13 mai

Canon de rugăciune către Sfânta Muceniţă Glicheria

Viața Sfintei Mucenițe Glicheria

Sfântul Cuvios Eftimie Ivirul
13 Mai

Viața Cuviosului Eftimie Ivirul (†1028) Monahul Moise Aghioritul

Sfântul Cuvios Gavriil Ivirul
13 Mai

Viața Cuviosului Gavriil Ivirul (sec. XI) Monahul Moise Aghioritul

Sfântul Cuvios Gheorghe Ivirul 13 Mai

Viața Cuviosului Gheorghe Ivirul (†1066)

Sfântul Cuvios Ioan Ivirul
13 Mai

Viața Cuviosului Ioan Ivirul Monahul Moise Aghioritu

Sfântul Cuvios Serghie Mărturisitorul 13 Mai

Sinaxar 13 mai

Acatiste și Canoane de Rugăciune Mai

Rugăciunile începătoare

Psaltirea lui David

Acatiste și Canoane de rugaciune

Rugaciuni la diferite trebuințe

Rugăciuni ortodoxe

Cărți duhovnicești (citește sau descarcă)

CARE SUNT ROADELE SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII ÎN VIATA DUHOVNICEASCĂ

CARTEA A PATRA

CARE SUNT ROADELE SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII ÎN VIATA DUHOVNICEASCĂ

TRAISTA CU STELE

Calinic Argatu
Episcop al Argeşului şi Muscelului

Convorbiri realizate de
Dumitru Augustin Doman
Editura
Episcopiei Argeşului şi Muscelului
Calinic Argatu
2
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CALINIC, episcop al Argeşului şi Muscelului
Traista cu stele / Calinic Argatu; convorbiri realiztate de Dumitru Augustin Doman; editor diacon Daniel Gligore. - Curtea de Argeş : Editura Episcopiei Argeşului şi Muscelului, 2005
ISBN 973-87109-3-6
I. Doman, Dumitru Augustin
II. Gligore, Daniel (ed.)
28
Editura Episcopiei Argeşului şi Muscelului
B-dul Basarabilor, nr. 23, Curtea de Argeş, 115300, România
e-mail: episcopiaargesului@yahoo.com
Tel./fax. 004/0248722223; 004/0788308782
Traista cu stele 3
Calinic Argatu
Traista cu stele
Convorbiri realizate de
Dumitru Augustin Doman
Calinic Argatu 4
Traista cu stele 5
Argument
Prea Sfinţitul Părinte Calinic nu este doar Vlădică de Argeş şi Muscel, dar este şi un cărturar, în sensul deplin şi vechi al cuvântului, declarându-se „cutremurat de ignoranţa” din jurul nostru, dar bucuros să treacă zilnic „de la cartea scrisă din bibliotecă la cartea întrupată în natură”.
Volumul de faţă s-a scris în treizeci de zile (o întrebare şi un răspuns pe zi), într-un anumit context, context mascat perfect aici de valoarea intrinsecă a răspunsurilor.
Cartea nu are un început propriu-zis şi un epilog; cititorul este avertizat s-o considere începută cu trei puncte şi încheiată cu aceleaşi puncte de suspensie. La întrebările noastre
Calinic Argatu
6
izvorâte din curiozitate şi neştiinţă, Prea Sfinţitul Calinic lămureşte o seamă de pilde şi parabole din Noul Testament şi stabileşte o legătură organică între acestea şi viaţa socială a zilelor noastre.
Prea Sfinţitul Calinic, cel care salută pe toată lumea cu un singur cuvânt: Bucurie!, ne oferă aici texte optimiste, traversate dintr-un capăt în celălalt de un fir de lumină. Sperăm ca foamea de lectură, de cunoaştere şi de credinţă, mărturisită de autor între cele două coperte, să se transmită şi cititorilor.
Dumitru Augustin DOMAN
Traista cu stele
7
Scris stă în capitolul 4 din Evanghelia după Matei că, după Botez, Iisus a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, apoi a flămânzit. Atunci s-a apropiat diavolul care a încercat să-L ispitească cerându-i să prefacă pietrele în pâini dacă este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Memorabil pentru orice creştin este răspunsul lui Iisus: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Vreţi să desluşiţi acest răspuns al lui Iisus?
Răspunsul lui Iisus este deja desluşit din capul locului, în sensul că are limpezimea apei de izvor. Iar „nu numai cu pâine va trăi omul”, aceasta însemnând lămurit că trupul se hrăneşte cu pâine, de la începuturi, şi o ştie oricine. Pe lângă hrana trupului, firească şi necesară, este absolut trebuitor ca
Calinic Argatu
8
sufletul să-şi primenească porţia de hrană pe măsura stării sale spirituale. Care e hrana predilectă a sufletului? Nu e greu de ştiut pentru că Iisus Hristos ne arată prin Sfântul Evanghelist Matei1: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.
„Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” cuprinde două stări foarte clare: una priveşte Cuvântul lui Dumnezeu, ca învăţătură de credinţă, adică Sfânta Scriptură - Cuvântul lui Dumnezeu şi legea Lui pe care suntem chemaţi să o împlinim, iar starea a doua este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, aici pe pământ: „că s-a coborât pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-se ca om”2. Această întrupare a lui Iisus a fost
1 Matei 4, 4
2 Filipeni 2, 7
Traista cu stele
9
nu numai ca Fiu al Omului, ci a fost şi Întruparea Sa în Sfânta Taină a Euharistiei (a Împărtăşaniei), atunci când noi după Spovedanie şi căinţă de păcate ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos! Şi de aici desluşirea finală: nu numai cu pâine trupească se va hrăni omul (pentru trup) dar neapărat şi cu pâine cerească - Sfântă Împărtăşanie, pentru hrănirea sufletului nostru înfometat de Dumnezeu!
Calinic Argatu
10
Când i-a chemat pe Petru şi pe Andrei să-l însoţească, Iisus le-a spus: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni”. Şi această zisă cred că ar trebui lămurită pentru o lume grăbită şi mai deloc aplecată spre adevărata înţelegere a spuselor Mântuitorului nostru.
În Sfânta Scriptură, la Sfântul Evanghelist Matei, Iisus Hristos le-a zis celor chemaţi la apostolat: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni!” Cei dintâi chemaţi au fost Andrei şi Petru, cei doi fraţi de o mamă, având meşteşugul de pescari. La chemarea lui Iisus, ei de îndată „lăsând mrejele, au mers după El”3.
Pentru înţelesul nostru, această chemare a lui Iisus a fost de îndată
3 Matei 4, 19-20
Traista cu stele
11
răsplătită de răspunsul neîntârziat al celor poftiţi la apostolie, ei neînţelegând de la început ce va însemna această chemare a Mântuitorului Hristos. Nici nu puteau înţelege planul lui Dumnezeu cu ei, ci ei au răspuns la îndemnul „Veniţi după Mine!” Acest „Veniţi după Mine” a însemnat chemarea la Şcoala lui Iisus, Şcoala celor trei ani de învăţătură şi mărturii limpezi ale minunilor lui Dumnezeu. Numai după Învierea lui Iisus din mormânt vor primi acea forţă uriaşă a Duhului Sfânt de a fi „pescari de oameni”, când ei vor merge pe faţa întregului pământ înveşmântaţi cu poruncă şi putere de sus: „Mergând, învăţaţi toate neamurile!”4
Apostolul Andrei, cel dintâi chemat, a primit de la Dumnezeu puterea apostolică de a „pescui” pentru Împărăţia lui Dumnezeu, în spaţiul
4 Matei 18, 20
Calinic Argatu
12
nostru, unde locuim noi azi. Noi, aşadar, suntem bucuria apostoliei Sfântului Andrei trimis de Dumnezeu ca să ne ajute a găsi şi merge drept pe drumul care duce întru Împărăţia Cerurilor.
Noi suntem mereu grăbiţi, dar este de folos ca în viaţa noastră să avem o grabă aparte, graba de a cunoaşte Legea lui Dumnezeu şi a ne întoarce de pe drumurile rătăcite. Şi nu numai atât, a ne întoarce pe noi înşine, ci trebuie să priveghem şi la întoarcerea aproapelui nostru, aşa cum glăsuieşte Sfântul Apostol Iacob: „Să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul de moarte şi va acoperi mulţime de păcate!”5
Să stăruim şi noi, aşadar, să pescuim suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu!
5 Iacob 5, 20
Traista cu stele
13
Predica de pe Munte se deschide cu celebrele vorbe: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor”. Vrea Prea Sfinţia Voastră să spulbere feluritele interpretări profane de prin ziare, de prin reviste, de pe stradă?
Dacă noi L-am întâlni pe Iisus Hristos pe stradă şi L-am întreba, cum fac reporterii prin Bucureşti sau Curtea de Argeş, ce credeţi că ar răspunde la întrebarea: Ce înseamnă fericiţi cei săraci cu duhul? Sigur că răspunsurile ar fi mai multe, după înţelegerea diferită a celor întrebaţi. Iisus ar răspunde fără echivoc: sărac cu duhul este cel sărac în relele şi păcatele lumii! Sărac de răutate! Sărac de prostie! Sărac de toate păcatele care covârşesc de cele mai multe ori fiinţa noastră omenească!
Aşa fiind, divinul Învăţător a ştiut exact ce spune atunci când, de pe
Calinic Argatu
14
Muntele Fericirii, a rostit Predica de pe Munte, cea dintâi fericire fiind: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor” din Sfântul Evanghelist Matei, cap.5, versetul 3.
A crede că sărac cu duhul este un om naiv, simplu sau prost, este cea mai simplă tălmăcire, uşor de expediat pentru cine tratează superficial o problemă extrem de serioasă şi vitală pentru viaţa noastră. Dacă s-ar vindeca de puţinătatea înţelegerii duhovniceşti, cei care intră pe făgaşul aflării adevărului, ar avea marea bucurie ce răsare din glasul lui Iisus, ori de câte ori citim şi auzim cântându-se Fericirile la strană, în biserică, în timpul Sfintei Liturghii!
Dacă am ajunge la înălţimea unei alte fericiri, a şasea, „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe
Traista cu stele
15
Dumnezeu”6, am găsi grabnic desluşirea şi înţelegerea celor săraci cu duhul!
Să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să înţelegem Cuvântul Său!
6 Matei 5, 8
Calinic Argatu
16
În Predica de pe Munte - esenţială pentru creştinism - Iisus ce face? Separă apele Vechiului Testament de ceea ce urmează?
La prima vedere aşa s-ar părea, după cum puneţi şi dumneavoastră întrebarea, că Iisus separă apele Vechiului Testament de Noul Testament pe care ni-l lasă în Predica de pe Munte care este considerată Constituţia sau Legea de aur a Bisericii, cuprinsă în Evanghelia după Matei7.
Atunci când Iisus spune: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric ci să împlinesc”8, este limpede ca lumina. Această „împlinire” trebuie înţeleasă nu numai că Iisus a împlinit în viaţa Sa
7 Matei capitolele 5, 6 şi 7
8 Matei 5, 17
Traista cu stele
17
pământească Legea lui Dumnezeu, ca nimeni de pe faţa pământului, dar a dus această Lege pe culmea înţelegerii duhovniceşti, a delicateţei sfinte. Să exemplificăm: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: ‚Să nu ucizi’; iar cine va ucide vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: că oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului”9. Sau: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: ‚să nu săvârşeşti adulter’. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea, în inima lui”10. Putem continua, aşadar: S-a zis iarăşi: „Cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărţire. Eu însă vă spun
9 Matei 5, 21-22
10 Matei 5, 27-28
Calinic Argatu
18
vouă: Că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată, săvârşeşte adulter”11. Cine are acasă Biblia sau Noul Testament (şi n-ar trebui să fie casă în care să nu fie) să aibă bucuria de a citi Cuvântul lui Dumnezeu pentru înţelegerea şi mântuirea noastră!
11 Matei 5, 31-32
Traista cu stele
19
Credeţi că trebuie să fim concesivi cu contemporanii noştri care scot din contextul milosteniei sentinţa lui Iisus: „să nu ştie stânga ce face dreapta”?
Trebuie să fim concesivi cu contemporanii noştri şi în cele duhovniceşti, mai ales aducându-mi aminte de cele citite în cartea Proloage (Vieţile Sfinţilor) din 13 decembrie: „Întru această zi, cuvânt din Pateric pentru cei dintâi călugări, pentru cei de acum şi pentru cei de pe urmă. Sfinţii Părinţi ai Schitului, proorocind despre neamul cel mai de pe urmă, ziceau: Ce-am făcut noi înaintea lui Dumnezeu? Şi răspunzând unul din călugări, mare cu viaţa, anume Ishirion, le-a zis lor: Noi poruncile lui Dumnezeu le-am păzit cu fapta. Iar ei, întrebându-l, din nou, au zis: Dar cei după noi ce vor face? Şi le-a răspuns: La jumătate din faptele
Calinic Argatu
20
noastre vor ajunge. Şi, iarăşi, l-au mai întrebat, zicând: Dar călugării cei mai de pe urmă ce vor face? Şi le-a grăit lor: Aceia nu vor face nicidecum fapte călugăreşti. Însă vor veni asupra lor ispite şi necazuri; şi dacă în vremea aceea a ispitelor, fiind şi aflându-se, vor suferi şi vor răbda cu vitejie patimile şi chinurile, apoi, ca aurul cel strălucitor, mai mari şi mai buni decât noi şi decât părinţii noştri se vor afla înaintea lui Dumnezeu!”
Noi trebuie să ştim bine Scriptura care zice: „Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei: altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevăr vă grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă când
Traista cu stele
21
faci milostenie, să nu ştie stânga ce face dreapta ta. Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”12. De cele mai multe ori cam toţi procedăm aşa, adică ne trâmbiţăm faptele bune făcute, din mila lui Dumnezeu. De cele mai multe ori rămânem cu plata de la oameni - lauda lor! - dar sperăm ca să şi primim ceva plată ca şi călugării din Pateric. Dumnezeu ne judecă şi după vremile în care trăim, având alte măsuri!
12 Matei 6, 1-4
Calinic Argatu
22
Acum, în Postul Mare, cred că e bine să dezvoltaţi enoriaşilor sfatul lui Iisus: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii că ei îşi smolesc feţele, ca să arate oamenilor că postesc!”.
Scopul postului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este împărtăşirea neprihănită. Pentru aceasta Părinţii ne-au pus înainte curgerea postului şi ne-au dat vremea pocăinţei, pentru ca noi, curăţindu-ne şi spălându-ne, să ne apropiem de Sfintele Taine. De aceea şi eu acum, cu glas tare chem, mărturisesc, cer şi rog, ca nu cumva cineva să se apropie cu conştiinţa necurată şi întinată de această Sfântă Cină, fiindcă cine va face aşa, aceasta va fi pentru el nu împărtăşire, ci osândă, muncă şi sporirea pedepsei.
Traista cu stele
23
Pregătirea atentă pentru a păşi pe drumul care duce la Sfântul Altar de unde primim Sfânta Împărtăşanie este infinit mai importantă decât grija de a arăta celor din jur o anumită statură şi stare a noastră. Ce fel de stare şi statură? Iată cum se arată acestea în Sfânta Scriptură, prin Cuvântul Domnului Iisus: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.”
Făţarnicii de pe vremea lui Iisus Hristos erau o categorie de oameni care se arătau într-o ipostază confecţionată, cum ar fi azi grija mare de a avea imagine, adică să ne arătăm lumii coafaţi, bine pudraţi, dar fără a avea
Calinic Argatu
24
baza realităţii adevărate. Sigur că se reuşeşte o vreme, dar până la urmă se vede realitatea crudă, adică ceea ce suntem noi cu adevărat. Şi ca s-o spunem mai plastic, aşa cum auzeam noi de la părinţi, atunci când ne arătam leneşi a ne spăla: spălaţi-vă bine, nu daţi cu parfum peste rapăn, că se vede!
Cu smolitul este cam tot aşa. Tot pe vremurile lui Iisus, erau categorii de oameni care se crestau pe faţă, se tăiau cu cuţitul, făcându-şi răni, se ungeau cu smoală şi vopseluri, ca la circ, pentru a le arăta oamenilor gradul lor de suferinţă în post. Iisus Hristos le taie din rădăcini această modă pe care o foloseau şi atunci când erau în perioada postului. Iar când ne gândim la frumuseţea postului săvârşit de minunaţii creştini ortodocşi români, ne inundă inima de bucurie şi Iisus nu întârzie cu binecuvântarea Lui!
Traista cu stele
25
„Ajunge zilei răutatea ei!” Vreţi să ne limpeziţi această sentinţă?
Este bine ştiut de noi toţi că răutăţile vin pe capul nostru din foarte multe părţi. Vin răutăţi din partea oamenilor, din partea rudelor, a prietenilor, din partea casnicilor noştri, deci din familie, din partea patronilor, din partea celor ce împart dreptatea la judecăţi... şi de unde nu mai vine răutatea care se întinde ca şi cancerul peste toţi şi peste toate!
Diavolul apare şi el cu tot arsenalul de meşteşuguri şi încurcă lucrurile, pentru că el lucrează efectiv prin oamenii răi, vicleni şi proşti... Ş-apoi mai rămânem şi noi, adică fiecare dintre noi, care avem răutăţile din sinea noastră. Ne prăvălim, aşa, ca din senin, cu toată mânia şi ocara, peste
Calinic Argatu
26
unii şi peste alţii. Zice-se că e bine să te descarci de nervi! Ce să spun? Să fiu necioplit, bădăran, needucat şi nu mai ştiu cum şi alţii să suporte toată mizeria, fie pe drept şi fie, mai ales, pe nedrept. Sigur că e complicat lucru, mai ales când lucrezi cu oamenii! Personal, am admirat cu mare bucurie pe cei care conduc destine obşteşti atunci când i-am văzut calmi şi înţelegători. Dar câtă stăpânire de sine trebuie să ai! Cât exerciţiu de răbdare! M-aş fi bucurat să fiu şi eu la fel!
Sentinţa „ajunge zilei răutatea ei” este spusă după o poruncă imperativă a lui Iisus: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.”13
13 Matei 6, 33-37
Traista cu stele
27
Pentru limpezire, am zice aşa: să ne îngrijim efectiv şi cu toată puterea de ziua de azi, adică forţele adunate pentru un lucru anume rânduit pentru a-l putea duce la bun sfârşit. Adică, nu ne ajunge greul zilei, greul pământului?
Când ne rugăm lui Dumnezeu: „pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi” spunem clar: astăzi şi nu mâine sau poimâine! Când spunem mai mult decât azi, avem probleme cu hipertensiunea... Şi să nu uităm că Dumnezeu are grijă şi de ziua de azi şi de mâine... Deci, să trăim azi! Da! Pentru că ajunge zilei răutatea ei!
Calinic Argatu
28
De ce nu lipseşte martie din post?
Citind întrebarea Domnului Augustin Doman, la început mi s-a părut o întrebare-glumă. Reflectând puţin mai adânc, am înţeles că nu este deloc aşa. Chiar e bună întrebarea şi la locul ei. Pentru o mai bună desluşire, trebuie să spunem că, astronomic, data Paştelui cade pe ani, în lunile aprilie şi mai, vorbim de datele extreme: 4 aprilie - 8 mai. Calculând 40 de zile înainte de Paşti, ca perioadă de post, atunci automat luna martie e mereu în Postul Paştelui.
La Sinodul I Ecumenic, sau a toată lumea, pentru că aceasta înseamnă ecumenic în traducerea noastră românească, la Niceea, în anul 325 era creştină, printre alte hotărâri ale Sinodului niceean s-a hotărât şi timpul
Traista cu stele
29
când se prăznuiesc, ca dată, Sfintele Paşti, adică „să se serbeze în întâia duminică după lună plină, care urmează echinocţiului de primăvară. În cazul în care cade odată cu paştele iudeilor, atunci se sărbătoreşte cu o săptămână mai târziu.”14
În fiecare an, din Alexandria Egiptului, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe avea îndatorirea ca să dea de ştire întregii lumi creştine data exactă a prăznuirii Paştilor.
Se pune din ce în ce mai perseverent problema prăznuirii Paştilor de către întreaga lume creştină. Îmi aduc aminte cu câtă bucurie era întâmpinată sărbătorirea Sfintelor Paşti de către cele două Biserici: Ortodoxă şi Romano-Catolică, mai ales când cădea la aceeaşi dată, cum s-a întâmplat de câteva ori. Se
14 Istoria Bisericească Universală, Pr. Eugen Drăgoi
Calinic Argatu
30
speră că nu va mai trece multă vreme până când se va hotărî de către toate Bisericile Creştine o singură dată fixă pentru prăznuirea Sfintelor Paşti! Noi stăruim în rugăciune către Dumnezeu ca să se împlinească!
Traista cu stele
31
Cum poate fi explicată prietenia dintre filosoful cinic şi ateu Emil Cioran şi filosoful profund creştin Petre Ţuţea?
Dacă deschidem cartea Petre Ţuţea între Dumnezeu şi Neamul meu, citim chiar în primele pagini scrisori adresate de Petre Ţuţea lui Emil Cioran, precum şi părerile lui Cioran despre Ţuţea, împărtăşite lui Bucur Ţincu. Iată ce scrie: „Ca şi tine, îi păstrez lui Petrică aceeaşi admiraţie. Ce om extraordinar! Cu verva sa fără pereche, dacă ar fi trăit la Paris, ar fi avut astăzi o reputaţie mondială. Vorbesc adesea despre el ca despre un geniu al vremurilor noastre sau, mai degrabă, ca despre singurul spirit genial pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc în viaţa mea”. Aceste afirmaţii au fost făcute în aprilie 1974. Iată şi Petre Ţuţea ce scrie „cinicului şi
Calinic Argatu
32
ateului” Emil Cioran: „Mi-e dor să te văd şi să te îmbrăţişez. Aş vrea să mă întâlnesc cu tine şi cu doamna într-un spaţiu fără oameni şi să trăim împreună câteva clipe bucuria orizontului vizual pe care o trăiesc sfinţii şi copiii...” Iar în post scriptum spune: „Am o dorinţă, să cumperi garsoniera mea, pentru că nu vreau să mor chiriaş: poate să-ţi servească vreodată la venirea ta în Bucureşti, împreună cu doamna. Este în centrul Bucureştiului, lângă Cişmigiu. Într-o proprietate a lui Cioran nu mă simt chiriaş”.
Cred că e de înţeles că între Ţuţea şi Cioran era o prietenie adevărată. Fără comentarii, aşadar!
Cât despre „cinismul” şi „ateismul” lui Cioran, aş dori să aştern câteva rânduri care să pună pe gânduri pe cei ce întreabă, dar şi pe cei care răspund. Folosesc cartea lui Cioran:
Traista cu stele
33
Mărturisiri şi anateme. Iată ce spune: „După Cabala, Dumnezeu îngăduie ca slava lui să pălească pentru ca îngerii şi oamenii s-o poată suporta. Altfel spus, Creaţia coincide cu o scădere a luminii divine, cu o sforţare întru întuneric la care Creatorul a consfinţit. Ipoteza întunecării voluntare a lui Dumnezeu are meritul de a face să ne descoperim propriile tenebre, vinovate de lipsa noastră de receptivitate faţă de o anume lumină”15. Mai departe: „Abuzez de cuvântul lui Dumnezeu, îl folosesc ades, prea ades. O fac de fiecare dată când ajung la o limită şi am nevoie de o vocabulă ca să numesc ceea ce vine după. Între Dumnezeu şi De-neconceput, îl prefer pe primul”16. Un alt aforism al lui Cioran: „Credinţa în Dumnezeu te
15 Emil Cioran, Mărturisiri şi anateme, pagina 22
16 ibidem, pagina 26
Calinic Argatu
34
scuteşte să mai crezi în altceva - ceea ce este un avantaj de nepreţuit”17. Să continuăm: „E bine să ai la îndemână clişeele Evangheliilor, mai ales pe cele ale Patimilor, chiar şi în clipele când crezi că te-ai putea lipsi de ele”18. Mă opresc aici spunând că Petre Ţuţea e filosoful omenirii care cuprinde trei milenii înainte de Hristos şi şaptesprezece după Hristos! Iar Cioran e un om frământat de căutare. De căutarea lui Dumnezeu, ca mulţi dintre noi, şi pe care sunt sigur că L-a găsit!
17 ibidem, pagina 36
18 ibidem, pagina 72
Traista cu stele
35
„A fi” sau „a nu fi”? Este aceasta cu adevărat întrebarea esenţială?
„A fi” sau „a nu fi” este cu adevărat întrebarea esenţială, absolută! Şi nu numai lui Shakespeare i-a trecut prin minte lăsându-ne poarta deschisă spre Eternitate, spre Dumnezeu! Veacuri întregi s-a pus această întrebare şi se va pune mereu cât va mai fi un singur om pe acest pământ, om care va adresa-o lui Dumnezeu, pentru a-şi tămădui neputinţa sa omenească.
S-ar putea pune problema lui „a fi”, adică a fi tu ca fiinţă, aici pe pământ, a fi din porunca şi dragostea lui Dumnezeu, a fi persoană! Se poate merge şi în direcţia lui a fi pentru alţii, a fi de folos, a fi în comunicare şi comuniune de dragoste! Cât e de necesar a fi în această direcţie,
Calinic Argatu
36
orizontală, de altfel. Dar a fi, cu majuscule de data aceasta, este a fi în Dumnezeu! A fi dispus din inimă absolută să te îndrepţi pe verticală, ca o coloană fără de sfârşit spre inima lui Dumnezeu!
A fi în Dumnezeu înseamnă a rămâne în Dumnezeu: „Rămâneţi în Mine, spune Iisus, şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă... Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa V-am iubit şi
Traista cu stele
37
Eu pe voi: rămâneţi întru iubirea Mea.”19
Aceasta înseamnă a fi! A fi în Dumnezeu!
19 Ioan 15, 4-9
Calinic Argatu
38
Vreţi să interpretaţi învăţătura lui Iisus potrivit căreia e largă poarta şi lată calea ce duce la pieire şi strâmtă poarta şi îngustă calea ce duce la viaţă?
Învăţătura lui Iisus este cuprinsă în Sfintele Evanghelii şi versetul de mai sus este din Predica de pe Munte, cuprins în Sfântul Evanghelist Matei, cap.7, 13-14.
„Intraţi pe poarta cea strâmtă!” este un imperativ, o poruncă adresată nouă tuturor oamenilor de pe faţa pământului. Se vede limpede că şi pe vremea lui Iisus Hristos existau îndoieli şi neştiinţă în privinţa drumului ce duce la mântuire. Chemarea lui Iisus este limpede, de a intra pe „poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află.” Se ştie că fiecare dintre noi avem această aplecare de a merge în
Traista cu stele
39
voia soartei, adică dimpreună cu valul secularizat. „Poarta largă”, voia noastră liberă, largă, prin care intră într-un iureş accelerat toate gunoaiele lumii şi „calea lată”, adică drumul primejdios pe care, din nefericire, apucăm din tinereţile noastre şi până la bătrâneţe. Istoria spirituală a lumii ne stă mărturie neclintită şi azi, mai mult ca oricând, având noian de ispite care vin cu viteză asupra noastră prin toată mass-media şi nu numai. Este un semn apocaliptic! Ca alternativă la „poarta largă” şi „calea lată” vine chemarea imperativă: „Intraţi pe poarta cea strâmtă!”, căci „strâmtă este poarta” şi „îngustă este calea” care duce la viaţă şi puţini sunt care o află”20.
Aşadar, Iisus ne cheamă la Sine pe „poarta cea strâmtă” a renunţărilor de toate felurile: de la mâncare multă, de la fumat, de la bătaie, de la băutură şi
