giovedì 22 novembre 2018

DOAMNE, DĂ-MI SĂ PUN ÎNCEPUT BUN! CAPITOLUL II

CAPITOLUL II 

DOAMNE, DĂ-MI SĂ PUN ÎNCEPUT BUN!

PREDICI ALESE

43
arhim. SERAFIM
Alexiev
Despre pacea sufletului
Iubiți frați, astăzi vom vorbi despre pacea dătătoare de har a
sufletului, de care, după cuvântul lui Dumnezeu, atârnă mântuirea
sufletului nostru.
Vom lua ca punct de plecare două gânduri din Psaltire, pe care le
vom cita după traducerea slavonă a Sfintei Scripturi.
Întâiul gând grăiește astfel: „Cu cei ce urau pacea eram făcător de
pace.” /Ps. 119:7/ Aceasta înseamnă că blândul împărat David nu a
vrăjmășuit pe semenii săi, ba nici chiar pe cei care erau peste măsură
de potrivnici lui.
Al doilea gând cuprinde una dintre cele mai înalte descoperiri făcute
de cuvântul lui Dumnezeu. El ne spune că Dumnezeu se află acolo
unde este pace și dragoste între oameni, iar nu acolo unde clocotesc
patimi, dezbinări și gâlcevi. El grăiește: „și s’a făcut în pace locul
lui.” /Ps. 75:2/
Este vreo legătură între aceste două gânduri ale Psalmistului? Este,
și una temeinică. Primul gând grăiește despre pacea noastră cu
oamenii, iar al doilea, despre pacea noastră cu Dumnezeu. Dacă
sântem în pace în relațiile cu oamenii, atunci și Dumnezeu se va
sălășlui întru noi, deoarece El se află acolo unde este pace și dragoste
între oameni: și s’a făcut în pace locul lui.
Rostită la Mănăstirea Kniajevo, purtând hramul „Acoperământul Maicii
Domnului,” pe 3/16 Martie 1986.
44
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Când citim din viețile sfinților și urmărim felul în care aceștia, după
o luptă îndelungată cu păcatul din ei, cu acest cel mai mare vrăjmaș
și răzvrătitor al nostru, au aflat în cele din urmă pace în Dumnezeu,
îi fericim pentru că și-au biruit patimile cu ajutorul lui Dumnezeu
și au câștigat raiul încă de aici, de pe pământ. Înțelegem că fericirea
noastră veșnică și trainică se află în petrecerea întru Dumnezeu. Dar
când cei ce ne vor binele ne sfătuiesc să pornim și noi pe calea sfințeniei,
ca să ajungem la această fericire, de îndată dăm înapoi. De
ce? Pentru că ne temem că, legându-ne cu Dumnezeu,
vom pierde
legătura „plăcută” cu păcatul ademenitor ce viețuiește în noi. În
chip părelnic, însetăm după mântuire, dar ne închipuim că o putem
dobândi fără să plinim cele două condiții de căpătâi: 1. să viețuim
în pace cu oamenii și 2. să înălțăm Scaun de pace lui Dumnezeu
în sufletele noastre. Vrem să avem pace cu Dumnezeu, dar fără să
mergem pe calea luptei cu păcatele noastre. Așa facem noi. Așa
lucrează și toți păcătoșii.
Unul ține minte răul și nu vrea să ierte răul ce i s’a făcut. Parcă dacă
iartă, pierde ceva de mare preț - când, de fapt, se va slobozi de tirania
chinuitoare a păcatului.
Altul, însă, este groaznic de trufaș și socotește ca umilitor să ceară
iertare de la cel pe care l-a ocărât sau pe care chiar el l-a jignit. Parcă
a cere iertare înjosește vrednicia omenească și aplecarea înaintea
fratelui îl face pe cel ce se smerește un om nevrednic, mic, aproape
caraghios în ochii celorlalți. Dar acest simțământ este înșelător. De
fapt, înaintea ochilor atotvăzători ai lui Dumnezeu, caraghios este
trufașul plin de sine, în chip nebunesc. Iar omul care se pocăiește
și își cunoaște păcatele îi va îndupleca prin smerenia sa pe oamenii
înțelepți, și mare biruință face în ceruri, după cuvintele Mântuitorului:
mare bucurie va fi în cer, printre îngerii lui Dumnezeu, pentru un
păcătos ce se pocăiește. /Lc. 15:7/
45
arhim. SERAFIM
Alexiev
Un al treilea este necioplit, rău, osândește pe toți și toate. Poate oare
un astfel de Creștin să spună: „Cu cei ce urau pacea, eram făcător de
pace?”/Ps. 119, 7/ Dar cum să spună așa ceva cel ce osândește, dacă
el face tocmai dimpotrivă - prin osândirea sa îi tulbură chiar și pe
oamenii cu fire pașnică! Prin purtarea sa potrivnică lui Dumnezeu,
el arată, în chip întors, că în sufletul necinstitor, care îi osândește
pe cei dimprejur, nu împărățește Dumnezeu! Cel ce osândește își
otrăvește singur sufletul. Până ce nu se leapădă de acest păcat
al
său, urât înaintea lui Dumnezeu, nu va gusta din pacea cea dulce a
Sfântului Duh.
Iubiții mei! Noi sântem chemați să moștenim împărăția păcii, care
se numește împărăția lui Dumnezeu, împărăția dreptății, împărăția
bucuriei veșnice. /Rom. 14:17/ Această împărăție nu este de neatins.
Sfinții, în viața lor, au câștigat-o, lucrând cu osteneală necurmată,
cu ajutorul lui Dumnezeu, spre biruirea păcatelor proprii. Și ei au
fost ca noi, păcătoși, oameni cu slăbiciuni. Dar cu rugăciune neîncetată
și cu trude ale voii slobode, cu care i-a dăruit pe ei Dumnezeu,
au primit har din preaplin și, cu ajutorul lui, au ajuns încă de aici
părtași ai Împărăției harului, prin care au intrat întru Împărăția
veșnică a slavei.
Și dacă unii dintre cei ce ne doresc binele, văzând viața noastră
duhovnicească aflată în neorânduială, ne sfătuiesc să pornim odată
la împlinirea făgăduințelor noastre monahale și de la Sfântul Botez,
și să apucăm pe calea mântuirii cu hotărâre (iar aceasta este calea
pe care au mers Sfinții), ce răspuns am putea da? Mulți dintre noi
ar cârti cu ușurință: „Noi nu sântem sfinți și nu putem fi astfel.”
Adevărat este că nu sântem sfinți; dar, iubiții mei, să nu uităm că,
deși nu sântem sfinți, cu toții sântem chemați să devenim sfinți,
/I Thes. 4:7/ să ne învrednicim de milosârdia intrării în unirea
veșnică cu Dumnezeu, așa cum ne învață Sfântul Apostol Pavel:
46
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
„Pacea să urmați cu toții și sfințenia, fără de carile nimenea va vedea
pre Dumnezeu.” /Evr. 12:14/
Care este folosul nostru din cele spuse până acum?
Este limpede! De ne-a adus vătămare cineva, să ne ostenim a asupri
simțământul ocării și să păstrăm pacea în inima noastră, după pilda
Sfântului Împărat David, care a spus: Cu cei ce urau pacea eram făcător
de pace. Atunci vom face un pas, chiar dacă mic, către sfințenie, și
Dumnezeu va împărăți în sufletele noastre. „Căci s’a făcut în pace
locul lui.” /Ps. 75:2/ Dacă însă cel ce ne-a ocărât (adeseori acesta
este un om apropiat de noi) ne cere ajutorul, să alergăm degrabă
în
ajutor, fără să spunem: „M’a jignit. S’a purtat rău cu mine. Ia să-l las
acum să se chinuie, ca să înțeleagă că nu a făcut bine.” Să nu uităm
că de la sufletele fără pace ale celor ce țin minte răul s’a depărtat
harul lui Dumnezeu și Dumnezeu nu petrece în ei, căci s’a făcut în
pace locul lui.
Dacă îți este anevoie, iar un semen al tău te-a rugat să îl ajuți cu
ceva care îți stă în putință, sârguiește-te să-i faci voia! Nu îngădui
diavolului să tulbure sufletul tău cu cârtire lăuntrică, că toți se
folosesc de tine, ci dimpotrivă, tu însuți să te folosești de întâmplarea
aceasta, pentru a face bine. Așa vei păzi pacea lui Dumnezeu în
sufletul tău. Căci s’a făcut în pace locul lui. Ai credință că Dumnezeu
poate rândui lucrurile astfel încât să rămână vreme îndestulătoare
și pentru îndatoririle tale. Prin îngăduința lui Dumnezeu, se poate
uneori ca oamenii să se poarte nedrept cu tine și să te nesocotească.
În această împrejurare, în loc să cârtești, bucură-te lăuntric, căci prin
aceasta primești putința să te smerești. Astfel, Dumnezeu arată că
nu te-a uitat, nu te-a nesocotit, ci se îngrijește de buna creștere și
zidirea ta duhovnicească.
Iubiții mei, fie ca prin aceste gânduri și altele asemenea lor, să punem
începutul stăruinței noastre spre dobândirea păcii lui Dumnezeu
47
arhim. SERAFIM
Alexiev
înlăuntrul nostru. Să plinim prilejurile de nevoință, de smerenie, de
silire a sinelui spre bine, pierdute până acum! Să începem, în cele din
urmă, să creștem cu duhul și ne vom încredința prin trăire „că nu
este împărăția lui Dumnezeu mâncare și băutură, ci dreptate și pace
și bucurie întru Duhul Sfânt.” /Rom. 14:17/ Atunci vom înțelege
cât de mare, cât de adânc este tâlcul cuvintelor din psalmi, rostite
pentru Domnul: s’a făcut în pace locul lui și vom înțelege că pacea cu
Dumnezeu este, de fapt, raiul sufletului. Amin!
48
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX

