ROLUL SFÂNTULUI BOTEZ ÎN VIAŢA DUHOVNICEASCA

CARTEA   A   DOUA

ROLUL SFÂNTULUI BOTEZ ÎN   VIAŢA DUHOVNICEASCA

Din cele spuse până aici se vede lămurit că viaţa duhov-nicească îşi are izvorul în Sfintele Taine. Acum vrem să arătăm modul în care fiecare din aceste Taine ajută la dobân-direa vieţii duhovniceşti. Şi pentru că viaţa în Hristos constă în unirea sufletului nostru cu Dumnezeu, n-avem decât să vorbim în cele următoare despre chipul în care fiecare Taină Sfântă ajută la unirea credincioşilor cu Hristos.
întâi de toate, pentru a ne uni cu Hristos va trebui să trecem prin toate stările prin care a trecut şi El. Dar dacă e drept că Hristos a primit în Sine trup şi sânge lipsite de orice întinăciune a păcatului, tot aşa-i de adevărat că Cel ce prin fire a fost dintru-nceput Dumnezeu a îndumnezeit însăşi firea omenească pe care a luat-o şi, în sfârşit, Fiul lui Dumnezeu a murit şi a înviat în acest trup omenesc. De aceea, cel ce-şi doreşte unirea cu Hristos va trebui să se şi împărtăşească din trupul Lui, să şi guste din dumnezeirea Lui şi să-şi lege viaţa sa de moartea şi de învierea Domnu¬lui 1. Căci, într-adevăr, noi de aceea ne şi botezăm ea să ne îngropăm şi să înviem împreună ou El, de aceea ne ungem şi cu Sf. Mir ca să ajungem părtaşi cu El prin ungerea cea împărătească a îndumnezeirii şi, în sfârşit, de aceea mâncăm hrana cea preasfântă a împărtăşaniei şi ne adăpăm din dum¬nezeiescul potir, pentru ca să ne cuminecăm cu însuşi trupul şi sângele pe care   Hristos le-a luat   asupră-Şi.   Aşa că, la
1. în  original   μετασχεΐν   (a  se  împărtăşi),   μεταλαβεΐν   (a  participa) şi   «.οΐΜονηοαι   (a comunica).

DESPRE  VIAŢA   IN   HRISTOS 49
drept vorbind, noi ne facem una cu Cel ce S-a întrupat şi S-a îndumnezeit, cu Cel ce a murit şi a înviat pentru noi.
Dar, la urma   urmei,   de ce   să   schimbăm   noi ordinea
lucrurilor, începând noi unde a terminat El şi terminând noi
unde El a început ? Sigur că de aceea, fiindcă El S-a coborât pe Sine ca să ne înălţăm noi, pentru că în faţa noastră stăruie acelaşi drum : ca în timp ce El coboară, noi să urcăm2. Cu alte cuvinte, ca şi pe o scară, ultima treaptă a Lui   e prima pentru noi.  Căci Botezul înseamnă tocmai o naştere, Mirul, un izvor de tărie şi de lucrare, iar Pâinea vieţii şi paharul binecuvântării  euharistice  sunt într-adevăr mâncare  şi  băutură.
  Or, e un lucru peste putinţă să lucrezi sau să fii îngropat înainte de a te fi născut. Şi apoi, afară de aceasta, Botezul împacă pe om cu Dumnezeu, Sfântul Mir îi împărtăşeşte multe daruri minunate, iar puterea Mesei euharistice îi aduce sufletului însuşi trupul şi sângele lui Hristos. Se înţelege că, după cum înainte de a te fi împăcat ou prietenii nu poţi sta în mijlocul lor, tot aşa nici dacă eşti în stare de păcat şi de stricăciune nu te poţi împărtăşi din trupul şi sângele Domnului, de care sunt vrednice numai sufletele curate.
Iată de ce, întâi de toate ne spălăm, apoi ne ungem şi numai după ce ne-am curăţat de ajuns şi ne-am umplut de buna mireasmă a fiinţei lui Hristos, abia după aceea suntem primiţi şi noi la sfânta masă a împărtăşaniei 3. Dar deocamdată destul despre aceste lucruri. Acum să cercetăm pe rând roadele particulare ale fiecărei Taine şi, în primul rând, cum şi în ce măsură lucrează Bote¬zul la sălăşluirea acestei vieţi în sufletul nostru.
A primi Botezul înseamnă să te naşti întru Hristos, să începi o viaţă nouă sau să fii adus la viaţă din nimic. Despre
2. Cu  referire  la  Hristos,   ordinea   acestor  trei   Taine   este   tocmai
inversă faţă de cea referită la omilia Sfântului Atamasie,  Despre întru¬
parea Cuvântului 54, 3 (Migne 25, 192).
3. In   Biserica   Ortodoxă   toate   aceste   trei   Taine   se   împărtăşesc
credinciosului   în   aceeaşi   zi.   Expresia   «bună   mireasmă»   (εύωοεις)   pro¬
vine din Cântarea Cântărilor, adeseori repetată de Dionisie -Areo-
pagitul, P.G. 3, 404.
4 — Despre viaţa în Hristos

50 NICOLAE   CABASILA
aceasta ne putem asigura cu destule mărturii. în primul rând, din ordinea în care creştinul primeşte Sfintele Taine, căci Botezul e Taina cea dintâi pe care o primim, ca una care, înaintea celorlalte, ne sădeşte în suflet viaţa cea nouă4 ; în al doilea rând, din numirile care se dau acestei Taine, iar în al treilea rând, din slujbele şi cântările care se săvârşesc deodată cu Botezul.
Iată, aşadar, care e ordinea primirii Tainelor: întâi şi întâi Botezul, în al doilea rând Ungerea cu Sfântul Mir şi, în ai treilea rând, împărtăşirea cu Sfânta Euharistie. Că baia Botezului este începutul şi temelia vieţii in Hristos se vede de acolo că însuşi Mântuitorul, ca să arate până unde S-a pogorât, a primit întâi de toate Botezul3.
Dar şi numirile care se folosesc pentru Taina aceasta, oare nu ne spun şi ele acelaşi lucru ? într-adevăr Botezul este numit : «naştere», «renaştere», «creare din nou», «pe¬cete» ; dar tot aşa de bine i se mai spune şi «baie» şi «un¬gere» şi «luminare» şi «dar al lui Dumnezeu», — cuvinte care toate vor să spună unul şi acelaşi lucru, şi anume că primirea Botezului este prima condiţie pentru cei ce se află cuprinşi de dorinţa de a duce o viaţă în Hristos. Şi de fapt, cuvântul «naştere»G nici nu pare a însemna alt lucru decât tocmai aceasta. Cât despre cuvintele «naştere din nou» şi «creare din nou», ele ne spun că cei care prin mijlocirea Botezului au fost născuţi şi aduşi la o nouă viaţă avuseseră această viaţă încă de mai-nainte, dar au pierdut-o şi υ re¬găsesc prin această Taină — întocmai ca şi marmora unei statui stricate, pe care meşterul o ciopleşte din nou ca să i se dea frumuseţea de la început7. Dar şi în ce priveşte roadă spălării prin Botez, ea dă omului o formă şi o înfăţişare nouă,
4. N-am  putut avea   la  îndemână  lucrarea  lui  J.  Ysebaert,   Greek
Baptismal Terminology, Nijmegen,   1962. Naşterea  pe  caire ne-o  dă  Bo¬
tezul —   γεννηθήναι.
5. Cf. Cartea I, nota 53.
6. Grigorie de Nazianz, Oratio XII, 3 Migne P.G. 36, 361.
7. πλάσαων, άνάπλασιΐ.    Platon,   Tim.   42   D.;   Sf.   Grigorie   de  Nyssa,
Oratio catehetica magna 35, Migne P.G., 45, 92.

DESPRE  VIAŢA  IN  HRISTOS 51
şi anume pune pe sufletele omeneşti o pecete, un chip care le leagă de moartea şi de învierea Mântuitorului.
De aceea chipul acesta se şi numeşte «pecete», pentru că le însemnează cu chipul împăratului şi întru asemănare cu Dumnezeu. Şi întrucât forma îmbracă, aşa zicând, tot trupul şi ascunde părţile mai urâte, atunci îi spunem Botezului «baie» şi «haină». Tocmai pentru a arăta că acesta e rostul «hainei» şi al «pecetei»8. Sfântul Pavel vorbeşte câteodată că Hristos lasă în sufletele oamenilor tiparul înfăţişării şi al formei Sale, iar altădată îi îmbracă pe creştini precum cu o haină. Astfel se zice despre cel trecut la legea creştină că «s-a îmbrăcat întru Hristos» şi s-a botezat: «Fiii mei, pentru care din nou sufăr durerile naşterii, până în clipa în care Hristos va lua chip în voi» 9, iar în alt loc : «Iisus Hristos s-a înscris înlăuntrul sufletelor voastre, şi încă sub formă de om răstignit» 10. Tot Sf. Pavel scrie către Galateni următoarele : «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat» u. Aurul, argintul şi arama câtă vreme se înmoaie sub puterea focului, ne lasă să vedem numai materia goală, de aceea li se şi spune fiecăreia pe nume : aur, argint şi aramă. Dar de îndată ce aceste materii îşi primesc o anumită formă sub bătăile ciocanului, atunci nu mai sunt o materie goală, ci au luat deja o formă — aşa cum se aşază haina pe trup — şi din clipa aceea se iveşte o numire nouă : acuma avem o statuie sau un inel, iar aceste vorbe nu mai arată materia, ci numai soiul şi forma.
Poate că chiar din această pricină, fericita zi a Botezului este socotită de creştini ca «zi α numelui», deoarece tocmai în această zi suntem născuţi din nou şi pecetluiţi pentru o nouă vieţuire, iar sufletul nostru, care până atunci n-avea nici o formă şi nici o rânduială, îşi ia forma şi conţinutul. De  altfel,  în ziua  aceea  noi  suntem  cunoscuţi ca  «ai  Lui»,
8. «Pecetea»    e    şi    semnul   nerepetării,    al    indelebilităţii.
9. Gal. 4, 19.

10. Gal. 3, 1.
11. Gal. 3, 27.

52 NICOLAE   CABASILA
noi care «am cunoscut pe Dumnezeu sau mai degrabă am fost cunoscuţi de El» — după vorba Sfântului Pavel, căci în acea zi auzim pentru prima oară că ni se spune pe nume, ca şi când într-adevăr abia atunci am fi fost «cunoscuţi» a. Şi «a fi cunoscut» înseamnă a fi cunoscut de către Dumnezeu ca al Lui. Din această pricină spune David despre cei ce n-au nici o legătură cu viaţa duhovnicească : nici «nu voi pomeni numele lor pe buzele mele»13, căci cei ce fug de această lumină rămân necunoscuţi şi nebăgaţi în seamă. Şi nici cu ochii nu s-ar putea zări nimic dacă n-ar exista lumină, după cum nici un om nu poate spune că a fost cunoscut de Dumnezeu până nu s-a învrednicit să primească raza Bote¬zului. Pricina adevărată a acestor lucruri este că nu există nici un adevăr dacă nu-i dat la iveală de această Lumină ; de aceea se şi zice : «Domnul cunoaşte pe ai Săi» 14, iar în altă parte Mântuitorul spune că nu mai vrea să recunoască pe «fecioarele nebune» 15.
Botezul se mai numeşte şi «luminare», pentru că ne aduce viaţa cea adevărată şi ne face să fim cunoscuţi de Dumnezeu ; el ne apropie de lumină şi ne îndepărtează de răutăţile întunericului. întrucât e şi lumină, Botezul ne scaldă în baia strălucirii celei duhovniceşti şi, după ce ne-a curăţit pe deplin, ne dă puterea să gustăm lumina, iar pe deasupra alungă de la noi toată întunecimea păcatului, care, ca şi o negură, oprea raza ajutorului dumnezeiesc să cadă asupra noastră 16.
12. Galateni 4, 9. în Orient numele copilului e ţinut secret şi-1 dă
naşul numai  în timpul ceremoniei  Botezului. A se vedea şi cele spuse
de   Sf.   Grigorie  de  Nazianz  {Oratio  XL,   Migne  P.G.   36,   260)   despre
οΜου-αστήριον.   Se observă familiarizarea lui N. Cabasila cu noţiunile fizi¬
cii şi metafizicii aristotelice despre «materie» şi «formă». Aristotel, Meta¬
fizica VII, 1, 1029; Fizica II, 209 B.
13. Psalm 15, 4.
14. II Tim. 2,  19.
15. Mat. 25,  12.
16. Se pare  că Dionisie -Areopagitul a  fost  cel  care  a  ge¬
neralizat (Ierarhia III,   1, Migne P.G. 3, 425) numirea Botezului ca  «Lu¬
minare» şi «Arătare» (φώτισμα).

DESPRE  VIAŢA   IN   HRISTOS 53
Aducându-ne naşterea cea după Duh, Botezul este un dar de la Dumnezeu, o «harismă», pentru că ce-ar putea aduce ca al său omul până nu s-a născut ? Doar întocmai ca şi la naşterea trupească, înainte de a fi primit Botezul, omul nici nu ştia ce să dorească, întrucât nu putem pofti decât lucruri de care ne-aducem aminte. Şi dacă nici o do¬rinţă nu se suise încă la inima noastră până atunci şi nici n-am ajuns să putem judeca înainte de-a fi început vârsta priceperii, — atunci sigur că nu poate fi vorba că Taina Bo¬tezului ar fi un dar, pe care noi ni-1 alegem. Auzim vorbin-du-se despre libertate şi despre strălucirea împărătească a Botezului şi ne ducem cu gândul la o viaţă fericită, aşa cum numai omul şi-ar putea-o închipui. Or, Botezul trebuie să ne facă să ne gândim la cu totul altceva, ceva care covâr¬şeşte şi înţelegerea, şi dorinţa noastră.
Botezului i se mai zice şi «ungere», pentru că el zu¬grăveşte pe sufletul nou-botezaţilor chipul lui Hristos, care s-a uns pentru noi. Taina Botezului întipăreşte în noi pece¬tea lui Hristos, fiindcă ungerea făcută cu îngrijire asupra tuturor părţilor trupului arată pe alesul Domnului, pe care-1 face asemenea lui Hristos, îi dă o formă creştină şi-i rămâne ca o pecete adevărată,
Din cele spuse până aici se vede lămurit că «pecetea» vrea să spună acelaşi lucru ca şi «naşterea», iar «haina» şi «baia», aşijderea; pe de altă parte, fiindcă darul, luminarea şi baia Botezului ne duc cu gândul la o naştere sau o nouă plăsmuire duhovnicească, urmează în chip lămurit că baia în duh însemnează unul şi acelaşi lucru cu naşterea, iar Bote¬zul este în acest  caz începutul vieţuirii noastre  în Hristos.
Dar şi slujbele şi cuvintele care însoţesc săvârşirea sfân¬tului Botez ne spun acelaşi lucru. Şi anume, deoarece cre¬dinciosul care se apropie de această Taină nu este încă îm¬păcat cu Dumnezeu şi nici desfăcut de vechea ruşine a păca¬tului, preotul se roagă întâi şi întâi lui Dumnezeu, să-i slobo-zească de muncile necuratului. Dar nu numai că preotul se

