CATEHISM ORTODOX - ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE CREDINŢA CREŞTINĂ ORTODOXĂ

1

CATEHISM ORTODOX - ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE
CREDINŢA CREŞTINĂ ORTODOXĂ
1. CREDINŢA CREŞTINĂ ORTODOXĂ…………………………………………………
2. SFÎNTA BISERICĂ……………………………………………………………………….
3. SFÎNTA SCRIPTURĂ…………………………………………………………………….
4. SFÎNTA TRADIŢIE SAU PREDANIA………………………………………………….
5. SFINTELE TAINE………………………………………………………………………..
5.1. TAINA SFÎNTULUI BOTEZ…………………………………………………………..
5.2. TAINA SFÎNTULUI MIR………………………………………………………………
5.3. TAINA SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII………………………………………………........
5.4. TAINA SPOVEDANIEI………………………………………………………………...
5.5. HIROTONIA (PREOŢIA)……………………………………………………………...
5.6. NUNTA…………………………………………………………………………………..
5.7. TAINA SFÎNTULUI MASLU………………………………………………………….
6. CREDINŢA ÎN ÎNVIERE ŞI ÎN VIAŢA VEŞNICĂ……………………………………
2
10
13
16
17
18
21
22
24
26
28
29
30
2
1. CREDINŢA CREŞTINĂ ORTODOXĂ
Cînd vorbim despre credinţa creştină, înţelegem că aceasta este virtutea, adică puterea prin care primim ca
adevăr neîndoielnic tot ce ne-a descoperit Dumnezeu şi ne învaţă Sfînta Biserică Ortodoxă pentru mintuirea
noastră. Prin credintă cunoastem ceea ce nu putem vedea si adeverim ceea ce nădăjduim de la Dumnezeu, cum
citim în Sfînta Scriptură : «Credinta este încredintarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute» (Evrei
XI, 1).
Una din îndatoririle de căpetenie ale fiecărui crestin ortodox este de a sti ce crede si cum crede ; de a cunoaste
cuprinsul dreptei sale credinte, pentru a nu fi amăgit de învătături gresite si desarte. El este chemat să-si
însusească această învătătură cu mintea, nu insă mai putin cu simtirea si mai ales cu vointa, pentru că de
Dumnezeu nu te poti apropia decît ducand o viată în curatie sufletească si trupească, cum lămurit ne învată
sfîntul Grigorie Teologul, zicînd : «Nu este în puterea oricui să cugete despre Dumnezeu, fiindcă aceasta pot să
o facă numai cei care s-au cercetat cu de-amănuntul, ...care si-au curătit sufletul si trupul sau care cel putin se
silesc să se curete».
Invătătura crestină ortodoxă pe care avem datoria să o cunoastem, ne-a dat-o Dumnezeu însusi prin Fiul Său
intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos. Mîntuitorul Hristos ne-a adus invătătura dumnezeiască, despre care
însusi mărturiseste : «învătătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis» (Ioan VII, 16) si a propovăduit-o
în vremea cît a locuit între oameni. După El, sfintii apostoli si urmasii lor au răspîndit această învătătură «pînă
la marginile lumii» cunoscute atunci, iar iubitorii de Dumnezeu au îmbrătisat-o cu adîncă si curată evlavie.
In curgerea vremii s-a ivit nevoia ca învătătura descoperită si împărtăsită nouă prin viu grai de Mîntuitorul Iisus
Hristos, să fie prinsă în scris, de sfintii scriitori, ca astfel nimic să nu se piardă din cele ce ne-a lăsat El. Aceasta
o aflăm în Sfînta Scriptură a Noului Testament, ca si în Sfînta Traditie, cum se va arăta acest lucru, mai
amănuntit, în alt loc din această carte.
Tot între timp s-au ivit si invatături gresite, erezii, mai ales din pricină că unii dintre crestini au vrut să pătrundă
numai cu mintea lor, lipsită de luminile si aripile credintei, adevărul dumnezeiesc care covîrseste orice minte.
Neputîndu-l întelege, ereticii au răstălmăcit invătătura Mintuitorului, propovăduită de sfintii apostoli. Ca
urmare, spre a-i feri pe credinciosi de alunecare în rătăciri, Sfînta Biserică, prin sinoadele ecumenice, la care au
luat parte toti episcopii săi, a statornicit si formulat pe baza Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, dreapta
credintă ortodoxă, în dogme si hotărîri, sub asistenta Duhului Sfînt.
Astfel, învătătura credintei crestine se cuprinde pe scurt, dar in cuvinte lămurite, în Simbolul Credintei, care a
fost alcătuit de sfintii părinti la întîiul sinod ecumenic de la Niceea (325) si în al doilea sinod ecumenic de la
Constantinopol (381). Simbolul acesta numit si «Crezul», nu este numai o scurtă si clară mărturie a învătăturii
de credintă crestină, ci si o mărturisire de credintă pe care trebuie s-o cunoască si s-o facă fiecare crestin în
parte. De aici, obligativitatea învătării, de către fiecare crestin, a Crezului, care este următorul:
1. Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atottiitorul, Făcătorul cerului si al pămîntului, al tuturor celor văzute si
nevăzute.
2. Si intr-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de
toti vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel ce este de o
fiintă cu Tatăl, priin Care toate s-au făcut ;
3. Care pentru noi oamenii si pentru a noastră mîntuire S-a pogorît din cer si S-a întrupat de la Duhul Sfînt si
din Fecioara Maria si S-a făcut om ;
4. Si S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pontiu Pilat si a pătimit si S-a îngropat ;
5. Si a înviat a treia zi după Scripturi ;
6. Si S-a înăltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatălui ;
3
7. Si iarăsi va să vină, cu slavă, să judece viii si mortii ; a Cărui împărătie nu va avea sfîrsit.
8. Si întru Duhul Sfînt, Domnul de viată făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl si cu Fiul
este închinat si slăvit, Care a grăit prin prooroci.
9. într-una, sfîntă, sobornicească si apostolească Biserică ;
10. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor ;
11. Astept învierea mortilor ;
12. Si viata veacului ce va să fie. Amin.
ARTICOLUL 1 din Simbolul Credintei cuprinde învătătura crestină despre Dumnezeu în general, Unul în
fiintă, dar întreit în Persoane, si despre Dumnezeu-Tatal, Creator si Proniator al lumii.
Dumnezeu este duh, adică este netrupesc ; este nevăzut, necuprins de făptura si de mintea omenească ; la El nu
este mutare sau schimbare, căci este desăvîrsit si vesnic ; este atotputernic, atoatestiutor, este pretutindenea.
Dumnezeu este Unul după fiinta Lui si întreit în Persoane : Tatăl, Fiul si Sfîntul Duh. Aceste trei Persoane
alcatuiesc Sfînta Treime, taina de nepătruns de mintea omenească si împărtăsită noua prin Descoperire
dumnezeiască sau Revelatie. Spunînd că Dumnezeu este închinat în trei Persoane, nu înseamnă că ar fi trei
dumnezei. Dumnezeu este Unul singur, iar fiinta dumnezeiască cea una si aceeasi nu este împărtită în trei, ci ea
se află întreagă în fiecare din cele trei Persoane dummezeiesti.
Cele trei Persoane divine sînt de o fiintă, egale si vesnice. Tatăl este Dumnezeu adevărat, Fiul este Dumnezeu
adevărat si Duhul Sfînt este Dumnezeu adevărat; dar avînd aceeasi fîintă, nu sînt trei dumnezei ci Unul singur.
Tatăl se deosebeste de ceilelalte Persoane, întrucît El este Cel ce naste din veci pe Fiul si purcede pe Sfîntul
Duh ; Fiul, întrucît El este Cel ce S-a născut din Tatăl; iar Sfîntul Duh, întrucît este Cel ce purcede de la Tatăl.
In acelasi timp, cele trei Persoane sînt unite si se întrepătrund reciproc, locuind Una în Alta, în chip
neamestecat, prin fiinta cea una : Tatăl este în Fiul si în Sfîntul Duh, Fiul în Tatăl si în Sfîntul Duh, si Sfîntul
Duh în Tatăl si în Fiul. Acest adevar ni l-a descoperit Dumnezeu. însusi, Care nu poate fi asemanat cu nimic din
ceea ce este creat.
Invătătura că Dumnezeu este Unul după fiintă si întreit in Persoane este mai presus de puterea de întelegere a
mintii noastre. Multi cugetători si scriitori crestini au folosit asemanăn din lumea înconjurătoare pentru a
mijloci, prin ele, intelegerea Tainei Sfintei Treimi. Dar nici una din acestea nu poate lămuri o asemenea taină.
Mintea n-u s-ar fi putut înalta nici pină a afla că în Dumnezeu sînt trei Persoane, daca aceasta nu ni s-ar fi
descoperit de Mîntuitorul Iisus Hristos.
Asadar, învătătura despre Sfînta Treime, întrecînd întelegerea omenească si sprijinindu-se numai pe autoritatea
Descoperirii sau Revelatîei dumnezeiesti, cuprinsă în Sfînta Scriptură si Sfînta Traditie, noi ne-o însusim numai
prin credintă.
Cel ce ne-a făcut cunoscută această taină este Mantuitorul Hristos.
In Vechiul Testament găsim doar preînchipuiri ale Sfintei Treimi (Facere I, 26 ; III, 22). Patriarhul Avraam a
fost cercetat de Dumnezeu la stejarul Mamvri sub înfătisarea a trei bărbati (Facere XVIII, 1 2). In Vechiul
Testament nu se grăieste limpede despre Sfînta Treime, pentru că oamenii acelor vremuri nefiind pregătiti, ar fi
putut întelege gresit o taină atît de mare, si ar fi putut crede chiar în mai multi dumnezei. Dar în Noul
Testament, cu venirea Mantuitorului, învătătura ni se descoperă lămurit. Mai întîi, la Botezul Domnului, cînd
Tatal da mărturie despre Fiul grăind : «Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit», Fiul primeste
Botezul si Duhul Sfînt coboară ca un porumbel asupra Lui (Matei III, 15 17). Numele celor trei Persoane ale
Sfintei Treimi le găsim si în cuvintele prin care Mîntuitorul Iisus Hristos trimite pe sfintii apostoli la
propovăduire: «Mergînd, învătati toate neamurile, botezîndu-le in numele Tatălui si al Fiului si al Sfîntului
4
Duh» (Matei XXVIII, 19). Iar sfîntul evanghelist Ioan zice : «Trei sînt cei care mărturisesc în cer : Tatăl,
Cuvantul (Fiul) si Sfantul Duh, si acesti trei una sunt» (1 Ioan V, 7).
RUGĂCIUNE
Preasfîntă Treime, miluieste-ne pe noi ; Doamne, curăteste păcatele noastre ; Stăpîne, iartă fărădelegile noastre ;
Sfinte, cercetează si vindecă neputintele noastre, pentru numele Tau.
Articolul 1 din Simbolul Credintei arată că Dumnezeu-Tatăl este creatorul si proniatorul lumii.
Lumea înseamnă cerul si pămîntul si tot ce este în ele, afară de Dumnezeu. Ea este văzută si nevăzută. Cea
vazuta este tot ceea ce se poate cunoaste cu simturile omenesti, iar cea nevazută sînt îngerii, buni si răi (Col. I,
16).
Ingerii sunt fiinte netrupesti, slujitoare lui Dumnezeu. Ei sînt făcuti de Dumnezeu din nimic, cum din nimic au
fost făcute toate cele ce sunt. La început, când i-a făcut Dumnezeu, toti ingerii erau buni si înzestrati cu puterea
de a spori tot mai mult în virtute, să se bucure de fericire deplina si vesnică. O parte din ei s-au folosit bine de
puterea si libertatea ce le-a dat-o Dumnezeu ; Părintele Ceresc le-a întărit acest dar de a nu mai putea gresi
niciodată. Acestia sunt ingerii cei buni. Unii dintre ei însâ, în frunte cu Lucifer, trufindu-se s-au ridicat
împotriva lui Dumnezeu, si Dumnezeu i-a aruncat în intunericul cel mai adânc, cum zice Sfânta Scriptură : «Si
pe ingerii care nu si-au păzit vrednicia, ci au părăsit locasul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanturi
vesnice spre judecata zilei celei mari» (Iuda I. 6). Acestia s-au făcut îngeri rai, demoni. Si odată cu caderea
acestora s-a ivit iadul, care este starea lor de nefericire si locul lor de sălăsluire. Ingerii cei buni au ramas în
fericita apropiere de Dunmezeu si-L slujesc, fiind intăriti prin harul dumnezeiesc, ca să fie pururea sluJitori ai
lui Dumnezeu, organe ale Providentei dumnezeiesti, vestitori si ajutători ai oamenilor.
Dumnezeu a făcut «din nimic» atât lumea nevăzută, cât si lumea văzută, numai cu cuvântul si vointa Sa
atotputernica, zicând: «Să fie!». Biserica învată pe baza Sfintei Scripturi, că Dumnezeu a creat lumea în sase
zile, adică treptat si într-o anume ordine, încheind-o cu crearea omului (Fac. I, 1 31), în perechea părintilor
neamului omenesc : Adam si Eva.
Dar creând lumea, Dumnezeu n-a lasat-o în parasire, ci ii poartă de grijă pururea; toate câte; sunt, toate făpturile
sunt tinute si crescute după planul Său, după voia si puterea Sa purtindu-le de grijă după întelepciunea Sa cea
preamarită ; pe toate le ocroteste si le conduce spre fericirea si desăvârsirea lor. El este Tatăl atottiitoruL
Această neintreruptă grijă părintească a lui Dumnezeu fată de lume se numeste Providenta sau Pronie
dumnezeiască. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie despre Pronie: «Dumnezeu nu numai că a adus la lumină zidirea
; dar după ce a adus-o, o îngrijeste. De zici îngeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate
cele văzute si nevăzute, toate acestea se bucură de Pronia Lui. Fără aceasta lucrare, toate se duc, se scurg si
pier».
Creatia se incheie cu crearea omului, facut în chip deosebit de câtre Dumnezeu, Care a zis : «Să facem pe om
după chipul si asemănarea Noastră, ca să stăpânească... tot pământul. Si a făcut Dumnezeu pe om după chipul
Său... bărbat si femeie l-a făcut. Si Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Cresteti si vă înmultiti, si umpleti
pămîntul si-l stăpîniti...» (Fac. I, 26 28). Fiind creat după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, omul este cea
mai de seamă creatură a lui Dumnezeu, fiind constituit din două elemente : trup si suflet.
Trupul omenesc l-a făcut Dumnezeu «din pămînt», cu totul altfel decat pe celelalte creaturi. Căci pe cînd despre
acestea Sfînta Scriptură spune : «Si a zis Dumnezeu să se facă», despre om zice : «Atunci, luînd Domnul
Dumnezeu tărană din pămant, a făcut pe om si a suflat în fata lui suflare de viată si s-a făcut omul fiintă vie»
(Facere II, 7).
Asadar, trupul omului l-a facut Dumnezeu din pămînt, iar sufletul l-a creat prin suflare dumnezeiască. Prin trup,
care este luat din pămînt si are ceva comun cu toate vietuitoarele, omul este legat de pămînt si de tot ceea ce
apartine lumii acesteia. Prin suflet însă, care provine prin creatie direct de la Dumnezeu, omul stă în legatură cu
Dumnezeu si cu lumea spirituală.
5
Chipul lui Dumnezeu din om înseamnă sufletul nemuritor cu puterile lui, mintea sau cugetarea, simtirea si
vointa liberă, care se îndreaptă către Dumnezeu; iar asemănarea cu Dumnezeu inseamnă întârirea si
desavarsirea omului în virtute si sfintenie cu ajutorul harului dumnezeiesc, spre îndumnezeirea lui.
Din coasta celui dintai om, din Adam, Dumnezeu a făcut pe femeie, pe Eva. Pe acesti doi oameni i-a asezat
Dumnezeu în raiul pămîntesc, ca să ducă o viată fericită si în iubire fată de Părintele Ceresc. Mintea lor era
luminată, inima sau simtirea era curată si fără pofte rele, vointa era dreaptă si înclinată numai spre bine, trupul
era sănătos si fără nici o suferintă.
Astfel, omul creat «după chipul si asemanarea lui Dumnezeu» se găsea la început într-o stare de curatie si
nerautate, în pace deplină cu cele din jurul său, cu sine însusi si cu Părintele Ceresc. El nu era întru totul
desăvîrsit, dar prin continuă strădanie si cu ajutorul harului dumnezeiesc putea să ajungă asemenea lui
Dumnezeu, găsindu-se deci la începutul drumului spre asemanarea cu Făcătorul său.
Omul creat de Dumnezeu era liber. Iar libertatea era măretia lui, avînd putinta de a ajunge sfînt si drept prin
strădania sa si ajutat de Cel ce l-a făcut si Care îi purta mereu de grijă.
Pentru ca să întărească prin lucrare puterile sufletesti ale celor dintîi oameni, ca să le încerce si ascultarea,
Dumnezeu Si-a arătat vointa Sa către ei, dîndu-le poruncă să nu mănînce din pomul cunostintei binelui si răului.
Căci de vor mînca din acest pom, «vor muri negresit» (Facere II, 16 17).
Dumnezeu a dat această poruncă nu pentru a-l slăbi si coborî pe om din cinstea în care se găsea ; ci, dimpotrivă,
pentru a-l întări si înălta, i-a dat acest prilej ca să-si poată arăta prin faptă dragostea fată de Făcătorul său si
pentru a se statornici în bine.
Fericirea din rai a celor dintîi oameni a tinut cît timp ei au păstrat nevinovatia stînd în ascultare si dragoste
deplină fată de Dumnezeu si păzind porunca Lui. Dar ei s-au lăsat ispititi de cel rau care îi pizmuia pentru
fericirea lor si voia să-i ducă la pierzanie. Prin viclenie si înselăciune, diavolul i-a făcut să creadă că, de vor
mînca din pomul cel oprit, adică al cunostintei binelui si răului se vor face întocmai ca Dumnezeu. Lăsîndu-se
amagiti, ei au călcat porunca lui Dumnezeu si, prin neascultare, au cazut în pacat. Asa a intrat răul în lume.
Pedeapsa ,cea mai mare a păcatului primilor oameni a fost moartea (Rom. VI, 23). De aceea, la moarte, trupul
se întoarce în pămînt, din care a fost luat, iar sufletul nemuritor trece în lumea nevăzută (Ecleziast XII, 7).
Protopărintii neamului omenesc n-au păstrat starea morală de comuniune cu Dumnezeu, ci, călcînd voia Lui, au
căzut în păcat (Fac. III, 1 6), pierzînd fericita stare primordială, atît pentru ei cît si pentru toti urmasii lor.
Orice om are din fire păcatul lui Adam fiind vinovat si supus pedepsei lui Dumniezeu. Starea aceasta de reală
păcătosenie a naturii umane căzute, în care se naste fiecare om, ca urmas al lui Adam, se numeste păcatul
strămosesc.
Si urmările păcatului au fost grele : primii oameni au pierdut harul dumnezeiesc, s-au îndepărtat si s-au
înstrăinat de Dumnezeu si au fost alungati din Rai. Chipul lui Dumnezeu în ei a slăbit, fără însă a pieri cu totul;
schimbarea adusă de păcat, s-o arătat în intunecarea mintii, în stricarea inimii si in slăbirea vointei. De
asemenea, omul a pierdut sfintenia, curătia, linistea trupului si putinta de a nu muri. Despărtiti de cele vesnice si
alunecînd spre piericiune, oamenii au căzut pradă plăcerilor de tot felul. Iar viata lor a devenit grea, fiind
însotită de trudă, de dureri si de necazuri de tot felul. Iubirea fată de Dumnezeu a fost înlocuită de om cu iubirea
fată de făpturi.Dar prin păcatul lui Adam s-a stricat întreaga fire. Pedeapsa cea mai mare a păcatului a fost
moartea, care după sfîntul apostol Pavel este «plata păcatului» (Rom. VI, 23 ; 1 Cor. XV, 22).
Dar Dumnezeu, în nemărginita Sa bunătate, nu l-a parăsit pe om nici după căderea lui în păcat; nu l-a dat
pierzării, omul fiind făptura Sa cea mai aleasă. Chiar la alungarea lor din rai, Dumnezeu le-a făgăduit
strămosilor nostri un Mîntuitor (Facerea III, 15), Care va zdrobi puterea răului si va împăca pe oameni cu
Dumnezeu. Acest Mîntuitor este Domnul nostru Iisus Hristos.
6
De la căderea omului în păcatul neascultării si pînă la venirea Mîntuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu a lasat să
treacă multă vreme, în care oamenii au cunoscut amărăciunea consecintelor păcatului, prin starea rea în care au
ajuns ; dar au putut păstra si nădejdea că se pot mantui cu ajutorul lui Dumnezeu. In bunătatea Sa, Dumnezeu Sa
îngrijit de oameni, i-a îndrumat si i-a pregătit pentru primirea Mîntuitorului, prin Legea Veche, prin prooroci
si prin alte mijloace, ca la venire să-L poată recunoaste si să poată urma Lui, întru curătirea vietii si nădejdea
mîntuirii.
Invâtătura despre Dumnezeu Fiul, adică despre a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care S-a întrupat pentru
mîntuirea noastră din robia păcatului si pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu, este cuprinsă în articolele 2 7
din Simbolul Credintei.
Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care la plinirea vremii S-a făcut om ca noi, asemenea
nouă întru toate, în afară de păcat. El este Dumnezeu adevarat si om adevărat. El a venit în lume ca să ne
mîntuiască. Acest lucru îl arată sfîntul Atanasie cel Mare, astfel: «Fiindu-I milă de neamul nostru si
înduiosindu-Se de slăbiciunea noastră si miscat de stricăciunea noastră si nesuferind stricăciunea mortii asupra
noastră, ca să nu piară ce a făcut», Dumnezeu a hotărît mantuirea noastră potrivit întelepciunii si dragostei Sale
nesfîrsite: El a socotit astfel că nu e potrivit să mîntuiască pe oameni de departe, nici chiar prin mijlocirea
îngerilor, ci trimitînd în lume pe însusi Fiul Sau, Care S-a facut om ca noi toti, afară de păcatul stramosesc si de
orice alt pacat.
Asadar, Fiul lui Dumnezeu S-a facut om ca să ne mantuiască pe noi toti, impacandu-ne cu Dumnezeu si înnoind
firea noastră cea stricată de păcatul strămosesc. El a luat firea omenească si, fiind în acelasi timp Dumnezeu
adevarat si om adevărat, a purtat toate consecintele păcatului originar însă fără de păcat, pentru ca să ne
răscumpere pe toti din robia păcatului lui Adam.
Că Mîntuitorul Iisus Hristos a fost si om adevarat, iar nu numai Dumnezeu adevărat, aflam lamurit din Sfanta
Scriptuiă: Prin pogorîrea Duhului Sfînt, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din sfînta Fecioară Maria ; S-a născut, a
fost înfăsat în scutece, a flămanzit si a însetat, a obosit, în timpul mîntuitoarelor Sale Patimi a suferit bătăi,
loviri, schingiuiri, încununare cu spini, răstignire si moarte.
Mîntuitorul Iisus Hristos a savîrsit răscumpărarea sau mîntuirea noastră prin cele trei chemări sau slujiri ale
Sale, si anume : a) ca Prooroc si învătător. Domnul nostru Iisus Hristos este Proorocul proorocilor, pentru că în
El s-au împlinit toate proorocirile si pentru că El este supremul învătător care ne descoperă propria Sa
învătătură dumnezeiască cu privire la Dumnezeu si la om; b) ca Arhiereul cel adevărat Care nu aduce jertfă
pentru Sine, fiind fără de păcat, ci Care Se aduce pe Sine însusi jertfă Tatălui, pe Cruce, si Se jertfeste mereu pe
Sfîntul Altar, la Sfînta Liturghie, pentru iertarea păcatelor, sfintirea credinciosilor si viata de veci ; c) ca împărat
care, răscumpărînd prin moartea Sa pe Cruce pe om de sub robia mortii si a păcatului, si înnoindu-l prin
învierea Sa, a întemeiat împarătia Sa spirituala-duhovnicească, Biserica Sa, ai cărei membri sînt credinciosii si
al cărei cap este El însusi, «avînd toată puterea în cer si pe pămînt» (Matei XXVIII, 18).
Mantuitorul Iisus Hristos este Unsul lui Dumnezeu, Care are în măsura cea mai mare puterea de cunoastere a
Proorocului, sfintenia Arhiereului si puterea Conducătorului duhovnicesc.
Mîntuitorul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl ; El nu este făptură, ci are însăsi
fiinta Tatălui, prin nastere mai înainte de toti vecii, adică din vesnicie ; deci n-a fost nici o vreme în care Fiul să
nu fie Fiu si Tatăl să nu fie Tată. Cum vesnic este Tatal, asa si Fiul este vesnic.
El este Unul-Născut, adică este singurul Fiu al lui Dumnezeu. Dacă credinciosii crestini si dreptii se numesc si
ei fii ai lui Dumnezeu acestia sînt fii nu după fire, ci prin harul dumnezeiesc; ei nu sînt «de o fiintă» cu
Dumnezeu, cum lămurit citim în Sfînta Scriptură : «Celor cîti L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat
putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu» (Ioan I, 12).
Mîntuitorul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat ca si Tatăl, are aceeasi fiintă, aceeasi dumnezeire, cu aceleasi
însusiri dumnezeiesti ca si Tatăl din Care S-a născut, asa cum o lumină este asemenea luminii din care s-a
7
aprins. Cuvintele «lumină din lumină» din Simbolul Credintei sînt numai o exprimare omenească privind taina
nasterii Fiului din Tatăl, care nu poate fi pătrunsă de mintea omenească.
Sfînta Scriptură si Sfanta Traditie mărturisesc uneori dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, cu cuvintele :
«Acesta este adevăratul Dumnezeu» (1 Ioan V, 20), si «cu adevărat, mare este taina dreptei credinte; Dumnezeu
S-a arătat in trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în
lume, S-a înăltat întru slavă» (1 Timotei III, 16).
Ca Dumnezeu adevarat, Fiul lui Dumnezeu este împreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Facator al lumii, al
tuturor celor văzute si nevăzute. Toate s-au făcut prin Fiul (Ioan I, 3), nu ca si cum Tatăl s-ar fi slujit de Fiul ca
de unealtă, ci că Fiul lucrează împreună cu Tatăl, fiind de o fiintă cu Tatăl si avînd aceeasi putere creatoare ca si
Tatăl.
Dar Fiul sau Cuvîntul lui Dumnezeu S-a pogorît din ceruri ca să mantuiască pe oameni, sâ-i izbăvească din
robia păcatului si a mortii; El S-a aratat in trup, ca să ridice si să înnoiască pe omul căzut; a venit pentru noi
oamenii si pentru a noastră mantuire», pentru toti oamenii de totdeauna si de pretutindeni.
Intruparea Fiulul lui Dumnezeu din Fecioara Maria s-a făcut în chip minunat, nu după rînduiala firii omenesti,
ci prin umbrirea Fecioarei de către Duhul Sfant. Dar facandu-Se om, Fiul lui Dumnezeu nu a încetat să fie
Dumnezeu adevărat. Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat si om adevărat, cu trup si suflet omenesc adevărat,
intru totul asemenea nouă, afară de pacat; El este Dumnezeu-om si ramane Dumnezeu-om pentru vesnicie.
După cum s-a mai arătat, sfanta Fecioară Maria a fost învrednicită de Dumnezeu să nasca dupa trup pe Fiul lui
Dumnezeu (ca om), fară să cunoască barbat, fiind astfel fecioară si înainte de nastere si în timpul nasterii si
după nastere, ramînînd în vesnicie fecioara. Preacurata, pururea Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu
sau Maica Domnului si o cinstim ca fiind mai presus de toti sfintii si îngerii, ca pe una ce este «mai cinstită
decît heruvimii si mai mărită fără de asemănare decît serafimii.
Sînt si unii crestini care nu aduc cinstire Maicii Dommilui, care socotesc că ea ar fi fost căsătorită si ar fi avut
mai multi fii. Impotriva pururea fecioarei Maicii Domnului ei aduc textul: «Au nu este Acesta fiul teslarului?
Au nu se numeste mama Lui Maria si fratii (verii) Lui: Iacob si Iosif, Simon si Iuda? Si surorile (verisoarele)
Lui au nu sînt toate la noi ? Deci, de unde are El toate acestea?» (Matei XIII, 55 56).
In unele locuri din Sfînta Scriptură (Matei XII, 46, 48, 49 ; Marcu III, 31 32; Luca Vm, 11 21; Ioan 11, 12
etc.) este drept, se găseste expresia «fratii Domnului», dar prin «frati» trebuie să întelegem rudele apiopiate ale
lui Iisus, după Iosif si după Maria, cum se vede acest lucru din întrebuintarea cuvîntului «frati» în multe alte
locuri din Sfînta Scriptură. Textul: «Si fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a nascut pe Fiul sau cel Unul-
Nascut, Căruia I-a pus numele Iisus» (Matei I, 25), arată clar că ea nu a avut alti copii si că Fiul lui Dumnezeu a
luat trup omenesc din sfanta Fecioară Maria cu puterea Duhului Sfant.
RUGACIUNI
Fecioară ai născut, ceea ce esti neispitită de nuntă, si fecioară ai rămas, maică nenuntită, Născătoare de
Dumnezeu, Marie, roagă pe Hristos Dumnezeul nostru ,să ne mîntuiască pe noi.
Preasfîntă Născătoare de Dumnezeu, în vremea vietii mele ,nu mă lăsa pe mine, ajutorului omenesc nu mă
încredinta, ci singură mă apără si mă miluieste.
Mîntuitorul Iisus Hristos S-a răstignit, a pătimit si a murit de bună voie, ca să ne mîntuiască. Dumnezeu fiind,
putea să nu patimească si să nu moară, dar S-a supus acestora din iubirea Sa iată de oameni. «Eu zice
Domnul îmi pun viata Mea, ca iarăsi să o iau... Putere am Eu ca să o pun si putere am iarăsi să o iau» (Ioan X,
17 18). Pentru Sine, Iisus Hristos nu avea de ce Se jertfi, deoarece El este fără de păcat; dar S-a jertfit pentru
noi păcătosii.
8
Domnul a pătimit si a murit cu trupul, cu firea Sa omenească, pentru că firea dumnezeiasca nu poate patimi,
nici muri. Dar Domnul nostru Iisus Hristos este Cel care pătimeste si moare în trup, nu altul. Firea
dunmezeiască nu se desparte de cea omemească nici în timpul patimilor si al mortii. Cele două firi :
dumnezeiască si omenească raman strîns unite in veci în persoana Mantuitorului Hristos.
Iisus Hristos, prin patimile si moartea Sa, ne-a răscumpărat pe toti din păcat, a cîstigat mîntuirea pentru toti
oamenii de totdeauna si ne-a împăcat cu Dumnezeu ; El a luat asupra Sa păcatul si osînda oamenilor, fără ca
prin aceasta să se facă păcătos. «El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a împovărat... El
a fost pedepsit pentru mîntuirea noastră si prin rănile Lui noi toti ne-am vindecat» (Isaia LIII, 4 5). Fiul lui
Dumnezeu S-a facut om adevarat, ca în trup să zdrobească, în locul nostru, păcatul si moartea prin patimă,
moarte si înviere, dîndu-ne nouă viată. In Hristos am primit deci «răscumpărarea, prin sîngele Lui, si iertarea
păcatelor, după bogătia harului Lui» (Efeseni I, 7). El «ne-a rascumpărat din blestemul legii, făcîndu-Se pentru
noi blestem» (Galateni III, 13). El este «Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii» (Ioan I, 29).