Vrajmași nouă înșine

Iubiții mei! Tema cuvântului către voi de astăzi este „Vrăjmași nouă
înșine.” Ce înseamnă aceasta?
Printre oamenii păcătoși este larg răspândită astăzi părerea că în
lumea aceasta, a răului și a vrajbelor, omul trebuie să se lupte cu
vrăjmașii săi, care i-au pricinuit atât de multe necazuri, și că, dacă
se poartă blând și smerit cu cei din preajma sa, aceștia îl vor strivi.
Din păcate, această judecată o împărtășesc și mulți dintre Creștinii
ortodocși. Ei îi privesc pe cei din jurul lor ca pe niște dușmani. Nici
unul dintre ei nu gândește, după cuvintele Sfântului Ioan Gură de
Aur, că el însuși își este cel mai mare vrăjmaș, prin patimile sale,
prin mândrie, iubire de sine și egoism fără de rușine. În certuri, fiecare
îl învinuiește pe celălalt, fiecare se socotește îndreptățit înaintea
cugetului său ca să se mânie pe aproapele său care l-a ocărât și i-a
adus vătămare, fie materială, fie duhovnicească.
Ca duhovnic, am auzit un Creștin spunând: „Acesta m’a rănit rău!
Nu mai vreau să-l văd înaintea ochilor!” La întâmpinarea mea: „Dar
dumneavoastră trebuie să îl iertați! Dacă nu veți face acesta, nici
Dumnezeu nu vă va ierta!,” mi se răspunde de obicei: „Bine, îl voi
ierta în inima mea, dar nu vreau să-l întâlnesc și să mai vorbesc cu
el. Mi-a rănit sufletul!”
Rostită la Mănăstirea Kniajevo, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului” la
4/17 Iulie 1984.
49
arhim. SERAFIM
Alexiev
Să ne punem însă întrebarea: cât de adevărată este părerea atât
de răspândită că omul se vatămă sufletește de cei ce vrăjmășesc
împotriva sa?
Ca să dăm un răspuns la întrebarea aceasta, mai întâi de toate,
trebuie să ne lămurim: Ce înseamnă pentru noi vătămare? Cu
adevărat păgubitor pentru noi este numai acel lucru care ne face
să greșim înaintea lui Dumnezeu și care ne pătează sufletul cel
zidit după chipul lui Dumnezeu. După cum se întrevede din Sfânta
Evanghelie, întreaga vrednicie a omului nu se află în cele pe care
le are ca semne lumești văzute: bogăția, slava, știința, talentul ș.a.,
„ci în viața sa lăuntrică și curată întru Hristos, în care se arată omul
cel ascuns al inimii, întru nestricăciunea celui blând și liniștit duh,
carele este înaintea lui Dumnezeu de mult preț.” /I Pet. 3:4/
Virtutea, iată, aceasta este adevărata vrednicie a Creștinului ortodox!
și dacă ne-am trudit foarte să agonisim această virtute, nici unui om
nu îi este cu putință să ne lipsească de ea, nici chiar diavolului! De
ea ne putem lipsi numai noi singuri, dacă sântem necredincioși lui
Hristos, dacă dăm rea folosință voii noastre slobode. Dumnezeu a
dat omului suflet nemuritor, menit să fie lăcaș al Sfintei Treimi. /In.
14:23/ Sufletul acesta este ca o cetate de necucerit pentru vrăjmași!
Nici un vrăjmaș nu poate să o cucerească cu sila și să intre cu biruință
în ea. De vedem zi de zi, ceas de ceas cum multe suflete omenești cad
în mâinile diavolului ispititor, aceasta se întâmplă pentru că omul
singur se face propriul său trădător, deschizând diavolului
porțile
sufletului, prin împlinirea patimilor - mândria, răzbunarea,
răutatea
ș.a. - și dă cheile (sufletului) în mâinile lui! De nu ar deschide singur
porțile sufletului său înaintea vrăjmașului, nimeni nu ar putea
pătrunde să îi aducă pagubă! Iată și adeverirea acestui lucru:
Să spunem că cineva te-a ocărât greu și te-a rănit prin cuvinte. Dacă
rabzi cu credință în Dumnezeu, cu nădejde și dragoste pentru El,
50
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
sufletul tău nu numai că nu va suferi nici o vătămare din răutatea
străină, ci dimpotrivă, chiar mai mult se va întări în virtute și va
străluci în lumina virtuților lui Hristos, răbdarea, blândețea și
smerenia. /Mt. 11:29/ Cu aceste virtuți vei vedea înaintea ta deschise
porțile raiului!
Altfel stau lucrurile pentru cel care te-a ocărât. El singur se face
vinovat împotriva sa când vădește răutate și singur își pricinuiește
mare pagubă prin vrajba sa. Da, îți pricinuiește un rău mare, pe care
nici cel mai neîmpăcat dintre diavoli, cu toată ura sa față de noi, nu
ni-l poate pricinui. Firește, dacă cel ce ne-a vătămat se pocăiește și
își mărturisește păcatul, îl va izgoni din sufletul său pe diavolul cu
care s’a întovărășit spre a sa pierzanie. Iar dacă rupe legătura cu
diavolul, se va slobozi din robia întunecată a păcatului /In. 8:34/
și va primi iarăși în mâini cheile sufletului său. Dar de nu aduce
pocăință, singur își va pricinui pierzanie veșnică.
Și astfel, și ocărâtorul, de nu se pocăiește, și ocărâtul, dacă nu rabdă
bărbătește vătămarea, ci hotărăște să se răzbune, împreună vor
primi mare vătămare de la vrăjmășia pe care o au unul față de altul.
Dar, luați aminte! Ei primesc această rănire nu unul de la celălalt, ci
fiecare de la sine însuși. De aceea, se poate spune că cel care greșește
este cel mai mare dușman al său.
După cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, cel păgubit, de îndată
ce începe să se mânie de răul care i-a fost făcut și să hulească pe
Dumnezeu, primește mare vătămare sufletească, însă nu de la
pricinuitorul răului, adică de la vrăjmașul său, ci de la propria lui
nerăbdare și slăbănogire duhovnicească. Dacă ar fi răbdat, ar fi
putut, prin părelnica vătămare pe care i-o pricinuiește vrăjmașul
închipuit, să agonisească uriaș folos duhovnicesc. Iar folosul acesta
este mântuirea veșnică a sufletului!
Bineînțeles, când te vatămă, vrăjmașul nu are scopul de a-ți mântui
51
arhim. SERAFIM
Alexiev
sufletul. Dar Dumnezeu întoarce lucrurile în așa fel încât acest
vrăjmaș, împotriva propriei voi, se face pentru tine binefăcător și
părtaș în marea lucrare a mântuirii sufletului tău, căci îți dă prilejul
să rabzi, să te rogi și să ierți.
Fericit cel ce rabdă relele, deoarece prin răbdare își adaugă noi
agoniseli în vistieria sufletească de virtuți. Cel ce, însă, face rău
aproapelui său fără a se căi după aceea, este tare năpăstuit, pentru
că va moșteni după moartea sa aceeași soartă cu cel mai mare
pricinuitor al răului, diavolul.
Slavă lui Dumnezeu, Care a rânduit să ne putem folosi și de
răul străin spre binele nostru! Se cere numai să nu pricinuim rău
nimănui, să nu osândim pe nimeni, să credem tare în Dumnezeu și
să ne purtăm cu dragoste unii cu alții, după cum Însuși Iisus Hristos
ne-a poruncit: „Poruncă nouă dau vouă, ca să vă iubiți unul pre
altul.” /In. 13:34-35/ Să știm că așa precum noi sântem neputincioși
după suflet și că așa cum nu putem totdeauna să purtăm obida cu
mărime de suflet și să ne folosim de ea spre mântuirea noastră, așa și
sufletele semenilor noștri sânt slabe și neputincioase. Dacă dorim să
plinim porunca evanghelică a iubirii celorlalți ca pe noi înșine, /Mt.
22:39/ sântem datori să nu le punem piedici în calea către mântuire.
Marele Apostol Pavel ne învață: „să nu puneți poticnire fratelui sau
sminteală;” /Rom. 14:13/ „Iubirea de frați să rămâie;” /Evr. 13:1/
„Pacea să urmați cu toții și sfințenia, fără de carile nimenea va vedea
pre Domnul.” /Evr. 12:14/ Pe lângă aceasta, trebuie să ne amintim
neîncetat cuvintele adânci ale Sfântului Ioan Gură de Aur: „Pe cel ce
se păzește a nu-și aduce vătămare sieși, nimeni altcineva nu va putea
a-l vătăma. Și dimprotivă, celui ce nu voiește să fie veghetor și să
plinească cele ce este dator a le face (adică poruncile lui Dumnezeu),
aceluia nimeni nu o să-i poată aduce folos.”
Iubiții mei! Ce învățături să tragem din toate cele spuse până aici?
52
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Mântuirea noastră nu este legată de purtarea bună a semenilor noștri
față de noi, ci de noi înșine. Semenii noștri pot fi foarte buni și foarte
lingușitori cu noi. Dacă sântem însă nelucrători la mântuirea
noastră și aplecați către păcat (de pildă, spre îngâmfare, osândire,
curvie, lăcomia pântecelui ș.a.m.d.), plinătatea dragostei lor nu ne
va fi de folos nouă, ci lor înșile - deoarece, în ciuda bunătății lor, noi
vom pieri. Și dimpotrivă: dacă hotărâm să ne luptăm bărbătește cu
patimile înlăuntrul nostru, orice obidă ar fi, orice răzbunare, orice
altă răutate ne-ar face cei din preajma noastră, vrăjmășia lor nu va
atinge începutul nemuritor din noi, nu va pricinui nici o pagubă duhovnicească
sufletului, ci dimpotrivă, îl va îmbogăți, dacă ne arătăm
viteji și răbdători. În înțelesul acesta ne învață și Mântuitorul: „Întru
răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre.” /Lc. 21:19/ Răul îl
va pierde pe acela care îl săvârșește, dar nu și pe acela care îl rabdă.
Cel ce săvârșește rău piere, iar cel ce rabdă răul se mântuiește. Cea
mai puternică dovadă a acestui lucru o vedem în viețile sfinților
mucenici. Îndurând multe rele și chinuri, ei acum strălucesc ca
soarele întru Împărăția Cerurilor! /Mt. 13:43/
Și astfel, fie ca începând de astăzi să luăm hotărârea de a nu mai
pricinui rău nimănui, ci să răbdăm vitejește răul care ni se aduce.
Și să înțelegem adevărul mântuitor că nimeni nu va fi vinovat de
pierzania noastră decât numai noi singuri, prin împătimirea noastră,
prin șovăiala noastră, și puțina noastră credință... Și, înțelegând
aceasta, să ne spunem: „Îndeajuns ne-am fost vrăjmași nouă înșine!
Îndeajuns ne-am împiedicat
singuri mântuirea! Să începem a trage
folos duhovnicesc și din binele pentru care trebuie să aducem
mulțumire, și din răul pe care sântem datori să-l îndurăm cu
răbdare.”
Și atunci Dumnezeu ne va milui și ne va mântui. Amin!
53
arhim. SERAFIM
Alexiev
Dreptatea noastră și dreptatea lui Dumne zeu
Despre îndreptățirea de sine
Iubiților! Negreșit, vi s’a întâmplat să vedeți cum cineva, apropiat
al vostru, învinuit pe nedrept, se aprinde dintr’odată de mânie și
începe să se apere pe sine cu înflăcărare, atacându-i înverșunat pe
învinuitorii săi. Cel ce răspunde astfel se poate socoti pe sine Creștin,
poate chiar să dorească a duce o viață duhovnicească, dar încă nu
s’a înălțat la acea treaptă a răbdării prin care se mântuiesc sufletele.
/Lc. 21:19/ Îndreptățirea de sine năvalnică grăiește despre lipsa
smereniei la acel om și despre prezența mândriei, a unor patimi
puternice și a unor simțăminte neplăcute lui Dumnezeu, ce așteaptă
numai un prilej din afară ca să izbucnească.
În pâraiele de munte sânt ochiuri de apă unde, pe fund, se găsește
nisip curat, argintiu. Dacă zvârlim o piatră într’un astfel de loc, apa
va rămâne limpede. Dar în câmpii există și bălți care par limpezi,
pe al căror fund s’a depus mult mâl. De veți arunca o piatră într’o
astfel de baltă, mult se va tulbura. Asemenea se întâmplă și cu
oamenii. Cei drepți sânt precum iazurile de munte, nu se tulbură
chiar dacă sânt învinuiți pe nedrept. Sufletul lor rămâne curat și
liniștit atunci când piatra este aruncată asupra lor. Iar cei păcătoși
sânt asemenea iazurilor părelnic limpezi, răspund mânios și își vădesc
în felul acesta mocirla patimilor, așezată pe fundul sufletelor
54
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
lor. Când sânt învinuiți în chip nedrept, drepții fie spun adevărul
- că în împrejurarea aceea nu sânt vinovați, lucru prin care îi ajută
pe învinuitorii lor să nu cadă în păcatul defăimării și al osândirii,
sau, dacă nu sânt crezuți - tac și își pun nădejdea în Dumnezeu că îi
va ocroti și îndreptăți. Drepții nu nădăjduiesc în vreo dreptate a lor
de vreun fel și nu caută să o apere cu toate mijloacele, și îngăduite
și neîngăduite, ci nădăjduiesc în dreptatea lui Dumnezeu. Ei de
aceea se și numesc drepți, deoarece au ales dreptatea lui Dumnezeu în locul
celei omenești. Ei nu au dreptatea lor personală, ci flămânzesc
și însetează după dreptatea lui Dumnezeu, potrivit învățăturii lui
Hristos despre fericiri. /Mt. 5:6/
Păcătoșii, dimpotrivă, necunoscători și călcători ai dreptății mari a
lui Dumnezeu, apără în chip înflăcărat fiecare „dreptate” jalnică a
lor. De aceea, când sânt învinuiți, mai cu seamă atunci când este în
chip neîntemeiat, ei ies furtunos și trufaș în apărarea dreptății lor.
Încercați să dați unui păcătos care se îndreptățește pe sine sfatul:
„Rabdă, frate, chiar de ești învinovățit pe nedrept! Poartă fără de
cârtire nedreptatea săvârșită asupra ta și Dumnezeu te va milui pentru
răbdarea ta.” El de îndată îți va răspunde: „Cum!? Să rabd? De aș
fi fost vinovat, nu m’aș fi zbuciumat atât de mult. Dar cum să rabd,
când văd că îmi sânt puse pe seamă fapte pe care nu le-am săvârșit!
Nu, nu pot să îndur învinuiri nedrepte!” Un astfel de „iubitor de
dreptate” este de fapt nu iubitor de Dumnezeu, ci iubitor de sine.
Astfel de scene întâlnim destul de des în viață. Băgăm de seamă că
ele se întâmplă nu numai în rândul mirenilor, ci, din păcate, și printre
preoți și în mănăstiri. Fiecare se îndreptățește pe sine. Fiecare își
îndreptățește întărâtarea sufletului său cu o vină străină. Și aproape
nimeni nu înclină să se mustre pe sine.
De unde izvorăște aceasta? Din căderea noastră în păcat, al cărui
început l-au pus strămoșii noștri în rai. După călcarea poruncii
55
arhim. SERAFIM
Alexiev
de a se înfrâna de la rodul oprit, Dumnezeu l-a întrebat pe Adam:
„Ce ai făcut?” Adam i-a răspuns: „Nu eu, ci femeia!” După aceea
Dumnezeu a întrebat-o pe Eva: „Ce ai făcut?” Ea i-a răspuns:
„Nu eu, ci șarpele.” De atunci până astăzi se răspândește în lume
îndreptățirea de sine, care caută vina numai în ceilalți.
În ciuda educației Creștine, noi, de fapt, ne cufundăm în nepăsare
duhovnicească și, de aceea, după cuvintele Sfântului Marcu Ascetul,
„ducem război cu oamenii, război pentru ceva ce ne este vătămător,
ca și cum ar fi ceva de folos.”
Deprinzând duhovnicia adevărată, acest Sfânt Părinte vorbește
despre trei stări în care se află mintea omenească: cea după fire, cea mai
presus de fire și cea potrivnică firii.
Atunci când mintea se află în starea ei firească, omul caută neîncetat
vina în sine însuși și își spovedește smerit păcatele. Atunci când
însă este o împrejurare împotriva firii, omul uită de dreptatea lui
Dumnezeu și poartă război cu oamenii, precum cei ce ocărăsc
pe nedrept. Iar atunci când mintea se ridică la o nouă stare, mai
presus de fire, află în sine roadele Sfântului Duh, arătate de Apostol:
„dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare ș.a.” /Gal. 5:22/
De-a lungul vieții se vorbește mult despre dreptate. Dar dreptate
nu are, deoarece fiecare socotește că are dreptate. Dreptatea nu
este în noi, păcătoșii cei ce osândim, ci la Dumnezeu, Judecătorul
Nepărtinitor, fără de greșeală, despre Care vorbește Psalmistul:
„Drept ești, Doamne, și drepte sânt judecățile tale.” /Ps. 118:137/
Despre „dreptatea noastră” cea omenească, însă, găsim scris într’una
din rugăciunile
de la Taina Sfântului Maslu: „Toată dreptatea noastră
este înaintea ta ca o cârpă lepădată.” Iar cu o astfel de cârpă nu se
intră în rai. Într’una dintre pildele lui Hristos citim următoarele: La
o nuntă, a intrat Împăratul să vadă pe oaspeții ce ședeau la masă și
„văzut-a acolo pre un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă
56
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
(adică dreptatea harului). Prietene, cum ai intrat aici neavând haină
de nuntă? și a zis slujitorilor: Legând lui mâinile și picioarele, luați-l
și-l aruncați întru întunerecul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea
și scrâșnirea dinților.” /Mt. 22:11-13/
Iubiții mei! Dumnezeu nu vrea să ne vadă în zdrențele sărmanei
noastre „dreptăți.” El nu încuviințează când ne vede că ne lăudăm
cu cinstea și păruta noastră virtute, căci cu asemenea „dreptate”
nimeni nu poate sta înaintea judecății lui Dumnezeu. /Ps. 142:2/
Cunoscând aceasta, Sfinții au căutat nu să arate dreptatea lor, ci
smerindu-se, repetau, rugându-se, cuvintele Psalmistului: „să te
îndreptățești întru cuvintele Tale și să biruiești când te vei judeca
Tu.” /Ps. 50:5/
În viața Sfântului Maxim Mărturisitorul citim: Când s’a pornit
furtuna eresului monotelit, când împărați și patriarhi, cler și norod
au fost târâți într’însa, Sfântul Maxim, în ciuda amenințărilor, neclătit
a rămas în Sfânta Ortodoxie. Nici îngrozirile, nici dosădirile n’au
putut să-l zdruncine. Și în loc să vădească cu aprindere nedreptatea
pătimirilor la care era supus, el a rostit înaintea chinuitorilor aceste
minunate graiuri: „Mulțumesc Dumnezeului meu că sânt în mâinile
voastre și cu niște pricini nedrepte ca acestea sânt cercetat, ca prin
acestea greșalele mele cele de voie (greșelile de voie sânt cele pe
care omul le săvârșește cu știință, cu participarea voii sale libere) și
prihana vieții mele să se curățească.” (Sfântul Dimitrie al Rostovului,
Viețile Sfinților pe luna Ianuarie, ziua 21)
Prin aceste cuvinte de neuitat, Sfântul Maxim ne-a descoperit un
adevăr din cale afară de însemnat: prin răbdarea pătimirilor fără
vină și a învinuirilor nedrepte se acoperă greșelile noastre cu voie
și se lecuiesc patimile îmbătrânite din viața noastră. Dacă am ști
și am ține minte neîncetat acest adevăr, și dacă l-am urma în faptă
necurmat, ar fi îndeajuns pentru mântuirea sufletelor noastre.
57
arhim. SERAFIM
Alexiev
Practic, în condițiile noastre, aceasta înseamnă următoarele: să spunem
că o soră rănește pe alta, care este fără vină. Aceasta trebuie,
de îndată, să cugete astfel: „Dumnezeu a îngăduit să sufăr fără vină
pentru păcate săvârșite de mine. Mulțumesc Ziditorului meu că
atât de mult se îngrijește de curățirea sufletului meu de toate relele
și fărădelegile cu care nu voi putea intra în Împărăția Cerurilor!”
Dacă cea vătămată va gândi astfel, aprinderea ei împotriva celei ce
a rănit-o va trece de îndată, și o va da uitării. Și lucrul mai de seamă
este că cea care nu și-a apărat dreptatea va primi de la Dumnezeu
cununa dreptății Sale.
Iubiților, dacă dorim cu adevărat să ne curățim de păcatele noastre
și să ne tămăduim de patimile noastre, să încercăm, cu ajutorul
lui Dumnezeu, să nu învinuim pe nimeni și nimic, pentru mânia
și firea noastră supărăcioasă, în afară de iubirea noastră de sine,
iubirea de cinstire și mândria. De pătimim „nevinovați,” de sântem
învinuiți fără pricină, să mulțumim lui Dumnezeu, așa cum a
mulțumit Sfântul Maxim Mărturisitorul, și să luăm aminte că învinuirile
îndreptățite și mustrările neîndreptățite, îndurate răbdător
și fără cârtire, ne sânt nespus de folositoare, după cele zise de Apostolul
Pavel: „...că celora ce iubesc pre Dumnezeu toate împreunălucrează
spre bine.” /Rom. 8:28/ Prin învinuirile întemeiate, dacă
le îndurăm fără cârtire, biruim mândria și ne răscumpărăm vina.
Iar prin mustrările nedrepte primim atât iertare pentru păcatele cele
fără voie, pentru care nu ne-am pocăit, cât și tămăduire de patimile
noastre, care nu pot fi dezrădăcinate în alt chip.
Și astfel, când sântem învinuiți pe nedrept și osândiți, să nu avem
îndreptățire de sine, ci cu pocăință să tăcem și în taină să ne rugăm
lui Dumnezeu ca să ne ierte păcatele pe care le-am uitat. Și, abia
atunci, din învinuirile împotriva noastră se va naște nevinovăția;
din păcătoși, fără să știm cum, ne vom preface în drepți. Astfel, prin
58
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
pătimirile nemeritate ne vom face bineplăcuți lui Dumnezeu, după
cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Că aceasta har este, de rabdă
cineva întristăciune pentru cugetul lui Dumnezeu, pătimind pre
nedrept.” /I Pet. 2:19/ Amin!
59
arhim. SERAFIM
Alexiev
Piedici părelnice în calea mântuirii
Iubiților, un cunoscut vine adesea la mine și mă întreabă:
„Cum să
fiu smerit?” „Citește Sfinții Părinți!,” l-am sfătuit eu. „Ei arată și prin
pilda lor, și prin învățătura lor cum se dobândește smerenia.” „Îi
citesc,” îmi răspunde el, „dar cele pe care le citesc parcă nu îmi intră
în inimă. Și simt că întreaga taină a vieții duhovnicești se ascunde
tocmai în smerenie. Știu că aceasta este temelia virtuților și a mântuirii.
Dar cum să o dobândesc pe aceasta, nu pot înțelege!” Eu iarăși îi
amintesc prietenului meu unele învățături ale Sfinților Părinți despre
smerenie, care îi sânt bine cunoscute. Dar fiindcă omul acesta doar
citește, și nu se ostenește să plinească cele citite - deoarece ascultă,
dar nu se face ascultător - rămâne străin de smerenia dorită. Ceva îl
tot împiedică să o dobândească.
Poate și cu noi, iubiții mei, se întâmplă asemenea! Cu toții știm
câte ceva despre smerenie. Toți o iubim și ne este plăcută. Citim la
Sfinții Părinții că ea aduce mântuirea și fără alte virtuți; tânjim și noi
să ne mântuim prin ea; dar când vine clipa hotărâtoare să arătăm
smerenie, ceva parcă ne împiedică. Se pune întrebarea: ce este ceea
ce ne împiedică?
Avva al nostru, vrednicul de pomenire Arhiepiscop Serafim
(Sobolev) ne istorisea despre un monah căruia i s’a dat să aibă în
Rostită la Mănăstirea Kniajevo, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului,” la
31 Iulie/13 August 1983.
60
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
grijă porcii mănăstirii. Și el auzise multe lucruri despre smerenie,
dar tot nu știa cum să o dobândească. Și suspina neîntrerupt
după ea, spunând: „Până acum aș fi ajuns sfânt, dar mă împiedică
porcii!” Iată, noi râdem de acest monah! Dar oare știți că aproape
toți cugetăm ca el? Unul se simte împiedicat de porci, altul de vaci
și de găini, al treilea de ascultarea la trapeza mănăstirii, al patrulea
de caracterele rele ale celor din jur, iar al cincelea de egoismul celorlalți
și de ocările cu care îl copleșesc... Dar sânt, oare, toate aceste
înrâuriri din afară o piedică în calea dobândirii smereniei? Fără
îndoială că nu! Piedicile zac adânc în noi, și nu în împrejurările
din afara noastră. Piedică în calea dobândirii smereniei sântem noi
înșine, și nu semenii noștri. Sfinții Părinți adeveresc că nici oamenii
din jurul nostru, nici ascultările grele, nici atitudinea rea față de noi
nu ne pot împiedica să dobândim smerenia cea mântuitoare. Singurele
opreliști sânt mândria noastră, iubirea noastră de cinstire,
lenevirea noastră duhovnicească de a îndura răbdători necazurile,
îndreptățirea noastră neîntreruptă și lipsa noastră de hotărâre în a
folosi „părelnicele” piedici pomenite, spre zidirea duhovnicească
și mântuirea noastră - deoarece aceste „opreliști” îi împiedică pe
cei nelucrători, dar îi ajută pe cei puternici în hotărârea lor de a trăi
după Dumnezeu, drept și sfânt. Aceste „piedici” îi doboară pe cei
slabi în credință, dar îi ridică de la pământ pe luptătorii cinstiți,
căzuți pentru scurtă vreme, ca să dobândească o viață virtuoasă încă
și mai înaltă. Nu există piedici pentru cei ce îl iubesc pe Domnul
din toată inima și se ostenesc sincer să fie în luptă neîncetată cu
patimile lor și în unire a credinței cu Cel Preaînalt. Nici diavolul
nu poate pune opreliști în calea celor ce luptă împotriva lui.
Dimpotrivă, el se face pricină a izbânzii lor, împotriva voii lui.
Acest lucru a fost arătat în chip minunat de Sfântul Apostol Pavel,
prin cuvintele: „celora ce iubesc pre Dumnezeu toate împreună61
arhim. SERAFIM
Alexiev
lucrează spre bine.” /Rom. 8:28/ Cuvântul toate înseamnă aici și
binele și răul.
În zadar dă cineva vina pe atitudinea grosolană față de el pentru
mânia sa. Dacă el se luptă cu sine, prin grosolănia celor din jur poate
dobândi inima cea mai blândă și virtuoasă. Cu ce l-au împiedicat
pe Sfântul Serafim din Sarov tâlharii care l-au atacat în pădure?
Aceștia l-au bătut crunt. I-au pricinuit mulțime de răni și l-au lăsat
pe jumătate mort, căzut la pământ. Cu toate acestea, însă, ei nu
numai că nu l-au dus în păcat, ba l-au înălțat la înălțimea nerăutății
îngerești și a atotiertăciunii.
Mai toți se plâng: „De mă rănesc, sufăr și eu, căci sânt om, nu înger!
De mă nesocotesc, mă simt și eu jignit. De mă ocărăsc, am și eu
simțăminte rele față de cei ce m’au ocărât. De mă păgubesc, mă
umplu de mânie și de ură. Dacă
mă provoacă, mă răzbun și eu. Dacă
nu m’ar fi stârnit, aș fi rămas liniștit. Ei! de nu ar fi astfel de opreliști,
și eu aș trăi sfânt și în virtute.”
Astfel de oameni nu știu ce spun. Ei nu înțeleg că prin cuvintele
lor tăgăduiesc Sfânta Evanghelie. Iisus Hristos nu a spus nicăieri:
„Fericiți veți fi, când veți trăi liniștiți în chilia voastră, și nimeni nu
vă va stânjeni.” Dimpotrivă, El învață: „Fericiți veți fi când vor ocărî
pre voi, și vă vor prigoni, și vor zice tot ce este viclean împrotiva
voastră, mințind pentru mine. /Mt. 5:11/ Iubiți pre vrăjmașii voștri,
binecuvântați pre cei ce vă blastămă, bine faceți celor ce urăsc pre voi
și vă rugați pentru cei ce vatămă pre voi și vă prigonesc.” /Mt. 5:44/
Sfințenia nu se dobândește fără luptă. Fără necazuri nu există
sporire în viața duhovnicească. Sfântul Ioan Gură de Aur învață
minunat: „Dumnezeu îngăduie necinstirea și rabdă pe cei nelegiuiți
ca ei să slujească nevoirii celor binecredincioși.” Iar Sfântul Ioan
Scărarul învață că egumenul este dator neîncetat să mustre sufletele
încredințate lui, ca să le dea prilej să se smerească.
62
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Așadar, de ne fac mustrare, să o primim cu tăcere! Așa ne vom învăța
blândețea. De ne spun cuvânt rău, să îl primim ca fiind vinovați,
și astfel vom spori în smerenie. De se poartă cu noi cu mândrie și
nesocotire, să nu îngăduim simțămintelor rele și răzbunătoare să
intre înlăuntrul sufletului nostru, și astfel să ne învățăm răbdarea.
De ne cer să ostenim la vreo muncă, să o săvârșim cu conștiință
curată, și Dumnezeu ne va ajuta să creștem în smerenie. De ne pun
la bucătărie, să nu ne încruntăm din pricina grelei ascultări ce ne-a
fost încredințată, ci să ne amintim că, pregătind hrana pentru surori,
slujim Domnului Iisus Hristos.
Cel ce este mare în smerenie, acela este mare și în har, căci s’a
spus: „Domnul, celor mândri le stă împrotivă, iar celor smeriți
dă dar.” /Iacov 4:6/ Iar să fii mare în har înseamnă să dobândești
sfințenia!
Iubiții mei, după ce am auzit cele spuse aici, să nu ne mai întrebăm
de-acum cum se dobândește smerenia, ci să ne folosim de fiecare
mustrare, de fiecare ocară, de fiecare ascultare, silindu-ne să purtăm
totul cu răbdare. Răbdarea ne va duce la smerenie. Smerenia va
atrage asupra noastră harul lui Dumnezeu, iar harul ne va duce în
rai! Amin!
Mănăstirea în care s’a rostit acest cuvânt este una de maici. (n. ed.)
63
arhim. SERAFIM
Alexiev