54 NICOLAE   CABASILA
roagă pentru el lui Dumnezeu, ci îl mai şi ia deoparte şi strigă să iasă din el tot necuratul17, pe care-1 biciuieşte şi-1 alungă, GU «un nume care e mai presus decât orice nume» . Aşa că mult trebuie celui chemat până când să ajungă la viaţă, până să se facă fiu şi moştean, ei care de atâta vreme se afla tot sub stăpânirea celui rău. Căci a te întovărăşi atâta vreme cu diavolul înseamnă a fi atât de departe de Dumnezeu, încât e tot una cu a fi mort. Din această pricină preotul suflă peste faţa celui ce se apropie de Botez, ca şi cum îna¬inte acesta n-ar fi avut viaţă 10. Şi ştim doar că suflarea în toate vremurile a închipuit viaţa. Lucrurile acestea însem¬nează ceva cu totul nou, anume că lepezi ce-ai moştenit sau ce ai avut şi-ţi întorci privirile spre o lume cu totul nouă.
Cel ce vrea să îmbrăţişeze legea creştină simte în sufle- tul său scârbă pentru cele din lumea aceasta şi, în schimb, preamăreşte pe cea viitoare ; se leapădă de o viaţă, ca s-o dobândească pe alta ; ocoleşte cu orice preţ pe stăpânul vieţii de pe pământ, ca să caute cu înflăcărare pe adevăratul stăpân al vieţii. Şi fiindcă se leapădă şi de trecut şi de prezent, omul vrea să ne arate că nu-i mulţumit cu nimic şi acum doreşte altceva, iar prin aceea că în locul trecutului el prea¬măreşte ceea ce-i va da Taina aceasta, însemnează că prin Botez omul începe o viaţă nouă, aşa cum vom vedea mai departe.
într-adevăr, când a intrat în casa cea sfântă a lui Dum¬nezeu, omul şi-a lepădat hainele şi şi-a scos încălţămintea, care sunt folositoare traiului pe pământ şi care închipuiesc viaţa trecută20. După aceasta, cel ce se botează se întoarce spre Apus, suflă o dată lung prin buzele sale, suflare care parcă vine din străfundurile întunericului său lăuntric; în acelaşi timp dă eu mâinile pe dinaintea feţei sale ca şi cum
17. Ε  vorba  de  exorcismele  sau lepădările  de  Satana.  A  se   vedea
Dr.   V.   Coman,   Exorciştii în  dreptul  bisericesc.  Braşov,   1945.
18. Filipeni 2, 10.
19. Fac. 2, 7.
20. Chirii al Ierusalimului, Cateheza II mistagogică, ed. cit., p. 549.

DESPRE  VIAŢA   IN   HRISTOS 55
ar vrea să alunge pe duhul cel rău, oare parcă ar mai zăbovi undeva prin apropiere, şi în urmă îl scuipă în faţă pe acest părinte al fărădelegii şi al necurăţiei21. Aceasta însemnează că de acum încolo omul a rupt pentru totdeauna cu această prietenie plină de amărăciuni şi că de aici înainte faţă de ea nu va avea decât ură şi dispreţ.
Fugind de întuneric, omul aleargă acum spre lumină; privind spre Răsărit22, ochii lui caută soarele ; după ce a zdrobit cătuşele tiranului celui rău, el se prosternează în faţa împăratului lumii ; întorcând spatele vicleanului diavol, îşi recunoaşte de acum adevăratul stăpân, îi făgăduieşte supu¬nere şi slujire din tot sufletul şi mai presus de toate se leagă că va crede în El şi-L va recunoaşte de adevărat şi singur Dumnezeu. Iar adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu însem¬nează chiar începutul acestei vieţi fericite. Căci, bine spune Solomon înţeleptul : «A te cunoaşte pe Tine este rădăcina nemuririi» 23, după cum şi la început necunoaşterea lui Dum¬nezeu a dus la moarte. Căci Adam n-a vrut să cunoască iu¬birea de oameni a lui Dumnezeu, crezând despre El că-i răz¬bunător în loc să-i creadă atotbun. De aceea a crezut că în-sală pe Cel înţelept, netrăind cu înţelepciune, dar s-a păcă¬lit, fiindcă nevrând s-asculte de Stăpânul lumii s-a făcut pe sine rob fricos, iar urmarea a fost că din rai a fost alungat, de viaţă a fost lipsit, iar traiul şi I-a dus în suferinţă şi la urmă a trebuit să moară24. Aşadar, oricine se doreşte după viaţă adevărată, trebuie să se lase călăuzit de Dumnezeu, şi aceasta cu atât mai vârtos când e vorba să-L cunoască pe El.
Şi fiindcă e vorba să păşim pe drumul care duce la rai, nu trebuie să mai zăbovim, ci să aruncăm şi să lepădăm chiar şi hainele de pe noi, ca astfel să rupem întru totul cu  viaţa   de   aici.   Căci  numai   Adam,   lipsindu-se   de   haina
21'. Chirii al Ierusalimului,  Cateheza I mistagogică, p.  541—546.
22. Chirii al Ierusalimului, op. cit., p. 547.
23. Înţelepciunea lui Solomon, 16, 3.
24. Fac. 3, 22—23.


56 NICOLAE   CABASILA
aceea a ruşinii şi văzându-se în deplină goliciune, a ajuns să-şi piardă toate. Cât despre noi, dezbrăcându-ne de aceste haine de piele25 ca să ne întoarcem la o goliciune deplină, facem cu totul altceva decât a făcut Adam, însemnând prin aceasta că ne întoarcem iar la haina împărătească26 pe care o aveam la început. Cu alte cuvinte ajungem chiar la punctul prim şi la drumul de pe care Adam s-a abătut şi a căzut aşa de jos. Căci a te dezbrăca de ceea ce-i omenesc în tine, înT semnează să te duci spre lumina cea adevărată, fără ca să iei ceva de-al tău cu tine. Doar umbra morţii27 şi tot ceea ce lipseşte sufletele de razele cele dumnezeieşti este, întocmai ca şi hainele, un văl pus între lumină şi trupuri.
Ungerea cu untdelemn sfinţit are, se înţelege, şi o în-semnare deosebită, dar poate să cuprindă şi înţelesul următor, şi anume, ea ne duce cu gândul la stâlpul de piatră de la Betel, pe care Iacob, după ce I-a uns cu untdelemn, l-a în¬chinat lui Dumnezeu28. Ε drept că ungerea aceasta pomeneşte şi de ungerea pe seama poporului lui Dumnezeu, a regilor şi a preoţilor, dar care nu mai sunt de acum ai lor, ci trăiesc pentru Dumnezeu şi pentru cei pe seama cărora sunt trimişi. Tot aşa şi noi, după spălarea Botezului ne lepădăm de noi înşine şi chiar şi de viaţa noastră, ca să devenim numai ai lui Dumnezeu. Iată deci ce vrea să zică a te despuia de tine însuţi pentru ca să te faci una cu Dumnezeu. Pe lângă aceasta, ungerea e şi o icoană potrivită cu numele de creştin, nume care vine tocmai de la cuvântul grecesc «a unge»29. Şi când ne ungem ne facem şi noi asemenea cu Unsul Dom¬nului, căci doar Hristos însuşi este Cel care cu dumnezeirea Sa «a uns»  întreagă  omenirea,  făcându-ne astfel şi pe noi
25. δερμάτινος χιτών,     în   înţeles   de   unelte   ale   răutăţii  sau   cuget
al  trupului,   la   Grigorie  de   Nyssa,   Marea   cuvântare  catehetică   VII,   4,
apoi Despre suflet şi înviere, Migne P.G. 46, 14β.
26. Of. Cartea I, nota 84.
27. îs. 9, 1 ; Matei 4, 16. :
28. Fac. 28, 23.
29. In româneşte, termenii «Hristos» şi «creştin» provin de la ver¬
bul grecesc χρίζει   =  a unge.

DESPRE  VIATA  IN  HRISTOS 57
părtaşi la această ungere. Şi chiar această ungere duhovni¬cească o închipuie Taina Botezului, şi cel ce săvârşeşte asu¬pra credinciosului o astfel de lucrare sfântă ne-o lămureşte foarte bine prin aceea că vorbele pe care le spune la Botez ne aduc aminte de acelea prin care proorocul David vorbeşte despre ungere şi despre împărăţie. Căci preotul, ungând pe credincios, zice : «Unge-se robul lui Dumnezeu... cu untul de lemn al bucuriei», iar David preamărea cu sute de ani înainte pe Mântuitorul lumii, zicând : «Domnul însuşi, Dum¬nezeul Tău te-a uns pe Tine cu untul de lemn al bucuriei, alegându-te pe Tine între toţi părtaşii tăi» 30, înţelegându-ne pe noi, pe care, prin marea Lui iubire de oameni, ne-a făcut acum părtaşi la împărăţia Lui 31.
Dar până acum încă tot n-avem în noi viaţă. Tot ce-am spus până aici nu-s decât imagini, chipuri şi pregătire pen- tru adevărata viaţă. Când însă, după întreita afundare în apă, catehumenul se îmbracă în glasul cântării Treimii celei Sfinte, atunci îndată primeşte tot ce poate dori32 : se naşte, vine la lumina şi la zidirea cea adevărată — cum îi place proorocu¬lui David să rostească 33 —, primeşte pecetea cea sfântă, do-bândeşte întreaga fericire dorită şi se face lumină cel ce mai-nainte era întuneric, capătă viaţă cel ce nu exista, e primit în sălaşele lui Dumnezeu şi făcut fiu al Lui cel ce, din închisoarea şi robia cea mai de pe urmă, ajunge pe tron împărătesc. Căci apa Botezului nimiceşte viaţa dintâi, ca să nască din nou alta, mai bună, sugrumă pe omul cel vechi şi dă viaţă celui nou. Că lucrurile stau aşa, ne-o spun cei ce s-au  învrednicit  să  primească  Botezul,   dar  lucrul  se   vede
30. Ps·. 44, a
31. Idee similară la  Qrigen, In Cantlcum  Canticorum II, în P.S.B. Θ,
p. 325 apoi.  Contra Cels., VII  (Mignte P.G.  11,  1420).  Chirii al Ierusali¬
mului, Cateheza mistagogică III, 1, ed. cit., p. 355—556.
32. Potrivit  rânduielii  sfântului  Botez,   preotul  şi  naşul  înconjoară
cristelniţa şi analogul cântând de trei ori: «Câţi în Hristos v-aţi botezat,
în Hristos v-aţi şi îmbrăcat» (Galateni 3, 27) spre a pecetlui cu adevărat
«naşterea» sau «creştinarea» pruncului purtat în braţe.
33. Ps. 132, 16.

58 NICOLAE   CABASILA
tot aşa de bine şi din slujba rânduită pentru săvârşirea aces¬tei sfinte Taine şi din lucrările văzute care o însoţesc.
Căci scufundându-te în apă, îţi pierzi urma şi laşi să se înţeleagă că ai ajuns să te lipseşti de viaţa din aer. Iar a te lipsi de viaţă, e tot una cu a muri. Când, peste câteva clipe, te-ai ridicat iarăşi la suprafaţa apei, ajungând din nou la lumină, înseamnă că te doreşti fierbinte după altă viaţă, iar după ce-ai dobândit-o trăieşti numai pentru ea. Din această pricină şi cerem în slujba Botezului ajutorul Făcă¬torului a toate, fiindcă acum dobândim din nou viaţa, iar o creare din nou e cu mult mai însemnată decât cea dintâi. Acum şi chipul lui Dumnezeu se întipăreşte mai bine în su¬flet decât odinioară, iar statura omului e făcută acuma şi mai întocmai după modelul dumnezeiesc, căci de acuma chiar modelul ni se arată cu trăsături mai lămurite. Şi într-adevăr, când preoţii săvârşesc Taina naşterii din nou prin baia Bo-tezului şi cheamă prin cântări ajutorul Sfintei Treimi, nu spun atunci numai singur numele lui Dumnezeu — căci atunci lucrurile n-ar fi destul de lămurit şi de clar spuse —, ci cântă totodată cu mai deplină lămurire şi desăvârşire nu¬mele separat al fiecărei persoane  în  Sfânta Treime.
Dar mai este şi altă mărturie despre chemarea Sfintei Treimi. Chiar dacă Sfânta Treime a mântuit neamul ome¬nesc printr-o singură iubire de oameni, totuşi nu-i mai puţin adevărat că fiecare din persoanele dumnezeieşti a jucat un rol deosebit ; în vreme ce Tatăl primeşte împăcarea, Fiul este Cel ce face împăcarea, iar Duhul Sfânt este însăşi mulţimea binefacerilor dăruite de Dumnezeu sufletelor care s-au îm¬păcat cu El. Tatăl ne-a făcut slobozi, Fiul este Cel ce ne-a mijlocit slobozenia, iar Duhul Sfânt este chiar slobozenia însăşi, cum zice Sf. Pavel : «Unde e Duhul lui Dumnezeu, acolo e şi slobozenia» :!4. Tatăl dă viaţă, Fiul este Cel prin care  am  dobândit-o,  iar  Duhul  Sfânt  este  Cel  ce  întreţine
34. II Cor. 3, 71 (ed. 1914).

DESPRE  VIAŢA  IN   HRISTOS 59
viaţa35. Doar şi când s-a creat dintru-nceput lumea, Sfânta Treime şi atunci lucra, noi însă nu puteam înţelege lucrul acesta decât numai prin icoană. Unul crea, Celălalt era mâna prin care se crea, iar Mângâietorul era suflarea Celui ce dă viaţă.
Dar de ce înşir aceste lucruri ? Pentru că numai cu pri¬lejul Botezului ni s-au descoperit mai lămurit cele privitoare la lucrarea fiecărei persoane dumnezeieşti în parte. Bine¬facerile pe care le împrăştiase Dumnezeu peste tot pământul au fost nenumărate ; n-ai putea găsi însă nici una, despre care să poţi spune că a dat-o Tatăl singur sau Fiul sau Duhul cel Sfânt, ci toate acestea erau lucrări ale întregii Treimi, în¬trucât erau săvârşite cu o singură putere, cu o singură în¬ţelepciune şi printr-o singură lucrare36. Căci deşi în planul de mântuire a lumii, întreagă Sfânta Treime a fost aceea care S-a descoperit, înnoind neamul omenesc, şi cu toate că Ea a fost aceea care mi-a dorit şi mie mântuirea, văzând înainte şi chipul în care această mântuire se va săvârşi, to¬tuşi, când e vorba de lucrare, Sfânta Treime n-a lucrat în comun. Căci lucrător nu e nici Tatăl, nici Duhul, ci numai Cuvântul. Singur El a luat asupră-Şi trup şi sânge, numai El a fost chinuit şi bătut, a murit şi a înviat, iar, ca o a doua naştere şi ca o nouă creare, ne-a întemeiat Botezul.
Drept aceea se cade ca toţi cei care se împărtăşesc de această creare din nou, în care ni s-a arătat Dumnezeu în trei ipostasuri deosebite, se cade, zic, să cheme, în săvârşirea slujbei Botezului, atât numele Tatălui, cât şi al Fiului şi al Sfântului Duh3~. Căci la urma urmei, de ce n-am scoate la iveală chiar în slujba Botezului însuşi planul tainic de mân¬tuire a lumii ? Dar oricum, chiar dacă cu gura nu-1 spunem, cu braţele tot îl săvârşim. Căci întreita scufundare şi întreita ridicare închipuie — cine nu  ştie ? —  moartea  cea  de  trei
35. Ioan 6, 63.
36. Ps.   Vasile  (-   Sf.  Grigorie  de  Nyssa),  Epistola  38,  Migne  P.G.
32, 325; 329.
37. Chirii al Ierusalimului Cateheza II mistagogică, trad. rom., p. 557 ;
Grigorie de Nyssa, Or. cat.   35, Migne P.G. 45, 92.