20 Matei 7, 14
Calinic Argatu
40
desfrânare, de la ură şi mânie, de la mândrie şi lene, de la făţărnicie; renunţare hotărâtă de la toate păcatele mari şi mici, împotriva Duhului Sfânt sau strigătoare la Cer, pe care, cu mic cu mare, mai puţin sau mai mult ne învăluie viaţa noastră.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne, Te rugăm, să aflăm poarta strâmtă care ne duce întru Împărăţia Ta!
Traista cu stele
41
Sunt slujitori ai Bisericii Ortodoxe care pretind că ar face minuni şi primesc bani pentru acest lucru. Alţii proorocesc sfârşitul lumii peste câteva luni. Sunt ei cu adevărat dăruiţi, sunt rătăciţi sau pur şi simplu sunt rău-intenţionaţi?
Îmi aduc aminte că, prin anul 1983, când eram stareţ la Mănăstirea Cernica, făcând controlul de rutină prin gospodărie, aud în magazia de alimente bocănituri şi bubuieli. Când intru să văd ce se întâmplă, văd vreo trei-patru fraţi de mănăstire cum de zor pun tot felul de pripoane la etajerele cu alimente. Când îi întreb ce înseamnă lucrul acesta şi de ce zoresc aşa, mi-au spus înspăimântaţi că Părintele Ilarion le-a spus că pe 27 martie va fi un mare cutremur şi vor să asigure rafturile să nu se prăbuşească. Le-am spus să se liniştească pentru că nu va fi nici un cutremur. A trecut ziua
Calinic Argatu
42
prezisă. N-a fost cutremur. Când le-am spus că au fost înşelaţi, au spus că va fi peste două-trei luni şi mereu fixau altă dată.
Sigur că s-au creat premizele unui cataclism pe acest pământ, având în vedere, mai ales, marea cantitate de armament nuclear care ar putea prăbuşi pământul în haos şi dacă mai adăugăm şi asteroidul care se spune că vine cu o viteză astronomică spre pământ! Ce-ar mai trebui, oare, ca să ne pună pe gânduri chiar şi anumite preziceri? Date fixe şi alte profeţii! Oricum, vremea a venit şi acum este, să ne facem un examen de conştiinţă foarte sever, să ne spovedim toate păcatele săvârşite cu voie, fără voie, cu cuvântul, cu lucrul, cu ştiinţă şi cu neştiinţă, în zi şi în noapte; să ne împăcăm cu Dumnezeu şi cu oamenii şi cu noi înşine!
Traista cu stele
43
Rugăciunile noastre şi căinţa noastră sinceră precum şi hotărârea de a nu mai păcătui ar aduce o uşurare pământului, n-ar mai fi cutremure, nici războaie, iar pământul se va transforma într-o grădină împodobită.
Cred că Dumnezeu este supărat pe noi! Dar El ştie că-L iubim şi ne vom strădui ca de azi, de acum, din această clipă să punem început bun vieţii noastre, cu ajutorul Lui cel sfânt! „Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când va veni Fiul Omului!”21
21 Matei 25,13
Calinic Argatu
44
Cioran zice că „minunat e că fiecare zi ne aduce un nou motiv de a dispărea”. Îmi place să întorc pe dos aforismul lui Cioran şi să vă întreb dacă fiecare zi nu ne oferă un nou motiv de a trăi.
N-aş vrea să cred că, şi pentru Domnul Augustin Doman, Cioran a devenit o „obsesie”. Mai demult, când am citit pentru prima oară despre Cioran şi din scrierile sale, m-a apucat o mânie fără margini, dacă aş putea spune aşa, pentru că mi-am dat seama ce gânditor existenţialist este, cum se mai spune, şi cum dădea prin gropi, aşa ca la podul lui Păcală, când o spinare, când o burtă. Acest om genial în felul lui, jucând la extreme, a dat de lucru la multă lume. Am putea spune, mai în viteză, că atunci când îi citeşti opera, îţi trece prin minte şi inimă ca fulgerul: admiraţia şi urgisirea! Şi ca să rămâi teafăr, după ce
Traista cu stele
45
l-ai citit, trebuie să te ţii tare! Adică: să fii OM!
Pot să înţeleg un fragment din aforism: „minunat e că fiecare zi ne aduce un nou motiv de a dispărea” şi altcum, mai ales citit la prima vedere (ce-i şi cu textele astea, Doamne!). De exemplu: „La fel cum apariţia Răstignitului a tăiat istoria în două, noaptea ce tocmai a trecut mi-a tăiat în două viaţa...”22. Iată că „fiecare zi ne aduce un nou motiv de a dispărea” din ceea ce am fost până ieri, alaltăieri şi altădată! O nouă ipostază! În grija Răstignitului Iisus! A fi în inima Răstignitului! Suprema stare de a nu dispărea! M-aş bucura să am timp de a tălmăci aforismele din Mărturii şi anateme. Cred că nu îndrăznesc prea mult atunci când afirm că Ţuţea se înfrăţea în spirit cu Cioran!
22 Mărturisiri şi anateme, pag. 55
Calinic Argatu
46
Unul dintre cele mai frumoase versete din Evanghelia după Matei este reprezentat de această pildă a lui Iisus: „Pot oare fiii nunţii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti”. Vreţi să ne vorbiţi de aceasta în contextul Postului Mare?
Cât de mare este bucuria când ne revedem părinţii, fraţii, surorile, prietenii, cunoştinţele sau rudele! Dar locurile dragi unde ne-am născut şi crescut? Când vedeam pe preotul satului, Gheorghe Savin, înalt şi maiestuos, eram plin de emoţii şi bucurie, dar pe profesoara noastră, Maria Nuţu, care era ca o mamă dulce la cuvânt şi port? Îmi aduc iar aminte cum, în cântec de cobzar, mergeam la nuntă în sat şi ce mai veselie era pe capul
Traista cu stele
47
nostru. Mirele şi mai ales mireasa erau atât de frumoşi, ca şi îngerii!
Domnul nostru Iisus Hristos vorbea adesea în pilde, adică în asemănări pământeşti pentru a ajunge la cele cereşti. Prezenţa lui Iisus între ucenicii Săi era prilej de mare bucurie şi această bucurie era simţită şi împărtăşită nu numai de aleşii pentru şcoala propovăduirii, dar şi de cei care urmau pe Iisus, toţi s-au bucurat de învăţăturile Lui. Toţi au văzut minunile şi bucuria celor vindecaţi iar atunci când a fost vorba de postire, îndemnurile Sale au fost cel mai bun mod de a ne comporta şi a împlini postul în spirit, ştiindu-se de oricine că Iisus nu ne-a lăsat o reţetă de bucate pe care s-o folosim, lăsându-ne nouă libertate de a ne manifesta din iubire23.
23 Luca 5, 33-35
Calinic Argatu
48
Bucuria păcii şi iubirii se va tulbura atunci când Iisus le spune ucenicilor Săi că-i va părăsi o vreme: „Pe când stăteau în Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte”24. Întristarea inimii, a sufletului, e starea în care atunci, din pricina durerii, nu mai doreşti nimic din cele omeneşti. Mirele Hristos a fost luat din bucuria vederii, iar inimile au rămas în „postire” în lipsa lui Iisus cel iubit, care mergea spre jertfă. Doar Învierea Lui le-a adus pentru totdeauna, ca şi nouă, bucuria veşnică.
24 Matei 17, 22-23
Traista cu stele
49
Credeţi că în două mii de ani, omenirea a învăţat pilda semănătorului?
Cred că omenirea învaţă mereu! Încă nu şi-a luat examenele la pilda semănătorului, adică să spunem mai exact şi sincer, cred că doar sfinţii şi-au plinit măsura, după cum ne arată Iisus Hristos în pilda semănătorului cuprinsă în capitolul 13 la Sfântul Evanghelist Matei. Voi reda mai departe fiecare verset cu tălmăcirea lui, făcută de Însuşi Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Aşadar: „Iată a ieşit semănătorul să semene. Şi pe când semăna, unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat” (Matei 13, 19). „Altele au căzut pe loc pietros, unde n-aveau pământ mult şi îndată au răsărit, că n-aveau pământ adânc; iar când s-a ivit soarele, s-au pălit de arşiţă şi,
Calinic Argatu
50
neavând rădăcină, s-au uscat”25. Tălmăcire: „Cea semănată pe loc pietros este cel care aude cuvântul şi îndată-l primeşte cu bucurie, dar nu are rădăcină în sine, ci ţine până la o vreme şi, întâmplându-se strâmtorare sau prigoană pentru cuvânt, îndată se sminteşte”26. „Altele au căzut între spini, dar spinii au crescut şi le-au înăbuşit”27. Iată tălmăcirea: „Cea semănată în spini este cel care aude cuvântul, dar grija acestei lumi şi înşelăciunea avuţiei înăbuşă cuvântul şi îl face neroditor”28. „Altele au căzut în pământ bun şi au dat rod: una o sută, alta şaizeci, alta treizeci”29. Şi acum tălmăcirea: „Iar sămânţa semănată în
25 Matei, 13, 5-6
26 Matei 13, 20-21
27 Matei 13, 7
28 Matei 13, 22
29 Matei 13, 8
Traista cu stele
51
pământ bun este cel care aude cuvântul, şi-l înţelege, deci aduce rod şi face: unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci”30.
Pentru a înţelege mai bine felul cum lucrează diavolul împotriva mântuirii noastre, Iisus Hristos continuă cu o nouă pildă: „Altă pildă le-a pus lor înainte, zicând: Asemenea este Împărăţia Cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar pe când oamenii dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre grâu şi s-a dus. Iar dacă a crescut paiul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina. Venind slugile stăpânului casei, i-au zis: Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămânţă bună în ţarina ta, de unde dar are neghină? Iar el le-a răspuns: Un om vrăjmaş a făcut aceasta. Slugile i-au zis: Voieşti să ne ducem şi s-o plivim? El însă a zis: Nu, ca nu cumva, plivind
30 Matei 13, 23
Calinic Argatu
52
neghina, să smulgeţi odată cu ea şi grâul. Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş, şi la vremea secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea”31. Veţi înţelege mai bine acum modul pastoral şi pedagogic pe care-l foloseşte Iisus Hristos pentru a ne face să înţelegem adâncimea înţelepciunii dumnezeieşti şi răbdarea divină pentru întoarcerea omenirii din drumul rătăcirii. Şi azi, ca pe vremea lui Iisus, o pătrime din oameni sunt pe calea cea bună. Ajută-ne, Doamne Iisuse, să mărim procentajul mântuirii noastre!
31 Matei 13,27-30
Traista cu stele
53
Uitându-ne în jurul nostru mai vedem foarte mulţi oameni care ştiu a „judeca faţa cerului” dar „semnele vremilor” nu. N-ar fi momentul să li se repete vorbele lui Iisus?
Se vede limpede că omenirea caută mai mult spre Dumnezeu, „judecând faţa cerului”, adică descifrând tainele cerului. Îmi aduc aminte adesea, când eram la Rohia, în Maramureş, cu stareţul Justinian Chira (azi episcopul Maramureşului şi Sătmarului) şi noaptea stam la priveghi, mă îndemna mereu să mă uit spre bolta înstelată unde îmi arăta Calea Lactee şi stelele pe nume. Era extaziat de Cosmos şi parcă îşi lua zborul printre aştri! La fel era şi tatăl meu, mare astronom, aş zice, citind şi timpul de ploaie şi soare. Îmi stăruie adesea în minte şi parcă văd şi azi cum sătenii veneau la tatăl meu
Calinic Argatu
54
pentru a le spune mersul vremii pe parcursul săptămânii... eram fericit văzându-l priceput şi oamenii aveau încredere în el şi timpul se adeverea precum spunea. Întrebându-l odată de unde ştie toate acestea, mi-a spus că a învăţat de la străbunicul care a fost preot venit din Ardeal, el având un caiet uriaş în care avea însemnări pe parcursul a şapte ani, în fiecare zi! Iar timpul, îmi spunea, se repetă exact în ciclu astronomic, din şapte în şapte ani!
Se înţelege de la sine că, din când în când, şi „semnele vremilor” erau citite de strămoşii noştri şi, de ce nu, chiar de contemporanii noştri. Citim în Sfânta Scriptură: „Au venit la El ucenicii, de o parte, zicând: spune nouă care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului? Răspunzând Iisus le-a zis: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele
Traista cu stele
55
Meu zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi. Şi veţi auzi de războaie şi veşti de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocurea. Dar toate acestea sunt începutul durerilor. Atunci vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu. Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi. Iar din pricina înmulţirii fărădelegilor, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui. Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie
Calinic Argatu
56
la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul”32.
Acum, din cei peste şase miliarde de oameni, doar un sfert ştiu de Evanghelie.
Făcând un calcul aproximativ, ar mai fi câteva mii de ani până va veni sfârşitul, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ne pregătim precum am muri chiar mâine!
32 Matei 24, 3-14
Traista cu stele
57
Prea Sfinţite, vreţi să comentaţi acest poetic citat din Dionisie Areopagitul: „Trebuie să dezbrăcăm cuvintele de cele ale simboalelor şi să le privim mai întâi goale şi curate”?
Mă bucur să vorbim câte ceva despre „simbol”. Deşi nu se găseşte în Biblie, cuvântul „Simbol” îl găsim folosit în toate religiile. Cuvântul „Symbolon” vine din limba greacă şi are mai multe întrebuinţări: ca semn, garanţie, obiect sau caracteristică simbolică şi importanţa sa derivă din faptul că era un obiect reprezentativ ce garanta realitatea a ceea ce simboliza. În Vechiul Testament sunt simboluri personale, adică ajută să se explice cum anume o persoană putea simboliza un grup de oameni sau prezenţa lui Dumnezeu: „Răspuns-a Domnul lui Moise şi i-a zis: Iată, eu fac din tine un
Calinic Argatu
58
dumnezeu pentru faraon, iar Aaron, fratele tău, îţi va fi prooroc”33. Toţi proorocii au rostit cuvântul lui Dumnezeu, şi când israeliţii îl auzeau, ei îl auzeau pe Dumnezeu Însuşi... Este posibil ca Solomon să se fi pus pe sine însuşi ca simbol al lui Dumnezeu. Şi acum să vedem şi alte simboluri. Se ştie de către toţi: curcubeul a fost acceptat drept asigurare că mânia lui Dumnezeu trecuse şi că El avea să-şi amintească legământul: „Şi închei legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului şi nu va mai fi potop ca să pustiască pământul... Pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semnul legământului dintre Mine şi pământ”34. În închinarea israelită altarul simboliza locul de întâlnire al lui Dumnezeu cu omul, în timp ce Chivotul simboliza
33 Exod 7, 1
34 Facere 9, 11 şi 13
Traista cu stele
59
prezenţa lui Dumnezeu întrucât el conţinea Tablele Decalogului şi unde era Cuvântul Domnului, acolo era Domnul Însuşi. De asemenea Templul simboliza puterea universală a lui Dumnezeu, ligheanul de bronz un simbol al mării şi sfeşnicul de aur un simbol al soarelui, veşmântul preotului din in simboliza nemurirea; mantia era simbol al fertilităţii, mitra arhierească având gravate cuvinte „Sfânt Domnului”35 - simbolul divin.
În Noul Testament, nu există persoane simbolice. Iisus Hristos nu a fost simbol ci Fiul lui Dumnezeu. Iisus însă a săvârşit acţiuni simbolice şi le-a aprobat pentru Biserică şi Biserica a acceptat simbolismul Sfintelor Taine. În pâine şi vin, cel care se închină primeşte, prin credinţă, trupul adevărat şi sângele adevărat al Domnului. Pe
35 Exod 28, 36
Calinic Argatu
60
lângă simbolurile sacramentale Biserica a folosit şi foloseşte simbolul crucii, mijlocul prin care vine harul peste cel care se închină! Peştele era un simbol popular al credinţei creştine, deoarece literele cuvântului grecesc pentru „peşte” ΪΧΘΎΣ alcătuiau iniţialele cuvintelor ce înseamnă: „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”.
Biserica creştină nu a interzis niciodată folosirea simbolurilor, deoarece ele sunt înrădăcinate în natura şi experienţa omului.
Doamne, binecuvântează-ne pururea cu harurile Tale şi întru lumina Ta vom vedea lumină!
Traista cu stele
61
Cât de actuală este pilda bobului de muştar?
Pilda bobului de muştar este cuprinsă în doar două versete din Sfânta Scriptură, după cum urmează: „O altă pildă le-a pus înainte, zicând: Împărăţia Cerurilor este asemenea grăuntelui de muştar, pe care, luându-l, omul l-a semănat în ţarina sa şi care este mai mic decât toate seminţele, dar când a crescut este mai mare decât toate legumele şi se face pom, încât vin păsările cerului şi se sălăşluiesc în ramurile lui”36.
La întrebarea Domnului Augustin Doman, cât este de actuală această pildă a bobului de muştar, spunem, fără teamă de a greşi, că este tot atât de actuală ca şi atunci când a rostit-o Domnul Iisus Hristos!
36 Matei 13, 31-32
Calinic Argatu
62
Aici am putea desluşi cel puţin două aspecte. În primul rând este vorba de acţiunea omului de a lucra, de a semăna, deci îndemnul clar de a ne înscrie în dinamica progresului de fiecare zi. În domeniul Evangheliei, sau în lucrarea ei, nu se admite şomajul, această stare care degradează atât fiinţa umană cât şi ţara unde se îngăduie asemenea situaţie. Grăuntele de muştar, pe care, luându-l, omul l-a semănat, înseamnă, de bună seamă, atitudinea sănătoasă a guvernării oamenilor, a lucrării pentru binele obştesc, a bucuriei celui care lucrează, adică al zidirii care durează şi mulţumeşte. Să nu găseşti posibilitatea ca oamenii să aibă asigurată, prin muncă, pâinea cea de toate zilele, e semn de mare neputinţă socială.
Al doilea aspect este cel duhovnicesc, în sensul că dinamica
Traista cu stele
63
progresului material nu înseamnă mare lucru dacă nu are şi aripa cealaltă, dinamica spirituală, deci cele două aripi cu care se poate menţine la înălţime şi zbura spre cele înalte.
Cam aşa ne-ar vorbi pilda cu bobul de muştar şi chiar mai mult decât atât! Să începem lucrarea noastră cu râvnă şi speranţă întru câştigarea bucuriei care nu se va lua de la noi!
Calinic Argatu
64
O întrebare mai generală: A fi credincios înseamnă a-ţi reprima toate întrebările şi îndoielile? Mă gândesc la cât îl certa Iisus pe Petru când se îndoia, dar şi cât de mult continua să-l iubească.
Din capul locului trebuie să se ştie că a fi credincios este starea cea mai bună a omului în sensul că s-a aşezat într-un spaţiu de echilibru. A fi credincios în familie, adică soţului, soţiei, prietenului, prietenei, a fi credincios în serviciul pe care-l ai, a fi credincios cuvântului dat. A fi credincios pe orizontală cu semenii şi lucrarea fiecăruia dintre noi. A fi credincios acum pe verticală înseamnă a transfera credincioşia de pe orizontală şi se vede cât de colo că cine este un om aşezat în cele obişnuite, şi chiar în stările mărunte ale vieţii noastre de fiecare zi, are faţă de Dumnezeu o
Traista cu stele
65
atitudine cuminte şi ziditoare. Ai nădejde bună că te poţi încrede în om, în fratele tău, în soţia ta, în soţul tău, în prietenii tăi, în vecinii tăi, în rudele tale! Ce lucru minunat să ai încredere în oameni şi Dumnezeu mai ales! Ce bucurie era pentru antici şi nu numai pentru ei atunci când găseau un om! Personal m-am bucurat aşa de mult când am întâlnit un om de inimă, un om de suflet care să fie ca tine. Ba, mai presus de tine, în sensul că atunci când tu păşeşti pe căi greşite, să te ajute să nu cazi, să te salveze, să te avertizeze din timp!
Şi în viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos întâlnim anumite episoade care ne aduc limpezire în acest sens. N-a durat prea mult timp de când Sfântul Apostol Petru a făcut, în numele colegiului apostolic, pentru că era decan de vârstă, cum am spune noi
Calinic Argatu
66
azi, o mărturisire absolută în faţa lui Iisus, spunând: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”37. Deci n-a trecut prea mult timp şi Iisus le-a zis: „De atunci a început Iisus să arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze. Şi Petru, luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta. Iar El întorcându-se a zis lui Petru: Mergi înapoia mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi la cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!”38 Pe mare, când a început să se scufunde, Iisus l-a apucat de mână şi a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce
37 Matei 16, 16
38 Matei 16, 21-23
Traista cu stele
67
te-ai îndoit?”39 Şi chiar după ce s-a lepădat de Iisus, a fost chemat din nou la apostolie de trei ori întrebându-l: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc”40.
Să ne ajuţi, Doamne Iisuse, să răspundem ca Petru Apostolul, când vom fi întrebaţi: Da, Doamne Iisuse, Te iubim!
39 Matei 14, 31
40 Ioan 21, 5
Calinic Argatu
68
Se poate spune de cineva că are cultură umanistă dacă nu cunoaşte Noul Testament?
Se înţelege de la sine că nu poţi avea nici un fel de cultură dacă nu citeşti, dacă nu-ţi faci timp pentru aceasta. Niciodată nu e timp pentru lucrările noastre, dar pentru a ne face un minimum de cultură, e absolut necesar să rupem din cele 24 de ore, cel puţin 4 ore, după cum făcea Machiavelli. În Scrisoarea către Francesco Vettori, spunea: „Când se lasă seara mă înapoiez acasă şi intru în camera mea de lucru, în prag lepăd de pe mine haina de toate zilele, că-i plină de noroi şi de lut, îmi pun veşmintele cele mai alese. Îmbrăcat cum se cuvine pentru aceasta, păşesc în vechile lăcaşuri ale oamenilor de demult (în lumea cărţilor), vreme de patru
Traista cu stele
69
ceasuri nu simt nici o plictiseală, uit orice mâhnire, nu mă tem de sărăcie, iar moartea nu mă sperie; sunt cu toată fiinţa mea în tovărăşia lor”.
Iar Miron Costin, cronicarul moldovean, ne-a lăsat ca îndemn şi testament spunând că: „nu iaste alta mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor!” Ion V. Bogrea, în Sacra via, 134, spunea: „Un umil aprinzător de lumânări în templul culturii naţionale, aşa trebuie să se socotească pe sine orice cărturar modern!” Şi că veni vorba de cărturar, vedem în Dicţionar desluşirea cuvântului prin - învăţat, erudit, savant. Oricine poate să-şi facă o cultură umanistă, mai întinsă sau mai puţin întinsă, în sensul că niciodată nu poţi spune că s-a ajuns la deplină erudiţie şi autentică ştiinţă de carte.
Calinic Argatu
70
Totul este ca un ocean, iar noi deţinem ştiinţa unei picături de apă.
Dacă nu cunoaştem Cuvântul lui Dumnezeu, textele sacre, Biblia cu Vechiul şi Noul Testament, Scrierile Sfinţilor Părinţi, Canoanele Bisericii, cărţile marilor cărturari români şi străini, ne putem numi oricum, numai oameni cu o cultură umanistă integrală nu ne vom putea numi niciodată. Om de cultură este om deplin, integral! Cine se poate numi astfel? Iată că în Noul Testament, se află un singur loc unde se vorbeşte de omul cărturar! Deschizând la Sfântul Evanghelist Matei, citim: „Iisus le-a zis: De aceea, orice cărturar cu învăţătură despre Împărăţia lui Dumnezeu este asemenea unui om gospodar, care scoate din visteria sa lucruri noi şi lucruri vechi!”41 Este limpede pentru oricine vrea să înţeleagă
41 Matei 13, 52
Traista cu stele
71
că nu se poate glumi cu cărturăria adevărată, cu cultura de zi cu zi. Personal, sunt uimit cât de uşuratic se vorbeşte despre cultură, confundându-se lucrurile. Una este să fii informat, cum o facem noi azi, şi alta este să ai o cultură temeinică, zidită în fiecare zi, care să ne folosească şi nouă şi celor care ne ascultă. Aşadar, patru ore pe zi lectură aleasă!
Calinic Argatu
72
Oamenii secolului XXI trăiesc ei sub teroarea pragmatismului care nu le mai dă răgazul să se aplece asupra unei cărţi (sfinte sau laice) şi nici măcar asupra propriului suflet?
Înţeleptul Solomon, în Pildele sale, spune limpede: „Căci Dumnezeu dă omului plăcut Lui înţelepciune, ştiinţă şi bucurie!” (cap. 2, 26). Într-adevăr, oamenii, sărmanii de noi, trăim teroarea pragmatismului, aşa cum bine spuneţi. După 1990 s-au tipărit mii, sute de mii de cărţi şi chiar milioane, din diverse domenii, iar în cel spiritual a fost şi este o avalanşă ameţitoare. Pe cât sunt de multe şi importante cărţile, pe atât s-a scurtat timpul de a le citi. Nu ştim dacă există vreun om, oricât de cult şi cărturar, care să fi citit tot ce s-a scris! Avem de a face cu o geometrie a tipăriturilor şi o aritmetică a cititorilor.
Traista cu stele
73
Colecţionarii de cărţi nu sunt cărturarii despre care vorbea Iisus în Evanghelia după Matei cap. 13, 52 şi este extrem de complicat să-ţi faci timp pentru a zăbovi asupra unei cărţi sfinte sau laice, cum aşa de bine aţi şi spus, Domnule Augustin Doman.
S-ar putea vorbi de o criză nu numai naţională, dar şi mondială, în privinţa „aplecării asupra unei cărţi”. Personal, sunt cutremurat de ignoranţa ce dă buzna peste noi. Uneori întreb pe confraţi cam ce cărţi au citit în ultima vreme şi le-am spus să nu-mi dea răspunsul, dar i-am sfătuit să citească şi să-şi facă un caiet de lectură şi să-şi aşeze caligrafic şi ortografic textele importante şi să nu treacă o zi fără câteva ore de lectură sfântă şi laică. Am şi azi caietele din tinereţe şi o spun că şi azi fac acelaşi lucru care nu are capăt niciodată. Simt personal teroarea
Calinic Argatu
74
pragmatismului năucitor. Tot timpul îmi este irosit cu probleme administrative care nu se mai termină, consumând fără cruţare forţele spirituale şi pe cele fizice, chiar dacă nu se observă aceasta. Este o stare care macină încet şi sigur.
Fiind luat cu asalt, ca timp necesar pentru studiu, am peste tot cărţi unde stau, fie la reşedinţă, fie la birou, la mănăstiri, parohii, etc. şi de îndată pun mâna pe carte şi, ca flămândul din poveste, îmi încep înfulecarea fără cruţare şi mai ales atunci când toamna vieţii se arată, stărui la disperare să-mi împlinesc lipsurile cărturăreşti. Ştiu că e imposibil şi atunci mă apucă o amărăciune fără margini! Mă consolează bietul Socrate filosoful, care a spus: „Ştiu că nu ştiu nimic!” Şi atunci las pentru o vreme cartea şi ies în natură, cartea cea mare scrisă de Dumnezeu întru zidire şi, Doamne, ce
Traista cu stele
75