Despre pocăința mântuitoare

„Doamne, Dumnezeul meu, măcar de nu am făcut nici un bine înaintea ta,
ci dă mie dupre milosârdia ta să pun început bun.”
Iubiților! Sfântul Ioan Gură de Aur ne-a învățat să ne rugăm cu
aceste cuvinte în fiecare seară, înainte de a merge la odihna de
noapte. Minunatul plăcut al lui Dumnezeu a înțeles foarte bine
sufletul omenesc și a văzut nestatornicia inimii omenești. A știut că
noi, credincioșii, chiar dacă am primit harul lui Dumnezeu la Sfântul
Botez, nu sântem slobozi de slăbiciunile proprii firii omenești. El a
înțeles că noi, Creștini fiind, însetăm după Dumnezeu, tânjim să viețuim
în pace cu El și cu semenii noștri, dar din pricina nestatorniciei
noastre, ba luăm hotărâri bune să ducem o viață duhovnicească, ba
le călcăm; ba dorim binele, ba ne abatem către rău.
Sfântul cu Gură de Aur din Constantinopole cunoștea bine slăbiciunile
oamenilor. Dar ceea ce este important pentru noi în această situație
este ce învățătură a tras el din trezvitoarele și adâncile sale cercetări
asupra nestatorniciei omenești. A tras oare învățătura că nu are rost să
se propovăduiască unui neam omenesc „necredincios și îndărătnic?”
/Mt. 17:17/ Nu! Acest mare propovăduitor al pocăinței nu a ostenit
Rostită la Mănăstirea Knieajevo, cu hramul „Acoperământul Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu” la 31 Iulie/13 August 1985.
În tipicul românesc, se găsesc în Ceaslov, la Rugăciunile Dimineții, Rugăciunea
a 8-a, a Sfântului Ioan Gură de Aur - Dupre numărul Ceasurilor nopții, și ale zilei.
(n. ed.)
64
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
niciodată să urmeze pilda și povețele Sfântului Apostol Pavel, care
scrie ucenicului său Timothei: „Propoveduiește cuvântul, stăi asupră
cu bună-vreme și fără de vreme, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată
îndelunga-răbdare și cu învățătură.” /II Tim. 4:2/
Astfel a făcut Sfântul Ioan Gură de Aur, îndemnat de pilda
dumnezeiescului Învățător Iisus Hristos, Care a semănat și continuă
să semene cuvântul lui Dumnezeu nu numai în pământ bun, dar
și lângă cale, unde semințele au fost călcate în picioare și păsările
cerului le-au mâncat, și pe pietriș, unde nu aveau pământ mult,
și în spini, care le-au înnecat pe ele. /Mt. 13:4-8/ Dumnezeu este
neobosit în îndelunga Sa răbdare. El îi îndeamnă și pe slujitorii
Săi credincioși să aibă îndelungă-răbdare precum Dânsul. Iată, și
Sfântul cu Gură de Aur, care ardea de credință în milostivirea lui
Dumnezeu față de noi, cei neîndreptați și nestatornici, nu ne lasă în
necazuri și deznădejde, neluând în seamă căderile noastre în păcat,
repetate în fiecare zi, ci ne învață ca în fiecare seară, cu stăruință tare
și neclătinată, să îndreptăm către Dumnezeu rugăciunea: „Doamne,
Dumnezeul meu, măcar de nu am făcut nici un bine înaintea ta, ci
dă mie dupre milosârdia ta să pun început bun.”
Unii pot privi cu scepticism această rugăciune și să spună: „Să
punem început bun? Deșartă nădejde! Câtă apă poate fi vărsată
într’un urcior spart, atâta bun început se poate aștepta de la un om
ce s’a obișnuit cu păcatul!”
Dar, iubiții mei, luați aminte la următoarele: Sfântul Ioan Gură de
Aur nu hrănește în noi nădejdea deșartă că omul păcătos poate singur
să pună început bun. Nu, dimpotrivă, după cuvintele Sfântului,
păcătosul trebuie să se roage lui Dumnezeu ca să îi dea harul Său, și
cu ajutorul Lui să pună început bun. Asta-i cu totul alt lucru! Aceasta
presupune credință în Dumnezeu, pocăință și nădejde în atotputernicul
ajutor al lui Dumnezeu. Omul nu se poate schimba de unul singur.
65
arhim. SERAFIM
Alexiev
Dar Dumnezeu este atotputernic! Cu harul Său, Dumnezeu poate
să facă și cele cu neputință pentru noi, poate să ne facă din păcătoși
drepți!
Aceasta mărturisește Psalmistul, când se roagă lui Dumnezeu cu
următoarele cuvinte: „Stropi-mă-vei cu issop, și mă voiu curăți;
spăla-mă-vei, și mai vârtos decât zăpada mă voiu albi. (...) Întoarce
fața ta de către păcatele mele și toate fărădelegile mele șterge.” /Ps.
50:8;10/ Păcătosul trebuie să aștepte, cu mare credință și cu pocăință
neîntreruptă și înnoită, ca Dumnezeu să zidească inimă curată în
pieptul său și să-l întărească „cu duh stăpânitor.” /Ps. 50:11;13/
De la noi, nevrednicii și necredincioșii înaintea lui Dumnezeu,
se cere numai un lucru: să ne zdrobim inima cu pocăință și să ne
smerim duhul nostru trufaș, după ce ne vom vedea cât sântem de
păcătoși. Restul îl va săvârși El! Sfinții Părinți ne învață că în lucrarea
mântuirii noastre trebuie să facem cele ce sânt în puterea noastră. Și
atunci Dumnezeu va face, din partea Sa, cele cu neputință nouă,
căci El Însuși spune: „Cele cu neputință la oameni sânt cu putință la
Dumnezeu.” /Lc. 18:27/
Dar ce putem face noi? Iată ce: de îndată ce-am greșit, cu zdrobire
neprefăcută să ne întoarcem cu rugăciune către Dumnezeu, și să ne
pocăim cu adâncime! Aceasta măcar ne-a fost dată, aceasta stă în
puterile noastre. Prin rugăciune, credința noastră se va întări, inima se
va înmuia tot mai mult și duhul nostru se va smeri. Atunci Dumnezeu
ne va da puterile harului ca să rupem legătura cu deprinderile noastre
păcătoase și cu adevărat să punem început bun.
Dar dacă nu ne rugăm, dacă nu ne pocăim și nu ne silim pe noi
înșine spre zdrobirea inimii, niciodată nu vom ajunge la acel bun
început, bineplăcut lui Dumnezeu, ci vom merge spre mai rău și
mai rău, vom cădea tot mai jos și mai jos, până ce, într’un sfârșit,
nepocăința noastră ne va azvârli în cel iadul cel veșnic.
66
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Odată, a mers la Sfântul Sisoe un monah tânăr și i-a spus: „Părinte,
ce să fac? Am căzut în păcat!” „Ridică-te!,” i-a răspuns bătrânul, „și
te vei mântui.” „M’am ridicat, dar iarăși am căzut,” a zis cu zdrobire
tânărul nevoitor. „De ai căzut, iarăși te ridică! Pune început bun!”
„Dar până când voi cădea și mă voi ridica așa?” „Până la sfârșitul
vieții tale!”
Câtă dreptate are Sfântul Sisoe! Dacă ne obișnuim ca după fiecare
cădere a noastră în păcat să ne ridicăm cu pocăință sinceră, moartea
poate să ne găsească îndreptați. Atunci vom fi mântuiți! „În ce te
voiu găsi, în aceea te voi judeca!,” ne grăiește Domnul prin Sfânta
Scriptură. De nu ne ostenim însă să ne ridicăm de îndată după fiecare
cădere a noastră, adică de vom amâna să punem început bun, atunci
ne vom deprinde să zăcem în noroi și nu ne vom curăța de el. În
cazul acesta, pierzania noastră este sigură!
Iubiții mei! Să ne amintim cuvintele rugăciunii de la Sfânta Taină
a Maslului: „De câte ori vei cădea, scoală-te, și te vei mântui!” Și
fie ca, după făgăduința Sfântului Ioan Gură de Aur, să ne ostenim
a săvârși măcar acestea: să ne pocăim, adânc să ne pocăim, și cu
ajutorul harului ceresc să punem început bun mântuirii sufletului
nostru, în fiecare zi. Și Dumnezeu nu ne va lepăda, văzând că iarăși
ne întoarcem la El cu inimă zdrobită, ca fii păcătoși, dar credincioși
Lui. Amin!
67
arhim. SERAFIM
Alexiev

Pravilă pentru o viață cucernică 10

Silește-te pe sineți întotdeauna să te trezești devreme și la un ceas
anume. Fără o pricină deosebită, să nu dormi mai mult de șapte
ceasuri. Dimineața, de îndată ce te-ai trezit din somn, înalță cugetul
tău către Dumnezeu și te închină cu evlavie, cugetând la Domnul
Iisus Hristos, Care a fost răstignit și a murit pe Cruce pentru a noastră
mântuire. Apoi, fără de zăbavă, ridică-te, îmbracă-te și nu-ți îngădui
să te odihnești și să stai întins în pat vreme îndelungată. Îmbracă-te,
ia aminte că te afli în prezența Domnului Dumnezeu și a îngerului tău
păzitor. Amintește-ți de căderea în păcat a lui Adam, care prin păcat
s’a lipsit pe sine de veșmântul neprihănirii și roagă-te Domnului
Iisus să-ți dăruiască har ca să te îmbraci în el. După aceasta, grăbește
de citește rugăciunile de dimineață. Îngenunchind, roagă-te cu grijă,
cu evlavie, după cuviință, când te afli sub privirea Atotputernicului.
Roagă-L să-ți dăruiască nădejde și dragoste, binecuvântare
pentru
ziua care începe și puteri să le întâmpini cu suflet bun pe toate
cele pe care va găsi de cuviință să le trimită sau să le îngăduie, și
să porți toate poverile, necazurile, tulburările, nenorocirile, scârbele
și bolile sufletului și ale trupului din dragoste pentru Iisus Hristos.
Hotărăște neabătut ca toate să le săvârșești pentru Dumnezeu, toate
să le primești din mâna Lui părintească. În fiecare dimineață, închină
măcar un sfert de ceas unei scurte cugetări la adevărurile de credință,
10 A Arhiepiscopului Platon Kostromski.
68
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
mai cu seamă la neatinsa taină a Întrupării
Fiului lui Dumnezeu
și la Înfricoșata a doua Sa venire, la iad și la rai. Gândește: „Poate
aceasta este ultima zi din viața mea” și pe toate le fă așa cum le-ai
face dacă ar trebui să te înfățișezi înaintea judecății lui Dumnezeu.
Mulțumește Domnului că te-a păzit în noaptea ce a trecut, că ești
încă viu și nu ai murit în păcatele tale. Câți oameni nu s’au înfățișat
în noaptea aceasta înaintea înfricoșatei judecăți a lui Dumnezeu!
Mulțumește lui Dumnezeu că mai este vreme pentru tine, că
mai este har, milosârdie și chipuri de pocăință și de agonisire a
Împărăției Cerurilor. Cugetă în fiecare zi la sineți, că abia acum
începi și vrei să devii Creștin, iar vremea de până acum pierdută
a fost. După rugăciune și cugetare, dacă timpul îți îngăduie,
citește vreo carte duhovnicească, de pildă Abecedarul duhovnicesc
al Sfântului Dimitrie al Rostovului sau Comoară duhovnicească
adunată din lume
a Sfântului Tihon al Zadonskului, și citește până
ce inima ta se va umple de blândețe. De te oprești la un loc și cugeți
la el, citește mai departe și cu grijă ascultă cele pe care Domnul le
grăiește în inima ta.
După aceea, începe să faci lucrurile cele de fiecare zi și fie ca toată
lucrarea ta să fie spre slava lui Dumnezeu. Ia aminte că Dumnezeu
pretutindenea te vede, vede faptele tale, ocupațiile, simțirile,
gândurile și dorințele tale, și că îți va da răsplată pentru toate faptele
tale cele bune. Nu începe nimic fără a te ruga înaintea lui Dumnezeu,
căci ceea ce grăim sau săvârșim fără rugăciune se vădește mai apoi
fie nedrept, fie vătămător, și în chip nevăzut ne dojenește. Însuși
Domnul a spus: „Fără de mine nu puteți face nimic.” /In. 15:5/ Întotdeauna
fii binevoitor în munca ta și reușita muncii tale pune-o
pe seama binecuvântării lui Dumnezeu. Împlinește tot ceea ce este
anevoie pentru tine ca o pedeapsă pentru păcatele tale, cu duh de
ascultare și smerenie. Ostenindu-te, repetă rugăciuni scurte, mai
69
arhim. SERAFIM
Alexiev
cu seamă rugăciunea lui Iisus, și închipuiește-ți-L pe Hristos, Care
cu sudoarea feței Sale s’a trudit împreună cu Iosif.
Dacă treburile tale se încheie cu bine, mulțumește Domnului după
cum îți dorește inima. Dacă se încheie în chip nereușit, amintește-ți că
Dumnezeu îngăduie aceasta, iar Dumnezeu le face toate spre bine.
La vremea amiezii, închipuiește-ți că Părintele tău Cel Ceresc și-a
deschis mâna Sa ca să te hrănească. Să nu uiți niciodată să te rogi
înainte de masa de prânz. Închină o parte din hrana ta pentru cei
săraci. După masa de prânz, socotește-te a fi unul dintre cei cinci
mii pe care în chip minunat i-a hrănit Iisus Hristos, adu mulțumire
Lui din inimă și Îl roagă să nu te lipsească de hrana cea cerească,
cuvântul Său și de Preacinstitul Său Trup și Sânge. Dacă vrei ca
viața ta să fie în pace, încredințează-te deplin voii lui Dumnezeu.
Nu vei afla pacea sufletească până ce te vei odihni în Unul Dumnezeu
și Îl vei iubi numai pe El. Totdeauna și în toate să-ți aduci
aminte de Domnul și de iubirea Lui sfântă pentru noi, păcătoșii.
Ostenește-te în toate să plinești voia lui Dumnezeu, să fii bineplăcut
numai lui Dumnezeu Cel Unul, pe toate lucrează-le și le rabdă
pentru Dumnezeu. Nu te îngriji dacă oamenii din lumea aceasta te
cinstesc și te iubesc, ci doar să fii bineplăcut lui Dumnezeu și să nu
te mustre cugetul în păcate. Fii cu purtare de grijă asupra ta, asupra
simțurilor, gândurilor, mișcărilor inimii tale și asupra patimilor.
Nu socoti neînsemnat nimic din cele ce sânt legate de mântuirea ta
veșnică. Când cugeți la Dumnezeu, roagă-te stăruitor, ca Domnul
să-și amintească de tine când Îl vei uita pe El. Fie ca în toate să-ți fie
învățător Iisus Hristos. Privește la El cu ochii minții tale și te întreabă
des: cum ar socoti, cum ar face în această privință Iisus Hristos? Fii
blând, liniștit, smerit, taci și rabdă, după pilda lui Iisus. El nu-ți va
da o Cruce pe care tu să nu o poți duce. Chiar El te va ajuta să-ți
porți Crucea. Nu gândi că poți dobândi vreo virtute fără scârbe și
70
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
suferințe sufletești. Cere de la Domnul har ca să împlinești cât mai
bine sfintele Sale porunci, chiar de ți se vor părea foarte anevoioase.
De plinești vreo poruncă a lui Dumnezeu, să te aștepți la ispite, căci
iubirea pentru Hristos se cearcă prin împotriviri. Să nu rămâi nici
măcar pentru scurtă vreme fără să lucrezi ceva, ci totdeauna petrece
în osteneli și lucrări, căci cel ce nu trudește nu este vrednic a se numi
om. Însingurează-te în singurătate ca Iisus, Care s’a îndepărtat
de ceilalți oameni spre a se ruga Părintelui Ceresc. Dacă ești încercat
cu necaz sufletesc sau răceală pentru rugăciune și pentru deprinderi
ale evlaviei, nu lăsa lucrările bunei-cinstiri, precum Domnul Iisus
Hristos, Care în trei rânduri S’a rugat când sufletul Său era îndurerat
până la moarte. Fă totul în numele Domnului Iisus Hristos și, astfel,
fiecare lucrare a ta va fi lucrare a evlaviei. Ostenește-te a te păzi și
de cele mai mici păcate, căci cel ce nu fuge de cele mici, negreșit
va cădea în păcate mari și grele. Dacă vrei să nu fii tulburat de
gânduri rele, primește cu smerenie umilințele sufletești și necazurile
trupești, nu numai într’o vreme anume, ci necontenit, în tot locul
și în orice lucrare. Fiecare gând care te depărtează de Dumnezeu,
mai cu seamă cugetele trupești necurate, izgonește-l din inima ta
cât mai grabnic cu putință, așa cum te-ai grăbi să scuturi de pe
haina ta o scânteie care a căzut pe ea. Când vine un astfel de gând,
roagă-te cu stăruință: Doamne, miluiește! Doamne, miluiește! Ajutămă,
Doamne! Nu mă lăsa! Izbăvește-mă din ispită! sau în alt fel,
asemenea cu acesta. Dar în toiul ispitei nu te tulbura. Cel Care ți-a
trimis prilej de luptă, Acela îți va da și puteri de biruință. Fii cu duhul
în pace, ai nădejde în Dumnezeu. Dacă El e cu tine, cine se va
ridica împotriva ta? Roagă-te lui Dumnezeu să ia de la tine tot ceea
ce hrănește iubirea de sine, chiar dacă este foarte amar pentru tine.
Să dorești a viețui și a muri pentru Dumnezeu și întrutotul să fii al
Lui. De se va întâmpla să ți se facă necinste de la oameni, gândește
71
arhim. SERAFIM
Alexiev
că ea ți-a fost trimisă de Dumnezeu spre slava ta și, în felul acesta,
vei fi fără tristețe și în slavă întru necinste. Dacă ai apă, hrană și îmbrăcăminte,
fii mulțumit de ele, după pilda lui Iisus, Care pentru
noi a sărăcit. Nu te certa niciodată și nu te strădui mult să te aperi
și să te îndreptățești. Nu grăi nimic împotriva întâistătătorilor sau
semenilor tăi, fără nevoie și îndatorire. Fii sincer și simplu la inimă,
primește cu dragoste învățături, povețe și mustrări de la ceilalți,
chiar de ești foarte iscusit.
Nu fi urâtor, pizmuitor, peste măsură de aspru în faptele și cuvintele
tale. Ceea ce nu vrei să-ți facă alții, nu face nici tu lor, și ceea ce vrei
să-ți facă ceilalți, fă-le tu mai întâi. Dacă cineva te cercetează, ridică
inima ta către Domnul și roagă-te să îți dea duh blând, smerit și
adunat, iar după aceea fii mângâietor, simplu, grijuliu, cu mărime
de suflet, orb și surd, după împrejurări. Gândește că Însuși Iisus
Hristos se află printre cei cu care vorbești. Nu spune nimic nechibzuit,
amintește-ți întotdeauna că vremea scurtă este și că fiecare va
trebui să dea socoteală despre fiecare cuvânt deșart. Fie ca fiecare
vorbă a ta să aibă o noimă anume, ostenește-te să o îndrepți spre
mântuirea sufletului. Ascultă mai mult decât să vorbești: de vei vorbi
peste măsură, nu te vei putea feri de păcat. Cere de la Dumnezeu
har ca să poți vorbi la vremea cuvenită și să taci la vremea potrivită.
Nu fi curios, și nu căuta să afli noutăți, ele împrăștie duhul. Dacă
aduci folos cuiva prin cuvintele tale, să știi că aceasta este lucrarea
harului lui Dumnezeu. Când rămâi singur, cercetează-te pe tine însuți
să nu fi devenit mai rău decât erai înainte, dacă cumva nu ai
căzut în păcate pe care nu le-ai mai săvârșit. Când greșești, cere de
îndată iertare de la Dumnezeu, cu smerenie, zdrobire și nădejde în
bunătatea Lui și grăbește-te să te spovedești înaintea părintelui tău
duhovnic, căci fiecare păcat rămas fără pocăință este păcat de moarte.
În plus, dacă nu te zdrobești și nu ai părere de rău adevărată pentru
72
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
păcatul săvârșit, în scurtă vreme vei cădea în el. Sârguiește-te să faci
tot binele, cât și când poți, și nu socoti de va fi prețuit binele tău,
dacă îți va fi cineva recunoscător. Nu te bucura atunci când ai făcut
bine cuiva, ci când fără ținere de minte rabzi vătămarea adusă ție
de aproapele tău, mai cu seamă de acela căruia i-ai făcut binefacere.
Dacă cineva nu te ascultă de la întâiul cuvânt, nu îl sili cu ceartă, ci
te folosește tu singur de binele pe care el l-a pierdut, căci nerăutatea
îți va aduce cel mai mult folos. Dar când stricăciunea de la un om
se răspândește la mai mulți, aceasta să nu rabzi, și nu căuta folosul
tău, ci folosința celor mulți. Binele obștesc este mai bun decât
cel personal.
La vremea mesei de seară, amintește-ți de cea de pe urmă Cină a
lui Iisus Hristos și roagă-L să te învrednicească cu Cina Sa cerească.
Înainte de a te culca ca să adormi, întreabă-ți cugetul, roagă-te să
primești cunoașterea păcatelor tale, gândește-te la ele, cere iertare și
făgăduiește că te vei îndrepta. Apoi predă-te pe sineți lui Dumnezeu
ca și când în noaptea aceasta va trebuie să te înfățișezi înaintea Lui.
Încredințează-te Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, îngerului tău
păzitor, sfântului al cărui nume îl porți. Închipuiește-ți că patul îți
este groapă, iar acoperământul giulgiu. După ce îți faci semnul Crucii
și săruți crucea pe care o porți cu tine, adormi sub acoperământul
Păstorului lui Israil, Cel Ce te păzește și nu va dormita, nici nu
va adormi. /Ps. 120:4/ Dacă nu poți să adormi sau să veghezi în
timpul nopții, amintește-ți cuvintele: „Iar la miezul nopții s’a făcut
strigare: Iată mirele vine, ieșiți în întâmpinarea lui!” /Mt. 25:6/ sau
amintește-ți de acea zi din urmă, în care Iisus S’a rugat Părintelui
Său cu sudoare de sânge. Roagă-te pentru cei ce se află în boli grele
și în chinuri de moarte, pentru cei ce suferă și pentru cei adormiți.
Roagă-te Domnului să nu te acopere întunericul cel veșnic. Ridică-te
la miezul nopții și roagă-te cât îți îngăduie puterile.
73
arhim. SERAFIM
Alexiev
Când ești bolnav, înainte de toate, pune-ți nădejdea în Dumnezeu
și în dese rânduri amintește-ți și cugetă la patimile și moartea lui
Iisus Hristos, spre a te întări cu duhul înaintea suferințelor bolii
tale. Roagă-te neîncetat, cum știi și cum poți. Cere de la Domnul
iertare pentru păcate și răbdare în vreme de boală. Să te înfrânezi în
tot chipul de la cârtire și năduf, atât de obișnuite în timp de boală.
Domnul Iisus Hristos a îndurat cele mai grele chinuri și suferințe
pentru mântuirea noastră, și noi ce am făcut sau am îndurat pentru
mântuirea noastră?
Mergi la slujbele de la biserică, cât poți de des, și te ostenește mai
cu seamă, cât poți de des, să fii acolo la Sfânta Liturghie. Zilele
de Duminică și de praznic să le închini, neapărat, faptelor buneicinstiri.
Când ești în biserică, amintește-ți totdeauna că te afli în
prezența lui Dumnezeu, a îngerilor și a tuturor sfinților. Cealaltă
vreme a zilei, după Sfânta Liturghie, închină-o lucrării faptelor
evlavioase. În fiecare an și fiecare lună cercetează-ți aspru cugetul.
Mărturisește-te și te împărtășește cu Sfintele Taine, cât poți de des.
Cât privește cuminecarea cu Sfintele Taine, să te apropii întotdeauna
cu adevărată foame și sete sufletească, cu inimă zdrobită, cu evlavie,
smerenie, credință, nădejde și dragoste. Cugetă, pe cât de des poți,
la patimile și moartea lui Iisus Hristos, rugându-I-te să-ți acopere
toate păcatele cu acoperământul milostivirii Sale și să te primească
în Împărăția Sa. Să ai totdeauna numele lui Iisus Hristos pe buzele
tale, în mintea ta și în inima ta. Cugetă, pe cât de des îți este cu putință,
la marea dragoste a Domnului Dumnezeu pentru tine, Cel slăvit
și închinat în Sfânta Treime, și să-L iubești și tu din toată inima, cu
tot sufletul și toate puterile tale. Făcând astfel, vei avea viață cu pace
aici pe pământ, și viață veșnică și fericită în ceruri.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu tine. Amin.

