CREDINŢA ŞI TRĂIREA ORTODOXIEI

COLECŢIA

2

COLECŢIA

Grafica: VALERIU PANTILIMON

I.T.: DAN ICHIMESCU

Corector: MIRCEA GHERBOVEŢ

Redactor: RAFAEL UDRIŞTE

Director: MUGUR VASILIU

Titlul original: TITO COLLIANDER:

GREKISK-ORTODOX TRO OCH LIVSSYN,

Ortodoxa Tidningsbokhandeln, Stockholm, 1995

EDITURA SCARA

C.P. 1 - 46, Bucureşti

telefon: 01.212.76.80; 093. 046.982

pagină internet: www.scara.ro

e-mail: scara@dnt.ro

© Asociaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie

I.S.B.N. 973-85641-5-8

3

FRITJOF TITO COLLIANDER

CREDINŢA ŞI TRĂIREA

ORTODOXIEI

Traducerea din limba suedeză şi notele

de Părintele Dan Bădulescu

Apare cu binecuvântarea

Prea Sfinţitului Părinte

† GALACTION

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

BUCUREŞTI

2 0 0 2

4

5

INTRODUCERE

Este ştiut că nu se poate învăţa Credinţa Bisericii

Ortodoxe de Răsărit printr-un studiu intelectual, ci numai

prin trăire. Aceasta se găseşte nu în ştiinţa teologiei, ci în

dumnezeieştile slujbe, în chilia călugărului, în rugăciunea

unei femei oarecare, în moartea nepregetată a mucenicului,

în definitiv, în tot ceea ce trăieşte. Nu te poţi apropia

de ea fiind în afară, ci doar fiind înăuntru.

Biserica însăşi este conştientă de limitele actului de

definire. Viaţa de credinţă nu se poate închide în formule.

Conform concepţiei ortodoxe, creştinătatea este vieţuire,

nu o învăţătură. Catehezele şi mărturisirile de credinţă au

fost numite ,,scorneli de papistaşi mai mult smintitoare

decât ziditoare. Singurele documente vrednice de crezare

pe care se bizuie credinţa ortodoxă sunt Biblia, textele

sfintelor slujbe, lucrările Sfinţilor Părinţi, precum şi

hotărârile celor şapte sinoade ecumenice – mărturie

deplină, o dată pentru totdeauna.

De aceea, prezentarea credinţei şi a fiinţei Bisericii

Ortodoxe de Răsărit nu poate fi decât una relativă. De la

început, un asemenea lucru ar trebui să fie înţeles ca o

6

formulare scrisă a concepţiei unei anume persoane, cu

referire la anumite linii directoare din credinţa ortodoxă,

şi în concluzie, limitată. Ca totalitate, Ortodoxia rămâne

cu neputinţă de a fi definită sau descrisă, acest fapt fiind

una din inevitabilele caracteristici de bază ale sale. Sper

ca cititorul să aibă permanent în minte această situaţie.

7

SCRIPTURA

,,La început a făcut Domnul cerul şi pământul”: o

unitate închegată, o sinteză: duh şi materie. Cerul este

îngerii, întreg tărâmul îngeresc, şi constituie Biserica

nevăzută, cerească şi duhovnicească.

Biserica pământească nu poate fi concepută fără de

cea cerească, iar cea cerească fără de cea pământească.

Biserica cerească este modelul primar al celei pământeşti:

îngerii sunt fraţii noştri. Ei nu ne sunt vrăjmaşi, ci sunt de

partea noastră; împreună cu ei cântăm noi cântarea

nesfârşită a laudei – sfânt, sfânt, sfânt – şi împreună cu ei

sărbătorim noi dumnezeiasca Liturghie. Pentru că hrana

îngerilor este pâinea cea cerească: contemplarea lui

Dumnezeu.

Biserica a venit pe pământ odată cu Adam. Din

preaplinul iubirii, şi din libera Sa voire a făcut Domnul pe

om după chipul Său, aşadar cu libertatea voirii. De îndată

ce omul, făptură nou-creată, a intrat de bunăvoie în corul

îngerilor ca să cânte aceeaşi cântare, s-a întrupat şi

Biserica duhovnicească. Biserica a primit să fie parte

văzută şi parte nevăzută: duh şi materie. Grădina raiului

este casa dintâi a Bisericii.

8

Căderea în păcat a fost o întinare. Omul s-a întors de

la lumină, de la iubire, de la viaţă: de la Dumnezeu.

Urmarea pentru el a fost aşadar întunericul, păcatul,

moartea. Sufletul lui s-a rănit, vrerea i s-a întinat. În locul

domniei celor cereşti, a prins putere peste el ţărâna. A

început să orbecăie pe un pământ blestemat.

Dar felul firii sale, după chipul Domnului, nu l-a

părăsit de tot. S-a tot stricat, s-a tot dărâmat, dar a rămas

ca o lege din adânc, o temelie din această fire. Şi tot aşa,

vrerea omului, cu putinţa de a desluşi între bune şi rele, a

rămas. Şi cu ea a rămas şi cinstea omului.

Păcatul l-a îndepărtat pe om de Dumnezeu, dar nu şi

pe Dumnezeu de om. Legătura lui Dumnezeu cu omul nu

s-a schimbat. El este dragostea: este veşnic şi neschimbător.

Şi în locul credinţei şi al dragostei pe care omul le-a

pierdut, i-a dat nădejdea.

În nădejde a tot trăit omul până acum, nădejdea îl

ţine. De-a lungul întregului Testament al vremilor Vechi,

Dumnezeu îl sprijină, îl creşte şi îi arată drumul: îngerii

sunt trimişi cu dinadinsul să coboare şi înfăptuiesc astfel

acea scară atotdreaptă de la pământ la cer. Fiinţa

omenească slobodă s-a stricat, şi pe aceasta o vrea

Dumnezeu tămăduită iarăşi din preaplinul iubirii.

De la El răsare Mântuitorul şi lucrarea mântuitoare în

semne, chipuri şi profeţii mereu noi: aşa ne ţine El să

tragem nădejde. Arca lui Noe şi scara lui Iacob, povestea

vieţii lui Iosif, stâlpul cel de nor şi şarpele de aramă,

poarta templului lui Iezechiel, cei trei tineri în cuptor şi

9

multe altele, toate caută fără de preget la lucrarea

mântuitoare de la capăt. Legământul vechi îl cuprinde pe

cel nou pe de-a-ntregul; la împlinirea timpului se ajunge

la miezul lucrurilor. Dumnezeu şi omul se vor uni din

nou, cerul şi pământul vor fi iarăşi una: duh şi trup: cele

două naturi ale lui Hristos într-un singur ipostas.

,,Şi Cuvântul trup S-a făcut…” (Ioan I, 14).

Dumnezeu adevărat şi om adevărat, Hristos a înmânat

oamenilor voia lui Dumnezeu. I-a dat chip văzut. Am

văzut slava Lui: în trupul Lui omenesc, în porumbelul

care s-a pogorât peste El, în lumina de pe muntele

Taborului, în pâinea şi vinul luate şi văzute cu ochii… Nu

doar că a ştiut şi a cunoscut cele lumeşti, pe cele văzute,

ci le-a şi sfinţit. Cu învierea trupului Său a stricat hotarul

dintre viaţă şi moarte; cu înălţarea trupului Său la cer a

unit El în chip văzut cerul şi pământul.

Dar chiar dacă ne-am lipsit de prezenţa Sa pe pământ,

totuşi El nu ne-a părăsit nici ca duh şi nici ca trup. În chip

de limbi de foc cu totul văzute, a împărţit El Duhul cel

chezăşuit, asupra Apostolilor. Nu precum unor feţe

despărţite, ci în îngemănare de dragoste şi bună voinţă, ca

adunare la rugăciune, (Ecclesia, Biserica) au luat aceştia

dovada văzută a venirii Mângâietorului. A fost întâmplare

o singură dată petrecută şi care nu se mai repetă. Şi de

atunci trăieşte şi lucrează Duhul Adevărului, şi prin

Duhul, Tatăl şi Fiul, în Biserică şi prin Biserică. În

Biserica de pe pământ Îşi săvârşeşte Hristos viaţa

pământească: Biserica este trupul Său.

10

Prin punerea mâinilor au dat apostolii mai departe

acea stare deosebită pe care au primit-o de la Duhul; dar

totodată au primit sarcina de a propovădui Evanghelia, şi

chiar şi pe aceasta au dat-o mai departe. La început, au

purces la aceasta prin viu grai. Dar mai apoi, tradiţia

grăită a luat chipul cărţii: evanghelii, epistolii şi

descoperiri s-au înscris în cărţi. Multă vreme cele

povestite şi cele scrise au mers mână-n mână. Apoi s-a

îndepărtat tot ce nu se potrivea cu conştiinţa Bisericii. Şi

în fine, după 300 de ani, Biserica păzită de chiar Duhul, a

alcătuit Sfânta Scriptură: după canon. Fără de canon nu

avem Biblie, fără de Biserică nu avem canon; un adevăr

repetat!

La urma urmei, nu am avea nevoie musai de

Scriptură. Dar întrucât avem un trup, înseamnă că avem

nevoie de ea. Biblia, în întregime, este rodul lucrării

trupului cu duhul împreună, al lui Dumnezeu cu oamenii,

este o lucrare a Bisericii: o expresie văzută a cuprinsului

ei. În Scriptură Biserica găseşte tocmai adevărurile care îi

dau viaţă, şi pe care le înţelege ca pe cea mai mare

comoară a sa. Biblia este cu alte cuvinte ivită din chiar

inima noastră, pentru că noi alcătuim Biserica. Purtăm în

noi şi păcatul strămoşesc şi rătăcirea prin pustie şi

izbăvirea.

Pentru creştinătatea ortodoxă, Biblia este izvorul cel

sfânt, nemuritor şi de neînlocuit al Adevărului: Adevărul

cel dezvăluit de Dumnezeu şi pus în literă. De la prima

până la ultima pagină este vorba despre Adevăr şi Viaţă:

11

despre Hristos. Aşadar, nu despre adevărul geologic,

istoric sau ştiinţific, ci despre Adevărul Duhului cel

atotcuprinzător: Adevărul Domnului şi al nostru, ,,tainele

mântuirii”. Acesta ne-a fost dat ,,spre învăţătură.”

(Romani XV, 4)

Hristos nu a lăsat nici fotocopii, nici stenograme, ci

mai mult decât atât, o Biserică vie, trăitoare. Biserica I-a

păstrat cuvântul, dar – în afară de câteva expresii – nu în

graiul pe care El însuşi l-a vorbit, ci în tălmăcire, adică

luând alt chip. Şi tabloul vieţii Lui şi faptele Sale nu sunt

predate nouă în proces-verbal amănunţit, ci la mâna-doua

şi a treia, ,,aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la

început” (Luca I, 2). Aşa se cade înţelepciunii, că litera

omoară, dar duhul dă viaţă, zice Domnul.

Duhul nu e legat de nume, locuri sau de şirul anilor.

El este viaţă. Şi chiar dacă nu Moise ar fi scris cele întâi

cărţi,1 dacă epistolele lui Petru nu ar fi chiar de la acesta,

şi Evanghelia după Ioan nu ar fi scrisă chiar de el, acestea

sunt lucruri cu greutate mai mică. Scrierile acestea nu

pierd din autoritate sau autenticitate din această cauză.

,,Sunt din Biserică, şi pentru Biserică este de ajuns”.

(Homiakov)

Orice ortodox citeşte Biblia cu de la sine voie, pe

limba lui. Dar cu firească smerenie, el îşi dă seama că

judecarea faptelor după a sa cugetare pătimaşă nu îi e de

1 În Suedia primele cărţi ale Vechiului Testament sunt cunoscute

încă din şcoală sub denumirea de ,,Cărţile lui Moise”.

12

bună îndrumare: de aceea este nevoie de o privire mult

mai cuprinzătoare, de experienţe acumulate, şi, mai mult

de toate - de sfinţenie: de curăţia inimii, care te face să-L

vezi pe Dumnezeu. Şi acest lucru, muritorul de rând nu

îndrăzneşte să creadă a-l avea. (Fapte VIII, 30-31)

Dacă, în calitate de individ, omul nu deţine acest

lucru, îl are totuşi în calitate de membru al Bisericii, - un

mădular din trupul Domnului Hristos. În această postură

omul are parte de experienţa de viaţă adunată a Bisericii,

lumina ei desluşitoare, în integritate şi curăţie: de Sfânta

Tradiţie. În măsura în care omul o urmează, în gând şi

faptă, şi el poate să devină vas al înţelepciunii ei.

Biblia nu este, cu alte cuvinte, singura sursă de

adevăruri a Bisericii. Cuvântul viu este mai vechi decât

cel scris şi trăieşte în continuare odată cu cele scrise.

Înainte ca tot ceea ce a făcut şi a spus Iisus să apuce să fie

consemnat, cuvintele şi faptele Sale nu s-au pierdut.

Apostolii au dat îndrumările lor nu numai în scris, dar şi

prin viu grai (2 Tesaloniceni II, 15) iar Biserica a fost

îndemnată să ţină seama de aceste învăţături. Şi aşa a şi

făcut. Aceasta este Sfânta Tradiţie, care trăieşte în

continuare în Biserică, din neam în neam.

Scriptura şi Sfânta Tradiţie ţin una de alta şi se

sprijină reciproc. Tradiţia dă viaţă celor scrise, este

plămânul său. Fără acesta, Scriptura ar fi moartă: un

obiect de disecţie anatomică. Cele două nu se pot rupe

una de alta. Până la urmă, Scriptura este o tradiţie scrisă

iar Sfânta Tradiţie este o scriere trăită. Iar Scriptura,

13

Tradiţia şi Fapta nu sunt decât un întreg: Hristos Cel în

veci viu.

Hristos este Adevărul, ,,acelaşi şi ieri, şi azi şi în

veci” (Evrei XIII, 8). El este dat odată pentru totdeauna,

de neşters. Dar noi Îl vedem doar o clipită, întunecat, ,,ca

în ghicitură”. Cu toate acestea, ni s-a dăruit nouă acest

lucru, să vedem tot mai clar: Cel Ce nu ni S-a dezvăluit în

prima evanghelie, S-a făcut desluşit în ultima dintre ele:

abia aici auzim despre Cuvânt, abia aici, pentru prima

dată, strigă Toma, cu toate necredinţele sale topite:

,,Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Aşa a decurs. Adevărul s-a descoperit, fald cu fald,

după cum singuri ne-am copt şi l-am putut accepta cu

bună vrere. După cum apostolii şi bătrânii (presbyteroi),

,,împreună cu întreaga adunare” s-au strâns în Ierusalim

pentru ca, în adunarea iubirii, să se hotărască dacă trebuie

să se taie împrejur (Fapte XV, 1-15), tot aşa s-au adunat

în continuare, urmaşii apostolilor, episcopii asupra cărora

s-au pus mâinile celor dintâi, presviterii, adică preoţii, ca

şi întreaga suflare, pentru a decide împreună lucruri

importante pentru viaţa Bisericii. A fost mereu vorba de a

urma Adevărul instituit de Duhul. Faptul că acest lucru sa

întâmplat, în ciuda tuturor împotrivirilor, ţine de aceea

că Biserica nu a fost niciodată lăsată doar în seama celor

lumeşti, a celor omeneşti.

Firea omenească, după voinţa sa, joacă mereu câte o

festă nouă în istoria Bisericii. Între acestea putem vedea:

bucuria stăpânirii şi a puterii, lăcomia şi fanatismul. Dar,

14

prin norul gros de fum, josnicii şi sânge, răzbat totuşi

razele Adevărului: hotărârile Sinoadelor - cuprinsul

întregii creştinătăţi.

Sinoadele au preluat sarcina de a păstra şi a stabili

Tradiţia scrisă şi orală, au dat formă scrisă adevărurilor

care doar prin Biserica întreagă se pot concepe, prin

adunarea întru iubire a acesteia şi nicidecum din partea

unui membru singular al Bisericii. Astfel au apărut

dogmele Sfintei Treimi şi cea a celor două naturi ale

Domnului Hristos. Acestea nu se pot înţelege cu gândirea

omenească. Dar înţelegerea omenească nu are nici atâta

putere şi nici atâta importanţă pentru a face un adevăr de

credinţă dependent de ea.

Hotărârile celor şapte sinoade ecumenice, recunoscute

de către întreaga Biserică în catolicitatea (universalitatea)

sa, pot fi considerate ca o continuare a Sfintei

Scripturi. Acestea zidesc pe aceeaşi Tradiţie trăită ca şi

evangheliile sau epistolele apostolilor şi în acelaşi fel se

sprijină pe temelia recunoaşterii de către întreaga

Biserică. Prin aceasta şi-au însuşit o calitate de veşnică şi

neştearsă îndreptăţire: sunt canonice. Canonicitatea: un fel

de forme şablon, formulate cu conştiinciozitate de

conştiinţa Bisericii. Dar în nici un caz legi, în accepţiune

juridică.