60 NICOLAE   CABASILA       '
zile şi scularea din morţi a Mântuitorului, care, şi una şi alta, sunt tocmai împlinirea iconomiei dumnezeieşti ! Doar nu în zadar cred că trâmbiţăm sus şi tare teologhisirea noastră despre Sfânta Treime, arătând şi cu braţele noastre — deşi pe tăcute — planul iconomiei de mântuire.
Căci la început dogmele au venit la cunoştinţa oamenilor pe calea predaniei, din gură în gură, în timp ce lucrarea mân¬tuirii a, ajuns să fie văzută de ochii oamenilor, ba a ajuns chiar să fie pipăită şi cu mâinile. Din această pricină Sf. Ioan Evanghelistul, cunoscând cele două firi ale Mântuitorului, a zis : «ceea ce era dintru început, aceea am auzit», ca pe urmă să adauge : «ceea ce am văzut cu ochii noştri şi mâinile noas¬tre au pipăit, aceea vă vestim, adică despre cuvântul vieţii de veci» χ. Dacă despre învăţătura Sfintei Treimi pare că este de ajuns să credem şi s-o mărturisim cu cuvântul — căci «ceea ce cu inima se crede spre dreptate, aceea se şi mărtu¬riseşte cu gura spre mântuire»39 —, în schimb, învăţătura de¬spre iconomie sau despre planul mântuirii trebuie s-o îm¬prospătăm adeseori şi s-o arătăm în afară şi prin fapte, căci stă scris că trebuie să păşim pe urmele Celui ce a murit şi a înviat pentru noi 40.
Iată, deci, pricina pentru care, pe de o parte, învăţătura despre Sfânta Treime o mărturiseşte cu gura, iar, pe de alta, patima şi moartea Mântuitorului le împlinim prin apa Bote¬zului asupra trupului nostru întipărind astfel asupra vieţii noastre chipul şi forma Dumnezeirii. Se vede, aşadar, în urma celor spuse mai înainte, că oricum l-am privi, şi ca rânduială, ca numire sau ca slujbă şi cântări bisericeşti, Botezul formează începutul vieţii celei în Hristos. Iar ce anume este această naştere la viaţă, vom vedea în curând. Căci când de unele ne lepădăm, iar pe altele le dobândim, pe unele le aruncăm, pentru ca pe altele să le câştigăm, când,
38. I   Ioan  I,   1;   Ioan   Damaschin,   Dogmatica,   trad.   rom.   III,   17,
p. 248.
39. Rom. 10, 10.
40. I Petru 2, 21.

DESPRE  VIAŢA  ÎN  HRISTOS 61
adică, vom putea lămuri ce însemnează aceste treceri de la una la alta, atunci vom şti cu toată siguranţa ce însemnează a trăi în Hristos.
Am spus că, pe de o parte, există păcat şi om vechi, iar pe de alta dreptate şi om nou. Să arătăm mai lămurit ce însemnează aceste vorbe.
«Omul vechi» şi biruirea lui
Păcatul are două feţe şi el pune stăpânire cu amândouă : una constă în fapte, cealaltă în obişnuinţă, fapta păcătoasă nu durează mult, ci se termină de îndată ce a fost săvârşită. întocmai ca şi o săgeată, care după ce a străpuns, trece din¬colo, bineînţeles lăsând în urmă o rană în cei păcătoşi, ca o mărturie a răutăţii şi a stricăciunii şi ca un glas care cere judecată.
Obişnuinţa păcatului este, în schimb, tocmai repetarea deasă a faptelor rele 40 a. El e ca o boală încuibată înlăuntrul sufletului pe urma unei mâncări stricate. Acest păcat din obişnuinţă este statornic şi înlănţuieşte sufletul în nişte că¬tuşe cu anevoie de stricat, robeşte mintea, pe om îl îndeamnă să săvârşească numai rele, ducând la cele mai urâte fapte pe cei pe care-i prinde în mrejele sale, prin care păcatul s-a născut şi se naşte fără încetare, în acelaşi timp săvârşind răul şi fiind el însuşi o urmare a răului — ca într-un cerc. Lucrurile au ajuns de aşa fel încât păcatul nu mai are sfârşit, iar obiceiul rău dă naştere la fapte rele, care, înmulţindu-se, formează apoi ele însele o regulă de săvârşire a păcatelor. Şi, astfel, aceste două rele se ajută una pe alta şi cresc tot mai mari, după vorba apostolului : «păcatul a prins viaţă (în mine), iar eu am murit» 41.
Desigur răul n-a început nici ieri, nici alaltăieri, ci de când am venit pe pământ. Căci de când Adam s-a încrezut în
40 a. Noţiunile «faptă» sau lucrare (ενέργεια) şi «obişnuinţă» (έξις) sunt tipic aristotelice. Etica nicomahică I, 8, 1098 j IV, II, 1, 1120 etc. (trad. rom. Tr. Brăileanu, Bucureşti,  1944, p. 42,  119—120 etc).
41. Rom. 7, 9—10. Aceeaşi idee a «cercului vicios» («ca într-un cerc») o exprimă Cabasila şi în Viaţa St Teodora, Migne P.G.  150, 765.

62 NICOLAE   CABASILA
duhul cel rău şi şi-a întors faţa de la bunul său Stăpân, de atunci mintea i s-a întunecat, sufletul şi-a pierdut sănătatea şi tihna pe care o avusese. Dar din acel moment şi trupul s-a împerecheat cu sufletul şi a avut aceeaşi soartă ca şi el : s-a stricat şi el deodată cu sufletul, ca o unealtă în mâinile lu¬crătorului. Căci sufletul este atât de strâns legat de trup încât îl face şi pe acesta părtaş la tot ce simte el. Vrem mărturie ? Ruşinea pe care a încercat-o Adam a făcut îndată să-i ro¬şească obrazul, căci totdeauna când se întâmplă ca sufletul să fie încercuit de griji, atunci şi trupul suferă împreună cu el. Pe măsură, deci, ce firea îşi urma drumul ei, iar neamul omenesc se înmulţea, s-a întâmplat că, alături de celelalte daruri fireşti, s-a trecut asupra urmaşilor primului om, şi răutatea lui. Şi întrucât trupul nu numai că suferă influenţa patimilor sufletului, dar îi şi transmite acestuia din ale sale — şi sigur că pe de o parte sufletul se bucură şi suspină, iar pe de alta există oameni înţelepţi şi cinstiţi, fiindcă aşa le stă să¬dit în fiinţa şi trupul lor —, aşa stând lucrurile n-ar fi decât foarte firesc ca şi sufletul fiecărui om să moştenească răutăţile lui Adam, răutăţi care din sufletul aceluia au trecut în trupul lui, iar din trupul lui au trecut mai departe asupra sufletelor celor ce s-au născut trupeşte din el.
Acesta este «omul cel vechi» : sămânţa răutăţii părinţilor noştri dintâi, sădită în noi în clipa zămislirii noastre. Căci o singură zi din viaţa noastră nu ştim să fi fost lipsită de pă¬cat, ba încă nici înainte de a avea în noi suflarea vieţii n-am fost fără de răutate, căci după cum a zis proorocul : «Stricaţi am fost de când ne-am zămislit, rătăciţi am fost din pânte¬cele maicilor noastre»42. Şi mai rău decât atât; parcă nu ne-am fi săturat de acea tristă soartă lăsată de păcatul stră¬moşesc şi parcă nu ne-am fi mulţumit cu relele pe care le-am moştenit, ci cu atâta străşnicie ne-am dat răutăţii sporind această comoară a fărădelegilor, încât răutatea de-a doua în¬trecea pe cea dintâi, iar noi, urmaşii, am întrecut cu mult pilda
42. Psalm 57, 4 (formulare liberă).

DESPRE  VIAŢA  ÎN  HRISTOS 63
strămoşilor noştri. Adâncul răutăţilor a fost că acestor fără-delegi nu li s-a pus nici o piedică, ci ele se întindeau fără încetare ca o pecingine. Poate chiar din pricina aceasta a fost cu neputinţă neamului omenesc să se poată vindeca singur — cu atât mai vârtos cu cât omul aproape niciodată nu ajun¬sese să guste bunătatea unei vieţi trăite în libertate, iar ne¬încercând o astfel de viaţă, el nici n-a putut ajunge s-o poată dori sau s-o poată căuta, fără a mai vorbi că nu era în stare să scuture jugul apăsător al păcatului43.
Tocmai de aceste îngrozitoare lanţuri, de pedeapsa ce ni se cuvenea, de boala păcatului şi de moarte — de toate aces¬tea Botezul este cel ce ne scapă şi încă cu plăcere : parcă to¬tul se şterge într-o clipă, atât de deplin şi de desăvârşit, încât nu mai rămâne nici o urmă de fărădelege44. Dar nu numai că Botezul ne slobozeşte de răutăţi, ci în locul acestora ne sădeşte în suflete cu totul altceva : dorinţa de mai bine. Prin moartea Sa, însuşi Domnul Hristos ne-a dat puterea să ni¬micim păcatul, iar prin învierea Sa din morţi ne-a făcut părtaşi la viaţa cea nouă. Căci moartea prin Botez, întocmai ca şi cea a Mântuitorului, omoară viaţa cea plină de răutăţi şi prin puterea ei de răscumpărare ne slobozeşte de orice pe¬deapsă pentru păcatele de care toţi eram vinovaţi în urma naşterii şi a vieţuirii noastre păcătoase.
Aşadar, Botezul ne scapă de păcat şi de obişnuinţa lui, făcându-ne în acelaşi timp şi părtaşi la binefacerile morţii ce¬lei de viaţă făcătoare a lui Iisus Hristos. Şi, fiindcă prin Bo¬tez ajungem să avem parte şi de înviere, Domnul Hristos ne dă şi o viaţă nouă, ba încă ne făureşte şi mădulare şi ne să¬deşte puteri cu care să lucrăm în această nouă viaţă şi care ne ajută să dobândim şi pe cea viitoare. De aceea şi pot zice că m-am scăpat de fărădelegi şi m-am făcut repede sănătos, cu atât mai vârtos, cu cât aici Dumnezeu este Cel ce a lucrat —
43. Idee   formulată   în   mod   similar   şi   de   Sf.   Grigorie   de   Nyssa,
in  Christi resurrectione oratio., I, Migne PG. 46,  608 D— 609 A.
44. Chirii al Ierusalimului, Cateheza II mistagogică (trad. cit. p. 551) :
«curăţeşte toate urmele păcatelor».

64 NICOLAE   CABAS1LA
ca unul Căruia nu-i trebuie timp îndelungat pentru astfel de lucrări — şi cu cât binele pe care-1 face omenirii în această viaţă nu-1 face numai acuma, ca să zicem că are nevoie de timp, ci este o lucrare săvârşită cu mult timp înainte. Căci Hristos nu de astăzi ne răscumpără de greşelile în care am căzut, nici nu ne pregăteşte abia astăzi leacul mântuitor, după cum nici mădularele şi puterile sufleteşti nu astăzi ni le să¬deşte spre a face bine, ci de multă vreme a îndeplinit aceste lucrări. Şi anume, de când S-a suit pe cruce, de când a murit şi a înviat, de atunci s-a dobândit oamenilor slobozenie din patimi, atunci s-a dat din nou chipul şi frumuseţea făpturii omeneşti, ba încă i s-au adăugat şi forme noi şi mădulare tinere. Acum n-avem decât să urmăm şi să înaintăm în viaţa harului. Şi aceasta, Botezul e în stare să ne-o dea : celor morţi viaţă, robiţilor, slobozenie, celor stricaţi, chipul frumu¬seţii celei nepieritoare.
Preţul de răscumpărare s-a plătit; de acum urmează să ajungem şi noi liberi. Mireasma Mirelui s-a revărsat şi a cu¬prins cu parfumul ei toată lumea45. Nu ne mai rămâne decât să tragem până în fundul plămânilor această bună mireasmă 46, căci puterea aceasta de-a respira ne-a dat-o însuşi Mântuito¬rul şi tot El ne-a dat şi puterea de a ne face liberi şi de a ne lumina. Pentru că, venind în lume, Mântuitorul nu numai c-a făcut să răsară lumina lumii, ci ne-a dat şi ochi ca să o vedem şi nu numai că a turnat în lume mireasma darurilor Sale, ci ne-a dat şi puterea de-a o simţi. Iar baia Botezului tocmai aceasta o face : trezeşte în cei spălaţi aceste simţiri şi aceste puteri adormite. Căci în apă ne scufundăm întocmai cum se scufundă o materie neputincioasă şi fără formă, dar când ie¬şim de acolo, ieşim îmbrăcaţi într-o formă de o frumuseţe neîntrecută.
De acum asupra noastră se revarsă o mulţime nesfârşită de bunătăţi, căci toate sunt pregătite pentru noi după cuvân-
45. Cântarea Cântărilor 1, 2.
46. II   Corinteni   2,   15.  Grigorie   de   Nazianz,   Oratio   XL,   Migne
P.G.  36,  400;  Dionisie   -Areopagitul,  Ierarhia  bisericească,  I,   12,
Migne P.G. 3, 1121.