bucurie să fii în natură! S-o iubeşti, s-o aperi, să calci cu sfinţenie în frumuseţile zidite de Dumnezeu, să treci de la cartea scrisă din bibliotecă la cartea întrupată în natură. Să citim şi în natură, cartea înţeleaptă, la îndemâna fiecăruia. Să ne liniştim propriul suflet.
Calinic Argatu
76
Dacă Brâncuşi ar mai trăi şi-ar dori să execute şi să vă dăruiască o lucrare pentru parcul Mănăstirii? Cum vă imaginaţi acea sculptură?
Din nou apare o întrebare cu Brâncuşi, marea mea bucurie de demult, de anul trecut „anul Brâncuşi” şi mereu prezent până şi în Argeş, în parcul Mănăstirii! Îmi aduc aminte că prin anul 1982 vizitam Vaticanul şi ca tot omul (nu chiar gură-cască!), mi-am zis: Ia să vedem Capela Sixtină, mult prea lăudata capodoperă mondială! Zis şi făcut. Intru în sala mare dreptunghiulară (N-are nimic din capela ortodoxă!) şi-mi arunc ochii pe tavanul imens. Dintr-o dată mi-a venit imaginea unei măcelării lipită pe boltă... rămâneau în lumină doar imaginile lui Dumnezeu şi a lui Adam. Nu era nimic din măreţia filmului Agonie şi Extaz, care salvase, dealtfel,
Traista cu stele
77
în faţa lumii, hărtăneala sixtină. Nici un fior sacru! Am rămas cotropit! Am ieşit pustiu, dezamăgit. Nu puteam mărturisi nimănui gândurile mele macabre şi mă înfioram gândindu-mă că săvârşesc un sacrilegiu... Confratele meu de drum, Arhimandritul Irineu Cheorbeja, consilier patriarhal, responsabilul Comisiei de Pictură Bisericească, era în al treilea cer, vorbindu-mi spornic despre celebra pictură a lui Michelangelo. Îl ascultam cu tristeţe, fără să-l contrazic (atâta îmi trebuia!) sau să spun ceva. Nu peste multă vreme, doar peste câteva zile, fiind la casa lui Brâncuşi, lângă aşezământul Georges Pompidou la Paris, am citit spre stupefacţia mea dar şi spre marea bucurie, că Brâncuşi vizitând Capela Sixtină a scris că: „aceasta este un biftec!” M-am luminat la suflet şi m-am bucurat că m-am întâlnit cu Brâncuşi!
Calinic Argatu
78
De atunci îl iubesc şi-l am la inimă! Iar Capela Sixtină a murit pentru totdeauna, dar asta nu înseamnă să nu vă duceţi s-o vedeţi ca şi Badea Cârţan, merită osteneala. Şi veţi vedea Bazilica Sfântul Petru din Roma, zidită în secolul al XVI-lea ca şi Catedrala mitropolitană de la Curtea de Argeş, a lui Neagoe Basarab!
Iar Brâncuşi n-ar fi executat nici o lucrare, niciodată, pentru parcul Mănăstirii Argeşului! N-ar mai fi îndrăznit să tulbure măreţia locului! Era prea serios şi solemn! Era prea ortodox ca să împieteze locul! Şi nu degeaba James Farerell a zis: „Lângă Shakespeare şi Beethoven se mai află un zeu: românul Constantin Brâncuşi!” Câtă mângâiere, Doamne!
Traista cu stele
79
Prea Sfinţite, cum arată cerul de primăvară privit printre teii, brazii, stejarii şi magnoliile din parcul Mănăstirii Argeşului?
Prin anul 1978, când eram stareţ la Mănăstirea Sinaia, am făcut o drumeţie în Ţara Argeşului, mai exact la Mănăstirea cea vestită şi de lume mult iubită. Am intrat în curtea largă şi frumoasă ca o gură de Rai şi am rămas uimit de ceea ce ochii vedeau! Am măsurat, pe cât mă ţineau puterile, în timp, credinţa nemăsurată a moşilor şi strămoşilor, a marilor voievozi, ctitori de sfinte Altare! Mi-am spus atunci: Aş dori în viaţa mea să mai fiu într-un loc pe lumea asta - la Argeş! Am socotit că Sinaia e un loc deplin, dar m-am trezit vorbind pe dinlăuntru, fără să-mi imaginez că peste 7 ani să fiu trimis chiar la Argeş! Şi mi-am zis plin de
Calinic Argatu
80
sine: Dumnezeu m-a binecuvântat să mă nasc într-un spaţiu de mare frumuseţe, spaţiul românesc! Am învăţat în şcoli aşezate în locuri sfinte de trai şi rugăciune, am păstorit în Transilvania şi Maramureş, m-au primit cu braţele deschise Căldăruşanii şi Cernica Sfântului Calinic, iar Patriarhul Iustin mi-a îndreptat paşii spre Ţara lui, Ţara Argeşului! Şi iarăşi mi-am zis: Doamne, Dumnezeule, mari şi minunate sunt lucrurile Tale, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Iar Sfânta Filoteia veghează ca mare mitropolit al Argeşului!
Sunt 20 de ani de când sunt la Argeş şi de câte ori intru pe poartă şi văd Catedrala, am aceeaşi emoţie pe care am încercat-o prima dată! De fiecare dată, aşadar, este pentru prima dată! Cred că aşa va fi şi în Împărăţia luminii, a lui Dumnezeu: mereu pentru prima dată întru frumuseţi şi bucurii
Traista cu stele
81
nesfârşite! Da, aici la Argeş vii mereu pentru prima dată! Îţi este dor mereu!
Cum arată cerul de primăvară privit printre teii, brazii, stejarii şi magnoliile din parcul mănăstirii? Arată a bucurie şi speranţă! Noaptea, cerul este mai aproape, mai ales iarna! Am impresia mereu că mi se umple traista cu stele!
Mulţumiri vă aduc, domnule Augustin Doman, pentru că îmi aduceţi aminte de bucuriile de demult şi de cele de azi! Cred că toţi cei care păşesc pe locul acesta încearcă acelaşi fior sfânt precum îl încerc şi eu de fiecare dată!
Pentru toate, mulţumiri lui Dumnezeu şi sfinţilor Săi!
Calinic Argatu
82
Finalul Evangheliei după Matei este foarte luminos: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Să luăm acest ultim verset ca pe un semn că sărbătoarea Paştelui e una care să ne reamintească mereu că ne aflăm permanent în comuniune cu Iisus?
Absolut! Tocmai acesta este sensul cel adevărat şi bucuria ce nu se va lua de la noi niciodată, Sărbătoarea Sărbătorilor şi bucuria bucuriilor! Citind spre exemplu scrisorile creştine ale lui Al. Lascarov Moldovanu, am înţeles în chip deplin iubirea lui pentru Dumnezeu şi înţelegerea Harului care ajută pe om atunci când îşi deschide inima. Dar nu numai despre el ar putea fi vorba. Ce am putea spune despre Blaisse Pascal, convertiţii Paul Claudel, Pierre Emmanuel, Ioan Alexandru şi atât de mulţi alţii... era să uit şi de Nicolae
Traista cu stele
83
Steinhardt, convertitul dintre evrei ca şi Marele Apostol Pavel! Ei şi noi am prins a înţelege ce înseamnă, pe cât ne este dat să cuprindem bucuria fără de măsură, auzind cuvintele lui Iisus: „Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului”42.
Suntem porniţi toţi să ne tânguim de puţinătatea fericirii ce ne este dat s-o gustăm pe pământ şi s-ar părea că aşa ar fi. Personal, admir din răsputeri entuziasmul şi optimismul oamenilor de a răzbi, de a învinge, de a ajunge acolo unde li se pare lor că ar fi o culme a fericirii şi mi-am zis: Dacă aşa ne-am strădui să-L cunoaştem şi să-L urmăm pe Dumnezeu, ar fi cea mai mare biruinţă a noastră şi bucuria ar fi eternă! Aş crede că Milostivul Dumnezeu nu ne va pedepsi prea aspru, dacă nu vom ajunge până acolo unde ne doreşte El să
42 Matei 28, 20
Calinic Argatu
84
fim cu adevărat, adică la suprema împlinire: „Să fim sfinţi precum sfânt este El” sau „Fiţi desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este!”43
Desigur, nu vom uita niciodată că aceste chemări sunt imperative, adică nu se pot negocia, sunt porunci dumnezeieşti. Iar împlinirea lor nu se poate înfăptui fără Harul Duhului Sfânt: „Care pretutindenea este şi pe toate le împlineşte!” Iar Harul Duhului Sfânt nu vine fără rugăciune şi fără a avea inima curată, vasul de aur curat şi fără stricăciunea timpului nostru.
N-aş dori, ca la judecata din urmă, noi, cei cu Dumnezeu în sân şi pe care-L predicăm, să vedem pe creştinii contemporani nouă că se mântuiesc şi se bucură de faţa lui Dumnezeu, iar noi ne vom ruşina de privirea lor, cum se
43 Matei 5, 48
Traista cu stele
85
înspăimântă şi turma văzându-şi păstorul mâncat de lupi. Să nu fie aceasta, niciodată!
Să ne ajuţi, Doamne Dumnezeule, să ne bucurăm pururea de vederea Ta, aici pe pământ şi în Împărăţia Cerurilor!
Calinic Argatu
86
Prea Sfinţite, când îl recitiţi pe Neagoe Basarab, îl vizualizaţi prin locurile unde trăiţi şi păstoriţi comunitatea?
Am mereu la îndemână: „Marea Carte a identităţii româneşti în Europa renaşterii şi în cultura românească”, aşa cum o numea, pe drept cuvânt, ilustrul exeget al Învăţăturilor lui Neagoe Vodă Basarab către fiul său Teodosie, profesorul Dan Zamfirescu. Aşadar, pământul şi spiritul românesc s-au înscris, acum aproape 480 de ani, pe harta spirituală a Europei Renaşterii, cu una dintre acele creaţii pe care Nicolae Iorga le-a numit „cărţi reprezentative în istoria omenirii”: Învăţăturile lui Neagoe Vodă Basarab către fiul său Teodosie, iar Constantin Noica avea s-o numească, în 1943, Întâia mare carte a culturii româneşti, care era destinată a
Traista cu stele
87
transmite viitorului succesor orfan, nevârstnicul Theodosie, ca o învăţătură pe care tatăl său nu i-o mai putea da altfel decât prin acest testament devenit, în cele din urmă, sinteza grandioasă a experienţei politice şi militare, morale şi religioase a întregii lumi româneşti, în zorii epocii care se va numi „modernă”. Se ştie prea bine că Neagoe Basarab nu a avut sub ochi nici un model anume. În Apus, Erasmus din Rotterdam, în martie 1516, a scris Instituţia Principiis Cristiani şi tipărită în acelaşi an împreună cu Panegiricul regelui Filip cel Frumos şi Principele lui Machiavelli, aceasta însemnând că punerea răsăriteanului ortodox Neagoe Basarab alături de Erasmus şi Machiavelli era o recunoaştere absolut europeană!
Prin anul 1943, Emanoil Bucuţa a ţinut la radio conferinţa Un voievod
Calinic Argatu
88
filosof şi spunea printre altele: „Voievodul, care a ocrotit pe întâiul nostru lucrător tipograf, monahul muntenegrean Macarie, şi a ridicat cea mai strălucită biserică domnească, era destoinic să înjghebeze şi o asemenea carte. Poporul trebuie să afle, în sfârşit, acest adevăr şi să şi-l însuşească. El ar fi un izvor de încredere şi putere”, căci prin Învăţături „vorbeşte gura strămoşilor, care ne însoţesc pas cu pas pe un drum plin de minuni... Voievodul nu este numai un stăpânitor de Ţară, dar şi un filosof. Dă învăţături pentru tot poporul şi pentru toate secolele. Să ne plecăm genunchii!”
Iată câteva frânturi din magnifica operă: „Pe preoţi şi diaconi îi învrednici de mare cinste, ca să facă mai multă cântare şi slăvire şi mai multe rugăciuni în ziua duminicii. După aceea puse pe toţi oamenii să postească şi să cinstească
Traista cu stele
89
ziua de vineri, pentru pomenirea celor întâmplate în această zi binefăcătorului şi Mântuitorului tuturor, Hristos! Toţi cu osârdie şi cu credinţă să petreacă în biserici şi să aştepte până la rugăciunea cea de pe urmă... Când pleca departe, în ţări barbare, ruga şi pe episcopi cu multă osârdie să-i fie însoţitori, nevoind nici pentru puţină vreme să se despartă de ei. Şi Biserica lui Dumnezeu era purtată fără încetare cu dânşii, pentru ca nici în luptă să nu fie lipsiţi de darul Bisericii. Iar episcopilor noştri le părea bine de aceasta.”44
Îl văd aievea pe marele Neagoe Basarab, cu viaţă de sfânt! Sunt copleşit de Harul Duhului Sfânt care i-a luminat viaţa! Nu întâmplător stau în genunchi toată slujba pioşii argeşeni, fiii de Domni Basarabi.
44 Învăţăturile lui Neagoe Vodă Basarab către fiul său Teodosie pag. 235
Calinic Argatu
90
Dacă un tânăr absolvent de Teologie v-ar bate la uşă cu o zi înainte de a fi hirotonit, care ar fi primele sfaturi pe care i le-aţi da?
Desigur, i-aş spune: mai fă odată şi Seminarul şi Facultatea de Teologie! Iar dacă m-aţi întreba, de ce, aş răspunde, că după 1990, şcolile în general şi cele de Teologie, în special, şi-au pierdut din înălţimea şcolilor de tradiţie, de pregătire serioasă, nu numai elevii dar chiar şi o seamă de profesori. Şi ca să nu se supere nimeni, aş aminti că un seminarist pe vremea noastră avea pregătirea unui student de azi şi chiar mai mult, iar un absolvent de Teologie era ca un doctor în Teologie de azi. Iar ca să fiu crezut, să luăm tezele de licenţă şi chiar din 1910, de acum 100 de ani aproape şi veţi vedea că este o adevărată teză de doctorat de azi...
Traista cu stele
91
Cât priveşte evlavia, credinţa întrupată în fapte, le-am spus-o mereu teologilor noştri, că sunt mai pregătiţi creştinii care vin la slujbă cu fior sfânt decât noi cei chemaţi special să avem o trăire exemplară. Ca să nu spun şi mai mult, că devenim uneori o adevărată sminteală pentru lumea creştină, iubitoare de Dumnezeu.
Citindu-i unui elev seminarist cele scrise mai sus, l-am întrebat, ce părere are şi mi-a spus fără nici o ezitare: e real!
Depănând firul, poate că nu i-aş cere neapărat să mai repete odată Teologia, dar l-aş întreba cine l-a îndemnat să meargă la Teologie? Îmi amintesc de un episod pe această temă. Cu ani în urmă, când eram mai grabnic a ajuta pe cei care băteau la poarta inimii mele, o mamă de elev seminarist, eliminat de la Bucureşti pentru cauze
Calinic Argatu
92
lesne de înţeles, a venit să-mi ceară să-l primesc la Argeş, plângând cu hohote şi ameninţând, că dacă nu-l primesc, se spânzură în parc. Odorul mamei se hlizea fără ruşine, cu nepăsare. Văzând aceasta, l-am întrebat: Cine te-a sfătuit să mergi la seminar? Mama şi bunica, fu răspunsul, fără nici o întârziere, şi adăugând că nu are chemare să se facă popă! Bravo, i-am spus, fără să mai fiu impresionat de lacrimile mamei. Eşti un om sincer şi te sfătuiesc să mergi la şcoala care-ţi place. M-am bucurat! Era unul din puţinii elevi care aveau clar în minte şi în inimă că nu poate deveni în viaţă ceva care nu i se potriveşte. Câţi au curajul acesta? Cu cât ar fi mai mulţi, cu atât am scăpa Biserica lui Hristos de nechemaţi. Iertaţi, vă rog!
Traista cu stele
93
În zilele noastre românii se sinucid în număr foarte mare. Suicidul a devenit din nefericire un fenomen. Ştiut fiind că a-ţi lua viaţa e un păcat, se implică suficient Biserica în combaterea acestuia?
Nu ştim dacă înainte de 1989 era atâta avalanşă de sinucideri. Vădit este din capul locului că nimeni sănătos la cap şi la suflet n-ar face acest lucru. Presa românească şi în special cea argeşeană a publicat multe cazuri de sinucideri şi alte tragedii încât m-am întrebat: ce spun străinii despre noi, dar românii, mai exact, ce spun când află atâta nenorocire? Stările de disperare, de nefericire, lipsa de sfaturi bune şi la vreme, lipsa de comuniune şi de prieteni confidenţi, dar mai ales lipsa de credinţă, care e cea mai mare şi grea demenţă, această lipsă a legăturii cu
Calinic Argatu
94
Dumnezeu din viaţa noastră. Cât de jalnică este această situaţie!
Sfântul Evanghelist Ioan consemnează, în capitolul al XVII-lea al Evangheliei, rugăciunea lui Iisus Hristos, adresată Tatălui Ceresc, înainte de a merge spre Golgota, prin care cerea ocrotirea ucenicilor Săi: „Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat, şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.”45 Se vorbeşte în ultima parte a versetului despre „fiul pierzării”, care este, după cum se ştie de întreaga lume: Iuda Iscarioteanul. Continuând firul Evangheliei: „Pe când mânca, Iisus a
45 Ioan, 17, 11-12
Traista cu stele
95
zis: Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi mă va vinde... Fiul Omului merge după cum este scris despre El. Vai, însă, acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela dacă nu se năştea.”46 „Atunci Iuda, cel care L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei treizeci de arginţi, zicând: Am greşit vânzând sânge nevinovat... şi el aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat.”47 Aceasta este o filă neagră din viaţa omenirii!
Dacă Iuda a fost un ucenic al lui Hristos, care, precum aţi văzut, şi-a vândut pe Învăţătorul său şi mustrat de conştiinţă, s-a sinucis, un alt ucenic, Petru, cel care s-a lepădat de Iisus atunci când o slujnică a palatului i-a zis: „Şi tu
46 Matei 26, 24
47 Matei 27, 3-5
Calinic Argatu
96
erai cu Iisus Galileanul”, el s-a jurat spunând: „Nu cunosc pe omul acesta!” şi „Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi ieşind afară, a plâns cu amar.”48 Iuda în disperare s-a sinucis, iar Petru, plângând cu amar, a fost iertat de Dumnezeu! De aceea avem spovedania şi iertarea de păcate prin dezlegarea duhovnicului şi plâns cu amar pentru păcatele săvârşite, crezând aceasta neîncetat, că Dumnezeu ne-a poruncit: „Învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă, n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă!”49
48 Matei 26, 57
49 Marcu 9, 13
Traista cu stele
97
Se vorbeşte tot mai insistent de dispariţia cărţii ca obiect, e vremea „literaturii virtuale”. Se zice că vom citi doar pe monitorul calculatorului. Vom (re)citi Noul Testament în acest fel?
Îmi amintesc, prin anii '94, fiind la Mănăstirea Putna, am avut bucuria mare să primesc de la secretarul mănăstirii Biblia pe dischetă. O am undeva prin geantă şi nu am folosit-o niciodată şi nici nu o voi folosi. Nu ştiu, dar parcă dă ca nuca în perete. Ar merge să fie transmisă pe alte planete, unde ar putea exista fiinţe care ar recepţiona astfel „literatura virtuală”, deci n-ar şti ce este o Biblie, un Nou Testament pe pergament, pe hârtie velină tipărită cu atâta suflet şi ştiinţă de carte.
Ce poate fi mai frumos, mai reconfortant şi liniştit să iei de pe raft o carte din diferite secole şi să te uiţi la ea,
Calinic Argatu
98
s-o mângâi cu privirea şi cu mâinile şi cu sufletul! S-ar putea face aşa ceva pe monitorul calculatorului? Este bună şi această dihanie modernă, dar n-ai nici o identitate, şi nici un zel amestecându-l în viaţa tiparului şi a scrisului cu mâna. S-a dus pe apa sâmbetei mireasma cititului liniştit, a bucuriei adevărate şi orice cărturar adevărat nu foloseşte pe masa lui calculatorul, care trebuie să se ştie că poate fi folosit peste tot şi de oricine, dar acolo unde merge cu adevărat. Ştiu, îmi veţi spune că este doar începutul, că viitorul ne va oferi surprize ştiinţifice. Sigur că da! Şi mie mi-ar plăcea să existe aparatură care să-mi imprime imediat gândurile şi să fie cuprinse într-o carte, bine legată, peste câteva minute! Atunci ar fi o bunătate de cărţi şi-o hălăciugă de trăsnăi de ar uimi lumea! Cibernetic, frate, nu glumă!
Traista cu stele
99
Cartea ca obiect nu va dispărea niciodată, sunt sigur de aceasta. Ne-am pierde identitatea. Nu peste multă vreme omenirea îşi va da seama că şi povestea aceasta tristă, dar adevărată cu calculatorul, va deveni o amintire, în sensul că, viitorul ne va oferi surprize tehnice formidabile, şi cele de acum vor deveni în scurt timp mai arhaice decât însuşi tiparul lui Gutenberg. Oricum, internetul este un mijloc rapid de a comunica cu oamenii iar mâine ne vom vedea faţa în videotelefon şi poate ne-om „rafina” în sensul că orice grimasă - adică strâmbătură - ne-ar costa scump.
Până atunci şi după aceea, să nu uităm de cartea scumpă care umple falnicele noastre biblioteci şi să ne apucăm de citit pe nerăsuflate, că pe monitorul calculatorului ne informăm zi de zi, precum şi prin internet. Se vede cine ne consumă fără cruţare timpul!
Calinic Argatu
100
Oare globalizarea nu înseamnă şi ştergerea memoriei umane? Ne va paşte o tabula rasa în integralitate? Desigur, aşa va fi la o pană de curent obişnuit, curent cu pilă solară. De unde vom începe?
Traista cu stele
101
Cum se ştie, literatura română a început cu opere religioase sau cu influenţă religioasă. Ce destin ar fi avut altfel? Se mai observă în literatura de astăzi aceste influenţe?
Se ştie că scrierile de pe teritoriul ţării noastre au o vechime de peste două mii de ani. Mai apoi ne vom aminti de Ovidiu în primul veac creştin de la Hristos precum şi de savanţii cărturari Dionisie cel Mic şi Casian care ne-au lăsat opere fundamentale, iar Dionisie a calculat pentru prima oară era noastră. Operele lor au fost preponderent religioase, după cum bine se cunoaşte de aproape fiecare dintre noi.
Cercetând Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, de G. Călinescu, vedem că el mărturiseşte: „Cele două voievodate erau chiar un fel de centre ale ortodoxiei
Calinic Argatu
102
în această insulă latinească a lumii slave, şi prin mănăstiri „pisari” sau „dieci” copiau cu frumoasă caligrafie texte bisericeşti, mult mai numeroase decât se credea până acum, ornamentate cu ingenioase iniţiale de lujeri împletiţi şi apoi legate în scoarţe groase, învelite în catifea ori piele sau ferecate în argint. De la Nicodim, întemeietor al Tismanei, a rămas o Evanghelie scrisă în 1405. În Mănăstirea Neamţ s-a copiat, în 1429, un Evangheliar, iar altul la Mănăstirea Humorului, din 1473, îl înfăţişează pe Ştefan cel Mare închinând cartea Fecioarei Maria. Tiparul introdus curând şi din teascurile călugărului muntenegrean Macarie care învăţase meşteşugul la Veneţia, ieşi în 1508, din porunca lui Radu Vodă, un Liturghier după cum urmează şi alte cărţi. După o stagnare, apar tot pe teritoriul românesc,
Traista cu stele
103
dar în Transilvania, întâile cărţi româneşti.
Vom reaminti Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzachi, Codicele Voroneţian, Codex Sturdzanus, Catehismul imprimat la Sibiu în 1544. Judele Braşovean Hans Bekner aduce la Braşov pe Diaconul „Coresi ot Târgovişte” spre a tipări cărţi române şi slavone. La 3 mai 1560 începe tipărirea unui Tetraevanghel românesc, după ce în 1559 scosese un Catehism, Apostol în 1563, Molitfelnic şi Cazanie în 1564, două Psaltiri 1570 şi 1577. Coresi este un tipograf care se slujeşte de tălmăciri mult mai vechi. Toate aceste sunt de mare interes cultural şi lingvistic.”50 Eu aş zice că, nu numai de interes cultural şi lingvistic, ci mai ales de interes spiritual, duhovnicesc. Iată că literatura
50 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, pag. 7-8
Calinic Argatu
104
română a început cu opere religioase, după cum era şi firesc. Ce destin ar fi avut altfel? Destin numit: Tabula rasa! Sigur că şi în literatura de azi se mai observă aceste influenţe, dar la alţi parametri. Autentica şi marea literatură a unui popor se măsoară după mireasma Cuvântului îmbăiat în apa botezului, sfinţit prin Ungerea Sfântului Mir, înveşnicit prin dumnezeiasca Euharistie, rostită şi primită cu sfinţenie întru dăinuire!
Traista cu stele
105
De ce semnaţi (şi) Argeş?
Cred că cele mai multe documente le-am semnat cu Argeşanul când eram arhiereu auxiliar al Eparhiei Argeşului şi Râmnicului, până în 1990 şi după aceea cu Argeş o dată cu întronizarea în scaunul istoric al Argeşului. Pentru cine nu ştie doresc să subliniez că arhiereului ales, pe lângă un scaun apostolic, i se dă şi numele unei cetăţi istorice de: Târgovişteanul, de la Târgovişte, Slătineanul, de la Slatina, Argeşanul, de la Argeş, Botoşăneanul, de la Botoşani, etc. M-am bucurat când mi s-a atribuit numele de Argeşanul prin Decret Prezidenţial şi mai ales prin hotărârea Sfântului Sinod. Când am devenit titularul Eparhiei Argeşului şi Muscelului, mi-am păstrat, pe lângă cel de Calinic şi Argeş. Aşa va rămâne, neschimbat, îl voi oficializa şi prin
Calinic Argatu
106
Monitorul Oficial. Mai în glumă, mai în serios, zic eu că-s prea bătrân ca să mă dezvăţ... condeiul o ia înainte fără să mă mai întrebe!
În altă ordine de idei, doresc să nu mă ascund că-mi place să mă numesc aşa şi să semnez şi aşa mă cunoaşte lumea cel mai mult. Dacă aş muri în Moldova sau Transilvania, n-ar suna frumos pe cruce? Iată că şi ierarhii Sfântului Sinod, atunci când mă văd îmi spun cu drag: Voievodul de la Argeş! Nu v-ar bucura pe toţi să vă spună aşa? Mă bucură zicerea pentru prea frumosul Argeş în care m-a trimis Dumnezeul prin mila Sa, ca să lucrăm împreună şi să mergem nu tot împreună, dar pe rând, în Ţara de peste Veac!
M-am bucurat, domnule Augustin Doman, că aţi venit şi cu această întrebare pentru care vă mulţumesc din inimă. Când se vorbeşte despre aceasta
Traista cu stele
107
îmi aduc aminte de tata, care prin anii '36 a fost de gardă la Palatul în care găzduieşte azi fiul său şi mi-a spus, când am ajuns episcop la Argeş: „Băiete, să nu uiţi! De Argeş să nu te îndepărtezi niciodată că eu cunosc locul şi oamenii! Iar acolo se vorbeşte cea mai curată limbă românească! Este locul care nu poate fi jinduit de nimeni!” M-a surprins prin mărturisirea făcută şi la orice ispită de plecare răspund dimpreună cu tata: Nu! Iar când îi văd poza ca militar în faţa Catedralei lui Neagoe Basarab, am emoţii copleşitoare!
Iată şi povestea cu numele de Argeş care întregeşte pe Calinic!
Cu preţuire pentru Argeş şi fiii săi de aur!
Calinic Argatu
108
Traista cu stele
109
Bibliografie
Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu binecuvântarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.
1. Bogrea, Ion V., Sacra via, 134
2. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Minerva, Bucureşti, 1985;
3. Cioran, Emil, Mărturisiri şi anateme, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003;
4. Drăgoi, Preot Eugen, Istoria Bisericească Universală, Editura Episcopiei Dunării de Jos;
Calinic Argatu
110
5. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, prin grija lui Dan Zamfirescu şi Florica Moisil, în traducerea din slavonă a lui G. Mihăilă.
Traista cu stele 111
Calinic Argatu 112