In nesfârsita Sa bunătate si iubire de oameni, Dumnezeu Tatăl, primeste patima si jertfa de pe Cruce a Fiului
Său întrupat, în locul tuturor oamenilor, primindu-i de atunci pe acestia ca fii ai Săi, prin Iisus Hristos.
Mai este de spus că asa cum prin păcatul lui Adam suntem în păcat si osândă, ca urmasi ai lui, tot asa prin
patima si moartea Domnului ne mântuim de păcat, de osândă si de moarte, căci ne facem părtasi ai jertiei de pe
cruce, dacă ne facem urmasi ai lui Hristos. Iar urmasi ai lui Hristos ne facem prin primirea Tainei Sfântului
Botez, a Mirungerii si Sfintei împărtăsanii, în Sfânta Biserică, care este trupul Său tainic. De aceea, noi trebuie
să fim mădulare vii ale Sfintei Biserici. Cum? Dacă primim cu vrednicie Sfintele Taine, păstrăm credinta vie si
dacă urmăm intru totul invătătura Mintuitorului propovăduită de Bisenca Sa, prin episcopii si preotii ei.
Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul, a biruit moartea si a înviat a treia zi din morti.
Nu numai patimile si moartea Lui au fost prezise, ci si învierea Sa. Mântuitorul însusi a spus înainte de patimi
că va fi răstigmt, va fi dat mortii, iar a treia zi va învia.
Sunt numeroase mărturiile celor care L-au văzut pe Mântuitorul după înviere: femeile mironosite, sfintii
apostoli, care au vorbit cu El, I-au pipăit rănile, au mâncat si au umblat cu El, L-au auzit învătând pe oameni
după îmviere si până la înăltare. Nenumărati sunt si credinciosii care L-au văzut si auzit (1 Cor. XV, 6). Si toti
acestia, ca si credinciosii Sfintei Biserici de atunci si cei de azi, au crediinta în Hristos cel înviat după însăsi
mărturisirea Lui, «că asa este scris si că asa trebuia să pătimească Hristos si să învieze din morti a treia zi, si să
se propovăduiască în numele Său pocăinta spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim»
(Luca XXIV, 46 47).
Prin învierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos adevereste nouă tuturor că este Dumnezeu adevărat, este Stăpân al
vietii si al mortii; El ne încredintează că si noi vom învia în ziua cea de apoi, după cuvântul Sfintei Scripturi,
«că Hristos a înviat din morti, fiind începătură (a învierii) celor adormiti» (1 Cor. XV, 20).
După 40 de zile de la învierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos S-a înăltat cu trupul la cer, intrând astfel în slava
dumnezeiască vesnică si având să mijlocească neintrerupt pentru credinciosi la Dumnezeu-Tatăl, să le deschidă
acestora împărătia cerurilor.
Sederea Fiului de-a dreapta Tatălui înseamnă slăvirea Lui pentru Jertfa Sa mântuitoare, dar înseamnă si că El
are aceeasi putere si slavă ca si Tatăl si Sfântul Duh.
Prin înăltarea la cer Domnul a luat cu Sine acelasi trup zămislit si născut din preacurata Fecioara Maria, cu care
a petrecut pe pământ, cu care a pătimit, cu care a murit si a înviat; dar după învierea Sa din morti, trupul fiind
preamărit si nestricăcios.
*
9
La sfarsitul lumii, Mântuitorul nostru Iisus Hristos va veni a doua oară pe pământ, întru slavă si putere
dumnezeiască, pentru a face înfricosătoarea judecată din urmă, cea obstească. El nu va veni atunci ca
Mântuitor, ci ca Judecător (Matei XXV, 31 46). La acea judecată se vor înfătisa deodată toti oamenii, toate
semintiile pământului, ca să-si dea seama de faptele, vorbele si gândurile lor. Pe cei buni, El îi va aseza de-a
dreapta, iar pe cei răi, de-a stânga Lui. Aici, toată lumea va cunoaste viata dusă de fiecare pe pământ. Dreptul
Judecător îi va judeca după faptele lor bune sau rele si va rosti dreapta hotărâre dumnezeiască, în urma căreia
cei buni vor intra pentru totdeauna în rai, sau în fericirea deplină si vesnică, iar cei răi vor fi aruncati, tot pentru
totdeauna în iad sau în starea de vesnică nefericire, departe de Dumnezeu (Matei XXV, 46).
Mântuitorul Iisus Hristos ne învată că nimeni nu stie când va fi a doua venire a Sa si judecata de apoi, nici
îngerii din cer, ci numai Dumnezeu. «Despre ziua aceea si despre ceasul acela zice El nimeni nu stie, nici
îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl. Luati aminte, privegheati si vă rugati, că nu stiti când va fi acea vreme»
(Marcu XIII, 32 33).
Intre a doua venire a Domnului si judecata obstească este o strânsă legătură. Ele se vor întâmpla la foarte scurtă
vreme una de alta.
Cu toată mărturia limpede a Mântuitorului Hristos, unii crestini s-au abătut de la dreapta învătătură, spunând că
între a doua venire si judecata de apoi ar fi un timp de 1000 de ani si că acest timp ar putea fi calculat în mod
precis. Spun anume că Mântuitorul Hristos va veni pe pământ cu 1000 de ani înainte de judecata obstească, cu
care prilej va nimici ,pe diavol, va învia pe oamenii drepti, va întemeia o împărătie nouă în care va domni
împreună cu dreptii 1000 de ani. La sfârsitul acestei domnii- vor învia si ceilalti morti si va fi judecata
obstească.
Dar ceea ce spun ei nu are nici un temei în învătătura Mântuitorului Hristos, care spune că dreptii si păcătosii
vor învia deodată (Ioan V, 28 29) ; de asemenea, că venirea a doua a Domnului va fi deodată cu judecata
obstească (Matei XXV, 31) ; că ziua si ceasul acela nu-l stie nimeni (Matei XXIV, 36 44).
Judecata din urmă sau obstească va fi universala, solemnă, publică, definitivă, supremă si înfricosătoare. Ea va
fi universală, întrucât la aceasta vor fi supusi toti oamenii din toate timpurile, de fată fiind îngerii, (Matei XXV,
31 ; XXIV, 31).
Ea va fi solemnă si publică, fiindcă se va face cu toată măretia si în fata lumii întregi. Fiecare om se va prezenta
cu întreaga lui fiintă, suflet si trup. Criteriul acestei judecăti vor fi faptele de iubire fată de semenul nostru:
«Adevărat zic vouă, întrucât ati făcut unuia dintre acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati făcut» (Matei XXV,
40). De aceea, judecata aceasta va fi definitivă si supremă. După aceasta, toti vor cunoaste întru totul
întelepciunea si dreptatea lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos se va preamări înaintea întregii lumi si vor
fi, «potrivit făgăduintelor Lui, ceruri noi si pământ nou, în care locuieste dreptatea» (2 Petru III, 13). Fericirea
celor buni va fi deplină si tot deplină va fi si nefericirea celor răi, pentru că si unii si altii vor primi înapoi
trupurile din viata pământească. Si asa, cu sufletul si cu trupul împreună, vor merge unii în viata vesnică, iar
altii în osânda vesnică.
Afară de judecata obstească, de la sfârsit, mai este si judecata numită particulară, prin care trece sufletul
fiecăruia din noi îndată după moarte. Dar, după judecata particulară si înainte de cea obstească, atât starea de
fericire a sufletelor celor drepti, cât si starea de nefericire a sufletelor celor păcătosi nu sunt depline si pentru
totdeauna, asa cum se va petrece după judecata universală, când stăpânirea si mărirea Domnului nu vor înceta
în veci, împărătind împreună cu Tatăl si cu Sfântul Duh.
RUGĂCIUNI
«Unule-Născut, Fiule si Cuvântul lui Dumnezeu Cel ce esti fără de moarte si ai primit pentru mântuirea noastră
a Te întrupa din sfânta Născătoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria. Care neschimbat Te-ai întrupat ; si
răstignindu-Te Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat ; Unul fiind din Sfânta Treime, împreună
mărit cu Tatăl si cu Duhul Sfânt, mântuieste-ne pe noi».
10
«Fără de veste Judecătorul va veni si ale fiecăruia fapte se vor descoperi. Deci cu frică să strigăm în miezul
noptii : sfânt, sfânt, sfânt esti Dumnezeule ; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi».
Invătătura despre Dumnezeu Duhul Sfant, a treia Persoană a Preasfintei Treimi, este cuprinsă în articolul VIII
din Simbolul Crdintei, unde ni se arată că Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat, ca si Tatăl si Fiul; că El
purcede din veci din Tatăl, că are aceleasi însusiri si lucrări dumnezeiesti ca si Tatăl si Fiul, si I se aduce
aceeasi închinare ca si Tatălui si Fiului, fiind de o fiintă si egal cu Tatăl si cu Fiul. Duhul Sfânt purcede numai
din Tatăl, cum ne-a descoperit acest adevăr însusi Hristos, Fiul lui Dunmezeu întrupat, zicând: «Când va veni
Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va
mărturisi despre Mine» (Ioan XV, 26).
Asa învată si intreaga Sfântă Traditie, anume că în Sfânta Treime este un singur izvor si pentru Fiul, si pentru
Duhul Sfânt, Dumnezeu-Tatăl. Această învătătură, că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl, este păstrată si
propovăduită neschimbat de Sfânta Biserică Ortodoxă. Asadar, cine învată că Duhul Sfânt purcede si de la Fiul,
acela se abate de la credinta cea adevărată.
Prin Duhul Sfânt ne vine Harul dumnezeiesc care este absolut necesar mântuirii noastre, comun tuturor celor
trei Persoane dumnezeiesti. Harul dumnezeiesc este o bogătie nesfârsită de lumină si putere dumnezeiască ce ni
se împărtăseste nouă de Duhul Sfânt prin Sfintele Taine, săvârsite în Biserică, unele de către episcop si altele de
preot. Harul dumnezeiesc este unul singur, fiindcă Dumnezeu este unul singur si se dă tuturor în dar, căci
Dumnezeu voieste ca toti oamenii să se mântmască si la cunostinta Adevărului să vină (1 Tim. II, 4).
Dacă unii se mântuiesc iar altii nu, acest fapt se datoreste libertătii vointei omului care poate primi sau refuza să
conlucreze cu harul divin pentru mântuirea sa. «Iată, Eu stau la usă si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va
deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine» (Apoc. III, 20).
Duhul Sfânt este izvorul harului si al darurilor, care sunt roade ale lucrării Duhului Sfânt în noi. Amintim întâi
cele sapte daruri ale Duhului Sfânt: darul sau duhul întelepciunii, duhul întelegerii, duhul sfatului, duhul puterii,
duhul cunostintei, duhul temerii de Dumnezeu si duhul bunei credinte (Isaia XI, 2). Ca roade ale Duhului Sfânt,
sfântul apostol Pavel numără : «Dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine,
credinta, blandetea, înfrânarea, curătia» (Gal. V, 22 23).
Duhul Sfânt este «Domnul de viată făcătorul, pentru că impreună cu Tatăl si cu Fiul creează si stăpâneste toate,
pentru că a umplut de viată cele făcute la început si pentru că umple de viată si de tot mai multă viată pe cei
mântuiti din stricăciune si din moarte de către Mântuitorul Hristos. Plenitudinea vietii dumnezeiesti este în
Biserică si El ne-o împărtăseste prin Sfintele Taine.
Duhul Sfânt a grăit prin prooroci; i-a insuflat pe sfintii scriitori ai Sfintei Scripturi ca cele descoperite de
Dumnezeu să le scrie fără greseală, după cum este prezent si în predania Bisericii, veghind la păstrarea sfintelor
învătături, sau la formularea învătăturilor de credintă în sinoadele ecumenice.
RUGĂCIUNE
Impărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea esti si toate le plinesti ; Vistierul
bunătătilor si Dătătorule de viată, vino si Te sălăsluieste întru ,noi si ,ne curăteste pe noi de toată întinăciunea si
mântuieste, Bunule, sufletele noastre.
2. SFÂNTA BISERICĂ
Invatătura ortodoxă despre Sfânta Biserică este cuprinsă pe scurt în articolul 9 din Simbolul credintei: (Cred)
«si intr-una, sfântă, sobornicească si apostolească Biserică». Asa mărturisim credinta noastră în asezământul
sfânt întemeiat de Mântuitorul Iisus Hristos pentru mântuirea noastră si, în acelasi timp, arătăm si însusirile
Sfintei Biserici.
11
Credem si mărturisim că întemeietorul Sfintei Biserici este Iisus Hristos Domnul. După pogorârea Duhului
Sfânt, acest asezământ duce până la sfârsitul veacurilor propovăduirea dumnezeiestii învătături, propovăduite
de Mântuitorul si împărtăsind credinciosilor harul sfintitor prin Sfintele Taine si indrumându-i necontenit pe
calea adevăratei vieti crestine.
Sfânta Biserică este obstea celor care s-au botezat, au crezut, cred si mărturisesc pe Iisuis Hristos de Fiu al lui
Dumnezeu si Mântuitor. In înteles mai larg, ea îi cuprinde astfel si pe cei dinaintea venirii lui Mesia, care au
asteptat întru nemicsorată nădejde venirea Lui. Din Biserică fac parte toti cei uniti prin aceeasi credintă în
Hristos, care se împărtăsesc din aceleasi Sfinte Taine, săvârsite de ierarhia sacramentală (episcopul si preotul).
Intre Biserica de pe pământ (Biserica luptătoare) si Biserica din cer (Biserica triumfătoare) este nu numai o
solidaritate, ci si o continuitate. Devenim membri Bisencii prin harul Sfintelor Taine, indeosebi prin Sfântul
Botez, Mirungere si prin Sfânta Euharistie sau Impărtăsanie Prin Sfantul Botez noi ajungem mădulare ale
Bisericii, murind si inviind în chip tainic cu Hristos. Prin Sfânta Taină a Mirungerii dobandim harul cresterii în
Hristos prin Duhul Sfânt iar prin Sfanta Impărtăsanie ne unim cu Hristos si devenim purtatori de Hristos,
mâncând trupul si sângele Său. Mintuitorul insusi zice : «Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu, intru
Mine petrece si Eu întru el» (Ioan VI, 56). Nu fac parte din Biserica luptătoare ereticii, schismaticii si cei care
s-au lepadat de credintă, care singuri s-au asezat în afara Bisericii. Membrii Bisericii triumfătoare (sau ceresti)
sunt dreptii, sfintii si îngerii.
Pregătind-o prin alegerea apostolilor (Fapte XX, 28) si punindu-i bazele prin Cruce si înviere, Mântuitorul
Hristos a intemeiat în chip văzut Biserica Sa în ziua Cincizecimii Atunci S-a pogorât Sfântul Duh în chip de
limbi de foc asupra sfintilor apostoli, peste fiecare în parte, îmbrăcându-i cu putere pe ei si pe cei botezati după
predica lor, si au devenit locasuri ale Duhului Sfânt (Fapte II, 1-4, 41-47 ; IV, 5 ; 2 Cor VI,^6). Legatura
Bisericii cu Mântuitorul Hristos, este o legătura organica El fiind capul ei; iar Duhul Sfânt este sufletul ei, Oare
o sfinteste prin harul si darurile Sale.
Biserica este locas si centru prin care Mântuitorul Hristos desfasoara lucrarea Sa mântuitoare în lume. Si după
cum Mântuitorul a răscumpărat si mântuit firea păcătoasă prin întreita Sa slujire (de profet sau invătător, de
arhiereu si împărat), tot astfel si Bisericii Sale i-a lăsat o întreită putere si misiune: de a propovădui nealterat
adevărul dumnezeiesc, cuprins in Sfanta Scriptură si Sfânta Traditie, de a curăti si sfinti pe credinciosi prin
Tainele si ierurgiile sale si de a-i conduce pe calea mintuirii spre viata vesnică. Acest lucru se vede clar din
porunca-dată, după înviere, sfintilor apostoli, de către Mintuitorul: «Mergând, învătati toate neamurile,
botezându-le in numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, învătându-le sa pazească toate câte v-am
poruncit vouă, si iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfarsitul veacului» (Matei XXVIII, 19 20). Intreita
putere a fost dată apostolilor si prin ei urmasilor lor, episcopi si preoti.
Puterea si dreptul de a propovădui Evanghelia, de a săvârsi Sfintele Taine si de a păstori pe credinciosi apartine
membrilor ierarhiei sacramentale, în baza hirotoniei lor. Acest lucru îl arată sfântul apostol Pavel corintenilor
prin cuvintele : «Asa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos si ca iconomi ai tainelor lui
Dumnezeu» (1 Cor. IV, 1).
Trebuie să fie lămurit lucru, pentru credinciosii Sfintei Biserici, că numai în sanul ei, iar nu în afară de ea,
Mântuitoml Iisus Hristos impărtăseste, prin Sfântul Duh, harul Său mântuitor. In Sfânta Biserică ne
împărtăseste El acest har, întrucât ea este maica noastră duhovnicească ; ea ne naste la viata în Hristos, prin
Sfântul Botez, făcându-ne fii ai lui Dumnezeu după har. Sfântul Ciprian zice că «nu poate avea pe Dumnezeu
de Tată, cine nu are Biserica de mamă».
Mântuitorul Iisus Hristos este Capul Sfintei Biserici, iar Sfânta Biserică este trupul Lui, după cum bine aflăm
din Sfânta Scriptură: «Hristos este Capul Bisericii, trupul Său, al cărui Mântuitor si este» (Efes. I, 22 23 ; V,
23 ; Col. I, 18 20). Este deci usor de înteles că nimeni nu se poate împărtăsi de mântuire, dacă nu este mădular
al trupului lui Hristos, adică al Bisericii. Căci Iisus Hristos si Sfânta Sa Biserică sunt de nedespărtit. Asa
precum Mântuitorul Iisus Hristos este singurul învătător al credinciosilor, singurul mijlocitor între Dumnezeu si
făpturile Sale, singurul «dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi» (Fapte IV, 12), tot asemenea
nimeni nu poate să se împărtăsească de mântuire, decât fiind mădular al trupului lui Hristos, adică al Sfintei
Biserici.
12
Adevărul mântuirii în Sfânta Biserică este mare si taina lui este adancă; de primirea si urmarea lui atârnă însăsi
mântuirea noastră. Pentru a apropia acest adevăr de întelegerea noastră, Mântuitorul Iisus Hristos se slujeste de
asemănarea cu vita si mlăditele, zicând : «Rămâneti în Mine si Eu în voi. Precum mlădita nu poate să aducă
roadă de la sine, dacă nu rămâne în vită, tot asa nici voi, dacă nu rămâneti în Mine. Eu sunt vita, voi sunteti
mlăditele. Cel ce rămâne în Mine si Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără de Mine nu puteti face nimic.
Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlădita si se usucă» (Ioan XV, 4 6). Precum mlădita se
usucă dacă este ruptă de vită, de la care primeste hrană prin sevă, tot asa si sufletul moare duhovniceste, adică
îsi pierde mântuirea, dacă se rupe de Sfânta Biiserică, de trupul tainic al Mântuitorului Iisus Hristos, care îl
hrăneste prin harul dumnezeiesc. Harul din Sfânta Biserică este asemenea sângelui cald din trupul omenesc viu,
care hrăneste toate mădularele trupului. Daca un mădular se desprinde de trup, atunci de îndată se lipseste de
viată, căci nu mai curge în el sângele trupului si asa este de lepădat. Tot asa si credinciosul, care se desparte de
Sfânta Biserică, în care este harul dumnezeiesc, moare sufleteste, pentru că nu mai are viată duhovnicească din
trupul tainic al lui Hristos, din Sfânta Biserică.
Deci din Sfânta Biserică fac parte toti cei botezati cu botezul crestin, adică în numele Sfintei Treimi, care cred
în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, oare se împărtăsesc de aceleasi Sfinte Taine, care aduc aceeasi închinare lui
Dumnezeu si stau sub cârmuirea văzută a unei ierarhii bisericesti sacramentale.
Nu numai dreptii, ci si păcătosii fac parte din Sfânta Biserică, asa cum intr-o casă mare nu sunt numai vase de
aur si de argint, ci si de lemn si de lut; si unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste» (2 Tim. II, 20) ; dar
păcătosii sunt membri sau mădulare bolnave ale ei. Si nu numai credinciosii vii, ci si cei morti, care au adormit
întru dreapta credintă, sunt membri ai Sfintei Biserici. Cei vii alcătuiesc Bisenca văzută, din viata aceasta
pământească, adică Biserica luptătoare : iar cei morti întru credintă alcătuiesc Biserica biruitoare sau
triumfătoare, nevăzută sau cerească, pentru că au trecut de pragul acestei vieti de luptă. Dar în Hristos sunt una,
cum ne invată apostolul, că în El toate s-au împreunat, «cele din ceruri si cele de pe pământ» (Efes. I, 10).
Sfânta Biserică nu este nici numai văzută, nici numai nevăzută. Ea este văzută, pentru că este aici pe pământ si
văzuti sunt membrii ei din viata aceasta. Văzute sunt sfintele locasuri, ierarhia bisericească si credinciosii,
sfintele slujbe, sfintele cărti, ca : mărturisirea de credintă, rânduielile si canoanele bisericesti etc. Iar nevăzută
este Sfânta Biserică-mamă, precum nevăzut este întemeietorul si Capul ei, Mântuitorul Iisus Hristos ; nevăzuti
sunt cei care au trecut din această viată si sfintii îngeri, nevăzut este harul Sfântului Duh, care lucrează în ea.
Nu fac parte din Sfanta Biseiică cei care din voia lor s-au rupt de ea prin învătături desarte, prin eresuri si
schisme sau dezbinări.
Intemeind Sfânta Biserică, Mântuitorul Iisus Hristos a asezat în ea si o bună rânduială, anume ca unii din
membrii ei să conducă, iar altii să asculte, păstrând cu totii legătura dragostei si a păcii între ei si cu El.
Conducătorii sunt clericii sau ierarhia bisericească ; ei propovăduiesc cuvântul adevărului, pentru a-i face
părtasi pe credinciosi de harul dumnezeiesc si pentru a păstori obstea credinciosilor ; ei sunt păstorii sufletesti ai
laicilor sau mirenilor credinciosi, cum citim în Sfânta Scriptură: «Luati aminte de voi însivă si de toată turma
întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriti Biserica lui Dumnezeu, pe care a câstigat-o cu
însusi sângele Său» (Fapte XX, 28 ; 1 Petru V, 1 2).
In chip văzut, ea este condusă de ierarhia bisericească, de sinodul sau soborul episcopilor, care hotărăste cele
privitoare la bunul mers al Sfintei Biserici. Dacă la sinodul episcopilor iau parte episcopi din toată lumea
crestină, el se numeste sinod sau sobor a toată lumea, sau sinod ecumenic.
Sinoadele au lucrat si lucrează, iau hotărâri si conduc Sfânta Biserică sub călăuzirea Sfântului Duh. Mântuitorul
Hristos însusi este pururea în Sfânta Biserică (Matei XXVIII, 20) si o conduce prin Sfântul Duh (Ioan XV, 26).
Sfintii apostoli s-au socotit doar slujitori ai Sfintei Biserici (1 Cor. III, 5 11) si tot asemenea sunt si episcopii,
urmasii lor, si preotii, în conducerea ei.
Potrivit învătăturii ortodoxe, Sfanta Biserică are patru insusiri, cum se arată în Simbolul Credintei (articolul 9) :
ea este una, sfantă, sobornicească si apostolească.
13
Sfânta Biserică este una, pentru că unul este Capul si întemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos (Efes. I,
22 23 ; V, 23; Col. I, 18) ; unul este Sfântul Duh, Care o însufleteste cu harul dumnezeiesc; una este tinta ei de
a-i aduna pe toti credinciosii la un loc si a-i sfinti (Ioan XI, 51 52 ; VII, 11 si 20 23) ; una este învătătura
adevărată si tot una este calea cea dreaptă care duce la mântuire. Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat o singură
Sfântă Biserică si nu voieste să fie mai multe.
Biserica este sfântă, pentru că sfânt este întemeietorul ei, Mântuitorul Iisus Hristos, Care a sfintit-o pe ea cu
Sângele Său (Efes. V, 25 27) si i-a dat puterea să-i sfintească pe oameni prin harul dummezeiesc; sfântă este si
învătătura Bisericii (Ioan XVII, 17).
Sfintenia Bisericii nu se pătează întru nimic prin aceea că în ea se găsesc si păcătosi, fiindcă nu membrii
Bisericii sfintesc Biserica, ci Biserica îi sfinteste pe membrii ei; Sfânta Biserică nu are scântenia de la membrii
ei, ci de la Mântuitorul Iisus Hristos, prin Sfantul Duh.
Sfânta Biserică este sobornicească sau universală, pentru că, chemarea ei este să se întindă peste tot si să-i
cuprindă în sânul ei pe toti, (Matei XXVIII, 19 ; Luca XXIV, 47 ; Fapte I, 8) fără deosebire de neam sau rasă,
făcând din toti una. Ea este întemeiată pentru toate locurile, pentru toate vremurile, pentru toti oamenii care vor
să vină la «cunostinta adevărului». Ea rămâne în tot timpul si în tot locul aceeasi, neclintită în învătarea
adevărului dumnezeiesc deplin, stând pe temelia Sfintei Scripturi, a celor 7 sinoade sau soboare ecumenice si a
Sfintei Traditii în opozitie cu Bisericile sau comunitătile eretice.
Sfânta Biserică este apostolească, pentru că este întemeiată si asezată pe mărtuna sfintilor apostoli «piatra din
capul unghiului fiind Insusi Iisus Hristos» (Efeseni II, 20) ; ea are învătătura Mântuitorului Iisus Hristos ajunsă
la noi prin sfintii apostoli si prin urmasii lor si tine neschimbate rânduielile acestora (2 Petru III, 2; luda 12). In
acest înteles zicem că Sfânta Biserică este zidita pe «temelia apostolilor», întemeietorul si Capul ei fiind
Mântuitorul Iisus Hristos.
Sfânta Biserică Ortodoxă reprezintă adevărata Biserică, pentru că, prin dreapta ei credintă, ea păstrează
neschimbate si fără nici o abatere învătătura si rânduielile asezate de Mântuitorul Iisus Hristos, asa cum le-au
transmis sfintii apostoli, si cum le-au statornicit si lămurit apoi sfintii părinti în soboarele lor.
In Sfanta Biserică Ortodoxă ne sunt date toate mijloacele de mântuire. Sfânta noastră Biserică Ortodoxă
Romănă este un mădular al adevăratei Biserici a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Mai este de spus si aceea că Sfânta Biserică nu poate să gresească, pentru că ea este «trupul lui Hristos»,
Hristos (cel pururea viu) care este Capul ei (Efeseni I, 22, 23) si în ea lucrează neincetat Sfântul Duh, prin harul
Său, luminându-i si indrumându-i neâncetat pe slujitorii ei.
Sfânta Biserică este «stâlp si temelie a adevărului (1 Tim. III, 15) având astfel darul de a nu putea să cadă în
rătăcire; de aceea, ea si este nebiruită în adevărul ei dumnezeiesc si «nici portile iadului nu o vor birui» (Matei
XVI, 18). Nici un om nu este fără de greseală si nici nu a primit de la Hristos puterea de a nu gresi. Fără
greseală este numai Sfânta Biserică.
3. SFÂNTA SCRIPTURĂ
Sfinta Scriptură sau Biblia este cartea de căpetenie a crestinilor. O numim si «Cartea vietii», fiindcă în ea se
află ^Cuvântul mântuiri» (Fapte XIII, 26), «Cuvântul vietii vesnice» (Ioan VI, 63; Filip. II, 16). Ea cuprinde
«Cuvântul lui Dumnezeu» (Luca III, 2; Fapte IV, 31 ; Efes. VI, 17).
Invătăturile Sfintei Scripturi sunt, pentru crestini, «duh de viată» (Ioan VI, 63) ; ele au puterea de a-i trezi la
«Viată nouă» (Fapte VI, 7). învătăturile Sfintei Scripturi nu se Invechesc; ele sunt vesnice si folositoare spre
mântuire în toate timpurile si în toate locurile. «Cerul si pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece»,
ne zice Domnul nostru Iisus Hristos (Matei XXIV, 35).
14
In Sfânta -Scriptură aflăm descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire. Căci: «Toată Scriptura este
insuflată de Dumnezeu si de folos spre învătătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înteleptirea cea întru
dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvarsit, bine pregătit pentru orice lucru bun» (2 Tim;. III,
16 17).
Prin «insuflare» întelegem lucrarea Duhului Sfânt asupra scriitorului bibilic pentru a primi si a scrie învătăturile
mântuitoare, ferindu-l de greseli si rătăciri de la adevărurile de credintă, de la adevărul cel vesnic.
Cum că Sfânta Scriptură este însuflată si cuprinde învătăturile descoperite de Duhul Sfânt avem multe mărturii
atât in Vechiul Testament, cât si în Noul Testament.
Sfintii scriitori ai Bibliei au avut totdeauna convingerea că ei nu grăiesc si nu scriu de la ei, că învătătura lor
este de la Dumnezeu. In multe locuri din Sfânta Scriptură citim cuvintele lor: «Asa grăieste Domnul», sau:
«Fost-a Cuvântul lui Dumnezeu către mine» (Isaia VI, 5 9; Avacum III, 2 ; Marcu VII, 13), ei purtati fiind de
Duhul Sfânt» (2 Petru I,21 ) De aceea Sfânta Scriptură si este cartea dumnezeiască pe care nimeni «nu o poate
desfiinta» (Ioan X, 35).
Sfanta Scriptură este cartea Bisericii. Biserica, sub îndrumarea Sfântului Duh, a ales si a statornicit cărtile care
formează cuprinsul Bibliei, în care se află învătătura insuflată de Duhul Sfânt spre mântuire. Sfânta Scriptură
este comoara de pret a Bisericii si numai Biserica o poate explica fără greseală.
A citi cât mai des Scriptura (Fapte XVII, 2) este un lucru plăcut lui Dumnezeu; dar a o tălmăci fiecare după a sa
chibzuintă este un păcat care duce la rătăcire, asa cum vedem că rătăcesc unii credinciosi care o tălmăcesc după
cum li se pare lor, adeverindu-se prin aceasta însesi cuvintele Scripturii: «Vă rătăciti, nestiind Scripturile si
puterea lui Dumnezeu» (Matei XXII, 29).
Este bine să stim că în Sfânta Scriptură sunt părti usor de inteles, dar sunt si părti mai greu de înteles (Fapte
VIII, 26 35; 2 Petru III, 16 17), pe care cei necunoscători în ale Bibliei le răstălmăcesc ,spre a lor pierzare si
astfel se pot naste si învătături gresite (eresuri).
Iată ce spune despre aceasta sfântul apostol Petru : «in epistolele sale (este vorba de epistolele sfântului apostol
Pavel) sint unele lucruri cu anevoie de înteles, pe care cei nestiuton si neintăriti le răstălmăcesc, ca si pe
celelalte Scripturi spre a lor pierzare» (2 Petru III, 16).