LEACUL UITAT SFÂNTA TAINĂ A SPOVEDANIEI,CAPITOLUL III

CAPITOLUL III 

LEACUL UITAT SFÂNTA TAINĂ A SPOVEDANIEI

75
arhim. SERAFIM
Alexiev

Călătorul cel bogat

Într-un sătuc lăturalnic și cu mireasmă balcanică sosi într’o vară, la
odihnă, un tainic călător. Era un om foarte bogat. Călătorea de unul
singur, era foarte ostenit și dorea cât mai grabnic să afle un loc unde
să poposească pentru a se odihni. Era gata să-i facă fără grijă pe
cei ce i-ar fi pus la îndemână un adăpost plăcut și liniștit. Bogățiile
fiindu-i nemăsurate, voia să aducă gazdelor primitoare un dar la
care acestea nici nu visaseră vreodată.
Mergând el pe uliță, văzu deodată o căsuță îmbietoare la înfățișare,
așezată într-un loc minunat și se hotărî să caute aici găzduire. Bătu
la ușă, dar de-ndată ce i se deschise și fu poftit să intre, se trase, fără
voie, îndărăt. Dinlăuntru venea un miros greu. De la ce putea fi? -
și oamenii și porcii trăiau laolaltă, sub același acoperiș. Fără să mai
spună ce căuta, călătorul își ceru iertare și ieși în curte afară. Merse
apoi de-a lungul pârâului limpede, care curgea prin mijlocul satului.
În apropiere, îi atrase privirea o altă casă frumoasă, de curând
ridicată. Se hotărî să bată și la ușa acesteia, însă stăpânul casei era
un om foarte rău. Văzând că se apropie un străin de porți, slobozi
asupra lui câinii, nelăsându-l nici măcar să intre în ogradă.
Văzând acestea, călătorul căută adăpost la o altă casă. Aici l-au poftit
cu drag iar el a intrat. Văzând însă că toate cele ale casei acesteia
zăceau în neorânduială, împrăștiate, acoperite cu praf și funingine,
afundate în gunoi și păienjeniș,
își dădu seama că nici aici nu va
76
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
putea afla mult-dorita liniște. Ajuns la a patra casă, din pricina marii
osteneli, se hotărî
să poposească acolo, orice-ar fi fost. Însă aici, pe
lângă neorânduială și murdărie, mai află și altceva: pe pereți se vedeau
urme de ploșnițe, iar el nu putea suferi paraziții. Mai mult,
puricii săreau pe el, așa că se grăbi să iasă și de aici. Astfel cutreieră
străinul tot satul, fără să găsească undeva vreun colțișor curat, unde
să se poată odihni în tihnă. Se mira: Oare cum pot oamenii aceștia,
locuind într’un ținut muntos atât de minunat, să își lase în paragină
casele într’o asemenea măsură? Satul era străbătut de un pârâu. În
multe locuri, pe ulițele strâmte și întortocheate, susurau pârâiașe. În
piață și mai peste tot se găseau cișmele și fântâni din care izvora apă
din belșug. Călătorului îi era limpede că murdăria ce domnea în casele
satului nu se datora lipsei apei, ci doar nepăsării stăpânilor lor.
În cele din urmă, frânt de oboseală, se abătu într’un bordei de la
marginea satului, al cărui stăpân era un bun gospodar. Aici fu
întâmpinat cu multă bucurie sufletească de oameni cu chipuri
plăcute și zâmbitoare. Încă de la intrare, băgă de seamă că în această
casă totul, deși simplu, era curat și în bună-rânduială. Geamurile
ferestrelor luminau. Nu se vedeau nicăieri, prin colțuri, pânze de
păianjen. Dușumeaua era proaspăt spălată și odaia aerisită. Era
neîndoios că miresmele plăcute ale câmpiilor și pădurilor din apropiere
pătrundeau adesea în această casă, prin ferestrele deschise.
Călătorul răsuflă ușurat și rămase în casa aceasta. Află astfel, în cele
din urmă, un colț plăcut și liniștit unde să se odihnească. Aici el își
lăsă marele său dar.
Dragi cititori, v-ați pus vreodată întrebarea: Dacă Mântuitorul nostru
Iisus Hristos, cel ce aduce cel mai mare dar - Cerescul său Har, prin
care ne umple de fericire și aduce mântuire sufletelor noastre - vine
și caută adăpost pentru Sine în sufletele noastre, unde ar putea găsi
loc potrivit de odihnă?
77
arhim. SERAFIM
Alexiev
Sfântul Macarie Egipteanul spune: „Așa cum Dumnezeu a zidit
cerul și pământul, pentru ca omul să viețuiască într’însele, așa a
zidit și trupul și sufletul omului, ca lăcaș al său...”
De aceea spune Apostolul: „A căruia Casă sântem noi.” /Evr. 3:6/
Iisus Hristos, acest minunat Oaspete Ceresc, adesea se pogoară
printre noi, pentru a intra sub acoperământul sufletului nostru. El se
înfățișează în mijlocul nostru în negrăita Taină a Sfintei Împărtășanii.
Bate la fiecare ușă, tânjește să intre în fiecare casă, dorește să
vorbească cu fiecare inimă, voiește să bucure tot sufletul credincios
și să îi dea darul Său ceresc. Dar cum îl întâmpinăm noi? Poate El,
oare, să poposească în fiecare dintre noi, după cum și-ar dori?
Iată, unul pășește către Sfânta Împărtășanie și-l cheamă pe Domnul
în cămara tainică a inimii sale: „Vino, Doamne Iisuse, și locuiește
întru mine!”- șoptește el în rugăciunile de pregătire pentru
Dumnezeiasca Împărtășanie. „Pogoară-te sub acoperământul meu,
intră în casa sufletului meu! Deschide-voi porțile întinatelor mele
buze! Sălășluiește-te întru mine!”
Iisus Hristos se depărtează însă scârbit de această primitoare ușă
deschisă, căci din lăuntru răzbate o duhoare duhovnicească de
neîndurat! Acolo duhnește a desfrâu și-a ură, a iubire de arginți
și-a pizmă, a mândrie și-a iubire de sine… Iar Oaspetele Ceresc
se depărtează. Nu poate intra într’o astfel de casă, în care omul
și diavolii, porcii duhovnicești, viețuiesc împreună, sub același
acoperiș.
Iată, un altul este povățuit să postească și să se împărtășească,
este rugat să-l primească în inima sa pe Iisus Hristos, care îi aduce
marele și atotmântuitorul har dumnezeiesc, cel mai înalt dar pe care
omenirea l-a primit vreodată! Însă el nici măcar nu vrea să audă de
așa ceva. Lui nu-i sânt pe plac sfinții cei cerești!... Aceștia îl împiedică
să trăiască după cum voiește. La ce să-i folosească Împărtășania?
78
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
În sufletul său, el slobozește câinii asupra Oaspetelui Ceresc și nu-l
lasă să se apropie de porțile lui.
Al treilea a postit, s’a rugat, s’a pregătit pentru Dumnezeiasca
Împărtășanie, însă nu a iertat ocările pe care semenii săi i le-au adus,
nu s’a împăcat cu vrăjmașii săi și nu și-a împăciuit sufletul. Toate în
el sânt în neorânduială. Păcatele, asemenea prafului și funinginii,
acoperă părelnica sa evlavie. Gunoiul și păienjenișul i-au desfigurat
credința. Stările rele i-au tulburat simțămintele, iar el, într’o astfel
de așezare fiind, cutează a-l chema în cămara inimii sale pe Oaspetele
Ceresc! Nu se teme oare că-l va întrista, în loc să-l bucure prin
această ospeție necugetată a sa?
Al patrulea aude pe cineva bătând la ușa conștiinței sale, însă nu s’a
gândit niciodată să o curățească, până în acea clipă. Acolo atâtea pete
ale păcatului au întunecat ferestrele cândva curate ale sufletului!
Atâtea obiceiuri păcătoase au adunat gunoi în cotloanele tainice ale
inimii! Săracul om! Paraziții răutății, duhurile viclene l-au năpădit și
sug vlaga vieții sale duhovnicești. Dacă el va deschide ușile și, într’o
astfel de stare de necurăție și neorânduială îl va pofti pe cel mai înalt
Oaspete, crede oare că-i va putea da acestuia un adăpost
curat și plin
de bucurie?
Însă cine ar putea spune despre casa lui duhovnicească, că se află în
deplină rânduială și că este gata a-l întâmpina pe Oaspetele Ceresc?
Noi toți sântem nevrednici, unii mai mult, alții mai puțin, de
Răscumpărătorul venit la noi din ceruri. Iată, însă, El bate la ușa
noastră. /Apoc. 3:20/ El însuși însetoșează a intra la noi, căci pentru
El am fost zidiți și fără de El veșnic sântem nefericiți. El vine să
aducă tuturor cerescul său dar.
Este oare vreo cale prin care să fim din nou vrednici de El? Cu
mare bucurie, trebuie să recunoaștem, mai este! Această cale
este pocăința și spovedania. Prin mărturisire, atunci când este
79
arhim. SERAFIM
Alexiev
neprefăcută, adâncă și împreunată cu scârba de omul cel vechi și
cu dorința de a începe o viață nouă, cămara inimii se curățește din
temelie de toată întinăciunea
păcatului. Prin mărturisire, sânt goniți
dracii, acești paraziți ai pierzaniei. De asemenea, prin mărturisire
sânt puse în rânduială toate gândurile și închipuirile învălmășite,
toate simțămintele și poftele amestecate ale inimii, în așa fel încât ea
se învrednicește a-l primi pe cel mai minunat Oaspete - Mântuitorul
Iisus Hristos.

Păcatul

Iubiți cititori, noi am fost făcuți pentru Dumnezeu și numai
într’însul aflăm desăvârșita fericire după care neîncetat tânjește
inima noastră.
Nimeni altcineva în afară de Dumnezeu nu ne poate face sufletul
fericit! Dați-i omului tot ce-și dorește. Se va bucura pentru o
vreme, însă mai apoi va ajunge nepăsător față de toate, simțind
că îi lipsește altceva, mult mai adânc. Nu se bucură, oare, la fel și
copilul pentru fiecare jucărie nouă, până ce i se face foame? Atunci
aruncă jucăria și caută pâine. O foame înrădăcinată în lăuntrul
nostru, de „dreptate și pace și bucurie întru Duhul Sfânt” /Rom.
14:17/ ne roade sufletul și nu ne dă pace, nici chiar în toiul celor
mai mari realizări ale lumii!
Această blagoslovită foame este foamea de Dumnezeu. Fericitul
Augustin are dreptate atunci când spune în „Mărturisirile” sale,
înaintea lui Dumnezeu: „Ziditu-ne-ai pentru tine, iar inima noastră
cea zbuciumată, neliniștită este până ce întru tine va găsi odihna.”
Singurul Oaspete care ne poate face sufletele fericite este Dumnezeu.
Iar dacă Dumnezeu este fericirea noastră deplină și cel mai
mare bun al nostru, este limpede că ceea ce ne stă în cale, în drumul
80
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
nostru către El, întruchipează pentru noi cel mai mare rău. Iar un
astfel de rău este păcatul.
Zadarnic caută unii oameni învățați să afle cel mai mare rău pentru
oameni în altă parte, în afară de păcat. Unii văd bolile ca fiind cel
mai mare rău, alții sărăcia, iar alții moartea. Însă nici bolile, nici
sărăcia, nici moartea, nici vreun alt necaz lumesc nu poate fi pentru
noi un rău atât de mare precum este păcatul. Căci aceste necazuri
pământești nu ne despart de Dumnezeu, dacă îl căutăm cu adevărat,
ci, dimpotrivă, ne apropie de El.
Sfinții Apostoli erau săraci, dar pe mulți îmbogățeau. /2 Cor. 6:10/
Chiar și săraci fiind, ei erau bogați, pentru că aveau minunatul dar
al lui Dumnezeu - Dumnezeiescul Har, care încă din această viață
i-a făcut negrăit de fericiți! Putea fi, oare, sărăcia - rău mare pentru
cei ce aflaseră comoara vieții celei veșnice?!
Nu bolile sânt cel mai mare rău pentru om, căci bolile trupești,
îndurate cu smerenie, cu credință și cu răbdare, pot tămădui sufletul
bolnav de păcat și-l pot aduce mai aproape de Dumnezeu - de bunul
cel mai de preț al omului.
Pentru cel credincios nici moartea nu este înspăimântătoare, căci
printr’însa, ca printr’o poartă, mergem către Dumnezeul nostru cel
mult dorit și iubitor, care „au gătit… celor ce iubesc pre dânsul”
„cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului
s’au suit!” /I Cor. 2:9/
Păcatul însă este cea mai vrednică de plâns sărăcie a inimii - lipsa
comorii harului. Păcatul este o boală ucigătoare de suflet, boala care
ne lipsește de bucuriile pământești și de cele cerești. Păcatul este
înspăimântătoarea și nedorita moarte a sufletului, care ne desparte
pentru totdeauna de bucuria cereștilor locuitori ai Raiului și ne
îngroapă în întunecimea iadului!
Nu este pentru om, nu este rău mai mare decât păcatul! El ucide atât
81
arhim. SERAFIM
Alexiev
trupul, cât și sufletul. El umple de amărăciune atât viața aceasta,
cât și pe cea veșnică; el este pricina dezbinării din sânul familiilor, a
certurilor între vecini, a neînțelegerilor între rude. El aprinde focul
urii dintre oameni. El semețește sufletul și îl împietrește. Otrăvește
inima cu zavistia.
Gonește din piept simțămintele sfinte și poftește
dracii să se sălășluiască acolo. El ne rupe de Dumnezeu și stinge tot
ceea ce este luminos în inimile noastre, ne învață minciuna, pofta
pântecelui, iubirea de sine și iubirea de arginți. El ne silește să-i
clevetim pe semenii noștri și să-i osândim. El ne împinge mâna la
furt, ne umple de mânie și pornire și ne șoptește să ne răzbunăm.
El lucrează toate necurățiile, fărădelegile și nelegiuirile, este pricina
tuturor bolilor, suferințelor, nedreptăților, asupririlor, vărsărilor de
sânge și războaielor. El ne-a umplut sufletele noastre, ale tuturor, de
o nesuferită miasmă, pe care o varsă în legăturile dintre noi.
V-ați pus vreodată întrebarea de ce este atât de înăbușitor în lume,
de ce este viața atât de chinuitoare? De ce nu ne putem răbda unii
pe ceilalți?
Răspunsul este următorul: pentru că păcatul a otrăvit atmosfera
vieții. Cu toții sântem bolnavi de păcat. Și dacă rănile nevindecate
ale trupului răspândesc o duhoare greu de îndurat, cu atât mai grea
este miasma păcatului!
Așa cum bolile trupului pot fi în afară (văzute) și în lăuntru (ascunse),
așa și păcatele, ca boli ale sufletului, pot fi văzute și nevăzute. Adesea
ne amăgim cu gândul că putem ascunde de ochii celor din preajmă
rănile păcatului din sufletul nostru. Trecem drept oameni buni și
cumsecade, însă de Dumnezeu nimic nu putem ține ascuns. Ochii Săi
sânt mai strălucitori decât Soarele și pătrund pretutindenea. Dacă,
cu ajutorul a ceva asemănător razelor Roëntgen, am putea cumva
vedea tainica stare sufletească a fiecăruia dintre noi sau a întregului
neam omenesc - căci Dumnezeu vede acestea,- ne-am îngrozi!
82
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Păcatul este un rău veșnic, căci este o defăimare adusă Dumnezeului
celui Veșnic.11 Dumnezeu ne-a poruncit să nu păcătuim, însă noi o
facem, întinând veșnica slavă a Ziditorului. Cuvântul lui Dumnezeu
spune: „Păcatul este fărădelegea.” /I In. 3:4/ Aceasta înseamnă că
păcatul este călcarea legii dumnezeiești. Orice încălcare a unei legi,
fie ea a statului
sau a firii, atrage după sine pedeapsa. Păcatul, fiind
călcarea celei mai înalte legi - sfânta voie a lui Dumnezeu - trage
după sine cele mai grele pedepse. Însă de vom rămâne învârtoșați
în păcate, de nu vom voi să ne pocăim pentru ele, de vom rămâne
împietriți într’o stare potrivnică lui Dumnezeu, El ne va lăsa să ne
ducem încotro voim.
Păcatul sfârșește cu despărțirea întru totul de Dumnezeu - și fiindcă
Domnul este fericirea inimii noastre, despărțirea de Dumnezeu
înseamnă lipsirea de această fericire - chinul cel veșnic. Însă dacă
păcatul este un rău atât de cumplit în esența sa și atât de ucigător
prin urmări, de ce păcătuim cu atâta ușurătate? Cum am ajuns, oare,
să ne împrietenim în cel mai apropiat chip cu putință cu propriile
noastre păcate? Cum am ajuns, oare, să ne obișnuim cu ele în așa
măsură, încât astăzi, mulți, dacă nu aproape toți, socotesc păcatul ca
fiind ceva de neocolit în viață? Oare cum am putut și mai putem încă
răbda murdăria, praful și păienjenii din cămările inimilor noastre,
trăind într’o oarbă nepăsare, în această neorânduială, în miasma
fărădelegilor noastre?! Toate acestea sânt cu totul de neînțeles, însă
adevărate. Nesimțitori, orbiți duhovnicește, toți am devenit nepăsători
la strigătele cugetului nostru și la grija față de propria mântuire…
Iar această nepăsare a ajuns atât de mare, încât micșorăm și
11 Arhimandritul Serafim folosește această afirmație într’un context ortodox. Astfel,
păcatul nu trebuie înțeles juridic ca o „ofensă adusă lui Dumnezeu,” așa cum zic
unele învățături străine Ortodoxiei, ci ca defăimarea, necinstirea chipului zidit de
Dumnezeu în om atunci când l-a plăsmuit, ca nesocotire a menirii și a celor pe care
ni le-a dăruit Dumnezeu spre a ajunge asemenea Lui. /Fac. 1:26/ (n. ed.)
83
arhim. SERAFIM
Alexiev
însemnătatea relelor pe care le săvârșim. Socotim că nu săvârșim
nimic neobișnuit atunci când păcătuim. O, de-am putea cântări
greutatea păcatelor noastre, de-am putea simți deslușit cum ne
trage această greutate spre fundul iadului! Poate atunci am primi
ca mai curând să ne înghită pământul și să se prăvălească peste
noi stâncile, decât să păcătuim și să-l mâniem pe Dumnezeu!
Dacă ne-am putea închipui o balanță cu două talere, într’unul
fiind puse păcatele
omenești, iar în celălalt sfințenia luminoaselor
duhuri cerești și a tuturor drepților ce au viețuit pe pământ, atunci
întreaga sfințenie cerească și pământească nu ar putea ridica
talerul păcătoșeniei omenești! Numai puterea lui Dumnezeu o
poate face. Pentru aceasta l-a trimis Dumnezeu în lume pe Fiul
său cel Unul-Născut, ca să răscumpere păcatul omenesc prin jertfa
sa de pe Golgotha. De atunci, păcatele tuturor oamenilor sânt
iertate, numai ca aceștia să se pocăiască pentru ele. Astfel, nu mai
este vreun păcat care să cântărească mai mult decât milostivirea
dumnezeiască. „Că așa au iubit Dumnezeu lumea, cât și pre Fiul
său cel unul născut au dat, ca tot cela ce crede întru El să nu piară,
ci să aibă viață vecinică.” /Io. 3:16/ „Iată Mielul lui Dumnezeu,
cela ce ridică păcatul lumii.” /Io. 1:29/
Îndrăzniți, cei ce ați păcătuit! Este și pentru noi izbăvire! Iisus
Hristos, care a purtat pe umerii săi păcatele întregii lumi și care a
plătit cu moartea sa pe Cruce datoriile noastre față de Dumnezeu,
poate duce pe umerii săi și păcatele noastre.
Pentru aceasta se și roagă Andrei Criteanul, în numele nostru, al
tuturor celor ce greu păcătuim înaintea lui: „Ridică dela mine lanțul
cel greu al păcatului și, ca un milostiv, dă-mi lacrămi de umilință”12
- și chiar trebuie să vărsăm lacrimi de umilință! Căci numai două
feluri de apă spală necurăția păcatelor: apa Botezului și lacrimile
12 Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Cântarea 1.
84
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
pocăinței. Mai mult, așa cum zice Sfântul Ioan Scărarul, „după Botez,
mai mare este izvorul lacrămilor, chiar de par îndrăznețe aceste cuvinte.
Că Botezul de relele cele vechi ne curățește, însă lacrămile - și
de păcatele după Botez săvârșite.
Noi toți am întinat Botezul ce l-am primit la vârsta prunciei, iar prin
lacrămi ne curățim din nou. Și dacă Dumnezeu, în dragostea sa de
oameni, nu ni le-ar fi dat pe acestea (lacrămile și pocăința), cu greu
s’ar mai fi găsit cine să se mântuiască.”

