lunedì 19 novembre 2018

CUM SE SCHIMBĂ SUFLETUL CREŞTINULUI DACA PE LÂNGĂ HARUL SFINTELOR TAINE SE ADAUGĂ ŞI STRĂDANIA PROPRIE

CARTEA   A   ŞAPTEA


                                           CUM SE SCHIMBĂ SUFLETUL CREŞTINULUI

                                            DACA PE LÂNGĂ HARUL SFINTELOR TAINE

                                                 SE ADAUGĂ ŞI STRĂDANIA PROPRIE

După ce am arătat până aici ce se întâmplă cu sufletul creştinului şi care este calea pe care, umblând, să poată păs¬tra nestins harul Sfintelor Taine, urmează să vedem acum ce schimbare se întâmplă în sufletul celui care, pe lângă aju^ torul lui Dumnezeu, adaugă şi năzuinţele sale proprii. Harul Sfintelor Taine pe de o parte, iar pe de alta grija, la cei ce l-au primit, de a-1 păstra — lucruri despre care am vorbii? amănunţit în ultimele două cărţii — au ajutat la înmulţirea vieţii în noi. Acum e vorba de a cerceta, în întregimea ei, viaţa care a prins rădăcină în fiinţa noastră, de a arăta câtă e lucrarea harului şi câtă e a strădaniei noastre şi de a ho¬tărî până la ce grad poate lucra împreună năzuinţa omenească^ cu harul dumnezeiesc. De aceea vom băga de seamă că tot timpul avem de-a face cu amândouă lucrările, dumneze¬iască şi omenească, după cum oricine va putea dovedi ce a-nume este sănătatea omului şi la ce foloseşte ea prin aceea că poate aduce în faţa lumii un om voinic şi frumos. Tot aşa, dacă vrem să cunoaştem ce este sufletul unui om care întru toate trăieşte virtuos, o să înţelegem aceasta după cât se sim¬te de bine şi după strălucirea lui, căci toată frumuseţea lui lăuntrică constă doar în tăria virtuţii lui, fără de care nici nu există o frumuseţe adevărată, chiar dacă acel suflet s-ar bucura de darul minunilor.
1. A se  observa de la  început concepţia  sinergistă & lui Nicolae Cabasila.

DESPRE VIAŢA  IN  HRISTOS 203
Sigur că feluritele daruri exterioare abia dacă ne lasă să bănuim la cineva o virtute lăuntrică — ele fiind doar un semn al lor —, în vreme ce, dacă cercetăm la om şi purtările lui, abia atunci ajungem să cunoaştem pe omul respectiv.; Când însă putem şi pipăi cum stau lucrurile, de ce să ne pierdem vremea, căutând mărturii şi semne, câtă vreme ştim că nici semnele acestea miraculoase nu sunt o mărturie prea sigură a virtuţii ? Căci nici darurile nu se împart la toţi oamenii buni, iar din cei care le au, nu toţi sunt într-adevăr vrednici de ele. Doar mulţi din cei care au săvârşit fapte mari înaintea lui Dumnezeu n-ajung să facă cunoscute darurile lor, câtă vreme destui din cei răi ajung uşor la aşa ceva 2t lucru de altfel de înţeles, căci uneori nimic nu-i cu neputinţă ce¬lor ce cheamă numele Domnului3, sigur nu în urma fapte- lor lor bune, ci pentru ca să se preamărească Cel al cărui nume e chemat.
De aceea înţelegem că şi harul sfinţilor ca şi năzuinţa
noastră sunt deopotrivă necesare pentru a săvârşi binele, pe
când despre puterea de a face minuni nici unul dintre das-¬
călii învăţăturii celei înalte şi ascunse nu ne-au arătat pe
ce cale s-o dobândim. Dar ce zic? Neavându-le, nici măcar
nu le-am dorit şi nici nu le-am căutat, ba chiar avându-le
nu se cade să ne veselim ; după cum stă scris : «Nu vă1
bucuraţi că duhurile se pleacă vouă, ci bucuraţi-vă mai vâr-
tos că numele voastre sunt scrise în ceruri» 4. *
Urmărind, aşadar, facerea de bine, nu avem de ce ne mi-nuna când miraculosul nu este o dovadă de virtute şi când nu-1 vedem arătându-se ca atare. Dar nici dacă cineva s-ar bucura de darul proorociilor, al arătărilor şi ăl înţelegerii tainelor, nici atunci nu trebuie să vedem în el un om peste fire şi să ne minunăm de el. Fireşte că uneori astfel de da-
2. Nu  totdeauna   anumite  harisme   miraculoase  erau  semnul   desă¬
vârşirii, deşi printr-o iconomie divină ele au fost dăruite unor creştini.
Informaţii la U. Neri, p. 348.
3. Ioan 14, 13.
4. Luca 10, 20. ,e-        :     :

204 NICOLAE CABASILA
ruri însoţesc pe cei ce trăiesc în Hristos, însă nici atunci ele
nu formează viaţa cea adevărată, după cum ceea ce
aleargă anume ca să se arate prea mult lumii, numai facere
de bine nu este. Acest lucru îl arată şi Sf. Pavel când scrie
Corintenilor : «De-aş cunoaşte toate tainele şi aş avea toată
ştiinţa, iar dragoste nu am, nimic nu sunt, ci m-am făcut
aramă sunătoare şi chimval gălăgios»5. Pentru aceea să lă-¬
săm la o parte toate celelalte şi să ne îndreptăm numai spre
voia sufletului, în care sălăşluiesc atât bunătatea, cât şi rău¬-
tatea omului, sănătatea şi boala, viaţa şi moartea lui. Căci o
viaţă cu adevărat fericită izvorăşte numai dintr-o voinţă
dreaptă, întoarsă pururea spre Dumnezeu. *
Pentru Că atât contribuţia Sfintelor Taine, cât şi cea a' strădaniei omeneşti duc tot acolo : să facă vrerea noastră una' cu a Aceluia care singur e cu adevărat bun. Doar întreaga purtare de grijă pe care a arătat-o Dumnezeu neamului ome¬nesc numai un singur rost are, ca şi întreg lanţul de făgă¬duinţe şi de ameninţări pe care ni le trimite Dumnezeu. în' acest scop a fost făcută şi lumea, a fost vestită şi Legea, pentru el a împărţit Domnul mii de binefaceri şi a trecut prin chinuri nesfârşite : ca omul să se întoarcă spre Dumne¬zeu şi să se hotărască să nu iubească pe altcineva decât pe El.. Ca mărturie pentru aceasta stă faptul că în urma atâtor bine¬faceri cu câte ne-a copleşit, Domnul ne cere doar să vrem binele  şi  să  ne  facem un  cuget cât mai  drept.
Spre aceasta stau mărturie toate poruncile şi toate în-demnurile Lui, într-un cuvânt, orice vorbă care a scăpat de pe buzele Domnului spre una şi aceeaşi ţintă duce, spre bi¬nele şi folosul nostru. Ori că arată pe faţă mândria, ori că opreşte pornirea poftelor trupeşti şi stinge aprinderea, mâniei noastre, iar răutatea din noi o scoate cu totul, tot-. deauna Domnul nu ne cere decât cuget bun şi drept. Aşij-derea şi sărăcia cu duhul, plângerea pentru păcat sau mi¬lostivirea,  curăţenia  adâncă  a  inimii  şi  toate  celelalte   da-
5. I Cor. 13, 1—2.

DESPRE VIAŢA  !N HRISTOS 205
ruri, oare fac pe cei ce le caută cu adevărat fericiţi6, ce sunt toate decât fapte ale voinţei noastre ? Pentru că a ajunge să-ţi potriveşti gândul cu prevederile dogmelor şi să crezi tot ce este în legătură cu Dumnezeu, aşa ceva însăşi mintea sănătoasă ne spune că e un lucru bun. Doar şi Dom¬nul spune că Legea a izvorât din dragoste7, iar dragostea porneşte din puterea voinţei noastre. Şi dacă de la noi Dum¬nezeu nu aşteaptă, în urma învăţăturii şi a purtării Sale de grijă, decât roade ale voinţei, atunci urmează că în această voinţă îşi revarsă El toate binefacerile, toată puterea şi toată purtarea de grijă spre săvârşirea binelui. Aşadar, atât Bo¬tezul cât şi celelalte Sfinte Taine ne-au fost date pentru ca prin ele vrerea noastră să se facă mai curată, urmând de aici că şi trăirea şi săvârşirea Tainelor au fost lăsate în scopul îmbunătăţirii voinţei noastre.
Căci la urma urmelor, ce rost au pentru noi Sfintele Taine ? Ele ne pregătesc pentru viaţa viitoare, ca unele care sunt, cum spunea Sf. Pavel, «puterea veacului viitor»8. Şi oare cum altfel ne vom putea pregăti pentru viaţa aceea, sin¬gura vrednică de acest nume, cum altfel decât ţinând porun¬cile pe care ni le dă Acela, care, în viaţa ce va veni, are pu¬terea şi să răsplătească, şi să pedepsească. Făcând aşa, vom ajunge să sălăşluim în noi pe Însuşi Dumnezeu. Căci «cel ce Mă iubeşte, poruncile Mele va ţine şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi vom reveni la el şi Ne vom face sălaş la el» 9. Aşadar toată ascultarea de porunci vine numai din voia noastră liberă.
De aceea se şi dă răsplată celor cărora le este drag să facă voia Domnului, sau pedeapsă celor care stau împotrivă, fie-căruia după cum a hotărât prin voia sa liberă să lucreze. Pentru  că numai  sufletul  este  cel care  poate  lua  răspun-
6. Matei 5, 1—12.
7. Matei 22, 36—40.
8. Evrei 6, 5.
9. Ioan 14, 23.

206 NICOLAE CABAS1LA
derea pentru fapte, căci nimeni nu va putea vorbi de răsplată sau de pedeapsă fără să fie la mijloc răspunsul voii libere. De aceea, dacă am cerceta voia liberă a celui ce trăieşte după Legea lui Dumnezeu, vom vedea cum străluceşte în el viaţa cea fericită, iar dacă vrem să-i ştim şi puterea de lucrare a acestei voinţe, vom găsi că şi ea ajunge la o culme de de-săvârşire întocmai cum ajunge şi trupul, atunci când e mai în putere şi deplin crescut.
Între plăcere şi durere
Cele două culmi între oare se mişcă voinţa sunt plăcerea
şi durerea : una o face să se avânte, cealaltă o face să
se întoarcă înapoi ; între aceste două culmi s-arată omul aşa,
cum este el. Tot de aici se poate vedea felul de a fi al omu-¬
lui, precum şi deosebirea dintre oamenii buni şi cei răi. Aşa
se face că neamul omenesc e împărţit în două cete : a ce-»
lor răi, cărora le place să trăiască în fărădelegi şi în deşertă-
ciuni şi oare se întristează pentru lucruri ce numai la arătare
sunt neplăcute, şi a celor buni care se leagă cu tot sufletul
de bine şi care se întristează de ceea ce într-adevăr este
rău10. ;
Pe această cale putem judeca nu numai bunătatea sau răutatea sufletelor, ci şi dacă un suflet se simte bine sau e împresurat de greutăţi, dacă e fericit sau nenorocit. Şi fiindcă vorbim despre viaţa cea fericită, atunci va fi nevoie să arătăm mai pe larg ştiinţa despre plăcere şi durere, din care să învăţăm în ce constă viaţa şi fericirea. Şi întrucât durerea vine pe lume înaintea plăcerii, care-i numai un rod
10. Preluând de la stoici şi de la Aristotel (Etica nicommahică li, 2,
1104) cele patru situaţii, două negative (durerea şi teama), alte două po¬
zitive (dorinţa şi plăcerea), Sf. Maxim Mărturisitorul a intuit adevă¬
rata rezolvare a problemei atunci când a condiţionat aceste patru pasiuni
de «raţiunea divină a lucrurilor din lume» (Către Talasie, în Filocalia
III, XIII, p. 58). Notăm că îndeosebi în această carte Cabasila se dove¬
deşte a fi fost puternic influenţat de Sf. Maxim. ■_; t ,c

DESPRE VIAŢA  IN HRISTOS 207
al aceleia — «cei ce  plâng    se vor mângâia»—, urmează că se cade să vorbim întâi despre durere.
A te întrista de ceea ce se cuvine să te întristezi însem-¬
nează în primul rând a fugi de rău, iar bucuria pe care o
simţi atunci e însăşi calea ce ne duce la bine, de unde urmează
că întâi e durerea : «fereşte-te de rău şi fă binele» n. Nu-i
vorbă că şi mai înainte am pomenit despre întristarea în în¬-
ţeles creştinesc, atunci când am arătat pricinile pentru care
se cuvine să plângem şi să ne întristăm, dar având atunci
altceva în vedere n-am vorbit mai pe larg, aşa cum se cu4
venea despre durere. Acum însă, ou ajutorul lui Dumnezeu,
se cuvine să vorbim mai pe îndelete despre ce anume dă
drept unui suflet credincios să se întristeze şi să plângă, în
ce fel şi,· în sfârşit, pe ce cale vom putea deosebi durerea
cea adevărată de cea părută.
Ε lucru limpede pentru toţi că sufletul care trăieşte în Dumnezeu trebuie Să se întristeze uneori ; desigur în anu¬mite condiţii. Dar din ce pricini şi cum se cade să se întris¬teze, aceasta nu-i chiar atât de lămurit pentru oricine. De aceea credem că nu va fi fără rost să vorbim despre aceste lucruri pe cât ne ajută puterile.
Durerea stă în legătură cu ura, iar ura, cu răul. într-adevăr, ne ferim de ceea ce credem că e rău 13 şi ne lovim într-una,
şi-n stânga şi-n dreapta, de ceea ce ni-e vrăjmaş şi de care
ne vine greu. Aşa că cel care trăieşte cinstit şi are în el
înţelepciunea cea adevărată trebuie mai întâi să ştie ce este
rău cu adevărat, ce trebuie să urască şi pe urmă de ce se
cuvine să se întristeze. De aceea să vedem întâi şi întâi
ce este cu adevărat rău pentru viaţa omului.
π. Mat. 5, 4.
12. I Petru 3, 11.
13. De aici teza fundamentală şi cel mai înalt principiu al moralei
stoice : de a nu se lăsa omul dominat de afecte. N. Balca, Istoria iilosoiiel
antice, Buc, 1982, p. 257. Sf. Maxim Mărturisitorul va adânci şi va pre¬
ciza lucrurile, spunând că «răul este mişcarea nesocotită a puterilor na¬
turale spre altceva decât spre scopul lor» (Către Talasie, în Filocalia II,
p. 305). ......  ■ ... .,..j , .   n    .,         Î

208 N/COLAE CABASILA
Despre multe lucruri şi în multe feluri se spune că sunt rele, unele fiind într-adevăr rele pentru lumea întreagă, pe când altele numai pentru unii oameni, dar rău cu adevărat nu e decât răutatea sufletească şi pervertirea voinţei ome¬neşti. Căci, de pildă, înrâurirea spre rău pe oare o au stelele asupra vieţii noastre, dezlănţuirile firii, nerodirea pământu-, lui, izbucnirea vulcanilor, cutremurele de pământ, ciuma, suferinţa, boala, neputinţele omeneşti, închisoarea, rănile şi lanţul nesfârşit de nenorociri sunt într-adevăr tot atâtea rele pe lume, dar pentru om ele nu sunt deloc un rău. Pentru că toate acestea nu ating decât lucruri în afară de noi şi nu trec nici un pas dincolo de trup şi de averile omeneşti. Or, omul nu este numai trup, ca să se simtă rău când trupul lui e bolnav şi cu atât mai puţin nu-i robul trebuinţelor trupeşii pentru ca să sufere atunci când trupului nu i s-au dat chiar, toate cele de trebuinţă. La fel e greşită şi părerea multora, după care un om oarecare ar fi mai rău atunci când alţii n-ar cugeta prea bine despre el. Căci dacă aşa ar sta lucrurile, atunci am putea spune, prin absurd, că omul ar face şi răul şi binele, că ar fi în aceeaşi vreme şi rău şi bun şi nenorocit şi fericit. Or, dacă omul este ceva, apoi este prin voinţă şi prin cugetare, pe care nu le mai are nici o altă fiinţă pe pământ 14. Prin acestea s-arată şi bunătatea şi răutatea omu¬lui, fericirea şi nenorocirea lui, sănătatea şi neputinţa, bucuria şi necazul lui, şi anume, după cum voinţa şi cugeta¬rea omului merg pe drumul cel bun sau se îndepărtează de el.
Aşadar, întrucât îndepărtarea de chipul bunei cugetări constituie o minciună, iar neascultarea de porunca voii libere formează păcatul, urmează să căutăm care este aievea sem¬nal că ne-am îndepărtat de ceea ce poruncesc voinţa şi cuge¬tarea. Ε drept că sunt mai multe semne de acestea, dar cel mai lămurit dintre toate este judecata însăşi a lui Dumnezeu, după care bine şi adevărat este ceea ce Lui i se pare aşa, iar
14. Această afirmaţie o repetă N. Cabasila adeseori, p. 117: «cu¬
getarea şi voia liberă formează miezul fiinţei omeneşti» ; p. 210: «tot ce-i
mai însemnat în om constă din minte şi voie liberă». 4

DESPRE VIAŢA  IN  HRISTOS 209
rău şi mincinos, ceea ce nu este după placul Lui. Ceea ce El crede vrednic de a propovădui omului, aceea e adevărat, ceea ce rânduieşte să vrem este bun, şi, în schimb, tot ce e potriv¬nic acestora nu-i decât minciună şi răutate.
Dintre poruncile dumnezeieşti, unele s-au făcut cunoscute lumii prin oameni, altele au avut drept crainic pe însuşi Dum¬nezeu, care a îmbrăcat fire omenească şi, om fiind, a vestit cele necesare mântuirii cu un glas de om în toată firea. Ce poate fi mai bun decât poruncile şi mai adevărat decât învă¬ţăturile, al căror Legiuitor şi Propovăduitor S-a făcut însuşi Domnul, singurul cu adevărat bun şi drept ?
Dacă vrem, aşadar, să înţelegem ce anume din neascul-¬
tarea firii poate întrista pe omul care se ţine om cu adevărat,
n-avem decât să ne uităm la ceea ce se întâmplă dacă nu
ascultăm de poruncile dumnezeieşti, pentru că rău cu adevă-¬
rat este ceea ce se împotriveşte voii lui Dumnezeu. întrucât
aşa ceva e rău, se cuvine ca toţi cei ce iubesc binele să şi
urască răul, urându-1, să fugă de el când nu-1 văd, iar când îl
văd să se întristeze. Desigur că în astfel de cazuri ei se vor
întrista când văd răul, fie că-1 văd în viaţa lor, — chiar când
cugetul lor nu s-a îndepărtat încă de drumul cel bun —, fie
că-1 văd în viaţa altora, cărora le doresc o soartă mai bună.
Ei se roagă pentru toţi oamenii, luându-se la întrecere care să
împlinească mai mult dumnezeiasca poruncă a iubirii, mai
ales din pricină că doresc din tot sufletul să vadă strălucind
pretutindeni mărirea lui Dumnezeu. ·,·
Păcatul e rădăcina durerii
Astfel, pentru cei ce trăiesc în Hristos, singura întristare este păcatul. întâi, pentru că acesta e rău, iar sufletele lor sunt dornice după bine ; în al doilea rând, pentru că păcatul se împotriveşte legilor dumnezeieşti, pe când sufletele acelor oameni năzuiesc să se unească chiar cu Dumnezeu ; iar în al treilea rând, pentru că sufletele celor ce trăiesc după judecata
14 — Despre viata în Hristos
 210 NICOLAE CABAS1LA
cea sănătoasăi5 nu vor cu nici un preţ să se întristeze pentru pricini deşarte. Şi în viaţa duhovnicească acesta e singurul caz în care întristarea sau suferinţa nu sunt în zadar, pentru că su¬fletul creştinilor culege din suferinţe nenumărate roade pentru viaţă. Pentru ceilalţi oameni, suferinţa nu aduce nici un câştig, iar lipsa, boala şi orice altă nenorocire nu înlătură nici plânsul şi nici durerea, cu toate că suferinţa este tocmai leacul potrivit răutăţii sufletului. Ea previne răul care se arată, dacă-i în¬cuibat îl nimiceşte, ferind de pedepse pe   cei ce-i   aşteptau.
Pe cât mi se pare, la început durerea n-a apărut în firea omenească 16 cu nici un alt rost decât acesta pe care l-am văzut. Fiindcă noi nu săvârşim păcatul fără o ţintă oarecare, căci nu ne-am lăsa prea uşor convinşi să ne pierdem sufletul şi să-i dăm pradă flăcărilor pe degeaba, ci facem păcate cre¬zând că, dacă îndrăznim aşa ceva, vom dobândi în schimb o mai mare plăcere, cu toate că repede ne dăm seama că nu. schimbăm bunătatea cea sufletească pe nimic altceva decât pe o clipă de fericire înşelătoare.
După ce, însă, ajungem să înţelegem că am săvârşit o fără-delege, ne pare rău, ne vine scârbă de acea clipă de plăcere şi în locul patimii de mai înainte se naşte în noi una cu totul potrivnică, lepădând ce am îndrăgit şi îndrăgind acum ce am lepădat mai înainte. Acum însă şi simţim că durerea ne-a fost dată ca o răsplată pentru că am greşit17, şi că, dacă ne izbă¬vim, n-o s-o mai facem a doua oară. De aceea şi Dumnezeu, încă atunci la început, când a vrut să pedepsească neascultarea de poruncile Sale, a trimis celui care le-a călcat chinuri şi dureri, ca pedeapsă pe care n-ar fi dat-o dacă durerea n-ar fi tocmai o cumpănă a păcatului şi dacă n-ar avea puterea să
15. Dreapta  judecată  ( όρθόί λόγο?)*  aşa   cum   o   întâlnim  la  Platon
(Phaidros,  37 a) ori la Aristotel (Etica nicomahică, 61), e adeseori  în¬
tâlnită la Cabasila în sens de «viaţă virtuoasă». A se vedea, de pildă,
mai sus, cartea a IV-a, pag. 96 :  «a ne închina după  cuviinţă lui Dum¬
nezeu însemnează şi a trăi după mintea sănătoasă şi a săvârşi binelej).
16. Maxim  Mărturisitorul,    Către    Talasie,    întreb.   61   (trad.    rom.,
p. 333):   «Dumnezeu n^a creat nici plăcerea,  nici  durerea».
17. Ibîd.·  «Dumnezeu a  înfipt în plăcere,  ca pe un mjiloc de p.e:
depsire, durerea». -

DESPRE VIAŢA  ÎN HRISTOS 211
ne spele de vina greşelilor. Tot aşa a făcut cu păcatul şi mai târziu, după ce S-a întrupat: când a trebuit să-i scoată din firea omenească, a ales tot calea eliberării prin suferinţă.
Dacă ne chinuim pentru ceva care se ţine de trupul nostru, nu e numai ceva plin de deşertăciune, ci este foarte lămurit că acela ne aduce şi stricăciune, căci aşa ceva însem-nează că ţinem la acel lucru mai mult decât la Dumnezeu. Culmea fărădelegilor a trecut-o nebunia lui Iuda care, în schimbul câtorva arginţi răi, a dat pe însuşi Dumnezeu, Mân-tuitorul lumii18. Dar începutul şi rădăcina acestui păcat — şi a tuturor — stă în uitarea de Dumnezeu şi în scoaterea Lui din viaţa noastră pentru motivul că îndrăgim altceva mai mult decât pe El. Când patima fără frâu şi uitarea de Dumnezeu pun stăpânire pe suflet, atunci dragostea cea către El se veş¬tejeşte, după cum atunci când pururea o avem în minte, ea se înviorează. Or, atunci când se stinge dragostea către Dumne¬zeu, repede îşi arată colţii nepăsarea faţă de Legile Lui, ba chiar şi călcarea lor, cum zice Domnul : «Acela Mă iubeşte, care păzeşte poruncile Mele»19. Cine însă calcă în picioare Legea lui Dumnezeu şi îndrăzneşte unele ca acestea, acela nu va sta la îndoială să-şi calce şi credinţa, din ceasul în care va găsi în acestea un folos pentru el, căci, cum zice Sfântul Pavel, (astfel de oameni) «au rătăcit de la credinţă» 20 căci, «moartă fiind credinţa» 21 celor ce nu le pasă nimic de faptele pe care li le porunceşte cugetul, nu e de mirare că astfel de oameni foarte curând încep să se piardă.
Trei sunt pricinile pentru care suntem datori să ascultăm de Dumnezeu : frica de pedepsele cuvenite celor neascultă¬tori, nădejdea în făgăduinţele făcute celor drepţi şi dragostea faţă de Dumnezeu şi de bine. De fapt, nici una din acestea nu mai are nici o putere asupra sufletelor obişnuite de mult cu călcarea Legii. Or, după cum în sufletele supuse Legii: creşte şi
18. Matei 26, 14—16.
19. Ioan 14, 21.
20. I Timotei 1, 6; 6, 21.
21. Iacob 2, 17, 20.


212 NICOLAE CABASILA
ascultarea faţă de Dumnezeu, tot aşa ea scade încetul cu încetul în cei care nesocotesc aceste rânduieli. Dacă celor pătrunşi de frica lui Dumnezeu nimic rău nu li se poate întâmpla, în schimb, cei care au scos din sufletul lor orice ascultare de Dumnezeu, care şi-au luat orice frână din calea răutăţii lor, ba încă au închis şi glasul lăuntric al conştiinţei, unii ca aceia nu mai întâlnesc nici o greutate să meargă până la marginea cea mai dinafară a fărădelegilor.
Pentru aceea, sufletele treze veghează cu grijă, sunt cu mare băgare de seamă încă de la început asupra rădăcinii răului, iar inima o ţin numai pentru Domnul, întocmai cum se ţine şi un locaş închinat în amintirea Lui. Fiindcă ele ştiu că nu oricui i se cade să se apropie de sfintele locaşuri, iar va¬sele şi veşmintele sfinţite nu se cade să primească orice altă întrebuinţare decât cea hotărâtă lor22. Cât despre sufletul închinat slujirii lui Dumnezeu, nimic din cele sfinte nu i se poate asemăna, cu atât mai vârtos cu cât un astfel de suflet este neînchipuit mai sfânt decât orice în faţa oricărui vânzător sau cumpărător, înălţat cu mult deasupra tarabelor şi meselor de târguiala şi de schimb 23. Dacă se cade să zicem aşa ceva despre un simplu lăcaş de rugăciune, atunci ce să zicem tocmai despre sufletul care se roagă, înaintea căruia şi urma lăca-şului ar trebui să pălească ? Şi cu toate că uneori acest lăcaş e numai un nume fără înţeles 25, căci nu totdeauna e cu adevărat un lăcaş de rugăciune, fiind prea adeseori gol de credincioşi, totuşi porunca Sfântului Pavel spune ca pururea să rămânem în legătură cu Dumnezeu, rugându-ne «neînce¬tat» 26.
22. A se vedea In acest sens prevederile oan. 73 «post., 69 Trulan,
Κ Laodiceea. ;
23. Matei 21, 13.
24. Am amintit mai  sus  părerea  Sf. Maxim Mărturisitorul (Misia-
gogia 5) care numea sufletul omului Biserică a lui Dumnezeu.
25. Έχχλτίσία   —  adunare (έν + %αλέω).
26. I Tesaloniceni 5, 17. Nu credem că autorul nostru ar fi vrut să
susţină prin aceste cuvinte «rugăciunea neîncetată» practicată de isihaşti,
cum crede U. Neri, op. cit., p. 363.