Sfânta Scriptură are două părti : Vechiul Testament (sau Legea Veche) si Noul Testament (sau Legea Nouă).
Vechiul Testament cuprinde învătăturile descoperite de Dumnezeu oamenilor prin Moise si prooroci, bărbati
alesi călăuziti de Duhul Sfânt, care au trăit înainte de venirea în lume a Domnului nostru Iisus Hristos. Citim
astfel că : «Dumnezeu odinioară, în multe randuri si în multe chipuri, a vorbit părintilor nostri prin prooroci»
(Evrei I, 1).
Vechiul Testament cuprinde, în parte, istoria poporului Israel ca popor ales să păstreze învătătura despre Unul si
Adevăratul Dumnezeu, descoperită prin prooroci. In cărtile Vechiului Testament ne sunt descrise «arătările» lui
Dumnezeu (Iesire XXXIII, 12 23) si lucrarea Lui în crearea si purtarea de grijă a lumii.
In Vechiul Testament găsim cele zece porunci date lui Moise pe muntele Sinai : Decalogul (Iesire XX, 1 17),
scris pe cele două Table ale Legii. Ele cuprind datoriile credinciosilor către Dumnezeu si către semenii lor.
Despre aceste porunci, ca si despre cuvintele proorocilor Vechiului Testament ne grăieste Mântuitorul: «Să nu
socotiti că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc» (Matei V, 17).
Cărtile Vechiului Testament sunt în număr de 39. Unele din ele au cuprins istoric. De pildă: Facerea, Iesirea,
Leviticul, Numerii, Deuteronomul, Iosua, Judecătorii, Cartea Rut,
1 Regi, 2 Regi, 3 Regi, 4 Regi, 1 Cronici, 2 Cronici, Ezdra, Neemia (Ezdra II), Estera.
15
Altele au cuprins didactic (invătătoresc), si anume : Psalmii, Cartea lui Iov, Proverbele lui Solomon,
Ecleziastul, Cântarea Cântărilor. Al treilea fel de cărti ale Vechiului Testament sunt cele profetice : Profetii
mari: Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel, Plangerile lui Ieremia; Profetii mici: Osea, Amos, Miheia, Ioil, Iona,
Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia si Maleahi.
In afară de aceste cărti numite «canonice» Sfânta Scriptură a Vechiului Testament mai cuprinde si alte cărti, pe
care Biserica Ortodoxă le socoteste bune de citit si ziditoare de suflet.
Insemnătatea deosebită a Vechiului Testament stă în aceea că, prin el, Dumnezeu i-a pregătit pe oameni pentru
primirea si întelegerea Noului Testament, pentru venirea Domnului nostru Iisus Hristos ; i-a călăuzit spre Legea
Nouă. De aceea, Vechiul Testament a fost, cum zice sfântul apostol Pavel, un «pedagog» sau învătător către
Hristos (Gal. III, 24), mai ales prin proorocirile privitoare la venirea lui MesiaHristos. In Hristos s-au împlinit
toate proorociile si Scripturile.
Noul Testament cuprinde un număr de 27 de cărti si anume : Cele patru Evanghelii: Matei, Marcu, Luca si Ioan
; Faptele Apostolilor; Epistolele sfântului apostol Pavel: Romani, 1 si 2 Corinteini, Galateni, Efeseni, Filipeni,
Coloseni, 1 si 2 Tesaloniceni, 1 si 2 Timotei, Tit, Filimon si Epistola către Evrei; Epistolele sobornicesti: Iacob,
1 si 2 Petru, 1, 2 si 3 Ioan, Iuda si, ultima carte, Apocalipsa sfântului apostol si evanghelist Ioan.
Noul Testament cuprinde învătăturile descoperite prin Domnul nostru Iisus Hristos, cum limpede ni se arată, că
«in zilele acestea mai de pe urmă Dumnezeu ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus mostenitor a toate
si prin Care a făcut si veacurile» (Evrei I, 2). Aceste învătături ni le-au transmis sfintii apostoli si urmasii lor
până în ziua de azi.
Sfânta Scriptură este una din cele două căi sau forme principale prin care în s-a transmis adevărul dumnezeiesc
descoperit nouă oamenilor de către însusi Dumnezeu, prin Moise si proorocii Vechiului Testament si, mai apoi,
în mod desăvârsit, prin însusi Fiul lui Dumnezeu făcut om, Domnul nostru Iisus Hristos.
Ea are o mare însemnătate si valoare pentru mântuirea noastră. In Parabola semănătorului ni se arată roadele pe
care le poate aduce Cuvântul lui Dumnezeu în viata noastră (Matei XIII, 1 23), iar în Parabiola bogatului
nemilostiv si săracului Lazăr citim: «Au pe Moise si pe prooroci, să asculte de ei» (Luca XVI, 29). Mântuitorul
însusi a spus multimilor care Il urmau: «Fenciti cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu si il păzesc pe el» (Luca
XI, 28).
Sfânta Scriptură cuprinde, deci, învătăturile necesare mântuirii noastre, privind pe om în totalitatea fiintei sale,
suflet si trup. Dar pentru ca aceste învătături să ne poată fi cu adevărat folositoare, trebuie să le întelegem si să
le urmăm asa cum ni le tâlcuieste Sfânta Biserică prin preotii ei.
La toate slujbele noastre bisericesti auzim citiri din Sfânta Scriptură. Când intrăm în biserioă ne facem Sfânta
Cruce, ne inchinăm si sărutăm Sfânta Evanghelie, iar când ni se citeste din ea îngenunchem. Prin Sfânta
Evanghelie si prin întreaga Sfântă Scriptură ne vorbeste în Biserică si este prezent însusi Domnul nostru Iisus
Hristos, Care este cu noi pană la sfârsitul veacurilor. La Sfânta Liturghie se citeste si «Apostolul», adică se
citesc părti din scrisorile sfintilor apostoli, si «Evanghelia», adică istorisirea despre viata, învătăturile si
minunile Domnului nostru Iisus Hristos. Bunii credinciosi citesc cu evlavie Psalmii, ca pe niste rugăciuni si
imne de preamărire a lui Dumnezeu.
Drept aceea, călăuziti de Sfânta Biserică, să ne apropiem cu pietate de bogătia duhovnicească a Sfintei
Scripturi, să ne hrănim si să ne întărim prin cuvântul adevărului dumnezeiesc spre mântuirea noastră.
LECTURĂ BIBLICA
«Mila si adevărul să nu te părăsească ; leagă-le împrejurul gâtului tău, scrie-le pe tabla inimii tale ; atunci vei
afla har si bunăvointă inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor. Pune-ti nădejdea in Domnul din toată inima ta si
nu te bizui pe priceperea ta. Pe toate căile tale gândeste la Dânsul si El îti va netezi toate cărările tale. Nu fi
16
întelept în ochii tăi; teme-te de Dumnezeu si fugi de rău ; aceasta va fi sănătate pentru trupul tău si o înviorare
pentru oasele tale» (Pildele lui Solomon III, 3 8).
«Ati auzit că s-a zis celor de demult : Să nu săvârsesti adulter. Eu însă vă spun vouă că, oricine se uită la
femeie, poftind-o, a si săvârsit adulter cu ea în inima lui» (Matei V, 27 28).
«Ati auzit că s-a zis : Să iubesti pe aproapele tău si să urăsti pe vrăjmasul tău. Iar Eu vă zic vouă : Iubiti pe
vrăjmasii vostri, binecuvântati pe cei ce vă blesteamă, faceti bine celor ce vă urăsc si rugati-vă pentru cei ce vă
vatămă si vă prigonesc, ca să fiti fiii Tatălui vostru celui din ceruri, că El face să răsară soarele Său peste cei răi
si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti. Căci dacă iubiti pe cei ce vă iubesc, ce
răsplată veti avea ? Au nu fac si vamesii acelasi lucru ? Si dacă îmbrătisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai
mult ? Au nu fac si păgânii acelasi lucru ?
Fiti, dar, voi desăvârsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desăvârsit este» (Matei V, 43 48)».
4. SFÂNTA TRADITIE SAU PREDANIA
Sfintele Evanghelii si toate celelalte părti ale Noului Testament nu cuprind decât o parte din descoperirea
dumnezeiască pe care Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, făcut om pentru a noastră mântuire, nea
făcut-o prin viu grai in timpul petrecerii Sale pe pământ. Acest lucru ni-l spune sfântul apostol si evanghelist
Ioan prin cuvinitele: «sunt si alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus si care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul,
cred scrie el ca în lumea aceasta nu ar incăpea cărtile ce s-ar fi scris» (Ioan XXI, 25).
Acelasi sfânt apostol mai arată în una din epistolele sale : «Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe
hirtie si cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin si sa vă vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină» (2
Ioan I, 12).
Mărturisirile acestea ne incredintează că multe din faptele si învătăturile Mintuitorului Iisus Hristos nu ni s-au
păstrat In scris, ci că ele au fost însusite si duse mai departe prin viu grai, de sfintii apostoli si de urmasii
acestora, din veac in veac până la noi. De asemenea, că acestea vor fi duse, cu intelesul lor adevărat, de
adevăratii credinciosi crestini, până la sfârsitul veacurilor. Adică ni s-au păstrat si ni se fac cunoscute, în scopul
mântuirii noastre, prin Sfânta Traditie.
Din cele arătate mai sus, întelegem că Sfânta Traditie este a doua cale sau formă principală, cu nimic mai prejos
decât Sfânta Scriptură, egală cu ea, prin care ni s-a transmis Descoperirea dumnezeiască. Numai că această
descoperire de la Dumnezeu a fost cuprinsă in scris mai târziu decât cea arătată în Sfânta Scriptură. Iar Sfânta
Traditie este viata Bisericii in Duhul Sfânt, este suflul viu al vietii Bisericii.
Intre Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie este o legătură atât de stransă, incât nici nu se poate face deosebire între
adevărul cuprins în una si în cealaltă. Mărturiile lor despre adevărul dumneizeiesc se sprijină unele pe altele.
Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie sunt cele două căi de transmitere a Revelatiei dumnezeiesti supranaturale.
Ele transmit adevărul dumnezeiesc încredintat Bisericii spre păstrare si propovăduire.
După cum am arătat, Sfânta Scriptură este asezarea în scris numai a unei părti din toată învătătura dată de
Mântuitorul Iisus Hristos prin viu grai, iar cealaltă parte ni se face cunoscută în Sfânta Traditie.
In ttmp, a fost mai întâi Sfânta Traditie si apoi Sfânta Scriptură, fiindcă Dumnezeu în întelepciuneia Sa a voit ca
adevărurile Descoperirii dumnezeiesti să fie date întâi prin viu grai, spre a fi usor întelese si primite. Dacă
învătătura dumnezeiască s-ar fi dat de la început în scris, credinta nu s-ar fi răspândit cu aceeasi usurintă si
putere ca prin viul grai cu care e înzestrat tot omul. Credinta se dobândeste si se întăreste, la cei mai multi
oameni, indeosebi prin viu grai, cum limpede ne grăieste apostolul: «Credinta este din auzire, iar auzirea, prin
cuvantul lui Hristos» (Rom. X, 17).
Insusi Mântuitorul Iisus Hristos nu a împărtăsit învătătura Sa prin scris ; El nici n-a lăsat nimic scris si nu a
poruncit sfintilor apostoli să scrie, ci să propovăduiască prin viu grai cele ce au auzit si au văzut trăind.
17
Trimitându-i la propovăduire, le-a grăit: «Mergând, învătati toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui si
al Fiului si al Sfântului Duh, învătându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă, si iată Eu cu voi sunt în
toate zilele, până la sfârsitul veacului» (Matei XXVIII, 19 20).
Sfintii apostoli au urmat întru totul poruncii Mântuitorului Iisus Hristos. «Cele ce ai auzit de la mine, cu multi
martori de fată, acestea le încredintează la oameni credinciosi, care vor fi destoinici să învete si pe altii» (2 Tim.
II, 2), scrie sfântul apostol Pavel ucenicului său Timotei. Si asa, mai mult prin viu grai, au învătat toti sfintii
apostoli, îndrumându-i si pe ucenicii si pe urmasii lor să păstreze cu sfintenie cele ce au auzit de la ei. Iar dacă
asa au făcut, sfântul apostol îi fericeste, zicându-le : «Va laud ca în toate vă aduceti aminte de mine si tineti
predaniile precum vi le-am dat» (1 Cor. XI, 2). Ba le si porunceste, zicând iarăsi: «Stati neclintiti si tineti
predaniile pe care le-ati învătat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră» (2 Tesal. II, 15).
Dar Sfânta Traditie s-a fixat în parte încă de timpuriu si s-a păstrat fără schimbare până azi, în hotărârile si
canoanele sinoadelor ecumenice si locale, în simbolurile de credintă, în scrierile sfintilor păriinti, în Sfânta
Liturghie si în cărtile de slujbă ale Sfintei Biserici. Sfânta Traditie ne vine de la sfintii apostoli si, după ei, de la
sfintii părinti; ea stă în cea mai strânsă legătură cu Sfânta Scriptură si toti sfintii părinti ai Bisericii dau mărturie
de netăgăduit -despre adevăr-ul cuprins si necesitatea ei în cele ale dreptei noastre credinte.
Sfânta Traditie a fost si este pretuită în aceeasi măsură ca si Sfânta Scriptură, de întreaga Biserică Ortodoxă. Pe
lângă sfintii părinti si vechii scriitori bisericesti dau mărturie despre valoarea si însemnătatea ei.
Păzitoarea, tâlcuitoarea si propovaduitoarea fără gres a Siintei Traditii, ca si a Sfintei Scripturi, este Sfânta
Biserică. Biserica Ortodoxă păstrează fără stirbire si nefalsificat tezaurul Descoperirii dumnezeiesti al credintei
noastre crestine. Iar credinciosii îsi însusesc spre mântuire adevărurile credintei noastre crestine, cuprinse în
Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie, în sânul Bisericii si participând la viata si lucrarea Bisericii. Sfânta Scriptură
spune, în acest sens, următoarele: «Nu stiti, oare, că voi sunteti templu al lui Dumnezeu si că Duhul lui
Dumnezeu locuieste în voi ?» (1 Cor. VI, 16). De aceea, cine nesocoteste Duhul lui Dumnezeu, acela rătăceste,
nu urmează Sfintei Traditii.
LECTURĂ DIN SFINTII PĂRINTI
«Desi în lume limbile sunt deosebite, puterea Traditiei e una si aceeasi. După cum soarele, zidirea lui
Dumnezeu, e unul si aceiasi în toată lumea, tot asa si propovăduirea adevărului se arată pretutindeni si
luminează pe toti oamenii, care vor să vină la cunostinta adevărului. Nici cel tare în cuvânt dintre întâistătătorii
Bisericilor nu va spune altceva, decât aceste invătături, căci nimeni nu este peste învătătorul său» (Matei X, 24;
Luca VI, 40), «nici cel slab în cuvânt nu va împutina Traditia. Credinta fiind una si aceeasi, nici cel care e în
stare să vorbească mult despre ea nu o sporeste, nici cel care vorbeste mai putin nu o împutineaza» (Sfântul
Irineu).
5. SFINTELE TAINE
Mântuitorul Iisus Hristos ne cheamă neincetat la sfintirea vietii noastre, la mântuire. Aceasta poate fi dobândită
numai in Sfinta Sa Biserică, cunoscand si împlinind Cuvântul lui Dumnezeu si împărtăsindu-ne cu Sfintele
Taine ale Bisericii.
In urma pogorârii Sfântului Duh, cerul ne-a rămas deschis si, astfel, harul si darurile Lui se revarsă neincetat
asupra si spre sfintirea celor ce fac parte din Trupul Mântuitorului Hristos, din Biserică. Dar lucrările văzute
instituite de Hristos si săvârsite de episcop si preot, prin care, în chip nevăzut, se impărtăseste credinciosului
harul Duhului Sfânt, se numesc Taine. Sfintele Taine sunt lucrări văzute, pentru că omul are nu numai suflet
rational înzestrat cu libiertate, ci si trup. Prin aceste lucrări ni se împărtăseste însă harul nevăzut al Duhului
Sfânt. Partea văzută sau externă a Sfintelor Taine o formează lucrurile, cuvintele si actele slujbei, iar partea
internă sau nevăzută a Sfintelor Taine este harul dumnezeiesc care se împărtăseste prin partea văzută. Scopul
Sfintelor Taine fiind sfintirea omului, harul pe care ele îl împărtăsesc este harul sfintitor. Iar ceea ce produce
harul în sufletele credinciosilor, roadele speciale ale acestui har, sunt efectele Tainelor. Desi, după natura lui,
harul dumnezeiesc este unul singur, totusi, prin lucrarea pe care o implineste, se deosebeste de la Taină la
18
Taină. De pildă prin Sfântul Botez ni se împărtăseste harul iertării păcatului strămosesc si eventual al celor
personale, precum si harul înfierii noastre. Prin Sfântul Mir harul cresterii în Hristos. Ceea ce caracterizează
si deosebeste o Taină de toate celelalte Taine este harul special pe care îl împărtăsesc. Taina Sfântului Botez ne
încorporează in Hristos si ne face mădular al Bisericii Sale. El ne deschide usa spre celelalte Sfinte Taine.
Sfânta noastră Biserică ne învată că sunt sapte Sfinte Taine, toate întemeiate de Matuitorul nostru Iisus Hristos.
Acestea sunt următoarele: Botezul, Mirungerea, Cuminecătura sau Impărtăsania, Mărturisirea, Preotia
(Hirotonâa), Cununia (Nunta) si Maslul.
Sfintele Taine au fost săvârsite de sfintii apostoli si sunt săvârsite de urmasii lor legiuiti, după cum bine citim în
Sfânta Scriptură : «asa să ne socotească pe noi fiecare om : ca slujitori ai lui Hristos si ca iconomi ai tainelor lui
Dumnezeu»
(1 Cor. IV, 1). Deci nu oricare om poate să fie slujitorul Sfântelor Taine, după cum iarăsi aflăm din Sfiânta
Scriptură, că Iisus Hristos «a dat pe unii ca să fie apostoli, pe altii prooroci, pe altii binevestitori, pe altii păstori
si învătători, spre desăvârsirea sfintilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos» (Efes. IV, 11 12; 1
Cor. XII, 28 30 ; Evr. V, 1 6).
Astfel Sfintele Taine, pe care le avem de la Mântuitorul Iisus Hristos, ne sunt asemenea unor izvoare curate prin
care curge puterea sfintitoare a harului dumnezeiesc, sau si asemenea unor stâlpi de neclintit pe care se reazimă
viata cea nouă, viata crestină.
După sfintii părinti ai Bisericii Sfintele Taine sunt focul care încălzeste inimile, arde patimile si luminează
sufletele si rodeste spre un folos ; altoiul care nobilează viata ; apa care spală întinăciunea patimilor si
păcatelor; pâinea duhovnicească ce hrăneste sufletele noastre si doctoriile care ni se dau spre întărirea trupească
si sufletească, spre viată vesnică.
Se întelege însă că atât pentru săvirsirea, cât si pentru primirea cu vrednicie a Sfintelor Taine este de trebuintă o
pregătire deosebită, de pe urma căreia să si fim vrednici de harul lui Dumnezeu. Să cugetăm în liniste si cu
răgaz la sfintenia Tainelor, la lucrarea lor mântuitoare, la adevărul că puterea lor este atit de mare, încât ele
pătrund fiinta noastră, ne vindecă de durerile noastre sufletesti, ne hrănesc duhovniceste, ne sfintesc spre viată
vesnică (Ioan IV, 10 14).
In mod deosebit, Sfintele Taine ne impărtăsesc si întăresc in noi darurile Sfântului Duh (Isaia XI, 2), adică
dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinta, blândetea, înfrânarea, curătia
(Gal. V, 22 23). Iar aceste daruri sunt izvoare de sfintenie si de mântuire celor ce vin la Hristos si rămân ai lui
Hristos (Efes. II, 5).
Sfintele Taine ne unesc cu Dumnezeu, făcând din noi locasuri ale Părintelui Ceresc, cum ne încredintează
sfântul apostol, zicând că : «suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că : Voi locui în
ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul Meu» (2 Cor. VI, 16). Ele ne unesc si ne înfrătesc pe
unii cu altii, nasc în noi viată nouă si buourie curată.
Dar noi suntem chemati nu numai sa primim, ci să si lucrăm împreună cu darurile Sfintelor Taine, ca ele să
rodească în noi cât mai bogat; să ne fie trepte ale desăvârsirii, scări cu ajutorul cărora să urcăm de pe pământ la
cer, la viata cea neimbătrânitoare si pururea vesnică (Ioan VI, 27 ; 1 Ioan II, 25).
5.1. TAINA SFÂNTULUI BOTEZ
Sfintul Botez este întâia dintre Tainele Sfintei Biserici ; este usa prin care se întră în Sfânta Biserică. Si numai
ajungând membri ai Bisericii lui Hristos ne putem învrednici si de primirea celorlalte Sfinte Taine.
Taina Sfântulul Botez a fost asezată de Mântuitorul Iisus Hristos prin cuvintele : «Mergând, învătati toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh» (Matei XXVIII, 19). Acestea le-a
grăit după învierea Sa din morti.
19
Dar Taina Sfântului Botez nu este numai usa prin care se intră în Sfânta Biserică a lui Hristos, ci si pentru
câstigarea impărătiei lui Dumnezeu, asa cum ne încredintează însusi Mântuitorul, zicând : «De nu se va naste
cineva din apă si din Duh, nu va putea să intre în împărătia lui Dumnezeu.» (Ioan III, 5).
Si înaintemergătorul Mântuitorului Hristos, sfântul Ioan, a botezat la Iordam. Dar botezul lui nu era Taină, ci
inchipuia doar curătirea. de păcate prin credintă si pocăintă; el era mai mult un îndemn la pocăintă, un semn
văzut si pregătitor spre cele ce aveau să vină, cum mărturiseste chiar sfântul Ioan Botezătorul: «Eu unul vă
botez cu apă spre pocăintă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine ; Lui nu sunt vrednic să-I
duc încăltămintea. Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt si cu foc» (Matei III, 11). Mai târziu, si sfântul apostol
Pavel, întâlnind în calea sa pe unii care primiseră botezul lui Ioan, i-a întrebat: «Primit-ati voi Duhul Sfânt când
ati crezut ? lar ei au zis către el: Dar nici n-am auzit, dacă este Duh Sfânt. Si el a zis : Deci în ce v-ati botezat ?
Ei au zis: In botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis : Ioan a botezat cu botezul pocăintei, spunând poporului să creadă
în Cel ce avea să vină după el, adică in Iisus Hristos. Si auzind ei, s-au botezat în numele Domnului Iisus»
(Fapte XIX, 1 5), adică au primit Botezul crestin.
Sfântul Botez instituit de Mântuitorul Iisus Hristos nu este doar un semn pregătitor pentru cele ce ar fi să vină,
ci este o Sfântă Taină a Bisericii lui Hristos.
Partea văzută a Tainei Sfântului Botez constă din afundarea de trei ori în apa sfintită a celui ce se botează si în
rostirea cuvintelor : «Botează-se robul lui Dumnezeu. (N) In numele Tatălui, amin, si al Fiului, amin, si al
Sfantului Duh, amin.; acum si pururea si in vecii vecilor, amin».
Sfânta noastră Biserică face Botezul prin aiundaie, nu prin turnare sau prân stropire, pentru că chiar cuvântul
botez are ânsemnarea de «a afunda", «a cufunda». Sub formă de turnare sau prin stropire se săvârseste doar în
împrejurări cu totul deosebite, când, de pildă, cineva este greu biolnav sau când nu se află la îndemână apă din
destul.
Apa care se foloseste la Taina Sfântului Botez trebuie să fie naturală, curată, cu nimic amestecată.
Efectele primirii Tainei Sfântului Botez sunt : iertarea păcatului strămosesc si a tuturor păcatelor săvârsite
înainte de Botez în situatia celor ce se botează mai târziu ; renasterea, sau nasterea la o viată nouă
duhovnicească, viată de curătie si sfintenie ; de asemenea, primirea în sânul Sfintei Biserici, adică numărarea
celui botezat între fiii ei, putându-se împărtăsi de toate celelalte Sfinte Taine si de bunurile sufletesti pe care
Sfânta Biserică le dăruieste membrilor ei (cum s-a mai arătat). De aici si denumirile date Tainei Sfântului
Botez: «baie», «izvor sfânt», «luminare», «renastere», «nastere din nou», «sfintire», «pecetea lui Hristos»,
«baia vietii"-, «baia renasterii»i «baia pocăintei».
Botezul sterge si vina si pedeapsa pentru păcate, dar el nu nimiceste si urmările păcatului strămosesc, cum sunt:
slăbirea vointei si inclinarea spre rău, pofta inimii, suferintele, bolile si moartea.
Săvârsitorii Tainei Sfantului Botez sunt episcopii si preotii, căci lor le-a încredintat Mântuitorul Iisus Hristos
puterea de a săvârsi Sfintele Taine. Numai în caz de nevoie poate boteza si diaconul, iar în cazuri cu totul
deosebite poate face acest lucru si un simplu credincios, având însă grijă să rostească cuvintele care arată că
lucrarea se face în numele Sfintei Treimi. In acest căz, dacă cel botezat trăieste, trebuie chemat preotul pentru
citirea rugăciunilor din rânduiala Botezului si administrarea Tainei Mirungerii si împărtăsaniei.
Dacă sunt unii crestini din afara Bisericii Ortodoxe care spun că nu trebuie să botezăm pe prunci, pentru că ei
nu au păcate si, mai ales, pentru că nu pot să mărturisească credinta lor, noi rămânem la practica noastră, veche
cât Biserica, de a boteza pe prunci, practică întemeiată si pe Sfânta Scriptură si pe Sfânta Traditie si pe ratiune.
Aceasta, pentru că Taina Sfantului Botez este absolut necesară pentru mantuire, de la care nu pot fi exclusi nici
copiii. Primitorii Tainei Sfântului Botez sunt toti cei nebotezati, de orice vârstă ar fi ei, toti fiind întinati de
păcatul strămosesc (Fapte XVI, 14 15; XVI, 33; 1 Cor. I, 16, 14 15 ; XVI, 23). Necesitatea Botezului pentru
toti este arătată de Mântuitorul prin cuvintele: «Adevărat zic, de nu se va naste cineva din apă si din Duh, nu va
putea să intre în impărătia lui Dumnezeu» (Ioan III, 5). Chiar din timpul sfintilor apostoli se săvârsea botezul
20
copiilor : Lidia si casa ei (Fapte XVI, 15) ; temnicerul si casa lui (Fapte XVI, 33) ; Crispus si casa lui (Fapte
XVIII, 8) ; Stefanas si casa lui (1 Cor.I, 76).
Sfânta Taină a Botezului este săvârsită de preoti, care au primit harul sfintitor al preotiei. Este socotită
sărbătoare mare pentru orice familie de crestin ziua în care copiii nou-născuti primesc Taina Sfântului Botez si
intră prin ea în rândul credinciosilor crestini. Potrivit rânduielilor sale, Biserica noastră botează pe prunci,
curând dupa nasterea lor. Asa a făcut ea dela început.
Dacd botezul ne curăteste în primul rând de păcatul strămosesc, oare trebuie să uităm că si copiii se nasc cu
acest păcat ? Stim ce spune psalmisitul: «Intru fărădelegi m-am zămislit si în păcate m-a născut maica mea»
(Ps. L, 6). Stim ce spune si sfântul apostol Pavel : «De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume si
prin păcat moartea, asa moartea a trecut la toti oamenii, prin acela în care toti au păcătuit» (Rom. V, 12). Acest
lucru cunoscându-l, că toti ne nastem cu păcatul strămosesc, avem noi siguranta că un prunc va trăi până la
vârsta când poate să cunoască si să mărturisească credinta în Hristos, pentru ca atunci să-l botezăm ? Putem noi
să riscăm ca el să moară nebotezat, sub osânda păcatului strămosesc ?
Iar dacă ne referim la vremurile străvechi, la Traditia Bisericii, vedem că de atunci, din secolele I II si III se
practica botezul copiilor. Sfintii părinti arată în scrierile lor că Biserica a primit de la apostoli obisnuinta de a
administra botezul si pruncilor.
In ceea ce priveste faptul că pruncii nu pot să-si mărturisească credinta crestină, Biserica are ca garant pe nasii
care-i primesc la botez, care mărturisesc pentru acestia credinta crestină rostind Crezul si care îsi iau indatorirea
ca finii lor să fie crescuti de ei în credinta Bisericii.
De altfel, noi cunoastem tot din Sfintele Scripturi atâtea cazuri când pentru credinta cuiva Dumnezeu S-a
îndurat de cel pentru care acesta se ruga. Sa ne amintim că Mântuitorul a vindecat pe sluga sutasului din
Capernaum pentru credinta stăpânului său ; a vindecat pe fiica femeii canaanence pentru credinta mamei sale, si
a înviat pe fiica lui Iair pentru credinta tatălui său, si pe fiul văduvei din Nain pentru credinta mamei sale. Si
atunci să nu credem noi că botezul poate fi săvârsit pruncilor pe temeiul credintei nasilor lor?
Ca să facă mărturisirea de credintă, nasului i se cere să fie buin credincios, să fie mai în vârstă ; de asemenea, sa
fie de acelas sex cu pruncul care se botează. Părintii pruncului nu pot fi nasi. Este bine ca pentru fiecare nou
botezat să fie numai un nas.
Nasul are îndatorirea sa îngrijească de viata sufletească a finului său, învătându-l, la vremea cuvenită,
adevărurile dreptei noastre credinte spre a face din el un bun credincios, mădular sănătos al Sfintei Biserici. Dar
si finul este dator cu ascultare si cu respect fată de nas, în aceeasi măsură cum îi ascultă pe părintii săi trupesti.
Există un Botez al muceniciei sau al sangelui (Matei X, 32 ; XVI, 25), cunoscut în cele dintâi veacuri crestine,
întelegând prin el moartea martirică, în persecutii, pentru Mântuitorul Iisus Hristos. Sfintii părinti îl socotesc
asemenea Botezului din apă si din Duh, umeori chiar mai de pret decât acesta (sfântul Grigorie Teologul).
Mai cunoastem si Botezul dorintei care constă în dorinta arzătoare a cuiva de a ajunge membru al Sfintei
Biserici, ducând o viată de pocăintă si în virtute. Dacă dintr-o pricină oarecare fără voia lui nu ajunge să
primească botezul prin apă si prin Duh, el e socotit botezat cu Botezul dorintei.
Taina Sfântului Botez nu se repetă. Căci «este un Domn, o credintă, un botez» (Efes. IV, 5)... «Mărturisesc un
botez spre iertarea păcatelor», rosteste cel ce primeste Sfânta Taină a Botezului (Art. 10 din Simbolul
Credintei). Intr-adevăr, după cum cineva nu se naste trupeste decât o singură dată, tot asemenea nasterea
sufletească nu poate fi decât una singură. Numai dacă a fost găsit un prunc si nu se stie sigur de a fost sau nu
botezat, atunci acesta este botezat conditionat, dacă n-a fost botezat. Deci nici aici nu se săvârseste un al doilea
botez.
LECTURĂ DIN SFINTII PĂRINTI
21
«Cati în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati îmbrăcat» (Gal. III, 27).