DESPRE  VIAŢA  IN  HRISTOS 65
tul Scripturii : «ospăţul Meu este gata, juncii Mei şi cele în-grăşate s-au înjunghiat şi toate sunt gata : veniţi la nuntă» 47. La bucuria aceasta sărbătorească un singur lucru mai lipseş¬te : să vină cei chemaţi. Dacă ar răspunde la această chemare, s-ar simţi vreo lipsă în fericirea lor ? Desigur că nici una.
Dacă în viaţa de dincolo ne înfăţişăm înaintea lui Hristos după ce ne-am pregătit înainte, în schimb aici, pe pământ suntem gata îndată ce ne-am hotărât să ne înfăţişăm înaintea Domnului. în viaţa viitoare, când ne vom înfăţişa, va trebui să avem în suflet toate mărturiile faptelor bune ; aici e destul să ne înfăţişăm, pentru a primi totul. De aceea, dincolo, Mirele nu mai vrea să deschidă fecioarelor celor care în această via¬ţă au fost nebune/i8, câtă vreme aici sunt chemaţi la nuntă toţi păcătoşii49, să se bucure şi să se veselească. Din clipa când începe viaţa viitoare, va fi peste putinţă mortului să în-vieze, orbului să vadă şi leprosului să se facă sănătos, pe câtă vreme în viaţa de acum e de ajuns ca omul să aibă bunăvoin¬ţă şi râvnă pentru ca toate cele bune să urmeze, precum stă scris : «Eu pentru aceasta am venit în lume, ca lumea viaţă să aibă»50, iar în altă parte: «Lumina a venit în lume»51. In nespusa Lui iubire de oameni, cu toate că El singur a făcut toate pentru mântuirea noastră, Domnul ne-a dat şi nouă o parte din lucrarea prin care ne dobândim slobozenia aceasta, care constă în credinţa că prin Botez ne vom mântui şi că vrem să ne apropiem de această mântuire, aşa că mântuirea întreagă ni se socoteşte ca un rod al strădaniilor noastre, încât se pare că însuşi Domnul se simte dator să ne umple de atâtea binefaceri. Şi lucrurile merg până acolo că dacă s-ar întâmpla să murim îndată ce am primit Botezul, neducând cu noi de¬cât pecetea darului primit prin el, chiar şi atunci ne-ar încu¬nuna Mântuitorul cu laurii biruinţei, întocmai ca şi când noi înşine ne-am fi oştit pentru împărăţia cerească.
47. Mat. 22, 4.
48. Mat. 25, 1—12.
49. Pilde 9, 4.
50. Ioan 10, 10.
51. Ioan 3, 19.
5 — Despre viaţa în Hristos

66 ,       NICOLAE   CABASILA
«Viaţa cea nouă» r)
Iată, aşadar, în ce chip ne reînvie sufleteşte Botezul ! iar întrucât cel ridicat din baia acestui Botez dobândeşte şi o viaţă nouă, se cade să cercetăm ce fel de viaţă este aceasta. Ne putem închipui din capul locului că ea nu mai e totuna cu cea pe care am dus-o înainte, ci este mai desăvârşită şi mai potrivită cu chemarea noastră de oameni. Căci dacă şi acum am avea tot aceeaşi viaţă de mai înainte, ce nevoie am mai fi avut să murim ? Iar dacă viaţa cea nouă nu este mai ducă¬toare la desăvârşire, atunci de ce mai spunem c-am înviat ? Căci doar n-o fi această viaţă conformă cu a îngerilor, când ştim că omul n-are nimic comun cu îngerii. Ştim bine că omul este cel care a căzut, iar ca el să se facă înger după ce a căzut, aceasta nu mai însemnează că omul înviază. Aşa ceva ai" fi tot una cu o statuie ciuntită, al cărei bronz n-ar mai primi înfăţişarea de om, ci un cu totul alt chip. De aceea, e firesc lucru ca viaţa aceasta nouă să fie mai omenească, mai nouă şi mai desăvârşită decât cea dintâi, însuşiri pe care le do¬bândeşte numai acea viaţă pe care ne-a adus-o Mântuitorul. Ε nouă întrucât nu mai are nimic din felul de viaţă al omu¬lui vechi. Ε mai desăvârşită, întrucât întrece orice închipuire omenească ce vrea să se apropie de însuşi modelul cel dum¬nezeiesc al vieţii. în sfârşit, această viaţă se potriveşte cu fi¬rea noastră, căci a fost trăită de un om, care a fost într-ade¬văr om şi Dumnezeu, prin urmare lipsit de orice păcat, chiar şi de cel al firii omeneşti. Aceasta este pricina pentru care, atunci când ne reînnoim prin Botez, însăşi viaţa lui Iisus mijeşte în mădularele noastre şi tot aceasta este pricina pen¬tru care, în clipa când ieşim din baia Botezului, suntem spă-laţi de orice întinăciune a păcatului.
Dar şi alte mărturii putem aduce despre acest adevăr. Naşterea noastră cea prin Botez închipuie începutul vieţii ce va să vie. Dobândirea de noi mădulare şi de simţiri noi în-truchipează pregătirea pentru noua orânduire a vieţii ce ne aşteaptă. Or, pentru viaţa viitoare nu ne putem pregăti în alt chip decât câştigându-ne de aici, de jos, viaţa în Hristos,

DESPRE  VIAŢA  ÎN  HRISTOS                                 67
Care «s-a făcut Părinte al veacului ce va să vină» 52, după cum şi Adam este părinte al vieţii de acum prin aceea că a lăsat oamenilor ca moştenire viaţa cea pieritoare. Căci, după cum nici viaţa de aici n-am putea-o duce dacă n-am avea simţirea lui Adam şi puterile cerute oricărui om ca să trăias¬că, tot aşijderea nici în lumea fericirii de veci n-am putea ajunge fără a ne fi pregătit printr-o viaţă dusă în Hristos şi fără să fi vieţuit după chipul şi asemănarea Lui.
Dar Botezul mai este o naştere şi în alt înţeles. Dacă-i adevărat că Hristos se naşte în noi prin Botez, apoi tot aşa-i de adevărat că odată cu El ne naştem şi noi. Or este un lucru prea lămurit că cel ce dă naştere cuiva îi împărtăşeşte, tocmai viaţa sa proprie. Şi atunci iată de ce trebuie să ne mirăm : în viaţa de dincolo nu numai cei ce s-au botezat vor primi trupuri înnoite şi înviate întru nestricăciune, ci şi cei care nu s-au putut pregăti pentru acea viaţă prin mijlocirea sfintelor Taine, cu un cuvânt toţi oamenii. Pentru că e într-adevăr lucru minunat ca să se împărtăşească de învierea adusă în această lume de moartea lui Hristos până şi cei ce n-au primit Botezul, această singură cale prin care ajungem părtaşi la moartea cea de viaţă făcătoare. Căci dacă au fugit de doctor şi ajutorul lui nu l-au primit, lipsindu-se astfel de singura doctorie ce li s-a putut da, atunci ce pricină i-ar putea face vrednici să guste nemurirea ? Pentru că atunci una din două : ori că toţi oamenii se vor împărtăşi de toate bunătăţile53 ce ne-au venit prin moartea lui Hristos, adică vor învia, vor trăi şi vor împăraţi cu El şi vor dobândi feri¬cirea de veci — fără să se ceară din partea noastră nimic —, ori că atunci, desigur dacă nu depunem şi noi partea noastră de sforţare, nimeni nu se va mântui dacă nu va fi crezut in Mântuitorul lumii.
Iată ce se poate răspunde la întrebarea aceasta. învierea însemnează reînnoirea sau restaurarea în starea dintâi a firii
52. Isaia 9, 6.
53. Ps. 15, 2.

68 NICOLAE   CABASILA
omeneşti M. Or, aşa ceva nu poate fi decât un dar al lui Dum-nezeu. Căci după cum ne-a zidit fără voia noastră, tot aşa ne şi înviază fără să ceară ajutorul nostru. Dar ca să împărăţim împreună cu Hristos, să-L vedem faţă către faţă şi să ne unim cu El, acestea trebuie să formeze plăcerea strădaniilor noastre. Căci o astfel de bucurie n-o dă Dumnezeu decât celor care au voit-o, au iubit-o şi au dorit-o fierbinte55. în faţa unui lucru împlinit numai aceia care l-au dorit fierbinte se şi pot bucura deajuns. Cei ce n-au dorit aşa ceva nici nu pot gusta astfel de bucurii, căci cum te-ai putea bucura şi îndulci de un lucru împlinit, dacă nu i-ai fi simţit nevoia atunci când nu-1 aveai ? întocmai aşa e şi în viaţa duhov¬nicească : nu poţi dori şi nici nu poţi căuta să urmezi dacă n-ai fost în stare să-i vezi frumuseţea, după cum spune şi Scriptura despre Duhul Adevărului, că lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede şi nici nu-L cunoaşteδ6. Şi dacă ara plecat din această viaţă orbi şi lipsiţi de simţirea şi puterea, care singure ne pot face să cunoaştem şi să iubim pe Mântuitorul, care singure ne ajută să-L dorim şi să ne pu¬tem uni cu El, atunci nu trebuie să ne mirăm de ce chiar dacă toţi vor fi nemuritori, nu toţi vor trăi în fericire. Căci toţi se împărtăşesc deopotrivă din darurile pe care Dumnezeu le face firii omeneşti, dar de răsplata ce împodobeşte sfor¬ţarea fiecărui suflet nu se vor învrednici decât cei ce au urmat lui Dumnezeu cu evlavie. Pricina este că Dumnezeu vrea binele tuturor fără deosebire şi împarte tuturor deopo¬trivă binefacerile Sale, fie că acestea sfinţesc vrerile, fie că înnoiesc firea cea omenească. Binefacerile cu care e îm¬podobită firea noastră sunt primite fără voie, de toţi oame¬nii, întrucât nu stă în puterea noastră să nu le primim, aşa încât Dumnezeu ne face bine fără voia noastră şi parcă
54. Despre   «reînnoirea    sau   restaurarea    firii»    vorbeşte   adeseori
Sf. Maxim Mărturisitorul, Către Talasie, filocalia 11, p. 130 şi urm.
55. Celor care «au căutat-o cu stăruinţăn,  cum zice acelaşi Maxim
Mărturisitorul, Cdfre Talasie, 59, cf. op. cit. p. 310 şi urm.
56. Ioan 14, 17.

DESPRE  VIAŢA  IN  HRISTOS 69
aproape ne sileşte în marea Lui iubire de oameni să le pri¬mim, ori de câte ori încercăm, fără să izbutim însă, să în¬depărtăm binefacerile Sale.
Iată, deci, cât e de mare darul învierii! Căci nu stă în puterea noastră nici să ne naştem, nici ca, după ce am mu¬rit, să înviem sau să rămânem tot morţi. Cât despre ceea ce stă în puterea voinţei omeneşti, adică alegerea binelui, ier¬tarea greşelilor aproapelui, bunătatea deprinderilor, curăţenia sufletului, privirea spre Dumnezeu, răsplata pentru astfel de fapte formează cea mai deplină fericire pentru om. Căci stă în puterea noastră să le îndeplinim ori să le ocolim, iar dacă le dorim, atunci vrednici suntem să şi luăm plata după această dorinţă. Dar dacă sufletul nostru nu doreşte o ase¬menea fericire — şi fără să vrem noi, nimeni nu ne poate sili să dorim sau să urâm ceva —, atunci cu ce drept am putea cere să gustăm din ea ? Şi aceasta pentru încă o pricină: atunci când s-a făcut ca un «prim născut între cei morţi»57 Mântuitorul — El singur — a slobozit firea omenească din stricăciune, iar când a intrat în Sfânta Sfintelor, «ca un îna-inte-mergător»58, a scos sufletul din fărădelegi, omorând pă¬catul, împăcând pe om cu Dumnezeu, surpând zidul vrajbei 59 şi sfinţindu-Se chiar şi pe Sine pentru ca, la rândul nostru, şi noi să fim sfinţiţi întru adevăr60. Urmează de aici că pe bună dreptate numai aceia se vor slobozi din fărădelegi şi din stricăciune, care, ca oameni, îşi schimbă firea şi stră¬duinţele după cele ale Mântuitorului şi care preamăresc în¬truparea şi patima Domnului, plecându-se poruncilor Lui şi voind numai ceea ce vrea El.
Cei ce nu s-au botezat au numai primul din aceste lu¬cruri, al doilea nu. Şi anume, au firea omenească la fel cu cei botezaţi, în schimb le lipseşte credinţa în mântuirea adusă de  Mântuitorul  şi  părtăşia aceluiaşi gând  şi  aceleiaşi  inimi
57. Col. 1, 18.
58. Evr. 6, 20.
59. Ef. 2, 14.
60. Ioan 17, 19.

70 NICOLAE   CABASILA
ca şi El. Unii ca aceştia, neavând aceeaşi voinţă cu Hristos, vor fi lipsiţi de iertarea păcatelor şi de cununa, dreptăţii, Altfel, nimic nu-i opreşte să ajungă şi ei slobozi, după .o altă libertate, şi nici să învieze până şi cu trupul, ca unii ce au aceeaşi fire omenească cu Hristos. Căci, de fapt. Bo¬tezul se face pricină numai a vieţii celei viitoare, nu şi a celei de acum.
} Acest dar care s-a dat oamenilor gratuit, în timp ce iertarea păcatelor şi cununile cereşti şi împărăţia cerească se dau numai acelora a căror vrere este împreună lucrătoare cu Domnul, care îşi potrivesc viaţa de aici cu cea de dincolo, vreau să zic cu a Mirelui, ca unii care se nasc din nou pe măsura lui Adam cel nou, strălucind de frumuseţea şi de Lu¬mina pe care Botezul le-a lăsat în ei, pentru că scris este că Hristos este «împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor». Unii ca aceştia ţin capul ridicat, ca nişte în¬vingători la alergări olimpice, întrucât coroana lor este În¬suşi Hristos ; deschid urechile căci aud pe Însuşi Cuvântul; deschid ochii şi văd Soarele ; inspiră în piept căci simt pe Cel ce este miros de bună mireasmă, «mir revărsat» peste lumea aceasta62, în sfârşit, îmbracă haina neprihănirii, căci iau parte la nunta Mirelui ceresc.
Dar cele spuse până aici ne fac să vorbim şi de alt lucru, pe care nu-1 putem trece sub tăcere.
Dacă într-adevăr dorinţa după Botez, credinţa în el şi primirea lui ne fac să dobândim toate bunătăţile legate de el, iar dacă, pe de altă parte, lepădarea acestor trei lucruri însemnează îndepărtarea de fericirea însăşi, atunci ce să zi¬cem de aceia dintre credincioşi, care, după ce l-au primit odată, s-au lepădat de el, au părăsit credinţa ce au avut-o la început, nemaivrând să cunoască pe Hristos şi pe urmă, după ce şi-au revenit în sinea lor, se întorc din nou la Biserică/ acest aşezământ sfânt ? Ar urma să-i aducem pe aceşti tră-
61. Ps. 44, 3 (ed. 1914).
62. Cântarea Cântărilor l, 3.

DESPRE  VIAŢA   ÎN   HRISTOS
datori din- nou la baia Botezului şi să săvârşim din nou Taina, ca şi când sufletele lor ar fi pierdut tot ce câştigaseră prin Sfântul Botez ? Nu, ci rânduiala cere doar ca trupurile aces¬tora să le ungem cu Sf. Mir, nimic altceva adăugând şi în-scriindu-i din nou în cercul celor credincioşi63. Ce am putea spune în legătură cu acest fapt ? După credinţa noastră două lucruri : mai întâi că prin Taine am primit încă un ochi sau puterea de a vedea mai limpede ; în al doilea rând, că acesta e trebuincios pentru a intra în legătură cu Dumnezeu. Din¬tre acestea două, apostaţii sau cei căzuţi din credinţă pierd pe una, adică întrebuinţarea vederii, dar păstrează pe cea¬laltă, îndreptăţirea sau însuşirea sau puterea de a vedea. Şi aceasta din pricină că numai dacă vrem ne folosim de pu¬terea simţurilor noastre. în puterea mea stă să caut soarele ori să închid ochii în faţa luminii, pe câtă vreme a scoate ochiul şi a nimici cu totul această minunată lucrare, acest lucru nu mai ţine de puterea mea. Şi. dacă. nu putem nimici nici măcar una din puterile sufleteşti cu care ne-a înzestrat firea, atunci cu atât mai puţin am putea să nimicim unele ca acelea cu care însuşi Dumnezeu ne-a înzestrat64 atunci când ne-a adus din nou la viaţă. Dar şi gândul lăuntric care ne conduce, adică autonomia noastră, pe care Botezul o înnoieşte şi-i dă o nouă orânduială — fie că-i vorba de o libertate a cuvântului sau a voinţei, fie că-i vorba de cu totul altceva, de care ascultă toată puterea sufletului şi o îndrumează spre aceeaşi lucrare °3 —, nici acest gând, zic, nu admite vreo schimbare sau vreo silă străină, pentru că sufletul nu-mi poate birui personalitatea,  lucru pe  care nu-1 poate  săvârşi
63. Se  pare  că  aici   Cabasila   a   avut   o   scăpare.   Nici  ungerea cu
Sf. Mir nu se  repetă.  In schimb,  C. Armenopol prevede (P-G.,   150,   125)
că pentru readucerea  la Biserică  a  celor  eretici   «e  de  ajuns   ungerea
lor cu mir,  după ce au anatematizat erezia».
64. Rom.  11, 29. ■ .,
65. Puterea   de    conducere   a    sufletului    omenesc   ( T6 ήγεμονι-χ,όν,
principale cordis), principiu de ■provenienţă stoică, de care vorbea ade¬
seori şi Origen (In Canticum Canticorum I, P.S.B. 6, p. 317). '    .