DESPRE VIAŢA  IN  HRISTOS 213
Dar să băgăm de seamă încă ceva. De unele păcate, Mân-tuitorul ne face să ne păzim prin predica Sa. Aici ne-o spune chiar cu gura, îşi arată mânia, foloseşte chiar mâna şi biciul 27, dându-ne a înţelege de ce mare însemnătate este acest lucru. Făcând aceasta, Domnul nu vrea să ne arate atât cinstea pe care se cade s-o dăm unui templu, a cărui dărâmare a prooro¬cit-o mai dinainte &, ci mai ales a vrut să ne facă să înţelegem de ce mare însemnătate este ca sufletul, în care însuşi Domnul îşi va face sălaş29, să se păzească slobod de orice necaz şi grijă pământească. Ba, prin aceasta, ne mai arată încă şi ce patimă urâtă e să dăm frâu liber pornirilor şi mâniei în locul unui suflet înfrânat şi a unei minţi treze şi, înainte de toate, a sălăşluirii chiar a Mântuitorului în noi, fără de primirea Căruia templul sufletului nostru nu poate fi mântuit de veş¬nica hărţuială la care e sortit.
Iată, aşadar, pentru ce urma ca spurcarea unui lăcaş sfânt să se pedepsească cu moarte şi iată de ce a trebuit să se pună o catapeteasmă înainte de intrarea în sfânta sfintelor. Oza a trebuit să moară pentru că a îndrăznit să ţină, cu mâna lui necurată, chivotul Legii care era să se răstoarne30. La fel şi Ozie s-a umplut de lepră, pentru că s-a apropiat să tămâieze înaintea Domnului31. De unde urmează că prin multe pilde ne arată Dumnezeu că sufletul, odată botezat, nu poate fi atins, întocmai ca un adevărat lăcaş sfânt. Din această pricină e de mare trebuinţă ca aceia care vieţuiesc în Hristos să fie slobozi sufleteşte de orice grijă pământească. Pentru că, atunci când vrerea noastră s-a hotărât odată pentru ceva bun, nu se cade să ne întoarcem cu gândul înapoi, aşa cum nici Petru nu s-a mai îngrijit de ceea ce avusese până atunci în mână, din clipa în care I-a chemat Domnul la apostolie32.
27. Matei 21,  13.
28. Matei 24, 2, 10.
29. Ioan 14, 23.
30. II Regi 6, 6.
31. II Cron. 26, 18.
32. Matei 4,  19.

214 NICOLAE CABASILA
Ε drept că aşa ceva se întâmplă cu toţi cei credincioşi : o chemare neîncetată le sună în urechi pururea, ca un glas al harului sădit în suflete prin Sfintele Taine şi care, după cum ne spune Sfântul Pavel, este tocmai Duhul Fiului lui Dumne¬zeu în mâinile noastre, care ne face să strigăm : Tată, Tată ! 33 Cu toate acestea se întâmplă că aproape în fiecare zi ei calcă în picioare orice lege, pentru ca a doua zi iarăşi să poată zice că urmează lui Hristos. Or, noi să nu uităm că e scris : «nu e potrivit ca noi, părăsind cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese» 34. Şi aceasta pentru că, mai întâi în ochii noştri, Dum¬nezeu este mai presus decât orice, iar în al doilea rând pentru că aşteptăm ca toate să ne vină de-a gata de la Dumnezeu, "Vistierul bunătăţilor, pentru pricina că, după făgăduinţa cea nedezminţită, cine caută «mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, toate celelalte i se vor adăuga lui» .
Ispitele veacului
Acestea sunt pricinile pentru care, cerând tuturor să se lepede de orice grijă lumească, Mântuitorul stăruie cu toată puterea ca oamenii credincioşi să nu ducă lipsă de nici un bine mai însemnat şi să nu se neliniştească în deşert pentru lucruri la care El s-a gândit cu mult înaintea lor. Dacă grija de lucru¬rile lumeşti este stricătoare sufletului, atunci ce să zicem de cei care plâng după ele, decât că, nu numai că s-au depărtat sufleteşte de Dumnezeu, ci că stau orbecăind prin întuneric, orbiţi la cuget şi gata să se rostogolească în tot felul de' păcate ? Pentru că din clipa în care deznădejdea s-a făcut stăpână pe cugetul cuiva, din acel ceas, prins de vârtejuri şi de rostogoliri, omul acela riscă s-o ducă tot mai rău, simte cum îi scad încet puterile, se lipseşte pe rând de orice vredni¬cie şi cinste, întocmai după cum omul prins de un somn adânc scapă din mâini tot ce avea şi se lasă de bună voie robit de patimi, peste care, când era sănătos, era el stăpân.
33. Gal. 4, 4.
34. Fapte 6, 2.
35. Mat. 6, 2; 33.
 DESPRE VIAŢA  ÎN  HRISTOS 215
Şi atonei, după ce a primit atâtea mii de lovituri, când, pe deasupra, armate întregi de vrăjmaşi stau să sară asupra lui, nimic nu va putea opri sufletul de la moarte, cum zice David proorocul , fiindcă atunci nu se va mai putea apăra. Aceasta e pricina pentru care Sf. Pavel zicea că «întristarea lumii aduce moarte»37. De aceea creştinii, părtaşi de aceste gân¬duri şi dornici de a izbândi asupra lor înşişi, nu numai că se feresc de întristare, dar, pentru a ocoli orice rău, nici măcar nu se lasă pradă vreunei îngrijorări.
Ε drept că mulţi din oamenii credincioşi au trebuit să facă faţă obligaţiilor lumeşti, în urma legăturilor cu treburile obşteşti şi cu tovărăşiile acestora, cu toate acestea ei nu s-au lăsat doborâţi de griji lumeşti şi nici mintea lor n-a ajuns să-şi piardă liniştea judecăţii. Pentru că numai atunci se cade să fim îngrijoraţi, când, pentru ceea ce dorim să împlinim, căutăm tot ce se poate căuta şi când nu suntem siguri că se poate dobândi cu adevărat aşa ceva. De altfel, ceea ce ne face să ne îngrijorăm de ceva şi să-i îndrăgim este întâi dragostea de el, iar, în al doilea rând, gândul că nu suntem siguri că prin strădaniile noastre vom dobândi într-adevăr ceea ce dorim. Pentru că nu ne îngrijorăm deloc de ceva de care nici cunoştinţă n-avem şi nici nu suntem neliniştiţi pentru lucruri pe care ştim că le putem dobândi cu siguranţă. Aşijderea nu ni-e greu şi nici sufletul nu ni-e îngrijorat când ştim sigur că ceea ce dorim să avem nu putem dobândi pe nici o cale. Atunci nici nu ne vine să ducem grijă sau să ne temem, cum se întâmplă atunci când ne îngrijorăm de ceva şi când ne apucă o adevărată durere, ca şi cum răul şi-ar fi arătat colţii.
Or, întrucât sufletele celor ce vieţuiesc în Hristos nu se lasă târâte de nimic din ceea ce le-ar face să-şi piardă cum¬pătul, urmează că ele sunt cu totul scutite şi de neliniştea ori¬cărei griji. Pentru că sufletele lor nu se leagă de nimic din lumea aceasta, iar dacă totuşi sunt ispitiţi de ceva, din cauza
36. Ps. 3, 2.
37. II Cor. 7, 10.

216 NICOLAE CABASILA
trebuinţelor trupului, în schimb ei ştiu într-un anumit fel şi rostul acestor ispitiri, fiindcă sfârşitul încercărilor şi durerilor ştiu că îl vor avea numai la judecata lui Dumnezeu, după cum tot aşa de bine ştiu că Dumnezeu le va împlini dorinţele. Le-o spune inima.
De îngrijorat se îngrijorează fie cei săraci care, fiind dor¬nici după bunăstare, caută să-şi sporească averea, fie cei bo¬gaţi, care nu văd nimic altceva decât bani, pentru care tre¬mură de frică să nu-i piardă şi suferă nespus cheltuindu-i, chiar dacă aceasta o fac pentru întreţinerea vieţii. Unii ca aceştia trăiesc stăpâniţi de griji pentru că iubesc prea mult banul, bucurându-se mai curând să-i ţină la ei, netezindu-1, decât să-i cheltuiască sau să-i dea la bănci cu dobândă, pentru că se tem că orice cheltuială e o risipă şi, în sfârşit, pentru că n-au nici o siguranţă că banul lor va rodi 3S. Toate acestea pentru că flacăra nădejdii lor nu s-a aprins din Dumnezeu, temelia sigură şi neclintită, ci, în tot ce fac, clădesc numai pe ei şi pe puterea minţii lor, de aceea Solomon zice că «gându¬rile muritorilor sunt şovăielnice şi pline de greşeli» 39.
Dimpotrivă, cei care au ajuns să urască orice plăcere a veacului acestuia, care ajung să dispreţuiască până şi cel mai încântător din lucrurile pământeşti şi care în lumina rânduie¬lilor dumnezeieşti, deplin încrezători în Dumnezeu — de la Care nădăjduiesc că vor dobândi răsplătire —, primesc cu bucurie să sufere pentru alţii ca şi pentru ei, pentru unii ca aceştia ce lipsă e să se neliniştească ? De ce să fie pururea îngrijoraţi de nişte lucruri, pe care le socotesc de mult dobân¬dite ? Necăutând cu orice preţ răsplata pentru strădaniile lor, ci numai pentru o răsplată într-adevăr vrednică de om, aceste suflete nu se neliniştesc, chiar dacă întârzie să fie răsplătite, bine ştiind că rugăciunile lor îşi vor primi plata şi de aceea roagă pe Dumnezeu să le dea numai ceea ce le va fi într-ade-
38. Să nu uităm că deşi dintr-o familie bogată, N. Cabasila a com¬
bătut energic lăcomia cămătarilor (Migne, P.G.  150, 726—749).
39. Înţelepciunea lui Solomon 9, 1(4.

DESPRE VIAŢA  IN HRISTOS 217
văr de mare nevoie.  Oricare  le-ar fi  rodul rugăciunii,  ei cred că tocmai aşa ceva au cerut.
Ca şi călătorii care se lasă conduşi de un îndrumător cinstit, care nu se tem că se vor rătăci şi nu duc nici o grijă unde vor putea afla o casă de oaspeţi, tot aşa şi cei credincioşi, lăsându-şi toate grijile în seama Celui care singur poate totul şi, încredinţându-şi viaţa cu toate grijile zilei în mâna Dom¬nului, au sufletul liber de orice grijă pământească /l0, pentru ca singura lor grijă să fie numai să dorească şi să se ferească de ceea ce însuşi Domnul îi îndeamnă. Prin aceasta ei nu folo¬sesc numai loruşi, ci şi altora. O ! cât de minunată e bună¬tatea lui Dumnezeu ! Dacă nu bem doctoria rânduită pentru noi, nu ne vindecăm, în schimb suferinţa aproapelui poate spăla şi vina noastră.
Păcătuind, mâhnim pe Dumnezeu
Din cele spuse pân-acum ne-am lămurit de ce ajung să se întristeze cei care doresc să vieţuiască în Hristos. Urmează acum să arătăm cum şi pentru care pricini se cade să ne întris¬tăm. Nu tuturor oamenilor le pare rău de păcate din una şi aceeaşi pricină : unora pentru că au pierdut cununa răsplă¬tirii ; altora, dintr-o mândrie rănită, pentru că aveau prea bună părere despre ei ; altora pentru că s-au văzut înşelaţi în nă¬dejdile lor, iar celor mai mulţi, din frica de pedeapsă. Abia câţiva, cei mai buni, se întristează din pricină că au supărat pe Dătătorul  Legii,  pe care  L-au  iubit  mai  mult  decât  orice.
După cum, când vorbim despre nevoinţe, constatăm că în fruntea tuturor stau cei care fac acest lucru nu din frica de pedeapsă şi nici în nădejdea răsplătirii, ci numai din dragoste curată faţă de Dumnezeu, tot aşa, şi dintre cei care au păcătuit şi se căiesc de faptele lor, aceia sunt cei mai buni, a căror părere de rău izvorăşte din dragostea faţă de Domnul. Pentru că, în vreme ce păcătoşii ceilalţi se chinuiesc ei pe ei şi se plâng mereu de suferinţele lor — sigur vărsând lacrimi
40. I Cor. 7, 32.

218 NICOLAE CABASILA
totdeauna numai pentru ceea ce-i doare pe ei —, în aceeaşi vreme credincioşii suferă de pe urma dragostei lor faţă de Dumnezeu. Or, dacă această suferinţă a lor vine de la Dum-nezeu însuşi, urmează că şi căinţa lor e cu atât mai desăvârşită decât cealaltă cu cât şi pricina pentru care suferă e mai înaltă, întocmai ca şi săgeata care, atunci când e pornită din mâini mai dibace, urmează drumul cel mai hotărât şi merge drept la ţintă.
Dar întrucât nu-i destul numai să ştii de ce şi cum să te întristezi, ci mai trebuie să ştii şi până unde poţi merge ca supărarea — căci s-ar putea foarte bine întâmpla ca uneori să ne întristăm mult mai puţin decât s-ar cădea, iar altădată mai mult decât s-ar cere —, în cele ce urmează vom arăta măsura până la care putem să ne întristăm, şi anume dacă se ţine seama de cele spuse înainte. în orice rană trupească, câtă vreme an mădular e bolnav şi câtă vreme el nu se poate vindeca până ce rana stă deschisă iar umflătura creşte din cale afară, urmează că numai când trupul se află iarăşi pe drumul firesc şi când se scapă cu totul de boală, abia atunci putem zice că s-a vindecat deplin şi stă cu adevărat într-o linişte odihnitoare, ea singură ajutând trupul să câştige tot ce a pier¬dut prin boală.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu bolile sufleteşti41. Părerea de rău după ceea ce am greşit, întristările, lacrimile şi toate celelalte n-au alt rost decât să alunge păcatul şi să aducă din nou sufletului ceea ce a pierdut. Dar întrucât numai durerea care se naşte din dragoste faţă de Dumnezeu este cu adevărat durere curată, urmează că numai ea se potriveşte cu ceea ce ne spune cugetul şi numai ea cunoaşte şi măsura până la care putem să ne întristăm. Pentru că, chiar dacă s-au poticnit, aceste suflete nu s-au lăsat copleşite de rău, nici dorul lor spre bine nu 1-aa schimbat cu altul potrivnic, nici rânduielile
41. Acelaşi mod de argumentare stoic.   «Bolile   sufleteşti»  sunt 0 noţiune familiară eticii stoice.

DESPRE VIAŢA IN  HRISTOS 219
dumnezeieşti şi nici drumul spre ele nu le-au uitat, cât timp nu li s-a stins din suflet dragostea faţă de Dumnezeu.
Ca să vorbim mai pe scurt : a urma pe Dumnezeu pe calea cea dreaptă însemnează tocmai a asculta de porunca dragostei. Aceasta e calea sufletelor curate, singura pe care, cum spunea scriitorul sfânt42, (cei drepţi) «caută pe Domnul din toată inima lor», adică îl caută cu dragoste fierbinte. Pentru că, într-adevăr, numai aceia umblă în Legea Domnului, care vie¬ţuiesc în dragoste, cărora dragostea le este singura poruncă, şi anume o dragoste atât de mare, încât sunt în stare să se des¬cătuşeze de păcat, singurul care poate orbi şi ochiul sufletului. Pe unii ca aceştia nimic nu-i împiedică să-şi strunească dorin¬ţele după cum le dictează cugetul cel sănătos şi în aceeaşi vreme să-şi stăpânească durerea după măsura   care trebuie.
: Am pomenit mai înainte că ţinta desăvârşirii noastre o formează răspunsul pozitiv al voinţei noastre la chemarea lui Dumnezeu&, după cum împotrivirea la ea este păcat. Cel dintâi însemnează împlinirea însăşi a rostului omenesc, cel de al doilea însemnează lipsa lui. De aceea, cei care săvârşesc binele, dacă-1 fac gândindu-se că vor primi răsplată, dove¬desc că nu l-au făcut de dragul binelui, ci doar de dragul răsplăţii; dacă nu-1 săvârşesc, nu le pare rău gândindu-se că ar fi săvârşit de fapt un rău, ci le pare rău numai fiindcă prin aceasta şi-au făcut loruşi o pagubă. De unde urmează că, săvârşind un păcat, aceşti oameni nu urăsc păcatul în toată adâncimea lui şi nici nu-1 ocolesc pentru că-i într-adevăr ceva rău, ci pentru că în calculele lor li se iveşte o nepotrivire sau un rău, nescoţând însă din inimă rădăcinile lui, chiar şi când au încetat de a-1 mai săvârşi.
După cum n-avem drept să socotim pe cineva rău pentru motivul că fuge de oameni şi ocărăşte pe cei răi, tot aşa, fugind de păcat   nu pentru că el ar fi potrivnic legii lui
42. Ps. 118, 1—2.
43. în text   θεώ χοινωνησαι    —  a ii în comuniune  (de  voinţă)  cu
Dumnezeu, adică a vrea şi omul ceea  ce vrea Dumnezeu.

220 N1COLAE CABASILA
Dumnezeu, ci numai pentru că aduce pagubă celor ce-i să-vârşesc, însemnează că aceştia n-au fugit într-adevăr de în- suşi izvorul răutăţii, ci numai de urmările lui supărătoare, căci de bună seamă că, dacă I-ar putea săvârşi fără să ştie că li se va întâmpla ceva rău, atunci cu siguranţă nu I-ar ocoli.
Dacă, dimpotrivă, sufletele, pe care însăşi dragostea faţă de Dumnezeu le-a înălţat până la înţelepciunea cea adevă¬rată 44 şi cinstesc legea tocmai pentru pricina că iubesc pe Dătătorul ei, zic, dacă credincioşii aceştia ajung să supere pe Dumnezeu, îndată îi apucă o scârbă de ei înşişi, le pare rău de păcat şi-i copleşeşte plânsul nu pentru că nu li s-a dat răsplata făgăduită, ci pentru că nu şi-au potrivit cugetul cu voia lui Dumnezeu. Pe când ceilalţi, chiar dacă se căiesc de păcatele săvârşite, totuşi, nu au sufletul slobod de greşeli şi se cade să ia pildă de la cei credincioşi în ce măsură tre¬buie să le pară rău, să plângă şi să sufere de pe urma păca¬telor săvârşite. Cât despre aceste suflete cinstite, odată scăpate de păcat, pot trăi în tihnă, pentru că amândouă rădăcinile păcatului le-au smuls : lucrarea păcatului au oprit-o prin părere de rău, iar din pofta spre rău şi din por¬nirile cele pătimaşe nici urmă n-a mai rămas, pentru că ma¬rea dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de ceea ce e bun nu suferă nici o clipă în suflet înclinaţia spre păcat.
Dar despre întristare am vorbit destul.
Bucuriile curate şi pricinile lor
în schimb, de bucurat ne bucurăm când ni-e drag de ceva sau nădăjduim în acel ceva, cum zice Sf. Pavel : «întru nădejde să ne bucurăm» 45. Ba am putea zice că ne bucurăm şi ne veselim pentru unul şi acelaşi lucru. Şi anume, ne bucurăm de noi înşine pentru că ne iubim. Dar ne bucurăm
44. Unii «filosofează de dragul răsplăţii», pe când ceilalţi ajung la
«filosofia cea adevărată care constă în iubirea faţă de Dumnezeu».
45. Rom. Ί2, 12. · .......

DESPRE VIAŢA  ÎN  HRISTOS 221
şi de alţii pentru că îi socotim fraţi ai noştri. De fapt, sunt şi oameni care, pe urma purtării lor bune, sunt socotiţi în faţa lumii ca buni în sine. Omul înţelept înţelege că numai binele se cade să-i iubească, iar când se bucură de sine sau de alţii, se bucură numai pentru că vede în ei totdeauna pe vecinul său, cu care se aseamănă în purtări, iar când se bucură de sine, o face fiindcă bucuria îl ajută pe calea binelui.
Dar ceea ce-i mai important e faptul că cel drept se bucură mai ales de bucuria altora şi dacă vrea să facă ceva bine, apoi alege cu toată puterea rugăciunii şi a dorinţei sale numai fericirea altora. Pentru că acesta şi este chipul cel mai desăvârşit al bucuriei : când laşi sufletul să ţi se umple de bucuria altuia şi când te socoteşti şi pe tine răsplătit prin cununa de biruinţă a altora, iar nu când ţi-e drag numai de tine şi de dorinţele tale şi când sufletul ţi se leagă numai de pofta ta după câştig.
Prin aceasta ajunge omul să biruiască legile firii şi să se facă asemenea lui Dumnezeu, care e Binele nostru al tu-turora. Pentru că vezi bucuria altuia şi te bucuri de ea tot aşa de mult ca şi el, însemnează că iubeşti binele pentru că e bine, iar nu pentru că îţi aduce ceva folos46. Dacă între pomi fiecare rodeşte după soiul lui, în schimb între oameni aceia sunt desăvârşiţi oare doresc binele tuturora şi se bucură de fericirea oricui, după cum şi vrednicia pomului o arată roadă.
Pentru că firea nu rodeşte ceva ce n-a avut în sine de mai înainte. Tot aşa nici omul nu poate fi bun pentru alţii dacă n-a fost bun pentru sine, pentru că întâi eşti al tău, eşti legat de tine, ţie îţi ajuţi cel dintâi, ţie îţi doreşti şi-ţi pofteşti bine înaintea tuturora. Şi atunci, ce-i opreşte pe om să-şi fie lui şi mai întâi de folos, când ştie că tocmai ceea
46. Susţinând că numai înţeleptul e fericit pentru că numai el poate fi virtuos, stoicii pres'imţeau un mare adevăr, pe care însă abia creştinismul îl va putea desăvârşi.

222 NICOLAE CABASILA
ce-i bine îl face să se bucure şi că legile firii întorc cea dintâi grijă spre el şi tot spre el adună toate străduinţele sale şi fericirea altora ? Căci mereu eşti al tău şi între creaturi pe tine te vezi cel mai mult47, iar prima şi cea mai mare dorinţă a fiecăruia este să ajungă la împlinirea desăvârşită a lui însuşi.
Pentru aceea e lucru limpede că dacă dorim fericirea altora şi ne bucurăm când aceia au dobândit-o, însemnează că şi noi înşine ne bucurăm şi ne împărtăşim de ea, pentru că e cu neputinţă să ne ridicăm chiar cu totul deasupra noas¬tră şi să uităm de cerinţele de care avem lipsă, îngrijindu-ne numai de ale altora. Căci cum am putea dori oare să vedem în mâinile altora ceea ce ştim că tocmai nouă ne lipseşte ? Dacă unii vrăjmaşi ai binelui şi ai facerii de bine, luând o înfăţişare de oameni drepţi, iau în râs facerea de bine şi încearcă să ducă pe alţii pe un drum, pe care ei înşişi nu-1 cunosc deloc (desigur, cu gândul de a dobândi laudă şi a se îmbrăca în mărirea deşartă, iar nu din dragoste faţă de bine sau de frumos), urmează în chip neîndoios că, umblând astfel, este cu neputinţă să fie ei nişte oameni într-adevăr cinstiţi, pentru că a dori binele aproapelui o pot numai oamenii lip¬siţi de orice pizmă şi răutate şi aprinşi faţă de aproapele de o dragoste curată şi desăvârşită. Or, aşa ceva ar însemna să fi ajuns la cea mai înaltă treaptă de înţelepciune.
Trebuie, aşadar, ca aceia care ajung să se bucure de binele altuia să fie cei mai buni şi cei mai înţelepţi dintre toţi şi, de asemenea, ca această bucurie să se sălăşluiască în sufletele tuturor celor desăvârşiţi şi înţelepţi. Pentru că în chip firesc urmează ca, din clipa în care aceste suflete au în ele acest bine, să-i şi dovedească în fapte. Doar prin însăşi firea sa, binele caută să se răspândească şi să se împărt㬺ească i8. Căci aşa cum râvnesc oamenii după Bine, tot aşa şi Binele însuşi caută să se reverse peste ei. Altfel cum ar mai dori toată lumea binele dacă acesta nu li s-ar da tuturor ? Şi
47. Dintre creaturi.
48. A se vedea aici, mai sus, cartea I, nota 59.
 