«Scufundându-te în apă, unde-ti pierzi urma, înseamnă că ai ajuns să te lipsesti de viata din aer. Iar a te lipsi
de viată, e tot una cu a muri. Când, peste câteva clipe, te-ai ridicat la fata apei, ajungând iar la lumină, inseamnă
că te doresti fierbinte după altă viata, iar după ce ai dobândit-o trăiesti numai din ea. Din această pricină si
cerem în slujba Botezului ajutorul Făcătorului a toate, iar o nastere din nou e cu mult mai însemnată decât cea
dintâi. Acum si chipul lui Dumnezeu se întipăreste mai bine în sufletul celui botezat decât odinioară, iar statura
lui e făcută acuma si mai întocmai după modelul dumnezeiesc, căci de-acuma chiar modelul ni se arată cu
trăsături mai lămurite» (Nicolae Cabasila, Viata in Hristos).
5.2. TAINA SFÂNTULUI MIR
Asa cum pruncul nou-născut are nevoie de hrană pentru a creste si a se întări în cele trupesti, cel născut prin
Taina Sfântului Botez are trebuintă de crestere si întărire duhovnicească în viata cea nouă, viata în Hristos
Domnul. Iar această intărire, care vine de la Sfântul Duh, i se dă celui botezat prin a doua Taină a Sfintei
Biserici, prin Sfântul Mir (Mirungerea).
Taina Sfântului Mir (Mirungerea) este instituită de Domnul nostru Iisus Hristos care făgăduieste sfintilor
apostoli că le va trimite Duhul Sfânt: «Si iată, Eu trimit peste voi făgăduinta Tatălui Meu ; voi însă, sedeti în
cetate până ce vă veti imbrăca cu putere de sus» (Luca XXIV, 49 ; vezi si Ioan XIV, 16 17, 26; XV, 13 15;
Matei X, 20). In chip mai lămurit, pentru întelegerea noastră, mai vădit si mai strălucit avea să se arate
instituirea acestei Sfinte Taine în ziua Cincizecimii, in ziua Pogorârii Sfântului Duh cu toate darurile Sale.
Sfintii apostoli au împărtăsit Taina Sfântului Mir celor botezati, cum citim în Sfânta Scriptură : «Apostolii din
Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dummezeu, au trimis la ei pe Petru si pe Ioan, care,
coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duh Sfânt, căci nu se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci
erau numai botezati în numele Domnului Iisus. Atunci îsi puneau mâinile peste ei, si ei luau Duh Sfant» (Fapte
VIII, 14 17).
Aflăm asadar că, incă de la inceput, Taina Sfântului Mir era, ca si în vremea noastră, nedespărtită de Taina
Sfântului Botez. De asemenea, că ea se împărtăsea prin punerea mâinilor numai de către sfintii apostoli asupra
celor botezati. Astfel, si în Efes, sfântul apostol Pavel a impărtăsit Sfânta Taină a Mirului unora pe care i-a
botezat cu botezul lui Iisus Botezul crestin si care nu avuseseră până atunci decât botezul lui Ioan (Fapte
XIX, 1 6).
Sfintii apostoli împărtăseau Duhul Sfânt celor botezati atât prin punerea mâinilor (Fapte VIII, 14 16 ; Evrei
VI, 2 ; Fapte XIX, 1 6), cât si prin ungerea sau pecetluirea cu Sfântul Mir a celor botezati: «Iar Cel ce ne
întăreste pe noi împreună cu voi în Hristos si ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a si pecetluit si ne-a dat
arvuna Duhului în inimile noastre» (2 Cor. I, 21 22 ; Efes. IV, 30) ; «Iar voi ungere aveti de la Cel Sfânt si stiti
toate... ungerea pe care ati luat-o de la El rămâne întru voi si nu aveti trebuintă ca să vă învete cineva» (1
IoanII,-20, 27).
Cu trecerea vremii, numărul credinciosilor a sporit, iar sfintii apostoli nu au mai putut ajunge peste tot, ca să-si
pună mâinile asupra tuturor. De aceea s-a îndătinat săvârsirea Tainei Sfântului Mir prin ungere de către urmasii
lor, adică de către episcopii si preotii Bisericii, cum se face si azi.
Despre toate acestea ne încredintează si Sfânta Traditie prin mărturii din secolele II, III si IV: «După ce am iesit
din baia Botezului, ne ungem cu ungere sfântă, după ritualul vechi, precum si la preotie se ungeau cu
untdelemm din corn. Ungerea ni se face matenal, dar ea poartă roade duhovnicesti, după cum si la Botez,
afundarea este un act material, dar roadele sunt duhovnicesti, că suntem curătiti de păcate... Apoi vine punerea
mâinilor, cu care unindu-se binecuvântarea, se cheamă si se coboară Sfântul Duh» (Tertulian). «Vouă, după ce
ati iesit din cristelnita sfintei ape, vi s-a dat ungerea, preinchipuirea aceleia cu care a fost uns Hristos ; iar
aceasta este Sfântul Duh» (Sfântul Chiril al Ierusalimului).
22
Partea văzută a Sfintei Taine a Mirungerii o constituie ungerea în formă de cruce cu Sfântul Mir a părtilor mai
însemnate ale trupului si a organelor simturilor, cu rostirea, de fiecare dată, a cuvintelor: «Pecetea darului
Duhului Sfânt. Amin».
Sfântul Mir se prepară din untdelemn, vin si 38 diferite aromate si se sfinteste de către un sobor de episcopi, în
Joia Patimilor. Amestecul acestor aromate simbolizează bogătia si felurimea darurilor Sfântului Duh de care se
împărtăsesc primitorii acestei Taine.
Săvârsitorul Tainei Mârungerii este episcopul sau preotul. Sfânta Taină a Mirungerii împărtăseste primitorilor
harul Sfântului Duh, care luminează mintea pentru întelegerea si mărturisirea adevărului crestin ; ea întăreste
voia pentru propăsirea în toate cele bune, dând astfel celor botezati tăria de a fi adevărati crestini sau locasuri
vrednice ale Sfântului Duh. Darurile acestea sunt vii si lucrătoare în sufletul crestinului care rămâne în Biserică
si participă la viata Bisericii.
Sfânta Taină a Mirungerii nu se repetă. Chiar dacă se obisnuieste ca cei care s-au lepădat de credinta crestină
ori au părăsit Sfânta Biserică si vor să se întoarcă din nou la ea, să fie iarăsi unsi, aceasta nu înseamnă o
repetare a Sfintei Taine, ci numai reintărirea lor în dreapta credintă.
RUGĂCIUNE
«Cel ce ai dăruit robului Tău izbăvire de păcate prin Sfântul Botez si i-ai dat lui înnoirea vietii, însuti, Stăpâne
Doamne, binevoieste să strălucească pururea lumina fetii Tale în inima lui ; apără pavăza credintei lui
nebântuită de vrăjmasi, păzeste într-insul nespurcată si neintinată haina nestricăciunii cu care s-a îmbrăcat,
păstrând într-insul, cu harul Tău, nestricată pecetea cea duhovnicească ; si fii milostiv acestuia si nouă, după
multimea îndurărilor Tale. Că s-a binecuvântat si s-a preaslăvit preacinstitul si de mare cuviintă numele Tău, al
Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin».
(Din rânduiala Tainei Sfântului Botez).
5.3. TAINA SFINTEI IMPĂRTĂSANII
Născut la viata cea nouă, viata în Iisus Hristos, întărit in ea prin pecetea darului Sfântului Duh, de acum fiu al
Sfintei Biserici, credinciosul se poate învrednici si de primirea celorlalte Sfinte Taine. Asa i se dă lui Taina
Sfintei împărtăsanii sau Cuminecături, prin care, sub chipul pâinii si al vinului primeste însusi Trupul si Sângele
Mântuitorului Iisus Hristos spre iertarea păcatelor si spre viata de veci.
Această Sfântă Taină se mai numeste si Sfânta Euharistie ceea ce înseamnă multmnire, pentru că atunci când a
asezat-o, la Cina cea de Taină, Mântuitorul Hristos a multumit Părintelui ceresc înainte de a frânge pâinea si a o
da sfintilor apostoli. Dar ea este si o jertfă de multumire către Dumnezeu adusa de Sfanta Biserică, de
credinciosii ei, prin episcop sau preot.
Sfânta Impărtăsanie ii uneste pe credinciosi cu Mantuitorul Iisus Hristos, dar îi uneste si între ei prin aceeasi
credintă si prin dragoste crestinească ; ei sunt una si aceeasi obste crestinească în fata aceluiasi sfânt altar,
împărtăsindu-se de toate darurile dumnezeiesti din unul si aceiasi potir.
Sfânta împărtăsanie nu este numai o Taină, ci si o jertfă reală, nesângeroasă, adusă lui Dumnezeu, Jertfa
trupului si a sângelui lui Iisus Hristos. Acelasi Hristos S-a jertfit pe cruce si Se jertfeste în Sfânta Euharistie.
Deosebirea este că jertfa de pe cruce este sângeroasă, pe cand cea din Sfânta Euharistie este nesângeroasă, însă
strâns unită cu cea de pe cruce pe care o actualizează până la sfârsitul veacurilor
Sfânta Impărtăsanie este cea mai mare Taină, fiindcă prin ea noi nu primim numai harul dumnezeiesc, ci pe
însusi izvorul harului, pe Iisus Hristos, împărtăsindu-ne cu Trupul si Sângele Său.
Mântuitorul Hristos a instituit Taina Sfintei Euharistii sau împărtăsanii în Joia înaintea mintuitoarelor Sale
Patimi, la Cina cea de Taină. Atunci, luând pâinea si binecuvântând-o, a frant-o si, dând-o ucenicilor Săi, a zis:
23
«Luati, mâncati, acesta este Trupul Meu. Si luând paharul si multumind, le-a dat, zicand : Beti dintru acesta toti,
că acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru multi se varsă spre iertarea păcatelor» (Matei XXVI,
26 28). După aceea le-a poruncit : «Aceasta să faceti întru pomenirea Mea» (Luca XXII, 19).
Sfânta Taină a împărtăsaniei se savarseste numai de episcop si preot, în virtutea puterii date lor de Mântuitorul
Hristos, prin sfintii apostoli (Luca XXII, 19) si numai în cadrul Sfintei Liturghii; ea este miezul si centrul
Sfintei si Dumnezeiestii Liturghii. Darurile ce se aduc spre prefacere în Trupul si Sângele Domnului sunt
painea din grâu curat si dospită si vinul, tot curat, din struguri.
Prefacerea pâinii si vinului în Trupul si Sângele Domnului, în vremea Sfintei Liturghii, are loc atunci când
preotul sau episcopul, ridicând mâinile, fruntea si inima către cer se roagă fierbinte :
"Incă aducem Tie această slujbă duhovnicească si fără de sânge, si Te chemăm, Te rugăm si cu umilintă la Tine
cădem : Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi si peste aceste Daruri ce sunt puse înainte si fă, adică, pâinea
aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este in potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău,
prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt".
In acest timp, la strană se cântă «Pe Tine Te lăudăm», iar credinciosii îngenunchează, căci acum se săvârseste
prefacerea, iar nu atunci când se rostesc cuvintele de instituire a Sfintei Taine : «Luati mâncati... Beti dintru
acesta toti...». Cum se petrece acest lucru, mintea noastră nu poate pricepe; se face în chip tainic, mai presus de
întelegerea noastră.
In încercările lor de a deslusi măcar în parte această lucrare întru totul tainică, până si cei mai mari si mai alesi
cugetători crestini nu au găsit cuvinte potrivite.
Dar trebuie să luăm aminte, înainte si mai presus de toate, că ceea ce se săvârseste la Sfânta Liturghie nu este
doar o asemănare cu ceea ce s-a făcut la Cina cea de Taină, ci Insusi Mântuitorul Iisus Hristos este prezent aici
sub chipul pâinii si al vinului. El, Hristos Domnul, ne-a grăit limpede despre aceasta incă înaintea Sfintelor Sale
Patimi, zicând : «Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu are viată vesnică, si Eu îl voi invia în ziua
cea de apoi» (Ioan VI, 54). Căci «adevărat, adevăiat zic vouă, dacă nu veti manca Trupul Fiului Omului si nu
veti bea Sângele Lui, nu veti avea viată în voi» (Ioan VI, 53).
La primirea Sfintei Cuminecături sunt chemati toti fiii Sfintei Bisenci; ei se pot împărtăsi cu Trupul si Sângele
Domnului, dacă mai întâi si-au mărturisit pacatele si au fost dezlegati de preotul duhovnic. După primirea
Sfintei Cuminecături se cuvine să nu mai sărute icoana, sau mâna episcopului sau preotului, să-si păzească
limba de orice vorbă desartă, de blestem, de clevetiri, cinstind astfel Dumnezeiescul Trup si Sânge pe care l-au
primit.
Mari, multe si minunate sunt roadele Sfintei Cuminecături pentru viata duhovnicească a credinciosului crestin.
Căci cel ce se împărtăseste cu Trupul si Sângele Domnului se uneste tainic cu Domnul si, prin aceasta, îsi
umple sufletul cu har si cu toate bunurile duhovnicesti pe care le aduce o asemenea unire. Cel ce mănâncă
Trupul Meu si bea Sângele Meu rămâne intru Mine si Eu întru El» (Ioan VI, 56), ne grăieste Mântuitorul. El îsi
sporeste viata duhovnicească : «Cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine» (Ioan VI, 57), adaugă Hristos
Iisus. Si ce-i poate fi mai de folos credinciosului crestin, decât trăirea lui cu Hristos si în Hristos.
Sfântul Ignatie Teoforul spune că Sfânta Cuminecătură «este leacul nemuririi, dându-ni-se «spre iertarea
păcatelor si spre viata de veci». Ea păstrează si strânsa legătură cu întregul Trup al Sfintei Biserici, în care
Mântuitorul Iisus Hristos se află prezent fără întrerupere.
Dat fiind roadele Sfintei Cuminecături, Sfânta Biserică porunceste fiilor ei să se pregătească si să se
împărtăsească cât mai des cu Trupul si Sângele lui Hristos. îndeosebi, în cele patru posturi mari de peste an, în
preajma unei călătorii mai îndelungate, la caz de suferintă si boală, ca si înainte ca mirii să se învrednicească de
Sfânta Cununie. Eiectele binefăcătoare ale Sfintei împărtăsanii apar numai în sufletele celor care au primit-o cu
vrednicie. Celor nepregătiti si nevrednici le aduce osândă de la Dumnezeu (1 Cor. XI, 27 29).
24
RUGĂCIUNI
a) înainte de primirea Sfintei Impărtăsanii
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, slăbeste, lasă, milostiveste-Te si-mi iartă mie păcătosului,
netrebnicului si nevrednicului robului Tău căderile în păcat, smintelile si greselile mele, toate câte am păcătuit
fată de Tine, din tineretile mele până în ziua si ceasul de acum, fie cu stiintă, fie din nestiintă, cu cuvântul sau
fapta, sau cu gândul, sau cu cugetul, cu deprinderile si cu toate simturile mele. Si pentru rugăciunile aceleia ce
fără de prihană Te-a născut pe Tine, ale preacuratei si pururea Fecioarei Maria, Maicii Tale, singura nădejde
neinfruntată si ocrotitoarea si izbăvitoarea mea, invredniceste-mă fără de osândă să mă împărtăsesc cu
preacuratele, nemuritoarele, de viată făcătoarele si înfricosătoarele Tale Taine, spre iertarea păcatelor si spre
viata de veci, spre sfintire, spre luminare, spre tărie, spre vindecare si spre sănătatea sufletului si a trupului si
spre stergerea si pierderea cu totul a cugetelor, a gândurilor si a deprinderilor mele celor rele si a nălucirilor de
noapte ale duhurilor celor viclene si întunecate. Că a Ta este împărătia si puterea, slava, cinstea si
închinăciunea, împreună cu Tatăl ,si cu Duhul Sfânt acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.
b) După primirea Sfintei Impărtăsanii
Multumesc Tie, Doamne Dumnezeul nostru, că nu m-ai lepădat pe mine păcătosul, ci partas a fi Sfintelor Tale
Taine m-ai învrednicit. Ci, Stăpâne, iubitorule de oameni, Care pentru noi ai murit si ai înviat si ai dăruit nouă
aceste infricosătoare si de viată făcătoare Taine, spre binefacerea si sfintirea sufletelor si a trupurilor noastre, dă
să-mi fie si mie acestea spre tămăduirea sufletului si a trupului, spre izgonirea a tot potrivnicul, spre luminarea
ochilor immii mele, spre întărirea sufletestilor mele puteri, spre credintă neinfruntată, spre dragoste nefătarnică,
spre desăvârsirea întelepciunii, spre paza poruncilor Tale, spre adăugirea dumnezeiescului Tău har si spre
dobândirea împărătiei Tale. Ca întru Sfintenia Ta cu acestea fiind păzit, să pomenesc harul Tău pururea si să nu
mai viez mie, ci Tie, Stăpânului si Binefăcătorului nostru. Si asa, iesind dintru această viata întru nădejdea vietii
celei vesnice, să ajung la odihna cea de-a pururea, unde este glasul cel neâncetat al lăudătorilor si bucuria cea
fără de sfârsiit a celor ce văd frumusetea cea nespusă a fetei Tale. Că Tu esti dorirea cea adevărată si veselia cea
nespusă a celor ce Te iubesc, Hristoase, Dumnezeul nostru, si pe Tine Te laudă toată făptura în veci. Amin.
*
Trupul Tău cel Sfânt, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, să-mi fie spre viata de veci si Sângele Tău
cel scump spre iertarea păcatelor. Si să-mi fie mie împărtăsania aceasta spre bucurie, spre sănătate si veselie. Iar
la înfricosătoarea si a doua venire a Ta, învredniceste-mă pe mine păcătosul ca să stau de-a dreapta măririi Tale,
pentru rugăciunile preacuratei Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tăi. Amin.
5.4. TAINA SPOVEDANIEI
Este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele crestinilor care se căiesc sincer si le mărturisesc la
scaunul spovedaniei, în fata preotului.
Ea are diferite numiri. Se numeste pocăintă, pentru că cel ce o primeste trebuie să regrete în mod sincer,
păcatele săvârsite si mărturisite preotului duhovnic; mărturisire sau spovedanie, întrucât crestinul îsi
mărturiseste păcatele în fata preotului; al doilea Botez, pentru că prin ea se spală păcatele întocmai ca prin
Taina Botezului; iertare, dezlegare, pentru că prin ea se dezleagă păcătosul de legătura păcatelor; împăcare,
pentru că ne împacă cu Dumnezeu.
Mântuitorul Hristos a îngăduit această Taină sfintilor Săi apostoli când le-a spus : "Oricâte veti lega pe pământ,
vor fi legate si in cer si oricâte veti dezlega pe pământ, vor fi dezlegate si in cer" (Matei XVIII, 18; XVI, 19). El
a instituit-o apoi după Sfânta Sa inviere din morti, când arătându-Se apostolilor le-a zis : «Pace vouă! Precum
M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit si Eu pe voi. Si zicând aceasta, a suflat asupra lor si le-a zis : Luati Duh
Sfânt; cărora veti ierta păcatele, le vor fi iertate si cărora le veti tine, vor fi tinute» (Ioan XX, 21 23). Puterea
de a lega si dezlega păcatele o are numai Mântuitorul Hristos, cum ne-a arătat (Luca V, 20 si 24), dar El a dat
această putere si apostolilor (Ioan XX, 21-23) si prin acestia, episcopilor si preotilor.
25
Recunoasterea păcatelor se face prin mărturisirea sau spovedirea lor, prin viu grai, în fata preotului-duhovnic.
Păcatul apasă constiinta noastră ca o piatră si o răneste dureros. Dar prin mărturisire, sufletul se usurează, inima
dobândeste liniste, constiinta câstigă împăcare si rana se vindecă. După cum bucuriile cer să fie mărturisite si
prin aceasta îsi sporesc frumusetea, asemenea si durerile se cer mărturisite si astfel sufletul se usurează.
Păcatul, oricum ar fi el, mare sau mic, trebuie să fie mărtunsit în fata preotului duhovnic, cu adâncă părere de
rău, cu hotărârea de a nu mai gresi, cu credinta puternică în Hristos si cu nădejdea în îndurarea Lui. Aceasta,
pentru a ne păstra mereu curată haina sufletului nostru, pentru a nu ne despărti de Dumnezeu. Sfântul apostol
Iacob ne îndeamnă, zicând : «Mărturisiti-vă unul (credinciosul) altuia (preotului) păcatele si vă rugati unul
pentru altul, ca să vă vindecati, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacob V, 16). Asadar, când ne
simtim apăsati de păcate, când suntem bolnavi sufleteste, să alergăm la preotii Sfintei Biserici si lor să ne
mărturisim, ca prin rugăciunea si dezlegarea lor să dobândim iertarea păcatelor (Iacob V, 14 15). Si în alt loc
ni se grăieste despre îndatorirea crestină de a ne mărturisi păcatele: «Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim
pe noi însine si adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele, El Iisus Hristos este credincios si
drept, ca să ne ierte păcatele si să ne curătească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, îl
facem mincinos, si cuvântul Lui nu este Intru noi» (1 Ioan I, 8 10).
Lucru deosebit de însemnat nu este însă numai mărturisirea păcatelor, ci căinta, adică părerea de rău si durerea
sufletească pe care o simte crestinul pentru păcatele săvârsite în felurite chipuri. Căci fără de căintă, Sfânta
Mărturisire sau Pocăinta nu ne aduce roadele dorite ; nu ne aduce iertarea si împăcarea cu Dumnezeu. Iar căinta
trebuie să fie sinceră, deplină (pentru toate păcatele) si să izvorască din credinta, nădejdea si iubirea lui
Dumnezeu.
Aceeasi însemnătate o are si hotărirea de îndreptare, curajul prin care punem hotar între viata trecută si cea
viitoare; o hotărâre sfântă, că vom duce de acum înainte o viată nouă, viată în Hristos, făcând fapte vrednice de
pocăintă (Matei III, 7).
Mărturisirea sau însirarea păcatelor fără căintă adevărată si fără hotărâre de îndreptare, nu aduce iertarea
păcatelor (Luca XIII, 5).
Cerintele unei bune mărturisiri a păcatelor trebuie împlinite printr-o pregătire din bună vreme, cu deosebire prin
post si rugăciune. Căci postul smereste trupul, iar rugăciunea deschide sufletul credinciosului în fata lui
Dumnezeu. De asemenea, să cercetăm în cei măsură ne-am împlinit datoriile către Dumnezeu, către Sfânta
Biserică, apoi către aproapele, către familie, către noi însine, către Patrie, si asa să păsim către Sfânta Taină a
Spovedaniei.
Stiut este că Sfânta Mărturisire se administrează celor ce se pregătesc a primi Sfânta Cuminecătură. De aceea si
grăieste sfântul apostol Pavel: «Să se cerceteze (însă) omul pe sine si asa să mănânce din pâine si să bea din
pahar» (1 Cor. XI, 28), adică să ia Sfântul Trup si Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos numai după vrednică
mărturisire.
După ascultarea celor mărturisite de crestin, dacă din ele se vădeste căintă si hotărâre de îndreptare, preotulduhovnic
îl dezleagă pe acesta prin cuvintele : "Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu
îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule, si să-ti lase toate păcatele. Si eu, nevrednicul preot si
duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert si te dezleg de toate păcatele, în numele Tatălui si al Fiului si al
Sfântului Duh. Amin".
Potrivit cu greutatea păcatelor mărturisite si după cea mai bună socotintă a preotului-duhovnic, celui ce s-a
spovedit i se dă, înainte de dezlegare, un canon de pocăinta, ca de pildă : rugăciuni, metanii, participarea la
sfintele slujbe si îndeosebi la Sfânta Liturghie din duminici si sărbători, fapte de milostenie, înfrânări de la
anumite mâncăruri sau fapte. Toate acestea nu urmăresc pedepsirea celui ce s-a mărturisit, ci îndreptarea lui; ele
sunt asemenea unor leacuri spre însănătosire duhovnicească, spre întărire în virtute si îndepărtare de păcat.
Roadele Sfintei Mărturisiri sunt de nepretuit. Căci ea ne dezbracă de haina întinată a păcatelor si ne îmbracă în
haina cea nouă a virtutilor crestine, în haina luminoasă a harului dumnezeiesc ; din starea de păcat si de osândă,
26
ea ne trece în starea de har mântuitor. Ea ne deschide calea spre desăvârsire, ne sporeste evlavia, rodeste curătia
sufletului, pacea cugetului, îndreptarea vietii spre câstigarea fericirii vremelnice si vesnice.
Soroacele Sfintei Mărturisiri nu sunt fixe. Dar e bun si folositor lucru, pentru viata noastră duhovnicească, să ne
spovedim cât mai des, dar mai ales cu prilejurile arătate în legătură cu Sfânta Cuminecătură.
RUGACIUNI
a) înainte de spovedanie
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce pentru păcatele mele ai primit ocară pe cruce si chemi pe
cei păcătosi la Tine, zicând : "Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară", primeste-mă si pe mine,
nevrednicul. Iartă-mi toate păcatele mele si-mi dă harul Tău si binecuvântarea Ta, pentru mila Ta cea mare si
nemăsurată ; cu rugăciunile preacuratei Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tăi. Amin.
b) După spovedanie
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, izvorul întelepciunii si al darului, deschide buzele mele ale
păcătosului si mă învată cum se cuvine si pentru ce se cade să mă rog. Că Tu esti Cel ce stii multimea cea mare
a păcatelor mele. Iată, cu frică stau înaintea Ta ; îndreaptă viata mea, Cel ce îndrepti toată zidirea cu cuvântul si
cu puterea cea nespusă a întelepciunii, Cel ce esti liman celor înviforati, si-mi arată calea pe care voi merge. Dă
cugetelor mele duhul întelepciunii Tale, iar nepriceperii mele duhul întelegerii. Cu duhul temerii de Tine
pătrunde faptele mele si duh drept înnoieste întru cele dinlăuntru ale mele. Cu duh stăpniitor întăreste
alunecarea gândurilor mele ; ca în toate zilele fiind îndreptat spre cele de folos cu Duhul Tău cel bun să mă
învrednicesti a împlini poruncile Tale si pururea să-mi aduc aminte de mărită venirea Ta, care va cerceta toate
faptele noastre.
Că milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie slavă înăltăm, Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, acum si
pururea si în vecii vecilor. Amin.
5.5. HIROTONIA (PREOTIA).
Hirotonia (Preotia) este a cincea sfântă Taină a Bisericii, în care, prin punerea mâinilor si rugăciunea
arhiereului, se împărtăseste unor bărbati, ce s-au pregătit pentru aceasta, harul dumnezeiesc, care dă puterea de
a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârsi Sfintele Taine si slujbele bisericesti, si de a conduce pe cei
credinciosi la mântuire.
Sfânta Taină a Preotiei se împărtăseste asadar unor bărbati anume pregătiti pentru a o primi cu vrednicie. Insusi
Mântuitorul Iisus Hristos i-a ales pe sfintii apostoli si i-a învătat, prin toate câte a făcut între oameni, cele ale
împărătiei lui Dunmezeu. După aceea i-a învrednicit de deosebita cinste de a propovădui Sfânta Evanghelie si
de a săvârsi fapte minunate. Adresându-se lor, a asezat si Taina Preotiei prin cuvintele : «Precum M-a trimis pe
Mine Tatăl, vă trimit si Eu pe voi. Si zicând acestea, a suflat asupra lor si le-a zis : Luati Duh Sfânt; cărora veti
ierta păcatele, le vor fi iertate si cărora le veti tine, vor fi tinute» (Ioan XX, 21 23).
Sfintii apostoli, cum aflăm din Sfânta Scriptură, au săvârsit Sfânta Taină a Preotiei prin punerea mâinilor, adică:
«hirotonându-le preoti în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredintat pe ei Domnului în Care
crezuseră» (Fapte XIV, 23), dar având grijă «să nu pună prea degrabă mâinile peste nimem» (1 Tim. V, 22), să
fie cu multă grijă, pentru că Preotia este lucrarea Duhului Sfânt (Fapte XX, 28).
In trei directii se exercită puterea si slujirea preotească si anume: Puterea învătătorească, adică de a propovădui
cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos a dat-o sfintilor apostoli si, prin ei, episcopilor si preotilor, odată
cu cea sfintitoare, prin cuvintele : «Mergând, învătati toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui si al
Fiului si al Sfântului Duh, învătându-i să păzească toate câte v-am poruncit voua» (Matei XXVIII, 19 20).
Puterea sfintitoare a fost dată si în chip deosebit la Cina cea de Taină prin cuvintele : «Aceasta adică Sfânta
Euharistie să o faceti spre pomenirea Mea» (Luca XXII, 19 ; 1 Cor. XI, 25). Despre puterea sfintitoare a
27
preotiei vorbeste si sfântul apostol Pavel: «Asa să ne socotească pe noi fiecare om : ca slujitori ai lui Hristos si
ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu» (1 Cor. IV, 1). Puterea de conducere duhovnicească le-a fost dată prin
cuvintele : «Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, si cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine ; iar cel
ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine» (Luca X, 16).
Sfintii apostoli au împărtăsit harul Preotiei prin punerea mâinilor ierarhiei bisericesti, (adică episcopilor,
preotilor si diaconilor), având credinta luminată de Duhul Sfânt că harul hirotoniei, în una din cele trei trepte,
nu-si are izvorul în cel ce pune mâinile, ci în Dumnezeu, cum ne arată si sfântul Ioan Gură de Aur : «Se pune
mâna peste om, dar toate le face Dumnezeu si mâna Lui se atinge de capul celui ce se hirotoneste, dacă
hirotonia se face cum se cuvine» (sfântul Ioan Gură de Aur).
Asadar, Preotia este de la Dumnezeu, cum îi scrie si sfântul apostol Pavel ucenicului său Timotei : «Nu fi
nepăsător fată de harul care este întru tine, care ti s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preotimii» (1 Tim.
IV, 14). «Te îndemn să tii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele» (2 Tim. I,
6).
Taina Sfintei Preotii o poate săvârsi numai episcopul si de partea ei văzută tine rugăciunea rostită de el:
"Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă si pe cele cu lipsă le împlineste, hirotoneste pe (N)
întru diacon (pe diacon întru preot, pe preot întru episcop...") si punerea mâinilor episcopului slujitor pe capul
celui ce se hirotoneste.
Taina Hirotoniei are trei trepte toate adeverite de Sfânta Scriptură si de Sfânta Traditie si bine cunoscute încă
din vremea sfintilor apostoli si anume : diaconia, preotia si arhieria.
In Faptele sfintilor apostoli în se arată cum a luat fiintă treapta diaconească, pe urma alegerii si hirotoniei celor
sapte diaconi în Biserica din Ierusalim. «Pe acestia i-au pus înaintea apostolilor, si rugându-se si-au pus mâinile
peste ei» (Fapte VI, 6).
Sfintii apostoli au hirotonit preoti în mai multe cetăti (Fapte XIV, 23) ; de asemenea, sfântul apostol Pavel a
asezat si episcopi, pe care, prin viu grai si prin scrisori, îi sfătuieste să îndrepteze cele ce mai lipsesc si să aseze
preoti prin cetăti (Tit I,5).