                                                                  TRAISTA CU STELE

Lumina şi faptele credinţei Convorbiri cu Parintele Cleopa

CUM SE SCHIMBĂ SUFLETUL CREŞTINULUI DACA PE LÂNGĂ HARUL SFINTELOR TAINE SE ADAUGĂ ŞI STRĂDANIA PROPRIE

CARTEA   A   ŞAPTEA


                                           CUM SE SCHIMBĂ SUFLETUL CREŞTINULUI

                                            DACA PE LÂNGĂ HARUL SFINTELOR TAINE

                                                 SE ADAUGĂ ŞI STRĂDANIA PROPRIE

După ce am arătat până aici ce se întâmplă cu sufletul creştinului şi care este calea pe care, umblând, să poată păs¬tra nestins harul Sfintelor Taine, urmează să vedem acum ce schimbare se întâmplă în sufletul celui care, pe lângă aju^ torul lui Dumnezeu, adaugă şi năzuinţele sale proprii. Harul Sfintelor Taine pe de o parte, iar pe de alta grija, la cei ce l-au primit, de a-1 păstra — lucruri despre care am vorbii? amănunţit în ultimele două cărţii — au ajutat la înmulţirea vieţii în noi. Acum e vorba de a cerceta, în întregimea ei, viaţa care a prins rădăcină în fiinţa noastră, de a arăta câtă e lucrarea harului şi câtă e a strădaniei noastre şi de a ho¬tărî până la ce grad poate lucra împreună năzuinţa omenească^ cu harul dumnezeiesc. De aceea vom băga de seamă că tot timpul avem de-a face cu amândouă lucrările, dumneze¬iască şi omenească, după cum oricine va putea dovedi ce a-nume este sănătatea omului şi la ce foloseşte ea prin aceea că poate aduce în faţa lumii un om voinic şi frumos. Tot aşa, dacă vrem să cunoaştem ce este sufletul unui om care întru toate trăieşte virtuos, o să înţelegem aceasta după cât se sim¬te de bine şi după strălucirea lui, căci toată frumuseţea lui lăuntrică constă doar în tăria virtuţii lui, fără de care nici nu există o frumuseţe adevărată, chiar dacă acel suflet s-ar bucura de darul minunilor.
1. A se  observa de la  început concepţia  sinergistă & lui Nicolae Cabasila.

DESPRE VIAŢA  IN  HRISTOS 203
Sigur că feluritele daruri exterioare abia dacă ne lasă să bănuim la cineva o virtute lăuntrică — ele fiind doar un semn al lor —, în vreme ce, dacă cercetăm la om şi purtările lui, abia atunci ajungem să cunoaştem pe omul respectiv.; Când însă putem şi pipăi cum stau lucrurile, de ce să ne pierdem vremea, căutând mărturii şi semne, câtă vreme ştim că nici semnele acestea miraculoase nu sunt o mărturie prea sigură a virtuţii ? Căci nici darurile nu se împart la toţi oamenii buni, iar din cei care le au, nu toţi sunt într-adevăr vrednici de ele. Doar mulţi din cei care au săvârşit fapte mari înaintea lui Dumnezeu n-ajung să facă cunoscute darurile lor, câtă vreme destui din cei răi ajung uşor la aşa ceva 2t lucru de altfel de înţeles, căci uneori nimic nu-i cu neputinţă ce¬lor ce cheamă numele Domnului3, sigur nu în urma fapte- lor lor bune, ci pentru ca să se preamărească Cel al cărui nume e chemat.
De aceea înţelegem că şi harul sfinţilor ca şi năzuinţa
noastră sunt deopotrivă necesare pentru a săvârşi binele, pe
când despre puterea de a face minuni nici unul dintre das-¬
călii învăţăturii celei înalte şi ascunse nu ne-au arătat pe
ce cale s-o dobândim. Dar ce zic? Neavându-le, nici măcar
nu le-am dorit şi nici nu le-am căutat, ba chiar avându-le
nu se cade să ne veselim ; după cum stă scris : «Nu vă1
bucuraţi că duhurile se pleacă vouă, ci bucuraţi-vă mai vâr-
tos că numele voastre sunt scrise în ceruri» 4. *
Urmărind, aşadar, facerea de bine, nu avem de ce ne mi-nuna când miraculosul nu este o dovadă de virtute şi când nu-1 vedem arătându-se ca atare. Dar nici dacă cineva s-ar bucura de darul proorociilor, al arătărilor şi ăl înţelegerii tainelor, nici atunci nu trebuie să vedem în el un om peste fire şi să ne minunăm de el. Fireşte că uneori astfel de da-
2. Nu  totdeauna   anumite  harisme   miraculoase  erau  semnul   desă¬
vârşirii, deşi printr-o iconomie divină ele au fost dăruite unor creştini.
Informaţii la U. Neri, p. 348.
3. Ioan 14, 13.
4. Luca 10, 20. ,e-        :     :

204 NICOLAE CABASILA
ruri însoţesc pe cei ce trăiesc în Hristos, însă nici atunci ele
nu formează viaţa cea adevărată, după cum ceea ce
aleargă anume ca să se arate prea mult lumii, numai facere
de bine nu este. Acest lucru îl arată şi Sf. Pavel când scrie
Corintenilor : «De-aş cunoaşte toate tainele şi aş avea toată
ştiinţa, iar dragoste nu am, nimic nu sunt, ci m-am făcut
aramă sunătoare şi chimval gălăgios»5. Pentru aceea să lă-¬
săm la o parte toate celelalte şi să ne îndreptăm numai spre
voia sufletului, în care sălăşluiesc atât bunătatea, cât şi rău¬-
tatea omului, sănătatea şi boala, viaţa şi moartea lui. Căci o
viaţă cu adevărat fericită izvorăşte numai dintr-o voinţă
dreaptă, întoarsă pururea spre Dumnezeu. *
Pentru Că atât contribuţia Sfintelor Taine, cât şi cea a' strădaniei omeneşti duc tot acolo : să facă vrerea noastră una' cu a Aceluia care singur e cu adevărat bun. Doar întreaga purtare de grijă pe care a arătat-o Dumnezeu neamului ome¬nesc numai un singur rost are, ca şi întreg lanţul de făgă¬duinţe şi de ameninţări pe care ni le trimite Dumnezeu. în' acest scop a fost făcută şi lumea, a fost vestită şi Legea, pentru el a împărţit Domnul mii de binefaceri şi a trecut prin chinuri nesfârşite : ca omul să se întoarcă spre Dumne¬zeu şi să se hotărască să nu iubească pe altcineva decât pe El.. Ca mărturie pentru aceasta stă faptul că în urma atâtor bine¬faceri cu câte ne-a copleşit, Domnul ne cere doar să vrem binele  şi  să  ne  facem un  cuget cât mai  drept.
Spre aceasta stau mărturie toate poruncile şi toate în-demnurile Lui, într-un cuvânt, orice vorbă care a scăpat de pe buzele Domnului spre una şi aceeaşi ţintă duce, spre bi¬nele şi folosul nostru. Ori că arată pe faţă mândria, ori că opreşte pornirea poftelor trupeşti şi stinge aprinderea, mâniei noastre, iar răutatea din noi o scoate cu totul, tot-. deauna Domnul nu ne cere decât cuget bun şi drept. Aşij-derea şi sărăcia cu duhul, plângerea pentru păcat sau mi¬lostivirea,  curăţenia  adâncă  a  inimii  şi  toate  celelalte   da-
5. I Cor. 13, 1—2.

DESPRE VIAŢA  !N HRISTOS 205
ruri, oare fac pe cei ce le caută cu adevărat fericiţi6, ce sunt toate decât fapte ale voinţei noastre ? Pentru că a ajunge să-ţi potriveşti gândul cu prevederile dogmelor şi să crezi tot ce este în legătură cu Dumnezeu, aşa ceva însăşi mintea sănătoasă ne spune că e un lucru bun. Doar şi Dom¬nul spune că Legea a izvorât din dragoste7, iar dragostea porneşte din puterea voinţei noastre. Şi dacă de la noi Dum¬nezeu nu aşteaptă, în urma învăţăturii şi a purtării Sale de grijă, decât roade ale voinţei, atunci urmează că în această voinţă îşi revarsă El toate binefacerile, toată puterea şi toată purtarea de grijă spre săvârşirea binelui. Aşadar, atât Bo¬tezul cât şi celelalte Sfinte Taine ne-au fost date pentru ca prin ele vrerea noastră să se facă mai curată, urmând de aici că şi trăirea şi săvârşirea Tainelor au fost lăsate în scopul îmbunătăţirii voinţei noastre.
Căci la urma urmelor, ce rost au pentru noi Sfintele Taine ? Ele ne pregătesc pentru viaţa viitoare, ca unele care sunt, cum spunea Sf. Pavel, «puterea veacului viitor»8. Şi oare cum altfel ne vom putea pregăti pentru viaţa aceea, sin¬gura vrednică de acest nume, cum altfel decât ţinând porun¬cile pe care ni le dă Acela, care, în viaţa ce va veni, are pu¬terea şi să răsplătească, şi să pedepsească. Făcând aşa, vom ajunge să sălăşluim în noi pe Însuşi Dumnezeu. Căci «cel ce Mă iubeşte, poruncile Mele va ţine şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi vom reveni la el şi Ne vom face sălaş la el» 9. Aşadar toată ascultarea de porunci vine numai din voia noastră liberă.
De aceea se şi dă răsplată celor cărora le este drag să facă voia Domnului, sau pedeapsă celor care stau împotrivă, fie-căruia după cum a hotărât prin voia sa liberă să lucreze. Pentru  că numai  sufletul  este  cel care  poate  lua  răspun-
6. Matei 5, 1—12.
7. Matei 22, 36—40.
8. Evrei 6, 5.
9. Ioan 14, 23.