De aici face parte mai ales simbolul de credinţă

niceo-constantinopolitan. La Sinodul din Efes, din anul

431, acest crez s-a decretat de neschimbat, şi astfel rămas:

neschimbat; singura formulare scrisă a credinţei în

15

ortodoxie. Începând din secolul al VI-lea a răsunat

neschimbat, zilnic, la fiece liturghie. El este şi rămâne

coloana vertebrală a credinţei, pentru intruşi, neabordabil,

dar un adevăr sublim şi de necontestat pentru credinciosul

Bisericii sale.

Această mărturisire de credinţă şi hotărârile celor

şapte sinoade ecumenice, în afară de Scriptura însăşi,

reprezintă stânca pe care stă credinţa Bisericii. Expresia

scrisă a acestora apare mai ales în slujbele religioase, a

căror formă finală s-a desăvârşit în aceste veacuri

creatoare, cât şi în operele sfinţilor părinţi. Tot ce s-a mai

scris sub formă de cateheze sau mărturisiri de credinţă -

ca de exemplu cea a lui Petru Movilă, a lui Dositei, a

mitropolitului Filaret, şi altele ca acestea - nu sunt perene,

nu au o importanţă veşnică: au desigur o greutate, dar

redau doar o formă scrisă a credincioşiei unui membru

sau a unei comunităţi, la un moment dat. Aceasta se poate

schimba, poate evolua: vorbeşte despre Adevăr, dar nu

este Adevărul însuşi, cel descoperit de Dumnezeu în

plinătatea Bisericii şi acceptat conştient de aceasta.

Dogmele propriu-zise sunt puţine: adică nimic mai

mult decât Crezul niceo-constantinopolitan. În afara lor

există mult teren liber, lăsat în afara dogmatizării, ca de

exemplu viaţa de apoi şi rugăciunile pentru cei răposaţi,

rugăciunile către Maica Domnului şi către îngeri, tainele,

împărtăşania. Aceste lucruri nu sunt delimitate şi

încadrate fix într-o dogmă.

16

Până la Sinodul al 7-lea (Niceea, anul 787) s-a stabilit

principiul ,,Sfântul Duh şi noi, precum şi întreaga

adunare”: doar toată adunarea catolică (sobornicească)

putea, în acelaşi duh, să decidă asupra problemelor care

vizează întreaga creştinătate. Era un principiu sfânt,

emanat de unitatea iubirii creştine: o oază de lumină întrun

spaţiu plin de suferinţă, sângeros şi întunecat.

Dar a avut loc o ruptură. O parte a creştinătăţii a

introdus o adăugare la crez (Filioque – şi de la Fiul), ceea

ce exprimă gândul că Duhul nu purcede de la Tatăl prin

Fiul (Ioan XV, 26), ci de la Tatăl şi de la Fiul - ca şi alte

învăţături şi tipic bisericesc nou adăugate, fără ca mai

întâi să se capete acordul întregii adunări. În loc de acord

general, a fost aşezată o singură persoană, episcopul

Romei - Papa – ca fiind singură hotărâtoare absolută în

problemele de credinţă ale întregii Biserici. Cu aceasta s-a

negat principiul apostolic al sobornicităţii. Imediat,

prăpastia s-a mărit, până s-a ajuns la inevitabila despărţire

a creştinătăţii universale între Răsăritul ortodox şi Apusul

papalităţii (în anul 1054), impregnată intens de ambele

părţi cu suferinţe omeneşti şi interese pur lumeşti.

Dar pentru că adunarea, care să cuprindă întreaga

creştinătate, nu mai era posibilă, nu s-au mai putut lua nici

hotărâri generale valabile. Urmarea firească a fost că s-a

sistat formularea dogmatică. Această formă de transcriere

a Sfintei Tradiţii a fost împlinită: după sfătuirea lui

Dumnezeu, în sarcina Bisericii a rămas doar veghea

asupra acestora.

17

Biserica ortodoxă Răsăriteană nu recunoaşte vreo

adăugire sau schimbare (târguială) în ceea ce priveşte

cuprinsul şi formularea finală a adevărurilor de credinţă:

Adevărul este unul, veşnic şi de nedespărţit. Ca urmare,

strădaniile Bisericii trebuie să se îndrepte spre păstrarea

cu sfinţenie a Adevărului creştinesc şi predarea nealterată

a acestuia. Lui trebuie să i se apere curăţia şi să fie păstrat

nepătat de alte amestecuri cu găselniţe omeneşti, de

,,înţelepciunea” lumească şi de tot ce vine de la duhurile

rele (Iacob III, 15). Orice încercare - de a-l îndrepta după

comoditate, după cerinţele timpului, sau de a-l întina,

îndepărta, sau de a descoperi noi ,,adevăruri” şi de a le

acorda sfinţenie dogmatică, fără consultarea întregii

creştinătăţi - nu poate fi considerată, din punct de vedere

ortodox, decât drept mândrie nebună, profanare şi hulire a

Duhului Sfânt. În această privinţă, Biserica ortodoxă este,

în mod deliberat, conservatoare fără drept de apel.

Faptul că nu se şterge, nu se mută, şi nu se clinteşte

nimic din ,,hotarul pe care l-au aşezat strămoşii”

(Deuteronom XIX, 14) este în sine o caracteristică specială

a Ortodoxiei: constituie baza ordinii canonice şi

administrative. Şi nici o ispită lumească, nici vreo aşa –

zisă benevolenţă, sau propunere de reformă, nu pot să

determine creştinătatea ortodoxă să renunţe la chemarea

sa, pe care o poartă deja în nume: să păstreze şi să

vegheze asupra dreptei credinţe şi a dreptei măriri - în

greceşte: orto doxia. Simţul păstrător a fost dintotdeauna

viu.

18

Prin ,,dreaptă”, nu se are în vedere o noţiune relativă

- singura dreaptă dintre mai multe posibilităţi. Biserica

este şi rămâne una şi nedespărţită2: una sfântă, catolică

(sobornicească) şi apostolească. Celelalte organizaţii

religioase şi indivizi, având mărturisiri de credinţă

alcătuite cu de la sine putere, se află în afara acesteia, ,,iar

pe cei dinafară îi va judeca Dumnezeu” (1 Corinteni V,

13). Şi, în general, conform ortodoxiei, parapetul omenesc

nu duce la cer. Omul este limitat, dar acolo sus este

nesfârşirea: libertatea iubirii, vie şi veşnic lucrătoare.

2 În original odelbar: nedespărţibilă, indestructibilă, ceea ce redă mult

mai exact acest atribut al Bisericii. În consecinţă Biserica nu se poate

rupe, sparge, împărţi, (cămaşa lui Hristos sfâşiată, etc.), aşa cum

greşit, după opinia noastră, se mai afirmă şi se înţelege în duh

ecumenist, evenimentul de la 1054!

19

BISERICA

Doar pentru neputinţele noastre omeneşti ne-a dat

nouă Hristos Biserica pământească. Faptul că trebuie

organizată e numai o urmare a slăbiciunii omului.

Biserica este guvernată de necesitate, precum este şi

statul, cu legile şi hotarele sale.

Dar chiar şi ca organizare lumească, Biserica are un

singur cap: Iisus Hristos. ,,Nu avem un conducător

lumesc… ci suntem uniţi doar în iubirea maicii noastre a

tuturor” se spune în Epistola enciclică a Bisericii din

1848. ( §16)

Şi: ,,la noi n-au putut niciodată, nici patriarhi, nici

sinoade, să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul

religiei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi,

care vrea ca religia însăşi să rămână neschimbată...”

(§17)

O condiţie firească a unităţii întru iubire este ca

nimeni să nu ,,domnească”: nici laicii, nici preoţii, nici

episcopii sau patriarhii să nu-şi hotărască ceva decisiv în

Biserică, fără încuviinţarea întregii Biserici. Această

rânduială a fost, este şi va rămâne normativă.

Credinţa este descoperită celor simpli şi nu celor

isteţi la minte şi inteligenţi (Matei XI, 25). Aşa că,

episcopul învaţă de la ţăran, profesorul de la copil, copilul

20

de la episcop – astfel caută fiecare să ia aminte la cele ale

lui Hristos, care este ,,blând şi smerit cu inima” (Matei

XI, 29). Doar cel mândru, bizuit pe înţelepciunea sa, se

doreşte desprins de comuniune. Să luăm aminte!

Duhul lui Hristos, al răbdării şi umilinţei, păstrează

credinţa nestrâmbată şi de la acest duh se hrăneşte cu

adevăr Biserica noastră. Acesta este legătura care uneşte

mădular cu mădular, adunare cu adunare, neam cu neam.

Vreo autoritate exterioară, formală, Biserica nu

cunoaşte. Nici părinţii sinoadelor, nici apostolii, nici

măcar Hristos însuşi nu sunt pentru Biserică ceea ce se

numeşte în termen strict juridic, autorităţi. Unitatea

Bisericii este o legătură de iubire, izvorâtă lăuntric; este

adunarea acelor celule într-unul şi acelaşi trup: trupul lui

Hristos. Vieţuim în acesta, din acesta, cu acesta şi acesta

în noi. Biserica este ,,stâlp şi temelie a Adevărului” (1

Timotei III, 15), ca urmare, nu mai e loc pentru o altă

,,autoritate” lumească.

Patriarhul are rangul cel mai înalt. El se alege dintre

episcopi, de către aceştia, de aceea el devine conducătorul

lor şi acest titlu adăugat îi dă o autoritate administrativă.

Însă bisericeşte vorbind, el rămâne episcop şi doar întâiul

dintre cei de o seamă cu dânsul: primus inter pares. La fel

ca şi celelalte ierarhii, imediat următoare: mitropolit şi

arhiepiscop.

Cele mai importante organe de conducere sunt

sinoadele Bisericilor locale, ce pot fi alcătuite atât din

preoţi, cât şi de laici, dar şi numai din clerici. Lucrurile de

21

rutină se rezolvă de obicei de către conducerea bisericească,

ce constă doar din episcopi, dar care poate să fie

alcătuită şi din preoţi şi laici. Administraţia externă a

Bisericii este foarte diversă, în funcţie de caracterul

(etosul) poporului şi de conducerea statului respectiv.

Ca organizare lumească, Biserica ortodoxă este o

unitate colectivă: constă din mai multe Biserici locale.

Acestea corespund, în cea mai mare parte, cu spaţiul

locuit de un neam şi limba sa: slujba se ţine de obicei pe

limba acelui neam, dar în câteva ţări slave se foloseşte la

liturghie slavona,3 o limbă slavă veche, care s-a format şi

s-a păstrat doar pentru sfintele slujbe şi care este înţeleasă

cu oarecare dificultate de cele mai multe popoare slave.

Adică pentru un rus, slava veche este la fel de bine

înţeleasă ca şi daneza pentru un suedez4.

3 Printre alte denumiri încetăţenite ale slavonei amintim: limba slavă

liturgică sau bisericească (denumire folosită în original în limba

suedeză), limba bulgară veche (denumire folosită uneori în limba

bulgară), limba slavă veche (denumire folosită în limba noastră,

pentru cancelarie şi cult) (cf. Dicţionar Enciclopedic Român Ed.

Academiei 1966). Este de presupus că aici, de fapt, se doreşte a fi

exprimată ideea că o limbă cu adevărat liturgică ar trebui să fie

sfântă, şi nu profană, părinţii Chiril şi Metodie având în vedere acest

deziderat şi alcătuind, pe baza limbii slave vechi - graiul greco-bulgar

- un limbaj exclusiv liturgic; de aici varietatea de denumiri şi

dificultăţile inerente

4 Neavând posibilitate de comparaţie pentru cititorul de limbă.

română, celelalte limbi înrudite cu a noastră fiind mult mai deosebite,

putem forţa şi afirma că un dialog este posibil între un danez şi un

22

Fiecare Biserică separată a acestui întreg are o

conducere a sa, de sine stătătoare. Acum există aproximativ

douăzeci de Biserici autocefale şi autonome de diferite

neamuri şi care cuprind un total de 140 de milioane de

membri5.

Pentru anumite Biserici, conducător este un patriarh,

ca de exemplu în Bisericile apostolice ale Antiohiei şi

Alexandriei, sau cele doar cu puţin mai tinere ale

Ierusalimului, şi a Constantinopolului, al cărei patriarh

poartă denumirea de ,,ecumenic”, ca o amintire a faptului

că această Biserică a avut timp îndelungat rol de

conducător. Aceste Biserici au fost timp de mai mult de o

mie de ani înghiţite de teritoriul islamic; cu greu s-au ţinut

în picioare.

Biserica rusă şi, a doua ca mărime, cea română, sunt

de asemenea patriarhate, la fel Biserica Serbiei şi

Iugoslaviei. Întâi stătătorul vechii Gruzii (Georgiei) se

numeşte, încă de demult catolicos; Biserica Bulgariei este

condusă de un patriarh, dar cea a Poloniei, de un

mitropolit, în timp ce cea a Greciei, de un arhiepiscop.

Cea mai mică arhiepiscopie autocefală este cea a

Sinaiului, care are probabil o sută de credincioşi, cea mai

veche fiind a Ciprului, care îşi numără anii de la apostolii

Pavel şi Barnaba; cea mai nouă este a Finlandei cu un

suedez, aceştia înţelegându-se aproape de perfecţiune, dar neputând

să se exprime unul în limba celuilalt.

5 Anul 1966.

23

arhiepiscop, trei episcopi şi aproape 60 000 de membri.

Astfel de comunităţi mici trebuie să se adreseze unui

patriarh în cazul unor chestiuni sacramentale, sau pentru

alegerea unui episcop, aşa cum este cazul pentru Finlanda

şi patriarhul Constantinopolului. Aceasta se află sub

jurisdicţia sa şi este autonomă, nu autocefală, adică: nu

are Întâi Stătător propriu, ci doar o conducere proprie. În

mod formal acest lucru este de mare importanţă şi nu este

totuna de care patriarh ascultă o Biserică.

Ca membre ale Bisericii de Răsărit, dar ne-ortodoxe

(heterodoxe) se numără şi Biserica din India, aşa-numită a

lui Toma, cea din Siria, din Etiopia şi din Armenia,

precum şi Biserica coptă din Egipt. Acestea recunosc

crezul niceo-constantinopolitan fără alte osebiri, dar se

dezic de alte lucruri într-ale credinţei.

Legăturile Bisericilor locale cu statul au fost

dintotdeauna şi sunt în continuare foarte schimbătoare. Nu

există o regulă anumită. Variantele care s-au petrecut în

timp nu se întemeiază nici pe dogme, nici pe un sistem

definit, nici pe inerţie. Are loc doar o nouă încercare,

printre multe altele, de a îndrepta această relaţie. Dar

temelia acestei relaţii se află mereu în ascultarea pe care

Mântuitorul a avut-o faţă de puterea romană şi în

îndemnul apostolilor de a se încadra în ordinea lumească

şi de a se ruga pentru mai marii acesteia. (Romani XIII,

1-7 şi 1 Timotei II, 1-2)

Biserica primară s-a rugat pentru prigonitorii ei –

pentru împăraţii romani; la fel fac şi Bisericile locale de

24

azi care îşi duc viaţa pe teritoriu musulman, chiar dacă

până în zilele noastre au fost prigonite şi oprimate din

greu, şi la fel şi în alte ţări duşmane creştinătăţii. Relaţia

de putere a Bisericii faţă de lume este una contrară: cu cât

o Biserică este mai prigonită şi cu cât va da mai mulţi

mucenici, cu atât va fi mai puternică. Cu cât mai puţin

recunoscută şi mai mult urâtă de lume, cu atât mai

aproape se află de făgăduinţă (Luca VI, 22-23). În

decursul istoriei, puterea lumească ba a ridicat Biserica şi

mai sus - şi s-a folosit de ea ca de o armă politică -, ba a

prigonit-o şi chinuit-o; fără să opună rezistenţă, Biserica a

primit şi ungerea cu mir scump, şi scuipările şi bătăile,

deoarece este însuşi trupul lui Hristos.

O asemenea atitudine supusă, absolut firească din

punctul de vedere al Bisericii, a dat naştere la multe

abuzuri şi neînţelegeri: forma de conducere sinodală nu a

putut fi păstrată întotdeauna pentru multă vreme.