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS
 
223
 
cum ne-am putea închipui ca o astfel de dorinţă a tuturora să fie deşartă ?
Aşadar, însăşi legea bunătăţii cere ca omul bun să se dă-ruiască şi pentru alţii, întocmai cum se dăruieşte şi se stră-duieşte pentru el. De aceea atât la durere şi la bucurie, cât şi la orice încercare care ar veni peste suflet, se cade ca noi să fim la fel şi pentru alţii, ca şi pentru noi înşine. De altfel, dragostea faţă de Dumnezeu naşte şi această bucurie faţă de binele altora, iar ca prieten nu se cade să te bucuri nu¬mai de bucuria prietenului, ci şi de aceea a prietenului aceluia.
Bucuria pe care ne-o revarsă în suflet dragostea de Dumnezeu
Şi-acum să vorbim despre bucuria cea mai desăvârşită şi mai curată. Dacă cel care vieţuieşte în Hristos iubeşte pe Domnul mai presus decât orice şi toată bucuria pe care o simte în viaţă izvorăşte din această iubire faţă de Dumnezeu, atunci va trebui să cercetăm ce este şi cât de puternică este această bucurie curată.
întâi şi întâi, cine-o simte nu se bucură numai pentru sine, pentru că cel drept nu iubeşte pe Dumnezeu numai pentru că Dumnezeu e bun cu el. îţi vine să crezi că el nu-L iubeşte pe Dumnezeu pentru că e bun, ci pentru că se iu¬beşte pe sine însuşi şi toate le îndreaptă spre sine ca spre ultima ţintă ? Or, unde mai e recunoştinţă omenească dacă nu iubim întâi şi întâi pe Binefăcătorul nostru ? Unde mai e dreptatea, dacă din dragostea noastră dăm Judecătorului celui mai bun numai fărâma cea mai mică din toate ? Unde mai e înţelepciunea, dacă orice nimicuri le punem mai presus decât ţinta cea din urmă ?
întrucât cel ce trăieşte în Hristos se cade să fie re-cunoscător, drept şi înţelept, urmează că acela trebuie să iubească pe Dumnezeu şi să-şi afle în El toată bucuria vieţii
 
224 NICOLAE CABASILA
în chipul cel mai deplin. Sigur, această bucurie urmează să fie statornică şi sigură, suprafirească şi cuceritoare49. Sta¬tornică, întrucât pururea vieţuieşte în jurul Celui pe care-L doreşte şi stă în legătură cu El în toată bunăvremea prin tot ce cugetă, prin toate cele necesare trupului, prin tot ce-i ţine în viaţă, prin tot ce trăieşte, se mişcă  şi lucrează, mai pe scurt, prin toate mijloacele de vieţuire. Căci ştie că toate sunt lucrarea lui Dumnezeu şi că i se dau de toate fără în¬cetare, aşa că toate îi aduc aminte omului despre Dumnezeu, toate îi aprind şi mai tare dragostea cea nestinsă faţă de El, toate îl farmecă şi, chiar dacă simte că nu se poate lipsi de ea, dar nici nu ajunge s-o dobândească întreagă, bucuria aceasta, chiar întreruptă, nu piere niciodată.
Pentru că nu ne bucurăm numai câtă vreme suntem îm-preună cu cei ce ne sunt dragi, ci şi de faptele lor şi de orice lucru care ştim că a fost cândva al lor. Şi anume e lucru firesc ca bucuria de binele altuia să fie statornică atunci când se leagă de ceva iubit şi în stare să farmece însăşi viaţa noastră, căci atunci nici cel ce se bucură nu se poate lipsi de această bucurie, nici bucuria nu încetează de a-si pierde farmecul. Căci, pe de o parte, omul stăpânit de o ast¬fel de bucurie, care nu-i nici nedreaptă, nici împotriva firii, ci-i pe potriva minţii sănătoase, nu se va supăra pe el pentru o aşa patimă şi nici nu va simţi nici o părere de rău pentru ea, iar pe de altă parte Cel pe Care-L iubim îşi are farmecul Lui, pe care nimeni nu ni-1 poate răpi, nici schimba, nici să-i scadă din vrednicie.
Cât despre puterea acestei bucurii, o putem cunoaşte bine numai când ţinem seama de pricina pentru care ne bucurăm, pentru că pe cât e de însemnată această pricină, pe atâta ne şi bucurăm. Or, întrucât cu nimic nu ne putem asemăna cu Dumnezeu, pentru Care ne bucurăm, tot aşa înseamnă că
49. Aceeaşi  teză  stoică,  potrivit  căreia  virtutea   —   fericire.
50. Fapte, 17, 28.
 
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 225
nici între bucuriile omeneşti nu este nici una să se asemene cu această bucurie curată.
Tot astfel nici izvorul bucuriei acesteia nu-i prea mare şi nici dorinţa noastră după ea nu-i prea scăzută încât să nu ajungă puterile noastre să fie în stare să cuprindă atâta noian de bunătate, ci şi dorinţa noastră fierbinte e făcută pe măsura aceleiaşi bunătăţi nemărginite. Căci, deşi dorinţa noastră spre fericire, croită pe măsura puterilor omeneşti, este mărginită, vedem totuşi că nimic din lumea celor zidite nu-i în stare să o întreacă, ci toate sunt mai mici şi mai prejos decât ea şi oricare ar fi bunătăţile cu care suntem încărcaţi fie şi chiar toate bunătăţile lumii, noi privim mai departe şi căutăm ceva ce nicicând nu vom găsi în această lume, a celor văzute, sau, mai pe scurt, nimic nu poate să¬tura această dorinţă şi nici o putere clin sufletul nostru nu e în stare să astâmpere această sete după fericire51.
De aici se vede lămurit că puterea simţirii noastre este mărginită, dar sufletul nostru nicicând nu încetează de a tinde spre nemărginire, încât, dacă în privinţa firii este măr-ginit, în schimb în privinţa puterii şi însufleţirii, acest dor după fericire este fără margini, şi anume aşa după cum e şi viaţa sufletului, care, cu toate că se desfăşoară într-o lume mărginită, este totuşi fără de sfârşit.
Pricina tuturor acestora este că Dumnezeu e Cel ce a potrivit astfel sufletul nostru şi dorul după fericire şi întreagă viaţa noastră. Doar sufletul de aceea e nemuritor, pentru ca şi după moarte să putem vieţui împreună cu Dumnezeu, iar dorul după El de aceea nu cunoaşte margini, pentru că numai în El singur ne putem bucura de toată plinătatea fe¬ricirii. Iar dacă aceste două lucruri: Binele nemărginit şi împlinirea dorului nostru după el se adună împreună în sufletul nostru, oare poate fi pentru noi un mai adânc noian de fericire ?
51. Aceeaşi   dorinţă   nestăvilită   a   sufletului    după   contopirea    cu Binele suprem.
ÎS — Despre viaţa în Hristos
 
226 NICOLAE CABASILA
Dar nici aceasta nu formează cea mai înaltă treaptă de fericire. Sufletul nu se bucură numai fiindcă a dobândit ceea ce dorea — căci dacă numai atunci ne bucurăm când dobân¬dim ceva, înseamnă că totuşi ne-au scăpat multe oare ne-ar mai fi putut bucura —, ci sufletul se simte fericit din pricină că se simte bine în apropiere de Dumnezeu şi tot ce ştie despre Dumnezeu îl face să se bucure, pentru că de atunci nu se mai caută pe sine, ci numai pe Dumnezeu.
După cum omul credincios nu mai vieţuieşte pentru sine, tot aşa şi cel drept nu mai urmăreşte să placă numai lui însuşi, ci se bucură de bunătăţile lui Dumnezeu, şi anume nu pentru că acestea i-ar face plăcere, ci pentru că în ele se află însuşi Dumnezeu, şi se crede fericit nu pentru toate câte a dobândit, ci pentru că toate acestea vin de la Dumnezeu, spre care tinde sufletul său. Se lasă pe sine deoparte numai ca s-alerge din toată inima mai repede spre Dumnezeu ; uită şi de lipsurile sale, pe care parcă le crede străine, în schimb nu preţuieşte decât bogăţia dumnezeiască, pe care o socoate ca şi când ar fi a lui. De acum nu-1 vei vedea necăjit pentru ale sale lipsuri, ci-1 vei vedea bogat şi fericit numai pentru că de acum a găsit pe Cel dorit.
Puterea dragostei e în stare să facă pe om să se lipsească de tot ce are de dragul de a fi cu Dumnezeu. Or, fiindcă la sfinţi toată flacăra dorului şi a poftei după fericire se reazemă pe Dumnezeu, urmează că pe El îl şi socot ca un bun al lor şi nici trupul, nici sufletul, nici bunurile minţii, după cum nici bunătăţile pe care li le-ar da rudeniile şi cei de aproape, nu sunt în stare să-i farmece. Pentru că nimic din acestea nu-s vrednice de a fi îndrăgite din pricina bunătăţii lor, ci acestea le sunt cu totul necunoscute, ca şi când sufletul, viaţa şi dorinţele Ier ar fi plecat de acasă undeva, departe. De altfel aşa ceva nu trebuie să ne mire deloc. Doar şi dra¬gostea omenească ne îndeamnă să dispreţuim banii şi trupul. Şi ştim că sunt şi oameni, care, în deplină sănătate, din dra¬goste prea mare faţă de alţii, nu pun nici un preţ pe sănăta-
 
DESPRE VIAŢA ÎN  HRISTOS 227
tea lor, când ştiu pe prietenii lor bolnavi sau, fiind bolnavi, uită cu totul de suferinţa lor, când îi văd pe cei dragi ai lor deplin sănătoşi. Mai mult, îndrăgind pe prieteni mai mult decât orice, unii s-au dus bucuroşi la moarte, fiind gata mai curând să-şi dea trupul la munci, decât să se lipsească de bucuria de a-i vedea. Or, dragostea faţă de Dumnezeu e cu atât mai mare decât cea faţă de oameni, cu cât puntea care-i leagă pe oameni de El este mai trainică decât cea care-i leagă, pe oameni, unii faţă de alţii.
Cine s-aprinde, aşadar, de această dragoste, ce-ar mai putea jertfi lui Dumnezeu sau ce altceva mai de preţ I-ar putea da decât însuşi sufletul său ? Pentru că, într-adevăr, nu acela îşi dispreţuieşte sufletul, care e în stare să-şi dea trupul spre moarte, ci acela care «uită» de acest suflet şi de bunurile lui. Căci, după cum omul desfrânat îşi vinde sufletul atunci când îşi cheltuieşte trupul în toate plăcerile trupeşti, tot la fel şi cel care, îndrăgostit de Dumnezeu, dă Acestuia toată puterea sufletului, îi închină Lui toată dorinţa, nemai-lăsând nimic din sufletul său pentru sine. Iar dacă totuşi se mai întreabă cum să îngrijească de acest suflet, aceasta n-o face de dragul sufletului şi al darurilor lui, ci numai din dragoste faţă de Dumnezeu şi de poruncile Lui, gândindu-se cum să asculte de ele. Tocmai după cum, venind vorba de o osie a carului, nu ne vine în minte întâi osia, ci carul însuşi.
Dar mai este ceva ce ne poate lămuri şi mai bine acest lucru. Căci ce oare ne îndeamnă să purtăm grijă de suflet şi să-i iubim ? Nimic altceva decât dorul de viaţă. Iar de viaţă ne este dor fiindcă vrem să fim fericiţi, căci nimeni nu s-ar bucura să trăiască dacă ar şti că va fi cu totul nefericit. Cu gândul la aceasta, mulţi şi-au rupt singuri firul vieţii. Despre aceştia a spus Domnul că «mai bine ar fi fost să nu se fi născut» 52. Or, dacă fericirea n-o găsim decât iubind pe Dum-
52. Matei 26, 24.
 
228 NICOLAE CABASILA
nezeu, în chip lămurit urmează că, iubind pe Dumnezeu, iubim şi sufletul nostru.
Mulţi oameni, -neştiind în ce pot afla fericirea, îndrăgesc azi una, mâine alta şi, înşelându-se pe ei înşişi în ce priveşte ţinta vieţii, aleg foarte des ceea ce le face mai rău, nu-şi cinstesc sufletul cam s-ar cădea şi, neascultând ceea ce şi mintea le porunceşte, nu-i arată nici o grijă. în schimb, cei înţelepţi, simţindu-se legaţi cu totul de Dumnezeu şi ştiind unde şi cum pot găsi fericirea, socot pe Dumnezeu ca pe sin¬gurul Care e vrednic să-L îndrăgească şi de aici apoi, iubin-du-L pe El, ajung să-şi iubească sufletul, viaţa şi tot ce au. Bineînţeles, iubindu-şi astfel sufletul, nu şi-1 iubesc atâta pe el, cât pe Acela din pricina căruia au ajuns să-şi iubească şi sufletul. Astfel, dacă sufletul ni-e atât de drag pentru că e legat de tot ce e al nostru, apoi cade-se să ştim că Mântuito¬rul este mai  apropiat  de noi  chiar şi decât sufletul nostru.
Cei care în toată viaţa lor se străduiesc să «caute numai la Legea Domnului» ştiu că Mântuitorul se leagă de viaţa lor mai strâns decât orice, şi că toate celelalte, suflet şi viaţă, nu le sunt dragi decât pentru că Dumnezeu le este drag. Când, însă, dimpotrivă, te grăbeşti şi numai spre ale tale te sileşti, pururea vei fi tulburat şi frământat, negăsind nicăieri pace, până când nu vei ajunge să cunoşti pacea lui Dumnezeu. Dar, în afară de acestea, cei care ştiu să judece drept lucrurile, — şi se şi cade s-o ştie cei ce trăiesc în Hristos —, trebuie să ia aminte că nu putem lipsi pe Dumnezeu tocmai de ceea ce Lui I se cade. Căci chiar aşa s-ar întâmpla dacă pe Dumne¬zeu, care e Bunătatea desăvârşită, L-am iubi cu o iubire măr¬ginită. Pentru că iubind şi altceva decât pe El, slabă dragoste I-am arăta, drămuindu-ne astfel iubirea, împotriva Legii care zice : «să iubeşti pe Dumnezeu din tot sufletul şi din tot cugetul  tău»53.  Astfel,  arătând  Domnului toată dragostea şi
53. Deut. 5, 5; Marcu 12, 30.
 
DESPRE VIAŢA  ÎN  HRISTOS 229
nepăstrând pentru ei o parte, şi pentru alţii alta, cei drepţi ajung să scape de toate şi chiar de ei înşişi. Căci peste tot, ceea ce uneşte este puterea dragostei 54. Aşadar, numai fiind cu toate puterile sufletului în Dumnezeu, ajungem şi să putem trăi întru El, şi să ne bucurăm numai de El. De altfel, ceea ce ne îndeamnă mai tare să ne legăm de ce e al nostru şi să ne bucurăm de el, nu e atât faptul că ne este drag de el. Pentru că nu-i destul să ai ceva ca să-ţi şi fie drag de el şi să te fericească, fiindcă adeseori multe din cele ce avem ne fac să suferim neputându-ne da satisfacţii. Ba unii se urăsc atât de tare, încât ar vrea cu tot dinadinsul să fugă de ei înşişi şi de aceea se dedau la primejdii de moarte. în sfârşit, unii au făcut şi mai mult, mergând prea departe, rupându-şi înainte de vreme firul vieţii prin sabie sau ştreang.
Se vede, aşadar, lămurit că dragostea este aceea care ne leagă de ce-i al nostru, de sufletul nostru şi de noi înşine, făcându-ne să ne bucurăm de toate acestea. Prin urmare, dacă cineva nu doreşte şi nu iubeşte binele altuia în măsura în care îl doreşte pe al său propriu, cade-se a se strădui să se bucure şi să dorească măcar tot atât de mult fericirea altora pe cât o doreşte pe a sa. De aceea, pentru unul care iubeşte pe Dumnezeu, chiar dacă din fire nu se simte pornit şi atras spre dumnezeire, cu toate acestea, fiindu-i voinţa şi dragostea întoarse spre Dumnezeu, nimic nu-1 împiedică de a simţi bucuria sa întreagă întru Domnul, ca şi cum ar fi un om cu totul schimbat. Căci şi dacă păstrează mai departe firea sa cea omenească şi chiar dacă nu se împacă pe de-a-ntregul cu poruncile cele dumnezeieşti, cu toate acestea, întreagă vrerea unui astfel de om e îndreptată spre Dumnezeu şi ajunge, prin aceasta, să fie stăpân pe toată bucuria şi veselia sufletului lui.
54. Idee similară şi la Dionisie -Areopagitul, Despre numele divine IV, 15: «dragostea e puterea care uneşte şi care contopeşte» (Migne P.G. 3, 713).
 
230 NICOLAE CABASILA
Dragostea de Dumnezeu face pe omul duhovnicesc să dorească ce doreşte şi Dumnezeu
După cum cel ce se iubeşte pe sine îşi îndreaptă gândul numai la bunurile din această viaţă, tot aşa şi sufletele celor care îl iubesc numai pe Dumnezeu au mintea pironită numai la fericirea veacului ce va veni, se cred bogaţi în avuţii viitoare, sunt mândri de ele, se laudă cu strălucirea lor, parcă ar câştiga cununi de biruinţă când se roagă lui Dum¬nezeu şi saltă de bucurie când   aduc Domnului închinăciuni.
Oamenii care trăiesc numai pentru ei înşişi, chiar şi când se bucură de o bucurie adevărată, tot nu pot avea un ceas de bucurie curată, căci dacă într-adevăr bucuria lor ar fi pentru pricini şi bunătăţi adevărate, atunci s-ar cădea să sufere când lipseşte fericirea şi să plângă când îi copleşeşte nenorocirea. în schimb, bucuria acelora care-şi leagă toată viaţa de Dumnezeu este curată, fără umbră de întristare, pen¬tru că întru Domnul multe pricini de bucurie avem, iar de întristare nici una. Pentru că nici o neplăcere nu-i poate atinge pe cei ce vieţuiesc în Hristos, iar din câte pot întâlni în viaţă, nici una n-are puterea de a-i întrista. Doar însăşi legea dragostei celei desăvârşite opreşte să ne căutăm prea mult pe noi, căci : «dragostea nu caută ale sale»55. Când iubesc, cei drepţi iubesc din toată puterea lor, întrucât Cel drept pe care-L iubesc este fericirea însăşi şi-atunci suferinţa nu-şi mai are rost în viaţa lor şi e cu neputinţă.
Praful şi noroiul drumului îşi schimbă necurăţia îmbră-cându-se cu însuşi neprihănirea lui Dumnezeu şi se fac ase-menea Lui. Tot aşa şi cei lipsiţi şi nenorociţi, zorind spre încăperile unei case împărăteşti, se grăbesc care mai de care să-şi lepede haina sărăciei lor şi să se îmbrace în cele mai strălucite haine pe care le găsesc acolo x. De aceea cred că li
55. I Corinteni 13, 5.
56. In  Orient   când   un  suveran   invita   pe   cineva   la   cină,   acesta
îşi  găsea  în  garderoba  suveranului  haina  potrivită cu  care  trebuia  să
se  îmbrace,  V.  Gheorghiu,  Siânta  Evanghelie după  Matei cu comentar,
Cernăuţi, 1925, ρ. 61ΰ.
 DESPRE VIAŢA IN  HRISTOS 231
se şi spune acestor creştini «silnici» şi oameni care «iau împă-răţia ou asalt» pentru că ei nu aşteaptă să fie îmbiaţi cu ea şi nici să li se dea şi lor o fărâmă, ci pun mâna pe tron fără să-i silească ori să-i îndemne cineva, ci cu a lor putere se încununează 57.
Şi de fapt ei dobândesc ceva, dar nu spun că în aceasta constă toată fericirea şi bucuria lor, ci se bucură peste măsură numai pentru că sunt părtaşi la aceeaşi împărăţie cu Domnul cel iubit. Şi nu pentru că iubitul lor ar fi Cel care le-ar fi împărtăşit aceste bunuri, ci pentru că El însuşi formează acele bunuri. De fapt le-o spune aceasta însuşi simţul lor lăuntric şi presimţirea lor, încât, chiar de n-ar avea deloc parte la fericirea şi bucuria Celui iubit al lor, ei tot n-ar înceta de a se crede fericiţi şi biruitori, încununaţi şi chiar plini de mul¬ţumire c-au dobândit o împărăţie întreagă. Aşadar, pe bună dreptate li se spune «răpitori» şi «siluitori» ai bunurilor celor dumnezeieşti, pentru că prin străduinţa lor au ajuns să-şi cucerească bucuria fericirii. Aceştia sunt cei care îşi urăsc şi îşi pierd «sufletul» 58 lor, în schimbul acestora dobândind însă pe Stăpânul sufletelor.
Şi atunci, ce poate fi mai de preţ şi mai neclintit decât bucuria aceasta ? Căci se poate foarte uşor ca aceia oare găsesc fericirea numai în ei s-ajungă foarte repede s-o piardă, pentru că, nefiind pe această lume nimic statornic, nu ajung să se bucure atâta de fericire, cât tremură de frica de a nu o pierde. în aceeaşi vreme, însă, comoara celor credincioşi stă la bun adăpost de furt, iar bucuria nu-i ameninţată de nici o urmă de tristeţe, şi, sigur, nici o frică nu va fi pentru o fericire aşa de sigură şi de neclintită.
Alergând prea mult după plăceri, cei răi au tot dreptul să nu se încreadă deloc în fericirea lor, de frică să nu-i ducă la trufie, care ar strica apoi toată această fericire. Pe ceilalţi,
57. Matei   11,   12.    Deci   se   cere    şi  din    partea    noastră   silinţă.
Grigorie de Nyssa, Despre nevoinţa cea adevărată, trad. de D. Stăniloae,
în P.S.B. 29, p. 459.
58. Matei 16, 25; Marcu 8, 34.
 
232 NICOLAE CABAS1LA
dimpotrivă, nimic din acestea nu-i îngrijorează, căci ei nu dau prea mult pe sine, ci se încredinţează cu totul lui Dumnezeu. Şi fiindcă numai întru El se laudă, atunci pe bună dreptate îi cuprinde o bucurie suprafirească şi dumnezeiască, în stare să biruiască şi legile firii şi să se ridice şi deasupra minţii omeneşti59.
Când pleci dintr-o casă pentru a te muta într-alta mai bună, e un semn că laşi o bunătate mai mică pentru alta mai mare, bucurându-te, se-nţelege, mai mult de cea din urmă decât de cea dintâi. Tot aşa, dacă printr-o minune, ai putea schimba un trup mai slăbănog cu altul mai desăvârşit, cel dintâi desigur l-ai lepăda şi nu te-ai mai bucura de el, inima crescându-ţi cu atât mai mult, cu cât se poate bucura acuma într-un trup mai sănătos şi mai frumos. Când, aşadar, pără¬seşti nu numai casa ta şi trupul tău, ci te lepezi şi de tine însuţi spre a dobândi pe Dumnezeu, Care, de acum încolo', ţine loc şi de trup şi de suflet, de rude, de prieteni şi de orice, însemnează că această bucurie întrece orice bucurie pământească şi n-are asemănare decât cu cea dumnezeiască, singura în stare să facă pe cineva cu totul fericit. Pentru aceea se şi zice despre acei oameni că se bucură ou «bucuria» lui Hristos 60, căci ceea ce-L bucură pe El, aceea, îi înveseleşte şi pe ei. Ceea ce face bucurie lui Hristos e El însuşi. Numai un astfel de izvor de bucurie naşte o bucurie de aceeaşi mă¬rime. Şi acest lucru nu-i numai o simplă potriveală sau o simplă vorbă, ci e nici mai mult, nici mai puţin decât însăşi spusa Mântuitorului.
Căci atunci când ne-a făcut cunoscute legile dragostei şi a îndemnat pe ucenici să-i păstreze o dragoste neclintită până la sfârşitul veacurilor, Mântuitorul a adăugat : «Acestea vi le-am spus vouă pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină»61. De aceea vă şi poruncesc
59. Maxim Mărturisitorul, trad. D. Stăniloae, în P.S.B. 80, ,p. 74—75.
60. Ioan 17, 13; 15, 11 ί 15, 24.
61. Ioan 15, 11. ,;
 
DESPRE VIAŢA  ÎN  HRISTOS 233
«să vă iubiţi unul pe altul» 62 pentru ca, prin prietenie, toate făcându-vi-le de1 obşte unii altora, să ajungeţi să vă bucu¬raţi întru Mine cu bucuria Mea, «pentru că voi aţi murit, iar viaţa voastră e ascunsă în Dumnezeu cu Iisus Hristos»63 împreună ou bucuria voastră şi toate ale voastre, încât nimic omenesc nu mai rămâne în voi.
Ca să folosească o vorbă mai scurtă, Sfântul Pavel spune despre acest lucru : «Nu sunteţi ai voştri, cu preţ aţi fost cumpăraţi» 64. Or, cel care a fost cumpărat de altul nu se mai uită la sine, ci la cel ce I-a cumpărat şi se întreabă cum să trăiască mai deplin după voia aceluia.
Desigur, între oameni, robul este sub puterea stăpânului numai în ce priveşte trupul lui, mintea şi vrerea rămânân-du-i slobode, spre a le întrebuinţa cum vrea, pe când cel oare a fost odată răscumpărat de Hristos, e cu neputinţă să mai fie al său, oricine ar fi el. Căci nici un om n-a fost vreodată în stare să cumpere pe un alt om în toată întregimea lui, întrucât sufletul omenesc nu se poate cumpăra cu nici un preţ de pe lumea aceasta, după cum, iar, nici un om η-a fost în stare să facă pe altul rob şi nici să-i dezrobească decât în ce priveşte trupul aceluia, în vreme ce Mântuitorul pe omul întreg I-a răscumpărat. Şi în vreme ce oamenii răscumpără cu bani pe cei ajunşi robi, Mântuitorul S-a dat pe Sine însuşi ca preţ de răscumpărare 65. Şi-a dat trupul şi sufletul pentru a ne slobozi pe noi, Şi-a dat trupul Său spre moarte, iar sufletul şi I-a smuls din trup. Trupul Lui se chinuia sub po¬vara loviturilor nu numai în vreme ce sufletul suferea, ci încă înainte de clipa înjunghierii : «întristat este sufletul Meu până la moarte» m.
Fiindcă Domnul Se dăruieşte întreg, urmează că şi pe om îl răscumpără întreg şi mai ales voinţa,  căci peste celelalte
62. Ioan 13, 34.
63. Col. 3, 3. ··>
64. I Cor. 6, 20.        r       ■,■<   ■
65. Evr. 9,  14.
66. Matei 26, 38.
16 — Despre^ viaţa în Hristos
 
234 '   ;'   NICOLAE CABASILA
şi aşa era stăpân şi firea noastră îi era şi altfel supusă în¬treagă, numai voinţa noastră se încăpăţâna să nu asculte de El, cu toate că Domnul a încercat totul spre a o cuceri. Tocmai pentru că a vrut să ne câştige voinţa, Domnul n-a vrut să ne silească şi nici nu ne-a luat-o, ci ne-a răscum-părat-o. De aici urmează că nimeni din cei răscumpăraţi de El nu mai poate face cu voinţa sa orice ar vrea, căci ar călca în picioare drepturile pe care Răscumpărătorul le are asupra voinţei, pentru că a face ce vrei tu cu voinţa ta însemnează iarăşi a te căuta numai pe tine şi a umbla numai după plă¬cerile tale.
Se cade, aşadar, să înţelegem că nici unul din cei drepţi şi buni nu se iubeşte pe sine, ci numai pe Cel ce I-a răscum¬părat. Cel puţin aşa ar trebui, ca măcar unii din cei răscum¬păraţi, dacă nu toţi, să aibă gândul acesta. Căci cum s-ar putea închipui ca o răscumpărare atât de înfricoşată să se fi săvârşit fără rost ? Celor care iubesc numai pe Domnul, le este uşor să arate o bucurie lipsită de orice suferinţă, pentru că de acum Dumnezeu S-a făcut stăpân şi pe sufletele lor. Ei pot arăta bucuria cea mai mare, mai dumnezeiască şi mai presus de fire, pentru că din această bucurie îşi scot toată puterea vieţii şi pentru că bucuria aceasta e atât de ferme¬cătoare, încât nici o altă binefacere nu i se poate asemăna.
După cum nu se poate să slujeşti pe vreun om şi să nu dai şi peste supărări, tot aşa e cu neputinţă să slujeşti lui Dumnezeu şi să nu te simţi fericit. De aceea dacă şi cel dintâi necredincios legându-şi viaţa de cea a celui care I-a cumpărat şi simţindu-se dator să-i urmeze pe calea întris¬tărilor şi a muncilor, încât ajunge şi el să treacă prin dureri şi suferinţă, în aceeaşi vreme omul drept cum s-ar putea lăsa oare pradă durerilor, când bucuria cea adevărată îi este tovarăş de toată bunăvremea ?
Cel care a răscumpărat cu bani pe un rob nu a făcut-o din dragoste pentru robul său, ci pentru ca, în preţul trudei acestuia, să-şi aducă lui folos, cu toate că ştie că robul robo-
 
DESPRE VIAŢA  ÎN HRISTOS 235
teste pentru trebuinţele stăpânului ducând o viaţă plină de neajunsuri. Pentru cei drepţi, lucrul stă tocmai dimpotrivă : Mântuitorul toate le-a făcut pentru fericirea robilor Săi, S-a dat pe Sine drept preţ de răscumpărare, nu ca să scoată vreun folos de pe spatele; celor pe care i-a răscumpărat, ci pentru a veni în ajutorul lor şi pentru ca Stăpânul şi chi¬nurile Lui să fie de folos slugilor Sale şi pentru ca aceştia să intre într-adevăr întru puterea şi bucuria Domnului lor67. Pentru aceea, ei nu s-au descătuşat de robie, ci, în loc de li¬bertate, au ales cătuşele îndată ce au ajuns să schimbe lipsu- rile cu bogăţia, robia ou împărăţia şi nelegiuirea cea mai de jos cu mărirea cea mai înaltă.
Drepturile pe care le iau după lege stăpânii asupra robilor lor trec acum, prin iubirea de oameni a Mântuitorului, de la Stăpân asupra robilor. Pe cei dintâi legea îi face domni peste robi şi peste averile lor, atâta vreme cât stăpânii nu renunţă la dreptul de stăpânire şi nu dau robilor slobozenie, în acelaşi timp, cei drepţi au pe Însuşi Domnul în ei şi s-au făcut moştenitorii Lui, dacă-I îndrăgesc jugul şi se simt în¬datoraţi Lui pentru răscumpărare. Aceasta este ceea ce po¬runcea şi Sfântul Pavel : «Bucuraţi-vă întru Domnul»68, prin Domnul înţelegând pe însuşi Răscumpărătorul.
Lămurind şi mai limpede pricina bucuriei, Mântuitorul numeşte «slugă bună» pe cel care se va împărtăşi din bucuria Domnului, iar ca «Domn» e socotit El însuşi, Cel care zice : «Intră, slugă bună, întru bucuria Domnului tău» 69. Aceasta pentru că tu ai rămas mai departe slujitor al Domnului, iar zapisul de răscumpărare nu l-ai rupt şi prin el ai rămas să te bucuri de bucuria Domnului. Această bucurie a slugii e la fel cu a Stăpânului, nu numai pentru că au aceeaşi pricină, ci şi întrucât simţirile amândurora sunt la fel. Deoarece, pre¬cum Hristos nu Lui însuşi a plăcut70, ci pentru robi a trăit, a
67. Matei 25, 23.
68. Filip. 4, 4.
69. Luca 21,  17.
70. Rom. 15, 3.
 