Si sfintii părinti dau mărturie neîntreruptă si netăgăduită despre cele trei trepte ale Sfintei Preotii, unul din ei
scriind: «Supuneti-vă toti episcopului precum Iisus Hristos Tatălui, si preotilor ca apostolilor, cinstiti pe diaconi
ca pe legea lui Dumnezeu.
Fără episcop nimeni să nu facă ceva din cele ce apartin Bisericii» (sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către
smirneni, VIII, 1 2).
Spre Sfânta Preotie poate păsi numai cel ce este găsit vrednic de primirea ei, după cercetarea lui de către
duhovnic prin Taina Sfintei Spovedanii. Dar harul odată împărtăsit prin hirotonire nu se pierde niciodată. Cel
hirotonit poate fi doar oprit pentru pricini de abateri de la buna purtare preotească de la săvârsirea celor
sfinte.
Potrivit treptei în care se află, primitorii Sfintei Preotii au puterea să săvârsească cele sfinte legate strâns de
treapta preotiei lor. Astfel, episcopul are puterea să săvârsească toate Sfintele Taine si toate slujbele bisericesti,
îndeosebi de a hirotoni întru diacon, preot si, împreună cu încă doi arhierei, întru anhiereu si de a sfinti într-un
sobor de arhierei, Sfântul Mir. Treapta arhierească, venind de-a dreptul de la apostoli, prin succesiune
apostolică sau episcopală, detine plinătatea celor trei puteri : de a învăta, de a săvârsi cele sfinte si de a conduce
Biserica.
Preotul primeste de la arhiereu, prin hirotonie, darul celor trei puteri: învătătorească, sfintitoare si de conducere,
însă fără dreptul de a hirotoni si de a sfinti Sfântul Mir si Antimisul.
28
Diaconul este ajutător al preotului si al episcopului, în întreita lor activitate, spre mântuirea credinciosilor,
neputând săvârsi nici o Taină si nici o Ierurgie. Pe baza Revelatiei dumnezeiesti, cuprinsă în Sfânta Scriptură si
Sfânta Traditie, Sfânta Biserică ne învată că Taina hirotoniei a fost instituită de Mântuitorul Hristos si că sfintii
apostoli au împărtăsit harul Hirotoniei numai episcopului, preotului si diaconului. Acestea sunt cele trei trepte
ierarhice avându-si baza în vointa Mântuitorului.
LECTURĂ DIN SFINTII PĂRINTI
«Preotia se săvârseste pe pământ, dar are rânduiala cetelor ceresti. Si pe foarte bună dreptate, căci slujba aceasta
n-a rânduit-o un om sau înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci însusi Mângâietorul.
Sfântul Duh a rânduit ca preotii, încă pe când sunt în trup să aducă lui Dumnezeu aceeasi slujbă pe care o aduc
îngerii în ceruri. Pentru aceasta preotul trebuie să fie atât de curat ca si cum ar sta chiar în cer printre puterile
cele îngeresti...
Preotii sunt aceia cărora li s-a încredintat zămislirea noastră cea duhovnicească ; ei sunt aceia cărora li s-a dat să
ne nască prin Botez. Prin preoti ne îmbrăcăm în Hristos (Gal. III, 27) ; prin preoti suntem îngropati împreună cu
Fiul lui Dumnezeu (Rom. VI, 4 ; Col. II, 12) ; prin preoti ajungem mădularele fericitului cap al lui Hristos (Col.
I, 18). Prin urmare este drept ca preotii să fie pentru noi... mai cinstiti si mai iubiti chiar decât părintii. Părintii
ne-au născut din sânge si din vointa trupului (Ioan I, 13); preotii însă ne sunt pricinuitorii nasterii noastre din
Dumnezeu, ai acelei fericite nasteri din nou, ai libertătii celei adevărate si a înfierii după har» (sfântul Ioan Gură
de Aur, Despre Preotie}.
5.6. NUNTA
A sasea Taină a Bisericii este Sfânta Taină a Nuntii, prin care, după făgăduinta mirelui si a miresei dată în mod
liber in fata preotului, li se împărtăseste acestora harul dumnezeiesc, care sfinteste insotirea lor după fire,
prefăcând-o într-o desăvârsită si curată legătură duhovnicească, într-o unire pe viată, după chipul legăturii
dintre Mântuitorul Iisus Hristos si Sfânta Sa Biserică.
Căsătoria a fost randuiă de însusi Dumnezeu încă în Vechiul Testament. Astfel, în cartea Facerii ni se arată că
Ziditorul a toate a asezat căsătoria chiar de la început, prin cuvintele : «Nu e bine să fie omul singur; sa-i facem
ajutor potrivit pentru. el» (Facere II, 18). El a binecuvântat însotirea bărbatului cu femeia, zicând : «Cresteti si
vă înmultiti si umpleti pământul si-l stăpâniti (Facere I, 28).
Dar în Noul Testament căsătoria este înăltată si asezată de Mântuitorul Iisus Hristos în rândul Sfintelor Taine.
El a cinstit-o prin aceea că a luat parte la Nunta din Cana Galileii (Ioan II, 1 11). Iar de câte ori a găsit bun
prilej să grăiască despre căsătorie, El a privit-o ca Sfântă Taină, subliniând importanta ei prin cuvintele: «Pentru
aceea va lăsa omul pe tatăl său si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amândoi un trup, asa încât nu
mai sunt doi, ci un trup. Deci ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă» (Matei XIX, 5 6).
Credincios următor întru toate Mântuitorului Iisus Hristos, sfântul apostol Pavel îi îndeamnă pe soti să-si
iubească sotiile, precum Hristos a iubit Biserica, iar pe sotii să fie supuse bărbatilor lor ca Domnului, «pentru că
bărbatul este cap femeii, precum si Hristos este capul Bisericii" (Efes. V, 23). Si incheie prin cuvintele: Taina
aceasta mare este, iar eu zic în Hristos si în Biserică» (Efes. V, 32).
Asemenea celorlalte Sfinte Taine, si Taina Nuntii se săvârseste în biserică, mai potrivit în zi de duminică, după
Sfânta Liturghie, când obstea credinciosilor se află în casa lui Dumnezeu. Potrivit poruncii a noua a Bisericii,
nu se fac nunti însă în timpul posturilor si în anumite sărbători ale anului. Exceptia de la această regulă o poate
încuviinta numai episcopul.
Cununia se încheie pentru intreaga viată a celor ce o primesc ; o poate desface numai moartea (Matei XIX, 6 ; 1
Cor. VII, 10). Doar necredinciosia unuia din soti fată de celălalt, o poate desface, căci ea înseamnă nimicirea
iubirii curate dintre soti. Sotul nevinovat poate Incheia o nouă căsătorie, după desfacerea celei dintâi, asa cum
poate face si sotul rămas văduv prin deces.
29
Formula Sfintei Taine a Nuntii este :
«Cuinună-se robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Duminezeu (N), în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului
Duh, Amin», săvirsitorul ei fiind episcopul sau preotul care administrează harul dumnezeiesc.
Primitorii acestei Sfinite Taine sunt credinciosii crestini bărbati si femei care au varsta aratată în legile
tării, sunt liberi să-si mărturiseiască dorinta de a întemeia o familie, care nu sunt înruditi în anumite grade si au
încheiat căsătoria civilă.
Sotii uniti prin Sfânta Taină a Nuntii sunt îndatorati la păstrarea dragostei curate si a respectului unuia către
altul, la cresterea fiilor lor în temerea de Dumnezeu, la cinstirea Sfintei Biserici si la iubirea Patriei în care
vietuiesc si care lucrează spre binele lor si al semenilor.
RUGĂCIUNEA CELOR CE SE CĂSĂTORESC
Stăpâne, Doamne Dumnezeul nostru, Sfintitorul nuntii celei de taină si preacurate, Păzitorul nestricăciunii si
Chivernisitorul cel bun al celor lumesti, Cela ce din început ai zidit pe om si l-ai pus ca pe un împărat făpturii si
ai zis : Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el si, pentru aceasta, ai poruncit să lase
omul pe tatăl său si pe mama sa si să se lipească de sotia sa (sotul său) si să fie amândoi un, trup, iar pe care
Dumnezeu i-a unit, omul să nu-i despartă ; însuti Stăpâne, trimite darul Tău cel ceresc si peste mine nevrednicul
robul Tău (nevrednica roaba Ta) si binecuvintează căsătoria pe care astăzi o leg înaintea fetei Tale. Curăteste
toate păcatele mele, iartă-mi toate fărădelegile, dezleagă-mi toate greselile cele ,de voie ,si cele fără de voie ;
uneste gândurile, cugetele si inimile noastre în dragoste nefătarnică si în credintă nestrămutată ; îndreptează
pasii nostri pe cărările Tale, pentru ca să împlmim pururea voia Ta cea sfântă. Umple casa noastră de toate
bunătătile cele de pe pământ si ne învredniceste să petrecem împreună vietuirea noastră fără de prihană, ca să
sporim spre tot lucrul bun, de folos Patriei si Tie bineplacut. Păzeste-ne întru toate zilele vietii noastre, ca să
plinim cu inimă curată poruncile Tale si să lăudăm si să preamărim Preacmstitul si de mare cuviintă numele
Tău, al Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.
5.7. TAINA SFANTULUI MASLU
Este a saptea Taină a Bisericii în care, prin rugăciunile preotilor si ungerea cu untdelemn sfintit a părtilor
însemnate ale trupului, credinciosii dobândesc vindecarea de bolile trupesti si sufletesti.
Această Taină a fost instituită de însusi Mântuitorul când a tnmis pe sfiintii apostoli la propovăduire, zicându-le
: «Celor ce vor crede, aceste semne vor urma: în numele Meu, demoni vor izgoni, peste cei bolnavi îsi vor pune
mâinile si se vor face sănătosi» (Marcu XVI, 17 18). Sfintii apostoli au practicat Taina Sfântului Maslu chiar
de la prima lor propovaduire : «Si scoteau multi demoni si ungeau cu untdelemn pe multi bolnavi si-i vindecau»
(Marcu VI, 13).
Urmând apostolilor, episcopii si preotii au săvârsit si ei această Sfântă Taină, cum ne arată sfântul Iacob : «Este
cineva bolnav între voi ? Să cheme preotii Bisericii si ei să se roage pentru el, ungandu-l cu untdelemn, în
numele Domnului. Si rugăciunea credintei va mântui pe cel bolnav si Domnul il va ridica, si de va fi făcut
păcate se vor ierta lui (Iacob V 14 15).
Sfântul apostol Iacob nu face bolnavilor acest îndemn ca venind doar din partea sa ; el grăieste tocmai despre
lucrarea sfântă încredintată sfintilor apostoli de către Mântuitorul Iisus Hristos, lucrare săvârsită de ei în tot
locul si la tot credinciosul care avea trebuintă de harul lui Dumnezeu pentru vindecarea sa. Taina Sfantului
Maslu se săvârseste, de regulă, la patul bolnavului; în restul cazurilor, în biserică.
Sfântul Maslu este deci Taina care, prin rugăciunile preotilor si prin ungerea trupului cu untdelemn sfintit,
împărtaseste credinciosului harul lui Dumnezeu pentru tămăduirea bolilor trupesti si sufletesti, pentru iertarea
pacatelor si pentru întărirea sufletului.
30
Partea văzută a Sfântului Maslu constă din rugăciunea rostită de sapte ori pentru vindecarea bolnavului de
neputinta trupească si sufletească; din untdelemnul sfintit de preotii slujitori ai Tainei si ungerea cu el de sapte
ori a trupului bolnavului.
Urmările Sfântului Maslu sint vindecarea de bolile trupesti si sufletesti si iertarea păcatelor pe care bolnavul ar
fi uitat să le mărturisească la Sfânta Spovedanie.
Săvârsitorii Sfantului Maslu sunt preotii, pentru că Sfântul Iacob zice: «să cheme preotii Bisericii» iar nu
preotul. Rânduiala slujbei este întocmită pentru sapte preoti; însă o pot face si cinci trei sau cel putin doi preoti.
Sfântul Maslu poate fi primit nu numai o singură dată si nici numai de cel aflat în pragul mortii, ci ori de câte
ori credinciosul se simte îngreuiat din pricina bolilor sau păcatelor.
RUGĂCIUNE
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, primeste smerita mea rugăciune pentru iertarea păcatelor mele si,
ca un îndurat, cu dreapta Ta cea atotputernică, stiinge-mi focul ce m-a cuprins, încetează-mi boala si, cu
milostivirea Ta, ridică-mă din patul durerii, întru slava numelui Tău. Că Tu esti doctorul sufletelor si al
trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule, si Tie slavă înăltăm, Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, acum si
pururea si în vecii vecilor. Amin.
6. CREDINTA IN INVIERE SI IN VIATA VESNICĂ
In articolele 11 si 12 din Simbolul Credintei ni se arată invătătura Sfintei Biserici despre «invierea mortilor si
viata veacului ce va să fie». Ea ne încredintează că trupurile celor morti vor învia; nu poate fi vorba despre o
înviere a sufletelor, căci sufletele sunt nemuritoare.
Moartea este încetarea vietii pământesti a trupului, adică despărtirea sufletului nemuritor de trupul cel muritor,
cum lămurit citim în Sfânta Scriptură, că trupul «ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să
se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat» (Ecclesiastul XII, 7), ca să-si primească răsplata pentru faptele sale.
Pricina mortii este păcatul săvarsit de protopărintii nostri, Adam si Eva. Căci «precum printr-un om a intrat
păcatul in lume si prin pacat moartea, asa moartea a trecut la toti oamenii, prin acela în care toti au păcătuit»
(Rom. V. 12).
Ceasul mortii nu ne este cunoscut. Si aceasta pentru ca să fim totdeauna pregătiti de moarte, sa fim în orice
clipă împăcati cu semenii nostri si cu Dumnezeu; să priveghem, totdeauna gata fiind de călătorie spre patria
cerească. «Luati aminte ne grăieste Domnul privegheati si vă rugati, că nu stiti când va fi acea vreme»
(Marcu XIII, 33) ; să nu ne lenevim la gândul că moartea este departe, dar nici să nu ne ingrozim la gândul că
ea este aproape.
Dar nu este numai moarte, ci este si înviere. Dacă moartea este despărtirea sufletului de trup, învierea este
unirea din nou a sufletului cu trupul cu care a vietuit pe pământ. învierea se face prin atotputeirnicia lui
Dumnezeu, care face trupurile iarăsi vii, împreunându-le cu sufletele lor. De acum însă trupurile înviate nu vor
mai fi întocmai cum sunt cele de pe pământ, ci vor fi duhovnicesti si nemuritoare, asemănătoare trupului
Domnului de după învierea Sa. Acest lucru ni-l spune sfântul apostol Pavel: «Asa este... învierea mortilor : se
seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune ; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă ; se
seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup
firesc, este si trup duhovnicesc» (1 Cor. XV, 42 44). «Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în
nestricăciune si acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în
nestricăciune si acest (trup) muritor se va imbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris : Moartea a
fost înghitită de biruintă» (1 Cor. XV, 53 54). Lucrul acesta este cu putintă la Dumnezeu. Căci după cum El a
putut să facă trupul omului din pământ, tot asa poate si pe cel risipit în pământ să-l adune, să-l înnoiască si să-l
învieze. Si o sământă, ca să încoltească si să rodească, trebuie mai intâi să moară, să putrezească în pământ (1
31
Cor. XV, 35 45). Asa si omul credincios, ca să ajungă la viata cea vesnică, trebuie să treacă mai întâi prin
moarte.
La sfârsitul veacurilor, toti cei care au murit vor învia. Iar aceia care în vremea învierii obstesti se vor găsi în
această viată pământească, vor fi si ei schimbati într-o clipă, ca si cum ar fi trecut prin moarte, încât si trupurile
lor vor deveni duhovnicesti si nemuritoare, ca ale celor înviati: «Nu toti vom muri, dar toti ne vom schimba,
deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbita cea de apoi. Căci trâmbita va suna si mortii vor invia nestricăciosi,
iar noi ne vom schimba", ne învată apostolul (lCor.XV,51 52).
Dar pentru ce vor învia trupurile ? Pentru că omul a fost creat în dubla sa structură, materială si spirituală, trup
si suflet, si în această dublă structură, să dea seama în fata judecătii; iar după aceea să fie asezate în rai la
fericirea vesnica sau în iad la osânda vesnică, deoarece în viata pământească sufletul împreună cu trupul, deci
omul întreg, a săvârsit si cele bune si cele rele, si cele spre mântuire ca si cele spre osândă.
Indată după despărtirea lui de trup, sufletul omului este supus Dreptei judecăti a lui Dumnezeu, în fata căreia
trebuie să dea socoteală, de viata de pe pământ. Judecata aceasta care se face fiecărui suflet în parte se numeste
judecata particulară si ea se deosebeste de judecata cea de obste sau universală care se face tuturor oamenilor,
odată, la sfârsitul lumii si după invierea cea de obste a trupurilor. Realitatea judecătii particulare este subliniată
de Mântuitorul prin pilda bogatului nemilostiv si a săracului Lazăr (Luca XVI, 19 31) si prin răspunsul dat
tâlharului pe cruce : «Astăzi vei fi cu Mine în rai» (Luca XXIII, 43), precum si de sfântul apostol Pavel când
zice : «Rânduit este oamenilor odată să moară, iar după aceea judecata» (Evrei IX, 27) ; si prin locurile în care
îsi exprimă dorinta de a muri pentru a petrece cu Domnul (2 Cor. V, 6 8; Fil. I, 21). Judecata particulară, ca si
cea de obste o face Mântuitorul : «Că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judeoata a dat-o Fiului» (Ioan V, 22).
Prin judecata particulară se cercetează starea generală în care iese omul din viata pământească si dacă această
stare este bună, sufletul este dus de îngeri la fericire, iar dacă este rea, este dus de duhurile necurate la chinuri.
Fericirea la care sunt dusi cei găsiti vrednici se numeste «sânul lui Avraam» (Luca XVI, 22), sau «Rai» (Luca
XXIII, 43), iar chinurile la care sunt supusi necredinciosii si păcătosii se numesc «iad» (Luca XVI, 22). Dar nici
fericirea si nici osânda nu sunt depline pană la judecata obstească, judecata cea de apoi, când vor îi iarăsi unite
cu truipurile. Până la acea judecată, adică în vremea cât sufletele sunt fără trupuri, ele nu pot face nimic pentru
a-si schimba starea în mai bine (Ioan IX, 4). Numai cei rămasi în viata aceasta pot să dobândească de la
Dumnezeu usurarea osândei sufletelor celor morti. Si aceasta, prin rugăciune si milostenie intru pomenirea
mortilor si mai ales prin pomenirea acestora la Sfânta Liturghie.
Locul în care sunt rânduite sufletele celor drepti este raiul, iar locul în care sunt rânduite sufletele celor nedrepti
este iadul. Nu există un loc sau o stare intermediară între rai si iad, numit purgatoriu, cum învată Biserica
Romano-Catolică, căci Mântuitorul Hristos nu a vorbit niciodată despre un asemenea loc. Dogmă specifică
doctrinei catolice, purgatoriul este un loc de purificare morală, în care sufletele care nu sunt complet curate din
cauză că n-au satisfacut pentru păcatele iertate, fie ca au murit cu păcate usoare, se purifică prin pedepsele pe
oare le suferă aici si devin apte să intre in Cer dupa un anumit stagiu de suferinte.
De o imbunătătire a situatiei celor plecati de aici se poate vorbi, caci starea de fericire sau de osandă primită la
judecata particulara este nedeplină pană la judecata obsteasca. Sfintii apostoli si Biserica au rânduit ca cei vii să
facă rugăciuni milostenie pentru cei morti. «Căci în veacul de acum se poate face si lucra ceva, iar in cel viitor
se leaga toate puterile de lucru ale sufletului si nu se poate face ceva bun spre ridicarea pacatelor» Asadar , «nu
fara rost au randuit apostolii sa se aduca infricosatoarea Jertfa pentru pomenirea celor adorminti. Stim ca mult
le foloseste si multa binefacere le aduce celor morti. Cand credinciosii (obstea) si preotii stau cu mainile intinse
in fata cu infricosatoarea Jertfa, cum nu vor indupleca pe Dumnezeu pentru cei adormiti? Dar aceasta numai
pentru cei plecati in credinta.» (Sfantul Ioan Gura de Aur)
In legatură cu Judecata obstească sau universală este învatatura despre invierea mortilor si despre viata de veci.
Cei care au facut cel bune aici pe pamânt asteaptă cu bucurie viata de veci, caci pentru cei care îl iubesc pe
Dumnezeu în viata aceasta si îi păzesc poruncile, făcând binele, viata aceea va fi intru totul fericita. Fericirea le
va fi nesfârsită si neinchipuit de mare. Caci «cele ce ochiul n-a văzut si urechea n-a auzit si la inima omului nu
s-au suit, pe acestea lea gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El» (1 Cor II 9) Aceasta negraita fericire va consta
32
mai ales in unirea in Duh cu Dumnezeu, in a-L vedea pe Dumnezeu fată către fată», în vietuirea slavita si
vesnică împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos, cu sfintii ingeri si cu toti sfintii Bisericii.
Această fericire a dreptilor se va deosebi însă după vrednicia pe care ei au câstigat-o prin faptele lor cele bune,
cum lamurit ne invata sfantul apostol Pavel: «Alta este stralucirea soarelui si alta stralucirea lunii si alta
stralucirea stelelor. Caci stea de stea se deosebeste in stralucire».(1 Cor. XV 41)
In scahimb viata de veci a celor răi va fi întu totul nefericita. Iadul e este ca o temnită, căci viata lor este lipsită
de vederea fetei lui Dumnezeu, de lumina si fericirea împreunate cu aceasta vedere, o viată de nesfârsite
chinuri.
Sa cugetăm cu atentie si cu răgaz la cele arătate aici căci prin aceasta ne putem feri de păcate si ne putem
depărta de patimi; putem pazi curatia sufletului si trupului nostru, ducand astfel o viata bineplăcută lui
Dumnezeu si mult folositoare sememlor nostri. Pe urma unei asemenea vietuiri putem nadajdui în câstigarea

mântuirii noastre.

GHIDUL PRACTIC AL CRESTINULUI ORTODOX

GHIDUL PRACTIC AL
CRESTINULUI ORITODOX
Casa crestinului
EDITURA BIZANTINA
Bucuresti, 1997
Ce trebuie sa stim despre:
CASA CRESTINULUI
CUPRINS
• Prefata
• Rugaciunea la punerea temeliei casei noi
o Anuntarea preotului
o Ce trebuie sa pregatim pentru slujba?
o Ce slujba savarseste preotul?
o Cand se poate savarsi slujba?
o Sfantul patron sau ocrotitor al casei
o Cateva explicatii legate de obiectele folosite la slujba
o De ce aprindem lumanari la slujbe sau cand facem rugaciuni?
o Cum trebuie sa fie lumanarile?
o De ce tamaiem?
o Tamaia alunga fortele raului
o Cum se aprinde tamaia?
o Ne vorbeste Biblia despre folosirea lumanarii si a tamaiei?
o De ce stropim cu apa sfintita?
• Binecuvantarea casei noi in care va locui cineva pentru intaia oara
o De ce facem sfintirea casei noi?
o Ce trebuie sa pregatim pentru sfintirea casei noi?
o Icoanele pentru casa noua
o Pomelnicul familiei
o Unde si cum stam la slujba?
o Slujba sfintirii apei si rugaciunile speciale
o Sfintirea undelemnului
o Stropirea casei cu apa sfintita
o Despre alungarea raului
o Ungerea casei cu undelemn sfintit
o De ce se unge casa cu undelemn sfintit?
o Citirea Sfintei Evanghelii
o Ectenia intreita sau rugaciunea staruitoare
o Binecuvantarea prinoaselor sau a bucatelor
o Agapa
o Cand se poate savarsi slujba de binecuvantare a casei noi
o Crucea pe casa
• Sfestania
o Ce este sfestania?
o De ce facem sfestanie?
o Cand putem sau cand trebuie sa facem sfestanie in casa?
o Sfestania din luna martie
o Sfestania dupa ce am avut in casa un deces
o Ce trebuie si cum trebuie sa ne pregatim pentru sfestanie?
o Care sunt actele principale savarsite de preot in timpul sfestaniei?
o Rugaciunile de la inceput si tamaierea casei
o De ce rugam pe Maica Domnului si pe sfinti sa se roage pentru noi?
o Citirea Sfintei Evanghelii
o Ectenia mare
o Rugaciunea de sfintire a apei
o Afundarea Sfintei Cruci in apa si stropirea cu apa sfintita
o Ectenia finala pentru pazirea casei de tot raul
• Rugaciunea pentru casa ce este tulburata de duhuri rele
o Exista duhuri rele?
o De unde putem sti ca locuinta noastra este tulburata de duhuri rele?
o Ce slujba savarseste preotul cu acest prilej?
o Cum ne pregatim pentru aceasta slujba?
• Slujba care se face la casa sau la locul ce sunt suparate de farmece sau descantece
o Ce sunt farmecele sau descantecele?
o Ce slujba se face cu acest prilej?
• Alte rugaciuni legate de casa sau gospodaria crestinului
• Icoana din casa
o De ce punem icoana in casa?
o Icoana este o prezenta a celui infatisat in ea
o Cine nu iubeste icoanele nu iubeste cu adevarat nici pe cei care sunt infatisati in ele
o Icoana, fereastra spre adevaratul Dumnezeu
o Ce fel de icoana trebuie sa punem in casa?
o Icoana daruita
o Icoana de familie
o Sfintirea icoanei
o Locul icoanei in casa
• Locul de rugaciune
o Candela
o Catuia
• Biblioteca crestinului
o Biblia sau Sfanta Scriptura
o Cartea de rugaciuni
o Ceaslovul
o Psaltirea
o Vietile Sfintilor
o Calendarul
o Proloagele
o Catehismul sau invatatura de credinta
o Patericul
Prefata
In ciuda celor cateva decenii de ateism militant, romanii au ramas crestini in
majoritatea lor. Ne marturisim credinta noastra si vrem sa o pastram si sa o
transmitem copiilor nostri, socotind-o ca pe o mostenire de mare pret in care ne
punem nadejdea renasterii neamului nostru. Radacinile adanci ale credintei in
sufletul romanului, respectul fata de traditiile crestinesti ale parintilor l-au
ajutat pe acesta sa se tina legat de Biserica neamului sau, fie si numai prin firele
catorva randuieli importante de care n-a putut nicicum sa se desparta. Nu stim
daca toti romanii s-au mai rugat, au postit, au cinstit sarbatorile, dar stim ca
aproape toti, cu foarte rare exceptii, si-au botezat copii, s-au cununat la
biserica, si-au inmormantat parintii si i-au pomenit dupa randuiala
crestineasca. De multe ori toate acestea se faceau numai in virtutea traditiei.
Aceasta fidelitate fata de traditia si de credinta mosilor si stramosilor este o
virtute incontestabila a romanilor si oricum laudabila. Romanii s-au indepartat
de Biserica, au uitat si neglijat multe din randuielile vietii crestinesti, dar nu sau
lepadat de ea. Nu a fost putin lucru. Slava Domnului pentru toate! Cu timpul
insa multi dintre noi am pierdut sensul, rostul acestor lucruri, nu mai stim de ce
se savarsesc, cand, cum, nu mai stim ce trebuie sa facem cand ni se naste un
copil, cand este cineva bolnav, cand trebuie sa botezam, cand trebuie sa
cununam sau sa ne cununam, cand trebuie sa mergem la biserica. Nu mai stim
ce trebuie sa facem cand intram in biserica, de ce aprindem lumanari, care este
randuiala slujbelor, ce trebuie sa facem cand cineva din familia noastra se
apropie de moarte, ce trebuie sa pregatim pentru inmormantare, cum si de ce ne
spovedim si cate alte lucruri care altadata faceau parte din viata de fiecare zi a
romanilor, erau cunoscute de toata lumea, iar acum par a fi greu de inteles. E
bine sa le facem pentru ca asa am mostenit de la parintii nostri, e bine sa
respectam traditia, dar e mai bine sa si intelegem, cu un efort minim, rostul
acestor lucruri care constituie esenta spiritualitatii si a culturii noastre crestine,
continutul vietii crestinesti.
Ca preot si ca teolog m-am confruntat in ultimii ani cu nevoia tot mai acuta,
exprimata insistent de cei din jurul meu, de a intelege intreg complexul de
randuieli, acte, gesturi, obiecte legate de Biserica si de viata crestina. Oamenii,
mai ales tinerii, vor sa stie ce se intampla si care este rostul celor ce se intampla
in Biserica si in viata crestinului. Ce trebuie sa facem si de ce trebuie sa facem
anumite lucruri.
A sosit timpul sa stim mai multe despre identitatea noastra de crestini si mai
ales despre viata noastra crestineasca, sa intelegem lucrurile pe care le facem.
Sunt lucruri simple, comune, care nu cu mult timp in urma nici nu trebuiau
explicate pentru ca toata lumea le stia si le intelegea.
De aceea ne-am hotarat sa elaboram un ghid practic pentru crestinul ortodox,
in care ne propunem sa luam fiecare moment din viata crestinului si sa aratam
ce trebuie facut, cum trebuie si de ce trebuie facut. Vom incerca sa explicam pe
parcursul ghidarii si rostul obiectelor care fac parte din randuiala unui moment
sau altul, a unei slujbe sau a alteia: ce este lumanarea, icoana, prescura,
tamaia, cadelnita, candela, crucea, coliva, etc., pentru a intelege ca toate
acestea nu sunt lucruri gratuite si fara sens, ci sunt manifestari autentice ale
unui anume mod de viata foarte profund si coerent. Adeseori, pentru ca nu mai
inteleg sensul lor, multi dintre conationalii nostri si inca nu cei mai simpli, ajung
chiar sa fie deranjati de ele, sa le dispretuiasca si sa le considere anacronice,
zambind compatimitor la adresa celor care traiesc inconjurati de acestea. Cred
ca este suficient sa subliniez inca odata faptul ca tot ceea ce constituie spatiul
bisericesc, viata bisericeasca si viata crestineasca, intregul complex de acte,
obiecte, slujbe, randuieli, bogatia extraordinara de obiceiuri legate de viata
crestina exprima un mod de viata foarte constient si coerent, un anume mod de a
trai, reprezinta o cultura anume, expresie a unui mod de trai, la randul sau
intemeiat pe o credinta extrem de profunda si unitara, pe o filosofie de viata
explicita.
Ma intreb adeseori cum a fost posibil sa ne ignoram atat de mult propria
cultura si spiritualitate? Sa ne preocupe insistent traditiile si obiceiurile celor
mai neinsemnate triburi si popoare ale pamantului, sa ne socotim ignoranti
necunoscand culturi demult apuse, sa ne rusinam daca nu cunoastem cultura
miceniana, traditiile indienilor, dar sa nu consideram ignoranta necunoasterea
propriei spiritualitati si culturi. Sa nu ne rusinam in nici un fel de faptul ca nu
stim care este rostul crucii de la mormant intr-o tara presarata de cruci si in
care inca nu se inmormanteaza nimeni fara cruce la capatai, de faptul ca nu
stim cand se aprind si de ce se aprind lumanari de cetatenii unui popor in casa
carora nu lipseste lumanarea; sa nu ne imputam faptul ca nu raspundem la
permanenta provocare pe care o constituie miile de biserici de care ne izbim cu
privirea numai la cativa pasi de la iesirea din casa oriunde ne-am afla in
aceasta tara s.a.m.d.