Dar toate abaterile de la rânduiala apostolică trebuie

să fie înţelese ca nişte cătuşe provizorii, sau ca nişte

malformaţii cauzate de agresiuni externe sau de

neajunsuri în firea omenească. Biserica este supusă

jocului de putere dintre bine şi rău, la fel ca şi omul. Ea

trebuie să sufere şi să-şi nască fiii în dureri: Biserica nu

este din lumea aceasta şi de aceea lumea o urăşte; aşa e

scris. Trebuie să lupte, să fie prigonită şi urâtă, altceva nu

s-a făgăduit. Şi aşa va fi până ce ,,Hristos îşi va fi pus pe

toţi duşmanii Săi sub picioarele Sale.” (1 Corinteni XV,

25)

25

Diformităţile malefice nu au lăsat urme în dogme sau

în reglementările bisericeşti. Fiinţa internă a Bisericii a

rămas curată şi nealterată. Şi, ca dintr-o forţă interioară,

Biserica s-a întors mereu la rânduiala firească, imediat ce

cauza nefericirii a fost înlăturată.

Dar, până la urmă, ar trebui să ne aducem aminte că

organizaţia lumească nu e decât un înveliş trecător.

Biserica nu este doar un fenomen istoric, ci mai ales unul

supraistoric, atemporal: ,,nu avem aici cetate stătătoare,

ci o căutăm pe aceea ce va să fie”. (Evrei XIII, 14)

Şi iată, Biserica este a - spaţială şi a - temporală - mai

bine zis supraspaţială, acestea fiind, de fapt, adevăratele şi

cele mai importante însuşiri ale sale. Cu toate acestea, ea

nu trebuie înţeleasă ca o abstracţie, o idee, o noţiune. Este

o realitate, având viaţă proprie, cu toate însemnele ei de

conştienţă vie.

Orice viaţă este o taină inaccesibilă raţiunii. Doar

suprafaţa biologic-istorică este desluşită: adâncurile

dătătoare de puteri rămân ascunse. La fel şi cu Biserica.

Ea este, în fiece clipă, atât moştenitoare cât şi

transmiţătoare, atât păstrătoare cât şi dătătoare de har:

trăieşte o permanentă desăvârşire. ,,Înmulţiţi-vă!” a fost

prima poruncă a lui Dumnezeu, pe care a dat-o întregii

suflări; tot astfel se înmulţeşte neîncetat harul şi sfinţenia,

darurile Duhului, atât în Biserica pământească, cât şi în

cea cerească, la nesfârşit, către asimptoticul ,,fiţi desăvârşiţi…”.

26

Câtă vreme darurile Duhului: credinţa, nădejdea şi dragostea,

îşi găsesc încă locul în Biserică, aceasta se păstrează neclintită şi

neschimbătoare. Nu se poate altfel. Biserica nu se poate altera şi

nici îmbunătăţi. O Biserică ,,alterată”, un trup ,,îmbunătăţit” al lui

Hristos: pur şi simplu ceva de neconceput.

Lucrarea de mântuire a Domnului este o lucrare întru iubire.

Doar dragostea cunoaşte adevărul; puterea nu-l cunoaşte. Iar

Biserica este o putere numai în acel sens în care iubirea este

putere, în care Hristos este o putere: puterea duhului.

Libertatea este o condiţie vitală a iubirii, fiecare constrângere

fiind otrava ei mortală. Dragostea şi libertatea sunt temeliile fireşti

ale leacului mântuirii, leacul fiind Biserica. În Biserica Ortodoxă

nu se poate concepe interdicţia scrierilor sau alte intervenţii în

libertatea de cercare a duhului.

În slujirea smerită, în vegherea nesilită şi plină de dragoste în

jurul sfinţeniei lăsate de Părinţi şi durate pe darul Duhului, se

ascunde temelia integrităţii şi a dăinuirii Bisericii.

Nu se află aici nici concepte intelectuale, nici concluzii

logice, nici hotărâri şi dispoziţii. Ci trăire: a iubi, a crede, a

nădăjdui.

Dar numai ceea ce este viu trăieşte. Doar cel ce a primit viaţă

ştie ce înseamnă a trăi: trebuie privit dinăuntru pentru a înţelege.

,,Viaţa nouă”, viaţa în lumină şi putere din preaplinul iubirii lui

Hristos, în Biserica Lui, nu se poate înţelege dinafară,

învăţată. Ea trebuie trăită dinlăuntru, experiată.

27

CALEA MÂNTUIRII

Ca şi Biserica şi întreaga creaţie, omul este o

sinteză: duh şi materie. Nici aici nu are loc vreo înfruntare,

sufletul şi trupul sunt împreunate, depind unul de

altul şi se influenţează reciproc la bine sau la rău, până la

moartea trupească.

Dumnezeu a făcut pe om nu numai după chipul Său,

dar şi ,,după asemănarea Noastră” (a Sfintei Treimi)

(Facere I, 26). Aceasta înseamnă: Dumnezeu a făcut loc

pentru propriul efort omenesc îndreptat spre desăvârşirea

Treimii. Între timp, omul a devenit, prin căderea în păcat,

vrăjmaş lui Dumnezeu cu mintea sa, (Coloseni I, 21), dar

vrăjmăşia este exclusiv de partea noastră, nu şi la

Dumnezeu. De la începutul veacurilor, iertarea Sa este

desăvârşită, neschimbătoare şi necondiţionată. Este mereu

lucrătoare întru Hristos: ,,veniţi la Mine” sună revărsarea

de iubire a Domnului. Omul în sine nu are de făcut decât

o alegere: să urmeze chemării, sau să stea pe loc.

Aşadar, stă în puterile noastre să ne împăcăm cu

Dumnezeu. Dar fără de credinţă nu mai ajungem nicăieri:

fără credinţă nici nu bănuim nevoia unei împăcări.

Credinţa ne-a fost dată ca un fel de unealtă, sau ca un

simţ, al şaselea, iar cheia acestuia este iubirea. Nădăjduim

în ceea ce iubim, iar în ce nădăjduim, credem; ne putem

28

îngriji de cele lumeşti, putem crede în ,,bunătatea lui

mamona”, sau putem să ne îndreptăm iubirea noastră - şi

de aici şi credinţa - spre cele ale Domnului. Cea dintâi

însemnează lipsirea de lumină, cea de-a doua deschiderea

către ea.

Dacă am ales lumina, atunci am ales calea cea

strâmtă: va trebui să lăsăm toate (Matei XIX, 29) şi să-L

urmăm. Trebuie deci să ne străduim şi să înfrânăm

nevoile trupului, acesta trebuie ,,chinuit şi supus robiei”,

(1 Corinteni IX, 25-27), pentru a putea să-i învingem

domnia, care ne apasă la pământ. Simţim o nevoie

crescândă de a combate toate înclinaţiile noastre nefaste:

credinţa şi faptele noastre sunt una - şi îşi pun amprenta

pe toată fiinţa noastră, pe întreaga noastră viaţă. Ca şi fiul

cel rătăcitor - această nevoie de ridicare din păcat - se

scutură de înjosirea în care a stat şi începe periplul înapoi

– atunci se grăbeşte şi Tatăl să-i iasă în întâmpinare la

jumătatea drumului. Când facem un pas către Domnul, El

face zece către noi, spun sfinţii părinţi.

Mântuirea devine până la urmă un fel de lucrare -

împreună: Dumnezeu lucrează creşterea, iar nouă ne

revine arătura, grăpatul, plivitul. În sudoarea frunţii

noastre vom lucra ,,ogorul inimii”, îl vom uda cu lacrimi

- acesta e miezul poruncii: pocăiţi-vă!6

6 În originalul grec al Evangheliei (Matei IV, 17): μετανοεϊετε. În

limba greacă meta – nous are un înţeles mai larg, acela de

transformare, prefacere - aici a omului: din cel vechi trupesc şi

condamnat, în cel duhovnicesc, mântuit. În româneşte prin ,,pocăinţă”

29

Pocăiţi-vă! - este poarta Evangheliilor. Dar nu se

poate rămâne la un anume punct şi să încetezi a ,,te

pocăi”. Unde să fie acel punct? De aceea mântuirea este o

cale, şi nici mai mult, nici mai puţin decât calea cea

strâmtă. Este un proces continuu, la nesfârşit, nu se poate

opri. ,,În nădejde ne-am mântuit”. (Romani VIII, 24)

Starea pe loc este stricăciune, moarte. Dar mântuirea

este mişcare: mişcarea neobosită din cele rele către cele

bune, de la somnul morţii cel departe de Dumnezeu, la

plinătatea vieţii şi autodăruirea iubirii pe ,,calea lui

Dumnezeu”. (Facere VI, 9) Şi doar aşa, fără de cea mai

mică bizuire pe inteligenţa sau puterile sale, poate omul să

se ţină pe această cale şi să lucreze mântuirea sa ,,cu frică

şi cu cutremur”. (Filipeni II, 12) Omul nu se poate opri,

nu poate zice: acum m-am mântuit. El se roagă

necontenit: Doamne, mântuieşte-mă! Omul caută

mântuirea, caută eliberarea din păcat, înaintează; aici se

află viaţa. El merge înainte spre curăţie, spre lumină, spre

Dumnezeu: acest lucru însemnează ,,Pocăiţi-vă şi credeţi

în Evanghelie” (Marcu I, 15). Ţelul mântuirii este ,,fiţi

desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit

este” (Matei V, 48).

Dar acest ţel este de neatins! Tocmai de aceea este

veşnic: reprezintă o mişcare fără de sfârşit, o tendinţă. În

a ajuns cu timpul să se înţeleagă în mod curent, mai restrâns, doar

procesul părerii de rău. În suedeză se spune gőren bättring, lit. ,,faceţi

îmbunătăţire”, îmbunătăţiţi-vă.

30

această tendinţă mântuirea şi sfinţenia sunt cuprinse.

Însăşi această tânjire a noastră după dezrobirea de păcate

şi sfinţenie - ,,pentru a se asemăna Nouă” constituie

scopul mântuirii.

Atunci când domnia trupului se pleacă, iar voinţa de

jertfire întru iubire – Hristos – devine forţa purtătoare a

fiinţei noastre, atunci începe împărăţia fericirii. Atunci ni

se acordă posibilitatea de a păşi peste hotarul de unde

începe viaţa veşnică – pentru că viaţa veşnică nu este ceva

ce se înţelege în timp sau spaţiu, ci este o stare sufletească

veşnică, în împărăţia cea dinlăuntru. Cel ce cu adevărat

,,crede în Fiul”, care trăieşte şi se şi poartă aşa, ,,acela

are viaţă veşnică” (Ioan III, 46) şi o va putea păstra şi

după moartea trupească.

Viaţa veşnică este astfel o urmare a strădaniilor din

viaţa prezentă, şi nu o răsplată venită dinafară. Fericirea

nu este o plată dată de Dumnezeu pentru că I-ai făcut

voia, ci fericirea constă exact în acest lucru: a face voia

Sa. Răsplata izbânzii este chiar izbânda asupra celui rău.

Ţelul iubirii este chiar actul de a iubi. Răsplata dorinţei de

jertfă este chiar actul de a te jertfi. Aceste lucruri sunt

hotărâtoare în relaţia dintre Dumnezeu şi om.

Moartea şi jertfa pe cruce nu ridică nici o pretenţie în

ceea ce priveşte răsplata. Împărăţia lui Dumnezeu este a

milei, accesibilă tuturor, fără taxare. Păcătosul oarecare

nu încetează niciodată a fi ţelul iubirii Domnului, oricât

de împietrit ar fi el. Şi fără zăbavă, de cum începe să

strige: Doamne, milostiv fii mie, păcătosului! păcatul lui

31

încetează, ca şi cum nu ar fi fost vreodată. Omul s-a

deschis iertării pentru veşnicie, pentru Milostivire. Este

liber. Şi oricând ar sosi omul la Dumnezeu, la ceasul

dintâi, sau în ceasul al unsprezecelea, primeşte aceeaşi

plată, după cât de mare îi este putinţa liberă de a primi.

Dacă omul întâmpină milostenia cu milostenie, e

statornic în credinţă, rugăciune, dăruire către Dumnezeu

şi aproapele, nu se dă grijilor, amărăciunii şi păcatelor

dintru sine, acela va fi fericit, ,,că aceia se vor milui”.

(Matei V, 7). Acela va trăi fericirea cu prisosinţă, cu

sporită credinţă, în pace lăuntrică şi iubire pentru

Dumnezeu, pentru aproapele şi pentru toată făptura. Plata

sa e crescătoare. Ea se măreşte odată cu setea şi foamea

neostoită de Dreptatea lui Dumnezeu, care nu încetează

nici măcar odată cu moartea.

Dar decade înapoi în păcat, urmează pe loc pedeapsa,

care este însăşi păcatul. Păcat înseamnă depărtarea de

Dumnezeu: cu adevărat cel mai rău lucru pe lume şi

singura formă de pedepsire de la Dumnezeu, pe care

Dreptatea Lui o cunoaşte. Pentru că, precum prezenţa lui

Hristos înseamnă biruinţă asupra necazurilor, a morţii şi

nimicirea lor desăvârşită, tot aşa şi depărtarea de la El

înseamnă frică, moarte, chinuri veşnice: plânsul şi

scrâşnirea dinţilor. Şi cu cât mai mult ne rătăcim de

Hristos, cu atât mai mare ne este durerea: devenim ,,fiii

pierzării”. (2 Tesaloniceni II, 10)

Nu este nici o clipă în care să nu cădem înapoi în

păcat: aşa de tare s-a rănit omul în căderea sa. De aceea ni

32

s-a dat Biserica văzută în ajutor. Aici este Hristos văzut şi

prezent cu încredinţare, aici ne vorbeşte El ,,omeneşte,

pentru slăbiciunea trupului nostru”. (Romani VI, 19)

Pentru că strădaniile noastre întru mântuire, îmbunătăţirea

noastră, depind la fel de mult şi de trup şi de suflet: de

omul întreg.7

De aceea avem Scriptura, dar de aceea şi Biserica,

preoţii, şi slujbele duhovniceşti, icoanele, cântările,

lumânările, posturile, şi mai ales Sfintele Taine. Acestea

ne ajută să ne facem mădularele noastre ,,roabe dreptăţii”

(Romani VI, 19), dau totdeauna puteri şi înnoire voinţei

noastre de mai bine, ne duc la cunoştinţa slavei lui

Dumnezeu şi ne ţin dorul, nădejdea, credinţa. Dobândim

senzaţia încredinţată că ,,Hristos S-a coborât la noi pentru

a ne înălţa”, după cum se spune într-un text al slujbelor, şi

că împărăţia cerurilor ne este aproape.

7 Omul întreg, holist, unul din idealurile new-age-ului, ce devine

utopic prin calea greşită aleasă de adepţi: neo-păgânismul a(nti)-

hristic.

33

CULTUL

Prin Biserica pământească stăm în legătură cu cea

cerească: se poate spune că Biserica de pe pământ este

întruparea celei cereşti.

Slujbele Bisericii, cultul, rânduiala liturgică,

împreună cu toate vorbele lor sfinte şi cu toate alcătuirile

şi rânduielile Bisericii, întrupează duhul: acestea sunt

chipul văzut al celor nevăzute, precum au fost porumbelul

peste capul Mântuitorului, sau limbile de foc pe capul

apostolilor. Şi precum litera exprimă un sunet, cuvântul

un gând, tot aşa şi cultul este expresia unui conţinut:

desăvârşita cale a mântuirii.

Sfânta Liturghie este o catedrală imensă în cuvânt şi

faptă: săvârşite cu împreună lucrarea Duhului de mii de

oameni în mii de ani. Textul se împarte în trei cicluri: al

zilei, ce ţine de seara până seara următoare, având ca

început tăcerea de dinainte de creaţiei, iar ca otpust,

rugăciunea de mulţumire pentru jertfa cea fără de sânge;

al săptămânii, ce ţine de duminică până duminica

următoare - fiecare zi a săptămânii îşi are propria ei

însemnătate - şi ale anului, care începe pe întâi septembrie,

prima zi a anului bisericesc, şi parcurge calendarul

sfinţilor şi toate praznicele fixe anuale. Mai sunt şi

34

praznicele cu dată schimbătoare: textele Postului Mare, şi

cele pentru slujbele dintre Paşti şi duminica întâia după

Rusalii. Toate aceste texte se împletesc într-o rânduială

stabilită de tradiţie: ele sunt ca pietrele din zidurile

catedralei. Şi doar întreaga tradiţie a Bisericii o poate

schimba, nu oricine.

Dacă am citi tot ce este scris pentru slujba unei zile ar

putea lua până la 16 ore de citit repejor şi tare. Aşa de

bogat este materialul. Dar aşa se face doar în anumite

mănăstiri: de obicei nu se folosesc toate textele. O slujbă

obişnuită durează două-trei ore. O slujbă se ţine de cu

seară, iar continuarea şi încununarea ei, - liturghia -, se

săvârşeşte a doua zi dimineaţa.