236 NICOLAE CABASILA
murit şi a făcut înnoirea lumii, iar apoi întorcându-Se la
ale Sale şi, luând iarăşi tronul71 Tatălui Său, sade acolo pen¬
tru vecie, făcându-se Mijlocitorul nostru pe lângă Tatăl72,
tot aşa şi slujitorii care ţin mai mult la Stăpânul lor decât
la ei înşişi, nu se mai întorc la sufletul lor, ci iubesc numai
pe Domnul.
Aşa a fost Ioan73 care simţind că-i apune steaua din clipa în care S-a arătat Domnul, a fost aşa de departe de a se supăra pe El, încât el a fost acela care L-a arătat şi L-a vestit celor ce nu-L cunoşteau74 şi nu simţea plăcere mai mare decât vorba prin care se făcea pe sine «mai mic». El a simţit că toate privirile se îndreaptă asupra lui Hristos, că tot poporul se îngrămădea spre El şi că gândul tuturora zbura spre El, ca şi al unei mirese spre Mirele său. El s-a mul¬ţumit cu aceea să poată sta în jurul Mântuitorului, să-i as¬culte glasul, care ar fi fost în stare să-i răsplătească pentru orice suferinţă.
In căutarea sa după Hristos, şi Sfântul Pavel nu numai că a uitat de sine însuşi, ci parcă şi soarta şi-a trădat-o. Căci dacă ar fi fost după el, s-ar fi aruncat şi în gheenă75, atât de fierbinte i-a fost dorul lui tainic după mântuire. Pe Mân¬tuitorul aşa-L iubea de mult încât era în stare să-şi facă sieşi ceva rău şi această dragoste nu numai că se pare că-1 ardea mai fierbinte decât focul iadului, ci flacăra ei era mai puternică şi decât vieţuirea împreună cu Hristos cel iubit al său.
Dragostea aceea nu-1 îndemna numai să se bucure, ci îl făcea nici de gheenă să nu-i pese deloc. Şi ou toate acestea, Sf. Pavel cunoscuse şi gustase din destul bunătatea şi frumuseţea lui Hristos, dar era în stare să se lipsească de ea, îngrijindiu-se numai de mărirea lui Dumnezeu, dacă naşterea,
71. Evr. 8, 1.
72. Ioan 2, 1.
73. Ioan Botezătorul: Ioan 3, 29, 30.
74. Ioan 1, 26.
75. Rom. 9, 13.
 
DESPRE VIAŢA  IN  HRISTOS 237
trăirea şi împărăţirea ou Hristos i-ar fi adus numai fericirea lui singuratică. De aceea tot ce dorea, nu dorea pentru sine, ci pentru Domnul, de dragul Căruia parcă ar fi dorit şi să piardă orice dacă i-ar fi cerut aşa ceva 76. Dacă, deci, singura dorinţă, nici aceea n-o avea pentru sine, atunci ce altceva ar fi putut dori pentru el ? Căci dacă pe Cel pentru Care a făcut şi a suferit totul, nu L-a căutat pentru sine şi nici pentru bucu¬ria lui proprie, atunci ou atât mai puţin ar fi căutat ceea ce toartă viaţa I-a scârbit De aceea se vede limpede că Sfântul Pa-vel s-a lepădat cu totul de sine şi a oprit orice vrere a sa, pen¬tru a se pune numai şi numai în slujba lui Hristos. Şi pentru că înaintea vrerii lui nimic nu îndrăznea să s-arate greu şi potriv¬nic, sufletul sfântului era copleşit de o bucurie fără margini, în care se mişca şi vieţuia, iar dintre dureri nici una nu îndrăz¬nea să pună stăpânire pe el. Dacă vreodată se întâmpla să geamă sau să se plângă, nici atunci durerea nu putea înăbuşi' bucuria77, nefiind nimic în stare să i-o strice pentru că chiar şi din astfel de nenorociri el îşi scotea izvor de noi bucurii, fiindcă şi aceste nenorociri erau rodul dragostei şi al mărinimiei şi nu-i picurau în suflet ca ceva amar, nici apă¬sător, nici altceva ce nu s-ar fi potrivit cu sufletul său. Că' tot timpul a dus-o în bucurie, se vede din ce a spus : «Bucu-raţi-vă pururea întru Domnul şi iarăşi zic : Bucuraţi-vă» 78. Or, e Sigur că nu ar fi îndemnat pe alţii, dacă n-ar fi făcut-o mai înainte prin chiar pilda sa.
RECAPITULARE
Aşa este, deci, viaţa celor drepţi, plină de fericire — pre-cum e şi firesc încă din această lume, pentru cei care cred şi nădăjduiesc în ea, iar după moarte cu atât mai desăvârşită, cu cât dobândirea fericirii e mai mult decât nădăjduirea în ea, iar vederea faţă către faţă a Binelui e mai mult decât a crede în El.
76. Filip. 4, 4.
77. II Cor. 7, 4.
78. Filip. 4, 4.
 
238 NICOLAE CABASILA
Din partea lui Dumnezeu dobândim în această viaţă Duhul înfierii79, oare rodeşte în noi dragostea desăvârşită, singura în stare să ne dea viaţa cea cu adevărat fericită. Pentru că prin mijlocirea Tainelor ajungem să dobândim pe Hristos, iar celor care odată L-au dobândit «le-a dat puterea de a se face fii ai lui Dumnezeu» 80. Şi ştim că dragostea unui fiu e desăvârşită, căci nu încape în ea nici urmă de teamă sau de silă81. Oricine iubeşte pe Dumnezeu n-are a se teme că va fi lipsit de răsplată, cum sunt năimiţii, şi nici că va fi dat spre bătăi, cum se întâmplă cu robii : numai dacă eşti fiu poţi dovedi dragoste de Tatăl şi numai dacă eşti frate o poţi arăta faţă de semen.
Puterea Sfintelor Taine este, deci, cea care sădeşte în sufletele luminate dragostea cea adevărată. Lucrarea şi lu-minarea pe care ni le dă Harul, nu le putem însă cunoaşte decât prin trăirea de fiecare zi. Ca să ne rezumăm în câteva vorbe, Harul dumnezeiesc sădeşte în noi un simţ şi un dor după bunurile cele dumnezeieşti82, iar prin aceea că ne dă să gustăm mai dinainte din bunătăţi mai mari, ne face să nă¬dăjduim mereu o fericire mai înaltă şi, în sfârşit, prin lu¬cruri văzute, aprinde în noi flacăra nestinsă a credinţei în lumea celor nevăzute.
Din partea noastră se cere, aşadar, să hrănim această dragoste, pentru că nu-i destul numai să iubeşti şi să doreşti din toată puterea, ci mai trebuie ca această dragoste să fie statornică, s-o păstrăm şi s-o alimentăm ca să aibă din ce arde. Căci a rămâne în această dragoste, în care constă toată fericirea, înseamnă tocmai a rămâne în Dumnezeu, iar ră¬mânând întru El înseamnă a-L avea în inimă, după cum stă scris : «Cel ce rămâne întru dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el» 83. Această dragoste se dobân-
79. Rom. 8, 15.
80. Ioan 1, 12.
81. Ioan 4, 18.
82. Despre acest «simţ» ceresc a mai amintit CabasiLa şi în cartea
II, 67.
83. I Ioan 4, 16.
 
DESPRE VIAŢA ÎN  HRISTOS 239
deşte şi ajunge cu adevărat stăpână pe voinţa noastră atunci când ascultăm poruncile şi păzim rânduielile Celui iubit al nostru.
Prin săvârşirea cât mai deasă a faptelor bune sufletul ajunge să-şi croiască cutare sau cutare deprindere, şi anume, după cum faptele acelea sunt bune sau rele, aşa cum şi o meserie oarecare o deprindem şi o învăţăm după cum ajun¬gem să ne obişnuim cu ea. Şi legile lui Dumnezeu, puse Ca pildă de urmat pentru faptele omeneşti şi rânduite astfel fu scopul de a le îndrepta numai şi numai spre Dumnezeu, îşi aduc şi ele roadele lor în cei care ascultă de ele, şi anume, |n sufletele care urmează numai ceea ce vrea Legiuitorul tu¬turor şi care Lui singur îşi pleacă vrerea şi nu caută altceva decât pe El însuşi. De altfel, numai aceasta şi însemnează cu adevărat iubire, după cum chiar Mântuitorul a spus-o : «Atunci veţi rămâne întru dragostea Mea, dacă veţi păzi poruncile Mele» 85.
Viaţa fericită este aşadar roadă acestei iubiri. Căci nu¬mai o astfel de iubire poate aduna vrerile noastre cele îm¬prăştiate, le scoate de sub puterea tuturora, chiar şi a do¬rinţelor noastre, şi le pune împreună cu Hristos şi atunci tot ce-i al nostru : străduinţă trupească, lucrare a minţii, precum şi orice muncă şi faptă omenească, toate ascultă cu bucurie de voinţa noastră şi o urmează bucuros oriîncotro le duce. Abia atunci voinţa este aceea care ne îndeamnă şi ne cheamă, iar dacă se leagă de vreo lucrare, toată făptura noastră e încordată într-acolo86. In sfârşit, omul, care e stăpân pe voinţa sa, acela şi mintea şi-o poate struni cum vrea.
Aşadar, aceia a căror vrere s-a prins cu patimă de ur¬mele lui Hristos şi nu vor să-L cunoască decât pe El, care nu vor, nu doresc şi nu-L caută decât pe El singur, unii ca
84. Pasaj   clasic   pentru   gândirea   sinergistă   şi   pentru   graiul   viu
şi   nuanţat   al   teologului   oare   rămâne   la   argumentarea   prin   fapte   a
moralităţii creştine.
85. Ioan 15, 10.
86. A se reţine caracterul integral al facultăţilor  umane  antrenate
în procesul de desăvârşire creştină.
 
240 NICOLAE CABAS1LA
aceia şi-au mutat în Domnul întreg rostul şi viaţa lor, în¬trucât nici voinţa lor nu mai poate trăi şi lucra decât dacă rămâne în Hristos, în Care sălăşluieşte toată bunătatea, după cum ochiul nu-şi poate îndeplini slujba dacă nu are lumină numai lumina dă vedere, aşa cum numai binele poate pune voinţa în lucrare.
De aici urmează că, Domnul fiind vistiernicul tuturor bună-tăţilor, din clipa în oare voinţa noastră nu se mişcă numai spre El, ci se mai îndreaptă şi spre alte ţinte străine, strădania noas- tră e ca şi cum n-ar aduce nici un rod, după cum zice Domnul i «Dacă cineva nu rămâne întru Mine, se aruncă afară ca mlă-diţa neroditoare ; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard» 87. Pentru că, dacă trăirea în Hristos însemnează a-L urma întru toate şi a trăi după cum zice El, nu-i mai puţin adevărat că aşa ceva se poate dobândi prin strădania voinţei noastre, când aceasta se pleacă vrerii lui Dumnezeu. După cum Mântuitorul însuşi a pus vrerea Sa omenească în ascultare de cea dumnezeiască, spre a ne învăţa şi a ne da o pildă cu adevărat dreaptă şi când a trebuit să moară nu S-a dat în lături — ou toate că înainte de a-I veni ceasul ar fi vrut s-o ocolească, arătându-ne oarecum că această moarte n-ar fi fost precum ar fi vrut-o El, ci că, plecându-Se ei, S-a făcut ascultător până la cruce, cum zice Sf. Pavel ^, do¬vedind că în Sine sunt două voinţe, iar nu numai una şi nici nu erau două amestecate —, tot aşa, se vede limpede că peste tot viaţa cu adevărat fericită pe această lume izvorăşte nu¬mai dintr-o voinţă strunită spre lucruri mai înalte.
Dacă tot ce e mai însemnat în om stă în cugetarea şi în voinţa lui, urmează că cel ce caută o viaţă cu adevărat fericită trebuie ca prin amândouă aceste puteri, prin minte şi voinţă, să s-apropie de Dumnezeu şi să se unească cu El; cu mintea să-L poată vedea cât mai lămurit, iar prin voinţă să-L iubească în chip desăvârşit. Ε drept însă că nimănui din
87. Ioan 15, 6.
88. Filip. 2, 7—9.
 
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 241
câţi trăiesc în acest trup stricăcios nu i s-a-ntâmplat să fie fericit şi în ce priveşte cugetarea şi voinţa : oameni de aceştia nu vom găsi decât într-o viaţă cu totul slobodă de orice stri¬căciune. In viaţa pământească credincioşii care ascultă nu¬mai de Dumnezeu se simt desăvârşiţi şi fericiţi de pe urma vrerii lor, dar nu sunt deloc fericiţi în ce priveşte puterea de cunoaştere a minţii, pentru că în vreme ce putem vedea la ei o dragoste desăvârşită, în aceeaşi vreme ei sunt cu totul lipsiţi de a putea vedea în chip lămurit pe Dumnezeu. Căci chiar dacă aceştia simt de aici, de pe pământ, că li-e dat să mai trăiască încă o viaţă după ce trupul va înceta şi chiar dacă au avut în viaţă clipe frumoase de răsplată, aceasta n-a fost nici în toată vremea, nici în chip statornic şi nici pe deplin, aşa ceva neputându-se întâmpla în această viaţă. Pentru această pricină zice Sfântul Pavel că «ne bucu¬răm întru nădejde şi umblăm prin credinţă, nu prin vedere», căci «lucrurile abia dacă le cunoaştem în parte» 89, cu toate că Sfântului Pavel i-a fost dat odată să vadă şi pe Hristos, dar n-a fost învrednicit de această vedere toată viaţa. Nu¬mai dincolo vom ajunge să vedem pururea pe Domnul, lucru pe care tot Sf. Pavel ni I-a spus atunci când şi-a sfârşit cuvântarea despre a doua venire : «Şi-aşa pururea cu Dom¬nul vom fi» 9°.
Dacă, aşadar, va ajunge cineva să poată gusta încă fiind în trup din bucuriile vieţii de veci, aşa ceva tot numai prin voinţă se dobândeşte, căci singură dragostea o poate ridica până la această iubire negrăită, în vreme ce vederea limpede a minţii se întâmplă numai în viaţa de dincolo. Dar şi aici, în lume, credinţa duce la dragoste. Vorbind despre acest lucru, Sfântul Petru zice : «Deşi acum nu-L vedeţi, voi cre¬deţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită» 91.
Aşadar, viaţa cea fericită stă în această dragoste şi în această bucurie. După vorba   Sfântului   Pavel,   într-un  fel
89. II Cor. 5, 7; I Cor. 13, 12.
90. I Tes. 4, 17.
91. I Petru 1, 8.
 242 NICOLAE CABASILA
această viaţă stă ascunsă : «ascunsă e viaţa voastră»  dar pe de altă parte, ea se şi arată, încât o putem simţi, căci despre ea zice Domnul : «Vântul suflă unde vrea şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine şi încotro se duce ; tot aşa e şi cu cel născut din Duh»93. Când e vorba de Harul dumnezeiesc care naşte şi dă viaţă, de fiinţa şi de chipul în care el lucrează, viaţa aceasta e pentru noi nevăzută, este o taină : ea se face însă arătată în sufletele celor ce o trăiesc sub forma unei iubiri negrăite faţă de Dumnezeu şi a unei mari bucurii care izvorăşte din ea. Căci această dragoste şi această bucurie se fac cunoscute şi dau pe faţă Harul cei nevăzut, mai întâi pentru că acestea amândouă sunt rodul Harului, după cum stă scris : «Roadă Duhului este dragostea,1 bucuria» 94 şi după roadă se cunoaşte pomul, iar în al doilea rând pentru că Harul e tocmai Duhul înfierii. Dragostea îi arată pe cei drepţi înrudiţi cu Dumnezeu şi este o mărturie
}
că sunt fii ai lui Dumnezeu, neavând în ei nici urmă de
năimit, nici de slugă. In acest chip a ajuns Solomon să gă-¬
sească pe mama pruncului celui viu 95 şi dragostea ei deo-
sebită faţă de prunc a crezut a fi o mărturie destul de pu-
ternică spre a dovedi că ea a dat naştere acelui prunc. *
Prin urmare, nu-i de mirare că tocmai după acest semn îi cunoaştem pe fiii Dumnezeului celui viu. După cum dră-gălăşenia şi purtarea de grijă a mamei aceluia faţă de copilul cel viu au arătat limpede că ea n-avea nici o legătură cu pruncul cel mort, tot aşa şi ascultarea şi dragostea pe care o au cei drepţi faţă de Dumnezeul cel viu sunt mărturii zdro- bitoare că ei nu s-au născut din părinţi morţi şi că Mântui- torul nu lasă pe cei ce trăiesc astfel de viaţă să-şi îngroape pe ai lor : «Lăsaţi pe morţi   să-şi îngroape morţii lor»96.
92. Col. 3, 3.
93. Ioan 3, 8.
94. Gal. 5, 22.
95. I Regi 3, 16.
96. Matei 8, 22.
 
DESPRE VIATA ÎN HRISTOS 243
 Mai mult, ei dovedesc că sunt fii ai lui Dumnezeu nu numai prin dragoste, adică prin aceea că se poartă cu Dum¬nezeu ca şi cu un Tată, pe care-L au drag, ci îndeosebi pen¬tru că ajung ca prin dragoste să se asemene cu Dumnezeu, căci ei ard de dragoste după Domnul, Care e numai iubire, declarând că numai de dragul acestei iubiri mai trăiesc ei pe această lume. Căci aceia sunt vii cu adevărat în care zvâcneşte această patimă bună, după cum morţii sunt aceia în care ea lipseşte. Doar pentru aceea şi sunt fii, pentru că cinstesc pe Tatăl prin faptele lor şi pentru aceea vestesc prin viaţa lor pe Dumnezeul cel viu din care s-au născut, «întru înnoirea vieţii»97, cum zice Sf. Pavel, mărturisind, prin aceasta, naşterea lor cea negrăită şi preamărind pe Tatăl nostru cel din ceruri.
Iată, deci, cât e de negrăită şi plină de iubire de oameni această naştere! Iar dacă, prin aceea că Dumnezeu îşi spune «Domn al viilor, iar nu al morţilor» , s-ar părea că toată mărirea Lui o are de la cei drepţi, nu mai puţin chiar şi celor răi le-a spus : «Dacă Eu sunt Dumnezeu, unde este mă¬rirea Mea ?»". Vorbind de acest lucru, David cânta : «Nu cei morţi Te vor lăuda pe Tine, Doamne, ci noi, cei vii» i0°.
Aceasta e deci viaţa trăită în Hristos. Am văzut că în¬tr-un fel ea este ascunsă în noi, iar în alt fel ni se descoperă la lumina faptelor bune, care însemnează dragoste. Căci în dragoste stau toată strălucirea şi desăvârşirea, arătându-ne că pe de o parte ea naşte viaţa în Hristos, iar pe de altă parte că o astfel de viaţă e rod şi al strădaniei omeneşti. De aceea nimeni nu se înşeală când îi zice «viaţă», pentru că numai viaţa ne poate uni cu Dumnezeu, câtă vreme despărţirea de Dumnezeu n-o putem numi decât moarte. Pentru aceea a şi   zis   Mântuitorul:   «Porunca   Mea   este  viaţă   veşnică»101,
97. Rom. 6, 4.
98. Luca 12, 27.
99. Mal. 1, 6.

100. Ps. 113, 25—26.
101. Ioan 12, 50.
 
244 NICOLAE CABASILA
înţelegând prin ea dragostea. Iar mai departe : «cuvintele pe care vi le spun vouă Duh sunt şi viaţă» 102, iar înţelesul de căpetenie al acestor porunci este dragostea, de aceea, «cel· ce rămâne întru dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el» 103, ceea ce însemnează a rămâne în viaţa cea» adevărată şi viaţă să ai întru tine, întrucât însuşi Domnul» a spus : «Eu sunt viaţa» 104.
Iar dacă viaţa e puterea care mişcă tot ce-i viu, atunci
ce putere poate fi aceea care mişcă pe oamenii cu adevărat
vii, cărora Dumnezeu le este într-adevăr Dumnezeu, şi anume
al viilor, nu şi al morţilor, dacă nu cumva dragostea, acea'
dragoste care nu numai că îi mişcă şi îi poartă, ci îi scoate!
şi din ei înşişi şi astfel are o putere mai mare asupra lor
decât toată viaţa, ba încă stă să o întreacă şi pe aceasta... Tţ
într-adevăr, ea este aceea care ne îndeamnă să dispreţuim
lumea şi nu numai pe aceea peste care am trecut, ci şi pe,
aceea care ne-a mai rămas 105. Şi atunci, ce-ar putea fi numit
mai pe bună dreptate viaţă decât tocmai dragostea ? Ceea
ce rămâne după ce toate s-au trecut şi ceea ce nu lasă pe
cei vii să moară, aceea e viaţa. Or, aşa ceva poate numai
dragostea. Căci atunci când toate celelalte se şterg, în viaţa,
care va veni, va rămâne, cum spune Sfântul Pavel, dragostea
singură, care ne va fi destul pentru viaţa în Hristos, Căruia,
mărirea se cuvine în veci. Amin !
102. Ioan 14, 10.
103. 1 Ioan 4, 16.
104. I   Ioan   11,   25,   iarăşi   un  principiu   stoic,    Τό ήγεμονιτιδν    oare'
conduce  întreagă  fiinţa  omului   —   restaurat  in  Hristos.
105. I Cor. 13, 8—13.

CUM PUTEM PĂSTRA ROADELE VIEŢII DUHOVNICEŞTI DOBÂNDITE PRIN SFINTELE TAINE

CARTEA    A    ŞASEA
                         CUM  PUTEM  PĂSTRA ROADELE
VIEŢII DUHOVNICEŞTI DOBÂNDITE PRIN SFINTELE TAINE
Potrivindu-ne cu voia lui Dumnezeu şi ascultând de po­runcile Lui, iată calea pe care, dacă mergem, ne putem păstra viaţa în Hristos. întrucât la începutul ei, această viaţă atârnă numai de atotputernicia Mântuitorului, dar întrucât, pe de altă parte, a ne-o păstra pe mai departe întreagă şi a rămâne vii în toată vremea desfăşurării ei, cere strădanie şi din par­tea noastră, urmează că, spre a putea sta până la sfârşit în puterea harului şi spre a putea trece dincolo cu această co­moară în mâini, se cer din partea noastră multe încordări şi grele strădanii. Iată de ce, se cere să cercetăm care sunt mijloacele cu care să putem câştiga această luptă duhovni­cească, lucru care se leagă aşa de bine cu viaţa în Hristos, de care   ne   ocupăm   aici.
După cum vedem din faptele oamenilor şi din întâmplări zilnice, oamenii nu se mulţumesc numai cu aceea că li s-a dat viaţă şi că de acum pot şedea, căci au de toate, ci caută toate mijloacele potrivite spre a-şi putea păstra în continuu această viaţă2, tot aşa, după ce am arătat începutul şi ţinta acestei vieţi, adică de unde, cum şi prin ce împrejurări am dobândit această viaţă, urmează să arătăm acum şi ce va trebui să fa­cem spre a nu ne pierde fericirea aşa de greu câştigată.
Cu toate că aşa ceva ar însemna să începem să vorbim despre virtute şi despre viaţa cea dusă după cum dictează cu-
1. Idee similară  şi  în  Tălcuirea  Slintei Liturghii,  cap.  XL.
2.      O  nouă   dovadă   despre   sinergismul     creştin.  Fără  colaborarea
omului cu harul divin nu există viată desăvârşită.