Ce ne opreste oare sa gandim pana la capat in fata acestor provocari si sa ne
intrebam ce finalitate au toate acestea, spre ce conduc ele, care este rostul lor?
Sa fie numai o simpla amagire a celor mai slabi? Sa fie aceasta cultura inca vie,
cu o istorie de mii de ani, rodul unor inchipuiri, al unor amagiri? Nu merita
filosofia de viata, crezul care a nascut aceasta civilizatie, care este, vrem sau nu
vrem, a noastra, macar atata atentie si interes cat filosofiile moarte care nu au
dat nastere niciunei culturi, dar care si-au facut loc in instoria filosofiilor?
Incercarea noastra aici are in vedere explicarea lucrurilor si a rostului lor
pentru cei care isi asuma calitatea de crestin si vor sa duca o viata crestineasca,
invitandu-i ca intr-o perioada de libertate sa faca acest lucru cat mai constient
si mai responsabil, dar si pentru cei care se tin departe de viata si spiritualitatea
crestina, fie de pe o pozitie critica fie de pe una indiferenta.
Metoda adoptata este cea intuitiva. Plecand de la lucruri, gesturi, acte
concrete, vom incerca sa le descriem cat mai clar si complet si apoi sa aratam
care este sensul lor, ce rost au ele in viata noastra, de ce este nevoie sa le facem.
De altfel este vorba de un ghid practic. Se va referi la aspectele practice, la ceea
ce facem, la ceea ce avem de facut. Aspectul teoretic va interveni numai cand
vom explica rostul lucrurilor. Avem in vedere si faptul ca, din ignoranta au
aparut si multe greseli, multe inovatii nejustificate care nu-si au locul si nici
rostul. Toate acestea trebuie corijate sau inlaturate, dupa ce vom explica si vom
intelege de ce nu-si au locul in viata crestinului.
Inca o mentiune: ne vom limita la aspectele principale ale vietii Bisericii si
ale crestinului, la ceea ce constituie trunchiul, fondul principal, convinsi fiind ca
odata initiati in aspectele cele mai insemnate, ne va fi usor sa ne orientam
singuri in lucrurile de amanunt.
Se intelege ca un ghid practic este o prima abordare a realitatilor despre care
acesta vorbeste. Prin urmare, ea nu poate fi exhaustiva si foarte profunda. Cei
care doresc sa aprofundeze lucrurile vor gasi astazi o bibliografie bogata.
Iubite cititorule, cele ce urmeaza a citi in aceasta cartulie nu constituie pentru
tine obligatii sau datorii. Daca le vei considera astfel iti va fi greu sa le urmezi
si, in plus, te vei afla mult in afara adevarului. Dimpotriva, ele sunt tot atatea
daruri, sanse sau posibilitati ce ti se ofera pentru a-ti face viata mai adevarata si
mai buna. Tot ceea ce alcatuieste viata crestineasca a omului, toate slujbele,
rugaciunile sunt spre folosul celui ce le savarseste si pentru care se savarsesc.
Biserica este spatiul libertatii, al darului si al chemarii. Ramane ca fiecare
dintre noi, pentru a beneficia de darurile sale dumnezeiesti, sa raspunda
chemarii si sa primeasca darul si binecuvantarea lui Dumnezeu.
Preot Dr. Constantin COMAN
Facultatea de Teologie a
Universitatii Bucuresti
Rugaciunea
la punerea temeliei
casei noi
Intreaga viata a omului credincios se desfasoara sub semnul prezentei, al
lucrarii, al voii si al binecuvantarii lui Dumnezeu. Tot ceea ce face, el face cu
ajutorul lui Dumnezeu. De aceeam rugaciunea la Dumnezeu il insoteste neincetat
dar mai ales la inceputul lucrurilor sale, pentru a cere ajutorul si ocrotirea lui
Dumnezeu si la sfarsit pentru a-I multumi. Omul credincios isi incepe viata
increstinandu-se prin Botez, isi incepe casnicia primind binecuvantarea lui
Dumnezeu prin Taina Cununiei, pleaca la drum inchinandu-se, isi incepe ziua si
orice lucru cu rugaciune, pentru ca simte nevoia de a incepe totul cu Dumnezeu
si de a-si aseza lucrul mainilor lui sub ocrotirea si binecuvantarea binefacatoare a
lui Dumnezeu. Nu putea sa se intample altfel cu construirea casei noi.
Anuntarea preotului
Cand se hotaraste sa ridice casa noua, crestinul ortodox cheama preotul pentru
a savarsi cele randuite de Biserica pentru acest inceput. El va trebui sa anunte
preotul din timp, fie la biserica, duminica dupa slujba, fie la casa acestuia, fie
prin telefon. Cei care traiesc in orase trebuie sa stie ca tin de o biserica si de un
preot anume si ca pentru orice trebuinta se vor adresa preotului respectiv. Daca
nu mergem foarte des la biserica, sa facem macar efortul sa aflam care este
biserica si care este preotul de care apartinem. Este bine sa-l cunoastem pe preot
si sa avem la indemana telefonul acestuia pentru orice nevoie. Pentru buna
randuiala si din alte ratiuni foarte insemnate, Biserica nu ingaduie sa apelam la
serviciile altui preot, decat in situatii de urgenta si mare nevoie. Crestinul trebuie
sa stie ca el apartine unei comunitati crestine, unei parohii, ca are biserica si
preotul lui. Preotul nu este un prestator de servicii ci este "parintele" acestei
familii. Daca pe presatorii de servicii de orice natura ii putem schimba la nevoie,
pe parinti nu ii putem schimba si trebuie sa ne multumim cu cei pe care ni i-a dat
Dumnezeu.
Ce trebuie sa pregatim pentru slujba?
La locul unde s-a hotarat sa ridice casa noua si dupa ce a sapat santurile unde
se va turna sau se va aseza temelia casei, credinciosul va pregati o masuta
frumos acoperita, asezata cu fata spre rasarit.
Pe aceasta masuta va aseza:
• un vas larg la gura (castron) cu apa curata
• cateva fire de busuioc
• unul sau doua sfesnice mici cu lumanari
• o catuie (obiect de metal in care se arde tamaie) cu carbune aprins
• tamaie
Preotul va mai aseza pe masa Sfanta Cruce si cartea sa de slujba. De cele mai
multe ori, preotul are asupra sa catuie, tamaie si lumanar, dar este bine ca acestea
sa fie ofranda credinciosului.
Ce slujba savarseste preotul?
Randuiala Bisericii prevede sa se savarseasca cu acest prilej sfintirea cea mica
a apei, numita in popor sfestanie, insotita de o rugaciune speciala. Preotul
savarseste slujba sfintirii apei, tamaind mai intai, apoi stropind cu apa sfintita
locul unde urmeaza a se ridica noua casa.
Dupa aceea rosteste rugaciunea speciala randuita de Biserica pentru acest
moment, in care se roaga lui Dumnezeu, Ziditorul si Facatorul a toate, sa
"cerceteze" pe cei care vor a-si zidi casa noua, sa-i ajute "sa o inalte pana la
capat si pe cei ce vor sa locuiasca in ea sa-i pazeasca de bantuiala celui
potrivnic", sa intareasca temelia carei pentru ca "nici vantul, nici apa, nici altceva
sa nu o poata strica".
Se obisnuieste ca, dupa savarsirea slujbei, preotul sa aseze prima caramida sau
prima piatra la temelia casei, daca este posibil intr-unui din colturile casei,
aratand, prin aceasta ca Dumnezeu insusi, prin harul preotului, este cel care pune
temelia casei.
Rostul slujbei
Rostul slujbei care se face la inceperea temeliei casei este aratat de lucrarea
savarsita de preot cu acest prilej si de rugaciunile rostite catre Dumnezeu. Este
mai intai o alungare a raului, o exorcizare, o curatire a locului de orice
intinaciune si de orice urma a lucrarii celui rau si, apoi binecuvantarea si sfintirea
acestuia prin invocarea harului Sfantuluii Duh pentru ca in timpul construirii
casei, cei ce lucreaza si cei pentru care se lucreaza, ca si constructia insasi sa fie
pazita de orice lucrare a celui rau, de orice intamplare rea, de pizma si rautatea
oamenilor, de farmece sau blesteme. In felul acesta, omul care zideste casa si-L
ia pe Dumnezeu de ajutor la lucrarea sa si ocrotitor impotriva oricarei rautati sau
nenorociri, stiind ca fara ajutorul lui Dumnezeu nu se poate face nimic si ca nici
o putere nu poate birui puterea lui Dumnezeu.
Cand se poate savarsi slujba?
Este bine ca slujba de binecuvantare a inceperii temeliei casei sa se
savarseasca in zi de duminica sau de sarbatoare, dupa ce mai intai s-a savarsit la
biserica Sfanta Liturghie. Cel ce urmeaza a ridica casa participa la slujba
aducand la sfantul altar ofranda de multumire, prescura si vin cu lumanare
aprinsa si pomelnicul casei (adica numele celor care vor zidi casa si vor locui in
ea si a celor apropiati lor), multumind in acest fel lui Dumnezeu ca i-a ajutat sa
agoniseasca cele necesare pentru constructia unei case. Acest lucru se poate
realiza mai greu la orase, unde, duminica dupa Sfanta Liturghie, preotul este de
obicei ocupat cu alte slujbe. In acest caz se poate alege o alta zi de comun acord
cu preotul.
Sfantul patron sau ocrotitor al casei
Se obisnuieste, de asemenea, ca cei ce isi construiesc casa, cu acest prilej sa-si
aleaga un sfant patron si ocrotitor al casei noi. Daca familia are deja un sfant
ocrotitor, ales eventual cu prilejul cununiei religioase, atunci este bine sa se
pastreze acelasi sfant si pentru casa noua. La slujba, preotul va face si pomenirea
numelui sfantului ales drept ocrotitor.
In ziua de pomenire a sfantului respectiv, la sarbatoarea sfantului deci, cei ce
vor locui in casa noua fac slujbe de multumire mergand la biserica la Sfanta
Liturghie. Se poate face si sfestania la casa si chiar o agapa ca pentru o
sarbatoare a familiei.
Cateva explicatii legate de obiectele folosite la slujba
Pentru ca suntem la inceput, socotim necesar sa explicam pe scurt ce rost au
lumanarile, tamaia, apa sfintita si celelalte lucruri pe care le folosim la mai toate
slujbele si in multe momente ale vietii noastre crestinesti particulare.
De ce aprindem lumanari la slujbe sau cand facem rugaciuni?
Lumanarea nu poate lipsi de la nici o slujba sau rugaciune, ea ne insoteste
totdeauna cand ne intalnim in vreun fel anume cu Dumnezeu. Cand cineva se
boteaza, cand se cununa, cand se impartaseste, cand moare, cand se roaga acasa
la el sau in biserica, cand merge la Sfantul Altar cu prescura si cu pomelnicul, la
mormant si in oricare alt moment se adreseaza lui Dumnezeu sau este in fata Lui,
omul credincios aprinde lumanari.
Lumanarea simbolizeaza jertfa de sine, transfigurarea, transformarea in lumina
prin ardere de sine, ceea ce reprezinta calea implinirii noastre si a desavarsirii.
Ca si semnul Sfintei Cruci, lumanarea este un semn distinct al crestinului, ea
sintetizand esenta credintei noastre, aceea ca nu exista alta cale de implinire, de
mantuire, decat cea a jertfei. Jertfa se afla la temelia vietii, nimic nu se poate
realiza decat prin jertfa de sine. Ca si lumanarea, omul se poate si el transforma
in lumina, se poate indumnezei prin ardere de sine. Apoi, lumanarea este jertfa
curata pe care o aducem noi lui Dumnezeu. De aceea insotim rugaciunile noastre
pentru cei vii ca si pentru cei morti de aprinderea lumanarilor in biserica, la
mormintele celor dragi sau in casele noastre.
Lumina este semn al prezentei lui Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu este
lumina, mergem la Dumnezeu cu lumina. Lumanarea este, in acelasi timp si o
marturisire a faptului ca cel care aprinde lumanarea este iubitor de lumina, a ales
calea luminii nu pe cea intunericului, a ales si iubeste faptele ce se savarsesc la
lumina nu pe cele care se fac pe ascuns, in intuneric, se inchina lui Dumnezeu
care este lumina si se leapada de stapanitorul intunericului si de lucrurile ce se
fac la intuneric. Este foarte important de semnalat ca omul aprinde lumanarea
cand se indreapta spre Dumnezeu sau cand face lucruri legate de Dumnezeu,
cand face lucruri bune. El nu aprinde lumanarea atunci cand savarseste lucruri de
care se rusineaza, lucruri indoielnice, lucruri lumesti.
Cum trebuie sa fie lumanarile?
Lumanarile trebuie sa fie din ceara curata de albine. Nu intamplator. Albina
ramane pururea fecioara, iar ceara produsa de ea constituie astfel materia cea mai
curata, cea mai pura. In felul acesta aducem lui Dumnezeu ofranda curata,
neatinsa de umbra vreunei patimi. Timpurile grele prin care am trecut ne-au
determinat sa facem lumanari nu numai din ceara curata, ci si din alte materiale,
precum parafina. Acum putem reveni la lumarile din ceara curata de albine,
pentru ca darul nostru adus lui Dumnezeu sa fie nu neaparat scump - oricum
costul unei lumanari este mult prea mic, oricare ar fi el, pentru a constitui masura
darului nostru - el trebuie sa fie insa de cea mai buna calitate. Asa cum pe
prietenii nostri nu-i vom cuceri cu multimea darurilor de calitate indoielnica, ci
dimpotriva, cu calitatea darului, tot asa, curatenia inimii nostre si gandul nostru
bun, dragostea noastra pentru Dumnezeu, dar si fata de cei pentru care ne rugam
lui Dumnezeu, nu pot fi manifestate decat prin lucruri in care punem tot cea ce
avem noi mai bun, mai curat, mai frumos. Numai vazand cat de frumos arde o
lumanare din ceara curata, cat de linistit si curat, vom intelege diferenta si vom
aprecia calitatea acesteia. Daca este bine facuta, o lumanare de ceara arde
complet, fara sa scoata fum si fara sa curga nici un pic de ceara. In felul acesta ea
tine mult mai mult decat oricare alt fel de lumanare. Este de preferat sa aprindem
sau sa folosim lumanari mai putine, dar de cea mai buna calitate - o singura
lumanare, daca este cazul - decat multe lumanari care nu sunt curate. Ca sa nu
mai spunem ca pentru fabricarea unor lumanari care circula mai ales in comert se
folosesc fel de fel de substante de calitate si provenienta indoielnica. Ravna cu
care noi vom cauta sa procuram lumanari sau oricare alt obiect folosit pentru
Dumnezeu ne da masura credintei noastre si dragostei noastre pentru Dumnezeu.
De ce tamaiem?
Tamaia insoteste, de asemenea, orice act de cult, orice slujba sau rugaciune
savarsite la biserica, la casa credinciosului sau in oricare alt loc. Tamaierea,
inaltarea si raspandirea unor miresme binemirositoare prin arderea de tamaie,
reprezinta marturisirea credintei si a supunerii noastre fata de Dumnezeu, prin
fumul binemirositor care se inalta spre cer ca semn al jerfei noastre, al gandului
nostru si al inimii noastre deschise catre Dumnezeu cu multumire si incredere. In
acelasi timp, tamaia binemirositoare este semn al prezentei lui Dumnezeu, a
Duhului lui Dumnezeu, a carui prezenta se face simtita ca aducatoare de pace, de
liniste, de bucurie. Aceasta dubla semnificatie a tamaierii, ca semn al jertfei
omului care se inalta spre Dumnezeu si ca semn al prezentei harului lui
Dumnezeu care coboara din cer, este foarte frumos ilustrata de rugaciunea prin
care preotul binecuvanteaza tamaia inainte de a tamaia: "Tamaie iti aducem Tie,
Hristoase Dumnezeul nostru, intru miros de buna mireasma duhovniceasca, pe
care primind-o in jertfelnicul Tau cel mai presus de ceuri, trimite-ne noua harul
Preasfantului Tau Duh."
Tamaia alunga fortele raului.
Ca semn al prezentei Sfantului Duh dar si ca marturisire printr-un semn vazut,
material, a credintei noastre in Dumnezeu si a faptului ca ne supunem si ne
inchinam Lui, respingand orice alt stapan si orice alta putere, mirosul si fumul de
tamaie are puterea de alungare a oricaror forte ale raului, de oriunde ar veni
acestea, din partea oamenilor sau din partea vrajmasului diavol, dar mai ales, are
menirea de a indeparta prezenta si lucrarea diavolului si a duhurilor rele. De acee
in popor se spune "fuge ca dracul de tamaie".
Cum se aprinde tamaia?
Pentru aprinderea tamaiei se foloseste un carbune special, prezentat sub forma
de praf sau pastile, care se aprinde usor si tine mult. Acesta se poate procura de
la manastiri sau biserici, iar in ultimul timp chiar de la magazine de obiecte
bisericesti. La tara se folosesc de obicei, carbuni aprinsi. Orice alta solutie, cu
multe bete de chibrit sau cu vata imbibata in spirt nu este recomandata si nu este
deloc eficienta. Asa cum ne ingrijim de atatea lucruri pentru nevoile noastre,
mult mai putin insemnate decat tamaierea casei, putem sa ne ingrijim putin si de
cele necesare rugaciunii si sfintirii casei noastre.
Ne vorbeste Biblia despre folosirea lumanarii si a tamaiei?
Folosirea lumanarilor si a tamaiei are temei in Sfanta Scriptura, in viata si
traditia Bisericii dintotdeauna. Sa ne amintim numai pilda celor zece fecioare
care asteptau pe Mirele Hristos cu candele aprinse (Matei 25, 1-8), pe crestinii
din Troa, adunati in jurul Sfantului Pavel intr-o camera de sus "unde erau multe
lumini" (Fapte 20,8); "si cele sapte sfesnice de aur care inconjurau pe Fiul
Omului in Liturghia cereasca (Apocalipsa 1, 12-20). Tamaia este foarte
obisnuita in cultul vechi-testamentar. Avem chiar reguli stricte privind folosirea
tamaii la locul sfant (Levitic 16,12...). In Vechiul Testament se vorbeste despre
"jertfe de tamaie pentru numele lui Dumnezeu" (Maleahi 1,11). Tamaia este
asociata cu rugaciunea. "Sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta",
citim in psalmi (Psalm 140, 2). In Apocalipsa avem o imagine din Liturghia
cereasca parca luata din Liturghia noastra de duminica: "Si a venit un inger si a
stat la altar, avand cadelnita de aur, si i s-a dat lui tamaie multa, ca s-o aduca
impreuna cu rugaciunile tuturor sfintilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Si
fumul tamaiei s-a suit, din mana ingerului, inaintea lui Dumnezeu, impreuna cu
rugaciunile sfintilor" (8, 3-4).
De ce stropim cu apa sfintita?
Stropirea cu apa sfintita este foarte des si in multe ocazii folosita de catre
preot. De fapt, apa, ca element fundamental al creatiei, fiindca se foloseste la
spalarea si curatirea fizica a trupului uman sau a celorlalte corpuri materiale, este
asociata si lucrarii de curatire spirituala, de spalare a urmelor lasate de pacatele si
faradelegile oamenilor. Apa sfintita de preot poarta in ea puterea curatitoare si
sfintitoare a harului dumnezeiesc. Cand face sfintirea apei, preotul se roaga
pentru ca "apa aceasta sa se sfinteasca cu puterea, cu lucrarea si cu pogorarea
Sfantului Duh", "pentru ca sa se pogoare peste ea lucrarea cea curatitoare a
Treimii celei mai presus de fire", "pentru ca sa fie tamaduitoare sufletelor si
trupurilor si izgonitoare a toata puterea cea potrivnica" si pentru ca prin gustarea
si stropirea cu apa sfintita sa ne trimita Dumnezeu "binecuvantarea Sa, care spala
intinaciunea patimilor".
Nu Dumnezeu are nevoie de apa sau de alte elemente materiale pentru a-Si
trimite binecuvantarea si sfintenia Sa, ci omul are nevoie de ea pentru a primi
lucrarea lui Dumnezeu. Pentru ca este trup si suflet, pentru ca are o constitutie
psihosomatica cum spuneam, omul are nevoie de aceasta ingemanare a
spiritualului cu materialul, are nevoie de semne materiale care sa indice prezenta
si lucrarea harului dumnezeiesc. Din acelasi motiv omul isi exprima multumirea
sa, cererea sa, dragostea prin semne materiale.Unei persoane pe care o iubim nu
ne multumim numai sa-i spunem acest lucru, ci facem dovada iubirii noastre prin
daruri, prin semne care poarta incarcatura si masura iubirii noastre. De aceea
Dumnezeu a randuit ca omul sa se impartaseasca de harul si puterea
dumnezeiasca, de Dumnezeu Insusi prin intermediul unor elemente componente
ale lumii noastre materiale. Astfel, ne impartasim de Trupul si Sangele lui
Hristos prin painea si vinul euharistic, primim lucrarea harului Sfantului Duh
prin gustarea sau stropirea cu apa sfintita sau prin undelemn sfintit s.a.m.d.
Binecuvantarea casei noi
in care urmeaza a locui
cineva pentru intaia oara
La terminarea casei si dupa amenajarea acesteia, cand este gata de locuit sau
cel care urmeaza a o locui hotaraste sa se mute in ea, va fi chemat preotul pentru
a face sfintirea si binecuvantarea casei noi care urmeaza a fi locuita pentru prima
data. Sfintirea casei se poate face si atunci cand ne mutam intr-o locuinta nu
neaparat noua, care nu stim daca a fost sfintita atunci cand a fost construita. De
asemenea, se face sfintirea casei dupa renovarea acesteia.
De ce facem sfintirea casei noi?
Binecuvantarea si sfintirea casei noi este ca un botez pentru om, este un fel de
increstinare a casei, a locui, a spatiului in care urmeaza a locui cineva. De aceea,
vom vedea, ca pe langa apa sfintita cu care se stropeste casa, se foloseste si
ungerea cu undelem sfintit precum la copilul nou botezat ungerea cu undelemn si
cu Sfantul Mir. Este un act de marturisire a dorintei, a optiunii, a alegerii noastre
de a trai cu Dumnezeu, sub stapanirea si Imparatia lui Dumnezeu.
Prin slujba de binecuvantare asezam casa cea noua sub obladuirea lui
Dumnezeu, sub paza si binecuvantarea Lui. Slujba savarsita de preot are menirea
de a alunga orice lucrare a fortelor raului, ea are mai intai un caracter de
exorcizare a locului si a casei, asa cum facem exorcizarile sau lepadarile inainte
de botezarea pruncului nou nascut.
Aceasta afirma, in acelasi timp hotararea celor ce vor locui in casa respectiva
de a se lepada de orice lucrare rea, de orice pacat si faradelege si de a se feri si
lupta pentru a nu cadea sub stapanirea diavolului si a duhurilor lui in vreun fel
anume. Dupa aceea, in locul unde a fost alungata orice lucrare si prezenta a
raului este adusa, prin slujba preotului, binecuvantarea si sfintirea lui Dumnezeu,
pe care El o trimite tuturor celor care vor sa traiasca dupa voia Lui si isi exprima
aceasta hotarare.
Casa nesfintita, ca si omul nebotezat, este vulnerabila lucrarii celui viclean si a
tuturor relelor, poate fi bantuita de duhuri rele si de rautatile oamenilor, de
vrajitorii sau blesteme. Dimpotriva, casa sfintita si cei ce locuiesc in casa sfintita
si binecuvantata sunt ocrotiti in fata tuturor relelor, daca ei insisi nu aduc raul in
casa prin savarsirea lui.
Ce trebuie sa pregatim pentru sfintirea casei noi?
Credinciosul va avea grija ca, mai inainte, sa pregateasca in casa noua o
masuta frumos acoperita, orientata spre rasarit, pe care va aseza urmatoarele:
• un vas larg la gura (catron) cu apa curata
• cateva fire de busuioc
• un pahar sau o ceasca mai marisoara cu undelemn curat.
• cateva betisoare de marimea unei scobitori (pot fi chiar scobitori) sau a
unui bat de chibrit, infasurate la unul din capete cu vata.
• unul sau doua sfesnice mici de masa cu lumanari curate de ceara.
• catuie cu carbune aprins si tamaie
• o paine, o sticla de undelemn si una de vin
• din fructele sau alimentele specifice zonei si perioadei in care se
savarseste slujba
• un prosop curat pe care preotul isi va sterge mana dupa sfintirea apei
Pe aceiasi masa, preotul va mai aseza Sfanta Evanghelie, Sfanta Cruce si
cartea de slujba.
Toate usile camerelor vor fi larg deschise pentru ca preotul sa poata intra in
ele pentru a le binecuvanta si sfinti.
Icoanele pentru casa noua.
Este bine ca odata cu binecuvantarea casei noi sa asezam in camere si icoanele
pe care le-am pregatit si le-am sfintit la biserica din vreme. Daca nu ne-am
ingrijit pentru sfintirea icoanelor mai inainte, putem cu acest prilej sa sfintim si
icoana sau icoanele pe care le vom aseza in casa. In cazul acesta vom aseza pe
masa si icoanele respective, pe care daca nu sunt sfintite mai inainte, le va sfinti
preotul cu aceasta ocazie. Familiei tinere este indicat sa i se daruiasca icoana si
candela pentru noul camin.
Pomelnicul familiei
Trebuie, de asemenea, sa fie pregatit si un pomelnic (o lista) cu numele celor
ce vor locui in casa noua, pe care preotul ii va pomeni la momentul potrivit.
Alaturi de stapanii casei mai pot fi trecuti in pomelnic membrii familiei, cei
apropiati si cei prezenti la slujba. Se poate face un pomelnic si pentru mortii
familiei.
Unde si cum stam cu slujba?
Cei prezenti la savarsirea slujbei vor sta in spatele preotului ca la biserica, iar
preotul va sta in fata mesei amenajate special, toti cu fata spre rasarit. Nu este
bine sa stam in fata preotului. Slujba nu este un spectacol la care se priveste ci o
lucrare la care trebuie sa participam, la care avem partea noastra de contributie,
alaturi de preot, urmarind cu atentie rugaciunile pe care le face preotul si
rugandu-ne impreuna cu el. Credinciosii trebuie sa fie atenti la citirea Sfintei
Evanghelii si a rugaciunilor de sfintire sa ingenuncheze. Ei pot sta in genunchi si
toata slujba.
Slujba sfintirii apei si rugaciunile speciale
Mai intai, preotul va savarsi slujba sfintirii apei. Apoi va rosti o rugaciune in
care se roaga lui Dumnezeu "sa pazeasca nevatamati de toata rautatea pe cei ce
voiesc a locui in casa cea noua, sa-i binecuvanteze pe dansii si locuinta lor si sa
pastreze totdeauna viata lor nebantuita de rautati, daruindu-le cu indestulare toate
bunatatile spre folos..."Urmeaza o alta rugaciune pe care preotul o rosteste in
taina si in care se roaga pentru ca Hristos, Dumnezeul nostru "sa binecuvanteze
casa aceasta, sa intareasca cu frica Sa pe cei ce vor locui in ea si sa-i pazeasca
nevatamati de cei potrivnici." Tot in aceasta rugaciune, preotul se roaga lui
Dumnezeu "sa binecuvanteze si sa inmulteasca toate bunatatile in casa aceasta",
facand semnul binecuvantarii peste prinoasele asezate pe masa.
Sfintirea undelemnului
Urmeaza sfintirea undelemnului, peste care preotul face semnul Sfintei Cruci
de trei ori, rostind de fiecare data: "In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului
Duh. Amin", si rugandu-se ca Dumnezeu sa trimita peste undelemnul acela
"harul Preasfantului Sau Duh si sa-l sfinteasca ca sa fie spre sfintirea locului si a
casei ce s-a zidit pe el si spre alungarea tuturor puterilor celor potrivnice si a
bantuielilor diavolesti".
Stropirea casei cu apa sfintita
Apoi preotul, inmuind busuiocul in apa sfintita, stropeste toti peretii casei de
jur imprejur si in toate camerele, zicand: "In numele Tatalui si al Fiului si al
Sfantului Duh, prin stropirea cu aceasta apa sfintita sa se departeze toata lucrarea
diavoleasca cea vicleana. Amin." Cineva din cei ai casei va purta vasul cu apa
sfintita, insotindu-l pe preot.
Despre alungarea raului
Aceasta alungare a raului si a fortelor lui se face de preot prin invocarea
numelui Sfintei Treimi si prin stropirea cu apa sfintita. Omul nu poate lupta
singur impotriva diavolului. Numai Domnul nostru Iisus Hristos a avut puterea
sa alunge pe demoni din cei care erau stapaniti de ei si din locurile bantuite de
acestia. In Sfintele Evanghelii avem o multime de referiri la aceasta biruinta
impotriva diavolilor (Matei 8, 28; 9, 32; Marcu 5, 1-15; Luca 9, 38-42; 13, 32;).
Mantuitorul Hristos a dat aceasta putere si Apostolilor Sau: "Chemand la Sine pe
cei doisprezece ucenici ai Sai - ne relateaza Sf. Evanghelist Matei - le-a dat lor
putere asupra duhurilor celor necurate, ca sa le scoata si sa tamaduiasca orice
boala si orice neputinta" (Matei 10, 1; vezi si Marcu 6, 13;). Din prima istorie a
Bisericii, care este cartea Faptele Apostolilor, aflam ca ucenicii Mantuitorului,
dar si urmasii acestora, preotii hirotoniti de Apostoli, aveau puterea sa alunge
demonii si duhurile rele in numele lui Hristos (Fapte 8,7; 19, 12;).
Prin urmare, indepartarea duhurilor rele de la casa cuiva, din vreun loc anume
si chiar din oamenii posedati de demoni nu se poate face decat de preoti in
numele si cu puterea lui Iisus Hristos, in numele lui Dumnezeu cel inchinat in
Treime, Tatal, Fiul si Sfantul Duh, prin slujbe randuite de Biserica.
Cei ce recurg la serviciile vrajitoarelor sau a tot felul de lucraturi trebuie sa
stie ca acestea nu lucreaza cu puterea lui Dumnezeu si nici in numele lui
Dumnezeu, ci lucreaza cu puterea diavolului. Izbavirea de rau pe care pare ca o
aduc este o amagire sau eliberarea de un rau pentru a fi dat unui rau mai mare,
pentru a fi dat in mainile diavolului.
Diavolul exista si lucrarea diavolului de asemenea. Singura aparare impotriva
acestui neobosit vrajmas al omului si al lui Dumnezeu este binecuvantarea si
sfintirea adusa prin rugaciunile si slujbele Bisericii savarsite de preotii care au
harul sfintitor primit prin hirotonia savarsita de episcop.
Ungerea casei cu undelemn sfintit.
Dupa ce a stropit peste tot, preotul ia un betisor infasurat la un capat cu vata
sau bumbac, il inmoaie in undelemnul sfintit si insemneaza peretii tuturor
camerelor cu semnul Sfintei Cruci, zicand: "Se binecuvanteaza casa aceasta, prin
ungerea cu acest undelemn sfintit, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului
Duh. Amin."
De ce se unge casa cu undelemn sfintit?