Leacul uitat

Sfânta Taină a Spovedaniei poate fi numită pe drept cuvânt un „leac
uitat.” Lumea întreagă zace cufundată în viclenie. Fiecare dintre
noi s’a molipsit de ucigătoarea boală numită păcat. Poate, oare, fi
tămăduită această boală? Se găsește un leac, și este unul minunat!
Dacă îl primești, te însănătoșești! Însă noi nu ne întindem mâinile
după el, ca să ne vindecăm și să ne împăciuim cugetul. De ce, oare?
Pentru că l-am uitat și l-am nesocotit. „Pentru ce muriți, casa lui
Israil?” - strigă cu durere Sfântul Proroc Iezechiil. /Iez. 18:31; 33:11/
Pentru ce muriți, Creștini, în păcatele voastre? - strigă cu durere
și mai mare către noi Răscumpărătorul Iisus Hristos. Oare nu se
găsește pentru noi izbăvire din moarte? De ce aduceți bucurie vrăjmașului
mântuirii voastre - satana? Oare nu am pus eu în Biserica
mea pocăința cea mult-lucrătoare? „Nu voiesc moartea păcătosului,
ci să se întoarcă păcătosul de la calea sa și să fie viu. Cu întoarcere
întoarceți-vă de la calea voastră cea rea!” /Iez. 33:11/ Aveți în dar
Pocăința, acest bun veșnic, iar ea lucrează cu aceeași putere în toată
vremea vieții, împotriva tuturor păcatelor: curățește orice păcat,
mântuiește pe toți cei ce aleargă la Dumnezeu, chiar de o fac în cele
din urmă clipe dinaintea morții.
85
arhim. SERAFIM
Alexiev
Pentru bolile pământești se găsesc doctorii pământești. Pentru cea
mai cumplită dintre boli, păcatul, există Atotputernicul Doctor
Ceresc și leacuri cerești. Acest Doctor este Hristos. Pentru că fiecare
păcat este o călcare a sfintei legi a lui Dumnezeu, numai acesta, în
minunata sa Atotputernicie poate ierta păcatele.
El poate face ca toate păcatele să se șteargă ca și cum nici n’ar fi
fost. „Și de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le
voiu albi; iar de vor fi ca roșeala, ca lâna le voiu albi,” /Isa. 1:18/ ne
făgăduiește El. Însă, pentru ca toate acestea să se poată împlini, ni se
cere un singur lucru - să ne pocăim cu adevărat.
„Nimeni nu este atât de bun și milostiv” - spune Sfântul Marcu
Ascetul - „precum Domnul, însă El nu iartă păcatele celora ce nu se
pocăiesc” și „vom fi judecați nu pentru mulțimea fărădelegilor, ci
pentru că nu voim să ne pocăim.”
Astfel, Domnul, în atotputernicia sa, poate ierta păcatele omenești.
Însă luați aminte cât de greu este a dobândi milostivirea
dumnezeiască! Dumnezeu a încredințat unor oameni - Apostolii și
urmașii acestora, episcopii și preoții - puterea de a ierta păcatele! De
ce a făcut Dumnezeu astfel? Pentru a face pocăința, prin urmare și
iertarea păcatelor, mult mai apropiată, mai ușoară și mai neîndoielnică!
„Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, ierta-se-vor lor; cărora
veți ținea, ținute vor fi.” /Io. 20:22-23/ „Oricâte veți lega pre pământ,
vor fi legate în cer; și oricâte veți dezlega pre pământ, vor fi dezlegate
și în cer.” /Mat. 18:18/
Cum sânt iertate păcatele? - prin Taina Pocăinței sau a Spovedaniei.
Creștinul, împovărat de păcate, merge la preot, cu pocăință adâncă
în suflet și își mărturisește pe deplin tainele inimii și ale cugetului
său. Preotul, încredințat de pocăința neprefăcută a Creștinului, după
cuvenitele rugăciuni începătoare, îi citește rugăciunea săvârșitoare
a tainei: „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și
86
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
îndurările iubirii sale de oameni, să te ierte pre tine, fiule (fiică) (N),
și să-ți lase toate păcatele. Și eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu
puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în
numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh. Amin.”
În clipa aceea, cele pe care preotul le iartă pe pământ sânt iertate
și în ceruri! Este, oare, o milă mai mare decât aceasta? Nici noi nu
am crede că acestea sânt cu putință, dacă nu ni s’ar fi zis de către
cel ce nici un „păcat n’a făcut, nici s’a aflat vicleșug în gura Lui.”
/I Pet. 2:22/
Păcatul este un mare rău, cu urmări adânci, greu de socotit - muncile
veșnice ale iadului! Iar leacul lui, rânduit de Iisus Hristos, este atât
de simplu! Pare de neînchipuit!...
Așa cum Iisus Hristos le-a zis celor zece leproși: „Mergeți și vă
arătați preoților,” /Lc. 17:14/ iar ei, mergând, s’au curățit, așa și
nouă păcătoșilor ne spune, parcă: și voi sânteți bolnavi de lepră
duhovnicească. Nu vă temeți! Împliniți numai aceasta: Mergeți și
vă arătați preoților.
De vom nesocoti dumnezeiasca milă, spuneți-mi, oare, cât de grele
vor fi pedepsele pe care le vom suferi pentru că nu am lucrat, pentru
mântuirea noastră, puținul care ne-a fost încredințat și este atât de
ușor de săvârșit?
Sfânta Scriptură ne istorisește cum Neeman, căpetenia oștirii Siriene,
suferea de lepră. Auzind el că în ținutul lui Israil se află un proroc al
lui Dumnezeu, Elisei, care îl poate tămădui, a venit la acesta, însoțit
de slugi și cu daruri multe, oprindu-se în fața ușilor lui. Prorocul
cel sfânt nu i-a ieșit în întâmpinare, ci și-a trimis slujitorul să-i zică:
„Mergi de te spală în Iordan de șapte ori, și se va însănătoșa trupul
tău, și se va curăți.” Neeman, însă, auzind cuvintele acestea, s’a
mâniat, spunând: „Iată, ziceam că prorocul acesta va ieși la mine
și va sta, și va chema numele Domnului Dumnezeului său, și va
87
arhim. SERAFIM
Alexiev
pune mâna sa preste loc, și va vindeca lepra. Iar el mă trimite să mă
scald în apa Iordanului! Au doar nu sânt ape mai bune în Siria?” și
s’a dus mânios. Dar slugile lui, apropiindu-se, i-au zis: „Stăpâne, de
ți-ar fi grăit ție prorocul un cuvânt mare, au doar nu l’ai fi făcut? Iar
acum ți-a zis doar să te speli. Oare nu vei putea plini un lucru atât
de lesnicios?” /IV Împ. 5:1-14/
Neeman și-a ascultat slugile, s’a afundat de șapte ori în Iordan -
și trupul i s’a curățit și i s’a înnoit precum cel al unui prunc. Ce
boală grea este lepra! și cât de ușor a tămăduit-o prorocul lui
Dumnezeu! Oare nu tot la fel de ușor se vindecă și cea mai grea
dintre boli - păcatul? Afundă-te în valurile cele adânci ale pocăinței
și harul lui Dumnezeu te va curăți de toate păcatele! Vei ieși din baia
duhovnicească a Tainei Sfintei Spovedanii cu sufletul curat și înnoit
precum cel al unui prunc!
Păcatul l-a făcut pe cel dintâi dintre arhangheli, Lucifer, să cadă din
ceruri! Păcatul i-a gonit pe Adam și Eva din Rai! Păcatul a adus peste
lume potopul! Acest păcat se pregătește să ne despartă și pe noi de
Dumnezeu, pentru veșnicie, și să ne arunce în bezna iadului.
Dacă Dumnezeu ne-ar cere să împărțim toată averea noastră
săracilor,
dacă El ne-ar cere să postim toată viața noastră sau să ne lepădăm
o dată pentru totdeauna de lucrurile și mângâierile pământești,
pentru a ne răscumpăra păcatele și pentru a ne izbăvi de cumplitele
lor urmări - chiar și în aceste împrejurări ar trebui să le împlinim pe
toate, numai ca să scăpăm de muncile cele veșnice ale iadului, către
care ne împinge păcatul. Iar acum priviți ce mântuire ușoară ne-a
gătit Dumnezeu: „Duceți-vă, și vă arătați preoților! Mărturisiți-vă
păcatele înaintea lor! Pocăiți-vă din tot sufletul și vă veți slobozi din
lanțurile păcatului!”
Ce om cu mintea întreagă ar mai nesocoti, după toate acestea,
Spovedania? Ne putem mântui sufletele doar în două feluri: fie fără
88
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
să păcătuim deloc, fie pocăindu-ne pentru păcate. Cum însă între
oameni nu este nici unul fără de păcat, dacă vrem să ne împăcăm
cu Dumnezeu, cu cel pe care-l nesocotim prin încălcarea în fiecare zi
a voii sale celei sfinte, nu ne rămâne decât să ne pocăim neprefăcut
și curat. Altfel nu vom putea vedea chipul lui Dumnezeu, căci în
luminata Cetate cerească nu va intra nimic necurat.
Pricini împotriva spovedaniei
Cât de mare este necurăția noastră?! Căci nu alergăm la spovedanie
ca la un leac minunat nu numai din pricină că o dăm uitării, ci nu
o înfăptuim nici măcar atunci când știm de ea! Ce ar putea fi, oare,
mai necugetat?!
Spovedania ne este atât de folositoare nouă, păcătoșilor, încât
trebuie să spunem cu bărbăție: Fără Spovedanie, nu este pentru noi
mântuire! Avva Isaia mărturisește același cuget, atunci când zice: „De
nu ar fi pocăință, nimenea s’ar mântui. După cum Botezul ne spală
de păcatul cel de la începuturi și de toate păcatele săvârșite până la
el, tot astfel și Pocăința, împreunată cu mărturisirea păcatelor, ne
curăță de toate fărădelegile săvârșite după Botez!”
Noi, însă, nu ne mărturisim, deoarece avem unele împotriviri față
de Spovedanie. Care sânt, de obicei, aceste pricini? Iată-le pe cele
mai de seamă:
1. Unul spune: „Sânt atât de păcătos! Oare poate Dumnezeu să-mi
ierte păcatele?! Nu cred! De aceea nu-mi folosește la nimic dacă mă
spovedesc.” Dacă însă omul se pocăiește cu adevărat, i se pot ierta
toate păcatele.
„Puterea pocăinței se întemeiază pe puterea lui Dumnezeu.
Doctorul este Atotputernic, iar doctoria pe care ne-o dă este la fel de
puternică.” (Sfântul Ignatie Briancianinov)
89
arhim. SERAFIM
Alexiev
Sfântul Ioan Gură de Aur, cugetând la minunatele urmări ale
pocăinței nefățarnice, spune: „Pocăința este un leac ce nimicește
păcatul. Ea este dar ceresc, putere minunată, care prin harul lui
Dumnezeu înfrânge asprimea și tăria legilor. Ea pe toți îi primește șii
schimbă. Nu gonește pe risipitor, nici pe curvă, nu se îngrețoșează
de cel bețiv, nici de idololatru, nu nesocotește pe clevetitor, nu
asuprește pe hulitor, nici pe cel mândru - ci pe toți îi înnoiește, căci
foc mistuitor este pentru curățirea păcatelor.”
Rana și leacul sânt păcatul și pocăința.
Să nu-mi spui: mult am păcătuit, cum putea-voi, oare, a mă
mântui? Tu nu poți, dar Dumnezeul tău poate, și poate astfel,
încât va pierde toate păcatele tale. Ascultă cu grijă cuvintele mele:
Dumnezeul tău așa îți curăță păcatele, încât nici o pată nu rămâne
din ele, și, făcându-te iarăși sănătos, îți dăruiește chipul cel bun, și,
izbăvindu-te din pedeapsa de moarte, El îndreaptă, făcându-l pe
cel ce a greșit asemenea cu cel drept, fără de păcat. Căci el pierde
păcatul și face ca păcatul să piară, ca și cum niciodată n’ar fi fost.
Dar este oare cu putință, vei spune, să se mântuiască cel ce se
pocăiește? De bună seamă! Dar eu mi-am petrecut viața întreagă
în păcat: de mă voi pocăi, mântui-mă-voi, oare? Negreșit! Cum
se întâmplă aceasta? Prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Să
nădăjduiesc eu, oare, ca pentru pocăința mea să-mi ierte Dumnezeu
păcatele cele grele? De-ar fi numai pocăința ta, cu adevărat ar trebui
să te cutremuri; dar pocăința se unește cu milostivirea lui Dumnezeu.
Iar milostivirea lui Dumnezeu nu are margini și cuvintele nu pot grăi
bunătatea sa. Fărădelegea ta are hotar, leacul împotriva ei, însă, biruie
orice hotar. Fărădelegea ta este greșeală omenească - milostivirea lui
Dumnezeu este de negrăit. Pentru aceea, nădăjduiește că va covârși
păcatele tale.
De ar cădea în mare o scânteie, se va aprinde, oare, aceasta? Se va
90
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
înălța ea, oare, din mare? Iată, precum este scânteia pentru mare, așa
este păcatul pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu - ba chiar nici
atât, ci mult mai puțin. Marea, oricât de întinsă ar fi, are un capăt, pe
când iubirea de oameni a lui Dumnezeu nu are margini.
2. Un altul spune: „De ce să mă spovedesc? Eu nu am nici un
păcat mare. Să se mărturisească cei ce au ucis, au jefuit, au săvârșit
nelegiuiri sau vreun altfel de păcat.”
Această pricină împotriva spovedaniei este cu totul potrivnic celui
dintâi. În cea dintâi împrejurare, omul nu crede că va fi iertat din
pricina apăsătoarei conștiințe a păcătoșeniei sale, iar aici lipsește
orice conștiință a păcătoșeniei.
„Nu am păcate mari...” Dar este, oare, cu adevărat așa? Dacă un om
stă mai multă vreme închis într’o cămăruță, se obișnuiește cu aerul
stricat și nici nu simte cât este de neplăcut. Însă de va intra cineva
de afară, nu va putea răbda duhoarea adunată în cameră și va ieși
îndată.
Să răspundă cei ce spun „Nu am păcate mari” dacă îl au pe Hristos
în inima lor? Acestuia îi place să locuiască în inimi curate. Sânt,
însă, inimile lor curate? Greu de zis! Ei se închipuie curați, însă
închipuirile nu pot fi luate drept adevăr. „De vom zice că păcat nu
avem, pre noi înșine înșelăm și adevăr nu este întru noi.” /I In. 1:8/
Și acolo unde este minciuna, nu se află Hristos!
Ce este, atunci, de făcut? Să ne spovedim. „De vom mărturisi
păcatele noastre, credincios este și drept (Domnul), ca să ierte nouă
păcatele și să ne curățească de toată nedreptatea.” /I In. 1:9/
Sfinții Părinți ne învață că anevoie lucru este pentru om să-și vadă
păcatele. Acest lucru se tâlcuiește prin orbirea pe care-o pricinuiește
diavolul. Avva Isaia spune: „Când omul se desparte de cel ce se află
de-a stânga sa, adică de părtășia cu dracii și de ascultarea sfaturilor
lor, atunci își va vedea păcatele,
înaintea lui Dumnezeu, în toată
91
arhim. SERAFIM
Alexiev
amănunțimea lor; atunci îl va cunoaște pe Hristos. Însă omul nu-și
poate vedea păcatele dacă nu se rupe de ele, printr’o despărțire plină
de trudă și întristare. Cei ce au ajuns la această stare, au aflat lacrămile
și rugăciunea. Amintindu-și de prietenia lor vicleană cu patimile, ei
nu îndrăznesc să-și îndrepte privirea către Dumnezeu și neîncetat
petrec în zdrobirea sufletului.”
Dacă vederea păcatelor proprii ar fi fost ceva ușor, atunci Sfântul
Efrem Sirul nu s’ar mai fi rugat cu aceste cuvinte: „Așa, Doamne
Împărate, dăruiește mie, ca să văz păcatele mele.” Nici Sfântul
Ioan din Kronstadt nu ar fi spus: „Este, cu adevărat, un dar de la
Dumnezeu să-ți vezi păcatele în mulțimea și josnicia lor.” Astfel, cei
ce socotesc că nu au păcate mari sânt, de fapt, orbi. Ei ar trebui să
se roage lui Dumnezeu ca să le dăruiască vederea păcatelor lor și ca
să-i izbăvească de această pierzătoare neștiință ce i-a cuprins, cum
că n’ar avea păcate mari. Chiar de le-ar fi păcatele precum firele de
praf, dacă nu se vor curăți prin spovedanie neîncetată, acestea se vor
aduna și vor murdări cămara inimii, încât Înaltul Oaspete Ceresc nu
va mai putea intra în ea.
Păcatele mărunte sânt adesea mult mai primejdioase decât cele mai
mari nelegiuiri, căci cele din urmă apasă greu cugetul și vor fi în
cele din urmă răscumpărate, mărturisite, îndreptate și șterse, pe
când păcatele mărunte nu apasă sufletul în chip anume, însă au o
însușire ucigătoare - îl fac nesimțitor față de harul lui Dumnezeu
și față de mântuire. Mai puțini oameni au pierit răpuși de fiarele
sălbatice, decât
de microbii cei mici și nevăzuți cu ochiul liber.
Păcatele mărunte, fiind socotite neînsemnate, sânt adeseori, din
nebăgare de seamă, trecute cu vederea. Ele sânt lesne uitate și,
pe deasupra, slăbesc cugetul moral și nasc în om cel mai cumplit
obicei - deprinderea de a păcătui. Astfel, păcătosul cel vrednic de
milă ajunge la înșelarea de sine cum că nu este păcătos, că în el totul
92
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
se află în rânduială, pe când, de fapt, nu este altceva decât un jalnic
și vrednic de milă rob al păcatelor. Păcatele mărunte nasc în viața
duhovnicească a omului un adevărat pustiu. Așa după cum pendula
de pe perete se oprește din pricina depunerii prafului mărunt, la fel
și pulsul duhovnicesc al omului se stinge treptat sub stratul gros
de păcate mărunte, lăsate să se adune. Pentru ca să pornească din
nou ceasul, trebuie curățat praful. Pentru ca omul să se însuflețească
spre o viață duhovnicească, trebuie să-și spovedească și cele mai
mici păcate.
3. Al treilea zice: Toate acestea sânt adevărate. Dar de ce să mă
mărturisesc, când știu că voi păcătui din nou? Are, oare, vreun rost
o astfel de spovedanie? Sânt de părere că trebuie să te mărturisești,
dar după aceea trebuie să nu mai greșești defel!”Această pricină
împotriva spovedaniei cuprinde un lucru foarte adevărat, dar și
unul neadevărat. Adevărată, aici, este dorința de a nu mai greși după
spovedanie. Toți sântem, însă, niște oameni slabi și nu putem ajunge
dintr’odată la o astfel de statornicie, care face cu neputință căderea în
păcate voite. Ce vom zice, atunci? Dacă nu putem ajunge dintr’odată
la o asemenea tărie în virtute, să ne supunem, oare, patimii? Să
încetăm, oare, să ne mai spovedim? Cum este mai bine - să zaci în
noroiul mlaștinii duhovnicești sau să te ridici după fiecare cădere și
să-ți urmezi drumul înainte, cu nădejdea că poate, odată, vei ajunge la
limanul cel neclintit și preafrumos al virtuții? Dacă nu te spovedești,
rămâi în noroi. Dacă, însă, te spovedești, te ridici din noroi și te cureți
de el. „Dar de ce să mă mai ridic, dacă mâine voi cădea iarăși?,” spui
tu. Numaidecât ce-ai căzut, ridică-te! Ia-o de la capăt în fiecare zi!
Este mult mai bine așa, decât să uiți să te mai ridici.
„Un tânăr călugăr l-a întrebat pe marele nevoitor Avva Sisoe, zicând:
«Ce voi face, avvo, că am căzut?» A răspuns lui bătrânul: «Scoalăte
iarăși.» Zis-a fratele: «M’am sculat, și iarăși am căzut.» Și a zis
93
arhim. SERAFIM
Alexiev
bătrânul: «Scoală-te iarăși și iarăși.» Deci a zis fratele: «Până când?»
Zis-a bătrânul: «Până la sfârșitul vieții.»”13
Noi toți, cei ce vrem să ne îndreptăm, dar cădem necontenit în
vechile păcate, înșelați fiind de diavolul, trebuie să ne întipărim în
minte acest sfat înțelept. De fiecare dată când cădem în vreun păcat,
să ne sculăm. „Scularea” noastră este Sfânta Spovedanie.
„Dar de ce să ne jucăm de-a căzutul și de-a ridicatul?” se întreabă
unii. O, însă acesta nu este un joc, ci o luptă, cu un rost foarte
însemnat! Dacă cădem, oameni neputincioși fiind, dar mereu
ne ridicăm, este cu putință ca moartea să ne afle îndreptați - și,
astfel, ne vom mântui. Dar dacă nu vrem să ne ridicăm, atunci
neîndoielnic moartea ne va afla zăcând în noroi. Atunci vom fi
pierduți, pentru vecie!
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Pocăința deschide calea omului
către cer, îl poartă în Rai, îl înfrânge pe diavol. Ești păcătos? Nu
deznădăjdui! Dacă păcătuiești zi de zi, adu pocăință! Atunci când
aflăm într’o casă veche locuri putrede, le primenim, fără să încetăm
însă de a ne îngriji de ele. Astfel trebuie să cugeți și despre sine: dacă
te-ai scârbit astăzi cu păcatul, curățește-te degrab prin pocăință.”
Pentru spălarea necurățiilor trupești, Dumnezeu ne-a dat apa. Iar
pentru spălarea necurățiilor sufletești, Dumnezeu ne-a dăruit harul
Sfintei Taine a Spovedaniei. Orice om care-și murdărește mâinile se
spală. Nimeni nu spune: „Nu mă voi mai spăla pe mâini, căci oricum
mă voi murdări!” Pentru ce, atunci, mulți oameni zic: „Nu mă voi
mărturisi, căci mâine iarăși voi păcătui.” Este limpede că vrăjmașul
mântuirii noastre ne îndeamnă să nu ne curățim sufletele, pentru a
putea pune stăpânire pe ele.
Noi, însă, nu ar trebui să plecăm urechea la astfel de îndemnuri
13 „Începutul slovei S, Pentru Avva Sisoe,” cap. 38, p. 230, în Patericul, Editura
Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba-Iuliei, 2003. (n. ed.)
94
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