72 NICOLAE   CABAS1LA
nici Dumnezeu însuşi, fiindcă din darurile Sale, Dumnezeu nu ne-a luat înapoi nici unul, cum Însuşi ne spune prin cu¬vântul Apostolului : «Căci darurile şi chemarea pe care ni le-a făcut Dumnezeu, nu ni le ia înapoi». El, ca noian al bu¬nătăţii, ne vrea numai binele, pe care ni-1 dăruieşte fără a aduce cea mai mică ştirbire libertăţii noastre .
Ei bine, aşa lucrează în noi şi Taina Botezului, dar fără a face vreo silă asupra voinţei noastre şi fără a o robi, ci, deşi stă ca o putere ascunsă în noi, totuşi nu poate opri de la râu pe cei ce stau sub puterea lui. Căci nici ochiul cel mai sănătos nu poate lumina pe cel ce vrea cu tot dinadinsul să zacă în întuneric. Că aşa stau lucrurile, ne arată credincioşii, care, după ce au primit Botezul şi toate binefacerile ce decurg din el, totuşi se lasă duşi în cea mai adâncă necredinţă şi fărădelege. Aceasta e şi pricina pentru care preotul nicicând nu botează a doua oară 67 pe cei ce ar mai avea nevoie de un astfel de Botez, dat fiindcă acestora nu li s-au retras încă darurile primite la naşterea cea de a doua. După câte ştim, unui astfel de om i se face doar Ungerea cu Sf. Mir, pentru a arăta că i se împărtăşeşte darul unei vieţi mai înduhovni-cite, mai în frică de Dumnezeu şi în dragoste de El, căci în felul acesta, viaţa este adusă la prima ei formă. De altfel şi Taina Sfântului Mir cu acest scop se dă, spre întărire 68. Dar se pare că am vorbit de ajuns despre astfel de lucruri. Să mer¬gem deci mai departe pe drumul firesc.
Se vede, aşadar, lămurit din cele spuse până aici, că acei ce s-au renăscut prin Botez trăiesc din însăşi viaţa în Hris¬tos. Dar ce este, de fapt, viaţa aceasta a lui Hristos ? Vreau să zic, ce este această lucrare, prin mijlocirea căreia sufletele
66. Altă   expresie   stoică   (αίιτεξούσιοί, )   mult   discutată   de   Origen,
P.S.B., 8, ρ. Ιββ sq.
67. Nerepetacea Botezului era un adevăr respectat de toţi. Sf. Gri¬
gorie  de Nazainz  îl subliniază  în  Oratio XL. In Sanctum Baptisma P.G.
36,  p.  408.  A  se  vedea   D.  Stăniloae,  Teologia   dogmatică  ortodoxă  III,
Bucureşti, 1978, p. 47.
68. Credem,   a   fi   fost   o  scăpare    afirmaţia   lui    Cabasila,   potrivit
căreia   ereticilor  care  se  reîntorc  la  Biserică  li  se   administrează   «din
nou» Mirungerea.

DESPRE  VIAŢA  ÎN  HRISTOS 73
spălate în baia Botezului se împărtăşesc din însăşi viaţa lui Hristos ? Până acum încă n-am lămurit ce anume este viaţa lui Hristos. De altfel o întrebare de felul acesta covârşeşte ea însăşi puterea de înţelegere a omului.,
După cum zice Sf. Pavel69, această viaţă este «o putere a veacului ce va veni», o pregătire pentru viaţa cealaltă. Şi după cum, fără să ne fi apropiat de lumină nu ne putem da seama de minunata putere a ochilor şi de strălucirea culori¬lor şi după cum dacă nu te scuturi din toropeala somnului nu poţi să ai ochii ageri precum cel ce a fost treaz tot timpul —, tot aşa, e peste puterile noastre să cunoaştem încă de aici de jos ce sunt mădularele cele noi şi puterile, de care ne vom folosi numai în viaţa veacului viitor şi, de aceea, nu le putem cunoaşte frumuseţea atâta vreme cât trăim aici pe pământ. Pentru a putea înţelege aşa ceva ar trebui să avem alături o frumuseţe asemănătoare şi o lumină în-rudită.
In fond, noi suntem mădulare ale lui Hristos, în aceasta constă roadă Botezului. Dar nici strălucirea, nici armonia dintre mădulare nu se pot închipui fără cap. Căci dacă am tăia legătura dintre mădulare şi cap, atunci mădularele ni s-ar arăta în toată urâciunea lor şi fără nici un rost. Or, cât timp trăim aici pe pământ capul acestor mădulare stă undeva ascuns şi se va arăta abia în viaţa ce va veni. Atunci însă şi mădularele vor străluci împreună cu capul şi vor împrăştia şi ele aceeaşi lumină, arătându-se lămurit fiecare în parte, după cum a zis Sf. Pavel : «Voi aţi murit şi viaţa voastră e ascunsă cu Hristos în Dumnezeu ; când însă Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru mărire»70. La fel zicea şi fericitul Ioan : «încă nu s-a arătat lămurit ce suntem, dar când se va arăta Domnul, atunci se va vedea că suntem şi noi la fel cu El» 71. De aceea, în viaţa de acum, noi nu putem înţelege cum vom
69. Evr. 6, 5.
70. Col. 3, 3, 4.
71. I Ioan 3, 2.

74 '    NICOLAE   CABASILA
trăi dincolo şi nici cum vor vieţui sfinţii, dar în cea mai mare parte, ei au mărturisit cu toţii că nici ei nu ştiu sau că şi ei cunosc cel mult «ca prin oglindă, în ghicitură, în parte», iar puţinul ce se poate cunoaşte nu se poate lămuri în cuvinte. Fireşte că cei curaţi la inimă cunosc ceva mai mult din tainele viitoare72, mai bine zis simt cumva, dar nici ei nu găsesc cuvântul sau vorba potrivită ea să arate şi altora ce este această taină mare a vieţii viitoare. Cam aşa ceva va fi auzit şi Apostolul, când a fost răpit până la al treilea cer : «Auzit-am cuvinte nespuse, pe care nici nu-i este îngăduit omului a le grăi» 73.
Ceea ce nu se poate cunoaşte şi spune despre viaţa aceea — care nu este ; decât înfăţişarea unor lucruri nevă-zute — este în primul rând îndrăzneala celor ce s-au apropiat de Botez, apoi îndreptarea vieţii celor ce au primit baia naş¬terii din nou şi s-au arătat astfel vrednici de numele lor (de creştini) şi, în sfârşit, puterea lor mai presus de fire, care biruieşte chiar şi legile omeneşti. Căci toate aceste lu¬cruri nu pot fi atribuite nici înţelepciunii omului, nici stră¬daniilor lui, nici naşterii şi nici  altui factor omenesc.
Puterea pe care ne-o dă Botezul. Pilda mucenicilor
Sufletul celor ce s-au botezat ajunge să înfrunte răutăţi atât de mari încât oamenii cu greu şi le pot închipui, ba nici trupul nu se mai sperie de un asemenea curaj, ci suferă atâ¬tea chinuri câte a vrut sufletul. Cu toate acestea ştim că puterea de răbdare a sufletului şi a trupului nu-i fără mar¬gini şi că nici unul şi nici celălalt nu sunt în stare să stea cu tărie în faţa oricăror suferinţe, de aceea, după ce din multele încercări au putut birui măcar pe unele, trupul a mu¬rit, iar sufletul a zburat. în schimb, trupurile şi sufletele Sfinţilor nimic nu le-a putut zdruncina, căci oricâte feluri de
72. I Cor. 13, 12.
73. II Cor. 12, 4.

DESPRE  VIAŢA  IN   HRISTOS 75
.munci şi de chinuri a putut plăsmui împotriva lor mintea omenească, ei pe toate le-au suferit şi le-au biruit cu răbdare, ba mai degrabă —: şi aceasta este nemaipomenit,— pe ei nici măcar nu i-a durut şi nici n-au suferit deloc. Căci ei n-au -dispreţuit viaţa omenească cu gândul că vor fi din greu răs¬plătiţi, nici nu s-au gândit că vor apuca o viaţă mai fericită şi nici pe unul nu i-a- îndemnat mintea sau judecata să su¬fere ei astfel de chinuri şi încă fără voie — cum suferă bol- navii pe doctor când îl văd cu fierul înroşit şi cu cuţitul ce taie rănile — nu, ci — lucru straniu i — le erau dragi ră-nile, ardeau de dorul de-a suferi, se duceau bucuroşi la moar¬tea cea dorită, fără a nădăjdui nimic altceva mai bun. Unii din ei porneau de bunăvoie spre ascuţişul săbiei, spre. schin¬giuiri şi spre moarte, iar după ce le gustau odată, le doreau şi mai fierbinte. Alţii mai bucuros au ales să îndure toată viaţa cele mai grele batjocuri şi suferinţe, să trăiască lipsiţi de orice tihnă şi în loc de hrană mai bucuros ar fi vrut să moară în fiecare zi. Până şi trupul urma acestei încercări :şi da şi el partea şa de ajutor, luptând chiar contra legilor sale fireşti. Şi creştini de felul acestora n-au fost numai doi .sau trei sau douăzeci şi nici numai bărbaţi sau oameni în puterea vârstei, ci au fost zeci şi sute de mii, într-un număr nesfârşit şi de orice vârste.
Şi aceasta se vede mai ales din pilda mucenicilor. Fie că aceştia s-au numărat în ceata celor ce au suferit înainte de prigoanele propriu-zise, fie că au dobândit viaţa cea adevărată de la Hristos tocmai în timpul acestor prigoane, aceşti ucenici mărturiseau toţi deopotrivă credinţa în Hristos înaintea celor ce-i prigoneau, chemau numele Domnului şi stri¬cau că doresc moartea, chemând într-un singur glas asupra lor pe călăi, ca asupra a nu ştiu ce pradă bună şi bărbaţi :Şi femei şi fete şi copii, oameni de toate stările şi de toate vârstele. Şi mai trebuie adăugat că nu în deşert am zis că mucenicii s-au ales din toate stările omeneşti, căci în faţa luptelor şi a suferinţelor omul obişnuit  cu o  viaţă  molatică
 se va purta la fel cu cel ce-şi câştigă traiul în sudoarea

76 NICOLAE  CABASILA
frunţii, după cum nici ostaşul, nici curteanul nu se vor uita cu acelaşi ochi la luciul săbiei şi la moarte.
Or, mucenicilor nimic n-a fost în stare să le scoată cu¬rajul minunat sau să-i oprească de a ajunge toţi unul ca şi altul, la cel mai înalt grad de înţelepciune M, pentru că pe ei una şi aceeaşi putere i-a plăsmuit şi le-a dat viaţă, încât au ajuns cu toţii la cel mai înalt grad de desăvârşire, iar Binele (suprem) l-au cunoscut şi l-au îndrăgit cu mult mai mult decât s-ar putea înţelege în chip firesc. Atât de mult, încât de dragul acestui Bine şi-au dispreţuit chiar viaţa lor. Până şi femei ce jucaseră în teatrele păgâneşti şi bărbaţi ce duseseră o viaţă destrăbălată, un şir nesfârşit de astfel de oameni au primit cu toţii cuvântul mântuirii celei de obşte, şi-au schimbat viaţa, au renăscut, şi-au schimbat dintr-odată_ felul de a trăi după pilda chipului celui prea frumos, încât parcă toată lumea şi-ar fi schimbat masca.
S-a întâmplat ca până şi unii oameni care nu primiseră încă Botezul să se prindă în hora acestor mucenici. Pe aceş¬tia neputându-i Biserica boteza în apele sale, i-a botezat în¬suşi Mirele Bisericii73. Pentru mulţi dintre mucenici Dom¬nul a trimis nori din cer76 sau a făcut să ţâşnească dintr-o dată apă din pământ spre a-i putea boteza. Pe cei mai mulţi însă îi va naşte a doua oară în chip cu totul nevăzut, căci dacă unele mădulare ale Bisericii, Pavel sau oricare altul,, împlinesc lipsurile necazurilor lui Hristos77, atunci nu-i nici o mirare dacă locul Bisericii îl ţine însuşi Capul ei. Căci dacă-se pare că unele din mădulare stau capului într-ajutor, atunci cu cât mai vârtos nu va adăuga de la sine Capul, de va lipsi
74. Din    bogata     literatură     encomiastic-ascetică,     potrivit     căreia
martiriul,  iar mai  târziu monahismul erau  socotite  «adevărata   filosofie»,
amintim  Origen, Exortaţie Ia martiriu, 34  (P.S.B.  8, p.  379);  Grigorie  de·
Nazianz,  Oratio XV. In Machabaeorum laudem Migne,  P.G. 35,  p.  913;
I. Rămureanu, Acte martirice, în P.S.B. 1Ί, p. 98.
75. Ε vorba de «botezul sângelui».
76. In chip legendar se relatează [Svnaxarium Ecclesiae Constanti-
nopolitane,  Bruxelles,   1900, p.   193)  despre Porfir  că  a  fost botezat  cu
apă  din nori.  Grigorie  de  Nazianz,  Oratio XXXIX,  Migne  P.G.  36,  356..
77. Col. 1. 24.     ,   . _ ;:... 1   ,, .    ...t.   ,
"- ~*-^*<*.