Încă de la primii creştini, ortodoxul stă în picioare la

liturghie: conform acestui obicei, el este pelerin, drumeţ

pe calea mântuirii, nu-şi lasă trupul leneş în comoditatea

la care acesta îl trage. Ortodoxul stă înaintea Creatorului,

Domnul şi Judecătorul său: el este ca un acuzat, pentru că

ştie că greşelile sale sunt nemăsurat de mari. Dar Hristos

l-a îndreptat; de aceea stă drept în picioare: cu Cel Ce S-a

ridicat din morţi, stă drept. La prima vedere, stă la

liturghie pasiv, dar, din când în când, se închină, cade în

genunchi, uneori cu fruntea la pământ. Îşi îngrijeşte

,,ţarina inimii sale”, de acolo se roagă, împreună cu

întreaga adunare.

Rugăciunea este partea componentă cea mai de

seamă a slujbei: slujba, de fapt, este alcătuită din

rugăciuni. Rugăciunea umple în primul rând viaţa

35

religioasă: doar prin rugăciune poate omul să-L cunoască

pe Dumnezeu. Rugăciunea scaldă Biserica.

Rugă în cuvânt, în cânt şi gest. Rugăciuni cu deosebi

către Sfânta Treime, către Tatăl, către Fiul, către Sfântul

Duh. Rugăciuni către Preasfânta Născătoare de

Dumnezeu, către puterile îngereşti şi către toţi sfinţii.

Rugăciuni citite din Psaltire, cântate de adunare în cor,

cele rânduite a fi rostite de diacon în faţa mulţimii, şi

rugăciuni cu glas, sau fără de glas ale preotului, mereu în

numele întregii adunări, mereu în aceeaşi rânduială şi la

vremea lor, hotărâte de Tradiţie.

Rugăciuni străvechi, adesea cu origini legendare,

iscate din nevoia de nestăpânit a Bisericii de a se ruga.

Rugăciuni cântate sau rostite din vremea de aur a culturii

bizantine, scrise de cei mai iscusiţi alcătuitori. Alte

rugăciuni sunt luate direct din Vechiul Testament sau din

Noul Testament. Psaltirea se citeşte întreagă în fiecare

săptămână.

Toţi se roagă împreună. Pentru pacea de sus şi pentru

întreaga lume, pentru păstrarea unităţii de credinţă a

bisericilor, pentru îmbelşugarea roadelor pământului, şi

pentru mântuirea sufletelor noastre. Şi pentru toţi: pentru

conducătorii bisericilor şi ai lumii, şi pentru cei umili.

Pentru păcătoşi şi sfinţiţi, pentru cei bolnavi şi pentru cei

robiţi, pentru vii şi pentru morţi, pentru toţi şi pentru

toate.

În Biserică trăiesc toţi: Dumnezeu este Dumnezeul

celor vii şi cel ce crede în Hristos nu va muri niciodată

36

(Matei XXII, 32, şi Ioan XI, 26). Biserica are în exclusivitate

membri vii: mucenicii primelor ere creştine stau de

vorbă cu patriarhii şi proorocii, iar nou-născutul are parte

de aceeaşi sfântă împărtăşanie ca şi apostolii. Îngerul său

păzitor a fost creat ,,din începuturi” şi este membru deplin

al Bisericii. Cu toţii trăiesc, se roagă şi Îl laudă pe

Dumnezeu deopotrivă, în neîncetată simfonie.

Biserica se roagă pentru cei morţi: cei adormiţi.

Sufletele lor trăiesc în continuare în întuneric sau lumină,

după starea în care s-au aflat când au lăsat trupul. Ele, fie

continuă să tindă către lumina cea veşnică în apropiere de

Dumnezeu, fie se usucă de setea cea chinuitoare care le

ţine în afară de împărăţie, ca urmare a propriei lor nesăbuinţe

din viaţa pământească. Hristos nu ne-a lăsat o

imagine desluşită asupra vieţii de dincolo, aşa că nu ne

putem servi de aşa ceva. Toate învăţăturile despre un

anume purgatoriu, indulgenţe, sau altele de genul acesta

sunt total neacceptate. Dar Biserica are o credinţă tare în

faptul că, prin rugăciune, cei morţi se află în legătură cu

cei dragi de pe pământ, şi că aceştia au nevoie de

rugăciunile noastre, de mângâiere şi de ajutor, şi care, ca

şi noi, îşi continuă dezvoltarea sufletească în aşteptarea

zilei judecăţii. De aceea, Biserica se roagă pentru păcatele

celor decedaţi, pentru pacea lor în acel loc despre care nu

ştim multe, dar unde ,,nu este durere, întristare şi suspin”

şi unde au pus început bun în nădejde.

„Doamne miluieşte!”, cântă corul. Se repetă:

„Doamne miluieşte!” Repetiţiile sunt specifice. În diferite

37

circumstanţe, în anumite locuri din rânduiala slujbei se

repetă scurta rugăciune de trei ori, de douăsprezece ori, de

patruzeci, de o sută. Ele sunt bătăile la poarta mântuirii,

făcute de cel ce se roagă mereu: pentru cel ce bate se va

deschide.

Şi în jurul său, rugătorul are un ,,nor de mărturii”

(Evrei XII, 1). Mai întâi îngerii şi toate puterile cereşti,

dar şi cei ,,care prin credinţă au biruit împărăţii, au făcut

dreptate… au astupat gurile leilor…au fost ucişi cu

pietre, au fost puşi la cazne, …au pribegit în piei de oaie

şi în piei de capră… ei, de care lumea nu era vrednică”,

(Evrei XI, 33-38) toţi sfinţii Vechiului şi Noului

Testament. Ei ne înconjură văzuţi şi nevăzuţi - în icoane

- şi prin rugăciunile lor ne întăresc în hotărârea ,,de a

lepăda orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară”

(Evrei XII, 1).

Sfinţii sunt, ca şi noi, membri rugători ai Bisericii, dar

cu o credinţă şi putere mult mai tare decât noi. Prin

acestea, ei se află aproape de faţa lui Dumnezeu şi de

aceea se pot ruga pentru noi: ,,că mult poate rugăciunea

stăruitoare a dreptului” (Iacov V, 16). Dar rugăciunea

noastră particulară este slăbuţă şi mai mereu stricată.

Însăşi comuniunea cu sfinţii în Biserică este

binecuvântată şi dătătoare de tărie. Nu numai că ne rugăm

lor să ne ajute, ci ne rugăm şi împreună cu ei, alături de

ei, în dragoste comună, în credinţă şi în speranţă, pentru

că acolo unde dragostea lui Hristos sălăşluieşte, radiază

împreună lucrarea tuturor acestora.

38

Sfântul nu este desăvârşit: desăvârşirea aparţine

numai lui Dumnezeu. Sfântul merge pe acelaşi drum ca şi

ceilalţi spre desăvârşire: aşa că faptele acestuia nu sunt

prisositoare. Ci, precum şi cel mai păcătos membru al

Bisericii are parte de Biserică, tot aşa el are parte de

lucrarea sfinţilor, de mângâiere, de dăruire, de dragoste şi

de binecuvântare.

În mod deosebit, sfântul al cărui nume l-ai primit la

botez, - dar numai unul - îţi stă în preajmă. Ca şi cum ai fi

intrat în cămara puterii lui; numele exprimă o uniune, un

fel de rudenie întemeiată pe dragoste. De aceea ziua

onomastică este mai importantă decât cea de naştere: ea

semnifică legătura cu Biserica cerească, este sărbătoarea

sufletului, pe când naşterea este legată de cele ale

trupului.

Un loc aparte, mult mai presus decât toţi ceilalţi

sfinţi, îl păstrează Maica Domnului: mărită Stăpâna

noastră, Maica Domnului şi pururea Fecioară Maria. Ea

este singurul membru al Bisericii lipsit de păcat, chiar

dacă nu şi de cel strămoşesc; imaculata concepţiune a

Născătoarei de Dumnezeu este necunoscută Bisericii de

Răsărit. Lipsa păcatului (preanevinovăţia) de la dânsa este

un fapt personal: un dar din mila lui Dumnezeu împreună

cu auto-dăruirea fiinţei umane a Fecioarei. Dragostea ei

de Dumnezeu a fost aşa de mare, încât a îndepărtat

păcatul dinlăuntrul său: astfel a putut deveni preaplină de

har.

39

Aşa se face că Maica Domnului este modelul,

mângâierea şi speranţa întregii creştinătăţi: cu ajutorul lui

Dumnezeu, omul a putut atinge acea măsură a curăţeniei

şi despătimirii şi se face vrednic de a primi pe Dumnezeu

întrupat în sânul său, înnoind astfel făptura. După cum

spun sfintele slujbe, Maica Domnului este ,,podul care ne

duce pe noi de pe pământ la cer”, şi printr-însa ,,ne-am

îmbrăcat cu slavă”. Cel netrupesc S-a întrupat într-însa;

în sânul său a încăput Cel nemărginit, şi la plinirea vremii

a născut cu timp pe Cel fără de timp. Aşa că ea este ,,mai

cinstită decât heruvimii, şi mai mărită fără de asemănare

decât serafimii”: este mai presus decât îngerii tronului

Dumnezeiesc, adică mai presus decât toate făpturile

Bisericii pământeşti sau cereşti.

Maica şi Fiul sunt nedespărţiţi: Maica – omul, şi Fiul

– Dumnezeu şi Om. Aici este veriga de legătură, scara de

la cele concepute la cele de neconceput, pe care a văzut-o

Iacov în visul său, ,,cheia împărăţiei cerurilor”. În Maica

Domnului s-au unit cele de neatins: omul cu Dumnezeu,

fecioria cu maternitatea. Ca om şi maică, priveşte la Fiul

şi astfel la ,,sfatul cel de taină” al Treimii, dar o face

numai prin dragostea sa curată de maică. Ca maică a lui

Hristos, ea este maica Bisericii pământene: o ţine în

palmele sale ocrotitoare, şi, în acelaşi timp, radiază de

dragostea cea cerească şi de cele mai ascunse taine ale

puterii de maică.

Se roagă la Fiul său, Care este de asemenea Făcătorul

ei: legătura ei cu creaţia este una de maică. În această

40

calitate, ea este cea plină de milă, de compătimire, izvorul

tăriei dumnezeieşti cel pururea lucrător în Biserică;

rugăciunile sale merg înaintea îmblânzirii dreptului

Judecător. Cel mai împietrit păcătos are într-însa în tot

timpul o rugătoare la fel de caldă, ea este ,,pomul cel

înfrumuseţat cu care se acopăr mulţi” şi ,,îmbrăcămintea

celor goi”. (Acatistul Maicii Domnului)

Cel ce se roagă se simte căzut din nou în păcat: de

aceea întârzie mai mult în faţa icoanei Maicii Domnului

decât la alte icoane. Această icoană există într-o varietate

mare de forme şi de vârste, dar toate izvorând din acelaşi

duh: dragostea. Dragostea lui Dumnezeu pentru de om, şi

a omului pentru Dumnezeu.

Atunci când cel de al şaptelea Sinod (787) a

recunoscut icoanele, a însemnat victoria principiului

libertăţii: omului i s-a recunoscut dreptul de a îşi exprima

dragostea şi rugăciunea în toate felurile lăsate de

Dumnezeu. Nu numai în cuvânt şi sunete s-a acceptat

descrierea şi chemarea către cele dumnezeieşti, ci şi în

linii şi culori. În dragostea Sa pentru om, Dumnezeu a dat

trup Cuvântului: în dragostea sa către Dumnezeu, încearcă

omul să întrupeze netrupescul.

,,Ca să văd frumuseţea Domnului” (Psalmi XXVI,

8)8. Faţa lui Dumnezeu – reprezintă un tablou în cuvinte;

pentru a-i da formă s-au folosit litere şi tipare. Icoana, mai

mult, este o imagine în imagine, pentru a-i da formă se

8 În original 27, 8

41

folosesc linii şi culori, la fel ca şi litera, doar de altă

natură. Icoana este un concept religios – şi o descoperire

dumnezeiască – în linii şi culori.

Dar în rugăciunea Tatăl nostru nu cuvintele disparate

fac sfinţenia ei pentru orice creştin, ci conţinutul. La fel şi

icoanele. Ele întrupează sfinţenia, şi de aceea sfinţenia le

umple. Aceasta nu are de-a face cu lemnul sau vopseaua,

adică materialul, ci cu subiectul reprezentării, cel pe care-l

exprimă şi din care şi-au luat întrupare, aşa cum Dumnezeu

S-a întrupat în Fiul.

Privim frumuseţea Domnului: şi nu numai cu ochii

noştri sufleteşti, dar şi cu cei trupeşti, în Hristos. Îl vedem

în interiorul Bisericii, în potirul adus înainte, în pâinea şi

vinul de după prefacere, vedem frumuseţea aceasta în

cuvântul Scripturii şi în semnul crucii. La fel, o vedem în

icoane.

Există icoane făcătoare de minuni. La rugăciunea

dinaintea lor s-au vindecat oamenii de boli, prin puterea

pe care acestea o dăruiesc. Aceste icoane au, aşadar,

aceeaşi putere ca şi cea a moaştelor de sfinţi şi sfinte,

după cum aveau şi acele ,,ştergare sau şorţuri purtate de

Pavel” (Fapte XIX, 12). Ca şi aceste pânzeturi, au şi

icoanele şi moaştele parte de aceeaşi putere de viaţă

dătătoare de la Dumnezeu; acestea au dobândit o legătură

de nedesfăcut cu materia, făurindu-se astfel o sinteză vie:

o expresie a sfinţeniei şi atotputerniciei Domnului. Astfel

Biserica îngrijeşte şi slăveşte atât icoanele, cât şi moaştele

şi le acordă semnul sfinţeniei.

42

Din ocrotire şi dragoste se acoperă icoanele cu

ferecătură de argint bătut cu piatră scumpă. Chipurile

cioplite, în schimb, nu au dobândit vreun ecou în Biserica

de Răsărit, fiind probabil simţite ca fiind prea trupeşti,

prea lumeşti pentru a trage gândul către cele cereşti. Din

acelaşi motiv nu se reprezintă nici Cel răstignit prin

sculpturi prea ades, şi niciodată în reprezentările

praznicale ale Răstignirii în Biserică. Orice naturalism,

chiar dacă apare, este de import, străin de duhul

ortodoxiei. Acesta tinde să se desprindă de cele prea

accesibile, de bucuria simţurilor cea pătimaşă, pentru o

contemplare mai desprinsă de teluric, pentru forme pe cât

se poate de nepământeşti.

Una din cele mai răspândite icoane, este cea a crucii.

Crucea este la fel de preţioasă, la fel de sfântă, indiferent

de materialul din care este făcută. Materialul dă forma

îmbrăcămintei variate, în vreme de crucea este neschimbătoare.

Ea este semnul Fiului lui Dumnezeu: cel al

slobozeniei şi al dragostei, semnul biruinţei vieţii fără de

moarte, este o putere, un izvor de energie trupească şi

sufletească.

De la botez până în mormânt, credinciosul este purtat

de crucea pe care o ţine la gât, pe trupul lui: îi apără şi îi

încununează trupul, care este de altfel ,,templul Duhului

Sfânt” (1 Corinteni VI, 19). Această cruciuliţă este cea

mai mare avere a lui pe pământ: ea îi aduce aminte mereu

al cui este şi pe cine slujeşte. De dragul acestei cruciuliţe

mulţi au mers în mormânt; ea mărturiseşte: sunt creştin.

43

Crucea de la gât este din material tare, dar chiar de-ar

fi desenată sau doar un semn cu mâna, rămâne cruce. Cu

mâna îşi însemnează credinciosul trupul său întreg: acest

semn este o rugăciune fără cuvinte şi o lăsare în mâinile

lui Dumnezeu cel biruitor: ,,întru acest semn vei birui”.

Crucea cuprinde mai mult decât ar putea spune cuvintele.

Şi ea dăruieşte puteri, alungă duhurile rele.

Atunci când îşi face semnul crucii la rugăciune,

credinciosul nu poartă mâna oricum: el strânge degetul

mare la vârf cu arătătorul şi cu mijlociul, în timp ce

celelalte se îndoaie către palmă. Această punere împreună

cuprinde însăşi o mărturisire: cele trei degete unite

semnifică Treimea, iar celelalte două, cele două naturi ale

lui Hristos. O simplă purtare a gestului aşadar, nu numai

că împlineşte, dar şi înlocuieşte o lungă explicaţie în

cuvinte.

Toate cele ale trupului, nu numai limba, iau parte la

rugăciune. Acolo unde nu mai sunt cuvinte, se iau

atitudinile spre ajutor. Pe cel ce-l iubeşti, îl săruţi.

Ortodoxul sărută darurile de la Dumnezeu: sărută Biblia,

potirul, crucea, icoanele. Pentru el, acestea nu sunt lucruri

fără de viaţă, pentru că Domnul este veşnic viu, ele îl

ajută şi îi mijlocesc cunoştinţa cu Dumnezeu: ele sunt vii,

îi vorbesc despre Cel de viaţă dătător.