diavolești, ci să ne spovedim des, căci deasa spălare va naște în noi
gustul pentru curăție.
Încercați să vă lăsați casa nemăturată, necurățată, neaerisită
vreme de un an! Oare nu va ajunge o adevărată cocină? Iar acum
gândiți-vă ce a ajuns sufletul celui ce nu un an, ci de douăzeci, de
patruzeci, de șaizeci sau de șaptezeci de ani nu și-a mai curățit
sufletul, prin spovedanie!...
4. Un al patrulea zice: „Eu mă mărturisesc înaintea lui Dumnezeu.
Ce nevoie am să mă duc la preot?”
Dar dacă nu este nevoie să mergi la preot, nu te duce! Caută,
atunci, spre Dumnezeu să te boteze El de sus, nemijlocit. El să te
mirungă, El să te cunune, El să-ți săvârșească Sfântul Maslu, El să
te împărtășească într’o liturghie cerească, în chip nemijlocit. Însă tu
nu te aștepți la așa ceva. De ce ești, așadar, nestatornic? De ce pentru
toate celelalte taine te duci la preot, iar numai când este vorba de
Taina Spovedaniei spui: „N’am nevoie de preot; eu mă mărturisesc
direct lui Dumnezeu?” Nu-ți dai seama, oare, că așa te înșală vrăjmașul?
Dumnezeu a rânduit preoții ca să săvârșească Sfintele Taine,
și prin ele să primim harul cel ceresc și atotmântuitor. Și mântuirea
este taină. Dacă te mărturisești înaintea lui Dumnezeu, bine faci,
căci îți pui în mișcare cugetul, pomenești păcatele și poate chiar
verși lacrimi pentru ele. Însă, cu toate acestea, nu primești încă harul
cel dumnezeiesc al iertării. Să stai și să te gândești la cum, în ziua
cea neînserată a Împărăției cerești, cei bineplăcuți lui Dumnezeu se
împărtășesc din cerească Împărtășanie, însă tu nu te împărtășești
cu adevărat, oricât de mult ți-ai smeri gândurile, până când nu vei
primi Sfânta Împărtășanie văzută. Așa și aici, pe lumea aceasta, dacă
nu vei merge la preot, căruia Însuși Iisus Hristos i-a dat puterea să
lege și să dezlege păcatele, oricât te-ai mărturisi înaintea lui Dumnezeu,
nu vei primi iertare. Căci Dumnezeu însuși a binevoit să spună
95
arhim. SERAFIM
Alexiev
preoților: „Cărora veți ierta păcatele, iertate vor fi.” Pe lângă aceasta,
mărturisirea înaintea preotului are o uriașă însemnătate pedagogică.
Ne smerește. Ne tămăduiește de mândrie, ne face să ne rușinăm
pentru păcate spre mântuirea noastră, ne însuflă rușine și teamă,
ne ferește de păcatele viitoare. Atunci când păcătuim înaintea Atotputernicului
Dumnezeu, nu ne rușinăm de El, căci nu-l vedem. La
fel, atunci când ne mărturisim înaintea lui Dumnezeu, o facem cu
ușurință, căci nu-l vedem pe Dumnezeu și este ca și cum am vorbi
cu noi înșine. Dar cât de mare este stânjeneala ce ne cuprinde când
ne mărturisim preotului!
Cel ce s’a supus rânduielii Bisericii și s’a mărturisit preotului
duhovnic, cu greu se va învoi să repete păcatele, când se va gândi
că din nou va trebui să le mărturisească la spovedanie (Sfântul Ioan
Scărarul, Scara). Mântuitorul Iisus Hristos a rânduit cu dumnezeiască
înțelepciune ca pocăința noastră să se facă înaintea unui preot, care
este martor al lui Dumnezeu.
„Dar cum poate preotul să ierte păcatele?,” mă întrebi. Poate, căci
așa a rânduit Dumnezeu. „Dar nu este și preotul un om păcătos?”
Dacă este păcătos, ce ai de tu de pierdut? El este păcătos pentru
sine și va da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele sale.
Sfintele Taine pe care el le săvârșește nu încetează să lucreze asupra
ta din pricina păcătoșeniei sale, dacă le primești cu credință și
smerenie. Oare se întinează raza de soare când luminează noroiul?
La fel, nici harul lui Dumnezeu nu pierde nimic dacă este înmânat
chiar și printr’un slujitor întinat de păcate. El se va lipsi de har în
ziua judecății, din pricina nevredniciei lui, însă, tu, primind prin el
harul dumnezeiesc, nu te vei lipsi de el - dacă te arăți vrednic.
„Dar, oare, preotul nu va vinde taina păcatelor mărturisite de
mine?” Nu! Nici un preot nu are dreptul să descopere ce a auzit
la spovedanie. El este dator să ducă taina spovedaniei cu el în
96
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
mormânt. De aceea, să nu te temi că rușinea păcătoșeniei tale va fi
făcută cunoscută lumii.
Ține minte, însă, că de vei fugi de spovedanie temându-te pentru
cinstea ta, te vei acoperi de rușine de unul singur. Dacă îți este rușine
să-ți recunoști slăbiciunile înaintea unui om, toți vor vorbi despre
ele! Aceasta este o lege duhovnicească. Oamenii ne simt neajunsurile,
oricât de mult ne-am strădui noi să le tăinuim. Dacă le mărturisești
înaintea unuia, Dumnezeu, pentru smerenia ta în fața acestui singur
martor, te va păzi în fața celor mulți cu harul său! Dacă, însă, îți vei
feri renumele în fața duhovnicului, cinstea ți se va zdruncina înaintea
tuturor! Pocăiește-te doar înaintea unuia singur! Spovedania ta te
va învăța cum să lupți cu patimile. Iar de vei lupta cu adevărat cu
ele, cei mulți nu le vor afla. Și tu, cu ajutorul lui Dumnezeu, te vei
tămădui înainte de a te fi acoperit de rușine. Însă dacă nu vrei să te
tămăduiești prin spovedanie, îți vei supune aici renumele batjocurei,
iar la înfricoșata judecată te vei rușina înaintea întregului cosmos!
5. Un al cincilea zice: „Eu merg la preot doar ca să-mi citească
rugăciunea de dezlegare.”
Aceasta este cea mai obișnuită nesocotire a Sfintei Spovedanii!
Ce înseamnă „rugăciune de dezlegare?” Este o rugăciune pentru
iertarea păcatelor. Creștinul merge la preot și, fără să-și mărturisească
păcatele, îl roagă pe acesta: „Părinte, citiți-mi, vă rog, molitva de
dezlegare!” sau „rugăciunea de iertare!,” iar preotul pune epitrahilul
pe capul celui ce se căiește și îi dezleagă fărădelegile pe care nu și
le-a mărturisit, ci le-a tăinuit.
Încetează, slujitor al lui Dumnezeu! Ce faci? știi tu oare ce păcate
ascunde acest suflet, ca tu să le ierți cu atâta ușurință? Mare este
răspunderea pe care o porți înaintea lui Dumnezeu! Dacă ți se ascunde
un păcat de moarte, iar tu îngădui Creștinului cu ușurătate să ia Sfânta
Împărtășanie, oare, nu vei grăbi, astfel, pierzania sufletului său? Oare
97
arhim. SERAFIM
Alexiev
nu știi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Drept aceea, oricarele va
mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie,
vinovat va fi trupului și sângelui Domnului.” /I Cor. 11:27/
De ce nu-l cercetezi pe credincios? De ce dai cele sfinte păcătosului
ce nu s’a pocăit? Și Iuda, la Cina cea de Taină, s’a împărtășit
împreună cu ceilalți Apostoli, dar nepocăit fiind, în locul harului lui
Dumnezeu, s’a sălășluit în el satana. Vrei să faci un al doilea Iuda
din Creștinul cel necugetat, care pășește spre a-l primi pe Hristos
fără mărturisire, ci numai cu o rugăciune de dezlegare? Mai curând
oprește-l de la Dumnezeiasca Împărtășanie pe cel nepregătit, până
ce se va pocăi și se va mărturisi, decât să-i dai foc și osândă!
Citirea doar a rugăciunii de dezlegare este cea mai mare greșeală!
Înseamnă înșelarea lui Dumnezeu și înșelarea sinelui. Anania și
Safira au plătit necinstita lor încercare de a minți Duhul Sfânt cu
viața. /F. Ap. 5:1-10/ Nu te amăgi, Creștine! Preotul nu-ți poate ierta
păcatele până ce nu le spovedești! El nu-ți poate dezlega legăturile
cugetului până ce nu le va atinge. În acest caz, nici o rugăciune „de
dezlegare,” care adoarme cugetul, nu-ți va fi de folos. Ori ți-ai spovedit
păcatele și ai primit iertare pentru ele, ori nu le-ai spovedit - și ele
ți-au rămas în suflet. Dacă te-ai putea spăla fără să te atingi de apă,
atunci te-ai putea curăți și de fărădelegi fără să le mărturisești.
Citirea unei simple rugăciuni de dezlegare, pentru a-ți odihni
cugetul, este un păcat atât pentru preot, cât și pentru mirean - căci
la temelia ei stă înșelăciunea și minciuna. Acest obicei nu duce la
însănătoșire duhovnicească, ci la o păcătoșenie și mai mare.
Cineva suferă de o boală fără leac. Se știe fără îndoială care este
boala, se știe și care este doctoria care-i poate veni de hac. Însă,
deoarece este amară, bolnavul cere s-o ia cu ceva bun la gust. Așa
că doctorul îi dă bolnavului morfină pentru liniștirea durerilor ori
vreun sirop dulce, dar nefolositor. Se va înzdrăveni, oare, în felul
98
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
acesta, cel bolnav? Nicicând! Atunci cine va purta răspunderea
pentru moartea lui? Însuși bolnavul, de unul singur, căci a vrut
siropuri dulci, amăgindu-se astfel, iar doctorul, care ar fi știut ce trebuie
să-i dea, pentru a-i fi pe plac, nu i-a dat.
De curând, o bună Creștină, cu educație aleasă, mi-a adeverit cele
ce urmează: „Mă pregătisem pentru Sfânta Împărtășanie. Am mers
la biserică și l-am căutat pe preotul paroh ca să mă spovedesc, însă
acesta era foarte ocupat; iar, după cum se părea, nici starea lui nu era
una foarte bună. M’a întâmpinat cu o oarecare tulburare: „Pentru
ce-ai venit? Să-ți spovedești câteva păcate mărunte, mereu aceleași?
Tu n’ai greșeli foarte mari în fața lui Dumnezeu. Vino să-ți citesc
molitva
de dezlegare!” - „Dar eu vreau să mă spovedesc, mă apasă
ceva!” - „Nu’i nevoie! Îngenunchează!” Eu m’am supus, iar el mi-a
citit rugăciunea de dezlegare. M-am ridicat și am plecat. În suflet,
însă, nu am simțit nici o ușurare! Greutatea rămăsese acolo și, parcă,
mă chinuia și mai rău. Ajunsă în mijlocul bisericii, am vrut să mă
întorc la preot, dar el era ocupat cu alți credincioși. A sosit vremea
de Împărtășanie, dar eu n’am îndrăznit să mă cuminec, fiindcă nu-mi
simțeam cugetul împăcat.
În Duminica următoare, m’am dus la o altă biserică. Acolo m’am
spovedit și m’am împărtășit. Mare a fost bucuria pe care am simțit-o
după spovedanie. Abia atunci m’am simțit în pace.”
Pravile pentru o spovedanie mântuitoare
Toți Creștinii, fără osebire, dacă vor să se mântuiască, trebuie să-și
mărturisească greșelile. Dar cum trebuie făcută spovedania curată,
după rânduială? Mulți nu știu. Iată de ce este nevoie a vorbi în
amănunt despre această chestiune. Ne vom opri aici asupra
următoarelor trei momente ale spovedaniei:
99
arhim. SERAFIM
Alexiev
Ce trebuie să facem înainte de a merge la duhovnic.
Ce trebuie să facem când am ajuns la duhovnic.
Ce trebuie să facem când ieșim de la duhovnic.
Ce trebuie să face m înainte de a merge la duhovnic ?
Dintre Apostolii lui Hristos, cel dintâi și cel din urmă au păcătuit
greu. Petru s’a lepădat de Hristos, Iuda l-a vândut. Însă Petru a
fost iertat, iar Iuda a pierit. Petru a primit din nou vrednicia de
Apostol, iar asupra lui Iuda apasă și astăzi osânda veacurilor.
Ce l-a mântuit pe Petru și ce l-a pierdut pe Iuda? Ce trebuia să
facă acest nefericit? Era nevoie, oare, ca după ce a săvârșit păcatul
să-l mărturisească? Dar iată că, la prima vedere, el se spovedește
arhiereilor și bătrânilor, spunând: „Păcătuit-am vânzând sânge
nevinovat” /Mt. 27:4/ - și, o dată cu mărturisirea, înapoiază și
cei treizeci de arginți. Nu ajunge aceasta? Din nefericire, nu! O
spovedanie deșartă nu mântuiește! Alături de inima zdrobită,
mai este nevoie și de credința vie în mila lui Dumnezeu. Iar Iuda
a deznădăjduit de mântuirea sa. De aceea, după mărturisire s’a
dus și s’a spânzurat. Trupul lui a rămas atârnat de un copac, iar
sufletul i s’a dus la muncile iadului. Sfântul Petru n’a făcut așa. El
s’a lepădat de trei ori de Hristos, de Învățătorul și Făcătorul său de
bine, în curtea lui Caiafa: „Nu știu pre omul acesta.” /Mt. 26:74/
Însă, după a treia lepădare, auzind cântecul cocoșului, și-a adus
aminte de zisele de mai-nainte ale lui Hristos, și-a cunoscut păcatul,
și-a zdrobit inima, a ieșit din curtea aceea, s’a depărtat degrabă
de slugile mai-marelui preoților și - lucrul cel mai însemnat! - a
început să verse cu amar lacrimi, lacrimi de pocăință neprefăcută,
vie și adâncă. După o predanie a Bisericii, toată viața sa, atunci
când auzea cântecul cocoșului, Sfântul Apostol Petru își amintea
100
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
de păcatul său cel greu și ochii
i se preschimbau în două izvoare
de lacrimi ale celei mai adânci pocăințe. El n’a deznădăjduit, s’a
încrezut în milostivirea lui Dumnezeu și, astfel, s’a mântuit.
Prin aceasta, Sfântul Petru ne-a lăsat o învățătură vie despre condiția
cea mai însemnată pe care trebuie să o plinim dacă vrem să ne
întoarcem iarăși la Dumnezeu, după ce am căzut în păcat. Aceasta
este credința în milosârdia lui Dumnezeu, care risipește toată
deznădejdea. Dumnezeu este dragoste. Oricât de greu ar fi păcatul
nostru, El ni-l va ierta, numai de vom avea inimă zdrobită.
Chiar de ar fi păcatele noastre înalte cât munții, se vor scufunda în
marea cea mare a milei lui Dumnezeu. Cel ce deznădăjduiește, însă,
este pierdut. Deznădejdea este biruința diavolului. Să ne păzim,
așadar, îndeosebi de deznădejde, căci dacă ne pierdem nădejdea,
nimeni nu ne mai poate mântui.
Să ne facem următori Sfântului Apostol Petru și în alt chip. Când
și-a cunoscut păcatul, el a ieșit din acea curte blestemată a maimarelui
preoților, în care s’a lepădat de Hristos. Și tu, frate sau soră,
de vrei să te spovedești și să te întorci la Dumnezeu, ieși din acea
curte blestemată a păcatului, în care te-ai aflat până acum și în care,
din pricina a tot felul de îmboldiri, nu de trei ori, ci de treizeci și
trei de ori pe zi te-ai lepădat de Hristos! Ieși de acolo și cu trupul, și
cu inima, și cu mintea ta! Petru s’a depărtat de slugile mai-marelui
preoților. Lipsește-te și tu de tovărășia cu acei oameni care te învață
păcate sau, fără să vrea, ți se fac sminteală.
Dar învățătura cea mai de seamă pe care o tragem din purtarea
Apostolului ce s’a pocăit este aceasta: rămânând singur, Sfântul
Apostol Petru a cugetat întru sine, a trăit din nou groaza păcatului
său și, din adâncă pătimire lăuntrică, a început să plângă cu amar.
Și tu, când te pregătești să mergi la duhovnicul tău, nu te duce fără
a te pregăti mai-nainte. Îndepărtează-te, mai întâi, și tu de tumultul
101
arhim. SERAFIM
Alexiev
vieții de zi cu zi, lasă-ți toate celelalte griji, adună-ți gândurile, fă o
rugăciune scurtă, dar din inimă, și adă-ți aminte de toate păcatele -
chiar să le scrii pe o foaie de hârtie, ca nu cumva când vei merge să
le mărturisești, în tulburarea ta, să uiți din ele și să rămâi necurățit.
Amintește-ți cele zece porunci dumnezeiești, cercetează-te dacă nu
cumva le-ai călcat, ia aminte dacă nu cumva ai săvârșit vreun păcat
de moarte, scrutează-ți cugetul, osândește-te pe tine însuți, plângi
pentru căderea ta - și, în această stare, mergi la preot! Să fii atunci
încredințat că vei primi iertare adevărată, căci „inima zdrobită și
smerită, Dumnezeu nu va defăima.” /Ps. 50:18/
Întristarea pricinuită de păcatele pe care le-am săvârșit este cu totul
de trebuință, dacă vrem să primim iertare de la Dumnezeu. Și tocmai
aceasta înseamnă pocăința - a vărsa lacrimi, a cerca o durere adâncă
pentru căderile tale. După mărturia Sfântului Isaac Sirul, Dumnezeu
primește pătimirea noastră întru pocăință ca pe o nevoință. Iată,
așadar, ce trebuie să facem înainte de a merge la duhovnic.
Ce trebuie să face m când merge m la duhovnic ?
Aici este nevoie să facem următoarele:
Să luăm aminte că am venit în spitalul lui Hristos, unde doctorul
văzut este preotul, iar cel nevăzut este Însuși Hristos.
Să ne mărturisim păcatele fără rușine mincinoasă.
Să nu căutăm îndreptățiri pentru ele.
Să nu ascundem, în chip voit, absolut nimic.
Să nu ne mărturisim folosind expresii generale, care nu înseamnă
nimic.
Să spunem fără amănunte, dar întocmai, felul fiecărui păcat
săvârșit.
Să nu descoperim păcatele altora și să trecem sub tăcere, pe cât ne
102
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
este cu putință, numele celor care ne-au împins spre păcat sau pe ale
celor care, din vina noastră, au păcătuit împreună cu noi.
Să nu ne lăudăm înaintea duhovnicului cu vreo virtute pe care o
avem.
Să nu aruncăm vina pe ceilalți, ci să o luăm numai asupra noastră.
Să avem dorința adevărată ca să nu mai păcătuim de acum înainte.
Când mergem la spovedanie, intrăm în bolnița lui Hristos. Aici
însuși Dumnezeu este Doctorul, căci numai El poate să dea și să
ia viața, să judece și să mângâie, să pedepsească și să ierte. Preotul
este numai un martor și un împuternicit al lui Dumnezeu. De aceea,
drepți stând înaintea preotului, în chip văzut, și înaintea lui Însuși
Hristos, în chip nevăzut, se cuvine să ne apropiem cu cutremur de
taina cea mare a curățirii duhovnicești! Preotul ascultă spovedania,
iar Dumnezeu o primește. Preotul va cerceta sufletul, iar Dumnezeu
îl va tămădui. Preotul va arăta leacurile, iar Dumnezeu va săvârși
minunea înnoirii duhovnicești.
Ia aminte, Creștine, la ce spital ai venit, ca nu cumva din ușurătatea
cugetului sau din nesocotință, din necunoaștere sau din frică
necuvenită să pleci nevindecat!
Dacă cu adevărat ai frica lui Dumnezeu, fii neînfricat când îți
spovedești păcatele tale! Nu te teme! Judecătorul înaintea căruia
te afli este nemăsurat de milostiv! El este înfricoșat doar pentru
cei ce nu se tem de El și în ușurătatea cugetului lor nu vor să se
pocăiască.
Spovedania ta trebuie să fie lipsită de rușinea cea mincinoasă. În
această lume, aproape fiecare dintre noi trăiește într’o fățărnicie
fariseică. Noi sântem într’un fel, dar vrem să trecem drept altcineva
înaintea celorlalți. Nu ne arătăm în afară așa cum sântem în lăuntru.
Vrem ca oamenii să aibă despre noi o părere bună, de aceea ne
ascundem cele rele și ne arătăm cele bune. Și dacă nu avem calități,
103
arhim. SERAFIM
Alexiev
ne lăudăm cu virtuți închipuite. De aceea, adesea veți întâlni în viață
oameni care au bunătatea întipărită pe chip, dar nu și în inimă. Oare
nu așa ne înșelăm în viață aproape toți - unii pe alții? Dar se cade să mai
mințim și atunci când ne găsim la spovedanie? Este adevărat, nu-i
ușor să te înfățișezi duhovnicului tău ca un păcătos, când înaintea
oamenilor pari bun. Este rușinos să-ți descoperi neajunsurile. Dar
cum te vei vindeca, dacă-ți tăinuiești boala? Când te duci la doctor
să te consulte, îți învingi rușinea și astfel îți tămăduiești trupul. De
ce te rușinezi atunci când mergi la preot, ca să-ți vindeci sufletul? Nu
vezi, oare, că rușinea este o piedică în calea mântuirii tale? De aceea,
alungă-ți rușinea și ține-te de hotărârea luată! Trebuie să te rușinezi
când păcătuiești, nu când îți mărturisești păcatul! Dumnezeu a legat
rușinea de păcat, iar curajul de spovedanie. Nu-l asculta pe diavol,
care răstoarnă rânduiala lui Dumnezeu și-ți insuflă rușine atunci
când vrei să spovedești păcatele și curaj atunci când le săvârșești.
El le-a întors pe toate cu susul în jos, spre a te duce la pierzanie!
Odată, vestitul Socrate, trecând pe o uliță din Athena, și-a zărit unul
dintre ucenici ieșind din casa unei desfrânate. Tânărul s’a rușinat la
vederea învățătorului său și s’a tras iute înapoi, ca să se ascundă.
„Tinere,” i-a zis atunci Socrate, „nu este rușine atât de mare să
ieși dintr’o casă ca aceasta, cât este rușinea să stai într’o astfel de
casă!” O, Creștine! voi spune eu, nu este o rușine atât de mare să-ți
vădești păcatul la spovedanie, cât este rușinea să rămâi în el, adică
să-l tăinuiești de duhovnicul tău. Sfântul Vasilie cel Mare grăiește:
„Păcatul tăinuit este o boală netămăduită a sufletului.” Cum vei
putea să te vindeci de boala ta, dacă o ascunzi de doctor?
Unii se rușinează să se spovedească, deoarece se află în slujiri și sânt
persoane de vază. Luați aminte, însă, la pilda Episcopului Potamie!
„El avea o vârstă vrednică de cinstire, era vestit pentru virtuțile
sale, pildă de înțelepciune. Dar s’a întâmplat să cadă în păcat. Însă
104
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
s’a ridicat de îndată și s’a gândit să se pocăiască în fața sinodului
episcopilor ce urma să se adune curând în orașul său. Când a început
soborul, prea-cinstitul Episcop Potamie a fost ales întâi-stătător al
acestuia. El a început să simtă în inima sa o cumplită luptă între
rușine și zdrobirea sinceră. „Potamie,” îi grăia de o parte rușinea,
„oare te vei spovedi public?” „Potamie,” îi striga de cealaltă parte
inima zdrobită, „pentru ce mai zăbovești și nu săvârșești ceea ce
ai în cuget?” „Nu îți este rușine de oameni?” îi șoptea rușinea. „De
Dumnezeu să te rușinezi!” îl povățuia zdrobirea inimii. „Dar tu ești
arhiereu! Vei face sminteală! îi insufla rușinea. „Tocmai de aceea,
fiindcă ești arhiereu, trebuie să dai lumii o pildă de seamă!” îi striga
zdrobirea inimii. La sfârșit aceasta a câștigat, iar rușinea s’a dat la
o parte. Potamie s’a sculat de pe scaun și și-a mărturisit înaintea
tuturor păcatul. Chiar și îngerii din ceruri s’au minunat de această
mărturisire!”
Dacă un arhiereu nu s’a rușinat să-și spovedească păcatul înaintea
unui întreg sobor, pentru ce ne vom rușina noi să ne spunem păcatele,
în chip tainic, înaintea unui slujitor al lui Dumnezeu? Atunci când
le-ai mărturisit, ele au încetat să mai fie păcate. Când David și-a
mărturisit păcatele înaintea lui Nathan, a auzit de îndată mângâierea:
„Și Domnul au iertat păcatul tău, nu vei muri.” /II Împ. 12:13/ Iar
păcatul nemărturisit rămâne o rană nevindecată și a sufletului. De
aceea, să ne mărturisim cu îndrăzneală!
Când ne aflăm de bunăvoie la judecata spovedaniei, nu trebuie
să căutăm îndreptățiri pentru păcatele noastre. Să ne muncim de
bunăvoie cu mustrarea de sine! Acest chin este răscumpărător!
Să roșim de strâmtorare! Aruncate în flăcările mustrării de sine,
păcatele noastre vor arde. Dar dacă vom căuta să ne dezvinovățim,
să ne îndreptățim, mărturisirea noastră nu mai este mântuitoare. Ce
înseamnă spovedania? Pocăință! Și, cu adevărat, cel ce se pocăiește
105
arhim. SERAFIM
Alexiev
știe un singur lucru - să plângă și să ceară milă. Dacă caută să se
îndreptățească, să viclenească, toată așezarea lui spre pocăință va
pieri. Starea de pocăință este ceva temeinic în Taina Spovedaniei!
Trebuie să amintim toate acestea deoarece sânt mulți Creștini care
se mărturisesc și caută să se îndreptățească cu ceva pe sine. Chiar
dacă-și spun păcatul, tot mai caută să îi micșoreze însemnătatea și
să-l ușureze, tot mai caută circumstanțe atenuante pentru vina lor,
ca să pară mai puțin vinovați! Ei trebuie să știe că judecata cerească
nu se aseamănă celei pământești. Înaintea judecătorului lumesc,
învinuitul caută să se arate cât mai nevinovat, pentru a se îndreptăți.
Înaintea judecății lui Dumnezeu lucrurile stau dimpotrivă: cel ce se
osândește mai mult pe sine, mai mult se va îndreptăți.14
Iar Iisus Hristos nu de aceea ne cheamă la Sine, ca să ne ierte păcatele
cele de voie și cele fără voie? Nici o credință nu propovăduiește un
Dumnezeu atât de plin de dragoste pentru oameni precum credința
noastră!
Se istorisește despre Fericitul Ieronim că pe când viețuia în Palestina
și se nevoia în peștera Vithleemului, unde s’a născut Mântuitorul
nostru, a avut o vedenie minunată de praznicul Nașterii Domnului.
I s’a înfățișat Iisus Hristos în chip de prunc și l-a întrebat: „Ieronime,
acum, când toți îmi dăruiesc ceva, tu ce-mi vei da?” „Bunele-săvârșiri
și rugăciunile mele!” i-a răspuns Fericitul Ieronim. „Bun lucru, și
altceva?” „Inima mea, sufletul meu și pe mine întreg!” „Și pe acestea
le primesc, dar mai voiesc ceva de la tine!” „Dar ce altceva îți mai
pot aduce, Doamne?” rosti, plin de nedumerire, pustnicul. „Dă-mi
păcatele tale!”
Fericitul Ieronim, cu inima zdrobită, începu să plângă. El întrebă,
printre lacrimi: „Dar la ce-ți folosesc, Doamne, păcatele mele?” „Voiesc
a le lua asupra Mea!”
14 „Ție unuia am greșit și ce este viclean înaintea Ta am făcut, ca să te îndreptățești
întru cuvintele tale și să biruiești când te vei judeca tu.” /Ps. 50:4/
106
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Ascultați aici! „Dă-mi păcatele tale!” Iisus Hristos vrea de la noi
păcatele noastre! Să i le dăm în Sfânta Taină a Spovedaniei, și El le
va ierta!
Înaintea preotului nu trebuie să ascundem nici măcar un lucru cu
bunăștiință. Dacă uităm fără să vrem vreun păcat, trebuie să-l
mărturisim data viitoare. Dar să ascundem un lucru pentru care
cugetul ne mustră limpede, înseamnă să îndoim păcatul - o dată că
l-am săvârșit și a doua oară că l-am ascuns! Nu-ți dosi păcatul în
suflet! El este o boală aducătoare de moarte. Este un ulcer care, dacă
nu este operat, te poate duce în mormânt. Prin ascunderea păcatelor
facem celui ce ne îndeamnă să săvârșim nelegiuirile, diavolului, cel
mai însemnat hatâr, păstrându-le în sufletul nostru ca pe o vistierie
a
sa, care să îi slujească drept material de învinuire împotriva noastră.
Mărturisește tot ceea ce-ți întinează cugetul! Cu cât scoatem afară
mai mult gunoi din suflet, cu atât mai mult ne va șterge harul lui
Dumnezeu. Cel ce păcătuiește intră în tovărășie cu diavolul, iar cel
ce se spovedește rupe prieteșugul său cu diavolul. Spovedania este
o trădare a diavolului. Este singura trădare bună.
Episcopul Ignatie Briancianinov ne învață într’un chip minunat:
„Prin mărturisirea păcatelor se strică prietenia cu dracii. Ura față
de păcate este zălogul adevăratei pocăințe și a hotărârii omului de
a trăi o viață în virtute. Dacă ai deprins obișnuința de a păcătui,
spovedește-ți mai des păcatele și, în scurtă vreme, te vei slobozi din
robia păcatului. Cu ușurință și cu bucurie îi vei urma Domnului
Iisus Hristos!
Celui ce-și trădează neîncetat prietenii, aceștia îi ajung vrăjmași, se
depărtează de el ca de un vânzător care neîncetat le caută neabătut
pierzania, iar celui ce-și mărturisește păcatele, acestea pleacă de la
el, căci păcatele se întemeiază și se sprijină pe trufia firii căzute, și
nu suferă mustrarea și rușinarea.”
107
arhim. SERAFIM
Alexiev
Nu trebuie să folosim la spovedanie fraze generale, care nu deslușesc
păcatele săvârșite. Mulți, îndeosebi cei ce se spovedesc pentru întâia
dată, învață ce să spună abia când ajung înaintea preotului. Fie din
timiditate, fie din neștiință, ei mărturisesc adesea lucruri care nu
sânt potrivite și pleacă de la spovedanie fără vreun folos.
„O Creștină a hotărât să se spovedească, dar nu știa cum să o facă.
A cerut sfat de la o altă femeie și aceasta a învățat-
o: „Spune așa: De
toate sânt vinovată! - și gata.” „A, dar asta-i foarte ușor!” și-a spus
Creștina cea dintâi și, îmbărbătată, s’a dus înaintea slujitorului lui
Dumnezeu.
Atunci când preotul a întrebat-o de păcate, B. i-a răspuns liniștită:
„Părinte, sânt vinovată de toate!” - și a crezut că și-a încheiat
spovedania. „Ai furat și cai?,” o întrebă atunci preotul, în chip
neașteptat. „Cum să fur un cal?” se miră ea. „Nici prin gând nu mi-a
trecut să săvârșesc așa lucru!” „A, prin urmare nu ești vinovată de
toate!” i-a răspuns cu înțelepciune preotul. „Sânt oameni care fură
cai, iar tu, după cum se vede, n’ai săvârșit acest păcat. Atunci, hai
să vedem, în parte, cu ce ai păcătuit!” și astfel a adus-o la adevărata
spovedanie.”
Când ne spovedim, trebuie să spunem simplu și întocmai felul
fiecărui păcat al nostru. Am văzut că frazele generale nu folosesc
celui ce se mărturisește. El trebuie să aducă fiecare păcat al său, în
parte, înaintea lui Dumnezeu. Firește, nu înseamnă că trebuie să
înceapă a povesti istorii lungi și amănunțite. Preotul este de obicei
un om foarte ocupat. În timpul posturilor, mai cu seamă înaintea
Dumnezeieștii Împărtășanii, stau mulți la rând ca să se spovedească.
De aceea este nevoie de limpezime și scurtime. Pentru aceasta, este
potrivit să trecem de mai devreme păcatele în scris, pe o foaie, și
să le citim la vremea spovedaniei. Nu aștepta ca preotul să-ți pună
întrebări! Mult mai mare este folosul când îți descoperi tu păcatele.
108
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Dacă duhovnicul te întrerupe și-ți pune vreo întrebare, ca să-ți
lămurească starea ta duhovnicească, ești dator să răspunzi lămurit,
fără ocolișuri.
Unii viclenesc la spovedanie și, socotind că-l pot minți pe Dumnezeu,
în loc să deslușească pe scurt cu ce au păcătuit, de pildă „Îmi urăsc
vecinul,” dintr’o dorință nepotrivită încep să povestească istorii
lungi și nefolositoare, cum îi urăște vecinul, cum i-a păgubit și așa
mai departe; în loc să spună „Am furat asta sau ailaltă,” se pornesc
să explice cum s’a făcut că a rămas la ei un lucru străin. Aceasta nu
este spovedanie, ci o viclenire nesocotită înaintea lui Dumnezeu.
La spovedanie nu trebuie să mărturisim păcate străine, săvârșite
de alții, ci numai pe cele ale noastre - trecând sub tăcere, pe cât se
poate, numele persoanelor care ne-au dus în păcat sau pe care i-am
ademenit să păcătuiască împreună cu noi.
Mulți oameni nu țin seamă de această condiție atât de firească,
și ajung în următoarea situație fără noimă: deși au venit să-și
spovedească păcatele, vorbesc tot timpul numai de cele ale altora:
„Ea, nora mea, a făcut așa și pe dincolo!,” „Bărbatul meu este
un bădăran nesuferit!” sau „Nevasta mea nu este supusă, are un
caracter foarte rău și se ceartă neîncetat cu mine și cu cei din casă,”
„Un prieten al meu, pe care îl cheamă așa și așa, îl cunoști, părinte!
mă necăjește mult, iar cutare, părinte, face asta și asta!”Învinuirea
adusă celorlalți, în locul celei a sinelui, nu este
spovedanie, ci mai
curând osândirea celorlalți. Cei ce fac așa vin păcătoși la preot, și
pleacă de la el și mai păcătoși!
Alții însă, venind la spovedanie, în loc să se mustre pe sine - lucru
firesc și de trebuință, și folositor la spovedanie - încep, în chipul cel
mai neașteptat, să se laude: „Eu, părinte, nici nu am ucis, nici nu
am furat! Nici bețiv nu sânt! Trăiesc în cea mai curată rânduială.
Mă bucur de cinstirea vecinilor și-a prietenilor mei. Eh, poate că am
109
arhim. SERAFIM
Alexiev
păcătuit uneori, că oameni sântem! -, dar acum nu-mi mai amintesc
nimic. Cugetul mi-e împăcat!” Această înspăimântătoare mulțumire
de sine este un păcat mai mare decât acele păcate despre care acest
om se laudă că nu le-a săvârșit, căci e cufundat în bezna păcatului
mândriei prostești și pline de sine. Multor oameni ajunge să li se
tocească simțul moral și să se socotească fără de păcat din pricina
șederii îndelungate departe de harul lui Dumnezeu, care se dă prin
Tainele Bisericii lui Hristos. Despre un astfel de om mi-a povestit
un slujitor plin de râvnă din satul Cepelare, răposatul Protoiereu
Evstatie Iankov: „Un enoriaș de-al meu, Bocio, era bețiv. El se rupsese
de Biserică și-și tot pierdea vremea prin cârciumi. Multă vreme nu
a venit nici să se spovedească, nici să se împărtășească. Într’o seară
m’a chemat sora lui, o Creștină foarte evlavioasă: „Veniți, părinte, săl
spovediți și să-l împărtășiți pe Bocio! Nu este bolnav, dar fiindcă
știu că nu va veni la sfinția voastră, mai bine veniți la el!” și am
mers. I-am arătat cât de folositor este să se spovedească, însă el tăcea
întruna. Îl întreb:
- Ce ai pe conștiință? Te apasă ceva?
- Nu am nimic. Conștiința mi-e liniștită, spune el.
- Dar cum așa, nu ai nimic? Oare nu ai păcătuit?
- Nu am făcut nici un lucru rău !
- Dar vrei să te împărtășești?
- De ce nu... - răspunse el cu nepăsare.
- Bine! Mâine voi veni cu Sfânta Împărtășanie.
M’am întors acasă, dar pe suflet mă apăsa ceva! Sora lui Bocio l-a
pregătit pentru Sfânta Împărtășanie, l-a ajutat să se spele, i-a dat să
poarte haine curate. A doua zi vin la Bocio, purtând Sfintele Daruri.
Dar pe drum, mă întâlnesc cu niște cunoscuți care-mi spun: „Bocio
a murit în seara asta, dintr’odată!” M’am cutremurat, plin de spaimă.
Vădit lucru, Dumnezeu nu i-a îngăduit să ia Sfânta Împărtășanie,
110
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
pentru că nu vroia să se spovedească și să se smerească înaintea lui
Dumnezeu, mărturisind că este păcătos.”
Când ne spovedim trebuie să dăm vina pe noi, nu pe ceilalți. În
Rai, strămoșii noștri Adam și Eva au greșit: au mâncat din pomul
cu roadă oprită. Dumnezeu i-a chemat să se mărturisească, pregătit
să îi ierte: „Adame, unde ești?,” „Evo, ce ai făcut?” O, dacă și-ar
fi mărturisit ei păcatul cu bărbăție! Dacă și-ar fi recunoscut vina!
Dacă nu și-ar fi aruncat răspunderea fiecare asupra celuilalt! De-ar
fi spus Adam în privința sa: „Iartă-mă, Doamne! Greșit-am!,” - de-ar
fi alergat
Eva să mărturisească: „Nu, Doamne, nu Adam e de vină,
eu i-am dat să mănânce din rodul oprit!” De ar fi făcut așa, nu ar fi
fost izgoniți din Rai. Dar în loc de acestea, ce-au făcut ei? Când le-a
vorbit Dumnezeu, au început să se îndreptățească și să arunce vina
unul asupra celuilalt. „Adame, ce-ai făcut?” „Nu eu, Doamne, ci
femeia, ea e vinovată!” „Eva, ce ai făcut?” „Nu eu, Doamne, șarpele,
el m’a amăgit.” Și astfel, amândoi și-au tăinuit vina. Pentru aceasta
au fost goniți din Rai. Și oare nu fac mulți dintre noi precum Adam și
Eva? Când mergem la spovedanie, duhovnicul ne întreabă: „Adam,
în ce stare ești?” „Eva, ce-ai făcut?” Noi ne îndreptățim pe sine, ne
ascundem păcatele, aruncăm vina unii asupra altora - nu aceasta
este spovedania, adevărata spovedanie înseamnă darea în vileag a
sinelui, de bunăvoie, înaintea duhovnicului, înseamnă neînfricata
învinuire de sine, adânca zdrobire a inimii, nefățarnica părere de
rău pentru păcatele săvârșite și dorința neprefăcută de îndreptare
cu ajutorul lui Dumnezeu.
Cununa adevăratei pocăințe este puternica dorință ca de acum
înainte să nu mai păcătuim. Sânt oameni care se mărturisesc numai
pentru a se putea cumineca. Ei se poartă după gândul că primirea
Împărtășaniei fără spovedanie este un păcat greu al sufletului. Dar
nu hotărăsc în inima lor să înceapă o viață nouă. Ei cugetă astfel: „Voi
111
arhim. SERAFIM
Alexiev
păcătui până la următoarea spovedanie, iar atunci o să mă pocăiesc.
Dacă există spovedanie, nu e chiar atât de cumplit păcatul!” Alții
chiar se grăbesc să săvârșească păcatele la care poftesc, la care cugetă,
ca apoi să le înșire la spovedania ce va urma. Toate aceste fapte sânt
ticăloase și mârșave înaintea Domnului! Spovedania nu este de folos
celui ce, în chip conștient, își ascultă toanele cele păcătoase ale stricatei
sale vreri și calcă în chip voit poruncile lui Dumnezeu. Un astfel de
om, care plămădește întru sine obiceiuri păcătoase, zadarnic se miră
- căci nu se poate îndrepta spovedindu-se! Nu se poate îndrepta
pentru că el însuși nu dorește acest lucru. Sfântul Vasilie cel Mare zice:
„Mărturisire de păcate nu face cel ce spune „Am greșit” și apoi stăruiește
să rămână în păcat, ci cel ce, după cuvintele psalmului, păcatul
său și-a cunoscut și l-a disprețuit. La ce-i va folosi celui bolnav grija
doctorului, dacă cel ce suferă de boli se ține cu neclătire de ce este nimicitor
vieții? La fel, de nici un folos este iertarea nelegiuirilor celui
ce urmează în a le săvârși, așa cum nici un folos nu dobândește din
iertarea păcatului curviei cel ce urmează să viețuiască desfrânat...
Preaînțeleptul purtător de grijă al vieții noastre voiește ca acela care
a viețuit în păcate și apoi a făgăduit să înceapă o viață nouă, să o rupă
cu trecutul
și, după păcatele săvârșite, să pună bun-început, înnoit
spre o viață nouă de pocăință.”
Pentru a ne folosi cu adevărat de spovedanie, trebuie să luăm
hotărârea nestrămutată ca de acum înainte să nu mai păcătuim.
Adevărata pocăință, spun Sfinții Părinți, stă tocmai în a nu repeta
păcatul! „Cel ce cu nădejdea că se va pocăi își îngăduie să păcătuiască,
cunoscând păcătoșenia celor săvârșite,” spune Sfântul Isaac Sirul,
„acela calcă viclenește înaintea lui Dumnezeu. Pe acela îl zdrobește
pe neașteptate moartea, și nu mai poate petrece vremea pe care și-a
închipuit că o va dărui bunelor-săvârșiri.” Ca să nu mai săvârșim din
nou aceleași păcate, sântem datori să ne dorim la spovedanie, din
112
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
toată inima, să începem o viață nouă. De vom avea această dorință
mântuitoare, să fim încredințați că negreșit ne va ajuta Dumnezeu.
Ce trebuie să face m când ieși m de la duhovnic
După ce ne-am mărturisit așa cum trebuie, e de folos să ne împlinim
canonul care ni s’a dat: închinăciuni, rugăciune stăruitoare,
post, citire deasă din cuvântul lui Dumnezeu (Sfânta Scriptură),
milostenie, cercetarea bolnavilor, îngrijirea orfanilor ș. a. Trebuie să
ne preocupăm în chip deosebit de următoarele trei cazuri:
1. Dacă ești certat cu cineva, iartă-l din inimă, ca să te ierte și pe tine
Dumnezeu, /Mt. 6:14:15/ altfel spovedania ta va fi zadarnică!
„Themistocle și Aristide, oameni de vază ai Athenei, se certau
neîncetat. Dar patria lor i-a însărcinat să săvârșească împreună o
însemnată afacere de stat. Însă cum să lase cearta la o parte? Aristide
a spus, atunci: „Themistocle, nu voiești a lăsa deoparte vrajba, aici,
la hotare? Vom merge să ne împlinim sarcina și, dacă vrei, când ne
vom întoarce, o să luăm
vrajba de la capăt!” și așa au și făcut. După
ce și-au împlinit în chip reușit treburile de stat, s’au întors acasă și
și-au continuat din nou cearta.”
Oare așa nu se întâmplă și cu noi, Creștinii, atunci când ne aflăm în
relații neprietenești? Ne spovedim, ne împărtășim din acelați potir,
lăsăm vrajba la poarta bisericii, dar când ieșim din biserică, reînnoim
cearta! și atunci, este aceasta spovedanie? Mare păcat săvârșesc cei
ce se spovedesc și se împărtășesc fără a vrea să se lepede de ura lor
pentru vrăjmași. De aceea, să punem capăt certurilor!
2. Alții, care au recunoscut la spovedanie că și-au călcat curăția
trupească sau cinstea familiei, trebuie să se lepede o dată pentru
totdeauna de obiceiul lor cel rău. Nu pot iubi și păcatul, și pe
Dumnezeu!
113
arhim. SERAFIM
Alexiev
„Odată, un filosof a ieșit să se plimbe pe mare cu barca. Dintr’o dată,
a izbucnit o furtună puternică ce mai că nu i-a răsturnat barca. A
scăpat ca prin minune. După ce s’a întors acasă, fiindcă una din
ferestrele casei sale avea vedere către mare, a zidit de îndată această
fereastră ca să nu mai privească marea prin ea, să n’o mai vadă și să
nu mai cadă în ispita de a-și dori din nou să se plimbe cu barca!”
O, Creștine, de câte ori puțin a mai lipsit să-ți pierzi și viața, și sufletul
pe marea iubirii desfrânate! Te-ai izbăvit ca prin minune, ocolește de
acum prilejurile! Nu mai călca de acum pe calea aceasta, nu mai
intra de acum în casa aceea, nu mai privi de acum pe fereastra aceea,
închide-ți ochii ca să nu intre ispita la inima ta - altminteri vei pieri!