160                                            NICOLAE  CABASILA
getul şi cu toate că despre aceste lucruri s-au rostit mulţi din bărbaţii vechi şi din cei mai noi 3 şi parcă nici nu s-ar putea spune ceva nou, pe care ei să nu-1 fi spus, încât s-ar părea că ceea ce facem noi ar fi un lucru de prisos, cu toate acestea, dacă n-am adăuga încă o seamă de cuvinte, pe care lucrarea noastră le-a pomenit încă de la început, s-ar părea că tot ce am scris nu-i destul.
Se cade, dar, să arătăm, pe cât se poate, datoria noastră de a ne lega viaţa de Dumnezeul nostru al tuturor, lăsând la o parte datoriile pe care oamenii le au şi unii şi alţii între ei, căci acestea sunt prea multe. Într-adevăr, nimeni nu va în­drăzni să spună că atât cei din slujbe obşteşti, cât şi cei ce trăiesc în cercul familiilor lor, toţi ar trebui să aibă aceleaşi virtuţi, după cum nici de la cei care în clipa Botezului nu s-au legat de Dumnezeu cu nici o făgăduinţă nu se va cere acelaşi lucru ca de la cei ce duc viaţă singuratică şi care sunt hotă­râţi să trăiască în feciorie şi în sărăcie, care nu au avere, ba renunţă chiar de a fi stăpâni şi pe voinţa lor4.
în schimb, ceea ce se cere de la toţi cei care poartă nu­mele de creştin e datoria pe care trebuie fiecare să şi-o îm­plinească, a cărei neîmplinire nu admite nici o scuză, nici vârsta, nici slujba, nici orice stare de viaţă ar fi, nici schim-nicia, nici viaţa singuratică şi nici cea trăită în zgomotul ora­şelor sau în orice loc de retragere. Nu există vreo datorie mai
3.        Cine   anume  sunt  scriitorii   «mai  vechi»   $i  «mai  noi»,  nu  ne-o
spune Cabasila care, după cum am văzut şi din cele de până aici, arare­
ori  citează   cu  numele   pe  cei   la   care   se  referă   afirmaţiile  lui.  Totuşi,
cum au încercat să  arate Gass,  darm ai ales J. Gouillard  (L'autoportrait
d'un  sâge  du XlV-e  siecle,  în  Actele Congresului al XlV-lea de studii
bizantine,   Bucureşti,    l<971</75,   p.   104    şi   urm.),   P.    Nellas (Ai θεολοΐιχαΐ
•πηγαί τοΰ Ntx. Καβασίλα în «Κληρονομιά», Tesaloni'C,   1975,   ρ.  327—344),  el
are   în  vedere,  dintre cei  vechi,  mai   ales  pe Aristotel  şi  pe  stoici,   iar
dintre creştini,  pe  cei  mai  importanţi  Părinţi  începând din sec.  II până
în sec. XIV, despre care am făcut şi noi pomenire în comentariile noas­
tre.  Citările lui  sunt făcute  foarte  discret.  Oricum,  cărţile  VI—VII  sunt
o continuare firească a celor anterioare, dar axate  mai  ales pe  «ecuaţia
virtute-înţelepciune-fericire»  (Gouillard, op. cit., p.   104)  în oare  se  înge­
mănează  noţiuni   filosofice   cu  expresii  patristice  tipice.
4.        Ε interesant că în plin ev isihast, Cabasila nu foloseşte cuvântul
«monah»,   «monahism»,  ci  doar  «cei  din  singurătate».


DESPRE VIAŢA IN HRISTOS                                         161
înaltă şi pe care oricine e în stare s-o îndeplinească şi care în adâncul ei stă în a nu te împotrivi voii lui Dumnezeu, ci a-ţi potrivi viaţa după rânduielile Lui prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti5. Iar aceste porunci nu sunt prea mari pentru puterile omului — altfel nici n-ar putea fi nimeni tras la răspundere dacă greşeşte —, de aceea împlinirea lor o cere şi conştiinţa celui din urmă creştin. In schimb, cei care s-au lipit încă de la început de Domnul au făgăduit fireşte că-L vor urma peste orice piedici, căci numai cei care-şi leagă viaţa de Dumnezeu cu legăminte atât de strânse6 se împăr­tăşesc pururea din roadele Sfintelor Taine.
Fiind, adică, aceste porunci ale Mântuitorului o datorie pentru toţi credincioşii şi fiind şi de cea mai mare importan­ţă pentru viaţa lor şi deloc cu neputinţă pentru cei ce o vor, e firesc că nu se pot apropia de Hristos cei care se depărtează de El prin tot ce au mai bun în ei, prin cuget şi voie liberă. Căci trebuie să avem părtăşie prin voinţă şi cuget cu Acela, cu Care ne împărtăşim din acelaşi sânge7. Dacă într-un fel suntem uniţi, iar în altul despărţiţi, pe de o parte prieteni, iar pe de alta duşmani, în acelaşi timp şi fii, dar şi răufăcători, mădulare fiind, dar fără viaţă — la aşa ceva nu ne ajută ni­mic, nici unirea cu Hristos, nici naşterea din El, iar unora ca acestora nici un folos nu le aduce dezbinarea de trunchi, căci vor fi ca şi mlădiţa care nu are legătură cu viţa : sfârşitul lor va fi că vor fi aruncaţi afară, uscaţi şi azvârliţi în foc8. Aşa că oricine s-a hotărât să trăiască în Hristos, întrucât nu va avea alt izvor de unde să-i vină viaţa, va trebui să se pună în legătură cu această inimă şi cu acest cap, lucru care este
5.       într-o  variantă  manuscrisă  (B)   din   Viena   se   adaugă   marginal
următoarea notiţă :  «e cu neputinţă să vieţuieşti în Hristos dacă nu ţii
poruncile dumnezeieşti şi dacă nu păstrezi harul Sfintelor Taine», Gass,
op. cit., p. 132.
6.       Legământul  de  a  «trăi  creştineşte»  era cunoscut  încă  din  sec.
I—II: Ignatie, Către Magnezieni X,  1, P.S.B.  1, p. 168, iar în sec. III e
consfinţit solemn, Origen,  Exortaţie la martiriu, XII,  în româneşte P.S.B.
8, p. 360.
7.       Despre o părtăşie care merge până la o întrepătrundere a divi­
nului  cu umanul vorbea  încă  din  sec.  III  Origen  (Contra  Celsum,  III,
28, P.S.B. 9, p. 189).
8.       Ioan 15, 16.
11 — Despre viaţa în Hristos


162                                            NICOLAE  CABASILA      \
cu neputinţă dacă omul nu se va strădui să vrea şi el ceea ce vrea Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, deci, trebuie, pe cât ne stă omeneşte în putinţă, să silim mintea să asculte de voia lui Dumnezeu9, să nu dorim pe altcineva decât pe El şi să ne bucurăm de aceleaşi bucurii de care se bucură El. Ca o inimă să dorească în aceeaşi clipă două lucruri potrivnice este ceva cu neputin­ţă, căci, precum stă scris, «omul rău nu poate scoate din vis­tieria sa cea rea a inimii decât rele, pe când cel bun, bune» 10. Căci întocmai după cum în creştinii din Palestina, care aveau toţi aceleaşi dorinţe, «nu era decât o inimă şi un cuget» n, tot aşa cel al cărui suflet nu este în legătură cu Dumnezeu, ci fuge de împlinirea poruncilor Lui, călcându-le în picioare, unul ca acela nu-şi mai duce viaţa după cum pulsează în el inima Domnului, ci se conduce după bătăile unei inimi străi­ne. Căci după bătăile inimii Sale a aflat Domnul pe David care zice : «Doamne, poruncile Tale nu le-am uitat» 12. Dacă-i adevărat că a trăi înseamnă să asculţi de bătăile acestei inimi şi că, pe de altă parte, va trebui să nu asculţi de ea dacă bătăile ei nu vor să asculte de Dumnezeu, atunci, dacă vrem să trăim cu adevărat creştineşte, trebuie să cercetăm cum am putea ajunge să avem aceleaşi dorinţe şi bucurii ca şi Hristos.
Cum să ne gândim statornic la viaţa Mântuitorului
Orice faptă izvorăşte dintr-o dorinţă şi orice dorinţă, din cunoaştere şi cugetare13. Va trebui prin urmare să încercăm ca, înainte de a întoarce ochii sufletului nostru de la cele de­şarte, să avem pururea inima plină de gânduri bune, în aşa fel ca pentru gândurile rele să nu mai rămână nici un loc
9.  Expresie  familiară  Sfântului  Grigorie Palama.  între altele  şi  la
D. Stăniloae, Două tratate ale Sfântului Grigorie Palama, «Anuar», Sibiu
1933, p. 7 şi urm.
10.     Luca 6, 45.                             
11.     Fapte 4, 32.
12.     Psalm    118,    83,    176.
13.     Cei trei factori (faptă, dorinţă, cugetare)   sunt esenţiali în con­
cepţia  antropologică  a  lui  N.  Cabasila.  Numai  aducerea  lor  la  acelaşi
numitor poate însemna desăvârşirea.


DESPRE VIAŢA  IN  HRISTOS                                       163
gol. Numeroase sunt lucrurile vrednice de a fi cugetate, de a pune în lucrare sufletul, de a umple mintea şi de a o atrage spre ce să-şi petreacă vremea, dar dintre toate cel mai folo­sitor, mai plăcut, mai de dorit şi mai potrivit pentru aşa ceva este cugetarea asupra Sfintelor Taine şi asupra binefacerilor ce decurg din ele 14. Cât este de minunat a ne aduce aminte cine eram înainte de a se arăta lucrarea Sfintelor Taine şi ce am ajuns după aceea, cât a fost atunci de adâncă robia noastră şi cât sunt de mari acum libertatea şi vrednicia de rege la care am ajuns, cât de multe binefaceri am primit şi câte încă vom mai primi, dar, înainte de toate, gândul la Cel ce ne-a adus toate acestea, la frumuseţea Lui fără margini, la bunătatea Lui, la dragostea şi mărturia nemaiauzită a iubirii Lui de oameni !
Când toate aceste gânduri sunt în stare să umple inima şi să copleşească sufletul, nu se cuvine să ne mutăm cugetul la altceva, iar dorinţele noastre să ne ducă în altă parte pen­tru că sunt atât de frumoase şi de atrăgătoare aceste gânduri. Fiindcă, la urma urmei, atât prin mulţimea şi bogăţia lor, cât şi prin dragostea din care ele au răsărit, aceste binefaceri în­trec tot ce poate închipui cugetarea omenească. Căci, după cum dragostea când creşte şi se face mai mare decât noi se revarsă şi peste toţi cei din jurul nostru, tot aşa şi dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni a fost aşa de mare, că din El s-a golit şi s-a revărsat peste toată lumea 15. Pentru că Mân­tuitorul n-a crezut că-i destul să se aşeze într-un loc şi să trimită pe cineva să-i cheme pe robul de Care-I era drag, ci El însuşi S-a coborât pe pământ să-i caute. El, cel bogat, Se apropie şi ne-arată însuşi, care e dorinţa Lui, cerându-ne în schimb să-i fim doar recunoscători. Chiar dacă I se răspunde cu obrăznicie, El nu se mânie, ci, aşa alungat de noi, aşteaptă
14.     «Fără gândurile cuvenite Sfintelor Taine, sfinţenia nu se poate
sălăşlui  sau să 'rămână în  noi»  (Tâlcuirea Siintei Liturghii, 41).
15.     Dragostea divină cea mai presus de gând, care a ieşit din sine
în  chip  extatic,   deşertându-se   (έχένωσεν)    pentru  lume   (Filipeni   2,   7)  e
adeseori evocată de Dionisie -Areopagituil, Despre numele divine,
IV, 13, P.L. 712. De reţinut termenii Ιρωί, φίλτρου, υπερβολή.


164                                            N1COLAE  CABASILA
la uşă, ba încă spre a-şi arăta şi mai mult dragostea, face orice, suferă  chinuri şi la urmă chiar moarte.
Căci două lucruri îl deosebesc pe îndrăgostit de ceilalţi oameni şi-1 fac sigur de biruinţă : pe de o parte dorul de a face bine pe orice cale celui de care i-e drag ; pe de alta, să îndu­re, dacă este nevoie, oricâte rele şi chinuri cât de mari. Sigur că aceasta a doua mărturie de dragoste este cu mult mai tare decât cea dintâi. Fiind în adâncul Său netulburat de dorinţe şi deci neputând arăta oamenilor marea Sa dragoste (căci din iubire prea mare faţă de ei ar fi vrut mai bucuros să reverse peste ei toate bunătăţile, numai că nu putea — ca Dumne­zeu — suferi în locul lor), pentru că noianul său de dragoste, pe care însă nu o putea mărturisi, nu putea rămâne necu­noscut, ci trebuia arătată pe faţă, în toată măreţia sa, până la cea mai înaltă culme a ei —, pentru aceste pricini Mântui­torul a găsit minunea «deşertării» de Sine.
Cu alte cuvinte, Domnul face un târg : oferindu-Se pe Sine să sufere toate silniciile şi chinurile şi dându-le, astfel, puterea să creadă că-i iubeşte, celor pentru care a pătimit, a ajuns astfel să întoarcă spre El pe cei ce, de bună credinţă că sunt urgisiţi, fugeau de Bine. Dar lucrul cel mai neînţeles este că nu numai că a pătimit cele mai sălbatice chinuri, dân-du-Şi sufletul în urma atâtor suferinţe, ci, după ce a înviat şi a scos trupul de sub legea oricărei stricăciuni, încă şi-acu­ma Domnul are trupul plin de răni şi de urmele cuielor, ară-tându-Se cu el aşa în faţa îngerilor 16, socotind acestea toate ca o podoabă şi bucurându-se foarte că poate arăta câte chi­nuri a suferit.
Acum, de pe trupul Său duhovnicesc şi preamărit, s-a smuls tot ce-i pământesc şi tot ce-i greutate şi mărime, pre­cum şi orice urmă de poftă trupească 17. Un singur lucru n-a vrut să-i smulgă : urmele rănilor şi ale suferinţelor. Pe aces­tea I-a fost drag să le păstreze ca un semn al iubirii Sale de oameni, căci prin ele a găsit din nou pe cel pierdut şi pe ur-
16. I Timotei 3, 16.
17.     I Corinteni 15, 44.
DESPRE VIAŢA  ÎN HRISTOS 165
ma patimilor a cucerit acum pe cel pe care-1 iubea. Altfel, cum am putea explica urma unor răni pe un trup nemuritor, când ştiinţa medicinei şi chiar lucrarea firii însăşi le scoate până şi de pe nişte trupuri muritoare şi stricăcioase ?
S-ar putea răspunde că Domnul a vrut să sufere pentru noi în mai multe rânduri ; dar întrucât aşa ceva nu se poate din clipa în care trupul Său a scăpat de stricăciune şi a fost cruţat de a mai putea fi atins de uneltele chinuitoare ale oame¬nilor, £1 s-a gândit să păstreze pe trup mărturia jertfei Sale şi să poarte pe el pururea urmele rănilor dobândite în clipa răstignirii, vrând să arate prin aceasta că, chiar dacă va veni a doua oară în lumină orbitoare, El va rămâne pentru robii Săi acelaşi răstignit şi împuns, rănile acestea ţinându-i loc de po-doabe împărăteşti.
Se poate, oare, asemăna dragostea aceasta cu ceva pe pământ ? Iubit-a omul vreodată ceva aşa de mult ? Ce mamă sau ce tată şi-au iubit cândva atât de mult copiii ? Şi care dintre oamenii buni s-a lăsat dus de atâta dragoste faţă de cineva, încât, pentru că îi e drag de acela, să sufere nu numai bătăi de la el, ci şi să-i treacă cu vederea orice nerecunoş¬tinţa, ba încă să şi îndrăgească aceste răni mai presus de orice ? Aşa ceva numai Hristos a putut face, şi anume nu numai că a îndrăgit suferinţele, ci le-a socotit drept cea mai mare cinste a Sa, atât de mare încât din pricina ei nu se ruşina şi nu-I păsa ce-ar zice alţii de slăbiciunile Lui tru¬peşti, ba încă, acoperit de aceste răni moştenite din neputin¬ţele omeneşti, s-a aşezat cu ele chiar pe tronul împărăţiei Lui veşnice.
Astfel, nu numai că a înălţat firea omenească — mai mult decât îngrijindu-se de dorinţele fiecărui om în parte —, ci a chemat pe toţi să ia coroana împărătească, îi slobozeşte din robie şi-i înfiază, le deschide tuturor cerul, le arată calea, îi învaţă să zboare şi le dă şi aripi, ba încă, din dragoste pentru ei, îi şi porneşte, îi ajută şi dă curaj celor ce se mişcă prea încet. Dar mai este încă ceva şi mai mare decât aceasta,

166 NICOLAE  CABASILA
anume că Mântuitorului nu I-e destul că ne-a împărtăşit toate bunătăţile şi ne-a dat ajutor în toate, ci şi pe Sine ni s-a dat în întregime, pentru care pricină noi ne-am făcut temple ale Dumnezeului celui viu18. Făcându-ne mădulare ale lui Hristos, am ajuns de ne închinăm aceluiaşi cap ca şi heruvimii, iar picioarele şi mâinile noastre pornesc la lucru tocmai după bătăile inimii Domnului.
Ce poate fi, deci, mai folositor şi mai plăcut decât a cu¬geta la astfel de lucruri ? îndeletnicindu-ne cu astfel de cugetări şi făcându-le stăpâne pe gândurile noastre, ajungem mai întâi că nici un gând rău nu poate prinde rădăcină în sufletele noastre, iar apoi, dându-ne seama de toate bine¬facerile primite, va creşte şi mai tare dragostea noastră faţă de Cel ce ne-a făcut atâta bine, iar odată cu aceasta şi po¬runcile Lui le vom împlini mai cu credinţă, pe când voia noastră va ajunge să dorească acelaşi lucru ca şi El, cum scrie Sf. Ioan : «Cine Mă iubeşte, acela păzeşte şi poruncile Mele» 19. Şi-atunci, după ce ştim cât de mare este adevărata noastră vrednicie, desigur că nu ne vom înşela de bună voie pe noi şi nici nu ne va plăcea să slujim unui rob, care fuge de noi aşa de iute. Ştiind că suntem de viţă împărătească, noi nu ne vom mai spurca gura vorbind cuvinte urâte, aducân-du-ne aminte că abia am putut-o înnoi şi sfinţi prin Trupul şi Sângele Domnului. Şi după ce ochii noştri s-au desfătat privind aceste înfricoşătoare Taine, am putea oare să nu gri-jim încotro îi îndreptăm ? Atunci paşii noştri şi mâinile noas¬tre desigur nu se vor mai îndrepta spre cele rele, câtă vreme ştim că ele sunt mădulare sfinte, mădulare ale lui Hristos, că Domnul umblă prin ele aşa cum sângele Lui stă în potir 20. Ba, mai mult încă, noi înşine suntem îmbrăcaţi în Hristos, şi anume nu numai ca într-o cămaşă şi nici precum pielea ne acoperă  trupul,  ci  şi  mai  strâns  decât  ele,  căci  îmbrăcarea
18. I Cor. 3, 16.
19. Ioan 14, 21 ; 15, 10.
20. In text: ποτήριον.

DESPRE VIAŢA  IN  HRISTOS 167
noastră în Hristos e  mai strânsă şi decât  e strânsă carnea pe os.
Atât de legată va fi viaţa noastră duhovnicească de cea a lui Hristos încât, cum spune Sf. Pavel, nu numai dacă noi nu vrem, dar nici om, nici demon, nici chiar Hristos, «nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile înălţimii şi nici cele ale adâncului şi nici altă făptură» 21 oricât de puternică ar fi, nu ne vor putea despărţi de Hristos. Chiar dacă prin tiranice măsuri, cel rău a ajuns să tragă pielea de pe mu¬cenicii lui Hristos, să le ciuntească mâinile, să le strivească oasele, să le smulgă măruntaiele şi să le spargă coastele, în schimb haina aceasta cu care cei drepţi s-au îmbrăcat întru Hristos, nimeni şi nimic n-a fost în stare să le-o smulgă şi să-i lase goi, nereuşind, prin oricât de grele în¬cercări, decât ca şi mai tare să-i îmbrace în Hristos, iar, neputând nimic, au trebuit să se lase de orice încercări.
Căci ce poate fi oare mai sfânt decât acest trup, de care Hristos s-a legat mai strâns chiar decât în orice unire tru¬pească ? De aceea, dacă ne vom da seama cu respect de mi¬nunata strălucire a trupului şi o vom avea pururea vie în faţa ochilor, vom ajunge să cinstim trupul şi să ni-1 păstrăm cu vrednicie şi evlavie. Căci dacă ferim de orice spurcare lă¬caşul sfânt, vasele, precum şi orice lucruri sfinte tocmai fiindcă ştim că sunt sfinte, atunci trebuie să grijim ca ceea ce e mai sfânt nici măcar să nu fie atins. Or, mai sfânt decât omul nimic nu este, fiindcă însuşi Dumnezeu a luat asupra Sa fire omenească22. Să ne aducem aminte cine este Acela înaintea căruia tot genunchiul (trebuie) să se plece şi din cer şi de pe pământ23 şi cine este Cel ce va veni pe norii ceru¬lui, strălucind fără asemănare în mărire şi putere multă24 :
21. Rom. 8, 38—39.
22. Ce   credeau   unii   cugetători   mai   ales   platonici   despre   vredni¬
cia   omului   se   poate   vedea   din   Platon,   Cmtylos,   399,   ci.   C.   Noica,
p.  273.  Dintre  creştini  încă Origen (Contra  Celsum,  I,  66)  spunea  ca-i
«cea mai dumnezeiască fiinţă din câte se văd».
23. Bilipeni 2, HO.
24. Luca 21, 27. :

168 NICOLAE  CABASILA
e un om Care-i în acelaşi timp şi Dumnezeu. Tot aşijderea vom ajunge şi noi să strălucim mai tare decât soarele, să ne ridicăm deasupra norilor, să vedem acest trup al lui Dumnezeu, să ne ridicăm şi să zburăm către El, să ne apro¬piem de El şi să-L privim de aproape în linişte. Când va veni Domnul, atunci ceata slugilor bune se va aduna în jurul Lui şi în vreme ce El va străluci de lumină, de aceeaşi lumină vor străluci şi feţele lor.
Oh ! Ce privelişte ! Să vezi o mulţime nesfârşită de lu¬mini venind pe norii cerului şi oameni fără număr izbucnind de bucurie negrăită, adunare de dumnezei în jurul unui Dumnezeu, o mulţime de făpturi frumoase în jurul a tot ce poate fi mai frumos pe lume, slugi în jurul Stăpânului, Care nu se uită cu ochi pizmaş când şi slugile se împărtăşesc de strălucirea Lui şi nici nu-L doare că-I scade mărirea, dacă pe mulţi robi îi face părtaşi la împărăţia Sa, spre deosebire de stăpânitorii vremelnici, care chiar dacă ar da ceva slu¬gilor, nici prin gând nu le-ar trece să-i cheme şi la domnie împreună cu ei !
Pentru că Dumnezeu nu ne mai socoteşte slugi şi nici nu ne cinsteşte ca pe slugi, ci ne consideră prieteni, se poartă cu noi după legile prieteniei25 şi, precum a hotărât încă de la început, ne împarte din toate darurile Sale, dar nu numai unul sau altul dintre aceste daruri, ci însăşi împărăţia şi coroana Lui de împărat. La aceasta s-a şi gândit Sf. Pavel când ne-a numit «moştenitori ai lui Dumnezeu, împreună moştenitori cu Hristos» 26 şi «dacă stăruim împreună cu Hris¬tos în răbdare, vom şi împăraţi împreună cu El» 27. Şi ce-ar putea fi oare atât de atrăgător încât să se asemene cu această privelişte, ceata celor fericiţi, adunarea celor ce saltă de bucurie ? Pe de o parte fulgerul se coboară din cer pe pă¬mânt, dar în acelaşi timp şi de pe pământ se ridică alţi lu¬minători spre «Soarele dreptăţii» !  Totul e plin, geme de lu-
25. Ioan 15, 15.
26. Rom. 7, 17.
27. II Timotei 2, 12.

DESPRE VIAJA ÎN  HRISTOS 169
mină : de o parte stau drepţii, care şi-au arătat dragostea lor faţă de Hristos prin viaţa lăuntrică curată, prin îndurarea silniciilor, a muncilor şi prin îngrijirea semenilor, iar de cea¬laltă parte cei care au urmat lui Hristos prin junghiere şi s-au dăruit săbiei, focului sau morţii, arătând şi-acum pe trupurile lor urmele pline de mărire ale chinurilor 28 ; ei sunt ca o ceată de luptători viteji care, în schimbul rănilor, au intrat în bucuria împăratului lor învingător prin junghiere şi pentru aceea i-a încununat «eu mărire şi cu cinste» pentru chinurile morţii Sale, cum zice Sf. Pavel 29. Abia gândindu-ne la toate aceste bucurii şi în tot ceasul cugetând la înălţimea lor, vom ajunge să ne dăm seama cât preţuieşte firea ome¬nească şi cât e de mare dragostea lui Dumnezeu faţă de noi.
Aşa stând lucrurile, chiar dacă vom aluneca spre rău şi s-ar întâmpla să cădem, ne-am ridica fără întârziere. Căci din piedicile fără număr ce ni se pun în calea mântuirii, cea mai însemnată este aceea că nu ne dezlipim cu totul de păcat şi nu ne întoarcem cât mai în grabă spre Dumnezeu ci, lă-sându-ne copleşiţi de ruşine şi de teamă, ne închipuim că drumul ce duce spre El este din cale afară de anevoios, că Domnul s-ar fi mâniat şi ar fi rău cu noi şi că celor ce vor să se apropie de El le trebuie mult timp ca să se pregă¬tească. Or, gândul la marea iubire de oameni a lui Dum¬nezeu trebuie să înlăture din mintea tuturora acest „fel de închipuiri.
Pe cel ce cunoaşte bunătatea lui Dumnezeu, pe cel care ştie cu câtă dragoste să răspundă «iată-mă» ! 3° când este chemat, ce piedică I-ar mai putea opri să se întoarcă foarte degrabă spre El ? Căci o cursă şi o iscusinţă a vrăjmaşului nostru al tuturor este de a ne îndemna cu îndrăzneală şi cu încăpăţânare la păcat; iar după ce-am făcut cele mai mari fărădelegi ne copleşeşte cu ruşinea şi ne face să ne pierdem
28. Matei 10, 8, 23, 28.
29. Evr. 2, 7.
30. îs. 58, 9.

