2
I.
Biserica este întemeiată pe o stâncă: „Tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui.” Cuvintele acestea se pot înscrie pe fruntariile celor mai de seamă biserici ale tuturor confesiunilor, inclusiv pe cea a Romei, însă fireşte, fără tâlcuirea romano-catolică. Credinţa că Biserica lui Hristos este de neclătit şi de nebiruit cuprinde una din convingerile cele mai temeinice ale creştinătăţii. Într-o vreme de profundă criză mondială, la asfinţitul parcursului istoric al omului, însuşirea Bisericii de a rămâne neclătită este liman de pace pentru sufletul creştinesc. Faţa pământului se schimbă; omenirea porneşte pe căi necunoscute şi necercetate, iar noi înşine, aidoma copiilor noştri, nu ştim în ce fel de noi împrejurări ne va fi dat să trăim. Stânca Bisericii va dăinui chiar şi atunci când pământul pe care ne-am obişnuit să stăm se clatină şi ne alunecă de sub picioare. „Deci tot cela ce aude cuvintele Mele acestea şi le face, asemăna-voiu pre el bărbatului înţelept, carele a zidit casa sa pre piatră; şi a căzut ploaie şi au venit puhoaiele, şi au suflat vânturile, şi s-au pornit spre casa aceea, şi nu a căzut, că era întemeiată pre piatră” (Mt. 7, 24-25). Cu-atât mai mult, ea va ţine piept asalturilor omului: „Cerul şi pământul vor trece, dară cuvintele Mele nu vor trece” (Mc. 13, 31). Între cele schimbătoare şi mereu noi, numai ea rămâne neschimbătoare; între cele trecătoare, numai ea este veşnică.
Dar cum ar trebui să înţelegem şi la ce anume ar fi să atribuim neschimbabilitatea în Biserică? Oare tot ce ţine de Biserică este de neschimbat? În ce sens însăşi Biserica este fără schimbare? Acestea sânt întrebările ce, sub o formă sau alta, stârnesc cugetarea creştină modernă. Nu sânt numai nişte chestiuni academice, ci întrebări cruciale pentru viaţa creştină, întrucât de ele depinde răspunsul la o altă întrebare: Care ar putea şi-ar trebui să fie atitudinea Bisericii faţă de viaţa modernă şi problemele ei? Dacă tot ce ţine de Biserică este de neschimbat şi nu există nimic vremelnic în ea, înseamnă că Biserica se îngrijeşte de viaţa modernă doar în măsura în care trebuie să-şi păstreze şi să-şi ocrotească sfinţenia în existenţa lumii, spre a o conduce până la plinirea vremii. Aceasta presupune că Biserica este, într-o anume măsură, retrasă din lume; există o singură cale – din lume către Biserică – dar nu există cale din Biserică către lume, ceea ce ar fi adevărat doar dacă Biserica împreună cu toţi membrii ei ar putea părăsi lumea. Însă ea nu-şi scoate membrii în afara lumii („că altmintrelea ar trebui să ieşiţi din lume,” 1 Cor. 5, 10); şi, deopotrivă, Biserica nu-i poate lăsa în lume, singuri. Biserica înfruntă lumea, nu pustia. Ea sălăşluieşte în lume şi zideşte în lume până la „plinirea vremii.” În legătura ei cu lumea, Biserica, pe lângă grija pentru propria dăinuire, are şi preocupări practice. Dacă este aşa, atunci în Biserică trebuie să existe nu numai ceea ce este neschimbabil, ci şi ceea ce se schimbă; alături de cele veşnice, cele vremelnice. Deci unde oare se află veşnicul şi vremelnicul în Biserică, unde este linia lor despărţitoare şi care sânt legăturile dintre ele?
II.
Hotărârile dogmatice privesc adevărurile tainice ale credinţei, ce sânt neschimbătoare şi obligatorii pentru toţi, afară de timp şi absolute. Dar oare în Biserică domeniul celor veşnice şi neschimbabile se limitează numai la dogme? Pe lângă dogme, mai avem şi hotărâri canonice ce legiuiesc rânduiala din afară şi alcătuirea Bisericii. Cum trebuie privite aceste hotărâri? Ţin ele oare de tărâmul vremelnicului şi, ca urmare, sânt schimbătoare sau, asemeni dogmelor, sânt cuprinse în tărâmul celor veşnice, ori cel puţin sânt legate de cele veşnice şi absolute din Biserică? Răspunzând întrebării, Protestantismul spune că hotărârile canonice sânt rodul lui jus humanum şi, prin urmare, pot fi modificate, fie separat, fie împreună. Catolicismul deosebeşte între jus divinum şi jus humanum. Deciziile canonice întemeiate pe legea Dumnezeiască sânt neschimbabile şi absolute, şi nici o autoritate bisericească nu le poate anula. Dogmele se deosebesc de deciziile canonice doar prin conţinut. Deciziile pornite din jus humanum, care cuprinde şi jus ecclesiasticum, sânt supuse schimbării şi chiar abrogării de către autorităţile bisericeşti îndrituite. Astfel Protestantismul şi Catolicismul, fiecare în felul său, fac deosebire între neschimbător şi schimbător, între tărâmul celor veşnice şi tărâmul celor vremelnice în Biserică. Tărâmurile celor veşnice şi celor vremelnice corespund cu ale dumnezeiescului şi omenescului, jus divinum şi jus humanum. Cele două sfere sânt despărţite cu totul, ajungând să fie de sine stătătoare. Însă răspunsul dat nu este cel potrivit căci, deşi pune în lumină existenţa a două sfere în Biserică, nu statorniceşte nici un fel de împreună-lucrare ori atingere între ele.