206 NICOLAE CABAS1LA
derea pentru fapte, căci nimeni nu va putea vorbi de răsplată sau de pedeapsă fără să fie la mijloc răspunsul voii libere. De aceea, dacă am cerceta voia liberă a celui ce trăieşte după Legea lui Dumnezeu, vom vedea cum străluceşte în el viaţa cea fericită, iar dacă vrem să-i ştim şi puterea de lucrare a acestei voinţe, vom găsi că şi ea ajunge la o culme de de-săvârşire întocmai cum ajunge şi trupul, atunci când e mai în putere şi deplin crescut.
Între plăcere şi durere
Cele două culmi între oare se mişcă voinţa sunt plăcerea
şi durerea : una o face să se avânte, cealaltă o face să
se întoarcă înapoi ; între aceste două culmi s-arată omul aşa,
cum este el. Tot de aici se poate vedea felul de a fi al omu-¬
lui, precum şi deosebirea dintre oamenii buni şi cei răi. Aşa
se face că neamul omenesc e împărţit în două cete : a ce-»
lor răi, cărora le place să trăiască în fărădelegi şi în deşertă-
ciuni şi oare se întristează pentru lucruri ce numai la arătare
sunt neplăcute, şi a celor buni care se leagă cu tot sufletul
de bine şi care se întristează de ceea ce într-adevăr este
rău10. ;
Pe această cale putem judeca nu numai bunătatea sau răutatea sufletelor, ci şi dacă un suflet se simte bine sau e împresurat de greutăţi, dacă e fericit sau nenorocit. Şi fiindcă vorbim despre viaţa cea fericită, atunci va fi nevoie să arătăm mai pe larg ştiinţa despre plăcere şi durere, din care să învăţăm în ce constă viaţa şi fericirea. Şi întrucât durerea vine pe lume înaintea plăcerii, care-i numai un rod
10. Preluând de la stoici şi de la Aristotel (Etica nicommahică li, 2,
1104) cele patru situaţii, două negative (durerea şi teama), alte două po¬
zitive (dorinţa şi plăcerea), Sf. Maxim Mărturisitorul a intuit adevă¬
rata rezolvare a problemei atunci când a condiţionat aceste patru pasiuni
de «raţiunea divină a lucrurilor din lume» (Către Talasie, în Filocalia
III, XIII, p. 58). Notăm că îndeosebi în această carte Cabasila se dove¬
deşte a fi fost puternic influenţat de Sf. Maxim. ■_; t ,c

DESPRE VIAŢA  IN HRISTOS 207
al aceleia — «cei ce  plâng    se vor mângâia»—, urmează că se cade să vorbim întâi despre durere.
A te întrista de ceea ce se cuvine să te întristezi însem-¬
nează în primul rând a fugi de rău, iar bucuria pe care o
simţi atunci e însăşi calea ce ne duce la bine, de unde urmează
că întâi e durerea : «fereşte-te de rău şi fă binele» n. Nu-i
vorbă că şi mai înainte am pomenit despre întristarea în în¬-
ţeles creştinesc, atunci când am arătat pricinile pentru care
se cuvine să plângem şi să ne întristăm, dar având atunci
altceva în vedere n-am vorbit mai pe larg, aşa cum se cu4
venea despre durere. Acum însă, ou ajutorul lui Dumnezeu,
se cuvine să vorbim mai pe îndelete despre ce anume dă
drept unui suflet credincios să se întristeze şi să plângă, în
ce fel şi,· în sfârşit, pe ce cale vom putea deosebi durerea
cea adevărată de cea părută.
Ε lucru limpede pentru toţi că sufletul care trăieşte în Dumnezeu trebuie Să se întristeze uneori ; desigur în anu¬mite condiţii. Dar din ce pricini şi cum se cade să se întris¬teze, aceasta nu-i chiar atât de lămurit pentru oricine. De aceea credem că nu va fi fără rost să vorbim despre aceste lucruri pe cât ne ajută puterile.
Durerea stă în legătură cu ura, iar ura, cu răul. într-adevăr, ne ferim de ceea ce credem că e rău 13 şi ne lovim într-una,
şi-n stânga şi-n dreapta, de ceea ce ni-e vrăjmaş şi de care
ne vine greu. Aşa că cel care trăieşte cinstit şi are în el
înţelepciunea cea adevărată trebuie mai întâi să ştie ce este
rău cu adevărat, ce trebuie să urască şi pe urmă de ce se
cuvine să se întristeze. De aceea să vedem întâi şi întâi
ce este cu adevărat rău pentru viaţa omului.
π. Mat. 5, 4.
12. I Petru 3, 11.
13. De aici teza fundamentală şi cel mai înalt principiu al moralei
stoice : de a nu se lăsa omul dominat de afecte. N. Balca, Istoria iilosoiiel
antice, Buc, 1982, p. 257. Sf. Maxim Mărturisitorul va adânci şi va pre¬
ciza lucrurile, spunând că «răul este mişcarea nesocotită a puterilor na¬
turale spre altceva decât spre scopul lor» (Către Talasie, în Filocalia II,
p. 305). ......  ■ ... .,..j , .   n    .,         Î

208 N/COLAE CABASILA
Despre multe lucruri şi în multe feluri se spune că sunt rele, unele fiind într-adevăr rele pentru lumea întreagă, pe când altele numai pentru unii oameni, dar rău cu adevărat nu e decât răutatea sufletească şi pervertirea voinţei ome¬neşti. Căci, de pildă, înrâurirea spre rău pe oare o au stelele asupra vieţii noastre, dezlănţuirile firii, nerodirea pământu-, lui, izbucnirea vulcanilor, cutremurele de pământ, ciuma, suferinţa, boala, neputinţele omeneşti, închisoarea, rănile şi lanţul nesfârşit de nenorociri sunt într-adevăr tot atâtea rele pe lume, dar pentru om ele nu sunt deloc un rău. Pentru că toate acestea nu ating decât lucruri în afară de noi şi nu trec nici un pas dincolo de trup şi de averile omeneşti. Or, omul nu este numai trup, ca să se simtă rău când trupul lui e bolnav şi cu atât mai puţin nu-i robul trebuinţelor trupeşii pentru ca să sufere atunci când trupului nu i s-au dat chiar, toate cele de trebuinţă. La fel e greşită şi părerea multora, după care un om oarecare ar fi mai rău atunci când alţii n-ar cugeta prea bine despre el. Căci dacă aşa ar sta lucrurile, atunci am putea spune, prin absurd, că omul ar face şi răul şi binele, că ar fi în aceeaşi vreme şi rău şi bun şi nenorocit şi fericit. Or, dacă omul este ceva, apoi este prin voinţă şi prin cugetare, pe care nu le mai are nici o altă fiinţă pe pământ 14. Prin acestea s-arată şi bunătatea şi răutatea omu¬lui, fericirea şi nenorocirea lui, sănătatea şi neputinţa, bucuria şi necazul lui, şi anume, după cum voinţa şi cugeta¬rea omului merg pe drumul cel bun sau se îndepărtează de el.
Aşadar, întrucât îndepărtarea de chipul bunei cugetări constituie o minciună, iar neascultarea de porunca voii libere formează păcatul, urmează să căutăm care este aievea sem¬nal că ne-am îndepărtat de ceea ce poruncesc voinţa şi cuge¬tarea. Ε drept că sunt mai multe semne de acestea, dar cel mai lămurit dintre toate este judecata însăşi a lui Dumnezeu, după care bine şi adevărat este ceea ce Lui i se pare aşa, iar
14. Această afirmaţie o repetă N. Cabasila adeseori, p. 117: «cu¬
getarea şi voia liberă formează miezul fiinţei omeneşti» ; p. 210: «tot ce-i
mai însemnat în om constă din minte şi voie liberă». 4

DESPRE VIAŢA  IN  HRISTOS 209
rău şi mincinos, ceea ce nu este după placul Lui. Ceea ce El crede vrednic de a propovădui omului, aceea e adevărat, ceea ce rânduieşte să vrem este bun, şi, în schimb, tot ce e potriv¬nic acestora nu-i decât minciună şi răutate.
Dintre poruncile dumnezeieşti, unele s-au făcut cunoscute lumii prin oameni, altele au avut drept crainic pe însuşi Dum¬nezeu, care a îmbrăcat fire omenească şi, om fiind, a vestit cele necesare mântuirii cu un glas de om în toată firea. Ce poate fi mai bun decât poruncile şi mai adevărat decât învă¬ţăturile, al căror Legiuitor şi Propovăduitor S-a făcut însuşi Domnul, singurul cu adevărat bun şi drept ?
Dacă vrem, aşadar, să înţelegem ce anume din neascul-¬
tarea firii poate întrista pe omul care se ţine om cu adevărat,
n-avem decât să ne uităm la ceea ce se întâmplă dacă nu
ascultăm de poruncile dumnezeieşti, pentru că rău cu adevă-¬
rat este ceea ce se împotriveşte voii lui Dumnezeu. întrucât
aşa ceva e rău, se cuvine ca toţi cei ce iubesc binele să şi
urască răul, urându-1, să fugă de el când nu-1 văd, iar când îl
văd să se întristeze. Desigur că în astfel de cazuri ei se vor
întrista când văd răul, fie că-1 văd în viaţa lor, — chiar când
cugetul lor nu s-a îndepărtat încă de drumul cel bun —, fie
că-1 văd în viaţa altora, cărora le doresc o soartă mai bună.
Ei se roagă pentru toţi oamenii, luându-se la întrecere care să
împlinească mai mult dumnezeiasca poruncă a iubirii, mai
ales din pricină că doresc din tot sufletul să vadă strălucind
pretutindeni mărirea lui Dumnezeu. ·,·
Păcatul e rădăcina durerii
Astfel, pentru cei ce trăiesc în Hristos, singura întristare este păcatul. întâi, pentru că acesta e rău, iar sufletele lor sunt dornice după bine ; în al doilea rând, pentru că păcatul se împotriveşte legilor dumnezeieşti, pe când sufletele acelor oameni năzuiesc să se unească chiar cu Dumnezeu ; iar în al treilea rând, pentru că sufletele celor ce trăiesc după judecata
14 — Despre viata în Hristos
 210 NICOLAE CABAS1LA
cea sănătoasăi5 nu vor cu nici un preţ să se întristeze pentru pricini deşarte. Şi în viaţa duhovnicească acesta e singurul caz în care întristarea sau suferinţa nu sunt în zadar, pentru că su¬fletul creştinilor culege din suferinţe nenumărate roade pentru viaţă. Pentru ceilalţi oameni, suferinţa nu aduce nici un câştig, iar lipsa, boala şi orice altă nenorocire nu înlătură nici plânsul şi nici durerea, cu toate că suferinţa este tocmai leacul potrivit răutăţii sufletului. Ea previne răul care se arată, dacă-i în¬cuibat îl nimiceşte, ferind de pedepse pe   cei ce-i   aşteptau.
Pe cât mi se pare, la început durerea n-a apărut în firea omenească 16 cu nici un alt rost decât acesta pe care l-am văzut. Fiindcă noi nu săvârşim păcatul fără o ţintă oarecare, căci nu ne-am lăsa prea uşor convinşi să ne pierdem sufletul şi să-i dăm pradă flăcărilor pe degeaba, ci facem păcate cre¬zând că, dacă îndrăznim aşa ceva, vom dobândi în schimb o mai mare plăcere, cu toate că repede ne dăm seama că nu. schimbăm bunătatea cea sufletească pe nimic altceva decât pe o clipă de fericire înşelătoare.
După ce, însă, ajungem să înţelegem că am săvârşit o fără-delege, ne pare rău, ne vine scârbă de acea clipă de plăcere şi în locul patimii de mai înainte se naşte în noi una cu totul potrivnică, lepădând ce am îndrăgit şi îndrăgind acum ce am lepădat mai înainte. Acum însă şi simţim că durerea ne-a fost dată ca o răsplată pentru că am greşit17, şi că, dacă ne izbă¬vim, n-o s-o mai facem a doua oară. De aceea şi Dumnezeu, încă atunci la început, când a vrut să pedepsească neascultarea de poruncile Sale, a trimis celui care le-a călcat chinuri şi dureri, ca pedeapsă pe care n-ar fi dat-o dacă durerea n-ar fi tocmai o cumpănă a păcatului şi dacă n-ar avea puterea să
15. Dreapta  judecată  ( όρθόί λόγο?)*  aşa   cum   o   întâlnim  la  Platon
(Phaidros,  37 a) ori la Aristotel (Etica nicomahică, 61), e adeseori  în¬
tâlnită la Cabasila în sens de «viaţă virtuoasă». A se vedea, de pildă,
mai sus, cartea a IV-a, pag. 96 :  «a ne închina după  cuviinţă lui Dum¬
nezeu însemnează şi a trăi după mintea sănătoasă şi a săvârşi binelej).
16. Maxim  Mărturisitorul,    Către    Talasie,    întreb.   61   (trad.    rom.,
p. 333):   «Dumnezeu n^a creat nici plăcerea,  nici  durerea».
17. Ibîd.·  «Dumnezeu a  înfipt în plăcere,  ca pe un mjiloc de p.e:
depsire, durerea». -

DESPRE VIAŢA  ÎN HRISTOS 211
ne spele de vina greşelilor. Tot aşa a făcut cu păcatul şi mai târziu, după ce S-a întrupat: când a trebuit să-i scoată din firea omenească, a ales tot calea eliberării prin suferinţă.
Dacă ne chinuim pentru ceva care se ţine de trupul nostru, nu e numai ceva plin de deşertăciune, ci este foarte lămurit că acela ne aduce şi stricăciune, căci aşa ceva însem-nează că ţinem la acel lucru mai mult decât la Dumnezeu. Culmea fărădelegilor a trecut-o nebunia lui Iuda care, în schimbul câtorva arginţi răi, a dat pe însuşi Dumnezeu, Mân-tuitorul lumii18. Dar începutul şi rădăcina acestui păcat — şi a tuturor — stă în uitarea de Dumnezeu şi în scoaterea Lui din viaţa noastră pentru motivul că îndrăgim altceva mai mult decât pe El. Când patima fără frâu şi uitarea de Dumnezeu pun stăpânire pe suflet, atunci dragostea cea către El se veş¬tejeşte, după cum atunci când pururea o avem în minte, ea se înviorează. Or, atunci când se stinge dragostea către Dumne¬zeu, repede îşi arată colţii nepăsarea faţă de Legile Lui, ba chiar şi călcarea lor, cum zice Domnul : «Acela Mă iubeşte, care păzeşte poruncile Mele»19. Cine însă calcă în picioare Legea lui Dumnezeu şi îndrăzneşte unele ca acestea, acela nu va sta la îndoială să-şi calce şi credinţa, din ceasul în care va găsi în acestea un folos pentru el, căci, cum zice Sfântul Pavel, (astfel de oameni) «au rătăcit de la credinţă» 20 căci, «moartă fiind credinţa» 21 celor ce nu le pasă nimic de faptele pe care li le porunceşte cugetul, nu e de mirare că astfel de oameni foarte curând încep să se piardă.
Trei sunt pricinile pentru care suntem datori să ascultăm de Dumnezeu : frica de pedepsele cuvenite celor neascultă¬tori, nădejdea în făgăduinţele făcute celor drepţi şi dragostea faţă de Dumnezeu şi de bine. De fapt, nici una din acestea nu mai are nici o putere asupra sufletelor obişnuite de mult cu călcarea Legii. Or, după cum în sufletele supuse Legii: creşte şi
18. Matei 26, 14—16.
19. Ioan 14, 21.
20. I Timotei 1, 6; 6, 21.
21. Iacob 2, 17, 20.


212 NICOLAE CABASILA
ascultarea faţă de Dumnezeu, tot aşa ea scade încetul cu încetul în cei care nesocotesc aceste rânduieli. Dacă celor pătrunşi de frica lui Dumnezeu nimic rău nu li se poate întâmpla, în schimb, cei care au scos din sufletul lor orice ascultare de Dumnezeu, care şi-au luat orice frână din calea răutăţii lor, ba încă au închis şi glasul lăuntric al conştiinţei, unii ca aceia nu mai întâlnesc nici o greutate să meargă până la marginea cea mai dinafară a fărădelegilor.
Pentru aceea, sufletele treze veghează cu grijă, sunt cu mare băgare de seamă încă de la început asupra rădăcinii răului, iar inima o ţin numai pentru Domnul, întocmai cum se ţine şi un locaş închinat în amintirea Lui. Fiindcă ele ştiu că nu oricui i se cade să se apropie de sfintele locaşuri, iar va¬sele şi veşmintele sfinţite nu se cade să primească orice altă întrebuinţare decât cea hotărâtă lor22. Cât despre sufletul închinat slujirii lui Dumnezeu, nimic din cele sfinte nu i se poate asemăna, cu atât mai vârtos cu cât un astfel de suflet este neînchipuit mai sfânt decât orice în faţa oricărui vânzător sau cumpărător, înălţat cu mult deasupra tarabelor şi meselor de târguiala şi de schimb 23. Dacă se cade să zicem aşa ceva despre un simplu lăcaş de rugăciune, atunci ce să zicem tocmai despre sufletul care se roagă, înaintea căruia şi urma lăca-şului ar trebui să pălească ? Şi cu toate că uneori acest lăcaş e numai un nume fără înţeles 25, căci nu totdeauna e cu adevărat un lăcaş de rugăciune, fiind prea adeseori gol de credincioşi, totuşi porunca Sfântului Pavel spune ca pururea să rămânem în legătură cu Dumnezeu, rugându-ne «neînce¬tat» 26.
22. A se vedea In acest sens prevederile oan. 73 «post., 69 Trulan,
Κ Laodiceea. ;
23. Matei 21, 13.
24. Am amintit mai  sus  părerea  Sf. Maxim Mărturisitorul (Misia-
gogia 5) care numea sufletul omului Biserică a lui Dumnezeu.
25. Έχχλτίσία   —  adunare (έν + %αλέω).
26. I Tesaloniceni 5, 17. Nu credem că autorul nostru ar fi vrut să
susţină prin aceste cuvinte «rugăciunea neîncetată» practicată de isihaşti,
cum crede U. Neri, op. cit., p. 363.

DESPRE VIAŢA  IN  HRISTOS 213
Dar să băgăm de seamă încă ceva. De unele păcate, Mân-tuitorul ne face să ne păzim prin predica Sa. Aici ne-o spune chiar cu gura, îşi arată mânia, foloseşte chiar mâna şi biciul 27, dându-ne a înţelege de ce mare însemnătate este acest lucru. Făcând aceasta, Domnul nu vrea să ne arate atât cinstea pe care se cade s-o dăm unui templu, a cărui dărâmare a prooro¬cit-o mai dinainte &, ci mai ales a vrut să ne facă să înţelegem de ce mare însemnătate este ca sufletul, în care însuşi Domnul îşi va face sălaş29, să se păzească slobod de orice necaz şi grijă pământească. Ba, prin aceasta, ne mai arată încă şi ce patimă urâtă e să dăm frâu liber pornirilor şi mâniei în locul unui suflet înfrânat şi a unei minţi treze şi, înainte de toate, a sălăşluirii chiar a Mântuitorului în noi, fără de primirea Căruia templul sufletului nostru nu poate fi mântuit de veş¬nica hărţuială la care e sortit.
Iată, aşadar, pentru ce urma ca spurcarea unui lăcaş sfânt să se pedepsească cu moarte şi iată de ce a trebuit să se pună o catapeteasmă înainte de intrarea în sfânta sfintelor. Oza a trebuit să moară pentru că a îndrăznit să ţină, cu mâna lui necurată, chivotul Legii care era să se răstoarne30. La fel şi Ozie s-a umplut de lepră, pentru că s-a apropiat să tămâieze înaintea Domnului31. De unde urmează că prin multe pilde ne arată Dumnezeu că sufletul, odată botezat, nu poate fi atins, întocmai ca un adevărat lăcaş sfânt. Din această pricină e de mare trebuinţă ca aceia care vieţuiesc în Hristos să fie slobozi sufleteşte de orice grijă pământească. Pentru că, atunci când vrerea noastră s-a hotărât odată pentru ceva bun, nu se cade să ne întoarcem cu gândul înapoi, aşa cum nici Petru nu s-a mai îngrijit de ceea ce avusese până atunci în mână, din clipa în care I-a chemat Domnul la apostolie32.
27. Matei 21,  13.
28. Matei 24, 2, 10.
29. Ioan 14, 23.
30. II Regi 6, 6.
31. II Cron. 26, 18.
32. Matei 4,  19.

214 NICOLAE CABASILA
Ε drept că aşa ceva se întâmplă cu toţi cei credincioşi : o chemare neîncetată le sună în urechi pururea, ca un glas al harului sădit în suflete prin Sfintele Taine şi care, după cum ne spune Sfântul Pavel, este tocmai Duhul Fiului lui Dumne¬zeu în mâinile noastre, care ne face să strigăm : Tată, Tată ! 33 Cu toate acestea se întâmplă că aproape în fiecare zi ei calcă în picioare orice lege, pentru ca a doua zi iarăşi să poată zice că urmează lui Hristos. Or, noi să nu uităm că e scris : «nu e potrivit ca noi, părăsind cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese» 34. Şi aceasta pentru că, mai întâi în ochii noştri, Dum¬nezeu este mai presus decât orice, iar în al doilea rând pentru că aşteptăm ca toate să ne vină de-a gata de la Dumnezeu, "Vistierul bunătăţilor, pentru pricina că, după făgăduinţa cea nedezminţită, cine caută «mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, toate celelalte i se vor adăuga lui» .
Ispitele veacului
Acestea sunt pricinile pentru care, cerând tuturor să se lepede de orice grijă lumească, Mântuitorul stăruie cu toată puterea ca oamenii credincioşi să nu ducă lipsă de nici un bine mai însemnat şi să nu se neliniştească în deşert pentru lucruri la care El s-a gândit cu mult înaintea lor. Dacă grija de lucru¬rile lumeşti este stricătoare sufletului, atunci ce să zicem de cei care plâng după ele, decât că, nu numai că s-au depărtat sufleteşte de Dumnezeu, ci că stau orbecăind prin întuneric, orbiţi la cuget şi gata să se rostogolească în tot felul de' păcate ? Pentru că din clipa în care deznădejdea s-a făcut stăpână pe cugetul cuiva, din acel ceas, prins de vârtejuri şi de rostogoliri, omul acela riscă s-o ducă tot mai rău, simte cum îi scad încet puterile, se lipseşte pe rând de orice vredni¬cie şi cinste, întocmai după cum omul prins de un somn adânc scapă din mâini tot ce avea şi se lasă de bună voie robit de patimi, peste care, când era sănătos, era el stăpân.
33. Gal. 4, 4.
34. Fapte 6, 2.
35. Mat. 6, 2; 33.
 DESPRE VIAŢA  ÎN  HRISTOS 215
Şi atonei, după ce a primit atâtea mii de lovituri, când, pe deasupra, armate întregi de vrăjmaşi stau să sară asupra lui, nimic nu va putea opri sufletul de la moarte, cum zice David proorocul , fiindcă atunci nu se va mai putea apăra. Aceasta e pricina pentru care Sf. Pavel zicea că «întristarea lumii aduce moarte»37. De aceea creştinii, părtaşi de aceste gân¬duri şi dornici de a izbândi asupra lor înşişi, nu numai că se feresc de întristare, dar, pentru a ocoli orice rău, nici măcar nu se lasă pradă vreunei îngrijorări.
Ε drept că mulţi din oamenii credincioşi au trebuit să facă faţă obligaţiilor lumeşti, în urma legăturilor cu treburile obşteşti şi cu tovărăşiile acestora, cu toate acestea ei nu s-au lăsat doborâţi de griji lumeşti şi nici mintea lor n-a ajuns să-şi piardă liniştea judecăţii. Pentru că numai atunci se cade să fim îngrijoraţi, când, pentru ceea ce dorim să împlinim, căutăm tot ce se poate căuta şi când nu suntem siguri că se poate dobândi cu adevărat aşa ceva. De altfel, ceea ce ne face să ne îngrijorăm de ceva şi să-i îndrăgim este întâi dragostea de el, iar, în al doilea rând, gândul că nu suntem siguri că prin strădaniile noastre vom dobândi într-adevăr ceea ce dorim. Pentru că nu ne îngrijorăm deloc de ceva de care nici cunoştinţă n-avem şi nici nu suntem neliniştiţi pentru lucruri pe care ştim că le putem dobândi cu siguranţă. Aşijderea nu ni-e greu şi nici sufletul nu ni-e îngrijorat când ştim sigur că ceea ce dorim să avem nu putem dobândi pe nici o cale. Atunci nici nu ne vine să ducem grijă sau să ne temem, cum se întâmplă atunci când ne îngrijorăm de ceva şi când ne apucă o adevărată durere, ca şi cum răul şi-ar fi arătat colţii.
Or, întrucât sufletele celor ce vieţuiesc în Hristos nu se lasă târâte de nimic din ceea ce le-ar face să-şi piardă cum¬pătul, urmează că ele sunt cu totul scutite şi de neliniştea ori¬cărei griji. Pentru că sufletele lor nu se leagă de nimic din lumea aceasta, iar dacă totuşi sunt ispitiţi de ceva, din cauza
36. Ps. 3, 2.
37. II Cor. 7, 10.