170 NICOLAE ' CABASILA
minţile, ştiind că pe aceste căi ne ajută să cădem în pră-pastie şi ne împiedică să ne sculăm, îndepărtându-ne astfel tot mai mult de Dumnezeu şi luându-ne nădejdea de a ne mai putea întoarce la El. Vasăzică, pe două căi potrivnice ne atrage diavolul în aceeaşi prăpastie. De aceea trebuie să ne ferim cu toată grija de astfel de curse, să fugim din ca¬lea păcatului precum şi de ruşinea şi de teama ce ne apucă — fără de nici un folos — după ce-am greşit. Pentru că teama aceasta nu naşte îndemn, ci un fel de adormire a su¬fletelor, iar dacă pentru urmele celor ce am păcătuit ne co¬pleşeşte ruşinea, prin aceasta nu arătăm că umblăm după leac, ci că fugim de privirea Domnului, după cum a făcut şi Adarn31, care în loc să caute doctor la rana sa, s-a as¬cuns şi a fugit de mâna doctorului, nevrând să înţeleagă că pe el I-a biruit păcatul şi încercând să ascundă slăbiciunea voinţei sale prin aceea că a dat vina pe femeia sa32. Pe aceeaşi cale a încercat după el şi Cain să ascundă nelegiuirea sa de  privirile Celui  căruia nu-i scapă  nimic33.
Sunt, e drept, şi folositoare şi trebuincioase ruşinările, frângerile inimii şi chinurile trupului după ce odată am gre¬şit, dar numai dacă acestea duc la Dumnezeu, «căci după roadele lor îi veţi cunoaşte pe ei» y\ Or, nu atât ruşinea şi teama urmează după păcat, ci un fel de scârbă de tine în¬suţi neînstare să strice întru nimic celor ce cunosc din destul bunătatea lui Dumnezeu. Pentru că chiar când şi-ar da seama că a săvârşit cele mai mari nelegiuiri, nici atunci omul n-ar trebui să se lase pradă deznădejdii, ştiind că nimic nu-i mai mare decât iertarea, că nu este păcat pe care bunătatea lui Dumnezeu să nu-1 biruiască. în felul acesta durerea pe care o vor încerca va fi mântuitoare şi vor căuta chiar să o spo¬rească, pe când durerea care strică bunele nădejdi ar trebui alungată din suflet.
31. Fac.    3, 8.
32. Fac. 3, 12.
33. Fac. 4, 14.
34. Fapte 6, 3.

DESPRE VIATA IN HRISTOS 171
întristarea ce ne cuprinde după păcat este de două fe¬luri : una care ne duce la îndreptare, iar cealaltă la pier¬zare 3r>. Pentru cea dintâi avem lămurită mărturisire a Sfân-tului Petru36, iar pentru cea de-a doua pe Iuda cel fără de lege 37. Pe Petru întristarea I-a întors pe drumul cel bun şi I-a unit iarăşi cu Hristos, fiindcă după ce a «plâns cu amar» el a ajuns ca şi înainte de a se lepăda, pe când pe Iuda în¬tristarea I-a dus la spânzurătoare, pe el, care în ceasul dez¬legării de păcat a tuturor, umbla legat cu cele mai strânse legături şi care, atunci când întreaga lume se curăţa de rele, dintre toţi, singur el şi-a pierdut nădejdea că se mai poate curaţi. Pentru ca să ştim însă de mai înainte pe care din cele două întristări s-o urmăm şi de care să ne ferim, trebuie să vedem ce deosebire e între ele şi care dă roade bune şi care nu.
Din prima clipă, în care am săvârşit vreun păcat, noi suntem cei vinovaţi atât faţă de Dumnezeu, cât Şi faţă de noi, de aceea nu numai că nu ne strică, dar ni-e chiar de folos să recunoaştem că ne-am purtat fără recunoştinţă faţă de Dumnezeu. însă a ne întrista în urma unui păcat, a ne fi silă de viaţă, a ne frânge inima căindu-ne cu amar mimai pentru că acum ne sunt nimicite toate planurile, pe care înainte sufletul nostru tresaltă văzându-le şi din această pri¬cină viaţa să ni se pară de nesuferit pentru greşeala ce am săvârşit — iată o întristare pe oare trebuie s-o înlăturăm fiindcă-i aducătoare de moarte, după cum tot aşa de bine trebuie să ne ferim de a ne preţui prea mult pe noi înşine. Aceasta din urmă izvorăşte din prea marea dragoste faţă de Dumnezeu şi din cunoaşterea lămurită a Binefăcătorului nostru, căruia nimic nu-I întoarcem pentru tot ce ne dă, ba încă-I răspundem cu destule batjocuri ; dar după cum încre¬derea nesăbuită în noi este păcat, tot aşa şi deznădejdea ce ne-o lasă în suflete este un rău.  în aceeaşi vreme, însă,
35. II Cor. 7, 10.
36. Matei 26, 75.
37. Matei 27, 5.
 
172 N1COLAE   CABAS1LA      '
dragostea care-i  duce spre  Hristos pe cei  despre oare am
vorbit mai înainte, e cu totul altfel : nimic nu-i face mai fe¬riciţi pe cei înţelepţi decât să pătimească şi să-şi aibă inima zdrobită de  durere din pricina  dragostei faţă  de Hristos.
întrucât întristarea care cuprinde sufletul când ne gân¬
dim la Hristos e împreunată cu multe binefaceri, pentru că
ea izvorăşte din cugetarea noastră asupra lui Hristos şi a
iubirii Lui de oameni, ar fi foarte bine să ne obişnuim su¬
fletul cu astfel de cugetări, să-i hrănim cu ele pentru ca nici¬
când să nu le uite, să folosim aceste gânduri şi cugetări
ca pe o hrană a sufletului, făcând din ele farmecul convor¬
birilor noastre zilnice, prilej de a le discuta cât mai des, în¬
cercând, de se va putea să nu le încetăm nicicând sau, chiar
şi mai rar, dar să le întipărim adânc în inimă, ca să pună
stăpânire deplină pe ea. Căci nici focul nu, arde dacă nu
pui pe el într-una. Cugetând la legea Domnului ziua şi noap¬
tea, nici o patimă nu se poate trezi în noi. Fireşte însă că
aceasta trebuie s-o facem cât se poate de des. Cugetând la
bine şi frumos, s-aprind în noi dorinţe curate, fiindcă sim¬
ţirile, cu care s-au unit aceste cugetări aduc în noi roade
plăcute încă din vremea copilăriei şi din ele ţâşnesc şi cu¬
getările. Simţămintele ne întovărăşesc în toată vremea, sunt
de-o vârstă cu noi şi, prin farmecul şi plăcerea lor, ele ne duc
încotro vor; dimpotrivă,   dacă   ajungem abia mai  târziu  să putem cugeta cu puterea minţii, va trebui,  măcar pentru o bucată de vreme,  să ne străduim mult şi  mereu să fim cu băgare de seamă ca să putem săvârşi vreun bine 38.
La început, e adevărat, nu simţim parcă nici o plăcere când facem binele fiindcă, de multă vreme, firea noastră s-a obişnuit cu altceva. Abia după o îndelungată străduinţă vom ajunge să rupem cu vechile obiceiuri şi să sădim în locul lor dragostea pentru binele cel adevărat şi gânduri de¬spre adevărul cel mai sigur. Să nu ne mirăm atunci deloc că
38. După cum se va vedea şi mai încolo (P.G. 150, 692), hrănirea sufletului prin γνώμη şi λογίζεσθαι, care ne amintesc de gândirea aris-totelică,  conferă cugetării lui N.  Cabasila trăsături  existenţialiste.
 
DESPRE VIAŢA  IN HRISTOS 173
gândurile cele bune nu biruiesc totdeauna pe cele rele şi că în rândul fiinţelor cugetătoare nu sunt mai multe din cele bune decât din cele rele. Căci nu-i destul numai să înveţi ceea ce ştii că trebuie să faci, pentru ca într-adevăr să şi fii un om bun. Trebuie pe lângă ştiinţă să adaugi şi făptuirea şi, ceea ce cunoşti, să ştii să îndeplineşti. Fiindcă ştiinţa goală nu-i destul s-o ai ; mai trebuie să ştii şi a o întrebuinţa la ce tre¬buie, întocmai după cum hrana, arma, leacul şi haina ajută nu celor ce le au, ci numai celor ce ştiu a le folosi cum trebuie. Dacă mintea noastră se lasă dusă de gânduri rele tocmai pe vremea când cele bune abia mijesc şi abia le putem gusta roadele, atunci de ce e mirare că acele rele sunt mai tari şi, fiind mereu în creştere, pun stăpânire pe întreg sufletul şi că cele bune sunt copleşite cu totul, fiindcă ele nu sunt sta¬tornice ? 39.
Peste tot, nu trebuie să ne mirăm de ce nu zideşte zi¬darul, de ce nu vindecă doctorul şi de ce nu lucrează nici orice alt meşteşugar, dacă ei nicicând n-au făcut nimic în meseria lor. Tot aşa nu trebuie să ne mirăm de ce deşi are principii sănătoase nu trage nici un folos după mintea lui cel care nu vrea să le folosească nicidecum. Căci, de la arme tragi folos atunci când le mânuieşti cum trebuie împotriva vrăjmaşilor. De la iscusinţă aşijderea, atunci când lucrăm cu ea, iar de la gândurile noastre cele mai bune — care ne sunt ca nişte sfetnici credincioşi — numai atunci tragem folos dacă punem mintea la lucru, dar nu ca să învăţăm doar lu¬cruri seci, ci ca să ne convingem de ele şi să ne aprindem de dorul de a cunoaşte fericirea cea adevărată.. Toate acestea cer însă o sârguinţă deosebită. Dimpotrivă, tot aceeaşi pri¬mejdie este şi să dăm de lucru sufletului şi să-i ajutăm la rele, fără să ne dăm seama de greutatea acestui păcat. De aceea în cazul dintâi trebuie să înlăturăm prea multele gânduri, iar în al doilea să ne folosim cât mai mult de cugetare.
39. Matei 21» 34—36.
 
174 NICOLAE  CABASILA
Nu-i deloc greu să doreşti binele, căci aşa ceva nu cere nici o sforţare. Ca să ajungi însă la bine şi să-i şi păstrezi, se cere să ştii să suferi, să dai dovadă de iscusinţă şi să ur¬mezi o anumită metodă40. Dar dacă nu ne hotărâm uşor să îndurăm suferinţe, atunci cum ne înrolăm de bună voie într-o luptă atât de grea ? Ceea ce ne duce la luptă e doar dorinţa fierbinte de a câştiga cununa nepieritoare. Această dorinţă ne face plăcute chinurile, oricât ar fi ele de crâncene. Această dorinţă după bine, nimic nu ne-o aprinde aşa de tare ca gândul nostru pironit asupra ei şi asupra frumuseţii ei. Acesta este focul ce s-a aprins în sufletul Proorocului prin cugetarea la Dumnezeu : «înfierbântatu-s-a inima mea în lăuntrul meu şi în cugetul meu se va aprinde foc» 41, iar în alt loc, David ne arată şi ce cugetă şi cine este cel ce cugetă, şi anume, de o parte, e legea lui Dumnezeu, iar, de alta, omul drept «la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea» 42.
Să cugetăm continuu la Legea Domnului
Dacă până şi cugetarea la Legea cea scrisă e în stare să ne înflăcăreze atât de tare, atunci ce va trebui să zicem de legea Duhului, care singură a insuflat în oameni adevărata iubire de Dumnezeu şi a aprins în noi o dorinţă fierbinte după El43, pe care nici plăcerea, nici scârba, nici cele de acum şi nici cele ce vor veni nu sunt în stare să o stingă ! Mi se pare şi că Duhul Sfânt de aceea s-a arătat în chip de limbi de foc, pentru că aducea pe pământ o dragoste atât de fierbinte
40. Interesant   lucru:   Cabasila   nu   spune   deschis   care   e   această
metodă (ιχέδόΐοί).  Credem că el face aluzie la «practicarea virtuţii», de
oare amintea şi Origen (De principiis, III, 15, traci, rom., P.S.B. 8, p. 204) şi
pe care  o vor dezvolta asceţii  «centuriilor practice»  de mai târziu.  Se
ştie   că Sf.   Simeon   Noul   Teolog   a   propus   cunoscuta   metodă   isihastă
a   rugăciunii  neîncetate.   Credem   că   N.   Cabasila,   deşi   e   apropiat   de
astfel de preocupări duhovniceşti, totuşi n-a mers cu gândul până acolo,
ci va fi rămas pe linia Sfântului Maxim Mărturisitorul (Capete despie
dragoste, II, 5) ori a Sf. Maoafie Egipteanul.
41. Psalm  38, 4.
42. Psalm 1, 2.
43. Idee similară la Macarie, Omilii XI, 7, în trad. rom. p. 61—62.
 
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 175
oa şi focul. Desigur că şi pe Dătătorul Legii tot această dra¬goste L-a adus pe pământ şi chiar întruparea Lui este tot o roadă a acestei mari iubiri de oameni. De altfel, toată legea Lui e plină de dragoste, dragoste pe care o mărturiseşte pe toate căile, prin venirea în lume, prin bunăvoinţa de a primi şi din partea noastră o dragoste oricât de mică în stare să răsplătească toate binefacerile pe care ni le-a trimis. Fiindcă nu ne porunceşte ca unor robi, ci ca şi cum am fi îndurat multe chinuri pentru El şi ca şi cum am fi nişte cunoscuţi sau prieteni ai Lui, aşa ne cheamă încă de la început să ne facă părtaşi la toate darurile Sale, zicându-ne cam aşa : «Eu M-am luptat ca să câştig împărăţia şi Mi-am împletit cunună din multe suferinţe. Voi însă primiţi toate acestea fără a vă fi străduit. Numai atâta vă cer în schimb : «să Mă iubiţi mai mult decât orice pe lume»...
O ! Adâncul bunătăţii ! Nu numai că Domnul ne iubeşte peste măsură, ci preţuieşte aşa de mult dragostea noastră faţă de El, încât face orice numai să ne-o câştige ! Pentru cine a făcut cerul şi pământul şi soarele şi lumea cea văzută toată şi frumuseţea cea nevăzută ? Şi de ce la un singur semn e în stare să scoată adâncimi nebănuite de cugetare din orice făptură, pentru ce oare, dacă nu ca să atragă toată lumea spre El şi ca să se facă iubit de ea ? Cu o fierbinţeală de îndrăgostit, Domnul îşi arată înţelepciunea, bunătatea şi întreaga Sa putere numai pentru ca să poată trezi şi în noi o dragoste corespunzătoare.
Aşa de mult Se laudă El cu această dragoste a noastră şi aşa de mult o preţuieşte, încât suferind, pentru a o do¬bândi, tot ce îngăduia firea Sa cea dumnezeiască, nu s-a oprit aici, ci a îmbrăcat şi fire omenească, pentru ca prin ea să convingă pe oameni mai bine acum decât o putea face îna¬inte, când era numai Dumnezeu, străduindu-Se, astfel, şi prin cele ce-i da firea dinăuntru, ca şi prin cele ce-i da cea din afară, să lege de Sine pe cel pe care-1 iubea atât de mult.
Vedem, prin urmare, că «legea duhului» este o lege a dragostei, q lege care ne pregăteşte pentru înţelepciunea şi
 
176 NICOLAE  CABASILA
bunătatea cea adevărată. Această lege trebuie, aşadar, s-o căutăm cu mintea noastră. întâi pentru că o astfel de căutare nu cere de la noi nici sudori, nici suferinţe, nici bani, n-aduce nici cinste, nici ruşine şi nici orice altceva mai rău, nepunând nici o piedică în ducerea la îndeplinire a muncii şi a înde¬letnicirilor noastre, ci comandantul poate comanda mai de¬parte, plugarul îşi poate ara pământul, iar muncitorul să-şi vadă în pace de lucrurile sale 45. Toate acestea din pricină că nu ni se cere să trăim singuri, la marginea lumii, nici să ne hrănim cu mâncări neobişnuite, nici să ne schimbăm îmbră¬cămintea ori să ne primejduim vreunul din noi sănătatea, sau să facem vreo bravură ce întrece puterile noastre, ci doar, rămânând acasă, aşa cum suntem şi, nepierzând nimic din avutul nostru, să petrecem «cugetând într-una la Legea Dom¬nului».
In acest caz, de ce să nu sfinţim îndeletnicirile noastre, fie chiar şi cu preţul a oricât de grele pătimiri ? Căci, oa¬meni fiind şi în stare de a cugeta la ceea ce mintea ne porunceşte, cum ne-am putea opri de a cugeta la cele mai mântuitoare porunci ale Domnului ? Or, dacă s-a spus că gândul la lucruri deşarte, urâte şi, cum cred toţi, nefolosi¬toare, n-a primejduit viaţa, averea şi nimic din ce are omul, cu atât mai puţin vom putea învinovăţi gândurile bune pen¬tru astfel de roade şi nici să prigonim binele ca pe un izvor al răului.
Şi dacă aceste gânduri nu lovesc în avutul nimănui, de-sigur că nici scârbă nu-i aduc mai multă decât câtă plăcere
44. Rom. 8, 2.
45. Iată  într-adevăr  un pasaj   de  respiraţie  cu  adevărat  apropiată
de  stoicism.  Cum  ar spune Seneca :   «nimeni n-a putut  acuza vreodată
pe vreun  înţelept  c-ar fi prea  sărac»   (De  beata vita,  XXIII). Nu-i  de
mirare   că   acelaşi   copist   din  redacţia   a   doua   vieneză   notează   într-o
scholie   marginală:   «într-adevăr   meditarea   la  legea   lui   Dumnezeu  nu
cere de la noi oboseli deosebite şi nici nu ne împiedică de la îndelet¬
nicirile   vieţii».   Avea dreptate P. Evdokimov să spună (La connaissance
de Dieu selon Ia tradition orientale, Lyon,  1967, p. 72) că stăm în faţa
unei «riguroase spiritualităţi pentru laici recomandate de un laic».
 
DESPRE VIAŢA ÎN  HRISTOS 177
aduc oricui om averile. Pentru că, dacă ne bucurăm pururea de un bine mai mare, apoi ar putea să fie oare vreun bine mai mare decât cugetarea la Legea Domnului şi la bunătatea Lui, când se ştie că nimic nu întrece în desăvârşire pe Hristos, ultima culme a bunătăţii în lumea întreagă ? Căci dacă nimic nu ne este aşa de plăcut şi drag ca ceea ce-i al nostru, atunci nimeni, oricât s-ar trudi, n-ar putea găsi ceva mai potrivit pentru noi decât cugetarea la Dumnezeu.
După cum am spus mai înainte, noi suntem mai apro¬piaţi de Hristos decât de rudele de sânge, de fraţi, de pă¬rinţi şi chiar decât de viaţa noastră după trup. De unde urmează că de la o vreme, cel care cugetă la Dumnezeu ajunge să-şi simtă mintea mai legată de aceste cugetări decât de altele, căci această rugăciune duhovnicească şi această cuge- tare la Dumnezeu e mai plăcută sufletului odată botezat, decât tot ce se poate închipui, căci îl copleşeşte mai deplin şi mai adânc şi e cea mai frumoasă îndeletnicire din câte ar putea fi. Vorbesc, bineînţeles, de cei care, după baia duhov-nicească a Botezului, nu rămân seci la inimă, sau, după cum îi numeşte Sf. Ştefan pe evrei, «netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi» 46.
Aşadar, petrecerea cu gândul la «legea Domnului» nu aduce nici o pagubă vieţii omeneşti, după cum destule măr¬turii am pomenit mai înainte, ba putem spune că aduce plă¬cere şi bucurie în cei care se îndeletnicesc cu ea, iar pe lângă acestea, cum am mai spus-o, mai aduce şi folos şi ajutor în cele mai mari şi mai frumoase planuri ale noastre, după cum vom arăta şi de-acum încolo când vom vorbi mai îndeaproape despre ea.
întâi şi întâi, sufletul care se lasă stăpânit mereu de gânduri duhovniceşti ajunge să se curăţească de gânduri rele. De aici urmează că Sfintele Taine lucrează în noi o stră¬lucire neumbrită, care rodeşte apoi în suflete un lanţ de binefaceri fără ca noi să ne fi străduit aproape deloc pentru
46. Fapte 7, 51. 12 — Despre viata în Hristos
 
178 NICOLAE  CABASILA
ele47. In al doilea rând, gândurile bune sunt ca un leac pen¬tru sufletele noastre şi cel mai bun dintre balsamuri, căci întocmai după cum gândurile rele trezesc în noi tot felul de patimi urâte, tot aşa, la rândul lui, gândul la virtute tre¬zeşte în noi tot felul de fapte bune, căci gândurile şi vorbele sunt cele care ne îndeamnă să ne formăm cutare sau cutare părere, să vorbim, să facem sau să răbdăm pentru ceea ce credem. Aşa ajung dascălii virtuţilor ^, să înrâurească asu- pra ucenicilor încredinţaţi lor, sădind în sufletele lor gânduri bune, pe când duhurile rele, bagă în capul oamenilor cuge- tări din cele mai viclene. Acestea din urmă ne duc spre fără¬delegi, iar cele dintâi, spre împlinirea poruncilor.
Dacă peste tot este de lăudat cugetarea creştină pentru că duce la virtute, în schimb atunci când ea se îndreaptă tocmai spre Hristos şi spre întreg planul de mântuire pe care El I-a săvârşit pentru noi prin iubirea Sa de oameni, atunci ea ne aduce însăşi viaţa după care însetăm şi fericirea pe care o căutăm 49.
Şi pentru ca să înţelegem mai bine acest lucru, să băgăm de seamă că tocmai această «cugetare la Legea Domnului» este aceea care e în stare să lucreze în noi atâtea roade pentru oare însuşi Hristos ne numeşte «fericiţi». în fond, pe cine fericeşte Cel care, singur, e cu adevărat fericit ? Pe cei săraci cu duhul, pe cei ce plâng, pe cei blânzi, pe cei ce flămânzesc şi însetează după dreptate, pe cei milostivi, pe cei curaţi la* inimă, pe făcătorii de pace, pe cei care pentru dreptate şi pentru dragostea faţă de Hristos îndură tot felul de prigoane
47. In   toate   cele   trei   variante   manuscrise   folosite   de   W.   Gass
e   adăugată   marginal   glosa   următoare:   «într-adevăr   e   foarte   folosi¬
toare o astfel de meditare, mai ales că însuşi Hristos fericeşte pe cei
ce o săvârşesc». >
48. Indiferent dacă şi în ce măsură prin astfel de «dascăli ai vir-,
tuţilor»   trebuie  înţelese   cercuri   sau    «saloane»    de    genul    celor    de¬
scrise de V. Laurent  «La  direction  spirituelle â Byzance»,  în  Rev. des
etudes bvx., Paris, 1956, p. 48—80), totuşi faptul e semnificativ şi pentru,
N. Cabasila. '
49. ήτουμένη ευδαιμονία, scopul cu care a fost creat omul, după cum
reiese şi din Efes. 1, 10.
 
DESPRE VIAŢA  ÎN  HRISTOS 179
şi de silnicii. Aceştia sunt, vasăzică, părtaşi la adevărata fericire. Dacă băgăm de seamă şi vedem că făptura cea nouă este rodul cugetării la Dumnezeu, iar cununile celor fericiţi tot ea le împleteşte, atunci e lucru limpede pentru oricine că îndreptarea gândului nostru spre «Legea Domnului» şi pe¬trecerea în ea este calea cea mai sigură şi scara cea mai bună ce duce la viaţa cea fericită.
Despre fericirea cea dintâi, adică despre faptul că să¬răcia cu duhul se dobândeşte prin cugetarea   la   Dumnezeu
Sărăcia cu duhul — sau cum zice Sf. Pavel51, să nu cu¬gete nimeni despre sine mai mult decât trebuie, ci să cugete spre înţelepţire, căci suntem săraci — cine alţii o dobândesc, dacă nu cei care au cunoscut cât de sărac şi de smerit a fost Iisus ? Căci Domn fiind, s-a făcut asemenea robilor, atât cu firea, cât şi cu modul de comportare, Dumnezeu fiind s-a făcut trup 52. Bogat, El a îndurat foame 5;!. Deşi era împărat al măririi, totuşi El fărădelegile noastre le-a purtat. Legat a fost dus Cel ce a dezlegat lumea de păcate. Venit să Împli¬nească Legea, El a fost judecat de cei fără de lege. Unui neam stricat şi ucigaş L-au dat judecătorii pe Acela, Căruia Tatăl «I-a dat toată judecata asupra lumii» 55. Oare câtă mân¬drie trebuie să ai ca să poţi suferi aşa ceva ?
întrucât aproape totdeauna mândria se furişează în su¬fletul omului cu prilejul unor părute fapte bune *, a căror valoare o preţuim prea mult, oricine din cei care au cugetat la viaţa Mântuitorului îşi va aduce aminte că nu poate cere pentru sine nici o laudă în lucrarea de mântuire, căci n-a
50. Matei 5, 3—11.
51. Rom.   12,  3. Sau  cum spune  şi  Sf.  Grigorie  de Nyssa  (Despre
fericiri,   traci,   de   D.   Stăniloae,   P.S.B.    29,   p.   137) :   «sărăcia   duhului   e
smerita cugetare de bunăvoie».
52. Ioan 1, 14.
53. II Cor. 8, 9.
54. Matei 5, 14.
55. Ioan 5, 22.    ''■
56. χατόρθωμα    —   ispravă,   rezultat,   de  regulă  pozitiv,  Sf.   Grigorie
de   Nyssa,   Cuvântarea   catehetică,   366;   Sf.   Ioan  Hrisostom,   Omilii   la
Matei, 72, 2, Migne P.G. 56, 664.
 