Undelemnul este foarte mult folosit in lucrarea sfintitoare a Bisericii.
Undelemnul este materia prin care se transmite lucrarea sfintitoare a harului
Sfantului Duh. Tot prin ungerea cu undelemn sfintit se transmite lucrarea
tamaduitoare a Duhului lui Dumnezeu la slujba Sfantului Maslu. Copilul se unge
si el cu undelemnul sfintit inainte de botez. De asemenea, la sfarsitul Sfintei
Liturghii si al altor slujbe, credinciosii sunt miruiti, insemnati pe frunte cu
undelemn sfintit. Prin ungerea cu undelemnul sfintit omul, casa sau oricare
obiect primeste pecetea, semnul, atingerea dumnezeirii, prin care este consacrat
lui Dumnezeu.
In Vechiul Testament, Dumnezeu Insusi porunceste lui Moise folosirea
undelemnului sfintit impreuna cu alte mirodenii pentru sfintirea prin ungerea cu
acesta a tuturor lucrurilor destinate cultului: "Sa ungi cu el cortul adunarii,
chivotul legii si toate lucrurile din cort, masa si toate cele de pe ea, sfesnicul si
toate lucrurile lui, jertfelnicul tamaierii, jertfelnicul arderii de tot si toate
lucrurile lui, baia si postamentul ei. Si sa le sfintesti pe acestea si va sfintenie
mare; tot ce se va atinge de ele se va sfinti." (Iesire 30, 23-25). Aici este borba de
mirul cu care nu aveau voie sa se unga decat lucrurile din templu si preotii. In
Noul Testament se aminteste ungerea celor bolnavi cu undelemn de catre preot,
in numele Domnului: "Este cineva bolnav intre voi? Sa cheme preotii Bisericii si
sa se roage pentru el, ungandu-l cu undelemn in numele Domnului (Iacov 5,14).
Citirea Sfintei Evanghelii
Se citeste apoi Sfanta Evanghelie de catre preot, stand cu fata la rasarit, timp
in care cei prezenti ingenuncheaza. Citirea Sfintei Evanghelii, ca de fiecare data
cand se face, inseamna prezenta Domnului nostru Iisus Hristos, prin propriile
Sale cuvinte. Citirea Sfintei Evanghelii este momentul cand Hristos Insusi ne
vorbeste. De aceea, la acest moment se ingenuncheaza ca in fata lui Dumnezeu.
Ectenia intreita sau rugaciunea staruitoare
In sfarsit, ultimul moment important al slujbei il constituie ectenia intreita, o
rugaciune de cerere staruitoare, la care cantaretul sau credinciosii raspund de
fiecare data cu "Doamne miluieste" de trei ori. In momentul acela, preotul Il
roaga pe Dumnezeu pentru binele casei noi si a celor ce vor locui in ea si pentru
indepartarea a tot raul. Preotul se roaga lui Dumnezeu astfel: "Inca ne rugam ca
sa trimita binecuvantarea Sa asupra casei acesteia si asupra robilor Sai (aici
pomeneste numele celor ce vor locui in casa) si asupra tuturor celor ce voiesc a
locui cu evlavie in ea; sa le trimita pe ingerul Sau cel milostiv, ca sa-i pazeasca si
sa-i fereasca de toata rautatea si sa-i povatuiasca spre lucrarea tuturor faptelor
celor bune si spre implinirea sfintelor porunci ale lui Hristos; sa-i pazeasca de
foamete, de molima, de cutremur, de potop, de foc, de sabie si de venirea celor
de alt neam asupra lor; si sa le daruiasca sanatate si sa-i intareasca cu zile
indelungate si intru toate sa-i indestuleze, sa zicem toti: Doamne auzi-ne si ne
miluieste."
In acest moment, preotul se poate ruga pentru toti cei prezenti, pomenindu-le
numele ca si pentru cei care nu sunt de fata dar pentru care cei ai casei doresc a
face rugaciune. Se obisnuieste in unele locuri sa se faca si rugaciune de pomenire
a celor morti.
Binecuvantarea prinoaselor sau a bucatelor
Daca nu a facut-o mai inainte, tot acum preotul poate binecuvanta prinoasele
asezate pe masa, rugandu-se pentru inmultirea lor in casa aceea: "Doamne Iisuse
Hristoase, Dumnezeul nostru, binecuvanteaza painea, vinul, undelemnul si toate
prinoasele puse inaintea Ta de robii Tai si le inmulteste pe ele in casa aceasta, in
orasul (sau in satul) acesta, in tara aceasta si in toata lumea Ta, ca Tu esti Cel ce
binecuvantezi si Sfintesti toate, Hristoase Dumnezeul nostru si Tie slava inaltam,
impreuna cu Parintelui Tau celui fara de inceput si Preasfantului si de viata
Facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin."
Agapa
Ca si la punerea temeliei, si acum se poate organiza o mica agapa, ca expresie
a multumirii si a bucuriei pe care o traiesc cei care au reusit sa-si ridice casa sau
sa se mute in casa noua. Este bine ca bucuria aceasta sa o imparta cu cei dragi ai
lor, cu prietenii si cu vecinii.
Cand se poate savarsi slujba de binecuvantare a casei noi?
Se recomanda ca slujba de binecuvantare a casei noi sa se savarseasca
duminica sau in zile de sarbatoare, dupa ce la biserica s-a savarsit Sfanta
Liturghie. Credinciosii care s-au bucurat de ajutorul lui Dumnezeu si au ajuns la
terminarea casei sau cei care si-au cumparat casa noua, se cade sa aduca ofranda
de multumire la Sfanta Liturghie, prescura si vin pentru savarsirea Sfintei
Liturghii si alte prinoase pentru a fi binecuvantate de preot la sfarsitul slujbei si
impartite ca dar celorlalti credinciosi. Daca se poate, cei care doresc sa faca
sfintirea casei este de dorit sa posteasca cateva zile, sa se spovedeasca si sa se
impartaseasca la Sfanta Liturghie din ziua respectiva, pentru ca in casa noua,
binecuvantata si sfintita, curatita de orice lucrare rea, sa intre si ei curatiti de tot
pacatul si de toata rautatea. In felul acesta se pune, intr-adevar, inceput bun.
Slujba aceasta se face nu numai la casa ridicata de noi ci si la cea cumparata,
care urmeaza a fi locuita pentru prima data sau care desi a fost locuita nu a fost
sfintita la inceput din neglijenta sau din alt motiv.
Crucea pe casa
Se obisnuieste, in unele regiuni ale Romaniei, ca la casa noua sa se aseze pe
acoperis o cruce sau chiar doua, de marime potrivita, discreta. Este foarte potrivit
si foarte frumos ca o casa locuita de o familie crestina sa poarte semnul Crucii pe
acoperis. Trebuie insa avut grija ca acesta sa fie de bun gust, sa se armonizeze cu
marimea si cu forma casei si, oricum, sa fie de proportii mici. Acest obicei s-a
inspirat desigur din crucea existenta pe turla bisericilor. Casa unui crestin este si
ea un loc unde se face rugaciune, se fac inchinaciuni si se incearca o vietuire
cuviincioasa.
Semnul sfintei Cruci este foarte drag crestinului ortodox, de aceea el este
foarte raspandit si in casa acestuia. Traditia romanilor ne arata ca foarte multe
din obiectele de folosinta ale acestora purtau semnul crucii. Pentru crestini
Crucea este semnul biruintei asupra raului si aparatoare de tot raul. "Arma
impotriva diavolului crucea Ta ne-ai dat-o noua... cantam intr-un tropar de la
Sfantul Maslu.
Sfestania
Ce este sfestania?
Sfestania este denumirea populara pentru slujba Aghiasmei mici sau Sfintirea
cea mica a apei. Ea se savarseste de catre preot in biserici sau in casele
credinciosilor cu diferite prilejuri. Slujba sfestaniei cuprinde sfintirea apei,
stropirea cu apa sfintita a celor prezenti si a tuturor camerelor precum si
rugaciuni pentru ocrotirea si binele casei si pentru sanatatea trupeasca si
sufleteasca a celor ce locuiesc in cea.
Iata ce scrie in cartea de slujba a preotului despre folosul sfestaniei: "Aceasta
apa sfintita, pe care Duhul Sfant, prin rugaciunile preotilor, o sfinteste, are multe
feluri de lucrari, precum insasi ectenia sfintirii si rugaciunea marturisesc: prin
stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se alunga; se iarta si pacatele cele
mici de peste toate zilele, adica nalucirile diavolesti si gandurile cele rele; mintea
se curateste de lucrurile cele spurcate si se indrepteaza spre rugaciune; bolile le
alunga si da sanatate sufleteasca si trupeasca... Toti cei ce o primesc cu credinta
iau sfintenie si binecuvantare."
De ce facem sfestanie?
Sfestania este pentru casa ceea ce este spovedania pentru om. Daca prin
spovedanie, prin marturisirea pacatelor si dezlegarea acestora de catre preot,
omul se curateste, isi curateste sufletul, isi improspateaza harul primit la botez,
tot asa prin stropirea cu apa sfintita si prin rugaciunile speciale ale preotului, casa
sfintita la inceput se curateste de tot raul si de toata lucrarea cea rea, datorate fie
pacatelor celor ce locuiesc in ea, fie oamenilor rauvoitori, fie duhurilor celor
rele.
Prin savarsirea periodica a sfestaniei se resfinteste locul, casa si toate lucrurile
din ea dupa un timp in care inevitabilele noastre pacate si fapte mai putin
cuviincioase au intinat casa. Trebuie spus un lucru in care noi credem si pe care
il aflam din Sfintele Scripturi si pe care Biserica noastra il invata de la
inceputuri. Si anume, omul este solidar cu tot ceea ce il inconjoara, asa incat
urmarile faptelor lui se rasfrang si asupra mediului sau inconjurator, asupra casei
si a lucrurilor din casa. Lucrurile urate, pacatele si faradelegile omului intineaza
spatiul in care acesta le savarseste sau traieste, dupa cum, faptele lui bune,
curatenia vietii lui sfinteste si mediul sau inconjurator. In legatura cu aceasta s-a
pastrat in popor o zicala foarte adevarata si care cel putin la inceput avea
intelesul celor de mai sus: "Omul sfinteste locul". Intr-adevar omul sfinteste
locul, dar tot omul este cel care-l intineaza, care-l urateste sau murdareste prin
uratenia si murdaria sa sufleteasca. Sa ne amintim ca pacatul protoparintilor
Adam si Eva a adus cu sine si o tulburare a creatiei intregi: pamantul care pana
atunci rodea numai lucruri folositoare si frumoase, a inceput a rodi "spini si
palamida" (Facere 3, 18). Daca pacatul sau oricare lucru urat il indeparteaza pe
om de Dumnezeu si de binefacerile care vin din apropierea de Dumnezeu,
curatirea si sfintirea omului si a mediului care-l inconjoara il readuce pe om in
apropierea lui Dumnezeu pentru a se bucura de binecuvantarea Acestuia si
indeparteaza raul sub orice forma acesta ar fi prezentat.
Cand putem sau cand trebuie sa facem sfestanie in casa?
Dintru inceput spuneam ca, in principiu, preotul trebuie si poate sa
savarseasca sfestanie la casa credinciosului, "oricand acesta o cere". Deci, ori de
cate ori, credinciosul simte nevoia curatirii si sfintirii casei, asa cum simte nevoia
usurarii si curatirii de pacate prin spovedanie, el poate chema preotul la casa sa
pentru a-i face sfestanie. Este bine ca sfestania sa se faca in zi de post, miercurea
sau vinerea, ea fiind o slujba de curatire, de spalare, de exorcizare, care se
potriveste mai putin cu zilele de sarbatoare sau cu celelalte zile ale saptamanii,
dar si pentru faptul ca cel care solicita savarsirea sfestaniei trebuie sa se
pregateasca prin postire si rugaciune.
In vechime, dar si astazi in unele regiuni, se obisnuia sfestania in prima zi a
fiecarei luni. Acesta, desigur este un lucru foarte bun si de dorit. In locul acestei
sfestanii de ziua intaia a fiecarei luni s-a pastrat in multe parti din Biserica
noastra obiceiul ca preotul sa mearga pe la toate casele pentru a stropi cu apa
sfintita. El nu mai savarseste sfintirea apei in fiecare casa, ci o savarseste la
biserica o singura data si apoi stropeste cu aceasta apa sfintita toate casele
parohiei. De aceea se spune in popor ca vine preotul cu "zi'ntai'".
Sfestania din luna martie.
Daca nu se poate mai des, se face sfestanie in casa, cel putin o data pe an. Mai
in toate partile se obisnuieste ca aceasta sfestanie anuala sa se faca in Postul
Mare care premerge sarbatoarea Sfintelor Pasti. Cei mai multi dintre credinciosi
solicita savarsirea acestei sfestanii in luna martie. Singura explicatie a acestei
preferinte este legata de faptul ca, indiferent cand sunt Sfintele Pasti, luna martie
este cuprinsa in Postul Mare, de aici si vorba populara ca "martie nu lipseste din
post". Deci, nu luna martie in sine este o luna in care este bine sa se faca
sfestanie, ci Postul Mare este o perioada potrivita pentru aceasta slujba in casa.
De ce in post? Mai intai trebuie sa spunem ca este bine sa facem sfestanie in
post pentru ca in aceasta perioada cei ai casei sunt mai pregatiti sufleteste,
datorita postului si a rugaciunilor din aceasta perioada, dar si datorita faptului ca
acum credinciosul se straduieste mai mult ca oricand sa se lepede de deprinderile
rele, de rautati si pacate, si sa se ingrijeasca mai mult de suflete, sa se apropie
mai mult de Dumnezeu. Desigur, oricare din posturile de peste an randuite de
Biserica sunt potrivite pentru savarsirea sfestaniei, dupa cum, se recomanda acest
lucru si pentru zilele de post de peste saptamana, miercurea si vinerea. Cine
doreste, este bine sa savarseasca sfestanie in toate posturile. Cine nu poate, sa o
faca cel putin in Postul Mare.
De ce in Postul Mare? Pentru ca acesta este cel mai important si cel mai aspru
post de peste an care ne pregateste pentru cea mai mare sarbatoare a Bisericii.
Dar si pentru ca acesta este primavara, cand, odata cu inviorarea si improspatarea
naturii, se face si curatenia casei si a lucrurilor din ea. Pe langa aceasta, mai
poate fi luata in seama si dorinta si disponibilitatea omului de inviorare si
renastere odata cu cea a naturii inconjuratoare, in virtutea aceleiasi solidaritati
dintre om si creatie. Puritatea, frumusetea si vigoarea naturii renascute invita pe
om, aproape irezistibil, la aceeasi renastere si recuperare a puritatii si a vigorii
launtrice. Peste tot, dar mai ales la tara, primavara se face o curatenie generala a
casei, care merge la scoaterea tuturor lucrurilor din casa, curatirea, scuturarea si
improspatarea lor pana la varuirea peretilor, care aduce cu sine si la propriu si la
figurat un aer de reala primenire - mai ales cand peretii se varuiesc cu var alb.
Sfestania dupa ce am avut in casa un deces
Se obisnuieste ca dupa ce am avut un deces in casa, la cateva zile dupa
inmormantare, atunci cand cei din casa se pot pregati, sa se savarseasca
sfestanie. Crestinul simte nevoia resfintirii si binecuvantarii casei nu pentru ca
cel decedat ar fi intinat in vreun fel casa, ci pentru ca locul si casa a fost cercetat
de moarte. Pe buna dreptate, moartea este socotita ca cea mai infricosatoare
forma a raului si consecinta a pacatului. "Pentru ca plata pacatului este moartea"
spune Sfantul Apostol Pavel (Rom. 6,23).
Cu atat mai mult, trebuie sa se savarseasca sfestanie in casa sau in locul in
care s-a comis un omor sau o alta faradelege sau uraciune (avort, incercare de
sinucidere, varsare de sange, molima, intamplare rea sau accidente de orice fel,
etc.), pentru ca toate acestea se intampla din indemnul si cu lucrarea diavolului si
a duhurilor rele.
Ce trebuie si cum trebuie sa ne pregatim pentru sfestanie?
Cine doreste a chema preotul pentru a savarsi sfestanie in casa, trebuie sa stie
cum trebuie sa se pregateasca pentru aceasta avand in vedere cele de mai jos.
Mai intai toti cei din casa este bine sa se spovedeasca, pentru ca inainte de a
curati si sfinti casa, sa se curateasca si sa se sfinteasca ei insisi de pacatele si
relele care afecteaza si casa in care ei locuiesc. Daca nu este in timpul postului,
atunci cei din casa sa stie ca trebuie sa posteasca trei zile inainte sau cel putin
ziua aceea si sa se fereasca de cearta, dusmanii, injuraturi sau alte rele.
In al doilea rand, casa in care urmeaza a se face sfestanie trebuie curatita cat
mai bine, de la un capat la altul si toate lucrurile din ea. Nu este de inchipuit sa
stropim cu apa sfintita si sa facem rugaciuni pentru a curati casa de rele iar casa
sa fie murdara si neingrijita. Apoi, orice slujba savarsita de preot in casa este
echivalenta cu aducerea lui Dumnezeu in casa aceea prin lucrarea Sa sfintitoare
si prin binecuvantarea Sa. Ori, daca atunci cand primim un oaspete obisnuit,
dintre oameni, direticam si facem curatenie in casa, pentru a-l primi cum se
cuvine, cu atat mai mult atunci cand vrem sa-L primim pe insusi Dumnezeu. Asa
cum ne spalam, ne ingrijim si ne primenim noi oamenii atunci cand mergem la
biserica sau atunci cand ni se face orice slujba, tot asa trebuie primenita si casa
noastra cand facem slujba in ea.
Pentru slujba sfestaniei, credinciosul trebuie sa pregateasca o masuta frumos
acoperita, orientata spre rasarit (masuta poate fi asezata in fata sau in apropierea
icoanei sau a coltului de rugaciune din casa) pe care va aseza urmatoarele:
• un vas larg la gura cu apa,
• un manunchi de busuioc,
• doua sfesnice mici cu lumanari sau un var stramt la gura (un pahar sau
ceasca) in care sa se poata pune lumanarile din ceara curata,
• o catuie cu carbune aprins si putina tamaie,
• o icoana (daca masuta nu se afla in fata icoanei din casa),
• un pomelnic cu cei ce locuiesc in casa si cu cei pe care respectivii doresc
sa-i pomeneasca la rugaciune (poate fi si un pomelnic cu mortii familiei).
Mai pot fi puse pe masa:
• o paine, putin undelemn si putin vin, simbolizand roadele pamantului date
de Dumnezeu spre hrana noastra, pentru a fi binecuvantate.
Preotul va sta in fata masutei, iar credinciosii vor sta in spatele preotului, asa
cum stam si la biserica, toti cu fata la rasarit.
Toate usile camerelor vor fi larg deschise.
Care sunt actele principale savarsite de preot in timpul sfestaniei?
Rugaciunile de inceput si tamaierea casei
Slujba sfestaniei cuprinde diverse rugaciuni, pentru casa si pentru cei ce
locuiesc in ea, rugaciuni pentru sfintirea apei, tamaierea casei, sarutarea Sfintei
Crucii de catre toti cei de fata si stropirea lor cu apa sfintita, stropirea casei cu
apa sfintita.
Dupa binecuvantarea de inceput a preotului, se rostesc rugaciunile de inceput,
psalmul 142 "Doamne , auzi rugaciunea mea, asculta cererea mea..." si Psalmul
50, psalm de pocainta, timp in care preotul tamaiaza masa amenajata pentru
slujba si toata casa, incepand de fiecare data cu icoana din camera.
Urmeaza o serie de tropare scurte, rugaciuni adresate Maicii Domnului si
tuturor sfintilor, exprimand rugamintea noastra ca acestia sa fie impreuna
rugatori cu noi. Invocand numele sfintilor si al Maicii Domnului, spunem de
fiecare data: "rugati-va lui Dumnezeu pentru noi".
De ce rugam pe Maica Domnului si pe sfinti sa se roage pentru noi?
La orice slujba sau rugaciune, cerem Maicii Domnului si tuturor sfintilor sa fie
alaturi de noi in rugaciunile noastre catre Dumnezeu, sa se roage pentru noi, sa
mijloceasca pentru noi. In credinta si traditia noastra ortodoxa, sfintii bineplacuti
lui Dumnezeu si Maica Domnului sunt foarte apropiati credinciosilor. De aceea
suntem inconjurati de icoane ale Maicii Domnului si ale sfintilor in biserici, dar
si in casele noastre. Daca nadajduim in sprijinul si in intelegerea oamenilor din
jurul nostru, pe care ii rugam adeseori sa ne ajute sau sa mijloceasca pentru noi
la alti oameni, cu atat mai mult nadajduim in dragostea, ajutorul si in mijlocirea
celor care sunt acum in preajma lui Dumnezeu.
In Biserica Ortodoxa este foarte raspandita si incetatenita rugaciunea unora
pentru altii si fiecare simtim cat de folositoare este. In aceasta solidaritate dintre
oameni, in dragostea si mila unora pentru altii se intemeiaza credinta noastra in
rugaciunile si mijlocirile sfintilor pentru noi. Daca rugaciunle si mijlocirile
noastre, ale oamenilor pacatosi, prinsi in toate neputintele acestei vieti sunt
ascultate de Dumnezeu si implinite, cu atat mai mult rugaciunile sfintilor. De
altfel, daca noi credem in viata de dincolo, daca credem, prin urmare, ca oamenii
bineplacuti lui Dumnezeu sunt alaturi de Dumnezeu, nu ne putem inchipui ca ei,
atat de buni si iubitori, pot ramane nepasatori la necazurile, durerile si nevoile
noastre. Nu putem sa ne gandim ca cei care in viata lor pamanteasca s-au rugat
neincetat pentru toti oamenii, s-au jertfit pentru a-i ajuta, au fost nemilostivi, au
suferit pentru durerile si pacatele semenilor lor, dupa cum aflam din istorisirea
vietii lor, nu putem, deci, sa ne inchipuim ca acestia, trecand in viata cealalta,
devin nepasatori de ceea ce se intampla cu oamenii si cu lumea.
Citirea Sfintei Evanghelii
Momentul important urmator este citirea Sfintei Evanghelii, timp in care
credinciosii ingenuncheaza. Se citeste un fragment din Evanghelia dupa Ioan
(cap.V, 1-4) care reda episodul vindecarii paraliticului de la scaldatoarea din
Vitezda. Aici ni se arata ca apa in care se cobora un inger al Domnului, care era,
deci, intr-un fel cercetata, atinsa, sfintita de Dumnezeu se cobora la vreme in
scaldatoare si tulbura apa; si cine intra intai, dupa tulburarea apei, se facea
sanatos, de ori ce boala era tinut". Tot asa, cum vom vedea, printr-o rugaciune
speciala, preotul se roaga lui Dumnezeu "sa trimita harul Prea Sfantului Sau Duh
si sa sfinteasca apa" pusa inainte si sa fie spre spalarea de toata intinaciunea si
spre sanatatea sufletelor si a trupurilor.
Ectenia Mare
Dupa citirea Sfintei Evanghelii, preotul rosteste Ectenia Mare, o serie de
rugaciuni si de cereri adresate lui Dumnezeu, mai intai cu caracter general,
pentru pacea si binele lumii intregi, a localitatii respective, sat sau oras, si apoi,
cu caracter special, pentru sfintirea apei. Astfel preotul se roaga lui Dumnezeu
"pentru ca sa sfinteasca apa aceasta, cu puterea, cu lucrarea si cu pogorarea
Sfantului Duh", "pentru ca sa se pogoare peste apa aceasta lucrarea cea
curatitoare a Treimii celei mai presus de fire", "pentru ca sa fie apa aceasta
tamaduitoare sufletelor si trupurilor, si izgonitoare a toata puterea cea
potrivnica", "pentru ca sa se trimita ei harul izbavirii si binecuvantarea
Iordanului"... si altele.
Rugaciunea de sfintire a apei
Momentul cel mai important al slujbei este atunci cand preotul sfinteste apa
printr-o rugaciune speciala. In momentul acestei rugaciuni, preotul afunda de trei
ori mana dreapta in apa, facand semnul Sfintei Cruci si rugandu-se de fiecare
datga astfel: "Si acum trimite harul Prea Sfantului si de viata facatorului Tau
Duh, care sfinteste toate, si sfinteste apa aceasta". Apoi continua rugaciunea: "Si
prin gustarea si stropirea cu apa aceasta, trimite-ne noua binecuvantarea Ta, care
spala intinaciunea patimilor. Asa ne rugam cerceteaza neputinta noastra, Bunule,
si tamaduieste cu mila Ta bolile noastre cele sufletesti si trupesti", asociind
aceste rugaciuni rugaciunea Maicii Domnului, puterea Sfintei Cruci si
rugaciunile tuturor sfintilor, pomenind numele multora dintre ei.
Afundarea Sfintei Cruci in apa si stropirea cu apa sfintita
Dupa rugaciunea de sfintire, preotul afunda in apa Sfanta Cruce in forma de
cruce, de trei ori, in timp ce canta troparul: "Mantuieste, Doamne, poporul Tau si
binecuvanteaza mostenirea Ta. Biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui
potrivnic daruieste, si cu Crucea Ta pazeste pe poporul Tau".
In continuare preotul stropeste cu apa sfintita toata casa, cineva din cei ai casei
purtand vasul cu apa sfintita. Dupa ce termina de stropit casa, preotul stropeste
cu apa sfintita pe toti cei prezenti care se inchina si saruta Sfanta Cruce pe care
preotul o tine in mana.
Ectenia finala pentru pazirea casei de rau
Slujba sfestaniei se sfarseste cu o rugaciune prin care preotul se roaga "sa se
pazeasca locuinta aceea, toate orasele si satele de boala, de foamete, de cutremur,
de potop, de foc, de sabie, de navalirea altor neamuri si de razboiul dintre noi" si
pentru ca Bunul Dumnezeu "sa indeparteze si sa imprastie toata mania, care se
porneste asupra noastra, si sa ne izbaveasca pe noi de mustrarea Lui cea dreapta,
care este asupra noastra si sa ne miluiasca pe noi." Acum preotul pomeneste pe
toti cei de fata si pe toti cei scrisi pe pomelnicul casei. Se poate, de asemenea,
face o rugaciune de pomenire a mortilor familiei.
Rugaciunea pentru casa ce este tulburata de duhuri rele
Exista duhuri rele?
Duhurile rele exista si lucreaza neincetat cu vrajmasie impotriva oamenilor.
Daca ele nu se vad, se vad insa semnele lucrarii lor, relele sau nenorocirile care
se abat adeseori asupra noastra si asupra caselor noastre. Poarta prin care
patrunde lucrarea duhurilor rele sunt patimile si slabiciunile noastre inainte de
orice, precum si lipsa de rugaciune in casa sau lipsa preotului si a slujbelor de
sfintire (sfestania) pe o perioada lunga de timp. Acolo unde nu este chemat
numele lui Dumnezeu, ba mai mult este invocat cu timp si fara timp numele
diavolului, acesta din urma se va instala cu duhurile lui mai devreme sau mai
tarziu, aducand cu sine tulburare multa.
De unde stim ca locuinta noastra este tulburata de duhuri rele?
Cum spuneam mai sus, semnele prezentei si lucrarii duhurilor rele sunt
tulburarea, nelinistea, raul de orice fel sau nenorocirile care bantuie uneori casa
noastra, familia noastra. Adeseori, vin credinciosi la biserica si se plang de faptul
ca de la un timp totul le merge rau in casa, totul parca merge pe dos, nu mai este
liniste, intamplarile rele se tin lant, nimic nu le mai reuseste. Alteori nelinistea
este insotita si de o frica continua inexplicabila, resimtita mai ales de copii si de
membrii de gen feminin ai familiei si de sentimentul vecinatatii a ceva rau.
Trebuie stiut ca lucrarea diavolului si a duhurilor rele imbraca forme dintre
cele mai diverse, de la raul care este atat de firesc si obisnuit incat este trecut
drept lucru bun pana la situatiile cele mai evidente si infricosatoare de
demonizati, adica de oameni stapaniti de demoni.
Acestea sunt situatii cand trebuie sa chemam preotul pentru a savarsi slujba
prevazuta de Biserica "pentru casa care este stapanita de duhuri rele".
Ce slujba savarseste preotul cu aces prilej?
Preotul va savarsi sfintirea apei mici sau sfestania insotita de o rugaciune
speciala de alungare a duhurilor rele, in care, intre altele el se roaga cu staruinta
lui Dumnezeu: "Tu, Doamne, intarirea celor ce-si pun nadejdea in Tine, zidul cel
tare al celor ce-si pun increderea in Tine, departeaza, izgoneste si imprastie toata
lucrarea diavoleasca, toata navalirea satanei, toata bantuiala puterii celei
potrivnice, de la casa aceasta si de la cei care locuiesc in ea, care poarta semnul
crucii Tale celei biruitoare si infricosatoare impotriva demonilor, si care cheama
numele Tau cel sfant... Insuti, Stapane, pazeste pe toti care sunt in casa aceasta
de toata vatamarea si ispita, izbavindu-i de frica de noapte, de sageata ce zboara
ziua, de lucrul ce umbla intru intuneric, de intalnirea cu demonul de amiaza..."
Cum ne pregatim pentru aceasta slujba?
Acasa credinciosul va pregati pentru slujba o masuta si toate celelalte ca
pentru sfestanie.
Mai importanta este pregatirea sa sufleteasca. Iata ce scrie cartea de slujba
referitor la pregatirea credinciosului pentru aceste rugaciuni: "Cine va voi sa i se
citeasca in casa aceste rugaciuni trebuie sa posteasca ziua aceea si sa faca
milostenie dupa cum ii va fi puterea, si cu ravna sa se roage lui Dumnezeu, dar
mai intai sa se marturiseasca." Este bine, de asemenea, daca este cu putinta,
preotul sa savarseasca mai intai Sfanta Liturghie la biserica, la care sa participe
si cei ce doresc slujba.
Slujba care se face la casa sau la locul ce sunt suparate de farmece sau de
descantece
Ce sunt farmecele sau descantecele?
Farmecele sau descantecele sunt lucrari ce se savarsesc de catre oameni
rauvoitori care se vand diavolului si fortelor intunericului pentru ca prin
intermediul acestora sa faca rau semenilor lor. Nu exista nici o indoiala ca
farmecele, descantecele, vrajile si toate cele asemenea se fac cu puterea
diavolului.
Ele nu au putere asupra omului care stie de Dumnezeu, care se roaga, isi face
semnul sfintei cruci si se fereste de pacate grele. Omul care primeste
binecuvantarea si puterea sfintitoare a lui Dumnezeu nu poate fi biruit de puterea
diavolului, chiar daca se fac asupra lui farmece sau vraji. Sunt afectati cei care
stau departe de Dumnezeu si de biserica, cei care se afunda in fel de fel de pacate
grele si care nu se ingrijesc sa se spovedeasca si sa primeasca binecuvantarea
ocrotitoare a lui Dumnezeu, cei care nu fac sfintirea caselor, cei care traiesc
necununati sau in oricare alta faradelege, cei care se incred prea mult in propriile
puteri si nu-L mai cauta pe Dumnezeu, nu se mai inchina, nu mai stiu de nimic
sfant.