216 NICOLAE CABASILA
trebuinţelor trupului, în schimb ei ştiu într-un anumit fel şi rostul acestor ispitiri, fiindcă sfârşitul încercărilor şi durerilor ştiu că îl vor avea numai la judecata lui Dumnezeu, după cum tot aşa de bine ştiu că Dumnezeu le va împlini dorinţele. Le-o spune inima.
De îngrijorat se îngrijorează fie cei săraci care, fiind dor¬nici după bunăstare, caută să-şi sporească averea, fie cei bo¬gaţi, care nu văd nimic altceva decât bani, pentru care tre¬mură de frică să nu-i piardă şi suferă nespus cheltuindu-i, chiar dacă aceasta o fac pentru întreţinerea vieţii. Unii ca aceştia trăiesc stăpâniţi de griji pentru că iubesc prea mult banul, bucurându-se mai curând să-i ţină la ei, netezindu-1, decât să-i cheltuiască sau să-i dea la bănci cu dobândă, pentru că se tem că orice cheltuială e o risipă şi, în sfârşit, pentru că n-au nici o siguranţă că banul lor va rodi 3S. Toate acestea pentru că flacăra nădejdii lor nu s-a aprins din Dumnezeu, temelia sigură şi neclintită, ci, în tot ce fac, clădesc numai pe ei şi pe puterea minţii lor, de aceea Solomon zice că «gându¬rile muritorilor sunt şovăielnice şi pline de greşeli» 39.
Dimpotrivă, cei care au ajuns să urască orice plăcere a veacului acestuia, care ajung să dispreţuiască până şi cel mai încântător din lucrurile pământeşti şi care în lumina rânduie¬lilor dumnezeieşti, deplin încrezători în Dumnezeu — de la Care nădăjduiesc că vor dobândi răsplătire —, primesc cu bucurie să sufere pentru alţii ca şi pentru ei, pentru unii ca aceştia ce lipsă e să se neliniştească ? De ce să fie pururea îngrijoraţi de nişte lucruri, pe care le socotesc de mult dobân¬dite ? Necăutând cu orice preţ răsplata pentru strădaniile lor, ci numai pentru o răsplată într-adevăr vrednică de om, aceste suflete nu se neliniştesc, chiar dacă întârzie să fie răsplătite, bine ştiind că rugăciunile lor îşi vor primi plata şi de aceea roagă pe Dumnezeu să le dea numai ceea ce le va fi într-ade-
38. Să nu uităm că deşi dintr-o familie bogată, N. Cabasila a com¬
bătut energic lăcomia cămătarilor (Migne, P.G.  150, 726—749).
39. Înţelepciunea lui Solomon 9, 1(4.

DESPRE VIAŢA  IN HRISTOS 217
văr de mare nevoie.  Oricare  le-ar fi  rodul rugăciunii,  ei cred că tocmai aşa ceva au cerut.
Ca şi călătorii care se lasă conduşi de un îndrumător cinstit, care nu se tem că se vor rătăci şi nu duc nici o grijă unde vor putea afla o casă de oaspeţi, tot aşa şi cei credincioşi, lăsându-şi toate grijile în seama Celui care singur poate totul şi, încredinţându-şi viaţa cu toate grijile zilei în mâna Dom¬nului, au sufletul liber de orice grijă pământească /l0, pentru ca singura lor grijă să fie numai să dorească şi să se ferească de ceea ce însuşi Domnul îi îndeamnă. Prin aceasta ei nu folo¬sesc numai loruşi, ci şi altora. O ! cât de minunată e bună¬tatea lui Dumnezeu ! Dacă nu bem doctoria rânduită pentru noi, nu ne vindecăm, în schimb suferinţa aproapelui poate spăla şi vina noastră.
Păcătuind, mâhnim pe Dumnezeu
Din cele spuse pân-acum ne-am lămurit de ce ajung să se întristeze cei care doresc să vieţuiască în Hristos. Urmează acum să arătăm cum şi pentru care pricini se cade să ne întris¬tăm. Nu tuturor oamenilor le pare rău de păcate din una şi aceeaşi pricină : unora pentru că au pierdut cununa răsplă¬tirii ; altora, dintr-o mândrie rănită, pentru că aveau prea bună părere despre ei ; altora pentru că s-au văzut înşelaţi în nă¬dejdile lor, iar celor mai mulţi, din frica de pedeapsă. Abia câţiva, cei mai buni, se întristează din pricină că au supărat pe Dătătorul  Legii,  pe care  L-au  iubit  mai  mult  decât  orice.
După cum, când vorbim despre nevoinţe, constatăm că în fruntea tuturor stau cei care fac acest lucru nu din frica de pedeapsă şi nici în nădejdea răsplătirii, ci numai din dragoste curată faţă de Dumnezeu, tot aşa, şi dintre cei care au păcătuit şi se căiesc de faptele lor, aceia sunt cei mai buni, a căror părere de rău izvorăşte din dragostea faţă de Domnul. Pentru că, în vreme ce păcătoşii ceilalţi se chinuiesc ei pe ei şi se plâng mereu de suferinţele lor — sigur vărsând lacrimi
40. I Cor. 7, 32.

218 NICOLAE CABASILA
totdeauna numai pentru ceea ce-i doare pe ei —, în aceeaşi vreme credincioşii suferă de pe urma dragostei lor faţă de Dumnezeu. Or, dacă această suferinţă a lor vine de la Dum-nezeu însuşi, urmează că şi căinţa lor e cu atât mai desăvârşită decât cealaltă cu cât şi pricina pentru care suferă e mai înaltă, întocmai ca şi săgeata care, atunci când e pornită din mâini mai dibace, urmează drumul cel mai hotărât şi merge drept la ţintă.
Dar întrucât nu-i destul numai să ştii de ce şi cum să te întristezi, ci mai trebuie să ştii şi până unde poţi merge ca supărarea — căci s-ar putea foarte bine întâmpla ca uneori să ne întristăm mult mai puţin decât s-ar cădea, iar altădată mai mult decât s-ar cere —, în cele ce urmează vom arăta măsura până la care putem să ne întristăm, şi anume dacă se ţine seama de cele spuse înainte. în orice rană trupească, câtă vreme an mădular e bolnav şi câtă vreme el nu se poate vindeca până ce rana stă deschisă iar umflătura creşte din cale afară, urmează că numai când trupul se află iarăşi pe drumul firesc şi când se scapă cu totul de boală, abia atunci putem zice că s-a vindecat deplin şi stă cu adevărat într-o linişte odihnitoare, ea singură ajutând trupul să câştige tot ce a pier¬dut prin boală.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu bolile sufleteşti41. Părerea de rău după ceea ce am greşit, întristările, lacrimile şi toate celelalte n-au alt rost decât să alunge păcatul şi să aducă din nou sufletului ceea ce a pierdut. Dar întrucât numai durerea care se naşte din dragoste faţă de Dumnezeu este cu adevărat durere curată, urmează că numai ea se potriveşte cu ceea ce ne spune cugetul şi numai ea cunoaşte şi măsura până la care putem să ne întristăm. Pentru că, chiar dacă s-au poticnit, aceste suflete nu s-au lăsat copleşite de rău, nici dorul lor spre bine nu 1-aa schimbat cu altul potrivnic, nici rânduielile
41. Acelaşi mod de argumentare stoic.   «Bolile   sufleteşti»  sunt 0 noţiune familiară eticii stoice.

DESPRE VIAŢA IN  HRISTOS 219
dumnezeieşti şi nici drumul spre ele nu le-au uitat, cât timp nu li s-a stins din suflet dragostea faţă de Dumnezeu.
Ca să vorbim mai pe scurt : a urma pe Dumnezeu pe calea cea dreaptă însemnează tocmai a asculta de porunca dragostei. Aceasta e calea sufletelor curate, singura pe care, cum spunea scriitorul sfânt42, (cei drepţi) «caută pe Domnul din toată inima lor», adică îl caută cu dragoste fierbinte. Pentru că, într-adevăr, numai aceia umblă în Legea Domnului, care vie¬ţuiesc în dragoste, cărora dragostea le este singura poruncă, şi anume o dragoste atât de mare, încât sunt în stare să se des¬cătuşeze de păcat, singurul care poate orbi şi ochiul sufletului. Pe unii ca aceştia nimic nu-i împiedică să-şi strunească dorin¬ţele după cum le dictează cugetul cel sănătos şi în aceeaşi vreme să-şi stăpânească durerea după măsura   care trebuie.
: Am pomenit mai înainte că ţinta desăvârşirii noastre o formează răspunsul pozitiv al voinţei noastre la chemarea lui Dumnezeu&, după cum împotrivirea la ea este păcat. Cel dintâi însemnează împlinirea însăşi a rostului omenesc, cel de al doilea însemnează lipsa lui. De aceea, cei care săvârşesc binele, dacă-1 fac gândindu-se că vor primi răsplată, dove¬desc că nu l-au făcut de dragul binelui, ci doar de dragul răsplăţii; dacă nu-1 săvârşesc, nu le pare rău gândindu-se că ar fi săvârşit de fapt un rău, ci le pare rău numai fiindcă prin aceasta şi-au făcut loruşi o pagubă. De unde urmează că, săvârşind un păcat, aceşti oameni nu urăsc păcatul în toată adâncimea lui şi nici nu-1 ocolesc pentru că-i într-adevăr ceva rău, ci pentru că în calculele lor li se iveşte o nepotrivire sau un rău, nescoţând însă din inimă rădăcinile lui, chiar şi când au încetat de a-1 mai săvârşi.
După cum n-avem drept să socotim pe cineva rău pentru motivul că fuge de oameni şi ocărăşte pe cei răi, tot aşa, fugind de păcat   nu pentru că el ar fi potrivnic legii lui
42. Ps. 118, 1—2.
43. în text   θεώ χοινωνησαι    —  a ii în comuniune  (de  voinţă)  cu
Dumnezeu, adică a vrea şi omul ceea  ce vrea Dumnezeu.

220 N1COLAE CABASILA
Dumnezeu, ci numai pentru că aduce pagubă celor ce-i să-vârşesc, însemnează că aceştia n-au fugit într-adevăr de în- suşi izvorul răutăţii, ci numai de urmările lui supărătoare, căci de bună seamă că, dacă I-ar putea săvârşi fără să ştie că li se va întâmpla ceva rău, atunci cu siguranţă nu I-ar ocoli.
Dacă, dimpotrivă, sufletele, pe care însăşi dragostea faţă de Dumnezeu le-a înălţat până la înţelepciunea cea adevă¬rată 44 şi cinstesc legea tocmai pentru pricina că iubesc pe Dătătorul ei, zic, dacă credincioşii aceştia ajung să supere pe Dumnezeu, îndată îi apucă o scârbă de ei înşişi, le pare rău de păcat şi-i copleşeşte plânsul nu pentru că nu li s-a dat răsplata făgăduită, ci pentru că nu şi-au potrivit cugetul cu voia lui Dumnezeu. Pe când ceilalţi, chiar dacă se căiesc de păcatele săvârşite, totuşi, nu au sufletul slobod de greşeli şi se cade să ia pildă de la cei credincioşi în ce măsură tre¬buie să le pară rău, să plângă şi să sufere de pe urma păca¬telor săvârşite. Cât despre aceste suflete cinstite, odată scăpate de păcat, pot trăi în tihnă, pentru că amândouă rădăcinile păcatului le-au smuls : lucrarea păcatului au oprit-o prin părere de rău, iar din pofta spre rău şi din por¬nirile cele pătimaşe nici urmă n-a mai rămas, pentru că ma¬rea dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de ceea ce e bun nu suferă nici o clipă în suflet înclinaţia spre păcat.
Dar despre întristare am vorbit destul.
Bucuriile curate şi pricinile lor
în schimb, de bucurat ne bucurăm când ni-e drag de ceva sau nădăjduim în acel ceva, cum zice Sf. Pavel : «întru nădejde să ne bucurăm» 45. Ba am putea zice că ne bucurăm şi ne veselim pentru unul şi acelaşi lucru. Şi anume, ne bucurăm de noi înşine pentru că ne iubim. Dar ne bucurăm
44. Unii «filosofează de dragul răsplăţii», pe când ceilalţi ajung la
«filosofia cea adevărată care constă în iubirea faţă de Dumnezeu».
45. Rom. Ί2, 12. · .......

DESPRE VIAŢA  ÎN  HRISTOS 221
şi de alţii pentru că îi socotim fraţi ai noştri. De fapt, sunt şi oameni care, pe urma purtării lor bune, sunt socotiţi în faţa lumii ca buni în sine. Omul înţelept înţelege că numai binele se cade să-i iubească, iar când se bucură de sine sau de alţii, se bucură numai pentru că vede în ei totdeauna pe vecinul său, cu care se aseamănă în purtări, iar când se bucură de sine, o face fiindcă bucuria îl ajută pe calea binelui.
Dar ceea ce-i mai important e faptul că cel drept se bucură mai ales de bucuria altora şi dacă vrea să facă ceva bine, apoi alege cu toată puterea rugăciunii şi a dorinţei sale numai fericirea altora. Pentru că acesta şi este chipul cel mai desăvârşit al bucuriei : când laşi sufletul să ţi se umple de bucuria altuia şi când te socoteşti şi pe tine răsplătit prin cununa de biruinţă a altora, iar nu când ţi-e drag numai de tine şi de dorinţele tale şi când sufletul ţi se leagă numai de pofta ta după câştig.
Prin aceasta ajunge omul să biruiască legile firii şi să se facă asemenea lui Dumnezeu, care e Binele nostru al tu-turora. Pentru că vezi bucuria altuia şi te bucuri de ea tot aşa de mult ca şi el, însemnează că iubeşti binele pentru că e bine, iar nu pentru că îţi aduce ceva folos46. Dacă între pomi fiecare rodeşte după soiul lui, în schimb între oameni aceia sunt desăvârşiţi oare doresc binele tuturora şi se bucură de fericirea oricui, după cum şi vrednicia pomului o arată roadă.
Pentru că firea nu rodeşte ceva ce n-a avut în sine de mai înainte. Tot aşa nici omul nu poate fi bun pentru alţii dacă n-a fost bun pentru sine, pentru că întâi eşti al tău, eşti legat de tine, ţie îţi ajuţi cel dintâi, ţie îţi doreşti şi-ţi pofteşti bine înaintea tuturora. Şi atunci, ce-i opreşte pe om să-şi fie lui şi mai întâi de folos, când ştie că tocmai ceea
46. Susţinând că numai înţeleptul e fericit pentru că numai el poate fi virtuos, stoicii pres'imţeau un mare adevăr, pe care însă abia creştinismul îl va putea desăvârşi.

222 NICOLAE CABASILA
ce-i bine îl face să se bucure şi că legile firii întorc cea dintâi grijă spre el şi tot spre el adună toate străduinţele sale şi fericirea altora ? Căci mereu eşti al tău şi între creaturi pe tine te vezi cel mai mult47, iar prima şi cea mai mare dorinţă a fiecăruia este să ajungă la împlinirea desăvârşită a lui însuşi.
Pentru aceea e lucru limpede că dacă dorim fericirea altora şi ne bucurăm când aceia au dobândit-o, însemnează că şi noi înşine ne bucurăm şi ne împărtăşim de ea, pentru că e cu neputinţă să ne ridicăm chiar cu totul deasupra noas¬tră şi să uităm de cerinţele de care avem lipsă, îngrijindu-ne numai de ale altora. Căci cum am putea dori oare să vedem în mâinile altora ceea ce ştim că tocmai nouă ne lipseşte ? Dacă unii vrăjmaşi ai binelui şi ai facerii de bine, luând o înfăţişare de oameni drepţi, iau în râs facerea de bine şi încearcă să ducă pe alţii pe un drum, pe care ei înşişi nu-1 cunosc deloc (desigur, cu gândul de a dobândi laudă şi a se îmbrăca în mărirea deşartă, iar nu din dragoste faţă de bine sau de frumos), urmează în chip neîndoios că, umblând astfel, este cu neputinţă să fie ei nişte oameni într-adevăr cinstiţi, pentru că a dori binele aproapelui o pot numai oamenii lip¬siţi de orice pizmă şi răutate şi aprinşi faţă de aproapele de o dragoste curată şi desăvârşită. Or, aşa ceva ar însemna să fi ajuns la cea mai înaltă treaptă de înţelepciune.
Trebuie, aşadar, ca aceia care ajung să se bucure de binele altuia să fie cei mai buni şi cei mai înţelepţi dintre toţi şi, de asemenea, ca această bucurie să se sălăşluiască în sufletele tuturor celor desăvârşiţi şi înţelepţi. Pentru că în chip firesc urmează ca, din clipa în care aceste suflete au în ele acest bine, să-i şi dovedească în fapte. Doar prin însăşi firea sa, binele caută să se răspândească şi să se împărt㬺ească i8. Căci aşa cum râvnesc oamenii după Bine, tot aşa şi Binele însuşi caută să se reverse peste ei. Altfel cum ar mai dori toată lumea binele dacă acesta nu li s-ar da tuturor ? Şi
47. Dintre creaturi.

48. A se vedea aici, mai sus, cartea I, nota 59.

 

DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS

 

223

 

cum ne-am putea închipui ca o astfel de dorinţă a tuturora să fie deşartă ?

Aşadar, însăşi legea bunătăţii cere ca omul bun să se dă-ruiască şi pentru alţii, întocmai cum se dăruieşte şi se stră-duieşte pentru el. De aceea atât la durere şi la bucurie, cât şi la orice încercare care ar veni peste suflet, se cade ca noi să fim la fel şi pentru alţii, ca şi pentru noi înşine. De altfel, dragostea faţă de Dumnezeu naşte şi această bucurie faţă de binele altora, iar ca prieten nu se cade să te bucuri nu¬mai de bucuria prietenului, ci şi de aceea a prietenului aceluia.

Bucuria pe care ne-o revarsă în suflet dragostea de Dumnezeu

Şi-acum să vorbim despre bucuria cea mai desăvârşită şi mai curată. Dacă cel care vieţuieşte în Hristos iubeşte pe Domnul mai presus decât orice şi toată bucuria pe care o simte în viaţă izvorăşte din această iubire faţă de Dumnezeu, atunci va trebui să cercetăm ce este şi cât de puternică este această bucurie curată.

întâi şi întâi, cine-o simte nu se bucură numai pentru sine, pentru că cel drept nu iubeşte pe Dumnezeu numai pentru că Dumnezeu e bun cu el. îţi vine să crezi că el nu-L iubeşte pe Dumnezeu pentru că e bun, ci pentru că se iu¬beşte pe sine însuşi şi toate le îndreaptă spre sine ca spre ultima ţintă ? Or, unde mai e recunoştinţă omenească dacă nu iubim întâi şi întâi pe Binefăcătorul nostru ? Unde mai e dreptatea, dacă din dragostea noastră dăm Judecătorului celui mai bun numai fărâma cea mai mică din toate ? Unde mai e înţelepciunea, dacă orice nimicuri le punem mai presus decât ţinta cea din urmă ?

întrucât cel ce trăieşte în Hristos se cade să fie re-cunoscător, drept şi înţelept, urmează că acela trebuie să iubească pe Dumnezeu şi să-şi afle în El toată bucuria vieţii

 

224 NICOLAE CABASILA

în chipul cel mai deplin. Sigur, această bucurie urmează să fie statornică şi sigură, suprafirească şi cuceritoare49. Sta¬tornică, întrucât pururea vieţuieşte în jurul Celui pe care-L doreşte şi stă în legătură cu El în toată bunăvremea prin tot ce cugetă, prin toate cele necesare trupului, prin tot ce-i ţine în viaţă, prin tot ce trăieşte, se mişcă  şi lucrează, mai pe scurt, prin toate mijloacele de vieţuire. Căci ştie că toate sunt lucrarea lui Dumnezeu şi că i se dau de toate fără în¬cetare, aşa că toate îi aduc aminte omului despre Dumnezeu, toate îi aprind şi mai tare dragostea cea nestinsă faţă de El, toate îl farmecă şi, chiar dacă simte că nu se poate lipsi de ea, dar nici nu ajunge s-o dobândească întreagă, bucuria aceasta, chiar întreruptă, nu piere niciodată.

Pentru că nu ne bucurăm numai câtă vreme suntem îm-preună cu cei ce ne sunt dragi, ci şi de faptele lor şi de orice lucru care ştim că a fost cândva al lor. Şi anume e lucru firesc ca bucuria de binele altuia să fie statornică atunci când se leagă de ceva iubit şi în stare să farmece însăşi viaţa noastră, căci atunci nici cel ce se bucură nu se poate lipsi de această bucurie, nici bucuria nu încetează de a-si pierde farmecul. Căci, pe de o parte, omul stăpânit de o ast¬fel de bucurie, care nu-i nici nedreaptă, nici împotriva firii, ci-i pe potriva minţii sănătoase, nu se va supăra pe el pentru o aşa patimă şi nici nu va simţi nici o părere de rău pentru ea, iar pe de altă parte Cel pe Care-L iubim îşi are farmecul Lui, pe care nimeni nu ni-1 poate răpi, nici schimba, nici să-i scadă din vrednicie.

Cât despre puterea acestei bucurii, o putem cunoaşte bine numai când ţinem seama de pricina pentru care ne bucurăm, pentru că pe cât e de însemnată această pricină, pe atâta ne şi bucurăm. Or, întrucât cu nimic nu ne putem asemăna cu Dumnezeu, pentru Care ne bucurăm, tot aşa înseamnă că

49. Aceeaşi  teză  stoică,  potrivit  căreia  virtutea   —   fericire.

50. Fapte, 17, 28.

 

DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 225

nici între bucuriile omeneşti nu este nici una să se asemene cu această bucurie curată.

Tot astfel nici izvorul bucuriei acesteia nu-i prea mare şi nici dorinţa noastră după ea nu-i prea scăzută încât să nu ajungă puterile noastre să fie în stare să cuprindă atâta noian de bunătate, ci şi dorinţa noastră fierbinte e făcută pe măsura aceleiaşi bunătăţi nemărginite. Căci, deşi dorinţa noastră spre fericire, croită pe măsura puterilor omeneşti, este mărginită, vedem totuşi că nimic din lumea celor zidite nu-i în stare să o întreacă, ci toate sunt mai mici şi mai prejos decât ea şi oricare ar fi bunătăţile cu care suntem încărcaţi fie şi chiar toate bunătăţile lumii, noi privim mai departe şi căutăm ceva ce nicicând nu vom găsi în această lume, a celor văzute, sau, mai pe scurt, nimic nu poate să¬tura această dorinţă şi nici o putere clin sufletul nostru nu e în stare să astâmpere această sete după fericire51.

De aici se vede lămurit că puterea simţirii noastre este mărginită, dar sufletul nostru nicicând nu încetează de a tinde spre nemărginire, încât, dacă în privinţa firii este măr-ginit, în schimb în privinţa puterii şi însufleţirii, acest dor după fericire este fără margini, şi anume aşa după cum e şi viaţa sufletului, care, cu toate că se desfăşoară într-o lume mărginită, este totuşi fără de sfârşit.