180 NICOLAE  CABASILA
săvârşit nimic mare, mai ales că nici după mântuire nu şi-a putut păstra liniştea. Câtă vreme Hristos este Cel ce ne-a răscumpărat, căci, după cum se spune, cu preţ am fost răscumpăraţi57, care dintre noi, cei eliberaţi, ne-am păstrat aşa cum am primit, rămânându-ne întreagă şi neatinsă co¬moara sufletească ce ni s-a dat ? Şi oare nu socotim drept mare ispravă atunci când credem că am greşit numai în lu¬cruri mici ? De ce dar să ne facem o părere prea bună despre noi, când, la tot ce dobândim, strădania noastră are un rol atât de mic ?
Dacă Dumnezeu este Cel care lucrează în noi binele cel
adevărat, fără ca noi să ajutăm aici cu prea mult şi dacă
aşa de neputincioşi suntem că nici să păstrăm această co-¬
moară nu suntem în stare decât doar ca pe o lădiţă ne¬
însufleţită, atunci de ce să ne mândrim ? Pentru că şi cei
mai buni dintre noi aşa de plăpânzi sunt când e vorba de
săvârşirea binelui, încât, după ce au ajuns făptură nouă şi
după ce-au ieşit din cristelniţa Botezului şi chiar după ce
s-au împărtăşit din focul sfânt de la altar, ei simt necontenit
lipsa Sfintei împărtăşanii, a jertfelor curăţitoare şi a mâinii
celei de sus, dacă nu vor să ajungă uneori la treapta cea
mai de jos a păcătoşeniei. Mărturie ne stau mucenicii care
au luat asupra lor toate suferinţele numai să poată împlini
binele şi virtutea şi s-au luptat cu vitejie contra tuturor pă-¬
catelor. Apoi, cei ce s-au sălăşluit prin munţi fugind de zgo-¬
mot şi de lume ca din faţa ciumei, numai de dragul unirii
cu Hristos , săvârşind cele mai frumoase fapte bune din
câte îi sunt date omului să facă şi ridicându-se în ochii lui
Dumnezeu mai sus decât s-ar fi putut ridica oricine şi care, fără să-şi  pună  deloc nădejdea în puterea lor, ci încrezân-
du-se numai în Domnul, au ajuns să cadă pradă celor mai
57. I Cor. 6, 20 ! I Petru 1, 18.
58. Expresia   «fugea  de   lume»  am  tradus-o  după Sfântul  Grigorie
de  Nyssa,   în  De  virginitate   3,  Migne,   P.G.   46,   325,   unde  s-a  folosit
expresia   <·*,όι·<ή ζωή»,     viaţa   de   toate   zilele,   viata   din   lume.  La   fel
Teodorei,  Istoria  bisericească,  56,   2 citat   după  G.W.H.  Lampe,   A   Pa¬
tristic Greek Lexicon, p. 762.
 
DESPRE VIAŢA  ÎN HRISTOS 181
mari batjocuri, dar nu s-au dat înapoi din faţa nici   unei înjosiri.
Atunci ce pricină avem de a ne crede mai vrednici decât suntem ? Pentru isprăvile noastre ? Dar ele nu-s deloc mari. Pentru vredniciile noastre sufleteşti ? Dar nici ele nu-s ale noastre. Pentru că am «păstrat depozitul» ? Dar nici măcar nu l-am păstrat, ci l-am prădat. Că avem în noi «pecetea lui Hristos» ? Dar tocmai mândria noastră arată că nu purtăm această pecete, căci nici o legătură nu este între cei mândri şi Hristos, care «e blând şi smerit cu inima»59, şi mai ales că se întâmplă că, potrivnic tuturor aşteptărilor, mândria cade de la sine şi se vădeşte din amândouă părţile, căci la urma urmei ea e nici mai mult şi nici mai puţin decât patimă deşartă. Pentru că dacă, peste tot, ne preţuim într-un fel oarecare, totuşi nu trebuie să ne preţuim peste ce suntem60, căci atunci însemnează că suntem departe de Dumnezeu şi nu gândim nici ca oameni sănătoşi. Doar întru fărădelegile noastre n-avem deloc de ce ne socoti mari.
Fericirea a II-a: duhovniceşte pot plânge numai cei ce cugetă la Legea Domnului
Dacă ai sta să iei seama la viaţa Domnului Hristos, te-ai întrista şi ai plânge într-adevăr când ţi-ai aduce aminte ce plan a iscodit Mântuitorul pentru a ne putea mântui, la care noi n-am răspuns decât cu nepăsare şi cu somn înstăpânit pe sufletele noastre ! Pentru că, dacă pierderea unor lucruri scumpe ne întristează şi chiar numai aducerea aminte de ele ne stoarce lacrimi, în schimb cugetarea la Legea Domnului ne aduce aminte ce comoară am pierdut, după ce, având-o în mâinile noastre, ou aceleaşi mâini am şi împrăştiat-o. Şi dacă oricât de nerecunoscători am fi, totuşi moartea unui cât de mic binefăcător al nostru ne roade şi ne rupe inima de durere, în schimb gândul la Dumnezeu ne face să vedem cât au fost de mari bunăvoinţa şi dragostea Lui faţă de noi, cu
59. Matei 11, 24.
60. Rom. 12, 3.
 
182 NICOLAE  CABASILA
toată lenevia şi nerecunoştinţa noastră. Căci întâi de toate, El S-a pogorât din cer61 ca să ne cerceteze, a luat înfăţişare şi glas asemenea nouă, iar ca să ne arate ca e de acelaşi neam şi de acelaşi sânge cu noi, a binevoit să îndeplinească amândouă asemenea slujiri în fiinţa Sa, numai spre a face să crească dragostea noastră faţă de El.
Ca să ne mărturisească şi mai mult dragostea cu care ne-a iubit El, a făcut şi mai mult. Căci dacă fiecare se iu-beşte mai mult pe sine însuşi şi cel mult şi pe unele rudenii, anume cu atât mai mult cu cât se crede el mai bun decât toţi ceilalţi, în schimb Domnul Hristos, dornic să se facă stăpân pe cel mai bun şi mai tainic ungher al inimii noastre şi voind să ne arate o dragoste nu la fel cu aceea pe care noi o arătăm rudeniilor noastre, ci la fel cu dragostea cu care ne iubim pe noi înşine, ne-a iubit nu ca pe unii care suntem de un neam cu El, arătându-ne-o aceasta prin faptul că a luat asupra Sa firea noastră, ci că s-a şi împărtăşit din ace¬laşi trup, din acelaşi sânge şi acelaşi duh, pentru ca prin aceasta să ajungă pentru fiecare din noi un alt «eu» 62. Iată cât de mult a umblat în căutarea noastră şi n-a lăsat nici un ungher din inima noastră în care să nu fi intrat, ci ne-a dovedit că e binefăcătorul nostru, frate şi alt eu şi nici nu S-a mulţumit numai să zică cu cuvântul — ca atunci când a făcut cerul —, ci prin sudori de sânge şi prin chinuri, de care El n-a fost vrednic, suferind patimi, fărădelegi, răni şi la urmă chiar moarte.
In schimb, noi nici nu ne arătăm mulţumiţi pentru atâtea binefaceri şi nici nu ne gândim să-L răsplătim cu ceva, ci ne-am purtat foarte urât faţă de El, încât ar fi avut dreptul să Se scârbească de noi că umblăm numai după ce ne place nouă şi ne aruncăm astfel spre prăpastia, din care El a umblat atât de mult să ne scoată şi fugim într-una spre
|v 61. Ps. 17, 11.
i 62. Expresie pe cât se pare aristotelică:  Etica  nicomahică,  IX,  4,
; 1166, cf. U. Neri, op. cit., p. 313
 
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 183
ceea ce El ne-a rugat să nu ne apropiem, sau, într-un cuvânt, făcându-ne noi vrednici de cea mai urâtă dintre fărădelegi. Astfel stând lucrurile, câte gemete şi câte lacrimi n-ar fi tre¬buit să vărsăm noi, care ne-am purtat în felul acesta şi am batjocorit pe Mântuitorul şi tot ce a făcut El ? Ca şi când Domnul pe altcineva fericea, iar nu pe noi, şi ca şi cum nespusa Lui bunătate nu peste noi s-ar fi revărsat.
De obicei ne închipuim că trebuie să ne pese numai de ceea ce ne aduce un folos. Acest drept mi-1 apărăm prin vorbe, prin fapte, prin năzuinţe, uneori chiar cu preţul unor jertfe mari, şi anume ori că lucrăm în agricultură, ori con-ducem o armată, ori îndeplinim alte slujbe obşteşti, de obicei numai ale noastre treburi le urmărim. Ştim şi care e pri¬lejul cel mai potrivit pentru câştig, căci când e vorba de al nostru, de dreptate şi de ceea ce credem că ni se cuvine numai nouă, totdeauna ni-e plină gura, ca unii care, atunci când e vorba de treburile noastre, ştim să ne îngrijim în chip minunat. Numai când e vorba de adevăratele trebuinţe ale fiinţei noastre o ştim mai puţin, atunci socotindu-ne mai slabi decât alţii. Dar chiar dacă n-am avea alte pricini, totuşi noul plan de mântuire ar trebui să ne îndemne să ne schim¬băm viaţa, căci acest plan a răsturnat şi a schimbat toate, a făcut ca cei din adâncurile pământului să vadă cele din înaltul cerului, pământul să întreacă cerurile, tiranul întregii lumi a ajuns acum în lanţuri, iar cei odinioară robi au ajuns acum să-i calce ei pe cap. Dumnezeu S-a arătat acum purtând trup şi încă un trup plin de răni şi de sânge, pe care-i varsă pe Cruce. Dar trupul mort al acestui Fiu al Omului ajunge să zguduie pământul şi dă din nou viaţă celor morţi. Toate acestea au un singur rost : ca omul să-şi cunoască Stăpânul, să se ridice deasupra păcatului şi să privească numai spre cer. Iar dacă şi în faţa atâtor grămezi de binefaceri, noi ră¬mânem tot cu braţele încrucişate şi nesimţiţi ca nişte chipuri cioplite, care se feresc doar să nu le lovească trăsnetul, atunci se poate închipui ceva mai nemernic decât noi ? Şi atunci
 
184 N1COLAE  CABASILA
cum să n-avem dreptul să socotim toată viaţa drept prilej de pestilenţială întristare şi jale ?
Şi ce ne face să plângem ? Boala ? Dar nu suntem noi bolnavi în tot ce avem mai bun în noi ? Lipsa ? Dar nu-i cu atât mai rea lipsa noastră decât a celor goi cu cât ne lipsim de o bogăţie cu mult mai necesară şi mai preţioasă ? Căci lipsa de aici de jos, de pe pământ, trebuie să înceteze odată, pe când moartea nu numai că nu poate pune capăt suferinţei, dar încă o face să crească şi mai mare dincolo, prin ruşinea care ne va apuca atunci. Sau poate o nebunie fără vindecare ? Oare nu necuratul e acela care ne ia min¬ţile şi care a vărsat peste noi atâta nebunie ? Căci dacă e o nebunie să te arunci în sabie ori să umbli pe marginea pră-păstiilor şi să te azvârli în ele sau să întorci spatele la prie¬teni şi să te arunci în braţele celor mai răi vrăjmaşi, oare ce altceva facem noi fugind de Cel ce ne iubeşte, căutând în schimb să ne întovărăşim cu cel rău ? Oare nu ne îndreptăm în felul acesta cu paşi repezi spre gheenă, făcând toate spre a intra în ea ?
Astfel, dacă ne dăm seama de toate nenorocirile acestea, am avea dreptul într-adevăr să plângem şi să gemem. Dar ca să ne dăm seama de ele, ca să le judecăm aşa cum sunt şi pentru ca să nu mai spunem că nu ne-am dat seama de ele, trebuie mai întâi să cunoaştem bunăvoinţa, bogăţia şi înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care Hristos ni le împărt㬺eşte fără ca să ceară nici o suferinţă din partea noastră şi de care să ne putem apoi bucura după cum vrem ; toate aces¬tea numai să vrem. Pentru că inima ne porunceşte, la urma urmei, mai curând să suferim necazuri, numai să fim fericiţi, iar de dragul de a trăi veşnic la lumină, mai bine să răbdăm un timp întunericul63. Dar aşa ceva nu scoate lacrimi celor căldicei la inimă, ci numai celor cu sufletul arzând, singurii în stare să simtă ce mare a fost pierderea unui bine. Numai oameni ca aceştia din urmă suferă de bună voie astfel de
 

 
63. Ioan 3, 19.
 
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 185
dureri, ba unele şi mai mari, şi se cred a fi vrednici de ju¬decata cea mai aspră, deoarece îşi aduc aminte că pe Cruce S-a înjunghiat însuşi Dumnezeu, Cel căruia toate I se supun, care se declară răscumpărat de noi numai pentru că a putut, Dumnezeu fiind, să îmbrace fire omenească, pentru ca din oameni să ne facă dumnezei, pentru ca în locul pământului să aducă cerul, în loc de robi, ce eram, să ne facă împăraţi, iar în locul necinstei, ou care ne năşteam, să ne aducă mă¬rirea cea adevărată. Pentru toate acestea a îmbrăcat Domnul haină pământeană. Stăpânul tuturor a luat chip de rob, iar împăratul măririi s-a lăsat răstignit, călcând în picioare ru¬şinea păcatului.
Fericirea a 111-a: Blândeţea se câştigă tot prin petrecerea cu gândul la Dumnezeu
Blândeţea, stăpânirea mâniei şi purtarea frumoasă faţă de cei ce ne-au supărat fac parte din înţelepciunea, pe care Mântuitorul a arătat-o în lume pe multe căi, dar cea mai însemnată dintre toate e pilda vieţii Sale şi a patimii îndu¬rate pentru noi. Mai întâi, Domnul a luat asupră-Şi trup şi sânge de dragul acelora care îl întristaseră atât de mult, a venit să slobozească pe cei de la care a ajuns să s-aştepte la toate batjocurile, pe cei care întunecă, prin răutăţile lor, chipul Său şi binefacerile Domnului şi care astfel sunt ne¬putincioşi de a mai săvârşi vreo faptă bună. Pentru că a scos din om nişte duhuri necurate a ajuns nici mai mult nici mai puţin decât să fie numit ca Beelzebut64, căpetenie a demonilor, şi alte lucruri şi mai rele decât acestea, ceea ce însă nu L-a oprit de a merge mai departe pe drumul Său.
Unul din ucenicii Săi s-a lăsat cumpărat de cel rău, Dom¬nul însă nu I-a scos din ceata apostolilor, ci I-a lăsat şi pe mai departe în apropierea Sa65, ca şi pe ceilalţi prieteni ai săi. Stă la masă cu ucigaşul Lui şi ca sfetnic de taină şi-a
64. Matei 9, 34 ; 12, 23; Marcu 3, 22. 66. Matei 26, 23; Ioan 10, 26.
 
186 NICOLAE  CABASILA
ales pe trădătorul Său. Îl împărtăşeşte cu sângele Său, se lasă îmbrăţişat şi la urmă chiar sărutat de el.
Intr-un cuvânt, tot ce a fost nemaipomenit, totul a fost încercat pentru noi. A murit pentru cei pe care i-a umplut de bunătăţi şi chiar după ce-au primit aceste binefaceri tot ei au scos sabia asupra Lui, iar prietenul Său comanda ceata celor ce căutau să-L ucidă67. Sărutarea a fost semnalul prin¬derii, iar Cel ce pătimea acestea se purta atât de senin şi de plin de bunăvoinţă încât unul din copoii aceia, rănit de un ucenic, n-a fost lăsat cu rana nevindecată, ci punându-i la loc urechea, îndată i-a vindecat-o68. Şi Domnul nu i-a făcut nimic şi nici foc n-a vărsat peste nemernici69, după cum nici trăsnete din cer n-a 'trimis peste cei oare ar fi fost vrednici nu numai de atâta, ci şi de mai rău, ei, care, cu toate că au văzut mărturiile puterii Lui suprafireşti şi de bunătate nemaiîntâlnită, totuşi nici de cea dintâi nu s-au înfricoşat, nici de cealaltă nu s-au ruşinat.
Cel, spre care cetele îngereşti nu îndrăzneau să pri-vească, mergea de bună voie în urma celor ce-L duceau. îi legaseră şi mâinile, cu care dezlegase pe vameşi de legăturile atâtor boli şi-i slobozise de tirania duhurilor necurate. Pe: sluga care L-a lovit cu palma n-a omorât-o, cum s-ar fi crezut, ci cu deosebită blândeţe şi bunătate i-a cerut doar socoteală şi pe cât a putut a schimbat părerea tuturor asupra sa. In cele din urmă osândit la moarte de judecătorii cei fără de lege; Domnul ascultă în linişte sentinţa, iar după ce această sen- tinţă s-a adus la îndeplinire, bătut în cuie, El e atât de de- parte de a-şi retrage dragostea faţă de ucigaşii Săi, încât, dimpotrivă, roagă pe Tatăl Său să nu le ia in seamă acest păcat săvârşit faţă de Fiul Său cel Unul născut. Şi nu numai că nu i-a uitat, ci încă le-a luat şi apărarea cu un glas plin de toată dragostea şi fierbinţeala : «Părinte, iartă-le lor, că
66. Matei 26, 49. *
67. Matei 26, 47.
68. Luca 22, 51. ....... :
69. Luoa 9, 54.
 
DESPRE VIAŢA  ÎN HRISTOS 187
nu ştiu ce fac» 70, întocmai ca un tată iubitor care se milos ti-veşte de fiii care din pricina vârstei au săvârşit nebunii şi îndeamnă pe dascăl să privească cu bunăvoinţă aceste greşeli ale lor. Cu astfel de vorbe pe buze şi-a dat duhul Fiul Omu¬lui 71. Când apoi s-a sculat din morţi şi a vrut să facă părtaşi la biruinţa Lui pe cei ale căror inimi rămăseseră încă cre¬dincioase, fără a-Şi mai aduce aminte în ce primejdii L-au părăsit şi au fugit ziua în amiaza mare, Mântuitorul îi cheamă pe ucenici, le hotărăşte locul de întâlnire 72, iar când S-a arătat mai târziu în mijlocul lor, nu-i mai învinuieşte că au fugit, ba se pare că nu mai ţine minte că L-ar fi părăsit şi, cum întăriseră cu toţii vorba că-I vor împărtăşi soarta până la moarte 73, nici nu le-a adus aminte de acele întâmplări, gân-dindu-se doar numai la suferinţele adevărate care vor veni, iar nu la cele de atunci. Nimic din ce s-ar fi cuvenit, ci, împărtăşindu-le binecuvântarea păcii şi a Duhului Sfânt, le încredinţează purtarea de grijă a lumii întregi74, făcându-i căpetenii ai întregului pământ.
Aceasta în ce priveşte întâi ceata celor 11 apostoli. Cât despre «verhovnicul» Petru, care după atâtea mărturii de dragoste totuşi L-a trădat, lui ce i-a făcut ? Nu numai că n-a mai adus vorba de lepădarea lui şi de legămintele pe care le-a călcat 75, că adică chiar şi moarte va suferi pentru învă-ţătorul său — pentru ca scurtă vreme după aceea să se lepede de El —, ci-i dă şi lui acum, întocmai ca şi celorlalţi apostoli, putere de a-I vesti învierea, iar după ce i-a dat această cinste îl întâmpină foarte prieteneşte, ispitindu-1 sa vadă cât îi este de mare dragostea şi întrebându-1 dacă el îl iubeşte mai mult decât ceilalţi. Când Petru a simţit că-1 ispiteşte în dragostea lui, a răspuns da, iar după ce din nou I-a întrebat şi I-a răspuns iarăşi că-L iubeşte, după părerea
70. Luca 23, 34.
71. Matei 27, 50.
72. Matei 28, 17.
73. Matei 26, 36.
74. Matei 26, 19—20; Marcu 16, 16.
75. Matei 26, 71—74.
 

 
188 NICOLAE  CABASILA
mea încă I-ar mai fi întrebat şi mai mult decât a treia oară^ dacă Petru, întristat, nu L-ar fi oprit şi dacă pentru a arăta că-L iubeşte I-ar mai fi dat şi alte răspunsuri supărate Celui care pe toate le ştie.
Toate acestea bineînţeles nu pentru că nu ar fi cunoscuţi
deplin pe prietenul Său. A crede aşa ceva ar fi să ne înşelăm*
după cum tot aşa ne-am înşela de-am crede că nici el n-ar
fi cunoscut pe Domnul, căci în amândouă cazurile ne-am
îndepărta de adevăr. Ci prin aceasta Domnul a vrut să arate,
că nu-i supărat deloc pentru făgăduinţele pe care I le făcuşi
odinioară şi le călcase, dar dacă nu I-ar fi întrebat de mai
multe ori pe Petru, n-ar fi putut trezi în el iarăşi dragostea!
oare începuse să se stingă 76. Fiindcă, punând astfel de întrebări
şi primind astfel de răspunsuri, Domnul a ajuns să întă-
rească iarăşi dragostea în chip deosebit, iar când i-a adus
aminte de vechea prietenie şi au stat de vorbă despre ea,
Domnul nu numai că a făcut-o să crească, ci chiar dacă n-ar
fi avut ea rădăcină, El tot ar fi sădit-o. ·'
Iată, aşadar, cum ştie Mântuitorul să lepede orice urmă
de mânie când se cade. Dar chiar şi când propovăduieşte şi
învaţă, nu pune El oare mai mare preţ pe blândeţe decât pe
orice altceva ? Căci ne spune doar că nici rugăciunea şi nici.
jertfa nu le primeşte dacă sunt făcute în stare de mânie Tl sau
de ciudă. Până şi iertarea păcatelor, acest dar al tuturora, pe.
care Domnul ni I-a adus din cer, nu se va împărtăşi nici
unui om care din pricina trebuinţelor lui va sta mânios şi
chiar de ar vărsa şiroaie de lacrimi şi de sudori în rugăciu-¬
nile lui, iar trupul şi I-ar străpunge cu sabia sau I-ar arunca
în foc78, nici atunci  nu I-ar asculta  Dumnezeu. ;
Iată dar cât de mare a fost blândeţea Mântuitorului încât şi cei ce cugetă la viaţa Lui se îmblânzesc faţă de cei ce-i supără, lucru pe care însuşi I-a spus, că : de Mă veţi
76. Ioan 21, 15—17.
77. Matei 5, 23.
78. I Cor. 13, 3.
 
DESPRE VIAŢA  IN HRISTOS 189
cunoaşte mai de aproape şi veţi vedea cât sunt de blând, aşa vă veţi face şi voi : «Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre» 79,
Dar mai este şi un alt chip, în care gândul la viaţa lui Hristos rodeşte în noi pârga blândeţii : sufletele celor ce caută Legea Domnului ajung să se aprindă de dragoste după Sf. împărtăşanie. Căci, de această Sfântă Masă nu te poţi apropia când ai inima înciudată. De aceea, sufletele celor ce cugetă la Dumnezeu se vor apăra şi se vor păstra curate, căci sângele vărsat încă de la început în scopul tuturor împăcărilor nu va răbda pe bună dreptate ca sufletele lor să ajungă sub stăpânirea urgiei şi a mâniei. Pentru că după glasul Fiului, întocmai ca şi sângele lui Abel, s-a înălţat până la Tronul Tatălui ca să ceară iertare ucigaşilor şi n-a cerut să le facă judecată celor ce au prigonit pe Hristos şi nici răzbunare n-a cerut, cum a strigat sângele Lui Abel asupra fratelui său Cain ^ ; dimpotrivă, El a iertat totul, iar când îl junghiau, El şi atunci cerea iertare ucigaşilor Săi81.
Despre fericirea a IV-a: Virtutea dreptăţii se dobândeşte tot prin cugetarea la Legea Domnului
în chip cu totul deosebit ajung să îndrăgească dreptatea acei creştini care, cugetând zi şi noapte la Legea Domnului 82, văd pe Stăpânul lumii însetat aşa de mult după dreptate încât stă o viaţă întreagă în mijlocul robilor, a celor osândiţi, sfâşiaţi şi chiar morţi, numai ca să le poată da tuturora câte o răsplată. Pe lângă aceasta, El a arătat atâta cinste şi ascul¬tare Tatălui ceresc, cum până atunci nimeni n-a fost în stare să-i arate. Dar în acelaşi timp lanţuri, batjocură şi ruşine va da tiranului, căruia-i va smulge toată puterea, pe care o are pe nedrept, şi ca pe un stăpân înşelător îl va alunga din drep¬turile pe care şi le-a luat asupra noastră.
79. Matei 11, 29.
80. Fac. 4, 10.
81. Evr. 12, 24.
82. Ps. 1,  1.
 
190 N1COLAE  CABASILA
Despre fericirea a V-a: Şi milostenia se câştigă prin petrecerea în Legea Domnului
De unde vin îndurarea, împărtăşirea durerii şi simţirea nenorocirii altuia ca şi când ele ar fi ale tale, dacă nu, pe de o parte, de la gândul că, deşi nevrednici de milostivire, totuşi suntem miluiţi, chiar fără să ne aşteptăm, fiind slo- boziţi din robie, din prinsori, din cătuşe şi din furia «e ne-ş ţinut legaţi, iar pe de alta, de la aducerea aminte a şirului nesfârşit de răutăţi care ne-au copleşit, ale unui tiran pe zi trece tot mai sălbatic şi mai înfuriat, în timp ce noi găseam din toate părţile în singurătate şi în neputinţă de a ni se întinde o mână de ajutor ? Eram cu totul lăsaţi în puterea acestui tiran, care putea face cu noi ce-i plăcea, eram ca o turmă mânată de dinapoi la junghiere, iar pentru toate durerile şi suferinţele noastre nici o mângâiere, nici un leac, nici din afară, nici din noi, din partea noastră şi nici de la cei de un neam cu noi, ci toţi erau deopotrivă de ne¬putincioşi în a veni în ajutorul firii omeneşti. Dar ce zic de leac, când nici măcar la doctor nu te puteai gândi şi nici să-i ceri ajutor ?
Aflându-ne într-o stare aşa de nenorocită, nu un înger sau vreun trimis de-al Său83, ci însuşi Domnul S-a milosti-vit de noi într-un chip nemaipomenit, neînchipuit şi mai presus de orice cuvânt ce s-ar putea apune, El oare a suferit împotrivirea şi batjocurile noastre. Şi nu S-a mulţumit numai să ne scape de răutăţi şi să ia asupra Sa toată vina greşelilor noastre, ci într-adevăr a suferit şi a mutat sufe¬rinţele de pe umerii noştri pe umerii Lui, învoindu-Se să treacă drept un om vrednic de milă, numai şi numai să ne poată face pe noi fericiţi. Căci precum zice Sf. Pavel: «în zilele trupului Său» 8*, în faţa multora S-a arătat El ca unul din cei care cerşesc milă şi lumea L-a şi miluit, omorându-L cu moarte nedreaptă, iar în drumul Lui spre moarte femeile
83. îs. 63, 9.
84. Evr. 5, 7.
 