Nu trebuie sa ne indoim deloc de existenta si de posibilitatea acestor lucrari
diavolesti prin intermediul oamenilor rai. Sunt prea multe marturii in jurul nostru
pe care nu le putem ignora. De altfel, daca n-ar fi fost posibile, Biserica n-ar fi
randuit slujbe impotriva lor.
Inca odata, credinciosul care participa la viata Bisericii, care stie de Sfanta
Liturghie, de spovedanie si impartasenie, care se insemneaza cu semnul crucii,
acela nu trebuie sa se teama de farmece si de oricare alt fel de lucrare
diavoleasca.
Ce slujba se face?
Dupa randuiala Bisericii, pentru astfel de situatii se face mai intai Sfanta
Liturghie la biserica, iar la casa sau locul suparate de farmece se fac mai multe
rugaciuni in care preotul se roaga, intre altele, pentru ca Domnul nostru Iisus
Hristos, Cel care S-a facut om "ca pe om de inselaciunea diavolului si de
chinurile lui sa-l elibereze si sa strice toate facerile lui cele diavolesti", "... sa
caute cu milostivire spre casa aceea si spre cei ce locuiesc in ea si sa izbaveasca
pe cei bantuiti si inviforati de supararile cele rele ale oamenilor celor vicleni, ale
otravitorilor si descantatorilor, ale fermecatorilor si fermecatoarelor si ale
diavolilor celor vicleni..." Urmeaza un blestem care se face de catre preot la
adresa demonilor si a celor care lucreaza cele diavolesti, in care se spune si
urmatoarele: "Va blestem pe voi atotviclenilor, incepatorii rautatilor,
blestematilor si uratilor diavoli, pe voi care otraviti si fermecati locurile si casele
oamenilor... impreuna cu cel ce s-a dat voua, vicleanul om, ca sa fiti adusi casei
acesteia sa o tulburati si cu rele naluciri si cu bantuielile voastre si suparati si sa
necajiti pe cei care locuiesc in ea si imprejurul ei... Ci cu toata puterea numelui
Atottiitorului Dumnezeu in Sfanta Treime slavit... si cu puterea cinstitei si de
viata facatoarei Cruci... cu tarie poruncesc voua viclenilor duhuri, degrab sa
fugiti de la casa aceasta si de la cei ce locuiesc in ea, cu toate descantecele si
farmecele voastre, iar de acum niciodata sa nu va mai intoarceti la ea..."
Dupa aceea, luand aghiasma mare sau apa sfintita, preotul stropeste casa si
locul casei pe din afara, rostind: "Sa fuga si sa se departeze de la casa aceasta tot
vicleanul diavol si otravirea si farmecele si descantecele prin stropirea cu aceasta
apa sfintita si niciodata sa nu se mai intoarca, ci sa se stinga; in numele Tatalui si
al Fiului si al Sfantului Duh".
Alte rugaciuni legate de casa sau gospodaria crestinului
Mai sunt si alte rugaciuni de care credinciosul poate beneficia pentru casa sa si
pentru cele dimprejurul sau. Mentionam aici: rugaciunile pentru sfintirea
fantanii, la inceputul saparii si dupa terminarea fantanii, randuiala ce se face
cand a cazut ceva spurcat in fantana; randuiala care se face cand se imbolnavesc
orice fel de animale, etc.
Pregatirea pentru aceste slujbe este asemanatoare cu cea pentru sfestanie.
Credinciosul poate cerceta pe preot in legatura cu orice problema are el sau
casa sa si preotul il va sfatui ce trebuie sa faca, pe langa cele care au fost
cuprinse pe scurt in aceasta carticica.
Icoana din casa
De ce punem icoana in casa?
Icoana nu poate lipsi din casa crestinului. Prezenta icoanei arata ca acea casa
este increstinata, ca familia care locuieste acolo este crestina. Icoana din casa
este o marturisire a credintei in Dumnezeu.
Icoana, prezenta a celui infatisat in ea
Asa cum fotografia sau tabloul unei persoane dragi ne aduc in fata persoana
draga pe care o reprezinta, tot asa si icoana ne poarta cu gandul la cel infatisat in
cea. Icoana este o prezenta a celui infatisat in ea: a Mantuitorului Hristos, a
Maicii Domnului sau a sfintilor. Prezenta chipului unei persoane este intr-o
masura prezenta respectivei persoane. Chipul ne pune in legatura cu persoana pe
care o reprezenta, ne ajuta sa ne ducem cu gandul la ea sau mai curand, aduce
persoana respectiva in fata noastra, langa noi, ne inlesneste o intalnire cu ea.
Icoana ne ajuta sa ne rugam mai bine, pentru ca ne ajuta sa intram mai usor in
legatura cu Dumnezeu, sa-L vedem in persoana Mantuitorului Hristos, sa simtim
prezenta Maicii Domnului si a sfintilor pe care ii dorim impreuna rugatori cu noi
si pentru noi.
Cine nu iubeste icoanele nu iubeste cu adevarat nici pe cei care sunt infatisati in
icoane
In ratacirea lor, sectantii spun ca nu e bine sa cinstim si sa ne inchinam la
icoane pentru ca sunt idoli, ca nu e bine sa te inchini la o bucata de lemn sau
hartie, pentru ca asa spune legea lui Dumnezeu. Dar crestinii nu se inchina la
lemn sau hartie. Cine-si poate inchipui ca mamele si buncile noastre
ingenuncheaza, se roaga si plang in fata unor bucati de lemn aceia se inseala
amarnic si isi dau in felul acesta masura intunecimii mintii lor.
Cel mai simplu exemplu care este la indemana tuturor ne poate lamuri asupra
acestui lucru: in fata fotografiei unei persoane dragi, ceea ce ne bucura sau ne
emotioneaza nu este bucata de hartie oricat de frumoasa ar fi aceasta, ci este
chipul celui drag. Adeseori, de prea mult dor, sarutam fotografia persoanei
indragite. Aceasta nu inseamna ca sarutam hartia, ci chipul celui drag si prin
aceasta persoana care ne este draga. Fotografia ne este draga si o pastram cu
sfintenie mai ales cand cel din fotografie este departe de noi. Daca am pierde
fotografia respectiva sau daca cineva ne-ar rupe-o, de exemplu, ne-am supara
foarte tare si ne-ar parea rau. Nu pentru ca am pierdut o bucatica de hartie, ci
pentru ca am pierdut un semn, o prezenta a celui drag. Cu cat ne este mai draga
persoana respectiva cu atat pretuim mai mult si fotografia si o tinem la loc de
cinste. Tot asa si icoanele. Cu cat ne sunt mai dragi Mantuitorul, Maica
Domnului si sfintii, cu atat iubim si cinstim mai mult icoanele. Cine nu iubeste
icoanele nu iubeste cu adevarat nici pe cei care sunt infatisati in icoane. Altfel
cum s-ar putea lipsi de chipurile celor dragi!
Icoana, fereastra spre adevaratul Dumnezeu
Dar icoana este mult mai mult decat o fotografie. Mai intai, pentru ca ea ne
infatiseaza chipul lui Dumnezeu Insusi, chipul Fiului lui Dumnezeu intrupat. Ea
este o fereastra spre lumea lui Dumnezeu, spre Imparatia cerurilor. Chipul Maicii
Domnului si cel al sfintilor din icoane este chipul omenesc indumnezeit, coplesit
de lumina dumnezeiasca a Imparatiei lui Dumnezeu. Icoana este sfintita prin
chipul pe care il reprezinta.
Fara icoana ne putem rataci de la adevaratul Dumnezeu, inchipuindu-ne
fiecare, dupa mintea, priceperea si credinta sa un Dumnezeu, care de cele mai
multe ori este unul plasmuit de imaginatia noastra. Asa incat riscul idolatriei este
mult mai mare fara icoana, omul fiind tentat sa-si "inchipuie" un Dumnezeu
"convenabil", dupa propriile dorinte si nevoi.
Ce fel de icoana trebuie sa punem in casa?
Este bine ca sa punem in casele noastre icoane pictate pe lemn dupa randuiala
Bisericii. In lipsa celor pictate pe lemn, se pot folosi si cele pe hartie, fie lipite pe
lemn, se pot folosi si cele pe hartie, fie lipite pe lemn, fie inramate. Este foarte
important sa distingem intre icoana adevarata si tabloul religios. Icoana
adevarata este cea care ne arata chipul indumnezeit al Mantuitorului, al Maicii
Domnului si al sfintilor, iar tabloul religios este cel care infatiseaza numai chipul
omenesc al acestora. Pentru a nu gresi, se recomanda crestinului sa intrebe
preotul atunci cand doreste sa-ri procure o icoana. Trebuie sa fim foarte atenti ce
fel de icoana punem in casa noastra. Chipul acela se va intipari in mintea noastra.
Chipul acela se va intipari in mintea noastra, a copiilor nostri pentru totdeauna si
ne va ajuta sa ne indreptam cu mintea spre Dumnezeu. Crestinul nu trebuie sa se
zgarceasca tocmai atunci cand cumpara o icoana.
Icoana daruita
In traditia noastra se pastreaza credinta ca este bine ca icoana sa o primesti in
dar. Un lucru foarte frumos! De aceea, amintim aici, momentele prielnice pentru
un astfel de gest binecuvantat. Este frumos si foarte potrivit ca nasul sa daruiasca
prima iconita la botez. El poate oferi icoana cu chipul sfantului al carui nume il
pune copilului. La fel, nasii de cununie. Ei pot oferi la cununie, in biserica,
finilor lor, icoana sfantului care doresc ei sa le fie ocrotitor al casei si al familiei
noi. Parintii, pot si ei sa daruiasca o icoana copiilor, cand acestia se muta la casa
noua. In toate aceste prilejuri, sau cu alte ocazii, preotul parohiei poate si el sa
ofere icoane credinciosilor sai. Putem oferi o icoana in dar prietenilor nostri,
folosindu-ne de un prilej anume sau de o simpla vizita. Se vor bucura mai mult
decat ne inchipuim. Atentie insa, icoana daruita sa fie de cea mai buna calitate.
Daca totusi nu vom primi in dar icoana, este de la sine inteles ca nu vom sta fara
icoana asteptand, ci ne-o vom procura singuri.
Icoana de familie
Icoana mostenita de la parinti este una dintre cele mai de pret mosteniri. Ea
are rolul de a ne lega de parintii si stramosii nostri prin cea mai trainica legatura,
cea a credintei. Icoana veche, in fata careia s-au rugat parintii, bunicii si
strabunicii nostri poarta incarcatura credintei si rugaciunilor acestora.
Continuitatea credintei este un element foarte pretios pentru spiritualitatea
ortodoxa. De aici si aprecierea deosebita pe care o acordam traditiei.
Nu trebuie sa renuntam la icoanele mostenite pentru nimic in lume. Aveam
datoria de a le lasa mostenire sfanta si testament al credintei copiilor si nepotilor
nostri. Daca nu am mostenit i icoana, putem sa ne ingrijim noi ca in familia
noastra sa intre o icoana de pret pe care sa o lasam mostenire. Nimic mai frumos
decat sa auzi: "Aceasta icoana o am de la mama mea" sau "de la bunica mea!"
Sfintirea icoanei
Inainte de a fi asezata in casa, icoana noua se aduce la biserica pentru a fi
sintita. Ea se lasa la biserica - de obicei patruzeci de zile - timp in care este tinuta
in Sfantul Altar. Intre timp, sau la sfarsitul celor patruzeci de zile, preotul o
sfinteste, stropind-o cu apa sfintita si rostind rugaciunile randuite de Biserica. Se
recomanda ca preotul sa scrie pe spatele icoanei data sfintirii, hramul bisericii
unde a fost sfintita si numele sau.
Locul icoanei in casa
Este bine sa avem in fiecare camera cate o icoana. Locul icoanei in casa este
pe peretele de rasarit. Pe peretele cu icoana nu trebuie sa mai punem nimic
altceva, pentru ca atentia noastra sa nu fie atrasa de alt lucru atunci cand ne
rugam in fata icoanei si pentru ca nu este bine sa punem alaturi de icoana lucruri
care nu au legatura cu aceasta. Punem icoana la rasarit pentru ca ne rugam
intotdeauna cu fata la rasarit, si la biserica si acasa. Rasaritul, locul de unde ne
vine lumina, este semnul lui Dumnezeu, al Mantuitorului Hristos, numit in
rugaciunile Bisericii "Rasaritul cel de sus", "Soarele Dreptatii", etc... Apoi,
lumina este semnul lui Dumnezeu, al binelui si al lucrurilor bune care se fac la
lumina zilei, in timp ce apusul, intunericul este semnul raului si al lucrurilor care
se fac la intuneric. Deci, trebuie sa avem grija sa asezam icoana la rasarit, pentru
a ne inchina cu fata la rasarit. A fost un timp cand unii dintre crestini tineau
icoanele ascunse, dupa usa, in vreun coltisor sau chiar in sifoniere sau in valize.
A sosit timpul sa scoatem icoanele la vedere si sa le asezam unde le este locul.
Locul de rugaciune
Cele mai multe dintre casele crestinilor au amenajat un loc anume, un coltisor
pentru rugaciune. Acesta este intr-un loc mai ferit din casa, desigur tot in partea
de rasarit, in jurul unei icoane. Este un fel de altaras unde se pastreaza toate
lucrurile sfintite din casa. Aici pastram aghiasma mare, apa sfintita de la
sfestanie, anafora, tamaia, lumanarile, busuiocul, salcia sau frunza de nuc aduse
de la biserica de Florii sau de Rusalii. Se poate amenaja ca un fel de dulapior de
colt sau de perete, deschis, unde putem pune icoana si toate celelalte. Tot aici
trebuie sa avem o masuta mica sau un analog mic (ca cel de la biserica pe care se
citeste Sfanta Evanghelie), pe care vom pune cartea sau cartile noastre de
rugaciune.
Candela
In coltisorul de rugaciune trebuie sa avem neaparat o candela. In fiecare casa
trebuie sa existe cel putin o candela. Se va folosi candela cu ulei si fitil . Nu este
potrivit sa se foloseasca beculete, pentru ca adevarata candela, ca si lumanarea,
trebuie sa foloseasca spre ardere ulei curat sau ceara curata. Beculetul este de
frumusete. Candela nu este pentru frumusete, ci pentru lucrare. Candela este
lumina de veghere, de priveghere, pe care ar trebui sa o tinem tot timpul aprinsa
in casa. Va amintiti pilda fecioarelor din Evanghelie, care asteptau pe
Mantuitorul cu candelele aprinse. Cele care nu au avut suficient undelemn pentru
a arde continuu candelele au pierdut venirea Mantuitorului. Arderea continua a
candelei este raspunsul crestinului la indemnul Mantuitorului: "Privegheati ca nu
stiti ziua, nici ceasul cand vine Fiul Omului." (Matei 25, 13). Cum spuneam,
crestinul aprinde lumanarea sau candela ori de cate ori, in vreun fel anume,
merge sa se intalneasca cu Dumnezeu. Candela aprinsa este semn al nadejdii pe
care noi ne-o punem in Dumnezeu, ca El sa fie ocrotitorul nostru si al casei
noastre. Cine nu poate pastra candela mereu aprinsa, este bine sa o aprinda seara,
sau ori de cate ori se roaga. De asemenea, ardem candela in zilele de sarbatoare,
incepand de seara din ajunul sarbatorii respective.
Batranii, mai ales, tin candela aprinsa, pentru ca nu cumva sa le vina ceasul
sfarsitului pe neasteptate si sa moara fara lumina, sa mearga la Hristos fara
lumina. Lumina este semn al alegerii noastre pentru Dumnezeu si pentru
Imparatia luminii. Alegem lumina pentru ca lumina este semnul ca vrem sa
ajungem la Dumnezeu.
Exista candele la magazinele de obiecte bisericesti, la biserici si la manastiri.
O candela este compusa dintr-un suport - de obicei metalic - in care se aseaza un
pahar special de candela, colorat si o pluta speciala sau un alt suport, cu fitil de
bumbac sau vata. La caz de nevoie, se poate improviza o candela foarte usor intrun
paharel sau in orice alt vas mic. Este bine, totusi, sa ne ingrijim de o candela
frumoasa, care sa fie si podoaba de pret in casa noastra. Se mai obisnuieste o
candela in bucatarie, acolo unde gospodina isi petrece foarte mult timp si chiar
familia intreaga. Este foarte frumoasa si draga aceasta insotire a luminii candelei
in jurul nostru. Ea ne pastreaza sau ne duce gandul la Dumnezeu si ne aduce
aminte de rugaciune.
Catuia
Catuia este un mic obiect metalic cu maner, in care aprindem tamaie. Catuia
nu poate lipsi din casa crestinului. Ea se pastreaza la coltisorul de rugaciune, sau
langa icoana. In casa putem aprinde tamaie ori de cate ori simtim nevoia, dar mai
ales atunci cand ne facem rugaciunea. Crestinul poate sa tamaieze singur prin
casa, dupa ce face semnul crucii deasupra tamaii aprinse. Se aprinde tamaie si
cand suntem tulburati de ganduri urate, de vise urate sau de duhuri necurate.
Tamaia binemirositoare este semnul rugaciunii noastre curate care se intalta catre
Dumnezeu, dar si semnul darului si al prezentei lui Dumnezeu. De aceea, tamaia
este folosita pentru alungarea tuturor rautatilor. Pentru arderea tamaiei avem
nevoie de un carbune special pe care-l putem procura de la manastiri sau de la
biserici. Mai putem folosi si carbuni aprinsi din foc.
Catuia a cam disparut din casele credinciosilor. In locul ei se folosesc alte
obiecte metalice, cel mai adesea lingura. Trebuie sa ne ingrijim sa ne procuram o
catuie frumoasa, pentru a ne arata atentia si grija noastra fata de lucrurile cu care
ne prezentam in fata lui Dumnezeu.
Catuia este necesara si ori de cate ori vine preotul pentru a savarsi o slujba in
casa. Este bine atunci sa-l asteptam pe preot, cu candela, cu lumanarile si cu
catuia aprinse.
Biblioteca crestinului
In casa crestinului este bine sa existe cel putin cateva carti foarte necesare.
Vom aminti aici pe cele mai importante dintre acestea, pe care omul credincios
trebuie sa se ingrijeasca sa le procure. In felul acesta el isi va forma o mica
biblioteca pe care este bine sa o aseze aproape de coltul de rugaciune.
1. Biblia sau Sfanta Scriptura.
Este cea mai importanta carte pentru un crestin. Ea nu poate lipsi din casa
omului credincios. In Biblie aflam istoria prezentei si lucrarii lui Dumnezeu in
lume. Pe aceasta istorie se intemeiaza credinta noastra. Biblia cuprinde Cuvantul
lui Dumnezeu catre oameni. Vom afla din Biblie cum a vorbit Dumnezeu catre
noi "in multe randuri si in multe feluri... prin prooroci, iar catre sfarsitul acestor
vremuri - cum spune Sfantul Pavel - prin Insusi Fiul..." (Evrei 1,1). Biblia se
imparte in doua parti: Vechiul Testament care cuprinde istoria de pana la
Mantuitorul Hristos si Noul Testament care cuprinde istoria Mantuitorului
Hristos, faptele si invatatura Sa, precum si istoria Bisericii la inceputurile el.
Biblia este cartea de capatai a Bisericii. Folosul citirii Bibliei este nespus de
mare. Mantuitorul Insusi ne spune ca omul " nu traieste numai cu paine, ci si cu
Cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4,4). Putem citi oricand din
Biblie. Este bine sa ne obisnuim ca dimineata si seara inainte de culcare sa citim
putin din Biblie, pentru ca gandul nostru sa poarte peste zi un cuvant sau o
invatatura a Mantuitorului, iar noaptea, mintea sa odihneasca, la fel intr-un
cuvant al lui Dumnezeu. Nimeni, stiutor de carte sau chiar nestiutor, nu poate sa
fie iertat daca n-a citit macar o singura data Biblia sau cel putin Noul Testament.
2. Cartea de rugaciune
Cartea de rugaciune cuprinde rugaciuni pentru diferitele trebuinte ale
crestinului. Exista acum carti de rugaciuni, editate de Biserica Ortodoxa care
contin culegeri foarte bogate de rugaciuni, insotite adesea de scurte invataturi
pentru viata crestinului. Sunt rugaciuni de dimineata si de seara, rugaciuni ce se
pot spune inainte si dupa masa, rugaciuni la inceperea si la sfarsitul lucrului,
rugaciuni pentru calatorie, pentru sanatatea proprie, pentru cei bolnavi, rugaciuni
pentru parinti, pentru copii sau pentru soti, rugaciuni la vreme de primejdie,
rugaciuni pentru spovedanie si pentru impartasanie si multe altele. De-a lungul
timpului, Biserica a adunat aceste rugaciuni de la oameni duhovnicesti si le pune
la indemana oricarui crestin pentru ca acesta sa se foloseasca de ele in
rugaciunile sale catre Dumnezeu. Credinciosul se poate ruga lui Dumnezeu cu
propriile sale cuvinte, din sufletul sau, pentru necazul sau pentru bucuria sa.
Cartea de rugaciuni ne vine in ajutor. Ea ne invata cum sa ne rugam, ne ajuta sa
ne citim sufletul si sa gasim cuvintele potrivite. Rugaciunile pe care le citim din
carte trebuie sa le rostim ca fiind propriile noastre cuvinte. Rugaciunile acestea
vin de la oameni luminati de Duhul lui Dumnezeu si sunt foarte cuprinzatoare,
dar mai ales foarte corecte. De aceea ele ne si formeaza, ne ajuta sa descoperim
rugaciunea adevarata.
3. Ceaslovul
Ceaslovul sau Orologiul este cea mai de seama si mai completa carte de
rugaciuni a Bisericii. Numele aceste carti vine de la "ceas" sau "ora", ea
aratandu-ne cum trebuie sa ne rugam in fiecare ceas al zilei sau al noptii.
Ceaslovul este deopotriva o carte de slujba trebuitoare preotului si cantaretului in
biserica la savarsirea slujbelor bisericesti, dar si o carte care cuprinde rugaciuni
si randuieli ce pot fi folosite de crestini in casa lor si in familie, potrivit
invataturii Sfintilor Parinti, care numesc familia "o mica biserica". Pe langa
rugaciunile la diferite trebuinte, in Ceaslov gasim si multe din rugaciunile care
alcatuiesc slujbele bisericesti, extrase din celelalte carti de slujba ale Bisericii,
acatiste si paraclise - rugaciuni speciale -, sinaxarul cu sarbatorile si sfintii de
peste an. "Ceaslovul este cartea de fiecare zi a tuturor celor ce pretuiesc
rugaciunea si desavarsirea, a celor ce cauta Imparatia cerurilor si dreptatea lui
Dumnezeu", cum scrie Parintele Patriarh Teoctist in prefata Ceaslovului tiparit in
1992.
3. Psaltirea
Psaltirea este si ea o carte folositoare de suflet care nu poate lipsi din casa unui
credincios. Este fara indoiala cea mai raspandita si mai citita carte biblica. In
lumea ortodoxa, Psaltirea estea cea mai iubita si cea mai des folosita carte. Ea
cuprinde cei 150 de psalmi ai lui David grupati in 20 (douazeci) de "catisme".
Psalmii ii gasim, desigur si in Biblie, in prima parte a acesteia, Vechiul
Testament. Uneori sunt publicati impreuna cu Noul Testament. Trebuie stiut ca
psalmii sunt rugaciuni sub forma de imne, de cantari, care exprima intreaga
bogatie de trairi si sentimente ale omului in fata lui Dumnezeu si in fata vietii si
a lumii inconjuratoare. In psalmi relatia dintre om si Dumnezeu este foarte
apropiata, intima, dialogul este direct. Citirea psalmilor ajuta pe om sa se apropie
mult de modul corect de a-L intelege si a-L simti pe Dumnezeu si pe sine in
raport cu Dumnezeu, cu sine, cu cei din jur si cu natura insasi. El invata cum sa
vorbeasca cu Dumnezeu, cum sa se roage, cum sa multumeasca, cum sa ceara
iertare, cum sa laude, cum sa dea slava, cum sa se bucure, cum sa se veseleasca...
Iata ce scrie despre aceasta Sf. Vasile cel Mare: "Carte Psalmilor cuprinde in
sine tot ceea ce este mai folositor in toate..., este o comoara de invataturi bune,
punand la indemana fiecaruia, dupa sarguinta lui, tot ceea ce ii este de folos. Ea
vindeca ranile cele vechi ale sufletului si aduce cat se poate de grabnic
insanatosirea celui de curand ranit. Ingrijeste de cel bolnav si pastreaza intreg pe
cel sanatos. Ea face ca patimile, care de-a lungul vietii omenesti cauta sa se
cuibareasca in suflete, sa fie indepartate si sa se ajunga la crearea unei stari
sufletesti pline de bucurie si de placere, care face ca in suflete sa se nasca
cugetele cele intelepte... Psalmul este linistea sufletelor, rasplatitorul pacii,
potolitorul galagiei si al valului gandurilor. El face sa slabeasca mania sufletului
si infraneaza pornirea catre patimi, ... impaca pe cei ce-si poarta vrajmasie.
Psalmul este alungatorul demonilor, aducatorul ajutorului ingeresc, arma pentru
teama de noapte, liniste pentru oboseala zilei, pavaza si mangaiere oamenilor
credinciosi, iar pentru femeile credincioase una dintre cele mai potrivite
podoabe. Ce nu poate invata cineva din psalmi? Maretia barbatiei, exactitatea
dreptatii, insemnatatea infranarii, desavarsirea judecatii, chipul in care trebuie sa
rabde si tot ceea ce se poate spune despre lucrurile cele bune."
De aceea, duhovnicii recomanda frecvent citirea Psaltirei. Exista manastiri
unde se citeste Psaltirea neintrerupt, zi si noapte. Este bine ca citirea Psaltirei,
dupa o randuiala zilnica sau pentru o anume imprejurare, sa se faca cu
binecuvantarea preotului duhovnic.
5.Vietile Sfintilor
Vietile sfintilor, istorisiri despre vietile celor mai multi dintre sfintii Bisericii
noastre au fost adunate de timpuriu de catre crestini pentru a le servi drept
modele, drept amintire si incurajare. Exista si in limba romana adunate vietile
sfintilor in douasprezece volume, pentru fiecare luna cate un volum care
cuprinde istorisirile vietilor sfintilor pomeniti in toate zilele lunii respective.
Ultima editie a Vietilor Sfintilor este in curs de publicare la Manastirea Sihastria
de catre Parintele Ioanichie Balan. Au aparut deja pana acum mai multe volume.
6. Calendarul
Nu exista casa de crestini care sa nu aiba un calendar, in care sunt trecute
sarbatorile mari de peste an, posturile mari si zilele de post din timpul unui an si,
desigur, sfintii pe care Biserica ii pomeneste in fiecare zi. Calendarul crestin
ortodox este cel care ne arata ritmul si pulsul vietii bisericesti. Pulsul vietii
crestinului este dat de pulsul vieti Bisericii. Reperele principale ale vietii sale de
peste an ca si ale programului sau saptamanal sau zilnic sunt indicate de
calendar. Pentru viata Bisericii ca si pentru viata crestinului are o importanta
deosebita pomenirea sfintilor.
Intr-adevar, Biserica a randuit de la inceput ca in fiecare zi a anului sa se faca
pomenirea unui sfant sau a mai multor sfinti ai sai. Omul are nevoie de modele
pentru a se ghida in viata sa. Modelele crestinului sunt sfintii. Sfintii trecuti de
Biserica in calendar pentru a fi pomeniti si pentru a servi drept model crestinilor
apartin celor mai diverse categorii: apostoli, avenghelisti, ierarhi, mucenici,
cuviosi, etc. Prin stradaniile lor de o viata sau printr-un singur gest bineplacut lui
Dumnezeu, sfintii au primit darul sfintilor al lui Dumnezeu, numarandu-se
printre cei ce se impartasesc de dumnezeiasca slava. Prezenta sfintilor ne da
curaj. Ei sunt pentru noi marturie ca omul poate birui neputintele si ispitele
vietii, poate sa se implineasca, poate sa ajunga la Dumnezeu in ciuda atator
obstacole care tin de sine sau de lumea care-l inconjoara. Sfintii sunt cei mai
apropiati prieteni ai omului.
7. Proloagele
Iata o carte care se gaseste mai rar, dar care este foarte folositoare. Ea
cuprinde pentru fiecare zi din an o serie de lecturi folositoare de suflet, ziditoare,
intre care mai intai viata sfintilor din ziua respectiva pe scurt unul sau mai multe
cuvinte de invatatura culese de la marii Parinti si Sfinti ai Bisericii. Asa incat
credinciosul are randuit a citi ceva folositor pentru sufletul sau in fiecare zi.
Cartea Proloagelor si-a imprumutat numele de la cuvantul prolog care pe
langa intelesul de "cuvant inainte" mai are si intelesul "cuvant ales", ea nefiind
altceva decat o antologie, o culegere de cuvinte alese, de cuvinte folositoare.
Proloagele sunt foarte vechi si au fost cunoscute in toata lumea ortodoxa. In
limba romana le intalnim raspandite foarte mult inca in secolele XVII-XVIII. In
forma lor de astazi au fost tiparite prima data la Manastirea Neamt in anii 1854-
1855. Aceasta editie a fost retiparita de Editura Mitropoliei Olteniei in anul
1991.
8. Catehismul sau Invatatura de credinta
Catehismul sau Cartea de invatatura este cartea care explica pe scurt credinta
si viata Bisericii si a crestinului. Aflam aici informatii despre credinta adevarata
a Bisericii, despre slujbele Bisericii, despre datoriile credinciosilor, despre tot
ceea ce trebuie sa cunoasca un credincios ortodox. Ea este cu atat mai folositoare
acum cu cat o perioada lunga de timp a lipsit religia din scoala si foarte multi din
credinciosii Bisericii nu cunosc ce trebuie sa faca si cum trebuie sa faca lucrurile
care tin de calitatea lor de crestini. Este ca un abecedar al oricarui crestin. In
ultimii ani Catehismul a fost retiparit de Patriarhia Romana la Bucuresti in 1992,
de Arhiepiscopia ortodoxa a Clujului in 1993, de Mitropolia Moldovei la Iasi in
1996 si de Episcopia Ortodoxa a Oradei in 1996.
9. Patericul
Patericul este una dintre cele mai raspandite si mai populare carti ale
spiritualitatii ortodoxe. Patericul contine scurte istorisiri si cuvinte pilduitoare
din viata calugarilor, mai ales a sihastrilor. Patericul este deja un gen literar
aparte. El apartine literaturii crestine marturisitoare. In el aflam marturii vii
despre cum au trait si au inteles pe Dumnezeu oameni care s-au lepadat de lume,
consacrandu-si toata viata lor cautarii lui Dumnezeu. Avem multe paterice care
provin din marile centre monahale ale Rasaritului ortodox. Cel mai cunoscut este
Patericul egiptean. In limba romana a fost tradus si a circulat foarte mult. O
ultima editie a aparut la Alba Iulia in 1990. Pe langa acesta mai circula in limba
romana: Patericul atonit, editat de Editura Anastasia in 1995, Patericul sinait,
Patericul Solovetului... Avem si un voluminos Pateric romanesc datorat
neobositului Ieromonah Ioanichie Balan. Acesta din urma este foarte necesar

pentru istoria noastra spirituala.