Pricina tuturor acestora este că Dumnezeu e Cel ce a potrivit astfel sufletul nostru şi dorul după fericire şi întreagă viaţa noastră. Doar sufletul de aceea e nemuritor, pentru ca şi după moarte să putem vieţui împreună cu Dumnezeu, iar dorul după El de aceea nu cunoaşte margini, pentru că numai în El singur ne putem bucura de toată plinătatea fe¬ricirii. Iar dacă aceste două lucruri: Binele nemărginit şi împlinirea dorului nostru după el se adună împreună în sufletul nostru, oare poate fi pentru noi un mai adânc noian de fericire ?

51. Aceeaşi   dorinţă   nestăvilită   a   sufletului    după   contopirea    cu Binele suprem.

ÎS — Despre viaţa în Hristos

 

226 NICOLAE CABASILA

Dar nici aceasta nu formează cea mai înaltă treaptă de fericire. Sufletul nu se bucură numai fiindcă a dobândit ceea ce dorea — căci dacă numai atunci ne bucurăm când dobân¬dim ceva, înseamnă că totuşi ne-au scăpat multe oare ne-ar mai fi putut bucura —, ci sufletul se simte fericit din pricină că se simte bine în apropiere de Dumnezeu şi tot ce ştie despre Dumnezeu îl face să se bucure, pentru că de atunci nu se mai caută pe sine, ci numai pe Dumnezeu.

După cum omul credincios nu mai vieţuieşte pentru sine, tot aşa şi cel drept nu mai urmăreşte să placă numai lui însuşi, ci se bucură de bunătăţile lui Dumnezeu, şi anume nu pentru că acestea i-ar face plăcere, ci pentru că în ele se află însuşi Dumnezeu, şi se crede fericit nu pentru toate câte a dobândit, ci pentru că toate acestea vin de la Dumnezeu, spre care tinde sufletul său. Se lasă pe sine deoparte numai ca s-alerge din toată inima mai repede spre Dumnezeu ; uită şi de lipsurile sale, pe care parcă le crede străine, în schimb nu preţuieşte decât bogăţia dumnezeiască, pe care o socoate ca şi când ar fi a lui. De acum nu-1 vei vedea necăjit pentru ale sale lipsuri, ci-1 vei vedea bogat şi fericit numai pentru că de acum a găsit pe Cel dorit.

Puterea dragostei e în stare să facă pe om să se lipsească de tot ce are de dragul de a fi cu Dumnezeu. Or, fiindcă la sfinţi toată flacăra dorului şi a poftei după fericire se reazemă pe Dumnezeu, urmează că pe El îl şi socot ca un bun al lor şi nici trupul, nici sufletul, nici bunurile minţii, după cum nici bunătăţile pe care li le-ar da rudeniile şi cei de aproape, nu sunt în stare să-i farmece. Pentru că nimic din acestea nu-s vrednice de a fi îndrăgite din pricina bunătăţii lor, ci acestea le sunt cu totul necunoscute, ca şi când sufletul, viaţa şi dorinţele Ier ar fi plecat de acasă undeva, departe. De altfel aşa ceva nu trebuie să ne mire deloc. Doar şi dra¬gostea omenească ne îndeamnă să dispreţuim banii şi trupul. Şi ştim că sunt şi oameni, care, în deplină sănătate, din dra¬goste prea mare faţă de alţii, nu pun nici un preţ pe sănăta-

 

DESPRE VIAŢA ÎN  HRISTOS 227

tea lor, când ştiu pe prietenii lor bolnavi sau, fiind bolnavi, uită cu totul de suferinţa lor, când îi văd pe cei dragi ai lor deplin sănătoşi. Mai mult, îndrăgind pe prieteni mai mult decât orice, unii s-au dus bucuroşi la moarte, fiind gata mai curând să-şi dea trupul la munci, decât să se lipsească de bucuria de a-i vedea. Or, dragostea faţă de Dumnezeu e cu atât mai mare decât cea faţă de oameni, cu cât puntea care-i leagă pe oameni de El este mai trainică decât cea care-i leagă, pe oameni, unii faţă de alţii.

Cine s-aprinde, aşadar, de această dragoste, ce-ar mai putea jertfi lui Dumnezeu sau ce altceva mai de preţ I-ar putea da decât însuşi sufletul său ? Pentru că, într-adevăr, nu acela îşi dispreţuieşte sufletul, care e în stare să-şi dea trupul spre moarte, ci acela care «uită» de acest suflet şi de bunurile lui. Căci, după cum omul desfrânat îşi vinde sufletul atunci când îşi cheltuieşte trupul în toate plăcerile trupeşti, tot la fel şi cel care, îndrăgostit de Dumnezeu, dă Acestuia toată puterea sufletului, îi închină Lui toată dorinţa, nemai-lăsând nimic din sufletul său pentru sine. Iar dacă totuşi se mai întreabă cum să îngrijească de acest suflet, aceasta n-o face de dragul sufletului şi al darurilor lui, ci numai din dragoste faţă de Dumnezeu şi de poruncile Lui, gândindu-se cum să asculte de ele. Tocmai după cum, venind vorba de o osie a carului, nu ne vine în minte întâi osia, ci carul însuşi.

Dar mai este ceva ce ne poate lămuri şi mai bine acest lucru. Căci ce oare ne îndeamnă să purtăm grijă de suflet şi să-i iubim ? Nimic altceva decât dorul de viaţă. Iar de viaţă ne este dor fiindcă vrem să fim fericiţi, căci nimeni nu s-ar bucura să trăiască dacă ar şti că va fi cu totul nefericit. Cu gândul la aceasta, mulţi şi-au rupt singuri firul vieţii. Despre aceştia a spus Domnul că «mai bine ar fi fost să nu se fi născut» 52. Or, dacă fericirea n-o găsim decât iubind pe Dum-

52. Matei 26, 24.

 

228 NICOLAE CABASILA

nezeu, în chip lămurit urmează că, iubind pe Dumnezeu, iubim şi sufletul nostru.

Mulţi oameni, -neştiind în ce pot afla fericirea, îndrăgesc azi una, mâine alta şi, înşelându-se pe ei înşişi în ce priveşte ţinta vieţii, aleg foarte des ceea ce le face mai rău, nu-şi cinstesc sufletul cam s-ar cădea şi, neascultând ceea ce şi mintea le porunceşte, nu-i arată nici o grijă. în schimb, cei înţelepţi, simţindu-se legaţi cu totul de Dumnezeu şi ştiind unde şi cum pot găsi fericirea, socot pe Dumnezeu ca pe sin¬gurul Care e vrednic să-L îndrăgească şi de aici apoi, iubin-du-L pe El, ajung să-şi iubească sufletul, viaţa şi tot ce au. Bineînţeles, iubindu-şi astfel sufletul, nu şi-1 iubesc atâta pe el, cât pe Acela din pricina căruia au ajuns să-şi iubească şi sufletul. Astfel, dacă sufletul ni-e atât de drag pentru că e legat de tot ce e al nostru, apoi cade-se să ştim că Mântuito¬rul este mai  apropiat  de noi  chiar şi decât sufletul nostru.

Cei care în toată viaţa lor se străduiesc să «caute numai la Legea Domnului» ştiu că Mântuitorul se leagă de viaţa lor mai strâns decât orice, şi că toate celelalte, suflet şi viaţă, nu le sunt dragi decât pentru că Dumnezeu le este drag. Când, însă, dimpotrivă, te grăbeşti şi numai spre ale tale te sileşti, pururea vei fi tulburat şi frământat, negăsind nicăieri pace, până când nu vei ajunge să cunoşti pacea lui Dumnezeu. Dar, în afară de acestea, cei care ştiu să judece drept lucrurile, — şi se şi cade s-o ştie cei ce trăiesc în Hristos —, trebuie să ia aminte că nu putem lipsi pe Dumnezeu tocmai de ceea ce Lui I se cade. Căci chiar aşa s-ar întâmpla dacă pe Dumne¬zeu, care e Bunătatea desăvârşită, L-am iubi cu o iubire măr¬ginită. Pentru că iubind şi altceva decât pe El, slabă dragoste I-am arăta, drămuindu-ne astfel iubirea, împotriva Legii care zice : «să iubeşti pe Dumnezeu din tot sufletul şi din tot cugetul  tău»53.  Astfel,  arătând  Domnului toată dragostea şi

53. Deut. 5, 5; Marcu 12, 30.

 

DESPRE VIAŢA  ÎN  HRISTOS 229

nepăstrând pentru ei o parte, şi pentru alţii alta, cei drepţi ajung să scape de toate şi chiar de ei înşişi. Căci peste tot, ceea ce uneşte este puterea dragostei 54. Aşadar, numai fiind cu toate puterile sufletului în Dumnezeu, ajungem şi să putem trăi întru El, şi să ne bucurăm numai de El. De altfel, ceea ce ne îndeamnă mai tare să ne legăm de ce e al nostru şi să ne bucurăm de el, nu e atât faptul că ne este drag de el. Pentru că nu-i destul să ai ceva ca să-ţi şi fie drag de el şi să te fericească, fiindcă adeseori multe din cele ce avem ne fac să suferim neputându-ne da satisfacţii. Ba unii se urăsc atât de tare, încât ar vrea cu tot dinadinsul să fugă de ei înşişi şi de aceea se dedau la primejdii de moarte. în sfârşit, unii au făcut şi mai mult, mergând prea departe, rupându-şi înainte de vreme firul vieţii prin sabie sau ştreang.

Se vede, aşadar, lămurit că dragostea este aceea care ne leagă de ce-i al nostru, de sufletul nostru şi de noi înşine, făcându-ne să ne bucurăm de toate acestea. Prin urmare, dacă cineva nu doreşte şi nu iubeşte binele altuia în măsura în care îl doreşte pe al său propriu, cade-se a se strădui să se bucure şi să dorească măcar tot atât de mult fericirea altora pe cât o doreşte pe a sa. De aceea, pentru unul care iubeşte pe Dumnezeu, chiar dacă din fire nu se simte pornit şi atras spre dumnezeire, cu toate acestea, fiindu-i voinţa şi dragostea întoarse spre Dumnezeu, nimic nu-1 împiedică de a simţi bucuria sa întreagă întru Domnul, ca şi cum ar fi un om cu totul schimbat. Căci şi dacă păstrează mai departe firea sa cea omenească şi chiar dacă nu se împacă pe de-a-ntregul cu poruncile cele dumnezeieşti, cu toate acestea, întreagă vrerea unui astfel de om e îndreptată spre Dumnezeu şi ajunge, prin aceasta, să fie stăpân pe toată bucuria şi veselia sufletului lui.

54. Idee similară şi la Dionisie -Areopagitul, Despre numele divine IV, 15: «dragostea e puterea care uneşte şi care contopeşte» (Migne P.G. 3, 713).

 

230 NICOLAE CABASILA

Dragostea de Dumnezeu face pe omul duhovnicesc să dorească ce doreşte şi Dumnezeu

După cum cel ce se iubeşte pe sine îşi îndreaptă gândul numai la bunurile din această viaţă, tot aşa şi sufletele celor care îl iubesc numai pe Dumnezeu au mintea pironită numai la fericirea veacului ce va veni, se cred bogaţi în avuţii viitoare, sunt mândri de ele, se laudă cu strălucirea lor, parcă ar câştiga cununi de biruinţă când se roagă lui Dum¬nezeu şi saltă de bucurie când   aduc Domnului închinăciuni.

Oamenii care trăiesc numai pentru ei înşişi, chiar şi când se bucură de o bucurie adevărată, tot nu pot avea un ceas de bucurie curată, căci dacă într-adevăr bucuria lor ar fi pentru pricini şi bunătăţi adevărate, atunci s-ar cădea să sufere când lipseşte fericirea şi să plângă când îi copleşeşte nenorocirea. în schimb, bucuria acelora care-şi leagă toată viaţa de Dumnezeu este curată, fără umbră de întristare, pen¬tru că întru Domnul multe pricini de bucurie avem, iar de întristare nici una. Pentru că nici o neplăcere nu-i poate atinge pe cei ce vieţuiesc în Hristos, iar din câte pot întâlni în viaţă, nici una n-are puterea de a-i întrista. Doar însăşi legea dragostei celei desăvârşite opreşte să ne căutăm prea mult pe noi, căci : «dragostea nu caută ale sale»55. Când iubesc, cei drepţi iubesc din toată puterea lor, întrucât Cel drept pe care-L iubesc este fericirea însăşi şi-atunci suferinţa nu-şi mai are rost în viaţa lor şi e cu neputinţă.

Praful şi noroiul drumului îşi schimbă necurăţia îmbră-cându-se cu însuşi neprihănirea lui Dumnezeu şi se fac ase-menea Lui. Tot aşa şi cei lipsiţi şi nenorociţi, zorind spre încăperile unei case împărăteşti, se grăbesc care mai de care să-şi lepede haina sărăciei lor şi să se îmbrace în cele mai strălucite haine pe care le găsesc acolo x. De aceea cred că li

55. I Corinteni 13, 5.

56. In  Orient   când   un  suveran   invita   pe   cineva   la   cină,   acesta

îşi  găsea  în  garderoba  suveranului  haina  potrivită cu  care  trebuia  să

se  îmbrace,  V.  Gheorghiu,  Siânta  Evanghelie după  Matei cu comentar,

Cernăuţi, 1925, ρ. 61ΰ.

 DESPRE VIAŢA IN  HRISTOS 231

se şi spune acestor creştini «silnici» şi oameni care «iau împă-răţia ou asalt» pentru că ei nu aşteaptă să fie îmbiaţi cu ea şi nici să li se dea şi lor o fărâmă, ci pun mâna pe tron fără să-i silească ori să-i îndemne cineva, ci cu a lor putere se încununează 57.

Şi de fapt ei dobândesc ceva, dar nu spun că în aceasta constă toată fericirea şi bucuria lor, ci se bucură peste măsură numai pentru că sunt părtaşi la aceeaşi împărăţie cu Domnul cel iubit. Şi nu pentru că iubitul lor ar fi Cel care le-ar fi împărtăşit aceste bunuri, ci pentru că El însuşi formează acele bunuri. De fapt le-o spune aceasta însuşi simţul lor lăuntric şi presimţirea lor, încât, chiar de n-ar avea deloc parte la fericirea şi bucuria Celui iubit al lor, ei tot n-ar înceta de a se crede fericiţi şi biruitori, încununaţi şi chiar plini de mul¬ţumire c-au dobândit o împărăţie întreagă. Aşadar, pe bună dreptate li se spune «răpitori» şi «siluitori» ai bunurilor celor dumnezeieşti, pentru că prin străduinţa lor au ajuns să-şi cucerească bucuria fericirii. Aceştia sunt cei care îşi urăsc şi îşi pierd «sufletul» 58 lor, în schimbul acestora dobândind însă pe Stăpânul sufletelor.

Şi atunci, ce poate fi mai de preţ şi mai neclintit decât bucuria aceasta ? Căci se poate foarte uşor ca aceia oare găsesc fericirea numai în ei s-ajungă foarte repede s-o piardă, pentru că, nefiind pe această lume nimic statornic, nu ajung să se bucure atâta de fericire, cât tremură de frica de a nu o pierde. în aceeaşi vreme, însă, comoara celor credincioşi stă la bun adăpost de furt, iar bucuria nu-i ameninţată de nici o urmă de tristeţe, şi, sigur, nici o frică nu va fi pentru o fericire aşa de sigură şi de neclintită.

Alergând prea mult după plăceri, cei răi au tot dreptul să nu se încreadă deloc în fericirea lor, de frică să nu-i ducă la trufie, care ar strica apoi toată această fericire. Pe ceilalţi,

57. Matei   11,   12.    Deci   se   cere    şi  din    partea    noastră   silinţă.

Grigorie de Nyssa, Despre nevoinţa cea adevărată, trad. de D. Stăniloae,

în P.S.B. 29, p. 459.

58. Matei 16, 25; Marcu 8, 34.

 

232 NICOLAE CABAS1LA

dimpotrivă, nimic din acestea nu-i îngrijorează, căci ei nu dau prea mult pe sine, ci se încredinţează cu totul lui Dumnezeu. Şi fiindcă numai întru El se laudă, atunci pe bună dreptate îi cuprinde o bucurie suprafirească şi dumnezeiască, în stare să biruiască şi legile firii şi să se ridice şi deasupra minţii omeneşti59.

Când pleci dintr-o casă pentru a te muta într-alta mai bună, e un semn că laşi o bunătate mai mică pentru alta mai mare, bucurându-te, se-nţelege, mai mult de cea din urmă decât de cea dintâi. Tot aşa, dacă printr-o minune, ai putea schimba un trup mai slăbănog cu altul mai desăvârşit, cel dintâi desigur l-ai lepăda şi nu te-ai mai bucura de el, inima crescându-ţi cu atât mai mult, cu cât se poate bucura acuma într-un trup mai sănătos şi mai frumos. Când, aşadar, pără¬seşti nu numai casa ta şi trupul tău, ci te lepezi şi de tine însuţi spre a dobândi pe Dumnezeu, Care, de acum încolo', ţine loc şi de trup şi de suflet, de rude, de prieteni şi de orice, însemnează că această bucurie întrece orice bucurie pământească şi n-are asemănare decât cu cea dumnezeiască, singura în stare să facă pe cineva cu totul fericit. Pentru aceea se şi zice despre acei oameni că se bucură ou «bucuria» lui Hristos 60, căci ceea ce-L bucură pe El, aceea, îi înveseleşte şi pe ei. Ceea ce face bucurie lui Hristos e El însuşi. Numai un astfel de izvor de bucurie naşte o bucurie de aceeaşi mă¬rime. Şi acest lucru nu-i numai o simplă potriveală sau o simplă vorbă, ci e nici mai mult, nici mai puţin decât însăşi spusa Mântuitorului.

Căci atunci când ne-a făcut cunoscute legile dragostei şi a îndemnat pe ucenici să-i păstreze o dragoste neclintită până la sfârşitul veacurilor, Mântuitorul a adăugat : «Acestea vi le-am spus vouă pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină»61. De aceea vă şi poruncesc

59. Maxim Mărturisitorul, trad. D. Stăniloae, în P.S.B. 80, ,p. 74—75.

60. Ioan 17, 13; 15, 11 ί 15, 24.

61. Ioan 15, 11. ,;

 

DESPRE VIAŢA  ÎN  HRISTOS 233

«să vă iubiţi unul pe altul» 62 pentru ca, prin prietenie, toate făcându-vi-le de1 obşte unii altora, să ajungeţi să vă bucu¬raţi întru Mine cu bucuria Mea, «pentru că voi aţi murit, iar viaţa voastră e ascunsă în Dumnezeu cu Iisus Hristos»63 împreună ou bucuria voastră şi toate ale voastre, încât nimic omenesc nu mai rămâne în voi.

Ca să folosească o vorbă mai scurtă, Sfântul Pavel spune despre acest lucru : «Nu sunteţi ai voştri, cu preţ aţi fost cumpăraţi» 64. Or, cel care a fost cumpărat de altul nu se mai uită la sine, ci la cel ce I-a cumpărat şi se întreabă cum să trăiască mai deplin după voia aceluia.

Desigur, între oameni, robul este sub puterea stăpânului numai în ce priveşte trupul lui, mintea şi vrerea rămânân-du-i slobode, spre a le întrebuinţa cum vrea, pe când cel oare a fost odată răscumpărat de Hristos, e cu neputinţă să mai fie al său, oricine ar fi el. Căci nici un om n-a fost vreodată în stare să cumpere pe un alt om în toată întregimea lui, întrucât sufletul omenesc nu se poate cumpăra cu nici un preţ de pe lumea aceasta, după cum, iar, nici un om η-a fost în stare să facă pe altul rob şi nici să-i dezrobească decât în ce priveşte trupul aceluia, în vreme ce Mântuitorul pe omul întreg I-a răscumpărat. Şi în vreme ce oamenii răscumpără cu bani pe cei ajunşi robi, Mântuitorul S-a dat pe Sine însuşi ca preţ de răscumpărare 65. Şi-a dat trupul şi sufletul pentru a ne slobozi pe noi, Şi-a dat trupul Său spre moarte, iar sufletul şi I-a smuls din trup. Trupul Lui se chinuia sub po¬vara loviturilor nu numai în vreme ce sufletul suferea, ci încă înainte de clipa înjunghierii : «întristat este sufletul Meu până la moarte» m.

Fiindcă Domnul Se dăruieşte întreg, urmează că şi pe om îl răscumpără întreg şi mai ales voinţa,  căci peste celelalte

62. Ioan 13, 34.

63. Col. 3, 3. ··>

64. I Cor. 6, 20.        r       ■,■<   ■

65. Evr. 9,  14.

66. Matei 26, 38.

16 — Despre^ viaţa în Hristos

 

234 '   ;'   NICOLAE CABASILA

şi aşa era stăpân şi firea noastră îi era şi altfel supusă în¬treagă, numai voinţa noastră se încăpăţâna să nu asculte de El, cu toate că Domnul a încercat totul spre a o cuceri. Tocmai pentru că a vrut să ne câştige voinţa, Domnul n-a vrut să ne silească şi nici nu ne-a luat-o, ci ne-a răscum-părat-o. De aici urmează că nimeni din cei răscumpăraţi de El nu mai poate face cu voinţa sa orice ar vrea, căci ar călca în picioare drepturile pe care Răscumpărătorul le are asupra voinţei, pentru că a face ce vrei tu cu voinţa ta însemnează iarăşi a te căuta numai pe tine şi a umbla numai după plă¬cerile tale.

Se cade, aşadar, să înţelegem că nici unul din cei drepţi şi buni nu se iubeşte pe sine, ci numai pe Cel ce I-a răscum¬părat. Cel puţin aşa ar trebui, ca măcar unii din cei răscum¬păraţi, dacă nu toţi, să aibă gândul acesta. Căci cum s-ar putea închipui ca o răscumpărare atât de înfricoşată să se fi săvârşit fără rost ? Celor care iubesc numai pe Domnul, le este uşor să arate o bucurie lipsită de orice suferinţă, pentru că de acum Dumnezeu S-a făcut stăpân şi pe sufletele lor. Ei pot arăta bucuria cea mai mare, mai dumnezeiască şi mai presus de fire, pentru că din această bucurie îşi scot toată puterea vieţii şi pentru că bucuria aceasta e atât de ferme¬cătoare, încât nici o altă binefacere nu i se poate asemăna.

După cum nu se poate să slujeşti pe vreun om şi să nu dai şi peste supărări, tot aşa e cu neputinţă să slujeşti lui Dumnezeu şi să nu te simţi fericit. De aceea dacă şi cel dintâi necredincios legându-şi viaţa de cea a celui care I-a cumpărat şi simţindu-se dator să-i urmeze pe calea întris¬tărilor şi a muncilor, încât ajunge şi el să treacă prin dureri şi suferinţă, în aceeaşi vreme omul drept cum s-ar putea lăsa oare pradă durerilor, când bucuria cea adevărată îi este tovarăş de toată bunăvremea ?

Cel care a răscumpărat cu bani pe un rob nu a făcut-o din dragoste pentru robul său, ci pentru ca, în preţul trudei acestuia, să-şi aducă lui folos, cu toate că ştie că robul robo-

 

DESPRE VIAŢA  ÎN HRISTOS 235

teste pentru trebuinţele stăpânului ducând o viaţă plină de neajunsuri. Pentru cei drepţi, lucrul stă tocmai dimpotrivă : Mântuitorul toate le-a făcut pentru fericirea robilor Săi, S-a dat pe Sine drept preţ de răscumpărare, nu ca să scoată vreun folos de pe spatele; celor pe care i-a răscumpărat, ci pentru a veni în ajutorul lor şi pentru ca Stăpânul şi chi¬nurile Lui să fie de folos slugilor Sale şi pentru ca aceştia să intre într-adevăr întru puterea şi bucuria Domnului lor67. Pentru aceea, ei nu s-au descătuşat de robie, ci, în loc de li¬bertate, au ales cătuşele îndată ce au ajuns să schimbe lipsu- rile cu bogăţia, robia ou împărăţia şi nelegiuirea cea mai de jos cu mărirea cea mai înaltă.