Şi atunci, el cade în genunchi, cu fruntea la pământ,

luând exemplul Învăţătorului său: ,,cade cu fruntea la

pământ” (Matei XXVI, 39). Încărcătura gestului ţine

44

acum de întregul trup: cu tot trupul său îşi exprimă

rugătorul ceea ce simte toată fiinţa lui.

Dar nu rămâne în această poziţie. Se ridică imediat,

pentru că Hristos l-a ridicat pe om: oricât ar cădea de

mult, totuşi prin El se ridică din nou. Aceasta e

încărcătura cea tainică a gestului, exprimată de fiecare

creştin, dar şi un Adevăr pentru toată creştinătatea.

Particularul trece în comuniune: trăirile interioare ale

persoanei sunt şi cele ale tuturor. ,,Nimeni nu se

mântuieşte singur”: comuniunea de iubire nu permite un

gând potrivnic acestui adevăr.

Fără de preget creştinul trebuie să-şi lase vechea

fiinţă şi să-şi făurească una nouă. Mândria, trufia care

înţepeneşte ceafa, trebuie stricată întâi de toate: doar

aruncând cămaşa de forţă a celui plin de sine, poate omul

să păşească liber, cum doar dragostea permite. Când

creştinul muşcă ţărâna, rupe uscăciunea ,,mândriei” şi de

aceea se ridică imediat, slobozit.

Dar atunci când cuvintele şi gesturile nu sunt de

ajuns, atunci când chiar trupul este greoi şi pune stavilă

rugăciunii sale, atunci, chiar şi atunci, omul are putinţa de

a folosi şi lucrurile din existenţa creată pentru a-L slăvi pe

Creator. Flacăra lumânării de ceară, luminătoare şi vie,

primeşte a fi expresia sentimentului rugător: aşa aş dori să

fie inima mea către Tine, Doamne! Ceara moale şi curată,

care vine din lucrul harnicei albine – dar vai, cât de

trândav sunt eu! – lumânarea cea sveltă şi dreaptă,

întruchipează ceea ce ar trebui să vină din interiorul rugii

45

omului. Oricât de multe lumânări am aprinde, flacăra este

una şi aceeaşi: focul cel nestins de la tronul lui

Dumnezeu. Aceeaşi căldură, aceeaşi lumină, aceeaşi

curăţenie avem în fiecare din ele.

Cel ce se roagă aprinde o lumânare din cele deja

aprinse şi o pune înaintea icoanei, se închină, îngenunchează

cu faţa la pământ. Întreaga fiinţă, trup şi suflet se

află în rugăciune, respiră şi trăieşte în ea: o trăire. Trăirea

îţi dă experienţă, experienţa se îmbogăţeşte şi se aprofundează:

aceasta te face mai iscusit şi mai încercat, şi

acestea nu se pot dobândi decât pe acest drum. Viaţă din

viaţă.

46

TAINELE

În ceea ce priveşte tainele, nu putem să luăm ca

punct de reper decât experienţa, bază de cunoaştere,

pentru că tainele sunt de fapt forma vizibilă prin care

Biserica împarte harul nevăzut. Este de la sine înţeles că

harul lui Dumnezeu nu depinde de mijloacele materiale.

Dumnezeu nu are nevoie nici de slujbe, nici de rugăciuni,

nici de taine. ,,Înainte de a vă ruga Lui” trimite El harul

peste toate cele. Dar noi, simţurile noastre, au nevoie de o

întărire, o dovadă, o demonstraţie, şi aşa cum Hristos S-a

folosit de mijloace senzoriale: punerea mâinilor, cuvânt,

salivă, tină – în acelaşi mod poate şi Biserica Sa să

utilizeze expresia exterioară.

Se consideră de obicei a fi şapte taine, dar numărul

lor nu este stabilit dogmatic: nu a fost hotărât de părinţii

Bisericii la vreun sinod. Nu s-a stabilit nici ,,ştiinţa

tainelor”, fiindcă tainele rămân taine şi se întemeiază pe

credinţa Bisericii, de netăgăduit, exprimată în cult. Le

cunoaştem pentru că participăm la ele, nu altfel.

Tainele sunt cu siguranţă cea mai importantă parte a

cultului, ,,pulsul” acestuia. Forma rituală actuală a

acestora este de neschimbat, conform aceloraşi principii

ca şi ale slujbelor religioase: ,,Dar toate să se facă cu

cuviinţă şi după rânduială” (1 Corinteni XIV, 40), care

47

pun graniţa de netrecut pe care se sprijină rânduiala şi

unitatea Bisericii.

În taine se dezvăluie cel mai mult Duhul lui

Dumnezeu, care pătrunde, sfinţeşte şi împlineşte făptura

cu puterea Sa. Dar, asupra omului, puterea săvârşitoare a

Duhului este dependentă de voia celui ce o primeşte.

Harul nu sileşte libertatea şi nu se opune primirii

conştiente. De aceea, lucrarea tainei depinde în cea mai

mare măsură de persoana respectivă. Pentru cel indiferent

sau îndărătnic poate fi spre păcat şi osândă, spre distrugere,

pentru cel credincios fiind însă totdeauna spre

sfinţenie şi spre zidire. Şi la fiecare fapt de taină, trebuie

spus că nu Cel neschimbat Se schimbă sub acţiunea

harului, ci omul – şi anume în măsura în care acesta se

pregăteşte pentru efectul tainei.

În toate tainele se foloseşte semnul crucii ca mijloc,

iar preotul ca mijlocitor – cu excepţia botezului de

necesitate, care poate fi săvârşit de un laic, şi la

hirotonirea preotului, la care mijlocitorul este episcop.

Dar lucrarea este a întregii Biserici, împreună cu Tatăl, cu

Fiul şi cu Sfântul Duh.

De aceea preotul nu spune eu botez, eu vă căsătoresc,

ci ,,Se botează robul lui Dumnezeu (N), se cunună

ş.a.m.d. în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului

Duh9”. Doar Dumnezeu însuşi posedă darurile, nu

9 În legătură cu acest aspect trebuiesc menţionate următoarele. Cf.

Î.P.S. Andrei în Spovedanie şi comuniune Alba Iulia 1998, p. 109: ,,În

48

slujitorul nevrednic, preotul. Acesta nu este decât unealta

mijlocitoare şi ,,ultimul dintre păcătoşi”.

Aceasta este cauza pentru care rugăciunile prevăzute

nu sunt privite personal: întreaga Biserică le spune, prin

gura preotului, şi nu preotul ca individ. Omul este sub

vremi, glasul lui depinde de dispoziţii provizorii: este un

păcătos şi de aceea tonul nu e niciodată deplin curat. Dar

Biserica, inclusiv cea cerească, este dezlegată de tot ceea

ce este prins în timp ori spaţiu, de limitarea ,,privată”: este

deasupra tuturor (supraindividuală). De aceea şi cititul în

Biserică se supune legilor slujbei religioase: individul se

subsumează întregului, trăirea individuală se pleacă în

faţa adunării. Se citeşte ,,impersonal”, recitativ.

Botezul este taina care deschide poarta tuturor

celorlalte taine. Conform obiceiului iniţial creştin, acesta

are loc prin cufundare; spală trupul şi sufletul de păcat:

cerurile se deschid ca şi la botezul Domnului în Iordan:

omul se naşte din nou, iar balanţa se apleacă în favoarea

sufletului. Fără să repună omul în mod mecanic în starea

de dinainte de căderea în păcat, botezul oferă posibilitatea

ca omul, după lucrarea şi propria sa voie, dezlegată de

păcat, să se dezvolte duhovniceşte într-un sens nou. Cel

cazul formulei de dezlegare a păcatelor în ortodoxie sunt cunoscute

două variante: una indicativă, [eu…. te iert şi te dezleg] folosită în

Biserica Română şi Bisericile slave, asemănătoare cu formula de

dezlegare catolică, şi alta deprecativă folosită în Biserica Greacă […

să ţi le ierte Dumnezeu…]. Credem că aceasta din urmă este evident

mai în duhul ortodox.

49

nou botezat a încheiat un legământ cu Dumnezeu, a

făgăduit intrarea într-o nouă viaţă de curăţire şi sfinţenie:

a primit darul milei Domnului, şi ,,în Hristos s-a şimbrăcat”.

Dar după botez suntem aruncaţi în pustia ispitelor şi

pentru a putea face faţă la făgăduinţa dată este nevoie de

anume daruri. Acestea se acordă imediat după botez, prin

acelaşi preot, prin taina mirungerii, care corespunde

confirmării din Biserica romano-catolică, şi care provine

direct din ,,punerea mâinilor” prin care apostolii au

împărţit Duh Sfânt peste cei ,,erau numai botezaţi”

(Fapte VIII, 15-17 şi XIX, 1-6) Atunci când cel miruns se

bucură de pecetea darurilor Sfântului Duh, devine

membru deplin al Bisericii apostolice şi al împărăţiei lui

Hristos.

În botez devenim creştini, în mirungere membri al

Bisericii: din botez ieşim fără de păcat, din mirungere

primim puterea să ne opunem păcatului. Dar înclinaţia

spre păcat este aşa de mare, că oricum ne lăsăm imediat

biruiţi de el. De aceea, am mai primit un remediu şi un

sprijin în lupta cu cele rele din noi: taina spovedaniei10.

10 Unul din cele două sinonime verbale desemnând ,,spovedanie” sau

,,mărturisire” în limba suedeză este sinonim şi omonim cu cel care

desemnează acţiunea de ,,a trata” o boală, ,,a vindeca”. De aceea, se

va face referinţă mai jos, şi la taina Sfântul Maslu, la care are loc o

vindecare trupească şi sufletească, spovedania fiind una exclusiv

sufletească.

50

O singură lacrimă, un singur suspin sau părere de rău

în faţa lui Dumnezeu este de ajuns pentru a primi iertare

deplină pentru orice păcat imaginabil. Dar pe deasupra

trebuie ca noi înşine să fim conştienţi de păcat şi să-l

destăinuim înaintea Domnului iertător. Aici ne ajută

mărturisirea. Ne obligăm la cercetarea sinelui, la găsirea

cuvintelor cu care să ne destăinuim cele mai ascunse

focare de infecţie şi fără grijă să ne dezvăluim răutatea.

Recunoaşterea păcatelor se face în faţa lui Hristos însuşi

cu întreaga Biserică drept martor, sprijin şi ajutor, în

persoana preotului. De aceea nu se intră în amănunte: nu

este importantă descrierea faptelor, ci izvorul răului din

interior.

Prin puterea ce i-a fost dată de apostoli, preotul îl

eliberează pe mărturisitor de păcatul său (Ioan XX, 23).

Păcătuind faţă de Hristos, se păcătuieşte şi faţă de

Biserică şi pentru că întreaga Biserică - întreaga adunare -

iartă aici pe pământ, se iartă şi în cer, primind de pe

pământ asigurarea.

Păcatele nu se categorisesc: nu păcatele, ci părerea de

rău este hotărâtoare. Şi toate păcatele, fără excepţie sunt

iertate – păcatul împotriva Duhului Sfânt fiind de fapt

împietrirea totală care face ca voinţa să nu mai lase

păcatul şi ca urmare nu se mai poate ierta. În taina lecuirii

se trece cu vederea tot trecutul. Curăţit şi cu puteri noi, cel

care a primit-o poate merge mai departe.

În anumite cazuri, preotul poate da celui ce se

spovedeşte un aşa-numit canon (epitimie), sau nevoinţă,

51

un fel de tratament, deşi nu se mai practică prea des acest

lucru.11 Canonul nu este considerat un mijloc de împăcare

cu Dumnezeu, şi nici o pedeapsă, ci un medicament

pentru păcătosul prea confruntat cu relele. Preotul este

medicul investit aici cu prescrierea leacului amar,

pacientul îl respectă sau nu, după cum doreşte: peste

sufletul lui domneşte doar Domnul.

Autoritatea duhovnicească de a săvârşi tainele i-a fost

dată preotului prin taina hirotonirii, care se face prin

punerea mâinilor episcopului. Episcopii la rândul lor sunt

hirotoniţi de doi sau trei alţi episcopi, care, de altfel,

reprezintă cea mai înaltă autoritate bisericească (Matei

XVIII, 19-20). Din generaţie în generaţie, punerea

mâinilor a continuat chiar din momentul în care Hristos ia

ales pe apostoli iar aceştia au hirotonit episcopi, preoţi şi

diaconi prin punerea mâinilor. Episcopul primeşte astfel

valoarea unui apostol, şi hirotoneşte preot pentru a-l

înlocui, şi diaconi ,,pentru a servi la masă” (Fapte VI, 2)

la împărtăşit.

Preotul parohiei şi diaconul pot fi căsătoriţi ,,bărbat

al unei singure femei” (1 Timotei III, 2 şi 12) deci nu

recăsătoriţi, dar episcopul se alege dintre preoţii

necăsătoriţi, adică monahi sau văduvi.

În primul rând, preotul este săvârşitorul slujbei divine

la altar, dar în acelaşi timp el este şi ,,păstorul turmei

sale”. El este invitat efectiv să predice măcar în fiecare

11 Referire valabilă la spaţiul ortodox Apusean.

52

duminică, dar adesea predica este uitată.12 Slujba, cu

textele sale pline de conţinut, care explică desluşit

importanţa zilei cu duhul ei, în mai multe feluri, face ca

uneori predica să fie aproape de prisos.13

Există seminarii de preoţi şi academii duhovniceşti,

dar Biserica nu apreciază ,,ştiinţa lumească” necesară

pentru a face un preot. Acestuia îi trebuie doar cel mai

important lucru: harul Domnului, credinţă şi vrerea sa,

deci şi un om fără şcoală poate deveni diacon, preot sau

chiar şi episcop.14

Preotul, în calitate de trimis al episcopului, poate da

binecuvântarea apostolică. Astfel, cel ce o primeşte sărută

mâna care a dat binecuvântarea, deci nu mâna preotului,

ci a apostolului, şi prin cea a apostolului pe cea a lui

Hristos, şi nu numai mâna, ci şi crucea pe care mâna a

executat-o prin aer: mereu crucea cea de viaţă dătătoare.

În preoţia bazată pe continuitate apostolică, se

păstrează plinirea Bisericii, chiar dacă nu şi puterea ei.

Preotul este păstrătorul şi purtătorul darurilor Sfântului

Duh în Biserică, oricât de nevrednic ar fi el, ca persoană

particulară. Şi după cum Hristos Şi-a trimis pe ucenicii

Săi doi câte doi, tot aşa, orice lucrare a Bisericii se face de

către două persoane: episcopul sau preotul, şi ajutorul lui,

diaconul. Doar la nevoie poate preotul să execute sfintele

12 La noi această situaţie este rar întâlnită.

13 Un punct de vedere cam exagerat; predica îşi are sensul şi rostul ei

de neînlocuit.

14 În principiu adevărat.

53

slujbe singur, dar niciodată în lipsa a cel puţin un membru

al adunării - ,,corul”. Pentru că natura slujirii este dublă.

În dependenţa celor doi se găseşte ascunsă comoara de

dragoste şi smerenie: este darul pe care îl primeşte şi în

acelaşi timp îl dă duhul Bisericii. Iar slujirea întru

dragoste face puterea Bisericii.

În taina cununiei, Biserica binecuvântează prin preot

bărbatul şi femeia pentru viaţa lor împreună şi cheamă

harul Domnului, care reprezintă un ajutor de neînlăturat

pentru a se menţine curăţenia lor în sens creştinesc, atât

sufletesc cât şi trupesc. Căsătoria a fost instituită de

Dumnezeu: Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat şi femeie.

În plus, aceasta este un tablou al relaţiei dintre Hristos şi

adunare, şi ,,taina (mysterion) aceasta, mare este”.

(Efeseni V, 32).

Credinţa este premiza căsniciei adevărate: imediat ce

soţia devine pentru soţ una din femei, iar soţul unul din

bărbaţi pentru soţie, relaţia ,,bărbat şi femeie” dintre ei se

desface, şi devine doar aparentă. Necredinţa – adulterul -

în căsnicie este singura cauză a desfacerii ei. (Matei V,

32).15 Biserica susţine deci, acest lucru, chiar dacă practic

nu a fost foarte severă, atunci când unul din cei doi s-a

lăsat pradă unor influenţe străine.

Din secolul XIII s-a considerat că maslul este una din

cele şapte taine ale Bisericii; aceasta se bizuie pe Epistola

15 În practică se mai acceptă şi alte motive: trecerea la secte,

sterilitatea, vicii şi păcate grave incurabile, etc.

54

lui Iacob, capitolul V, versetul 14: ,,Este cineva bolnav

între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru

el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului.”