DESPRE  VIAŢA   IN   HRISTOS 77
ceva mădularelor ? Dar cred că am spus aici destule. Să ne întoarcem în locul de unde am plecat.
N-ar mai avea nici un rost să arătăm că puterea prin care mucenicii au dobândit atâta îndrăzneală în luptă sau au alergat cu atâta grabă la moarte şi prin care au ajuns să ducă la bun sfârşit ceea ce au început, — o asemenea putere ar fi izvorât doar din firea omului. De aceea suntem siliţi să spunem că toate lucrările acestea sunt un rod al Sfântului Botez. Rămâne acum să vedem în ce chip poate lucra Botezul asemenea roade.
În ce chip lucrează Botezul asupra noastră
Se înţelege de la sine că toate suferinţele şi muncile acestea creştinii le primeau cu dragoste, fiindcă numai cine a fost rănit şi fermecat în inima sa de dragostea lui Hristos 78 a putut ajunge la o stare atât de neaşteptată. Şi oare dra¬gostea aceasta de ce era pricinuită ? Ce simţeau ei în timpul suferinţelor de le erau aşa de dragi şi de unde aveau ei atâta foc în sufletele lor ? La aceste întrebări vrem să răspundem acum.
In primul rând, se ştie că numai dacă ajungem să cu-noaştem un lucru, începem să-i şi iubim. Cunoaşterea naşte dragoste, pentru că înainte de a cunoaşte frumuseţea unui lucru nu putem să-i îndrăgim. Iar întrucât această cunoaştere este câteodată mai desăvârşită, iar altădată mai puţin de¬săvârşită, se înţelege că şi puterea dragostei este diferită. Când cunoaştem în toată deplinătatea binele şi frumosul, atunci îl şi iubim cu toată căldura şi cu toată puterea ce i se cade ; ceea ce însă nu cunoaştem pe deplin, aceea nici nu putem îndrăgi aproape deloc. Or, se poate vedea fără cea mai mică îndoială că Botezul sădeşte în sufletele credincioşilor o  anumită cunoaştere şi presimţire a lui Dumnezeu,  îi face
78. In text : τά χριστού φίλτρα . Am vorbit în introducere despre această «dragoste fermecătoare» de care ni se vorbeşte în Cântarea Cântărilor. Termenul φίλτρον (Liebestrank) e pomenit şi de Origen, Exortaţie la martiriu, 27 (P.S.B. 8, p. 372—3), dar el pere a fi fost popula-rizat de Teodoret, Interpretatio in Ps. 118, 265, Migne P.G. 80, 185, 3, p. 432 şi de Simeon Noul Teolog, Cele o sută de capete teologice şi practice I, 35 (Filocalia 6  ?1).

78 NICOLAE   CABASILA
să cunoască Bunătatea în toată plinătatea ei, să-i simtă pre-tutindeni strălucirea şi să soarbă din frumuseţea ei fără în¬cetare, într-un fel oarecare putem spune că din experienţa vieţii lor, unii oameni cunosc lucrurile în chip mai desăvâr¬şit decât dacă le-ar fi auzit de la vreun dascăl. Căci cunoaş¬terea omenească este de două feluri : una e câştigată din auzite, de la dascăli, iar a doua este aceea pe care o învăţăm· din păţaniile noastre personale. Primul fel de cunoaştere mi ne duce până acolo încât să pipăim lucrurile chiar cu dege¬tele noastre, ci cel mult ajungem ca prin mijlocirea cuvinte¬lor să vedem doar imaginea lucrurilor, iar nu lucrul însuşi în fiinţa lui. Or, în întreaga lume nu poţi afla două lucruri la fel, aşa încât unul să poată fi folosit ca o imagine a ce¬luilalt.
în acelaşi timp însă, cunoaşterea prin noi înşine sau din trăire ne duce până acolo încât să putem pune mâna chiar pe lucrul la care ne gândim şi în felul acesta însăşi forma lu¬crului se întipăreşte în sufletul nostru şi trezeşte în noi dorul după el, deoarece toată frumuseţea acelui lucru se vede în oglinda sufletului 79.
în primul fel de cunoaştere faptele ni se arată lipsite de orice formă. Abia ne alegem cu o imagine ştearsă şi nelămu¬rită faţă de alte multe fapte, cu care el mai vine în atingere şi atunci tot dorul nostru de a le cunoaşte nu se leagă decât de această imagine palidă. Aşa stând lucrurile, noi nu iubim acele fapte fiindcă ne-ar fi dragi şi nici ele nu ne ţin legaţi pe cât s-ar putea, din pricina foarte uşor de înţeles că noi nu am ajuns să le gustăm aproape deloc. Căci, pe cât e de mare deosebirea între lucruri şi imaginea sub care ni se întipăresc ele în suflete, pe atât e de mare şi dragostea noastră pentru ele. Şi atunci, dacă dragostea pentru Mântui¬torul lumii nu trezeşte în sufletele noastre nimic nou şi supra-
79. επιθυμία — dorinţa n-are aici numai întrebuinţarea obişnuită
(Platon, Protagoras, ρ. 31β, ed. Noica), oi şi cea de presimţire a veşni¬
ciei, cum a înţeles Grigorie de Nyssa : Despre suilet şi înviere PG. 46,
1-6 şi urm.     ■'■"'■''■ ··''· !

DESPRE  VIAŢA  ÎN  HRISTOS 79
firesc, aceasta înseamnă că şi noi abia dacă am ajuns să-L· «cunoaştem» pe Domnul din ceea ce spun alţii despre Eh Or, cum am putea noi cunoaşte în toată adâncimea pe Acela, cu care nimic nu se mai poate asemăna şi care n-are nici o legătură cu nici un lucru din această lume, şi cum să pu¬tem cunoaşte toată strălucirea bunătăţii Lui, pe care s-a îndrăgim cu un dor aşa de mare ca şi această bunătate în¬săşi ?80. Dimpotrivă, aceia care au simţit pentru Domnul o dragoste atât de mare încât ea întrecea chiar puterile firii şi ducea pe om să săvârşească fapte care întrec orice închipuire omenească, pe unii ca aceştia i-a rănit în suflet însuşi Mirele cel Ceresc şi le-a pus în privire o scânteie din însăşi stră¬lucirea Sa dumnezeiască.
Ε limpede că adâncimea rănii arată cât e de mare as- cuţişul lăncii, iar flacăra dorinţei ne duce cu gândul la Cel care a rănit sufletul unui astfel de creştin81. într-atât este şi Noul Testament mai desăvârşit decât cel vechi, întrucât în vremea Legii celei vechi Dumnezeu a ajuns să fie cunoscut numai prin învăţătura oamenilor, pe câtă vreme astăzi Însuşi Hristos este de faţă şi întăreşte sufletele oamenilor, înnoin-, du-le cu puterea Sa. Căci numai prin mijlocirea cuvântului,. a învăţăturii şi a legilor, omul nu poate ajunge la ţinta sa cea adevărată. Dacă predica ar fi fost de ajuns, n-ar mai fi fost necesare faptele, şi încă fapte mai presus de fire, după cum n-ar mai fi fost nevoie nici ca Dumnezeu să se întrupeze^ să se răstignească şi să moară.
Adevărul acesta ni s-a arătat lămurit de la începutul creş- tinismului prin credinţa părinţilor noştri şi prin viaţa apostoli¬lor. Bucuroşi că au primit învăţătura creştină chiar din gura Mântuitorului şi că I-au fost martori la toate, şi la darurile pe care le-a revărsat peste oameni şi la câte a suferit pentru ei şi la moartea Sa, la înviere şi la înălţarea la Ceruri, cei!
80. O   întrebare   similară   a   formulat  şi  Sf.   Grigorie  de  Nyssa  în
Omilia IV la Cântarea Cântărilor (trad. rom., prof. D. Stăniloae, în P.S.B.,
29, p.  168).
81. Ideea similară la Grigorie de Nyssa, Cuvântarea catehetică XV:
προ? τά   γινόμενα   βλέποντε? τήν τοΰ   εΰεργούντοί   αναλοΤιζόμεσα   φΰσιν.    Prima
formulare pare a fi fost făcută de Origen, Migne P.G.   13, 83—&4.

80 NICOLAE   CABAS1LA
dintâi creştini de nici una din întâmplările acestea nu s-au mirat şi n-au văzut ceva nou, ceva peste fire, ceva mai măreţ sau ceva mai bun decât în Vechiul Testament, până când nu s-au botezat. Când însă au ajuns să primească Botezul şi Duhul cel Mângâietor a ajuns să se reverse în sufletele lor, atunci ei au devenit alţi oameni, oameni noi, însufleţiţi de viaţă nouă, şi, pildă făcându-se unii altora, au început să aprindă flacăra dragostei de Hristos atât în sufletele lor, cât şi în ale altora. Cu toate că viaţa de până atunci li s-a desf㬺urat în apropierea Soarelui de a cărui viaţă şi cuvânt se făcuseră părtaşi, în schimb ploaia binefăcătoare a razelor Lui încă n-au primit-o, pentru că încă nu primiseră Botezul82; Tot aşa a pregătit Dumnezeu pe toţi sfinţii care, odată ce L-au cunoscut, L-au şi iubit, nu numai mângâindu-se cu vorbe, ci prin puterea Botezului schimbându-şi chiar viaţa} El este Iisus pe care-L iubesc şi care îi plăsmuieşte din nou şi le orânduieşte viaţa, smulgându-le inima de piatră şi în-locuindu-le-o cu una de carne, simţitoare83, după cum spune şi Sf. Pavel că vor vedea de acum scris cuvântul «nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne, ale inimii» 84 şi Cel ce scrie aici nu mai scrie numai poruncile, ci se întipăreşte în noi El însuşi cu toată fiinţa Lui. Acest adevăr l-au mărturisit prin viaţa lor o mulţime nesfârşită de sfinţi * * *, oare, neputând să cunoască adevărul prin învăţătură omenească şi nici să înţe¬leagă din minuni puterea Celui ce a fost binevestit în lume, au ajuns să devină creştini desăvârşiţi din clipa în care au primit Botezul.
Astfel, în vremurile când legea lui Hristos ajunsese să' cuprindă aproape toată lumea, pe când glasul propovăduit- torilor se auzea la cât mai multe din popoarele lumii, când luptele muceniceşti ridicaseră peste tot trofee mai străluci- toare Dumnezeirii celei adevărate decât însăşi vestirea cuvân¬tului,  în  acele  vremuri,  zic,  fericitul  Porfirie,   cu  toate   că
82. Ideea similară şi la Grigorie de Nazianz, Oratio XXXIV.
83. Iezechiel IU, 1Θ ; Psalm 50, 12.
84. II Corinteni 3, 3.
* * * La fel Diadoh al Foticeii, care vorbeşte peste tot dej «trăire», de «experienţă», Fllocalia I, p. 338.

DESPRE  VIAŢA  ÎN   HRISTOS 81
fusese martor la mii de predici creştine, ca şi la biruinţele şi minunile făcute de vestitorii Evangheliei, rămânea cu toate acestea în rătăcire, iar minciuna o punea cu mult mai presus decât adevărul. Dar îndată ce s-a botezat — cu toate că s-a botezat în bătaie de joc 85 —, nu numai că s-a făcut în grabă creştin, dar s-a înşiruit îndată în hora mucenicilor. Fiind comediant de meserie, îşi luase îndrăzneala ca în faţa lumii, pe scena teatrului, să-şi bată joc de Taina Botezului, făcân-du-i pe toţi să râdă ; de aceea, acolo pe scena teatrului, s-a scufundat într-un vas cu apă, chemând asupra lui ajutorul Sfintei Treimi. Cu toate că unii din privitorii care erau de faţă la această privelişte au început să râdă, totuşi pentru comediant nu mai era de râs şi nici batjocura ce-o făcuse nu se mai prindea şi nu mai înveselea pe nimeni, căci ceea ce săvârşise el era într-adevăr o naştere şi o plăsmuire din nou, o Taină în toată regula. Când a ieşit omul din apa Botezului nu mai era comediant, ci era suflet de mucenic, un trup în¬tărit parcă cine ştie de când într-o nouă filosofie şi în sufe¬rinţe, o limbă care nu mai stârnea râsul lumii, ci îndârjirea tiranului. Şi iată aşa s-a întâmplat cu acela care o viaţă întreagă a fost numai comediant, iar dragostea lui pentru Hristos a fost aşa de mare, încât după chinuri groaznice a ajuns să moară râzând de bucurie, ca să nu mai trădeze nici cu buzele pe Cel pe Care-L iubea atât de mult.
Tot în acelaşi fel a ajuns să îndrăgească şi să cunoască pe Hristos şi sfântul Gelasie 8G. Se pare că la început el nu-şi ducea viaţa decât atacând cu ură şi cu duşmănie legea creş¬tină. Din clipa, însă, în care Hristos cel prigonit îi deschise
85. Sinaxarul  Bisericii  din  Constantinopol   cunoaşte   doi   «mimi»   cu
acest nume : unul pe vremea lui Iulian Apostatul, cinstit la 5 sept., care
«se botează» singur pe scenă, al doilea la 4 nov. oare e botezat de alţii,
sub Aurelian.  Cabasila combină datele din amândoi.  A se \'edea despre
el  în  Martirologiul   grec  la  data   de    16  sept.   In româneşte,   de  pildă,
Vieţile Slinplor, editura Mănăstirii Neamţ, 1807, p. 137.
86. Martirizat la data de 27 februarie 297, sub Diocleţian,  cum ne
spune Cluonicon Paschale (P.G. 92, 684—685).
Despre viaţa în Hristos

82 NICOLAE   CABAS1LA
ochiul sufletului şi-i arătă mărirea Sa, din acel ceas a în¬mărmurit în faţa frumuseţii ei atât de mari şi şi-a schimbat cu totul cugetul şi în locul duhului de ură de la început a dat loc unei dragoste nesfârşite. Şi, într-adevăr, dragostea aceea era o răpire în duh87, fiindcă pe cei care s-au agăţat cu toată fiinţa de El, Hristos îi duce până dincolo de mar¬ginile firii. La acest adevăr se gândea proorocul când zicea : «mulţi se vor răpi cu duhul când Te vor vedea», iar, privind parcă peste veacuri la Crucea şi moartea lui Hristos, acelaşi prooroc zicea : «pe cât se vor răpi în duh când Te vor vedea, pe atâta va fi dispreţuită frumuseţea Ta de toţi fiii oame¬nilor» 88.
Aşijderea şi vrednicul Ardalion s-a botezat şi el în glumă ca să facă privelişte celor de faţă prin aceea că juca rolul unui mucenic creştin pe scena teatrului. El era meşter în a stârni râsul şi în a face toate plăcerile celor dornici de glume şi desfătări. Or, el n-a primit Botezul numai prin aceea că a închipuit prin scufundarea sa icoana morţii lui Hristos, ci prin aceea că a suferit-o în trupul său. El şi-a pus în gând să imite buna mărturisire a mucenicilor şi, de aceea, comediant cum era, a cerut prietenilor săi să-i spân¬zure gol pe lemn. Când a ajuns însă să spună vorbele spuse de Hristos pe cruce şi s-arate oamenilor cum a simţit Acela durerea rănilor, dintr-odată fiinţa lui s-a schimbat, sufletul a început să simtă ce-i spuneau buzele, iar cu cugetul a ajuns să creadă tot ce săvârşea cu mădularele, ajungând să fie într-adevăr ceea ce voia s-arate : creştin. Şi aşa s-a întâm¬plat că, pe urma rănilor primite prin meşteşugul teatrului şi a graiului născocit atunci, şi anume pentru că a zis în bat¬jocură că îi este drag de Hristos, a ajuns într-adevăr să-L iu-
87. In    textîxa'zaQii b ερωί έχείνοί   —  răpire   în   duh   (era)   dragostea
aceea,  ceva  ca extazul platonic,  dar, desigur,  mult  deosebit.
88. Isaia 52, 14 (citare liberă).
89. A se vedea la 14 aprilie, după Sinaxarul Bisericii din Constan¬
tinopol la  1'8  aprilie. Canonul 51   Tmulan va   osândi   pe  «mimi».. Milaş,
Canoanele I, 2, Arad, 1Θ31, p. 419.

