoni – apariţii făţişe, în formă de spirite, răposaţi, zei, revelaţii în vis, răspunsuri ale oracolelor, ale spiritelor protectoare, prin intermediul ghicitului, magiei etc – s-au reflectat în diferite idei care încet cu încetul au pătruns în diverse obiceiuri şi tradiţii şi pe parcursul multor milenii oamenii într-atîta au fost împăienjeniţi de ele, încît au ajuns în deplină dependenţă de demoni şi nu mai erau în stare să se debaraseze de ei de sinestătător. Şi doar Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, acum două mii de ani prin întreaga Sa lucrare pe pămînt şi, în primul rînd, prin descoperirea lui Dumnezeu, pe Care omenirea nu-L cunoştea deloc (evreii Îl ştiau, dar unilateral), le-a ajutat păgînilor să se elibereze de puterea demonilor şi să vină la Dumnezeu (FA 26,18). Căci „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (In 1,18).
Dacă totuşi azi toţi păgînii se închină demonilor, şi nu lui Dumnezeu, atunci cînd şi cum oamenii L-au părăsit pe Dumnezeu şi au început să se închine demonilor? Căci, conform Sfintei Scripturi, la început oamenii se închinau numai lui Dumnezeu: Abel şi Cain aduceau Domnului ofrande; urmaşii lui Set chemau doar numele Domnului; după potop Noe a adus jertfe lui Dumnezeu, iar Melchisedec, contemporanul lui Avraam, a fost chiar preotul lui Dumnezeu.
25
Derutarea s-a produs, probabil, la apariţia păgînismului, adică după potop, treptat, şi nu imediat şi nici pretutindeni. Mai multe cauze vor fi dat naştere acestui fenomen:
1) simplitatea cultului lui Dumnezeu: oamenii aduceau jertfe, se rugau şi atît. Dar şi acestea, după cum se vede, nu erau ceva obligatoriu;
2) implicarea insistentă a demonilor în viaţa oamenilor;
3) multitudinea şi diversitatea cultelor zeilor au substituit cu timpul din viaţa şi conştiinţa oamenilor cultul Unuia Dumnezeu.
Deja Laban, contemporanul lui Isaac, fiul lui Avraam avea zei (Fc 31,30). Iar fiica lui Rahila atît de mult ţinea la zei, încît i-a furat de la tatăl său (Fc 31, 30-35). La fel şi Iacov, pentru a-şi înmulţi turmele sale folosea nişte procedee asemănătoare cu cele vrăjitoreşti (Fc 30, 37-42). Tocmai de aceea Testamentul Vechi interzicea strict confecţionarea şi închinarea la chipuri (Iş 4,16; 5,8 ş. a.), deoarece toate, fără excepţie, vor fi reprezentat zeităţi ale popoarelor vecine şi, închinîndu-se lor, evreii s-ar fi închinat demonilor şi nu lui Dumnezeu.
Deci, religiile păgîne sînt religii demonice în care oamenii se închină demonilor şi nu lui Dumnezeu. Aşa ne învaţă Sfînta Scriptură. Aşa ne învaţă şi Biserica mai bine de două mii de ani. Păgînii fac acest lucru nu din cauza rătăcirii lor, ci pentru că ei în genere nu-L cunosc pe Dumnezeu. Religiile păgîne au fost create şi sînt susţinute pînă în prezent prin implicarea demonilor în viaţa oamenilor. Aşadar, religiile păgîne sunt religii demonice, cum deci putem afirma că toate religiile sînt bune şi că toate duc la Dumnezeu, deşi pe căi diferite? Oare spre Dumnezeu duc religiile păgîne? Şi cum putem accepta ideea unificării tuturor religiilor lumii, pe care se străduieşte s-o înfăptuiască americanul de origine coreeană Moon şi alţi „binevoitori”? Cum poate fi unită religia revelaţiei dumnezeieşti cu cea a revelaţiei demonice, creştinismul cu păgînismul, căci „ce învoire este între Hristos şi Veliar”? (2 Co 6,15).