3. În cele din urmă, dacă ți-ai însușit un lucru străin, dacă ai jefuit
pe cineva, dă înapoi cele străine, altfel nu există iertare. Dacă hulești
numele lui Dumnezeu, dacă te lepezi de Ortodoxie,
dacă te mânii,
dacă te mândrești, dacă pizmuiești sau săvârșești alte păcate grele,
de îndată ce te-ai pocăit, totul ți se iartă. De ce? Deoarece prin toate
celelalte păcate, l-ai rănit, l-ai ocărât, l-ai defăimat pe Dumnezeu,
iar Dumnezeu l-a lăsat pe duhovnic, pe preot, ca împuternicit al său
pentru acele păcate cu care se hrănesc oamenii.
Ca împuternicit a lui Dumnezeu, preotul îți poate ierta păcatele
împotriva lui Dumnezeu, dacă te pocăiești. Dar dacă tu păstrezi
un lucru străin și mărturisești aceasta, dar nu-l dai înapoi, preotul
nu te poate ierta. Dacă păstrezi în mâinile tale averea orfanului și
a celui sărac, cum îți va putea ierta preotul acest păcat? Săracul
nu l-a lăsat pe preot ca împuternicit, nu i-a dat puterea să-ți ierte
în locul lui păcatul răpirii averii sale. Și de vei spune: „Eu dau
milostenie mânăstirilor
și celor săraci,” să taci! Nici o lege, nici a
lui Dumnezeu, nici cea omenească, nu îngăduie nimănui să dea
în dar lucruri străine. Prin urmare, ca să poți primi iertare de la
Dumnezeu, dă înapoi cele ce nu sânt ale tale. Cel ce nu-și îndreaptă
114
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
purtarea după spovedanie, nu se spovedește, ci grăiește în deșert -
după cuvintele Marelui Vasilie.
Roadele adevăratei spovedanii
Avva Isaia ne povățuiește să împlinim după puterile noastre cele
de trebuință și marea putere a Domnului nostru Iisus Hristos ne va
ajuta… El știe că omul deznădăjduiește și de aceea i-a dăruit pocăința,
în răstimpul întregii sale vieți pământești. Pocăința puternică și
mântuitoare lucrează în noi până la ultima suflare. Minunate sânt
roadele adevăratei pocăințe!
Cel ce se pocăiește cu adevărat primește iertare de păcatele sale,
se împacă cu Dumnezeu, cu Biserica și cu propria sa conștiință -
și, astfel, își redobândește îndrăzneala de fiu pe care o avea mai
înainte față de Dumnezeu, ca față de tatăl său, și se folosește de toate
darurile dragostei sale părintești și bunătății sale.
Roadele adevăratei spovedanii se răsfrâng nu numai în sufletul celui
ce se pocăiește - și în cer se face mare bucurie pentru un păcătos
ce se pocăiește. /Lc. 15:10/ Îngerii se bucură, sfinții se veselesc și
însuși Dumnezeu se bucură, căci s’a aflat oaia cea pierdută, s’a aflat
în preajma lui Dumnezeu,
cea în care stă întipărit chipul împărătesc
al lui Dumnezeu.
Prin spovedanie se șterg toate păcatele și se dă păcătosului ce se
pocăiește izbânda dreptății.
„La un episcop sfânt a ajuns zvonul despre două femei că trăiau în necurăție.
El s’a întors cu rugăciune spre Dumnezeu, ca să-i descopere
adevărul despre ele. Dorea să le ajute spre mântuire, iar Dumnezeu
i-a auzit rugăciunea.
La o Sfântă Liturghie, atunci când credincioșii se apropiau să se împărtășească
cu Sfintele Taine, episcopului i s’au deschis ochii duhov115
arhim. SERAFIM
Alexiev
nicești, prin lucrarea harului lui Dumnezeu, și a început să vadă pe
chipurilor oamenilor cum le sânt sufletele. Unele erau întunecate și
înspăimântătoare, altele luminoase și frumoase. Când s’au apropiat
de Sfântul Potir acele două femei de care se zicea că aveau o purtare
necuviincioasă, episcopul le-a văzut cu chipuri luminoase și înveșmântate
în haine albe. După ce s’au împărtășit, au început să
strălucească și mai puternic. S’a minunat episcopul, întrebându-se ce
înseamnă acesta și s’a îndreptat spre Dumnezeu, pentru lămurire. I
s’a arătat pe loc îngerul Domnului. Întrebând episcopul dacă zvonul
împotriva celor două femei era adevărat, îngerul i-a încuviințat
acest lucru.
„Dar atunci cum de s’au arătat la primirea Sfintelor Taine cu chipuri
luminoase, și cum, după aceea, străluceau încă și mai mult?” a
întrebat episcopul. Îngerul i-a răspuns: „De aceasta te minunezi? Pe
drept te nedumerești, căci ești om, iar stăpânul nostru și al vostru
este Dumnezeu, iubitor de oameni și bun după fire. Pe cei ce se
leapădă de păcatele lor și se întorc la El nu numai că nu-i trimite la
munci, ci mânia sa încetează și-i învrednicește de cinste.”
„Că așa au iubit Dumnezeu lumea, cât și pre Fiul său cel unul născut
au dat.” /Io. 3:16/ Dacă Fiul lui Dumnezeu a primit să moară
pentru vrăjmașii săi, oare nu cu atât mai mult va da iertare de păcate
și veșnică desfătare celor ce s’au făcut fii ai lui Dumnezeu și se
pocăiesc de păcatele lor? Să fii încredințat
că nici un păcat omenesc
nu poate birui iubirea de oameni a lui Dumnezeu - ajunge numai ca
omul să spele prin pocăință răul săvârșit mai înainte. Căci iubitor
de oameni fiind, Dumnezeu cunoaște neputința neamului nostru, și
puterea patimilor, și viclenia diavolului. De aceea, când oamenii cad
în păcat, Dumnezeu îndelung-rabdă, așteptându-i să se pocăiască.
Față de cei ce i se mărturisesc și față de cei ce bunătatea sa o cer,
El arată compătimire, ca pentru niște neputincioși, și într’o clipă
116
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
îi slobozește din pedeapsa lor și le dăruiește lucrurile bune gătite
drepților. Multe sânt pildele ce ne încredințează că toți păcătoșii care
își mărturisesc păcatele cu pocăință adâncă și sinceră primesc de la
Dumnezeu iertare deplină și mântuire.
Sfântul Nifon
avea darul de a vedea lumea duhovnicească la fel de
simplu și de deslușit precum vedem noi lucrurile materiale. Într’o
zi, a mers în biserică, pentru rugăciune. Și iată - cerurile s’au deschis
deasupra lui, acoperișul bisericii s’a ridicat și a văzut o scară ce urca
de la pământ la Ceruri. Pe această scară, îngerii purtau sufletul unui
răposat, iar în urma lor o mulțime de draci strigau îngrozitor: „De
ce ne luați sufletul acesta? Oare nu știți că toată viața sa pe pământ
a săvârșit tot felul de păcate și s’a făcut vinovat de curvie, tâlhărie și
iubire de arginți? Vinovat este de tot soiul de păcate!”
„Știm!” au răspuns îngerii, „știm că sufletul acesta este foarte
păcătos, dar știm și că mult a plâns pentru păcatele sale, și le-a
spovedit înaintea morții. De aceea, Domnul cel milostiv și milosârd
i-a iertat toate păcatele.” „Dar dacă și sufletul acesta a primit iertare
de la Dumnezeu,” strigau dracii, „atunci îi veți lua cu voi pe toți
păcătoșii! Noi atunci pentru ce ne ostenim?” „Luați aminte,” au
răspuns îngerii, „că toți păcătoșii care își spovedesc păcatele cu
inimă zdrobită primesc iertare de la Dumnezeu. Iar cine moare fără
să se pocăiască, acela se va osândi de către Dumnezeu la veșnicele
munci, împreună cu voi!
Despre puterea și roadele adevăratei spovedanii, vestitul scriitor
duhovnicesc Rus Episcopul Ignatie Briancianinov istorisește o
întâmplare din vremea lui: „În împrejurimile Vologdei, în Rusia, se
afla un sat mare pe nume Kubenskoie, care are câteva parohii. Unul
dintre preoții parohiei s’a îmbolnăvit și, apropiindu-i-se sfârșitul,
și-a văzut patul înconjurat
de diavoli ce se pregăteau să-i răpească
sufletul și să-l ducă în iad. Atunci s’au arătat trei îngeri. Unul dintre
117
arhim. SERAFIM
Alexiev
ei a stat lângă pat și a început să se certe pentru sufletul preotului
cu cel mai înfricoșat dintre diavoli, ce ținea deschisă o carte în care
erau trecute toate păcatele preotului.
Între timp, a sosit și celălalt preot din parohie spre a-l spovedi și
împărtăși pe confratele său. Și a început spovedania. Cel bolnav,
îndreptându-și înspăimântat ochii către carte, și-a mărturisit cu
zdrobire de sine păcatele, ca și cum le-ar fi azvârlit de la sine. Și ce
văzu? Vedea limpede cum, de îndată ce spovedea un păcat, acesta
dispărea din carte - cele scrise se ștergeau și acolo rămânea loc gol. În
felul acesta, prin spovedania sa, și-a șters toate păcatele din răvașul
diavolului și, în curând, s’a tămăduit. Restul zilelor și le-a petrecut în
pocăință adâncă, istorisindu-le apropiaților vedenia sa, spre zidirea
lor duhovnicească - dând mărturie și minunata sa însănătoșire.”
Unii, citind aceste pilde, vor clătina neîncrezător din cap și vor spune:
„Minunate sânt toate acestea, dar sânt scrise numai în carte. De ce
nu simt măcar o dată în viață puterea curățitoare a spovedaniei?
Nu o dată m-am spovedit, dar văd că sânt tot același. Mă fac chiar
mai rău. De ce nu am astfel de daruri, astfel de trăiri ale harului
care să mă încredințeze de folosul tainei pocăinței?” La această
întrebare aflăm cel mai bun răspuns în următoarea istorisire de la
Sfinții Părinți: „Doi monahi s’au dus amândoi împreună la marele
Avvă Zinon. Și luându-i acesta pe fiecare în parte, și-au mărturisit
gândurile lor, și unul spunându-le, a căzut înaintea bătrânului,
rugându-l cu multe lacrimi ca să se roage lui Dumnezeu pentru
dânsul. Și bătrânul a zis lui: «Mergi, nu te slăbi, și nu grăi de rău pre
cineva, și nu te lenevi de rugăciunea ta.» Și ducându-se fratele, s’a
vindecat. Iar celălalt, spunând gândul său către bătrân, a adăugat
moale și cu nebăgare de seamă: «Roagă-te pentru mine!» Dar n’a
cerut cu deadinsul. Iar după o vreme s’a întâmplat de s’au întâlnit
unul cu altul. Și a zis unul dintr’înșii: «Când am mers către bătrânul,
118
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ai spus lui gândul care ziceai că voiești să spui lui?» Iar acela i-a zis:
«Da, i-am spus.» A întrebat acela: «Oare te’ai folosit dupre ce i-ai
spus?» Răspuns-a fratele: «Da, m’am folosit, că pentru rugăciunile
bătrânului m’a vindecat Dumnezeu.» Iar celălalt a zis: «Eu, măcar de
i-am mărturisit gândurile mele, nu am simțit vreo ușurare.» Zis-a
lui cel ce s’a folosit: «Și cum te-ai rugat bătrânului?» Răspuns-a
acela: «I-am zis lui: Roagă-te pentru mine, că am acest gând.» Iar el
a zis: «Eu mărturisindu-mă lui, am udat picioarele lui cu lacrămile
mele, rugându-l ca să se roage lui Dumnezeu pentru mine. Și prin
rugăciunea lui m’a vindecat Dumnezeu.»”
Nu dobândesc folos din spovedanie cei ce se mărturisesc fără simțire,
rece, de formă. Spovedania de suprafață, rece și fără vlagă nu este
mântuitoare. Este nevoie de zdrobirea inimii, de plâns, de fierbinte
părere de rău pentru că am făcut prieteșug cu diavolii și ne-am certat
cu Dumnezeu.
Atunci când Prorocul David a păcătuit greu înaintea lui Dumnezeu,
a căutat o jertfă vrednică pentru răscumpărare, după ce a săvârșit
marele său păcat. Și nu a aflat altă jertfă mai bună decât smerenia,
„inima zdrobită și smerită.” /Ps. 50:19/ Dacă și noi ne vom smeri, ne
vom zdrobi inima și ne vom spovedi neprefăcut, va fi cu neputință
să nu simțim minunatele urmări ale pocăinței, dintre care cea mai
vădită este dulcea pace a cugetului și dragostea fierbinte, înnoită,
către Dumnezeu, ce încălzește inima de fericire.
Întrebări de încheiere
Unii întreabă: la care preot se pot spovedi?
Răspunsul este: la orice preot care este ortodox și a primit harul de
a săvârși Sfintele Taine prin hirotonire legiuită. Poate fi ori tânăr, ori
bătrân. Firește, e mai bine să căutăm un duhovnic încercat, un slujitor
119
arhim. SERAFIM
Alexiev
în vârstă, care fie datorită anilor săi, fie datorită cercării sale, fie
datorită autorității personale ar putea avea o înrâurire binefăcătoare
asupra celui ce se spovedește. Dar dacă nu putem afla un astfel de
preot, nu trebuie ca doar din această pricină să ne lipsim de bunurile
duhovnicești pe care le aduce spovedania. Harul lucrează și prin cel
tânăr în aceeași măsură ca și prin cel bătrân.
Alții întreabă: când trebuie să ne spovedim?
La această întrebare, unii răspund grăbit: în timpul Postului Mare,
atunci este vreme pentru spovedanie. Dar este drept acest răspuns?
Dacă cineva se îmbolnăvește grav și se sfătuiește cu tine când să
cheme doctorul, îi vei spune: „Așteaptă Postul Mare?” Nu, vei
chema doctorul de îndată. Dacă astfel te îngrijești de trup, cu atât
mai mult trebuie să te îngrijești de suflet.
Cel mai bine este să nu amâni sub nici un chip spovedania. Dacă a
pătruns astăzi vreo rază a lui Dumnezeu în cămara sufletului tău
și ți-a arătat, prin ivirea ei, cât de mult praf plutește acolo și cât de
multă murdărie zace prin unghere, nu amâna spovedania prin care îți
poți curăța casa duhovnicească. Dacă vreun cuvânt al lui Dumnezeu
ți-a mișcat astăzi inima și te-a făcut să te scârbești de necurăția ta,
neîntârziat te spală în baia pocăinței. Dacă Dumnezeu a bătut astăzi la
ușa cugetului tău, grăbește-te să mergi la duhovnicul
tău și să te împaci
cu Dumnezeu. Nu lăsa pe mâine! Cine știe ce planuri neașteptate se
vor abate asupra ta mâine? și vei mai avea, oare, aceeași dispoziție
de pocăință și mâine? Dumnezeu ți-a făgăduit că te va ierta dacă te
pocăiești astăzi, dar nu a făgăduit nicicând că vei trăi până mâine.
Dimpotrivă, El îți spune că nu știi nici ziua, nici ceasul morții tale. De
aceea, spovedește-te de îndată ce ai simțit nevoia să o faci. Sânt oameni
care spun: „Mă voi pocăi la bătrânețe.” Dar își dau ei oare seama pe
ce nădejde se reazemă? Câți sânt cei ce trăiesc până la bătrânețe?
Marea parte a oamenilor părăsesc destul de tineri viața aceasta. Mulți
120
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
sânt și cei ce, în chip neașteptat, sânt chemați în lumea de dincolo.
Psalmistul, văzând soarta oamenilor de la înălțimile cerești, ne spune
că toți oamenii în țărână se pogoară și viața a-și păzi nu pot. Dacă
nu ne putem păstra viața, oricât de pătimaș ne-am încleșta de
ea, trebuie să ne îngrijim, cât este încă vreme, să ne împăcăm cu
Dumnezeu, prin spovedanie - căci „înfricoșat lucru este a cădea în
mâinile Dumnezeului celui viu!” /Evr. 10:31/
Nu încuviința, frate, cuvintele prietenilor care îți grăiesc liniștitor:
„Lasă spovedania pentru când te vei îmbolnăvi. Atunci va veni
preotul să te spovedească și să te împărtășească.” Tu răspunde-le:
„De multe ori preotul este chemat la cel bolnav când limba îi este
amorțită și cugetul i s’a întunecat. Atunci este prea târziu. Cel bolnav,
chiar dacă vrea atunci să se spovedească, nu mai poate. Dacă mi se
întâmplă și mie la fel? Dacă îmi paralizează și mie gura? Dacă, la bătrânețe,
scleroza creierului sau altă boală îmi va răpi memoria? Nu
voi mai putea să-mi amintesc și să-mi mărturisesc păcatele! Atunci
nici unul dintre prietenii mei nu mă va putea ajuta. De aceea mă voi
spovedi acum, cât am putere și îmi amintesc totul!”
O astfel de hotărâre este mântuitoare. Așadar, nu amâna spovedania!
Firește, sânt și prilejuri anume de pocăință și spovedanie, rânduite
de Sfânta Biserică. Acestea sânt cele patru posturi de peste an, în
timpul cărora Creștinul este dator să postească și să se pregătească
pentru a primi Sfânta Împărtășanie.15 Dacă este potrivit să pășim la
Sfânta Taină a Pocăinței de fiecare dată când este nevoie, cu atât mai
mult aceasta este de trebuință înaintea primirii Sfintei Împărtășanii.
Ce este Sfânta Împărtășanie? Primirea a Însuși Domnului și
Mântuitorului nostru în lăuntrul nostru. Atunci când așteptăm
15 Biserica a rânduit Spovedania și Împărtășania în cele patru mari posturi ca un
minim necesar, nu ca o normă. Creștinul trebuie să caute cât mai des a se spovedi și
(dacă duhovnicul îi dă dezlegare) a se împărtăși. (n.ed.)
121
arhim. SERAFIM
Alexiev
un oaspete de seamă, curățim odăile și le aerisim, le punem în
rânduială - și apoi, cu bucurie, chemăm oaspetele. Cu atât mai mult
trebuie să ne îngrijim a ne găti sufletele atunci când ne pregătim să-l
întâmpinăm pe Oaspetele cel mai de seamă din ceruri, Iisus Hristos!
Cel ce se spovedește înainte de a primi Sfânta Împărtășanie îl poftește
pe Domnul într’un ungher liniștit, plăcut și plin de bucurie al inimii
sale. Însă cel ce nu se spovedește înainte de Împărtășanie îl poftește
pe Oaspetele ceresc în cămara necurățită și murdară a sufletului
său, făcându-l să se mâhnească. Din pricina acestei nepăsări față de
Înaltul Oaspete, omul îl îndepărtează pe acesta de la sine. Și atunci
vin și se sălășluiesc în mijlocul păianjenilor și gunoiului diavolii.
Sfânta Împărtășanie este o sabie cu două tăișuri. Ea sfințește și arde,
îndreptățește și osândește, dăruiește viață și ucide. Numai cei ce se
spovedesc înainte de ea se folosesc. Cei ce o primesc fără purtare
de grijă își pricinuiesc mare vătămare. Ei mănâncă și beau judecata
lor. Unii dintre ei, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, cad în
felurite slăbiciuni și boli, iar alții mor pe neașteptate, ducându-se
spre osânda veșnică. Și toate acestea, fiindcă nu s’au cercetat pe sine
mai înainte, adică nu s’au spovedit. /I Cor. 11:27-31/
Sfânta Împărtășanie este de vină pentru toate acestea?
Nu ea este vinovată, ci nesocotința și ușurătatea noastră de cuget.
Dați unui stomac bolnav cea mai bună mâncare - și se va strica și mai
mult. În acest caz, nu mâncărurile sânt de vină, ci cel ce le mănâncă
mai înainte de a se tămădui.
Dacă cineva are o rană și o unge cu balsam înainte să o curețe și
dezinfecteze, o va irita și mai mult. Asemenea este și cel ce nu se
spovedește înainte de Împărtășanie, cu atât mai mult își agonisește
judecată. Spovedania spală rana făcută de păcat în suflet, iar Sfânta
Împărtășanie pune balsam pe rană.
Creștinul cel înțelept, ascultând îndemnul Sfintei Biserici: „Cu
122
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!,”
nu îndrăznește să-și vădească cu îndrăzneală credința în Sfânta
Împărtășanie și dragostea sa față de Hristos înainte de a se umple cu
frica lui Dumnezeu cea mântuitoare și înainte de a o lucra în Sfânta
Taină a Pocăinței.
Țelul din urmă al spovedaniei este să curățească sufletul cu
temeinicie, să-l împodobească și să-l pună în rânduială ca pe
o mireasă, încât să-l poată întâmpina cu vrednicie pe Mirele cel
Ceresc, pentru care a fost plăsmuit. Sufletul care se spovedește des
se aseamănă unei case necontenit dereticate. Înaintea unei case atât
de curate stă neîncetat, ca un străjer neadormit, cugetul, pentru a
nu lăsa nimic nelalocul lui să se strecoare înlăuntru. Și dacă duhul
cel necurat, odată ieșit de acolo, pizmuiește curăția virtuoasă a
unui astfel de suflet înnoit și dorește să intre iarăși în el, văzându-l
gol, măturat și pus în rânduială, /Mat. 12:44/ cugetul nu îl lasă să
intre! El îndepărtează tot ce este străin, josnic, păcătos, murdar - și
atunci vine Însuși Iisus Hristos, și bate la ușă! „Iată, stau la ușă și
bat; de va auzi cineva glasul meu și va deschide ușa, voiu intra la
el.” /Apoc. 3:20/ „De mă iubește
cineva, cuvântul meu va păzi, și
Tatăl meu va iubi pre el, și la el vom veni, și lăcaș la dânsul ne vom
face.” /Io. 14:23/
Cugetul treaz al celui ce se spovedește neîncetat aude bătaia la ușă a
lui Hristos, deschide ușa și spune: „«Vino, Doamne Iisuse!» /Apoc.
22:20/ După tine tânjește sufletul meu! Pe tine te așteaptă de atâta
vreme! Vino și te sălășluiește în mine…” și Oaspetele Ceresc intră
într’un astfel de suflet, și rămâne acolo să petreacă în veci!
„Fericiți cărora s’au iertat fărădelegile și cărora s’au acoperit
păcatele...” /Ps. 31:1/ Zidul dintre ei și Dumnezeu s’a năruit, și
acum se află într’o deplină, fericită și veșnică unire cu Domnul lor!
Amin!