DESPRE  VIAŢA  ÎN  HRISTOS 83
bească cu o dragoste care a trecut de la gură ca un foc şi i-a aprins inima.
 De obicei, binele vine la gură când prisoseşte în inimă °°. La Ardalion tocmai dimpotrivă : comoara bunătăţii s-a re¬vărsat de la gură la inimă. O ! cât e de negrăită puterea lui Hristos ! Căci, fără să-i fi arătat măcar cununa răsplătirii şi fără chiar să-i fi atras cu unele nădejdi într-o viaţă mai bună, Domnul I-a câştigat şi I-a lipit de Sine numai prin aceea că I-a imitat rănile şi înjosirile în aşa grad, încât a început să creadă lucruri pe care înainte numai auzindu-le, s-ar fi supărat. Dintr-odată Domnul I-a smuls din obişnuinţele cu care timpul I-a legat aşa de strâns, i-a schimbat cugetul chiar pe dos de cum fusese şi din omul cel mai înrăit şi mai stricat, face pe cel mai bun dintre toţi. Căci ce poate fi doar mai urât lucru decât un comediant şi ce poate fi mai înţelept decât un mucenic?91 Sau ce legătură poate fi între ei amândoi? Şi în chip firesc, cum s-ar putea ca din răni şi fărădelegi să se nască dragostea creştină ? Şi cum am putea noi îmblânzi şi schimba pe un păgân întărâtat tocmai cu aceleaşi mijloace care şi pe un credincios I-ar face să se îndepărteze de creş¬tinism ? Căci cine oare, având în faţă mulţimea de suferinţe ce-i va da viitorul, va putea să-i obişnuiască cu iubirea pe omul care o viaţă întreagă a fost numai ură, iar pe un duş¬man şi prigonitor, cine I-ar putea schimba în felul acesta în prieten şi ucenic ?
Se vede, aşadar, că în astfel de lucruri, lămurirea minţii a fost cu totul neputincioasă, de aceea vom spune că întreaga schimbare a săvârşit-o numai lucrarea tainică a Botezului. Doar Ardalion auzise deja vestirea Legii celei mântuitoare, ba încă fusese şi martor la multe minuni, fiindcă pe destui mucenici i-a văzut făcând mărturisiri de credinţă şi cu toate acestea parcă stătea tot mai orbit şi mai cu ură faţă de lu-
90. Matei 12, 34; Luca 6, 45; Ioan 7, 38.
91. Macarie  Egipteanul,  Omilia XVII,   10 trad.  C.  Iordăchescu,  Chi-
şinău,   1932, p.   1117 i  «adevăraţii  filozofi sunt   cei   stăpâniţi   de puterea
divină».

84     NICOLAE  CABASILA
mina credinţei, până ce a ajuns să se boteze, primind asu-pră-şi urmele rănilor92 lui Hristos, şi până ce a ajuns să mărturisească adevărata credinţă. Căci aceasta şi este una din roadele Botezului : a-L urma pe Hristos, mărturisindu-L şi în faţa lui Pilat şi stând tare până la cruce şi până la moarte. Se înţelege că pe Hristos îl putem urma şi numai dacă stăm de faţă la lucrarea şi la închipuirea mişcărilor din sfintele slujbe, dar pe urmele Lui păşim cu adevărat abia când dovedim la vreme potrivită că suntem în stare a pune la încercare prin fapte credinţa noastră, biruind orice pri¬mejdii.
Mulţi au fost cei care au căutat, de-a lungul vremilor, un leac pentru bolile de care suferă omenirea, dar numai moartea lui Hristos a fost în stare să ne-aducă viaţa şi sănă¬tatea cea adevărată. De aceea, dacă vrem să ne naştem din nou sau dacă vrem să trăim această viaţă fericită şi să ne îngrijim să ne refacem sănătatea, atunci n-avem decât să luăm acest leac 93 adus de Hristos şi, pe cât ne stă în putere, să mărturisim credinţa în El, să ne supunem suferinţei şi să răbdăm moartea. Aceasta este puterea pe care ne-o dă Legea cea nouă. In acest chip se naşte din nou creştinul şi ajunge la înţelepciunea cea minunată, mânat de dorul să¬vârşirii binelui, păstrând credinţa neclintită, după ce a c⺬tigat această credinţă nu prin puterea de înţelegere a minţii, şi schimbând viaţa nu prin asprimea poruncilor, ci, prin pu¬terea lui Dumnezeu, primindu-le şi pe una şi pe cealaltă, şi modelându-le după chipul cel fericit al lui Hristos «căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă, zice apostolul, în cuvinte, ci în puterea faptelor» 94, iar «cuvântul crucii pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu» 95.
92. In text «στίγματα».
93. φάρματ,ον.
94. I Cor. 4, 20.
95. I Cor. 1, 18; Rom. 7, 14.

DESPRE  VIAŢA  IN  HRISTOS 85
Botezul ne face să înţelegem ce înseamnă să iubim pe Dumnezeu
Pentru aceea şi este duhovnicească legea aceasta, fiindcă şi duhul nostru se supune, pe câtă vreme cea veche este o lege a literei, întrucât puterea ei stă în cuvânt, ceea ce şi face ca ea să fie doar o umbră şi închipuire a celei noi96, care este lucrare şi adevăr. Faţă de lucruri, litera şi cuvântul nu sunt decât nişte semne. Or, înainte de împlinirea lor, Dumnezeu a făgăduit aceste lucruri încă din vremuri depăr¬tate prin graiul proorocilor : «Voi face un legământ nou, nu ca acela pe oare l-am încheiat cu părinţii lor». Şi anume în ce fel ? — Ne spune tot proorocul : «Iată legămân¬tul pe care-1 voi încheia cu casa lui Israil şi a lui Iuda : voi pune legea Mea înlăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie» 98. Şi aceasta, sigur, nu înţelegându-se că e vorba de trimişii Mei, ci prin Mine însumi : «nimeni nu va mai ajunge să înveţe pe fratele sau pe aproapele său zicându-le : «caută de cunoaşte pe Domnul», «ci ei înşişi Mă vor cunoaşte toţi, de la cel mai mic până la cel mai mare» ". Când a ajuns să cu¬noască acest lucru, David proorocul lasă să-i scape de pe buze aceste fericite cuvinte : «Am cunoscut că mare este Domnul» l0°, vrând adică să spună că prin trăirea vieţii mele, iar nu auzind de la alţii, am ajuns să cunosc aşa ceva ; de aceea ne şi îndeamnă să facem şi noi tot aşa, zicând : «Gustaţi şi vedeţi, că bun este Domnul» 1Oi. Deci, cu toate că i-a cântat bunătatea pe toate strunele, proorocul crede că cuvintele sunt neputincioase spre a-L cunoaşte pe Domnul, de aceea îi tri¬mite pe ascultătorii săi să trăiască ei înşişi această cunoaştere.
O astfel de cunoaştere rodeşte Sfântul Botez în sufletele celor ce l-au primit : pe Făcător îl face cunoscut făpturii, pe
96. Evr. 10, 1.
97. Ieremia 31, 31—33.
98. Ieremia 31, 33:
99. Ieremia 31, 34.

100. Psalm 134, 4.
101. Psalm 33, 9.

86 NICOLAE   CABASILA       ·
Cel ce este însuşi Adevărul îl arată minţii, iar minţii îi dă pe cel ce singur e vrednic să fie dorit. De aceea mare e do-rinţa, nespus farmecul şi nesfârşită dragostea pe care le tre¬zeşte această taină în noi, fiindcă în ea nu mai rămâne nimic de dorit, totul e plăcut, totul se lucrează aievea în noi şi încă cu toată plinătatea. Dar să vorbim mai lămurit.
Dumnezeu a pus în adâncul sufletelor dorinţa de a atinge tot binele pe care ele îl doresc, de a cunoaşte tot adevărul pe care-l caută, bineînţeles un adevăr lipsit de rătăcire102, căci nimeni nu se bucură când se vede înşelat, după cum nimeni nu-i vesel când se rătăceşte sau când află numai rău in loc de bine. Dar cu toată această puternică dorinţă din noi, încă nu ni s-a întâmplat să gustăm vreodată binele şi adevărul în toată curăţenia. Mai mult, ceea ce socotim noi că e bine şi adevărat nu-i într-adevăr aşa cum le socotim, ci de cele mai multe ori e chiar dimpotrivă. Aşa că nici măcar nu ne-am putea închipui de ce e atât de mare puterea dragostei, adân¬cimea bucuriei, mrejele dorinţei după Dumnezeu şi flacăra acestei dorinţe, dacă ceea ce ar trebui să ne fie drag şi să ne-aducă bucurie ar lipsi cu desăvârşire.
într-adevăr, ceea ce dorim pe pământ noi nu ni se îm-plineşte deplin nicicând şi nicăieri. Pentru aceia, însă, care au gustat din trupul Mântuitorului, ceea ce au dorit li s-a împlinit, căci parcă şi inima omenească aşa a fost zidită dintru-nceput, mare şi largă ca un rezervor, ca să poată cu¬prinde într-însa pe însuşi Dumnezeu. Aceasta este pricina pentru care nimic din cele de jos nu ne poate sătura 103, nici
102. Mai mult decât erosul platonic, Origen şi alţi scriitori creştini
au subliniat  acest   «dor  nespus»   după  cunoaşterea  lui  Dumnezeu* prin
iubire. Contra Celsum III, 40 trad. rom., p.  198. Sf. Vasile : Regulile pe
larg, 2, Migne P.G. 31, 90β.  Dionisie Ps. Ajreop.,  Despre Numele divine,
X,  1, Migne P.G. 3,  937,  dar mai ales Maxim   Mărturisitorul,  Mistago-
gia 1, 5, ed. Stăniloae,  1973, p. 100,  114;   132—-158;  «omul»  -  Biserica
tainică.
103. Despre   aoeast  dorinţă  nestăvilită  după  desăvârşire  (έπέχταοιί),
pe  care  nimic m-o  poate  sătura  (χοροί),   au  vorbit,   după  Origen,   mai
ales  Părinţii oaipedocieni :   Sf.  Vasile  cel Mare  (P.G.   29,   398 ·,  30,   144;
31, 396), dar mai ales Sf.   Grigorie   de Nyssa   în Viaţa lui Moise şi în
Cântarea Cântărilor (P.S.B, 20,  94—95;  H17,  13&—7 «te.).

DESPRE  VIAŢA  ÎN   HRISTOS 87
nu poate pune capăt dorinţelor noastre, ci veşnic rămânem însetaţi, ca şi când nu ni s-ar împlini nici una din dorinţele care ne mistuie. Toate acestea pentru că sufletul omenesc este însetat după desăvârşire, după apa cea veşnică, şi atunci cum ar putea să-i sature această lume a noastră, trecătoare ? La acest lucru se gândea Domnul când spunea femeii sama-rinence : «Oricine va bea din această apă va înseta din nou ; cel ce va bea însă din apa, pe care Eu îi voi da-o, acela nu va mai înseta în veac» 104. Singură apa aceasta pune capăt dorinţelor sufletului omenesc, după cum zice şi Psalmistul : «Sătura-mă-voi, când se va arăta slava Ta» 1()5.
Dacă ochiul a fost făcut anume ca să caute lumina şi să se sature de ea, iar urechea pentru sunete şi toate cele¬lalte după rostul lor, atunci dorinţa sufletului se împlineşte numai când găseşte pe Dumnezeu. Se vede că aşa este sortit sufletului să nu-şi afle liniştea decât în Hristos 106, căci sin¬gur El este şi Binele şi Adevărul şi tot ceea ce poate bucura pe om. Aceasta este şi pricina pentru care Dumnezeu nu ne lasă să îndrăgim ceva, căci dintru-nceput ni s-a sădit în suflete puterea de a iubi, precum şi dorul de a afla bucuria şi pacea, după care veşnic însetează firea noastră, fără a le putea găsi aici pe pământ, iar drept facere de bine nu ne-a vărsat în suflet altceva decât dorinţa de a face voia Lui şi ceea ce ne dă apa înnoirii duhovniceşti. Fiindcă din bună¬tăţile acestei vieţi, care nu sunt decât un joc de cuvinte mincinoase, nici una nu ne-aduce în suflet dragostea şi bucuria. Pentru că până şi ceea ce ne-ar părea bun, nu-i decât un mincinos idol al adevărului. Dimpotrivă, în lumea Duhului, unde nu există nici o piedică, dragostea se poate arăta în toată măreţia şi nespusa ei frumuseţe, iar bucuria e atât de mare, încât nici nu poate fi cuprinsă în cuvinte. Şi
104. 1 Ioan 4, 13—14.
105. Psalm 15, 15.
106. Ε cunoscută afirmaţia similară a Fer. Augustin din prima carte
din Con/essiones,  I,   1,  ed.  P.  Knoll,   Vindobonense,    18θ8,   ρ.  1.  Ν.  Ca-
basila o putea lua fie de la Grigorie de Nyssa, fie de la Fer. Augustin.


88 NICOLAE   CABASILA
ce-i mai important, Dumnezeu aşa a rânduit lucrurile ca El să fie şi dragostea şi bucuria noastră. De aici urmează, cred, că, vorbind despre măreţia şi măsura acestor simţiri, vorbim despre însăşi Bunătatea cea nesfârşită.
Dar să spunem ceva tocmai despre această măreţie a iubirii şi despre marginea nesfârşită până la care poate ea merge.
Pentru toate bunătăţile pe care ni le dă, din partea noastră Dumnezeu nu cere în schimb decât dragostea. Dacă I-o dăm, El ne scapă de orice datorie cu care I-am fi fost datori. In acest caz, cum să nu fie mai însemnat decât orice lucru, ceea ce, prin mijlocirea Dumnezeului Celui drept, pri¬mim ca preţ egal al bunurilor celor nesfârşite ? Se vede, aşadar, cu toată limpezimea, că o dragoste adâncă aduce cu sine şi o bucurie nesfârşită — bucuria vine doar în urma dragostei —, iar o bucurie nesfârşită numai dintr-o dragoste tot aşa de mare se poate naşte. Se vede că în sufletele ome¬neşti sălăşluieşte o minunată şi nesfârşită putere de a iubi şi de a se bucura, putere care intră în lucrare din clipa în care Cel bun şi prea iubit este de faţă : aceasta este ceea ce numeşte Mântuitorul «bucurie deplină» 107. De aceea şi când coboară Duhul cel Sfânt în vreun suflet oarecare, prin¬tre darurile pe care le primeşte acela din înălţimea cerului, primul loc îl ocupă dragostea şi bucuria. Căci «roadă duhului este dragostea, bucuria...» 108.
Atunci când vine spre noi Duhul lui Dumnezeu întâi ne face să-i simţim prezenţa, iar cine simte prezenţa Binelui, acela ajunge să-L îndrăgească, iar în chip firesc se va şi bucura de El. Pentru că şi atunci când Mânituitorul S-a pogorât trupeşte în mijlocul oamenilor, primul lucru pe care I-a cerut a fost ca oamenii să-L cunoască 108a. Aceasta a fost învăţătura şi predica Lui încă de la început. Ba, şi mai mult, pentru aceasta a şi ajuns să îmbrace haina omenească şi spre acest
107. Ioan 15, 11.
108. Galateni 5, 22.
108a. Ioan 17, 3.