Fiindcă se vorbeşte de acest lucru de mai multe ori,

această taină se săvârşeşte de mai mulţi preoţi, cel mai

bine de şapte. Dar întrucât este greu a aduna atâţia preoţi

la un loc, de obicei se săvârşeşte chiar şi de unul singur.

,,Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav”

continuă apostolul Iacob, ,,şi Domnul îl va ridica şi de va

fi făcut păcate, se vor ierta lui”. Aşa şi nu altfel spune

taina: se invocă putere de sus, pentru trup şi pentru suflet.

De fiecare dată când omul se îmbolnăveşte, acesta poate

lua puteri de la Sfântul maslu, care se poate repeta

oridecâte ori este nevoie pentru una şi aceeaşi persoană.

Maslul nu are de-a face cu ,,extrema unctio”.

Imediat după maslu, bolnavul obişnuieşte să ia şi

Sfânta împărtăşanie. La fel se întâmplă şi după taina

tămăduirii, a spovedaniei: rareori are loc fără a fi urmată

de împărtăşanie; împărtăşania, deci, de obicei este

precedată de mărturisire şi vindecare16.

Taina împărtăşaniei (euharistia) este taina centrală în

jurul căreia se unesc toate celelalte. Aici se întrupează

legătura dintre duh şi materie, aici se uneşte nevăzut ,,Cel

Carele pretutindenea este şi toate le plineşte” într-un

punct central: pâinea şi vinul prefăcându-le întru trupul şi

sângele lui Hristos.

16 Vezi nota nr. 4

55

Cu trup S-a urcat Hristos la ceruri şi şade trupeşte

de-a dreapta Tatălui: trupeşte Se aduce pe Sine în jertfa

cea fără de sânge pentru noi, şi este cuprins în Sfânta

împărtăşanie care se uneşte cu trupul nostru. Acest lucru

se săvârşeşte oriunde, oricând şi mereu, şi nedespărţit.

Legăturile materiei se desfac de spaţiu şi timp şi întâlnesc

dezlegarea întru duhul.

Nu se caută şi nici nu se dă vreo explicaţie la aceasta.

Aici nu mai încape discuţie cum că ,,de ce” sau ,,cum”

sau ,,care e semnificaţia”. Grăitor este că : Hristos a frânt

pâinea şi a zis: Acesta este Trupul Meu, că a luat paharul

şi a zis: Acesta este Sângele Meu. Aşadar este Trupul şi

Sângele lui Hristos. Nu mai e nevoie de nimic altceva.

Luaţi, mâncaţi, a spus El, şi: beţi dintru acesta toţi.

Pentru cel credincios, o viaţă fără de împărtăşanie, este

foamete şi moarte sufletească. Măcar o dată pe an, în

Postul cel mare de dinaintea Paştelui, merge la potirul

întins de preot şi are parte de sfinţenie şi de putinţa de a

atinge viaţa veşnică. Copiii care au fost botezaţi şi care

încă nu pot merge, sunt aduşi la altar înaintea porţilor

împărăteşti, unde stă preotul. ,,Lăsaţi copiii să vină la

Mine” – chiar şi ei au parte de Sfânta împărtăşanie.

Cu o mică linguriţă împarte preotul împărtăşania, sub

cele două forme ale sale: Trupul şi Sângele. Diaconul stă

alături şi urmăreşte având grijă ca nimic să nu se

răspândească, pentru că prefacerea a avut loc, indiferent

dacă a fost consumată sau nu împărtăşania.

56

Elementele care se aduc pentru aceasta sunt: vinul, de

obicei roşu, de struguri amestecat cu apă, şi pâine dospită

de grâu curat (artos), care se coace doar în vederea

acestui lucru, sub formă de mici pâiniţe rotunde

,,prescuri” (prosforá) - corespunzând pâinilor aduse de

primii creştini la adunările lor, de frângerea pâinii întru

dragoste creştinească. O amintire a acesteia este oferirea

de anafură închinătorilor Bisericii, adică de pâine care nu

a fost folosită, şi rămasă la sfârşitul slujbei.

Sfânta Împărtăşanie este punctul central al întregii

Biserici: unirea tuturor ce dau şi primesc dragostea lor,

întru Dumnezeul om şi omul îndumnezeit prin Dumnezeul

întrupat în om şi adus pentru noi. Biserica pământească

şi cea cerească se unesc într-o singură cântare de bucurie:

Sfânt, Sfânt, Sfânt… Aceasta este cea mai înaltă

rugăciune: rugăciunea îngerească: lauda Domnului.

Aceasta pătrunde toate sfintele slujbe: Slavă Ţie,

Doamne… Aceasta este respiraţia Bisericii.

Limitele dintre viaţă şi moarte, dintre clipa de acum

şi veşnicie, dintre cer şi pământ, se desfac întru Hristos.

Dumnezeu se face trupesc, omul se îndumnezeieşte.

Acestuia i se oferă posibilitatea de a deveni iluminat nu

numai sufleteşte, dar şi deplin trupeşte, ca întreaga lui

persoană să aibă parte de Lumină.

57

ÎMPĂRĂŢIA

Prefacerea elementelor împărtăşaniei nu se face

mecanic, brusc; aceasta este intim legată de fiinţa omenească

a lui Hristos, şi nu se poate clinti din acest context.

Prefacerea este o culme şi o împlinire a arătării dumnezeieşti,

care are loc mereu în Sfânta liturghie.

Privirea se îndreaptă în sus. Cele pământeşti se pleacă

şi devin fără de importanţă. Marta se dă înapoi, Maria iese

înainte: ea a ales partea cea bună, care nu se va lua de la

ea (Luca X, 42). Cele lumeşti, cuprinzând şi răutatea, sunt

trecătoare. Doar cele cereşti nu se iau de la noi: doar Cel

Înviat dă viaţă veşnică.

Iară şi iară Biserica trăieşte minunea învierii. Orice

duminică este închinată învierii. Duminicile nu se îngenunchează,

aşa arată tradiţia, încă de la începuturi: pentru

că iei parte la învierea Domnului. Este o întâmplare a

prezentului: acum şi aici.

Chiar acum şi chiar aici… Pătrunde în întreaga viaţă

a Bisericii. Chiar acum face Domnul făptura, puternicul

psalm 104 dând ritmul întregii zile liturgice la vecernie.

Chiar acum şi aici se închid porţile raiului pentru om, şi se

închid uşile la altar. Chiar acum şi aici se deschid din nou,

când sosirea Luminii aminteşte aceasta în timpul

58

liturghiei… Şi astfel se repetă întreg procesul de

restabilire în liturghia zilnică.

La fel şi cu sărbătorile de peste an. Naşterea şi

Botezul Domnului, pogorârea Sfântului Duh, Boboteaza,

tăierea capului Sfântul Ioan Botezătorul - toate se săvârşesc

în prezent, Biserica le trăieşte. Nu ca simbol sau ca

imagine, nu ca o aducere aminte, ci ca pe nişte lucruri

care se petrec cu adevărat aievea.

Sărbătoarea sărbătorilor şi praznicul praznicelor:

Paştele. Atunci se adună întreaga Biserică în templu, la

miezul nopţii, la ora doisprezece, pentru a auzi vestea cea

mare: Hristos a înviat! S-a postit patruzeci de zile; cu

ramuri L-au întâmpinat pe Hristos de Florii la intrarea în

Ierusalim, cu o săptămână înainte, şi de atunci au fost

alături de El pe tot parcursul săptămânii mari, săptămâna

patimilor: la cina cea de taină, la spălarea picioarelor, la

trădarea lui Iuda, la batjocurile şi la răstignirea Domnului,

la punerea Lui în mormânt, toate fiind slujbe mari, bogate,

şi foarte asemănătoare celor descrise în Ierusalim încă din

secolul IV.

,,Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte

călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” cântă

corul. „Hristos a înviat!” strigă preotul, şi: „Adevărat a

înviat!” răspunde mulţimea, toţi cu lumânări aprinse în

mâini.

,,Ziua învierii: să ne luminăm şi să ne veselim. Să

spunem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm

59

toate pentru înviere, şi să strigăm: Hristos a înviat din

morţi…”

Cu bucurie ne îmbrăţişăm, în timp ce cântările

urmează cu repeziciune una după alta. Aici nu mai e

nevoie de argumente şi de explicaţii, e vorba doar de

trăirea interioară, de trăirea colectivă, de a lua parte cu

toată suflarea la duhul Bisericii. Chiar dacă înţelegerea

omenească este limitată şi trecătoare.

Dar sentimentul prezenţei nemijlocite se întinde de la

Înviere la zilele de apoi, până la venirea Domnului şi la

ziua Judecăţii. Atunci, totul se va săvârşi la un semn: şi

acest lucru va fi deja mâine, azi, acum, în clipa următoare.

,,Că vremea s-a scurtat de acum”. (1 Corinteni VII, 29)

Nu mai e vreme, încă din timpurile apostolilor nu mai e

vreme. N-avem timp niciodată.

Cu trâmbiţa apocalipsei ţiuind deja în urechi, omul

păcătos nu mai are nimic altceva de făcut decât să apeleze

la mila Judecătorului revelat în Hristos. Cucerit, I se

închină: „Miluieşte-mă Dumnezeule!” Psalmul 50 este cel

mai învăţat dintre toţi.17

Şi ceea ce este deosebit, este că nădejdea în mila

Domnului este biruitoare mai mereu. Cu toată anatema

dată de cel de al cincilea sinod asupra lui Origen, (la anul

553), care vorbeşte de mântuirea tuturor, chiar şi a

diavolului, datorată dragostei Domnului cel atotţiitor,

(apocatástasis), în Biserică trăieşte în ascuns o asemenea

17 În text Psalmul 51

60

speranţă, care nu a fost înlăturată chiar de toţi teologii.

Dragostea este până la urmă puterea covârşitoare, iar

răutatea doar un segment temporar, osândită a cădea întru

mila atotbiruitoare a lui Dumnezeu, chiar şi ea… ,,Ca

Dumnezeu să fie toate în toţi” (1 Corinteni XV, 28).18

Dar şi acest ultim fapt, are loc acum şi aici: ,,s-a

apropiat împărăţia cerurilor” Omul dobândeşte aceasta

prin revelaţie, în imediata apropiere a Domnului: posesiunea

vieţii veşnice, începutul şi sfârşitul.

Împărăţia cerurilor o caută omul: aceasta este

conţinutul şi lumina întregii lui vieţi şi punctul central.

,,Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea lui şi

toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei VI, 33). Toate

celelalte - însemnând orice ar putea ajuta creştinul şi

întreaga Biserică pentru ca aici, pe pământ să poată căuta

împărăţia cerurilor. Nici un fel de priviri rătăcite asupra

intereselor de moment nu ar trebui, de aceea, să

umbrească lucrul cel mai important: căutarea lui

Dumnezeu, aflarea Lui.

,,Căutaţi mai întâi împărăţia Lui …” după aceea, dar

numai după aceea, ni se dau toate celelalte - în cantitatea

şi sub forma pe care o consideră Domnul de folos pentru

noi. Aceasta poate fi bogăţie, sau sărăcie şi nevoinţe;

18 Aici libertatea de expresie teologică a lui Colliander pare că se

apropie de periculosul prag al ereziei. ,,Reabilitarea” lui Origen a fost

– şi este – un curent la modă în teologia contemporană. Hotărârile

sinoadelor ecumenice nu sunt însă negociabile sau supuse cine ştie

căror ,,nuanţări”!

61

poate fi înflorire sau aparentă oprimare: ,,Dumnezeu toate

le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”

(Romani VIII, 28). De această idee este pătrunsă toată

Biserica, de la rugăciunea smeritului în chilie, până la

implicarea Bisericii în viaţa şi ,,politica culturală” sau mai

bine zis, în cele lipsite de prezenţa ei.

Pe aceeaşi piatră se întemeiază şi expresia cea mai

înaltă a smereniei: viaţa monahală. Mănăstirea nu are altă

menire decât aceea de a fi un loc retras pentru cel ce caută

împărăţia cerurilor. Problemele sociale sau igienice nu

sunt de interes, la fel ca şi cele pământesc-culturale: tot

ceea ce are loc aici priveşte pe cel ce cu toată fiinţa caută,

,,însetează de dreptate”, doreşte împărăţia şi Dreptatea, -

dreptatea Lui, nu cea omenească.

Mănăstirile păstrează în totalitate şi unitar – nu există

ordine călugăreşti - regulile stabilite de VASILE CEL

MARE cu idealul său monahal din secolul XIV:

rugăciunea stăruitoare a ascetului depărtat de lume, care

caută să urmeze lui Hristos şi renunţarea totală a voii sale

pentru a obţine pe a Lui. Prin rugăciune şi înfrânarea

cărnii – mai ales prin munca fizică şi prin ascultare,

privegherea şi postul ca unelte, dar nu considerate ca

datorie în sine, călugărul învaţă să se lepede de sine şi să

îşi ,,urască” ,,chiar şi sufletul său însuşi” (Luca XIV,

26). El înţelege că nu trebuie să se lase pradă plăcerilor

extatice: acestea sunt considerate necuviinţe duhovniceşti.

Este avertizat să nu primească vedenii sau glasuri de

dincolo: cel mai adesea acestea sunt autoamăgiri, aduse

62

de diavol. Stigmatizările sau altele asemenea sunt privite

ca nesănătoase. Calea cea îngustă nu cuprinde altceva

decât lupta, curajul, nevoinţa: nevoinţele crucii. Nici nu se

aşteaptă la altceva. Învăţătorii săi sunt marii nevoitori ai

pustiei Egiptului, ai Siriei şi Palestinei, cu idealul lor frust

şi treaz.

Aceşti sfinţi părinţi din primele secole creştine şi

ceilalţi inspiraţi scriitori de mai târziu, sunt citiţi cu

ardoare nu numai de monahi, dar şi de toţi căutătorii

adevăraţi. Cu smerenia şi blânda lor sfinţenie şi cu marea

lor experienţă de viaţă aceştia sunt învăţători iscusiţi şi

conducători încercaţi în aplicarea practică a mesajului

Evangheliilor. Din momentul când s-au redescoperit în

secolul XVIII,19 tradiţia sfintelor nevoinţe, fie orală, fie

scrisă, se întemeiază exclusiv pe aceştia.

Şi ei învaţă că împărăţia lui Dumnezeu vine pe furiş:

şi omul ,,doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa

răsare şi creşte, cum nu ştie el”. (Marcu IV, 27) Pentru că

împărăţia cerurilor este aproape: ea ,,se află în voi” şi

acolo trebuie să o căutaţi. ,,Ia-ţi curajul să intri în cămara

cea mai ascunsă a sufletului tău şi acolo vei vedea cerul,

fiindcă ele sunt una, şi dacă vei păşi într-una din ele le

vezi pe amândouă. Scara împărăţiei este în tine, ascunsă

în sufletul tău.” Aşa spune ISAAC SIRUL, probabil cel

mai profund din aceşti sfinţi, şi coborârea în propria ta

cămară sufletească şi lămurirea curată a ei, cu ajutorul

19 În Apus.

63

Domnului, din toate gândurile şi impulsurile stricătoare

este ,,ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor”. Acesta este drumul

către inima despătimită curat, care încă de pe acest

pământ poate avea parte de hrana îngerească:

contemplarea Domnului.

Dar acest lucru se face în smerenie şi în ascuns,

conştientizând propria greşeală. În fiecare moment

cerşind în cea mai mizeră şi mai ruptă îmbrăcăminte,

întinzând o mână şi suspinând: Doamne Iisuse Hristoase,

Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! Doar

un asemenea om sărac cu duhul se poate apropia de sfânta

împărăţie: pe el îl aud cerurile (lui îi aparţine împărăţia

cerurilor. Acum şi pururea şi în vecii vecilor.

64

65

RUGĂCIUNEA

ULTIMILOR PĂRINŢI

DE LA OPTINA20

Doamne, dă-mi ca întru liniştea sufletului să

primesc orice-mi aduce ziua de azi.

Ajută-mi Doamne să mă încredinţez cu totul voii Tale

cu mine. Îndrumează-mă şi sprijineşte-mă în fiece clipă a

acestei zile.

Orice mi s-ar întâmpla în ziua de azi învaţă-mă să le

primesc cu linişte şi credinţă tare, că toate vin din voia Ta

cea sfântă.

Îndrumează Tu gândirile şi simţirile mele în toate

cele spuse şi făptuite de mine. Fă ca în faţa întâmplărilor

neaşteptate de tot felul să nu uit că toate de la Tine sunt.

Învaţă-mă ca să-i socotesc pe toţi fraţii mei de aici cu

dreptate şi înţelegere şi să nu supăr sau să chinuiesc pe

nimeni. Dă-mi Doamne să duc greutatea zilei cu tărie şi să

primesc tot ce vine în ziua aceasta.

Îndrumează Tu voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să

cred, să nădăjduiesc să iert şi să iubesc.

Amin.