DESPRE VIAŢA IN  HRISTOS 191
«se loveau ou pumnii în piept şi se tânguiau» 85. Dar această privelişte a suferinţei n-au avut-o numai cei ce L-au văzut atunci cu ochii lor, ci şi Isaia, care de departe privind, n-a putut vedea această vedere fără să nu-1 podidească lacrimile şi tânguindu-şi glasul ca şi când ar fi plâns după un morţi suspinând a grăit: «Văzutu-L-am şi n-avea chip, nici fru¬museţe, ci înfăţişarea Lui te făcea să-ţi acoperi faţa, iar pri¬virea Lui era cea mai oropsită dintre fiii oamenilor» ^,
Oare cu ce s-ar putea asemăna această privire plină de milă a Mântuitorului nostru, oare nu împărtăşea durerile celor necăjiţi numai cu gândul şi cu dorinţa, ci în tot ade¬vărul lui crud, El căruia nu I-a fost destui că S-a făcut părtaş cu noi, în dureri, ci toate le-a luat asupra Sa, învrednicin-du-Se să moară chiar o moarte ca noi ? Există oare pricini pentru care ar putea cineva să arate o milă mai mare decât aceasta ? Căci dacă în urma suferinţei noastre ne înmuiem îndată ce vedem şi pe alţii copleşiţi în durerile lor de ace¬leaşi nenorociri ca noi, vă întreb : mai este oare atunci vreo durere pe care să n-o fi gustat ? Alungarea din adevărata noastră ţară ? lipsa ? Boala ? Robia cea mai sălbatică sau rătăcirea cea mai amarnică ? De toate acestea, oricât de mari ar fi ele, ne-am mântuit prin adâncurile milostivirii Dumne¬zeului nostru.
De aceea se cade să ne fie milă, când cineva dintre noi suferă şi să arătăm celor cu oare împreună am dus jugul robiei, aceeaşi îndurare, pe oare a revărsat-o peste noi Stă¬pânul nostru al tuturor care să ne facă să înţelegem că. urmând pilda dumnezeieştii Lui iubiri de oameni, se cade să ne purtăm cu milă faţă de semenii noştri, după cuvântul Dom¬nului : «Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este» 87.
 
85. Le. 23, 27.
86. îs. 53, 2—3.
87. Luca 6, 36.
 
192 NICOLAE  CABAS1LA
Fericirea a Vi-a : Şi curăţenia inimii ne-o dă tot cugeta¬rea la Dumnezeu
Ca să ne ţinem inima curată şi să ne sfinţim sufletul, oare de câtă luptă şi strădanii avem nevoie, şi sudorile noastre cu cât mai necesare sunt decât cugetarea şi purtarea în Legea Domnului ? La drept vorbind, aici nu-i vorba numai de un rod al îndreptării cugetului nostru spre Dumnezeu, ci adevărata curăţie a inimii înseamnă o îndreptare hotărâtă a minţii noas¬tre către Dumnezeu. Pentru că întâi de toate petrecerea în astfel de gânduri înseamnă alungarea gândurilor celor rele. Or, tocmai în aceasta constă curăţenia inimii. Căci în noi se află două vieţi şi două naşteri : o viaţă duhovnicească şi una tru-pească, precum şi o naştere după trup şi alta după suflet. Trupul stă sufletului împotrivă, după cum şi sufletul trupu¬lui m, căci, fiind potrivnice, nu se împacă şi nu se suferă unul pe altul. Sigur însă că acea pornire care va putea pune stă¬pânire pe gândurile şi pe dorinţele noastre, aceea va ajunge să conducă şi pe cealaltă.
În al doilea rând, precum amintirea naşterii şi a vieţii
celei după trup şi grija de a ne îndrepta mintea asupra lor
trezesc în noi poftele cele mai urâte şi ne umplu de necu-
răţie, tot aşa şi naşterea după duh89, păstrându-ne în minte urmele vii şi puternice ale acestei vieţi şi ale hranei sale corespunzătoare, e de aşteptat să trezească în noi dorul de a ne ridica de pe pământ la cer.
Despre fericirea a VII-α : făcător de pace este numai acela care umblă în Legea Domnului
întrucât «Hristos este pacea noastră, El care a făcut una din cele două lumi, surpând peretele din mijloc al despăr¬ţituri! şi desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său» 9° şi tot ce a
88. Gal. 5, 17.
89. Această   amintire   (μ,νήμη) pe   care   o  reactivează   în  noi   per¬
manent  lucrarea  Duhului,  începând  de  la  Botez,  ne  aduce   aminte  de
cugetarea   Sfântului   Marcu  Ascetul,   care   afirma   că   într-adevăr ne-am.
curăţat prin Botez, dar  «mai suntem datori şi cu lucrarea»  (citat după
D. Stăniloae, Filocalia I, p. 226—227, 282—300).
90. Efes. 2, 14.
 

 
DESPRE VIAŢA  ÎN  HRISTOS 193
făcut a făcut din pacea sufletului Său, oare la ce vor da întâietate, dacă nu păcii, sufletele a căror primă grijă şi năzuinţă este să cugete într-una la Legea lui Dumnezeu ? Aceşti oameni vor «urmări calea păcii», cum zice Sf. Pavel91, dincolo de orice, vor urni şi pe alţii în căutarea ei, vor înlă-tura ura deşartă şi vor înceta de a se mai învrăjbi, ştiind că pacea e atât de preţioasă, încât pentru aceasta s-a coborât Domnul din cer pe pământ şi a răscumpărat pe om, din bogat ce-a fost92 şi stăpân al lumii întregi, nimic n-a găsit vrednic să fie preţuit decât această pace, pentru care Şi-a vărsat sângele. Iar întrucât a văzut că în întreaga lume a celor zidite nu se afla nici o făptură oare să fie vrednică de pacea şi de împăcarea pe care a adus-o, Domnul a făcut o făptură nouă, din sângele Său, făcându-Se prin aceasta şi împăciuitor, şi «Domn al păcii» 93. De aceea, credincioşii, care se închină sângelui Acestuia94, ce altceva ar trebui să facă pentru a-şi împăca trebuinţele lor, decât să ajungă «făcători de pace» între oameni ?
Despre fericirea a VIII-a : Cel ce petrece în Legea Dom¬-
nului dobândeşte statornicie în prigoană
Dacă măreţia şi frumuseţea dreptăţii, adică a virtuţii, în general, nu înfloresc în chip desăvârşit decât în făptura plină de bunătate a Mântuitorului, singurul în oare virtutea se arată curată şi fără amestec — căci n-a săvârşit nici un păcat95, iar puternicii lumii acesteia96 n-au aflat nici o vină în acest suflet dumnezeiesc şi nici pe faţă nu I-au putut zări urme de mânie, cu toate că-L priveau ou ochi iscoditori —, e lămurit lucru că numai aceia se vor aprinde de dorul după Hristos şi după bine, care vor umbla cu statornicie în Legea Domnului şi oare pentru aceasta nu au nevoie a mai încerca
 
91. Rom. 14, 19.
92. II Cor. 8, 9.
93. îs. 9, 2.
94. Adică lui Hristos euharistie.
95. I Petru 2, 22.
96. Ioan 12, 31.
 — Despre viata în Hristos
 
194 NICOLAE  CABASILA
cine ştie ce mijloace neîntâlnite. In felul, acesta, vom ajunge să cunoaştem frumuseţea desăvârşirii şi a jertfelniciei Mân-tuitorului, iar odată cunoscându-le le vom şi iubi, după cum se întâmplă totdeauna, căci trebuie să cunoşti, spre a putea iubi. Tot în felul acesta şi pe Eva a dus-o la pierzare rodul pomului oprit, căci, precum scrie în Si. Scriptură, «ea a cu¬noscut că mărul era frumos la vedere şi bun la gustare»97.
Despre fericirea a IX-a: Ca să fii bucuros când cei răi te prigonesc pentru dreptate şi pentru numele lui Hristos, numai gândul îndreptat spre Dumnezeu poate împlini aceasta 98
Când te laşi stăpânit de dragostea faţă de Hristos şi de dorul după desăvârşire, atunci nu-ţi vine greu să suferi şi prigoane din pricina lor şi să auzi vorbele cele mai urâte, chiar să fugi, dacă trebuie, toate acestea îndurându-le cu bucu¬rie, la gândul că în schimbul lor vei dobândi o răsplată cu mult mai mare şi mai frumoasă în ceruri". Căci dragostea fraţilor de luptă pentru căpetenia lor le dă atâta încredere în el, încât sunt siguri că el va câştiga lupta şi că nădejdi bune îi vor răsplăti nu peste mult 10°. Tot astfel şi cei ce cugetă într-una la Legea Domnului şi caută la frumuseţea vieţii Fiului Său ajung de la o vreme să câştige darul sme¬reniei şi să se convingă cât este omul de neputincios, încât la un moment dat îi face chiar să se întristeze. Dar în curând vor sălta de bucurie, se vor face mai blânzi, mai drepţi, ou dragoste faţă de semeni, înţelepţi, slujitori ai păcii şi ai împăcării dintre oameni şi atât de legaţi de Hristos şi de1 săvârşirea binelui, încât, nu numai că rabdă fără murmur, dar sunt în stare, pe lângă acestea, şi să se bucure şi să se veselească în mijlocul batjocurilor şi al prigoanelor101.' în sfârşit, tot de acolo vine şi puterea pe care o câştigăm, de
97. Fac. 3, 6.
98. In unii codici, capitolele despre fericirile VIII şi IX sunt unite
Într-unui singur.
99. Matei 10, 23 ; 5, 12.

100. I Cor. 9, 24.
101. Fapte 5, 41. -l -v   .
 
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 195
a fi în stare să gustăm fericirea, de a stărui pururea în bine, de a împodobi cu frumoasă înfăţişare sufletul nostru, de a păstra neatinsă comoara pe oare o sădesc în noi Tainele şi de a ne feri să spurcăm sau să sfârtecăm haina cea împă-rătească cu care ne-am îmbrăcat.
De aceea, pe cât e de firesc ea omul să aibă minte şi să se folosească de ea102, tot -pe atât de firesc este ca, atunci când cugetăm, gândirea· noastră să se îndrepteze spre făptura neîntrecut de bună a lui Hristos, mai ales că modelul1U3 pe care oamenii trebuie să-i aibă înaintea ochilor pentru a ne putea conduce pe noi şi pe cei din jurul nostru, este tot Domnul Hristos, Care şi înainte şi acum şi întotdeauna a arătat oamenilor, prin pilda vieţii Sale particulare şi obşteşti, dreptatea cea adevărată. Mântuitorul ne este şi răsplată şi cunună,  de care ne învrednicim prin luptă.
Drept aceea, spre El trebuie să ne aţintim privirile şi după El se cade să ne îndreptăm viaţa ca să ajungem să-L· cunoaştem pe cât este cu putinţă şi spre a ne învăţa cum trebuie să suferim. Căci siguranţa răsplătirii mai îmblânzeşte în alergători pornirile luptei celei lăuntrice : cu ochii ţintă la cununa ce le sită în faţă104, ei suferă prigonirile ou o atât mai mare răbdare, pe cât de mare este strălucirea cununii asupra căreia li s-au aţintit ochii. Dar în afară de acestea, cine nu ştie că El, fiind cel oare ne-â răscumpărat cu preţul sângelui Său, tot El este singurul Căruia se cade să-i slujim şi Căruia trebuie să-i închinăm -toartă viaţa noastră : trup, suflet, dragoste, puterea minţii şi a judecăţii ? De aceea' şi Sf. Pavel a zis că nu suntem ai noştri, căci cu preţ am fost răscumpăraţi» 105.
Doar chiar dintru-nceput, aşa a fost adusă firea omului pe lume, pentru ca prin minte şi voinţă să ajungă făptură nouă, judecata minţii de aceea ni s-a dat, ca să putem cu-
102. Aristotel, Etica nicomahică, X, 7, 1178 (trad. rom., p. 347—350).
103. Sf. Atanasie, Contra gentes 4, Migne P.G. 25, 9.
104. Filip. 3, 14.
105. I Cor. 6, IS-.20.
 
196 N1COLAE  CABASILA
noaste pe Hristos, voinţa, ca să ne avântăm spre El, iar adu¬cerea aminte, pentru a-L purta în noi, toate acestea aşa fiind rânduite din pricină că El a fost modelul după care s-au zidit toate făpturile. Căci nu Adam cel vechi a fost model pentru Adam cel nou, ci cel vechi a fost luat după chipul Celui nou 106. Pentru că dacă se zice că omul cel nou a fost zidit după asemănarea celui vechi, aceasta se înţelege ou privire la firea stricăcioasă, pe oare acesta a început-o şi pe oare Celălalt a luat-o asupra Sa pentru ca în trupul Său să vindece neputinţele firii prin leacuri cereşti sau, cum zice Sf. Pavel, «moartea să fie înghiţită de viaţă» 107.
Pentru noi care îl cunoaştem de mai demult ca strămoş, Adam cel nou s-a făcut începătura firii omeneşti, dar pentru Cel oare are în faţa ochilor toate făpturile chiar înainte de a-şi lua ele începutul vieţii, Adam cel vechi nu-i decât o imitare a lui Adam cel nou, zidit fiind acela după chipul şi asemănarea Acestuia, dar n-a rămas după chip şi asemă¬nare, căci mai curând am putea spune că a fost sortit să se împărtăşească din ele, dar nu le-a ajuns. Aşa se face că Legea s-a dat lui Adam cel vechi, dar abia cel de-al doilea Adam a împlinit-o. Ascultare i s-a cerut şi celui dintâi, dar numai Cel de-al doilea a dat-o până la moarte, «şi încă, cum spune Sfântul Pavel, moarte pe cruce» 108.
Prin neascultarea Legii, cel dintâi a arătat că-i om cu slăbiciuni — fiindcă dreptatea cerea ca Legea, a cărei călcare cerea pedeapsa, să nu întreacă puterile omeneşti —, pe când Cel de-al doilea S-a arătat desăvârşit în toate, singurul în stare să spună: «Poruncile Tale, Părinte, toate le-am păzit» 109. Unul ne-a adus viaţa cea nedeplină, împreună cu mii de lipsuri, iar Celălalt, una ou totul desăvârşită şi fără de moarte, făcându-se prin aceasta părinte al tuturor oame¬nilor, încă de la început firea omenească era sortită nemu-
106. Filip. 2, 7.
107. II Corinteni 5, 4.
108. Filip. 2, 8.
109. Ioan 15, 10.
 

 
DESPRE VIAŢA  IN  HRISTOS 197
ririi, dar la aceasta n-a ajuns decât mai târziu, în trupul Mântuitorului, pe care Acesta I-a înviat din morţi şi s-a făcut îndrumător al neamului omenesc întru împărăţia ne-muririi li0. Ca să spunem totul pe scurt, Mântuitorul a fost cel dintâi dintre toţi şi singurul care ne-a arătat în fiinţa Sa un chip de om adevărat şi fără scăderi, atât în ce priveşte purtările în viaţă, cât şi în oricare alte privinţe.
Căci dacă, într-adevăr, menirea omului este aceea pe. care a înfăţişat-o Dumnezeu atunci când a zidit pe om, adică să aibă viaţă nepieritoare, ca Cel ce aducea un trup curat de orice stricăciune şi un suflet lipsit de orice răutate, de bună seamă că o lucrare numai atunci e desăvârşită când este la fel cu aceea pe care şi Dumnezeu a creat-o, întocmai cum şi chipul cioplit numai atunci îşi primeşte frumuseţea deplină, când mâna meşterului I-a atins pentru ultima oară. Iar dacă lui Adam îi mai lipsea ceva până când să ajungă desăvârşit, în schimb Mântuitorul le avea pe toate — ba din aceste deplinătăţi a mai dat şi oamenilor, până ce i-a făcut întru totul după chipul Lui —, atunci cum să nu credem că cel mai vechi a fost zidit după modelul Celui mai nou şi că Acesta a fost arhetipul sau originalul, iar acela numai imi-tarea Lui ?
Căci, oricum, ar fi de neînchipuit să credem că ceea ce-i mai puţin desăvârşit este o pregătire pentru ceea ce-i mai desăvârşit, că răul stă de model binelui şi că cei orbi sunt puşi să conducă pe cei ce văd. N-avem de ce ne mira deloc că cele mai puţin desăvârşite au avut loc într-o vreme mai de demult, ci ar fi trebuit să ne mirăm numai dacă cele desăvârşite n-ar fi fost începutul celor mai puţin desăvâr¬şite m, mai ales aducându-ne aminte că multele făpturi, zidite toate spre folosul omului, au fost create toate înainte
110. Deci   nemurirea   adevărată   pe   care   o   va   putea   gusta   omul
numai  prin  învierea  cea   făgăduită lui   Adam   a  fost  putativă,   condi¬
ţionată. ■:■.■;: >
111. Aristotel,   Metalizica,   1072   a,   actul   anterior   «potentei».
 
198         NICOLAE  CABASILA       
de om şi că abia la urmă a venit pe lume şi acela pentru care au fost zidite toate : omul m.
Aşadar, pentru toate aceste pricini, prin firea, prin voinţa şi prin raţiunea sa, omul năzuieşte spre Dumnezeu, nu numai pentru că dumnezeirea Mântuitorului este ţinta tuturor făpturilor din lume, ci şi pentru că Mântuitorul a fost şi om, Hristos fiind punctul în care se regăsesc toate dorinţele omeneşti sfinte şi în care se unesc toate opţiunile sau năzuinţele, bune ale cugetului113. De aceea >a ne îndrepta gândul sau dorinţa într-altă parte decât înspre ceea ce trebuie, adică înspre Hristos, însemnează să ne abatem de la singurul lucru care ne lipseşte şi să pornim năzuinţele noastre pe alt drum decât cel hotărât încă de la început în legile firii noastre omeneşti. Pentru aceasta, spre El să ne trimitem pururea gândurile, pentru ca mintea să ne fie plină numai de vrerile Lui, iar grija în fiecare ceas Să ne fie aţin¬tită spre El.
Şi pentru ca să-i putem chema numele, nu-i nevoie de prea multă pregătire, nici de un lăcaş anume totdeauna şi nici de strigăte mari, fiindcă nu există petec de pământ unde El să nu fie de faţă, aşa că nu se poate să nu fie şi înlăuntrul nostru, câtă vreme El este în tot timpul aproape de inima celor ce-L caută. Prin urmare, trebuie să credem că ne va încălzi inima chiar şi fără să rostim cu buzele rugăciuni, lucru de care nu trebuie să ne îndoim, cu toate că răutatea noastră este mare, ci se cade să fim plini de încredere, că Dumnezeul căruia ne închinăm «este bun şi cu cei nemulţumitori şi răi» 114 şi  departe de a nu da ascultare chemării până şi unor răzvrătiţi ca noi. încă chiar înainte de a-L fi chemat cineva şi înainte de a fi pomenit măcar cineva de El, Domnul S-a pogorât pe pământ şi a chemat, El cel dintâi, pe oameni, după cum stă
112. Fac. 1, 26—31.
113. In text :χατάλυ(χα τών ανθρωπίνων ερώτων %a't τροφή λογισμών, în  care;!
ca şi Fer. Augustin (Coniessiones), se resimte o cugetare de nuanţă stoică;
114. Luca 6, 35.
 DESPRE VIAŢA  IN  HRISTOS 199
scris : «N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, la pocăinţă» 115.
Or, dacă şi pe vremea când noi n-am vrut, El ne-a căutat, atunci cum să nu ne caute dacă-L vom ruga ? Iar dacă ne-a iubit şi cât timp I-am fost vrăjmaşi, atunci cum va putea să nu ne asculte când ştie că-L iubim ? Căci, după cum zice Sf. Pa vel: «Dacă,, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, îm¬păcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui» 116.
De altfel, să luăm seama şi la forma rugăciunii117 : noi; nu ne socotim vrednici să cerem şi să dobândim ceea ce se, cade unor prieteni, ci rugăm pe Dumnezeu să dea iertare ca unor «slugi netrebnice» şi răzvrătite, mai vârtos unora ca aceştia. Pentru că de fapt nu chemăm numele Domnului ca să ne dea cununa sau orice altă răsplătire, ci ca să se milos-tivească spre noi. Iar de milă, de iertare, de ştergerea dato¬riilor, de dragostea lui Dumnezeu şi de neplecarea cu mâinile goale, cine oare are nevoie, dacă nu omul care simte neputin¬ţa lui, câta vreme cei sănătoşi n-au nevoie de doctor ?118 Căci dacă s-a crezut peste tot că este nevoie ca oamenii să ridice spre Dumnezeu un glas rugător, atunci cu siguranţă' că aceştia sunt cei păcătoşi, căci ei au nevoie de milă. Pe Dumnezeu îl chemăm şi cu gura şi cu dorinţa şi cu gândul, pentru a pune pe toate părţile, prin care am greşit, leacul cel mântuitor şi vindecător, căci «nu este nici un alt nume, întru care să ne putem mântui» 119.
«Pâinea», care într-adevăr «întăreşte inima omului» 120,; ne va da tăria de a petrece în Legea Domnului şi va stârpi din sufletul nostru orice lenevie ce a prins rădăcini acolo. Aceasta este «Pâinea care s-a pogorât din cer» 12J, ca să ne
115. Matei 9,12, 13.
116. Romani 5, 10. :
117. Cabasila   recomandă   o   rugăciune   doxologică,   de   preamărire,
în locul uneia ritualiste, formale.: o . , .·. .;3
118. Luca 17, 10.
119. Fapte 4, 2. .
120. Psalm 103, 17.
121. Ioan 6, 41.
 
200 NICOLAB  CABAS1LA
aducă viaţă şi pe care va trebui să ne străduim pe orice cale să o mâncăm, iar Cina aceea tainică va fi bine să fie puru¬rea ţinta strădaniei noastre m; pentru a ne feri ca de ciumă de a ne slăbi sufletul şi de a ne primejdui sănătatea din pricină că nu ne-am apropiat de Sfânta Masă mai des decât s-ar fi căzut. Totuşi, numai după ce am stat de vorbă cu preotul despre păcatele noastre, atunci numai să bem din acest sânge curăţitor. Şi să nu ne temem că vom fi atât de vino- vaţi încât am putea fi daţi afară de la acest ospăţ dacă în sufletul nostru apar astfel de gânduri. Căci, pe cât e de ne¬drept să te împărtăşeşti din aceste Sfinte Daruri dacă ai să¬vârşit păcat şi nu te-ai spovedit la preot, tot pe atât de mare greşeală ar fi să fugi de această «Pâine» când n-ai greşit de moarte122 a.
Nu-i mai puţin adevărat că pentru cei ce se îndărătnicesc şi nu vor să se apropie de foc 123, e bine să stea departe de el, mai ales înainte de a se fi împăcat în sufletul lor cu cei faţă de care au greşit. Pentru aceia, însă, care au conştiinţa dreap¬tă, dar totuşi mai simt chinuri şi remuşcări, va trebui să se dea un leac de întărire, şi anume vor trebui să se apropie de izvorul sănătăţii, de Acela care a luat asupra Lui neputinţele noastre m şi fierbinţelile noastre le-a stins, ca nu cumva, de frica bolii, să fugă de doctor, singurul în stare să-i refacă sănătoşi. Pentru că, de fapt, Sângele acesta e ca un paznic la poarta 125 simţurilor noastre : nu lasă să treacă prin ele ni¬mic ce ar putea spurca sufletul. Ba mai mult, El dă semnalul de primejdie şi scoate afară pe duşman, schimbând inima — în care s-a vărsat — în templu al lui Dumnezeu 126, cu ziduri mai întărite decât acela al lui Solomon. Acest Sânge, împli-
122. N.   Cabasila   recomandă   «pururea»   Sf.   împărtăşanie,   dar   cu
pregătirea necesară prin spovedanie şi pocăinţă.
122 a. Deci, se face o mare greşeală când se  descurajează  împăr-tăşirea   deasă   pentru   creştinii   care   doresc   aceasta   şi   sunt   vrednici!
123. Ps. 129, 4.
124. îs. 53, 34.
125. leş. 12, 13.
126. III Regi 8, 63. .(.■■; .ir..;
 
DESPRE VIAŢA  IN  HRISTOS 201
nire a tuturor făgăduinţelor, nu lasă să se sălăşluiască 127 în suflet nici un idol necurat, ca o «urâciune a pustiirii la locul cel sfânt», ci cu Duh stăpânitor 128 întăreşte voinţa şi cugetul, trupul îl pune sub ascultarea minţii, iar omul se bucură de o pace adâncă.
Dar de ce să lungesc vorba despre această Taină, ale că¬-
rei lucrări asupra celor credincioşi le-am arătat pe larg mai
înainte ? Trăind şi unindu-se cu Hristos prin sfintele slujbe,
prin rugăciuni, prin laude şi prin cugetarea la Legea Lui, ne
strunim sufletul şi-1 pregătim pentru orice virtute, păzind
depozitul, de care ne porunceşte Sf. Pa vel129, şi ne păstrăm
darul ce ni s-a împărtăşit prin lucrarea Sfintelor Taine. Căci
tot Domnul e şi Cel ce săvârşeşte, şi ceea ce se săvârşeşte în
Sfintele Taine, ba încă şi Cel care păzeşte în noi întregi da¬-
rurile împărtăşite, şi tot El, Cel care ne pregăteşte să rămânem
în harul Său, precum singur zice : «căci fără de Mine, nu pu¬
teţi face nimic» 130. .,
127. Daniel 11, 27 j Matei 26, 15. '%
128. Psalm 50, 13.
*,      129. I Timotei 4, 20.
130. Ioan 15, 5; In cod. A (vienez) şi C (miinchenez) textul scrierii
se termină aici prin formula cunoscută: «Slavă Domnului în veacul,
veacului. Amin». Cartea VII pare a fi fost scrisă de Cabasile mai târziu.
Ea se află în cod. Β (din Viena), precum şi în alte variante manuscrise.
A se vedea studiul nostru introductiv.