DESPRE VIAŢA  ÎN  HRISTOS 89
scop a rânduit toate, «căci spre aceasta M-am născut, zice Domnul, şi pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturi¬sesc adevărul» 109. Bineînţeles că tot El era şi Adevărul, de aceea mai potrivit ar fi putut zice : «ca sa mărturisesc pentru Mine». Or, tot acelaşi lucru îl face Domnul şi cu cei ce s-au botezat : îi face s-aducă mărturie despre Adevăr, îi îndepăr¬tează de bunurile cele înşelătoare, iar Binele cel adevărat îl îndemnă şi îl descoperă, cu alte cuvinte, după cum însuşi spune, El se face pe Sine cunoscut lor 110.
Se vede, aşadar, din înseşi lucrurile acestea că Taina Botezului este un adânc adevăr şi că cei ce se botează, în felul acesta, viu, ajung să cunoască pe Dumnezeu. Iar dacă se mai simte lipsa, aducem şi mărturii mai multe şi mai întăritoare din viaţa acelor bărbaţi sfinţi care au adus drepte mărturii lui Dumnezeu în ce priveşte Botezul, apoi ne-am putea opri înainte de toate la acel Sfânt Ioan, al cărui suflet e străveziu ca o rază de soare, iar gura mai strălucitoare decât aurul (la Sf. Ioan Gură de Aur) m. Se cuvine să cităm aceste vorbe spuse de minunata limbă a lui : «Privind că într-o oglindă mărirea Domnului, noi ne schimbăm în însuşi chipul Lui» 112. Dar ce înseamnă oare acest lucru ? Dacă ni s-ar fi dat puterea de a face minuni, atunci aşa ceva ar fi mai uşor de înţeles. Or, ceea ce se petrece în noi nu-i greu de înţeles pentru cel ce are ochiul luminat al credinţei. Căci din clipa în care ne-am botezat, sufletul nostru curăţat prin Duhul Sfânt străluceşte mai tare decât chiar lumina soarelui» iar mărirea lui Dumnezeu nu numai că o privim, ci ajungem chiar să primim şi din strălucirea ei ; după cum argintul curat aşezat în razele soarelui străluceşte nu numai de la sine,. ci şi din cauza strălucirii luminii solare, tot aşa şi sufletul nostru, după ce s-a curăţit şi s-a lămurit şi mai tare decât argintul, atunci primeşte din însuşi Duhul Sfânt o nouă rază
109. Ioan 18, 37.
110. Ioan 14, 2.
111. Exprimare  laudativă la adresa Sf. Ioan Hrisostom.
112. II Cor. 3, 18.

90 NICOLAE   CABASILA
de mărire, încât dobândeşte o strălucire a sa proprie atât de mare, pe cât i-o poate da Duhul lui Dumnezeu».
Iar ceva mai departe : «Vrei să-ţi arăt şi mai lămurit acest lucru prin mărturiile apostolilor ? N-avem decât să ne gândim la hainele Sfântului Pavel, prin a căror atingere se făceau minuni, şi la umbra Sfântului Petru care avea puteri vindecătoare 113. Or, nici hainele şi nici umbra lor n-ar fi avut atâta putere, dacă apostolii înşişi n-ar fi purtat în ei chipul Împăratului veşnic şi dacă strălucirea lor n-ar fi împrumu¬tat-o din mărirea Lui cea neajunsă. Căci o haină împără¬tească îngrozeşte şi pe un tâlhar. Şi vrei cumva să vezi cum străluceşte această lumină şi prin trupul celor botezaţi ? Ne-o spune Scriptura : «aţintindu-şi privirile spre Ştefan au văzut faţa lui strălucind ca o faţă de înger» U4. Cu toate acestea, o astfel de lumină e nimic pe lângă lumina care fulgeră din lăuntrul nostru. Căci ceea ce Moise avea pe faţă, sfinţii aveau în suflet, sigur cu mai mare strălucire la Moise, şi asta din pricină că strălucirea lui Moise era simţuală, trupească, pe când a sfinţilor era nematerialnică. Şi precum ies din tru¬purile noastre fâşii de lumină şi se împrăştie peste obiectele din jur dându-le şi acelora din strălucirea lor, acelaşi lucru se întâmplă şi cu sufletele credincioşilor. Aceasta e pricina pentru care sufletele ce se bucură de daruri atât de mari ajung să se desfacă de pământ şi să nu mai viseze decât la cer 115. Dar vai ! Se cade cu tot dreptul să gemem cu amără¬ciune la gândul că, deşi moştenim un nume atât de ales, parcă nici nu înţelegem o mărire atât de mare, întrucât repede o pierdem şi ne lăsăm amăgiţi de lucruri pământeşti !, Pentru că această mărire negrăită şi înfricoşată abia dacă rămâne în noi o zi-două, iar după aceea o stingem, aducând
113. Fapte 5, 15;  19,  12.
114. Fapte   6,   15.   Nu-i   de   mirare   că   atât   hainele   Sântului   Pavel,
cât   şi   umbra   Sfântului   Petru   şi   strălucirea   feţei   Sfântului   Ştefan   le
întâlnim atât la  Sf.  Vasile (Omilia despre credinţă, P.G. 31,  469),  cât şi
la Sf. Grigorie Palama (In apărarea isihaştilor, ed. Meyendorff, Louvain,
1959, I, p. 177).
115. leş. 34, 30.

DESPRE  VIAŢA   ÎN   HRISTOS 91
peste ea o iarnă cu groaznice viforniţe lumeşti, pe când razele duhovniceşti le ascundem sub nişte nori deşi» li(i.
Aşadar, în apa Botezului creştinii nu culeg numai o simplă cunoaştere a lui Dumnezeu, adică o idee şi o credinţă despre un Dumnezeu oarecare, ci această cunoaştere e mult mai desăvârşită şi mai vie. Se înţelege că tot aşa am lua în bătaie de joc lucrurile, dacă ara crede că această lumină vârâtă în sufletul nostru de Dumnezeu ca printr-un fulger, ne dă doar o cunoaştere obişnuită a lui Dumnezeu, după cum tot atâta de mult am greşi dacă am vedea în Botez o lumi¬nare continuă a cugetului. O asemenea lumină s-ar stinge în decurs de două-trei zile în mijlocul zgomotului şi al mulţi¬mii, în timp ce despre credinţă nu există om care să nu vadă că şi cel mai mic fapt tot cu ea îl facem şi de toate avem cunoştinţă : aşa se explică de ce suntem noi în stare să teolo-ghisim chiar şi când suntem ocupaţi cu alte lucruri ni. Mai mult încă, noi simţim că suntem în luptă cu toate pornirile noastre rele şi chiar dacă nu facem tot ceea ce-i bine, ştim totuşi tot ce trebuie spre a ne mântui şi spre a deveni înţe¬lepţi.
Se vede lămurit, deci, că dobândim cunoaşterea noastră despre Dumnezeu prin legătura nemijlocită cu El, din clipa când raza dumnezeiască a atins sufletul nostru118. Toate obiectele şi mişcările care însoţesc săvârşirea Tainei Bote-zului închipuie tocmai această luminare, căci toată slujba Botezului e o sărbătoare a luminilor : făclii, cântări, închi¬năciuni pe la icoane, arătări pline de biruinţă ; nimic ce n-ar
116. Omilia VII    Ia   Epistola   II   către   Corinteni,   Migne   PG.   61,
448.
117. O   astfel   de  «teologhisire»   directă,   imediată,   apropie   pe   Ca.
basila   de   Sf.   Grigorie  Palama.   Cf.   U.   Neri:   La  vita  in  Cristo,  p.   167,
cu referire la In apărarea isihaştilor I, 3, 42 a Sf. Grigorie Palama, ed.
P.  Hristou,  I  (Tesalonic,   1962),  p.  453—454.
118. Se ştie că Grigorie Palama socotea că prin rugăciune continuă
şi prin trăire dreaptă,  omul   poate  vedea   în  lumină,   ca  pe   Tabor,  pe
însuşi Dumnezeu (în apărarea isihaştilor I,  3, 24,  ed.  cit.,  p.  161, iar în
româneşte D. Stăniloae, Două   tratate   ale Si.   Grigorie Palama, Anuarul
18, Sibiu,  1933, p. 5—70). Cabasila vede posibil acest lucru plrîn mijlo¬
cirea Tainelor.

92 NICOLAE   CABASILA
fi bucurie. Până şi hainele de Botez strălucesc de curăţie şi sunt pe potriva celor ce vor vedea lumina, iar vălul ce aco¬peră capul închipuie pe Duhul Sfânt, pe când forma lui anunţă venirea Mângâietorului — căci e în formă de limbi de foc, sigur, pe cât se poate în acelaşi timp acoperi capul şi păstra forma în care s-au botezat apostolii încă de la începutul, predicii lor. Atunci adică, s-a aşezat pe o parte a trupului — şi anume pe capetele fiecăruia din apostoli se putea vedea Duh în formă de limbi de foc — tocmai spre a arăta că prin Taina aceasta ni se dă puterea de a mări pe Domnul cu limbă de foc. Căci doar rostul acestei coborâri a fost ca să bine-vestească şi să predice, celor care nu-L cunoşteau, pe Cuvân¬tul cel de o fiinţă cu El. Iar slujba unei limbi este tocmai tâlcuirea mişcărilor tainice din lăuntrul cugetului. De aceea se şi zice despre Cuvânt : «Eu Te-am preamărit pe Tine, Părinte» 119, iar despre Duhul Sfânt : «şi Acela Mă va prea¬mări pe Mine» m. La acest lucru ne gândim, deci, când vorbim că Duhul Sfânt s-a arătat Apostolilor în chip de limbi de foc. Cât despre vălul tainic de la Botez, el ne duce cu gândul la acea minune, la acea pomenire şi zi binecuvântată în care s-a făcut prima pogorâre a Duhului, pentru a ne face să înţelegem că cei ce au primit prima dată botezul Duhului Sfânt l-au trecut şi asupra urmaşilor lor, iar aceştia, celor de după ei şi aşa până azi. Şi sigur că acest dar nu va; înceta a ni sie trimite până în ziua când va veni însuşi Dătă¬torul lui. Atunci Domnul, după ce va îndepărta orice văl, va învrednici pe cei drepţi să-L vadă în toată plinătatea, iar nu numai ca acum, când nu-L putem vedea decât în măsura ce ne lasă să vedem vălul cel gros al trupului.
119. Ioan 17, 4.
120. Ioan 15, 26.
121. Credem   că   E.v.   Ivanka   (Sacramenlalmystik,   57   şi   84)   gre¬
şeşte  când atribuie lui  Cabasila  confuzia  că prin  «hrisma»  s-ar înţelege
numaidecât  Ungerea   cu  Sf.   Mir.   în   realitate   e  vorba   de   «haina   albă»
In   care   e   primit  neofitul.   (E.  Branişte:   Liturgica   specială,  Buc,   1980,
p. 372—374). Ε interesant simbolismul descris de Cabasila.

DESPRE  VIAŢA  IN   HRISTOS 93
Roadă acestei cunoştinţe a lui Dumnezeu este o bucurie
^negrăită şi o dragoste nesfârşită. Sigur, acestor puternice sim-ţăminte  se  datoresc  apoi  toate  lucrările   mari,  toate  faptele
însemnate, precum şi orice trecere biruitoare şi plină de triumf peste orice piedici. Pe cei înarmaţi cu astfel de arme nu-i pot doborî nici greutăţile şi nici ispitele plăcerii, pentru că o bucurie ca  aceea covârşeşte orice necaz ;  dar nici plă-
«cerile nu pot atrage şi nici înlănţui pe cei ce se lasă stăpâniţi şi cuprinşi de o dragoste atât de mare.
Iată, dar, pe scurt care sunt roadele Botezului : ştergerea păcatelor, împăcarea omului cu Dumnezeu, sălăşluirea lui Dumnezeu în om, deschiderea ochilor sufletului în faţa razei celei dumnezeieşti, cu un cuvânt, orânduirea vieţii în aşa fel
:încât să privească numai spre viaţa viitoare. De aceea, când numim Botezul «o nouă naştere», o facem cu tot dreptul, fiindcă prin el răsare în sufletul credincioşilor o adevărată cunoaştere a lui Dumnezeu. Or, tocmai în aceasta constă şi viaţa cea adevărată, izvorul şi rădăcina ei, fiindcă, după cum însuşi Mântuitorul a zis că «aceasta este viaţa cea veşnică : a
'Te cunoaşte pe Tine, Dumnezeul cel adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis» m. Şi tot aşa, adresându-se lui
^Dumnezeu, Solomon a zis : «A Te cunoaşte pe Tine, iată rădăcina nemuririi» 123. Şi dacă ar mai fi necesară încă o mărturie a minţii  omeneşti,  cine nu ştie că adevărata viaţă
a oamenilor şi rostul ei mai înalt stă mai ales în puterea minţii şi a cunoaşterii ? Iar dacă în judecată şi în cunoaştere stă tot rostul omului m, apoi sigur că această cunoaştere va trebui să fie cea mai desăvârşită şi mai lipsită de greşeli. Şi
• atunci, există oare o cunoaştere mai deplină şi mai bine ferită
«de greşeli decât aceea care duce la Dumnezeu, la Acela care
122. Ioan 17, 3.
123. Înţelepciunea lui Solomon 15, 3.
124. Principiu    apropiat    filosofiei    aristotelice    (Politica    2,    1253) :
«Dintre   toate   fiinţele   singur   omul   posedă   raţiunea».   Tot   aşa   zice   şi
■ Si.   Vasile   (Comentai la   psalmul  48,   trad.   rom.,   p.   285) :   «Raţiunea   e
ceva propriu numai omului».

94 NICOLAE   CABASILA
El  însuşi  deschide   ochiul   sufletului   şi-1   îndreptează   spre Sine ? Or,  tocmai aceasta este roadă Botezului.
Din tot ce am spus deci până aici, se vede lămurit că Taina Botezului este începătura vieţii în Hristos, că ea dă viaţă şi trăire oamenilor, şi anume singura vieţuire adevărată. Dacă această Taină nu lucrează în toţi cei botezaţi aceleaşi roade, de aici nu urmează că avem drept s-o învinuim c-ar fi neputincioasă : greşeala stă în oamenii care nu s-au pregătit bine pentru primirea harului sau au risipit comoara. De aceea, mai curând se cade să învinovăţim de acest lucru pe-cei care nu se apropie de ea cu vrednicia cerută, iar nu să-zicem că lucrarea Botezului e neputincioasă, câtă vreme ea este aceeaşi în toţi şi pentru toţi. Căci nu mai e nici o îndoială că revărsarea aceasta de daruri nu-i nici urmarea firii omeneşti, nici a strădaniei personale, ci numai şi numai a Botezului. Altfel cum ε-ar putea admite ca aceeaşi putere să lumineze şi în acelaşi timp să întunece, pe unii să-i facă locuitori ai cerului, iar pe alţii să nu-i poată nici măcar înălţa deasupra pământului ? Avem drept oare să învinuim soarele şi să nu-i recunoaştem strălucirea pentru că nu toţi îi văd razele ? (Despre aceste raze văzute numai de cei buni. vom mai vorbi). Tot aşa de amarnic am greşi dacă am zice că luminarea dă alte roade decât o arată însuşi numele.