20 Mănăstirea Optina a fost una din cele mai renumite din Rusia în

sec. XIX. Acolo au vieţuit mulţi călugări îmbunătăţiţi, dintre cei mai

cunoscuţi fiind Leonid, Ambrozie şi Nectarie. Acesta din urmă a

murit în 1928 şi puţin după aceea s-a închis mănăstirea. Mănăstirea

Optina s-a deschis din nou după căderea comunismului.

66

CUVÂNTUL TRADUCĂTORULUI

Lucrarea lui Tito Colliander ,,Credinţa şi concepţia de

viaţă ortodoxă” apărută în premieră în România, a văzut

lumina zilei la Stockholm în anul 1951, sub titlul ,,Grekiskortodox

tor och livsyn”. Prezenta traducere s-a făcut după

ediţia a treia (1995, a doua ediţie 1966), şi a evitat deliberat

titulatura de ,,greco-ortodoxie”, deoarece aceasta sună

nepotrivit în româneşte, fiind o terminologie ce nu lămureşte

nimic pentru cititorul român, ajungând mai degrabă a-l deruta.

Ca şi cealaltă capodoperă a scriitorului suedez, ,,Calea

asceţilor”, apărută deja în două ediţii în România, şi lucrarea

de faţă s-a adresat în primul rând publicului laic scandinav,

urmărind a face cunoscute – aşa cum arată şi titlul – credinţa

şi concepţia de viaţă ortodoxe, atât de puţin cunoscute şi

exotice în acele ţinuturi. Misiunea ortodoxiei ruse, ce a dat

atâtea roade în Occidentul secolului XX, a fost în Suedia

extrem de firavă. Nici celelalte neamuri ortodoxe: greci,

români, finlandezi, sârbi, etc. nu au reuşit o prezenţă mai

notabilă, fenomen datorat unor cauze culturale-duhovniceşti

mai complicate, a căror analiză nu interesează în iconomia

prezentei lucrări. Dar, ca şi în cazul ,,Căii asceţilor” se poate

constata, fără nici o exagerare, ,,sobornicitatea”, ,,catolicitatea”

micului op, calitatea de a fi universal valabil în timp şi

spaţiu. Cititorul laic ortodox român din anul 2002, mai ales

67

din mediile citadine, va găsi (în cazul că este flămând şi

însetat după cele duhovniceşti), o hrană duhovnicească nespus

superioară surogatelor culturale, ce au venit în ultimii ani

spre a amăgi potolirea acestui apetit.

Datele biografice ale autorului au fost prezentate deja în

postfaţa ultimei ediţii a ,,Căii asceţilor”, nu le vom mai relua.

Să amintim totuşi că, valoarea duhovnicească şi teologică a

autorului este dublată de condeiul plin de talent al scriitorului

şi graficianului. Şi acest lucru se simte în prezentarea atât de

vie şi organică a ortodoxiei, ce evită accentele uscate şi chiar

de-a dreptul plicticoase ale unor manuale şi catehisme ortodoxe

contemporane, impregnate de duhul raţionalismului

scolastic şi al protestantismului. Nu vom găsi deci definiţii,

întrebări şi răspunsuri, ci o hrană vie, cu sigur efect de durată.

Pentru cei ce se vor convinge în urma lecturii că aşa stau

lucrurile, recomandăm cu tărie a trata această carte ca pe

,,volumul I”, sau introductiv, iar ,,Calea asceţilor” un fel de

,,volumul II” avansaţi. Este o recomandare personală ce nu

aparţine expres nici autorului, nici editorului suedez, dar care

nu urmăreşte în nici un caz interese străine celor duhovniceşti.

Cele două lucrări, mici în volum dar mari în conţinut, se completează

de minune, lucru uşor de constatat, datorită duhului

comun ce le străbate: acela al mănăstirilor Optina şi Valaam.

Preot Dan Bădulescu

68

69

CUPRINS

INTRODUCERE ...5

SCRIPTURA ...7

BISERICA ...19

CALEA MÂNTUIRIRI ...28

CULTUL ...34

TAINELE ...47

ÎMPĂRĂŢIA ...59

RUGĂCIUNEA ULTIMILOR PĂRINŢI DE LA

OPTINA ...67

CUVÂNTUL TRADUCĂTORULUI ...68

70

71

CĂRŢI APĂRUTE LA EDITURA SCARA

Slobodan Mileusnici, Ruinele Ortodoxiei, Iugoslavia 1991 - 2000

***, ROMFEST 2000 – Întâlnirea românilor de pretutindeni (catalog

cu conferinţele şi studiile manifestării)

Părintele Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric

Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din marginea disperării

Părintele Liviu Brânzaş, Raze din catacombă

Radu Gyr, Poezii/Pesme, ediţie bilingvă

Constantin Papanace, Mică antologie aromânească

Fritjof Tito Colliander, Calea Asceţilor

Ivan Ostrumov, Istoria Sinodului de la Ferara – Florenţa

Florin Stuparu, 1848. Anarhia democratică în Ţările Române

Părintele Ilie Cleopa, Predici la duminicile de peste an

Firmilian Gherasim, Ion Vlăducă, Ortodoxia şi eroarea evoluţionistă

***, Destinul unei generaţii

ÎN PREGĂTIRE LA EDITURA SCARA

SCARA, revista de oceanografie ortodoxă, Treapta a VIII-a

Florica Elena Laurenţiu, Vânătoarea de simboluri

Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul

Teodorit, Episcop al Kirului, Zece cuvinte despre dumnezeiasca

Pronie

Sfântul Nicolae Velimirovici, Omilii

Sfântul Ioan Damaschin, Logica (Dialectica)

Florica Elena Laurenţiu, Poveştile Cocostârcului Alb

72

DIFUZARE

S.C. SUPERGRAPH S.R.L

tel. 01.336.79.13

e-mail: sophia@fx.ro

ACATISTUL SFINTEI MARI MUCENIŢE TECLA, CEA ÎNTOCMAI CU APOSTOLII 24 septembrie

BUCURIE LA INALTAREA SFINTEI CRUCI

UN PAS FATAL PE CALEA APOSTAZIEI

                            UN PAS FATAL PE CALEA APOSTAZIEI

 (La 70 de ani de la congresul ”pan- ortodox” de la Constantinopol)
Episcopul Fotie de Triadiţa
În 1919, încă pe timpul aflării sale necanonice în scaunul
arhiepiscopal de la Atena, francmasonul Meletie Metaxakis pune în faţa
Sinodului Bisericii din Grecia chestiunea schimbării calendarului.
Meletie propune formarea unei comisii pentru studierea acestei
probleme.
Sinodul Bisericii din Grecia aprobă propunerea şi emite directiva
corespunzătoare.
Comisia înfiinţată trimite Sinodului următorul text definitivat:
„După părerea comisiei schimbarea calendarului iulian, dacă acest fapt
nu contravine principiilor canonice şi dogmatice, poate fi realizată cu
condiţia acordului tuturor celorlalte biserici autocefale şi înainte de
toate, a Patriarhiei Constantinopolului, căreia s-ar cuveni să i se dea
libertatea oricăror iniţiative în acest domeniu, cu condiţia să nu se
treacă la calendarul gregorian, ci să fie elaborat un nou calendar, mai
exact din punct de vedere ştiinţific, purificat şi de alte neajunsuri
proprii ambelor calendare - celui iulian şi celui gregorian”.
Această propunere exprimată cu abilitate în termeni diplomatici
şi instabilă în construcţia sa interioară, neavând nici un fel de
argumentaţie deosebită, consideră schimbarea calendarului drept
necesară. Concomitent, se încearcă a se păstra aparenţele, menţionând
principiile canonice şi dogmatice şi cerând sobornicitatea hotărârii
finale. Ulterior, aceste condiţii vor fi definitiv uitate.
Hotărârea comisiei a constituit un nou pas către atât de dorita, de
către Meletie şi tovarăşii săi, reformă calendaristică.
La şedinţa sa din 20 mai 1919, Sinodul Bisericii din Grecia acceptă
în unanimitate părerea lui Meletie că „statul este liber să accepte
calendarul gregorian ca fiind cel european, iar până la
crearea unui nou calendar ştiinţific, pentru Biserică rămâne valabil
calendarul iulian”.
Sinodul trimite guvernului grec această opinie împreună cu
hotărârea comisiei privitoare la reforma calendaristică. La această
consfătuire Meletie pronunţă, printre altele, şi următoarele cuvinte
semnificative: „în prezent situaţia Bisericii Ortodoxe din Rusia s- a
schimbat şi au apărut perspective mai favorabile pentru apropierea de
Occident”.
Şi, mai depar te Meletie subliniază: „Considerăm că, trebuie
schimbat calendarul”.
După instalarea sa fulgerătoare şi nelegală pe scaunul de la
Constantinopol, Meletie Metaxakis continuă să acţioneze metodic şi
insistent în această direcţie. El preia asupra sa iniţiativa recomandată le
către comisia Sinodului şi în circulara din 3 februarie 1923 „către Prea

1ţ

Fericiţii şi înalt Prea Sfinţiţii întâistătători ai Sfintelor  Biserici Ortodoxedin Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Serbia, Cipru, Grecia şi România”puneproblema schimbării calendarului bisericesc. În circulară sunt