Drepturile pe care le iau după lege stăpânii asupra robilor lor trec acum, prin iubirea de oameni a Mântuitorului, de la Stăpân asupra robilor. Pe cei dintâi legea îi face domni peste robi şi peste averile lor, atâta vreme cât stăpânii nu renunţă la dreptul de stăpânire şi nu dau robilor slobozenie, în acelaşi timp, cei drepţi au pe Însuşi Domnul în ei şi s-au făcut moştenitorii Lui, dacă-I îndrăgesc jugul şi se simt în¬datoraţi Lui pentru răscumpărare. Aceasta este ceea ce po¬runcea şi Sfântul Pavel : «Bucuraţi-vă întru Domnul»68, prin Domnul înţelegând pe însuşi Răscumpărătorul.

Lămurind şi mai limpede pricina bucuriei, Mântuitorul numeşte «slugă bună» pe cel care se va împărtăşi din bucuria Domnului, iar ca «Domn» e socotit El însuşi, Cel care zice : «Intră, slugă bună, întru bucuria Domnului tău» 69. Aceasta pentru că tu ai rămas mai departe slujitor al Domnului, iar zapisul de răscumpărare nu l-ai rupt şi prin el ai rămas să te bucuri de bucuria Domnului. Această bucurie a slugii e la fel cu a Stăpânului, nu numai pentru că au aceeaşi pricină, ci şi întrucât simţirile amândurora sunt la fel. Deoarece, pre¬cum Hristos nu Lui însuşi a plăcut70, ci pentru robi a trăit, a

67. Matei 25, 23.

68. Filip. 4, 4.

69. Luca 21,  17.

70. Rom. 15, 3.

 

236 NICOLAE CABASILA

murit şi a făcut înnoirea lumii, iar apoi întorcându-Se la

ale Sale şi, luând iarăşi tronul71 Tatălui Său, sade acolo pen¬

tru vecie, făcându-se Mijlocitorul nostru pe lângă Tatăl72,

tot aşa şi slujitorii care ţin mai mult la Stăpânul lor decât

la ei înşişi, nu se mai întorc la sufletul lor, ci iubesc numai

pe Domnul.

Aşa a fost Ioan73 care simţind că-i apune steaua din clipa în care S-a arătat Domnul, a fost aşa de departe de a se supăra pe El, încât el a fost acela care L-a arătat şi L-a vestit celor ce nu-L cunoşteau74 şi nu simţea plăcere mai mare decât vorba prin care se făcea pe sine «mai mic». El a simţit că toate privirile se îndreaptă asupra lui Hristos, că tot poporul se îngrămădea spre El şi că gândul tuturora zbura spre El, ca şi al unei mirese spre Mirele său. El s-a mul¬ţumit cu aceea să poată sta în jurul Mântuitorului, să-i as¬culte glasul, care ar fi fost în stare să-i răsplătească pentru orice suferinţă.

In căutarea sa după Hristos, şi Sfântul Pavel nu numai că a uitat de sine însuşi, ci parcă şi soarta şi-a trădat-o. Căci dacă ar fi fost după el, s-ar fi aruncat şi în gheenă75, atât de fierbinte i-a fost dorul lui tainic după mântuire. Pe Mân¬tuitorul aşa-L iubea de mult încât era în stare să-şi facă sieşi ceva rău şi această dragoste nu numai că se pare că-1 ardea mai fierbinte decât focul iadului, ci flacăra ei era mai puternică şi decât vieţuirea împreună cu Hristos cel iubit al său.

Dragostea aceea nu-1 îndemna numai să se bucure, ci îl făcea nici de gheenă să nu-i pese deloc. Şi ou toate acestea, Sf. Pavel cunoscuse şi gustase din destul bunătatea şi frumuseţea lui Hristos, dar era în stare să se lipsească de ea, îngrijindiu-se numai de mărirea lui Dumnezeu, dacă naşterea,

71. Evr. 8, 1.

72. Ioan 2, 1.

73. Ioan Botezătorul: Ioan 3, 29, 30.

74. Ioan 1, 26.

75. Rom. 9, 13.

 

DESPRE VIAŢA  IN  HRISTOS 237

trăirea şi împărăţirea ou Hristos i-ar fi adus numai fericirea lui singuratică. De aceea tot ce dorea, nu dorea pentru sine, ci pentru Domnul, de dragul Căruia parcă ar fi dorit şi să piardă orice dacă i-ar fi cerut aşa ceva 76. Dacă, deci, singura dorinţă, nici aceea n-o avea pentru sine, atunci ce altceva ar fi putut dori pentru el ? Căci dacă pe Cel pentru Care a făcut şi a suferit totul, nu L-a căutat pentru sine şi nici pentru bucu¬ria lui proprie, atunci ou atât mai puţin ar fi căutat ceea ce toartă viaţa I-a scârbit De aceea se vede limpede că Sfântul Pa-vel s-a lepădat cu totul de sine şi a oprit orice vrere a sa, pen¬tru a se pune numai şi numai în slujba lui Hristos. Şi pentru că înaintea vrerii lui nimic nu îndrăznea să s-arate greu şi potriv¬nic, sufletul sfântului era copleşit de o bucurie fără margini, în care se mişca şi vieţuia, iar dintre dureri nici una nu îndrăz¬nea să pună stăpânire pe el. Dacă vreodată se întâmpla să geamă sau să se plângă, nici atunci durerea nu putea înăbuşi' bucuria77, nefiind nimic în stare să i-o strice pentru că chiar şi din astfel de nenorociri el îşi scotea izvor de noi bucurii, fiindcă şi aceste nenorociri erau rodul dragostei şi al mărinimiei şi nu-i picurau în suflet ca ceva amar, nici apă¬sător, nici altceva ce nu s-ar fi potrivit cu sufletul său. Că' tot timpul a dus-o în bucurie, se vede din ce a spus : «Bucu-raţi-vă pururea întru Domnul şi iarăşi zic : Bucuraţi-vă» 78. Or, e Sigur că nu ar fi îndemnat pe alţii, dacă n-ar fi făcut-o mai înainte prin chiar pilda sa.

RECAPITULARE

Aşa este, deci, viaţa celor drepţi, plină de fericire — pre-cum e şi firesc încă din această lume, pentru cei care cred şi nădăjduiesc în ea, iar după moarte cu atât mai desăvârşită, cu cât dobândirea fericirii e mai mult decât nădăjduirea în ea, iar vederea faţă către faţă a Binelui e mai mult decât a crede în El.

76. Filip. 4, 4.

77. II Cor. 7, 4.

78. Filip. 4, 4.

 

238 NICOLAE CABASILA

Din partea lui Dumnezeu dobândim în această viaţă Duhul înfierii79, oare rodeşte în noi dragostea desăvârşită, singura în stare să ne dea viaţa cea cu adevărat fericită. Pentru că prin mijlocirea Tainelor ajungem să dobândim pe Hristos, iar celor care odată L-au dobândit «le-a dat puterea de a se face fii ai lui Dumnezeu» 80. Şi ştim că dragostea unui fiu e desăvârşită, căci nu încape în ea nici urmă de teamă sau de silă81. Oricine iubeşte pe Dumnezeu n-are a se teme că va fi lipsit de răsplată, cum sunt năimiţii, şi nici că va fi dat spre bătăi, cum se întâmplă cu robii : numai dacă eşti fiu poţi dovedi dragoste de Tatăl şi numai dacă eşti frate o poţi arăta faţă de semen.

Puterea Sfintelor Taine este, deci, cea care sădeşte în sufletele luminate dragostea cea adevărată. Lucrarea şi lu-minarea pe care ni le dă Harul, nu le putem însă cunoaşte decât prin trăirea de fiecare zi. Ca să ne rezumăm în câteva vorbe, Harul dumnezeiesc sădeşte în noi un simţ şi un dor după bunurile cele dumnezeieşti82, iar prin aceea că ne dă să gustăm mai dinainte din bunătăţi mai mari, ne face să nă¬dăjduim mereu o fericire mai înaltă şi, în sfârşit, prin lu¬cruri văzute, aprinde în noi flacăra nestinsă a credinţei în lumea celor nevăzute.

Din partea noastră se cere, aşadar, să hrănim această dragoste, pentru că nu-i destul numai să iubeşti şi să doreşti din toată puterea, ci mai trebuie ca această dragoste să fie statornică, s-o păstrăm şi s-o alimentăm ca să aibă din ce arde. Căci a rămâne în această dragoste, în care constă toată fericirea, înseamnă tocmai a rămâne în Dumnezeu, iar ră¬mânând întru El înseamnă a-L avea în inimă, după cum stă scris : «Cel ce rămâne întru dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el» 83. Această dragoste se dobân-

79. Rom. 8, 15.

80. Ioan 1, 12.

81. Ioan 4, 18.

82. Despre acest «simţ» ceresc a mai amintit CabasiLa şi în cartea

II, 67.

83. I Ioan 4, 16.

 

DESPRE VIAŢA ÎN  HRISTOS 239

deşte şi ajunge cu adevărat stăpână pe voinţa noastră atunci când ascultăm poruncile şi păzim rânduielile Celui iubit al nostru.

Prin săvârşirea cât mai deasă a faptelor bune sufletul ajunge să-şi croiască cutare sau cutare deprindere, şi anume, după cum faptele acelea sunt bune sau rele, aşa cum şi o meserie oarecare o deprindem şi o învăţăm după cum ajun¬gem să ne obişnuim cu ea. Şi legile lui Dumnezeu, puse Ca pildă de urmat pentru faptele omeneşti şi rânduite astfel fu scopul de a le îndrepta numai şi numai spre Dumnezeu, îşi aduc şi ele roadele lor în cei care ascultă de ele, şi anume, |n sufletele care urmează numai ceea ce vrea Legiuitorul tu¬turor şi care Lui singur îşi pleacă vrerea şi nu caută altceva decât pe El însuşi. De altfel, numai aceasta şi însemnează cu adevărat iubire, după cum chiar Mântuitorul a spus-o : «Atunci veţi rămâne întru dragostea Mea, dacă veţi păzi poruncile Mele» 85.

Viaţa fericită este aşadar roadă acestei iubiri. Căci nu¬mai o astfel de iubire poate aduna vrerile noastre cele îm¬prăştiate, le scoate de sub puterea tuturora, chiar şi a do¬rinţelor noastre, şi le pune împreună cu Hristos şi atunci tot ce-i al nostru : străduinţă trupească, lucrare a minţii, precum şi orice muncă şi faptă omenească, toate ascultă cu bucurie de voinţa noastră şi o urmează bucuros oriîncotro le duce. Abia atunci voinţa este aceea care ne îndeamnă şi ne cheamă, iar dacă se leagă de vreo lucrare, toată făptura noastră e încordată într-acolo86. In sfârşit, omul, care e stăpân pe voinţa sa, acela şi mintea şi-o poate struni cum vrea.

Aşadar, aceia a căror vrere s-a prins cu patimă de ur¬mele lui Hristos şi nu vor să-L cunoască decât pe El, care nu vor, nu doresc şi nu-L caută decât pe El singur, unii ca

84. Pasaj   clasic   pentru   gândirea   sinergistă   şi   pentru   graiul   viu

şi   nuanţat   al   teologului   oare   rămâne   la   argumentarea   prin   fapte   a

moralităţii creştine.

85. Ioan 15, 10.

86. A se reţine caracterul integral al facultăţilor  umane  antrenate

în procesul de desăvârşire creştină.

 

240 NICOLAE CABAS1LA

aceia şi-au mutat în Domnul întreg rostul şi viaţa lor, în¬trucât nici voinţa lor nu mai poate trăi şi lucra decât dacă rămâne în Hristos, în Care sălăşluieşte toată bunătatea, după cum ochiul nu-şi poate îndeplini slujba dacă nu are lumină numai lumina dă vedere, aşa cum numai binele poate pune voinţa în lucrare.

De aici urmează că, Domnul fiind vistiernicul tuturor bună-tăţilor, din clipa în oare voinţa noastră nu se mişcă numai spre El, ci se mai îndreaptă şi spre alte ţinte străine, strădania noas- tră e ca şi cum n-ar aduce nici un rod, după cum zice Domnul i «Dacă cineva nu rămâne întru Mine, se aruncă afară ca mlă-diţa neroditoare ; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard» 87. Pentru că, dacă trăirea în Hristos însemnează a-L urma întru toate şi a trăi după cum zice El, nu-i mai puţin adevărat că aşa ceva se poate dobândi prin strădania voinţei noastre, când aceasta se pleacă vrerii lui Dumnezeu. După cum Mântuitorul însuşi a pus vrerea Sa omenească în ascultare de cea dumnezeiască, spre a ne învăţa şi a ne da o pildă cu adevărat dreaptă şi când a trebuit să moară nu S-a dat în lături — ou toate că înainte de a-I veni ceasul ar fi vrut s-o ocolească, arătându-ne oarecum că această moarte n-ar fi fost precum ar fi vrut-o El, ci că, plecându-Se ei, S-a făcut ascultător până la cruce, cum zice Sf. Pavel ^, do¬vedind că în Sine sunt două voinţe, iar nu numai una şi nici nu erau două amestecate —, tot aşa, se vede limpede că peste tot viaţa cu adevărat fericită pe această lume izvorăşte nu¬mai dintr-o voinţă strunită spre lucruri mai înalte.

Dacă tot ce e mai însemnat în om stă în cugetarea şi în voinţa lui, urmează că cel ce caută o viaţă cu adevărat fericită trebuie ca prin amândouă aceste puteri, prin minte şi voinţă, să s-apropie de Dumnezeu şi să se unească cu El; cu mintea să-L poată vedea cât mai lămurit, iar prin voinţă să-L iubească în chip desăvârşit. Ε drept însă că nimănui din

87. Ioan 15, 6.

88. Filip. 2, 7—9.

 

DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 241

câţi trăiesc în acest trup stricăcios nu i s-a-ntâmplat să fie fericit şi în ce priveşte cugetarea şi voinţa : oameni de aceştia nu vom găsi decât într-o viaţă cu totul slobodă de orice stri¬căciune. In viaţa pământească credincioşii care ascultă nu¬mai de Dumnezeu se simt desăvârşiţi şi fericiţi de pe urma vrerii lor, dar nu sunt deloc fericiţi în ce priveşte puterea de cunoaştere a minţii, pentru că în vreme ce putem vedea la ei o dragoste desăvârşită, în aceeaşi vreme ei sunt cu totul lipsiţi de a putea vedea în chip lămurit pe Dumnezeu. Căci chiar dacă aceştia simt de aici, de pe pământ, că li-e dat să mai trăiască încă o viaţă după ce trupul va înceta şi chiar dacă au avut în viaţă clipe frumoase de răsplată, aceasta n-a fost nici în toată vremea, nici în chip statornic şi nici pe deplin, aşa ceva neputându-se întâmpla în această viaţă. Pentru această pricină zice Sfântul Pavel că «ne bucu¬răm întru nădejde şi umblăm prin credinţă, nu prin vedere», căci «lucrurile abia dacă le cunoaştem în parte» 89, cu toate că Sfântului Pavel i-a fost dat odată să vadă şi pe Hristos, dar n-a fost învrednicit de această vedere toată viaţa. Nu¬mai dincolo vom ajunge să vedem pururea pe Domnul, lucru pe care tot Sf. Pavel ni I-a spus atunci când şi-a sfârşit cuvântarea despre a doua venire : «Şi-aşa pururea cu Dom¬nul vom fi» 9°.

Dacă, aşadar, va ajunge cineva să poată gusta încă fiind în trup din bucuriile vieţii de veci, aşa ceva tot numai prin voinţă se dobândeşte, căci singură dragostea o poate ridica până la această iubire negrăită, în vreme ce vederea limpede a minţii se întâmplă numai în viaţa de dincolo. Dar şi aici, în lume, credinţa duce la dragoste. Vorbind despre acest lucru, Sfântul Petru zice : «Deşi acum nu-L vedeţi, voi cre¬deţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită» 91.

Aşadar, viaţa cea fericită stă în această dragoste şi în această bucurie. După vorba   Sfântului   Pavel,   într-un  fel

89. II Cor. 5, 7; I Cor. 13, 12.

90. I Tes. 4, 17.

91. I Petru 1, 8.

 242 NICOLAE CABASILA

această viaţă stă ascunsă : «ascunsă e viaţa voastră»  dar pe de altă parte, ea se şi arată, încât o putem simţi, căci despre ea zice Domnul : «Vântul suflă unde vrea şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine şi încotro se duce ; tot aşa e şi cu cel născut din Duh»93. Când e vorba de Harul dumnezeiesc care naşte şi dă viaţă, de fiinţa şi de chipul în care el lucrează, viaţa aceasta e pentru noi nevăzută, este o taină : ea se face însă arătată în sufletele celor ce o trăiesc sub forma unei iubiri negrăite faţă de Dumnezeu şi a unei mari bucurii care izvorăşte din ea. Căci această dragoste şi această bucurie se fac cunoscute şi dau pe faţă Harul cei nevăzut, mai întâi pentru că acestea amândouă sunt rodul Harului, după cum stă scris : «Roadă Duhului este dragostea,1 bucuria» 94 şi după roadă se cunoaşte pomul, iar în al doilea rând pentru că Harul e tocmai Duhul înfierii. Dragostea îi arată pe cei drepţi înrudiţi cu Dumnezeu şi este o mărturie

}

că sunt fii ai lui Dumnezeu, neavând în ei nici urmă de

năimit, nici de slugă. In acest chip a ajuns Solomon să gă-¬

sească pe mama pruncului celui viu 95 şi dragostea ei deo-

sebită faţă de prunc a crezut a fi o mărturie destul de pu-

ternică spre a dovedi că ea a dat naştere acelui prunc. *

Prin urmare, nu-i de mirare că tocmai după acest semn îi cunoaştem pe fiii Dumnezeului celui viu. După cum dră-gălăşenia şi purtarea de grijă a mamei aceluia faţă de copilul cel viu au arătat limpede că ea n-avea nici o legătură cu pruncul cel mort, tot aşa şi ascultarea şi dragostea pe care o au cei drepţi faţă de Dumnezeul cel viu sunt mărturii zdro- bitoare că ei nu s-au născut din părinţi morţi şi că Mântui- torul nu lasă pe cei ce trăiesc astfel de viaţă să-şi îngroape pe ai lor : «Lăsaţi pe morţi   să-şi îngroape morţii lor»96.

92. Col. 3, 3.

93. Ioan 3, 8.

94. Gal. 5, 22.

95. I Regi 3, 16.

96. Matei 8, 22.

 

DESPRE VIATA ÎN HRISTOS 243

 Mai mult, ei dovedesc că sunt fii ai lui Dumnezeu nu numai prin dragoste, adică prin aceea că se poartă cu Dum¬nezeu ca şi cu un Tată, pe care-L au drag, ci îndeosebi pen¬tru că ajung ca prin dragoste să se asemene cu Dumnezeu, căci ei ard de dragoste după Domnul, Care e numai iubire, declarând că numai de dragul acestei iubiri mai trăiesc ei pe această lume. Căci aceia sunt vii cu adevărat în care zvâcneşte această patimă bună, după cum morţii sunt aceia în care ea lipseşte. Doar pentru aceea şi sunt fii, pentru că cinstesc pe Tatăl prin faptele lor şi pentru aceea vestesc prin viaţa lor pe Dumnezeul cel viu din care s-au născut, «întru înnoirea vieţii»97, cum zice Sf. Pavel, mărturisind, prin aceasta, naşterea lor cea negrăită şi preamărind pe Tatăl nostru cel din ceruri.

Iată, deci, cât e de negrăită şi plină de iubire de oameni această naştere! Iar dacă, prin aceea că Dumnezeu îşi spune «Domn al viilor, iar nu al morţilor» , s-ar părea că toată mărirea Lui o are de la cei drepţi, nu mai puţin chiar şi celor răi le-a spus : «Dacă Eu sunt Dumnezeu, unde este mă¬rirea Mea ?»". Vorbind de acest lucru, David cânta : «Nu cei morţi Te vor lăuda pe Tine, Doamne, ci noi, cei vii» i0°.

Aceasta e deci viaţa trăită în Hristos. Am văzut că în¬tr-un fel ea este ascunsă în noi, iar în alt fel ni se descoperă la lumina faptelor bune, care însemnează dragoste. Căci în dragoste stau toată strălucirea şi desăvârşirea, arătându-ne că pe de o parte ea naşte viaţa în Hristos, iar pe de altă parte că o astfel de viaţă e rod şi al strădaniei omeneşti. De aceea nimeni nu se înşeală când îi zice «viaţă», pentru că numai viaţa ne poate uni cu Dumnezeu, câtă vreme despărţirea de Dumnezeu n-o putem numi decât moarte. Pentru aceea a şi   zis   Mântuitorul:   «Porunca   Mea   este  viaţă   veşnică»101,

97. Rom. 6, 4.

98. Luca 12, 27.

99. Mal. 1, 6.

100. Ps. 113, 25—26.

101. Ioan 12, 50.

 

244 NICOLAE CABASILA

înţelegând prin ea dragostea. Iar mai departe : «cuvintele pe care vi le spun vouă Duh sunt şi viaţă» 102, iar înţelesul de căpetenie al acestor porunci este dragostea, de aceea, «cel· ce rămâne întru dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el» 103, ceea ce însemnează a rămâne în viaţa cea» adevărată şi viaţă să ai întru tine, întrucât însuşi Domnul» a spus : «Eu sunt viaţa» 104.

Iar dacă viaţa e puterea care mişcă tot ce-i viu, atunci

ce putere poate fi aceea care mişcă pe oamenii cu adevărat

vii, cărora Dumnezeu le este într-adevăr Dumnezeu, şi anume

al viilor, nu şi al morţilor, dacă nu cumva dragostea, acea'

dragoste care nu numai că îi mişcă şi îi poartă, ci îi scoate!

şi din ei înşişi şi astfel are o putere mai mare asupra lor

decât toată viaţa, ba încă stă să o întreacă şi pe aceasta... Tţ

într-adevăr, ea este aceea care ne îndeamnă să dispreţuim

lumea şi nu numai pe aceea peste care am trecut, ci şi pe,

aceea care ne-a mai rămas 105. Şi atunci, ce-ar putea fi numit

mai pe bună dreptate viaţă decât tocmai dragostea ? Ceea

ce rămâne după ce toate s-au trecut şi ceea ce nu lasă pe

cei vii să moară, aceea e viaţa. Or, aşa ceva poate numai

dragostea. Căci atunci când toate celelalte se şterg, în viaţa,

care va veni, va rămâne, cum spune Sfântul Pavel, dragostea

singură, care ne va fi destul pentru viaţa în Hristos, Căruia,

mărirea se cuvine în veci. Amin !

102. Ioan 14, 10.

103. 1 Ioan 4, 16.

104. I   Ioan   11,   25,   iarăşi   un  principiu   stoic,    Τό ήγεμονιτιδν    oare'

conduce  întreagă  fiinţa  omului   —   restaurat  in  Hristos.

105. I Cor. 13, 8—13.