evocate următoarele motive ale reformei: „Problema calendarului există

demult, dar a căpătat o însemnătate deosebită în zilele noastre, când

devine tot mai evidentă necesitatea folosirii unui calendar comun,
acelaşi cu calendarul folosit în celelalte ţări ale Europei şi în America.
Din toate părţile Biserica primeşte cereri şi doleanţe de a se stabili un
calendar comun în viaţa laică şi religioasă, nu numai pentru ca
creştinul să fie în armonie cu sine însuşi, ca cetăţean şi creştin, ci şi
pentru a contribui la unirea tuturor creştinilor chemaţi în numele
Domnului, care să poată sărbători în aceeaşi zi Naşterea şi învierea Sa”.
Aceleaşi motive sunt invocate de către patriarhul Meletie şi în
cuvântarea sa la deschiderea Congresului ”pan- ortodox”: Devine
evident că principiile directe care au dus la reforma calendarului
bisericesc îşi aveau rădăcinile nu în tradiţie, teologie, în viaţa liturgică
şi normele canonice ale Bisericii Ortodoxe, ci în dimensiunea orizontală
a gândirii semilaice, semireligioase, în cultul ecumenic al ideii politicoreligioase
a unităţii creştine.
În circulara sa Metaxakis cheamă pe „întâistătătorii Sfintelor
Biserici Ortodoxe să- şi dea consimţământul pentru formarea Comisiei
cu participarea unor reprezentanţi din fiecare Biserică imediat după
sărbătoarea Paştelui, pentru a dezbate chestiunea calendarului şi alte
chestiuni urgente”.
Circulara lui Meletie nu întâmpină însă bunăvoinţa celor mai
vechi Patriarhate după Constantinopol: cel de la Alexandria, Antiohia şi
Ierusalim. Cu toate acestea, în data de 10 mai 1923, sus pomenita
comisie sub preşedinţia lui Meletie Metaxakis îşi începe lucrul. La
şedinţele ei participă 9 membri: 6 episcopi, un arhimandrit şi doi laici.
Iată numele participanţilor ei:
Din partea Patriarhiei Constantinopolului - trei reprezentanţi:
patriarhul Meletie IV, mitropolitul Calinic, laicul Antoniadis, profesor
de teologie.
Din partea Bisericii Ciprului: mitropolitul Vasile de la Niceea
(ulterior patriarh ecumenic 1925- 1929).
Din partea Bisericii Sârbe: mitropolitul Gavriil din Cernogorie
(ulterior patriarh al Serbiei †1952), dr. Milancovici, profesor de
matematică şi mecanică la Universitatea din Belgrad.
Din partea Bisericii din Grecia: mitropolitul Iacov.
Din partea Bisericii Române: arhimandri tul Iulie (Scriban).
Din comisie a făcut parte şi arhiepiscopul Alexandru
(Nemolovski) din America de Nord, aflat pe atunci într - o situaţie
canonică neclară şi care, de fapt, nu era reprezentantul nimănui (mai
târziu a trecut în exarhatul evloghian, aflat sub jurisdicţia patriarhului
ecumenic).
În afară de cei 9 participanţi, la primele şedinţe ale congresului a
2
fost prezent i arhiepiscopul Anastasie (Gribanovski) ş al Chişinăului şi
Hotinului, membru al Sinodului Arhieresc al Bisericii Ruse din afara
Rusiei. Chiar de la prima şedinţă el declară categoric că nu are
„instrucţii precise privitoare la chestiunea calendarului din partea
ierarhilor ruşi” şi în curând părăseşte această ciudată adunare.
Să numeşti un forum bisericesc cu o astfel de componenţă ”panortodox”
este, fără exagerare, samavolnicie. La acest congres au refuzat
să participe reprezentanţii celor 3 Patriarhate: ai Alexandriei, Antiohiei
şi Ierusalimului. N- a participat nici Patriarhia Moscovei, arhiepiscopia
Sinaiului, Biserica Ortodoxă Bulgară (considerată pe atunci de către
Patriarhia Ecumenică drept schismatică). Trebuie deci să notăm absenţa
nu doar a mai mult de jumătate din Bisericile Ortodoxe, ci şi
împuternicirile dubioase ale participanţilor înşişi. După Opinia prof. S.
Troiţki, un renumit teolog şi dogmatist, care a clarificat latura
ecleziologică şi juridică a chestiunii în cauză, membrii Congresului nu
aveau dreptul să exprime părerea Bisericilor lor, deoarece Bisericile
locale pe atunci încă nu dezbătuseră această chestiune la sinoadele lor
arhiereşti.
În această situaţie delegaţii nu puteau de fapt să- şi exprime decât
„opinia lor personală, particulară” sau, în cel mai bun caz, opinia
Sinoadelor lor, care însă nu aveau dreptul să hotărască chestiuni
canonice şi cu atât mai puţin dogmatice, ce priveau Biserica în general.
Prof. Troiţki defineşte Congresul ”pan- ortodox” din punct de
vedere juridic şi bisericesc drept „o reuniune particulară a câtorva
persoane, care şi- au pus ca scop să cerceteze unele chestiuni ce
interesau în acel moment Biserica şi să- şi exprime părerea lor privitor
la aceste chestiuni”. Dar, în ciuda nelegitimităţii canonice a acestui
Congres şi în ce priveşte componenţa şi împuternicirile, patriarhul
Meletie declară cu înfumurare în una din luările sale de cuvânt: „Noi
funcţionăm ca o comisie a întregii Biserici”.
Şi ca ”organ” al legislaţiei ecleziastice, Congresul din 1923
reprezintă un precedent anormal. Convocat la început ca o „Comisie a
Bisericilor Ortodoxe” sau „Comisia pan- ortodoxă”, la cea de- a treia
reuniune în data de 28 mai 1923, i se schimbă denumirea în „Congres
pan- ortodox”. Prof. Troiţki notează că, pentru prima dată în istoria
Bisericii Ortodoxe, care până acum avea doar un organ legislativ
bisericesc - sinoadele, în prezent această funcţie a fost preluată de
către un oarecare ”Congres pan- ortodox”, instituit după exemplul
congreselor pan- anglicane şi a congreselor şi conferinţelor politice. În
memorandumul său de la 14 iulie 1929 către Sinodul Arhieresc al
Bisericii din Grecia, mitropolitul Irineu (†1945) de Kesandria scrie cu
îngrijorare: „Ce drept avea acest venetic (Meletie Metaxakis) să cheme
fără consimţământul mitropoliţilor scaunului ecumenic un congres
pan- ortodox? Şi conform cărei legi sau pravile întâistătătorul unei
Biserici locale a putut să anuleze hotărârea tuturor Patriarhilor
răsăriteni asupra chestiunii calendarului şi Pascaliei adoptată de către
3
Patriarhii renumi i - Ieremia II al Constantinopolului, ţ Meletie Pigas al
Alexandriei, loachim al Antiohiei şi Sofronie al Ierusalimului? Este
permis oare în treburile civile, ca o instanţă judecătorească inferioară
să anuleze decizia celei superioare? Generalizând vom spune că:
conform sfintelor canoane chestiunile bisericeşti de impor tanţă locală
sau universală se discută şi se hotărăsc exclusiv de către Sinodul
episcopilor, având eparhii şi păstoriţi, şi nu de congrese, consfătuiri
sau conferinţe. Din punct de vedere legislativ - bisericesc, Congresul
”pan- ortodox” de la Constantinopol este necanonic după componenţa,
împuternicirile şi funcţiile sale.
De aceea hotărârile lui, luate absolut pe nedrept, ca din partea
întregii Biserici Ortodoxe, nu pot avea nici o însemnătate pentru
Bisericile Ortodoxe locale.
În cele ce urmează vom vedea că şi celelalte rezoluţii după
conţinutul lor se află într - un dezacord pronunţat cu canoanele Bisericii
Ortodoxe.
Să caracterizăm succint activitatea Congresului din 1923, care a
decurs în 11 şedinţe, de la 20 mai până la 8 iunie 1923 şi nu s- a
mărginit doar la chestiunea reformei calendarului. La cea de- a doua
şedinţă, în 11 mai, patriarhul Meletie enumera următoarele „chestiuni
bisericeşti şi canonice”, asupra cărora comisia urma să- şi exprime
opinia:
1. Chestiunea mutării marilor sărbători în cinstea unor sfinţi în
duminica următoare cu scopul de a micşora numărul zilelor
nelucrătoare;
2. Impedimentele privitoare la oficierea unor căsătorii;
3. Chestiunile privitoare la căsătoria unor feţe duhovniceşti;
a) cinul episcopal şi căsătoria;
b) a doua căsătorie a diaconilor şi preoţilor văduvi;
c) este oare necesar ca taina preoţiei să urmeze neapărat după
taina căsătoriei?
4. Chestiunea slujbelor liturgice;
5. Posturile;
6. Necesitatea de a convoca în fiecare an sinoade pan- ortodoxe;
La cele 6 puncte mai sus menţionate se adaugă încă unele
întrebări cu privire la vârsta hirotoniilor, despre scurtarea părului,
despre îmbrăcămintea clerului, etc.
Toate aceste chestiuni, deopot rivă cu problema calendarului sunt
puse în discuţie cu următoarele tendinţe renovaţioniste, specifice
liberalismului ”ortodox” de după război: înlocuirea calendarului iulian
bisericesc privitor la sărbătorile schimbătoare şi neschimbătoare, cu
admiterea posibilităţii ca Paştele să devină o sărbătoare cu dată fixă
într - o anumită duminică; acordul de a adopta orice sistem
calendaristic mai perfecţionat din punct de vedere ştiinţific, admiţând
chiar schimbarea rânduielii săptămânii de 7 zile; admiterea
episcopatului căsătorit şi a căsătoriei repetate pentru clerici,
4
corespunz tor - a c s toriei dup hirotonie; ă ă ă ă scurtarea slujbelor şi a
posturilor.
A fost luată în discuţie şi posibilitatea unirii anglicanilor cu
Biserica Ortodoxă. De exemplu, la a 5- a şedinţă din 23 mai participă în
calitate de oaspete fostul ”episcop” de Oxford, Gore, împreună cu
”părintele” Baxton. Oaspetele ocupă locul din dreapta patriarhului
Meletie, înmânându - i două documente. Unul din ele conţine iscăliturile
a 5000 de preoţi anglicani, care declară că după părerea lor nu există
impedimente pentru unirea deplină cu ortodocşii. Al doilea document
îl reprezintă referatul despre condiţiile reunificării.
Principala chestiune discutată de congres a fost acceptarea aşanumitului
calendar ”nou- iulian” sau ”iulian- revizuit”, proiectul prof.
Milancovici, unul din delegaţii congresului, în fapt, ”noul” calendar
coincidea cu calendarul gregorian până în anul 2800, când urma să
apară o diferenţă de o zi în anii bisecţi. De altfel, această diferenţă va fi
egalizată în 2900. Ce descoperire epocală!
Acest calendar dădea posibilitatea „să fie celebrate toate
sărbătorile principale o dată cu heterodocşii” şi, în acelaşi timp,
creştinii ortodocşi tradiţionalişti erau asiguraţi că nu va fi adoptat
calendarul romano - catolic. Patriarhul Meletie, folosind o sofistică tipic
iezuită pentru a- i domoli pe cei care se împotriveau reformei
calendaristice, în timpul celei de- a patra şedinţe citeşte telegrama
Patriarhului Damian al Ierusalimului, conţinând următoarele: „O
schimbare în calendarul bisericesc ar fi nefolositoare şi nu va fi
acceptată de Patriarhatul nostru, întrucât ne va plasa într - o poziţie
nefavorabilă în relaţie cu locurile sfinte de pelerinaj şi cu latinii”.
Meletios răspunde anunţând că „în plus, Biserica Ierusalimului nu
doreşte să adopte calendarul gregorian şi să sărbătorească Paştele
împreună cu romano - catolicii. Trebuie să specificăm că noi nu
adoptăm calendarul gregorian şi că peste un oarecare număr de ani va
apărea o diferenţă între data celebrării Paştelui la ortodocşi şi la
catolici. Prin urmare, temerile Bisericii din Ierusalim sunt, în parte,
calmate”.
Desigur, Meletie omite să precizeze că acel ”oarecare număr de
ani” sunt de fapt nouă secole complete!
În concluzie, activitatea şi hotărârile Congresului ”pan- ortodox”
din 1923 pot fi caracterizate prin cuvintele Sfântului Atanasie cel Mare:
„Şi toate acestea fără consimţământul întregii Biserici (universale)”.
De fapt, primele cinci rezoluţii ale Congresului sunt în totală
contradicţie cu Tradiţia şi normele canonice ale Bisericii Ortodoxe
universale.
Abolirea Pascaliei iuliene a constituit o abatere de la canonul 7
apostolic şi de la hotărârile Sinodului I Ecumenic (la care se referă şi
Sinodul din Antiohia), Congresul de la Constantinopol plasându - se
potenţial sub cea mai serioasă sancţiune canonică. Conform canoanelor
menţionate mai sus, sărbătorirea Paştelui este categoric interzisă în
5
aceea i zi cu Pa tele evreiesc. Urmând Pascalia ş ş iuliană nouă (care, de
fapt, corespunde cu cea gregoriană), Învierea lui Hristos uneori cade în
aceeaşi zi cu Paştele evreiesc, iar uneori înainte (ceea ce este de
asemenea interzis). Este binecunoscut faptul că, în acord cu hotărârile
Sfinţilor Părinţi de la Sinodul din Antiohia, cei care încalcă pravilele
referitoare la sărbătorirea Paştelui, urmează să fie excomunicaţi de
către Biserică fără o cercetare prealabilă a acestei încălcări. O sentinţă
atât de strictă este rar întâlnită în canoane.
Acelaşi spirit îl întâlnim în enciclicile Patriarhilor Răsăriteni din
1583 şi 1584, cât şi în epistola ecumenică a Patriarhului Ecumenic
Chiril V din 1756, care condamnă categoric pe cei ce adoptă calendarul
şi Pascalia gregoriană.
De teama acestor sancţiuni şi fiind conştiente de uriaşa
responsabilitate canonică, nici o Biserică locală din cele ce acceptă noul
calendar pentru celebrarea ciclului de sărbători de peste an n- a
îndrăznit să introducă Pascalia gregoriană, cu excepţia Bisericii din
Finlanda (Biserica Română la început a sărbătorit Pastele de două ori
împreună cu catolicii). În consecinţă, Bisericile de stil nou au început,
practic, să folosească simultan două calendare: cel gregorian pentru
sărbătorile fixe şi cel iulian pentru cele schimbătoare.
Nici o Biserică locală nu a adoptat rezoluţiile 3, 4 şi 5, care erau în
contradicţie flagrantă cu Tradiţia bisericească şi cu canoanele.
Dacă cineva poate că nu consideră impor tantă esenţa necanonică
a Congresului de la Constantinopol, iregularitatea acţiunilor sale şi
natura anti - ortodoxă a acestui congres ce s- a autodenumi t ironic drept
”pan- ortodox”, sunt suficiente pentru a- l discredita.
De altminteri, în timpul şedinţelor deja se ridicase un val de
insatisfacţii.
Arhiepiscopul Crisostomos, el însuşi un iniţiator al reformei
calendarului, scria: „Din nefericire, Patriarhii răsăriteni care au refuzat
să ia parte la congres au respins toate deciziile lui printr - un singur act
- absenţa lor”. Masonul Zervudakis, în monografia sa despre Meletie
Metaxakis scrie: „Meletios a stârnit mari disensiuni când a hotărât să
introducă la Constantinopol unele tradiţii americane, cât şi ideile sale
novatoare referitoare la calendar, Pascalie, căsătoria clericilor etc., care
au suscitat polemici şi o aprigă rezistenţă”.
Să ne amintim că, în data de l iunie 1923 un grup de lideri
religioşi şi avocaţi s- au adunat la Constantinopol la un miting ce s- a
transforma t într - un atac asupra Patriarhiei, cu scopul de a- l răsturna
pe Meletie şi de a- l izgoni din oraş.
Contrar acestora, Sinodul de la Constantinopol, sub preşedinţia
lui Meletie, a difuzat în 25 iunie o circulară scrisă către toate Bisericile
locale, exprimându - şi speranţa unei „aprobări generale din partea lor a
rezoluţiilor asupra reformei calendaristice şi confirmarea de către ele a
rezoluţiilor Bisericii Unice, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoliceşti” (sic!).
Totuşi, ambiţiile masonului Meletie Metaxakis au întâlnit o serioasă
6
rezisten . Patriarhul Fotie al Alexandriei în ţă epistola sa din 25 iunie
1923 către Patriarhul Grigorie al Antiohiei, caracterizează reforma
calendarului, ca fiind „fără rost, necanonică şi dăunătoare”. Conform
expresiei Patriarhului Fotie rezoluţiile Congresului de la
Constantinopol „duhnesc a erezie şi schismă”.
În epistola Patriarhului Grigorie din 7 octombrie 1923 către
Patriarhul Ecumenic, acesta arată că reforma calendarului a fost
adoptată prea repede şi instituirea sa a fost „nepotrivită şi dubioasă”.
Patriarhul Antiohiei trimite o copie a epistolei Patriarhului Fotie
mitropolitului rus Antonie (Hrapoviţki) la Karlovţy cu o gramată în care
scria: „Puteţi atesta cu claritate opinia celor trei Patriarhi răsăriteni cu
privire la chestiunile ridicate de către reuniunea de la Constantinopol”.
Patriarhul Damianos al Ierusalimului în telegrama sa adresată
Patriarhului Constantinopolului de asemenea subliniază: „Patriarhia
noastră se află în imposibilitatea de a accepta o schimbare în
calendarul bisericesc de vreme ce se plasează într - o poziţie extrem de
dezavantajoasă faţă de locurile sfinte de pelerinaj în relaţie cu
romano - catolicii şi din cauza pericolului de prozelitism”.
Patriarhul Meletie IV era gata de a recurge la înşelătorie pentru aşi
atinge ţelurile sale anti - ortodoxe. În scrisoarea din 10 iulie 1923 el
încearcă să- l ducă în eroare pe arhiepiscopul Serafim al Finlandei,
încredinţându - l că noul calendar a fost acceptat pentru uzul bisericesc
„în comun acord cu opinia generală şi rezoluţiile Bisericilor Ortodoxe”.
Patriarhul Tihon a fost înşelat în aceeaşi manieră. Sub impresia
falsă că reforma calendaristică a fost acceptată de către întreaga
Biserică Ortodoxă, el a publicat un edict, introducând noul calendar în
jurisdicţia Bisericii Ruse. Această inovaţie a fost respinsă decisiv de
către popor. Când adevărul a ieşit la iveală, rezoluţia patriarhală a fost
anulată. Mitropolitul Antonie al Kievului, în numele Arhiereilor ruşi de
peste hotare, a declarat că „reforma calendarului nu poate fi acceptată
de către Biserica Rusă, deoarece contrazice sfintele canoane şi vechea
tradiţie a practicii Bisericii consfinţită de către Sinoadele Ecumenice”.
Patriarhul Dimitrie al Serbiei îl informează pe Meletie, că el va fi
de acord cu rezoluţia congresului referitoare la schimbarea
calendarului numai „cu condiţia să fie acceptată simultan de către toate
Bisericile Ortodoxe”. Arhiepiscopul Chiril al Cretei sugerează „să fie
amânată acceptarea rezoluţiei până la un acord comun între toate
Bisericile, cu scopul de a evita schisma între Bisericile Ortodoxe”.
Doar mitropolitul Miron Cristea de la Bucureşti anunţă în scrisoarea sa
din data de 17 decembrie 1923 că Biserica Ortodoxă Română acceptă
decizia congresului, specificând că aceasta va fi pusă în practică în
1924.
Amestecul brutal al autorităţilor civile în adoptarea noului
calendar pentru uzul bisericesc în Grecia, România şi Finlanda este
confirmat de către bine cunoscutul val de violenţă îndreptat împotriva
acelor creştini care au îndrăznit să rămână credincioşi Credinţei
7
Părinţilor lor.
Chiar şi arhiepiscopul Crisostomos al Atenei, el însuşi un activ
propagator al reformei calendaristice, a găsit de cuviinţă că ar fi mai
bine ca chestiunea reformei calendarului bisericesc să fie repusă în
discuţie la un sinod al episcopilor greci în legătură şi cu cererea
insistentă a Patriarhului Fotie al Alexandriei de a chema un Sinod
Ecumenic.
Ca atare, însăşi Patriarhia Constantinopolului, în concordanţă cu
rezoluţia 6 a Congresului ”pan- ortodox”, a intenţionat să cheme un
Sinod Ecumenic în 1925.
Ulterior, în vederea pregătirii unui Sinod Ecumenic în 1930, la
mănăstirea Vatoped din Muntele Athos, a fost alcătuită o comisie inter -
ortodoxă.
Conform mitropolitului Irineu de Kesandria, reprezentantul
Patriarhiei Serbiei, mitropolitul Nicolae (Velimirovici, †1956), un ierarh
cuvios şi bine cultivat, a declarat că Biserica Sârbă nu va participa la
comisia inter - ortodoxă până ce nu va primi asigurarea că aceasta nu
are nimic în comun cu Congresul ”pan- ortodox” de la Constantinopol.
După mitropolitul Crisostomos din Florina (†1955), primul Ierarh
al Bisericii Ortodoxe de stil vechi din Grecia, reprezentanţii Bisericilor
Sârbe şi Poloneze îi considerau pe întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe
locale care au adoptat noul calendar, ca fiind „în fond schismatici” şi
evitau comuniunea liturgică cu ei.
Cu timpul însă, în ciuda reacţiilor negative împot riva deciziilor
Congresului din 1923 referitoare la reforma calendarului, şi în ciuda
refuzului categoric de a accepta celelalte rezoluţii anti - canonice, aşanumitul
calendar ”nou- iulian” a fost treptat acceptat de către corpul
guvernant al multor Biserici locale. În 1924, succesorul lui Meletie,
mitropolitul Grigorie IV, care era înconjurat de adepţi şi susţinători ai
lui Meletie, a introdus stilul nou în jurisdicţia Patriarhiei
Constantinopolului. Biserica Greacă a acceptat noul calendar la 1
martie 1924.
Biserica Română adoptă noul calendar la l octombrie 1924 şi ca
recompensă primeşte statutul de Patriarhie.
În Biserica din Alexandria noul calendar a fost introdus cu
ajutorul arabilor din America, fără a căror subsidii materiale Patriarhia
Antiohiei n- ar fi putut supravieţui, conform declaraţiei mitropolitului
Alexandru din Emess în iulie 1948.
Această listă deprimantă de date ar putea fi continuată, dar tot ce
am rapor tat până aici este suficient pentru a demons t ra urmările
tragice ale Congresului ”pan- ortodox” de la Constantinopol.
Adoptarea, chiar şi în parte, a rezoluţiilor anti - canonice
privitoare la reforma calendarului bisericesc a distrus unitatea liturgică
de secole a Bisericii Ortodoxe şi a introdus diviziunea în Bisericile
locale - între adepţii calendarului bisericesc al Părinţilor şi cei care au
acceptat calendarul ”iulian- revizuit”.
8
Congresul ”pan- ortodox” sau, de fapt, dup ă cum am arătat, Congresul
anti - ortodox de la Constantinopol a fost prima ruptură în lanţul unit ai
Ortodoxiei în secolul nostru. Congresul a introdus calul troian al
ecumenismului în curtea Bisericii Ortodoxe, din a cărui burtă continuă
să se reverse noi şi noi profeţi ai Babilonului, care încearcă să distrugă
sfintele altare ale Ortodoxiei, pentru a const rui pe ruinele sale templele
ereziei şi apostaziei.
Epilog:
July 1935 - Meletios Metaxakis goes out of his mind, and after six days
of grinding his teeth and wringing his hands, dies, groaning plaintively
his last words: “Alas, I have divided the Church, I have destroyed
Orthodoxy.” He dies in Zurich, Switzerland and is buried in Cairo,
Egypt. At his hierarchal funeral, his Masonic apron is placed over his
episcopal vestment s by his brother Masons. His Masonic gloves and
evergreen twig are placed in his coffin.
1949 - Archbp. Chrysostomos (Papadopoulos) dies a sorrowful death
in a Greek hospital. In the posture of an animal, on his hands and
knees, he constantly tries to flee visions of demons, until his death.
Nurses who attend him convert to the old calendar.
†
9