Care este răspunsul Bisericii Ortodoxe? Lăsând de-o parte părerea primită mai nou, sub înrâurirea Catolicismului, după care deciziile canonice se împart în decizii întemeiate pe jus humanum şi jus divinum, existenţa lui jus humanum este necunoscută Ortodoxiei. În orice caz, ea nu era cunoscută nici Bisericii din vechime şi nici Bisericii Sinoadelor Ecumenice. Sinodul Trulan, înregistrând hotărârile obligatorii, adăuga: „Şi nimănui nu-i este iertat a schimba canoanele mai nainte arătate sau a le desfiinţa, sau a primi, afară de acestea, alte canoane” (Canonul 2). Al Şaptelea Sinod Ecumenic proclama încă şi mai hotărât şi apăsat că „cu bucurie primim Dumnezeieştile canoane şi întărim aşezământul lor întreg şi nestrămutat, date fiind de trâmbiţele Duhului Sfânt, de prealăudaţii Apostoli, şi de către cele şase sfinte Soboare a toată lumea şi de către cele locale, adunate spre a da astfel de aşezăminte, şi de către sfinţii noştri Părinţi. Căci dânşii, fiind toţi luminaţi de unul şi acelaşi Duh Sfânt, au hotărât cele de folos”, deoarece „dacă prorocescul cuvânt ne porunceşte să păzim în veac mărturiile lui Dumnezeu (ta martyria tou Theou) şi să vieţuim întru ele, învederat este că ele rămân deapururea neclătite şi nemişcate” (Canonul 1).
Existenţa lui jus humanum era necunoscută şi sholiaştilor bizantini ai veacului al doisprezecelea. Cu toate acestea, în vremea Sinoadelor Ecumenice, ca şi mai înainte ori mai târziu, hotărârile canonice au fost anulate şi schimbate de către Biserică, în cea mai deplină formă a vieţuirii sale şi prin puterea ei cea mai înaltă, Sinoadele – ele însele schimbând hotărârile Sinoadelor de mai înainte. Sinodul Trulan, după ce proclamase neschimbabilitatea canoanelor, scrie în vestitul Canon al Doisprezecelea, ce introducea celibatul pentru episcopat: „Deoarece noi ne străduim mult ca totul să se facă spre folosul turmei de sub mâna noastră, am hotărât ca în viitor nicidecum să nu se mai întâmple una ca aceasta. Iară aceasta nu o zicem spre desfiinţarea sau răsturnarea celor apostoliceşte legiuite, ci pentru că purtăm grijă de mântuirea şi de propăşirea spre mai bine a norodului, şi ca stării ieraticeşti să nu i se facă vreo prihană.”
Jus humanum nu există în Biserică; toate hotărârile sânt dumnezeieşte-însuflate („fiind cu toatele luminate de unul şi acelaşi Duh”) şi trebuie să rămână nepieritoare şi de neclătit. Înseamnă oare că Biserica Ortodoxă, tăgăduind jus humanum, în contrast cu Protestantismul, recunoaşte doar jus divinum? Atunci cum se poate susţine despre canoane că sânt nepieritoare şi de neclătit, când ele se preschimbă, chiar dacă schimbarea nu înseamnă totodată pervertirea ori anularea deciziilor anterioare? Întrebarea ţinteşte către un paradox aproape evident. În fapt, cum se pot înţelege cele săvârşite de Sinodul Trulan când schimbă Canonul Apostolic privitor la îngăduirea căsătoriei episcopatului, introducând celibatul, şi în acelaşi timp afirmă că hotărârea nu anulează ori denaturează canonul? Încercarea de-a înţelege afirmaţiile Sinodului Trulan trebuie să fie deopotrivă o încercare de-a limpezi învăţătura ortodoxă despre vremelnic şi veşnic în legislaţia canonică.
III.
Gândirea creştină se mişcă între doi poli: câtă vreme ei rămân în hotarele Creştinismului, unul se cheamă monofizism iar celălalt este îndeobşte numit nestorianism. Cu alte cuvinte, conţinutul gândirii creştine este conturat de către doctrina calcedoniană. Pe lângă legătura sa directă cu întrebările legate de firile lui Hristos, dogma calcedoniană are un înţeles aparte în învăţătura Bisericii. Biserica Noului Legământ este norodul ales al lui Dumnezeu (1 Pt. 2, 9). Norodul ales al Noului Legământ în totalitatea sa alcătuieşte Trupul lui Hristos, al cărui cap este Însuşi Hristos (1 Cor. 12, 22; 27). A te sălăşlui în Biserică înseamnă a fi cuprins în Trupul lui Hristos, a te face mădular al Său prin împărtăşirea cu trupul lui Hristos. „Paharul binecuvântării pre carele binecuvântăm, au nu împărtăşire este sângelui lui Hristos? Pâinea carea o frângem, au nu împărtăşirea trupului lui Hristos este? Căci o pâine, un trup cei mulţi sântem; că toţi dintru o pâine ne împărtăşim” (1 Cor. 10, l6-l7). Adunarea Euharistică este soborul norodului ales al lui Dumnezeu împreună cu Hristos Dumnezeu, în prezenţa Lui; este soborul Bisericii, căci unde se adună doi sau trei în numele Său, acolo se află şi El; este plinătatea Bisericii, căci Hristos întreg este de faţă în Jertfa Euharistică. Aşadar, adunarea euharistică întruchipează concret şi tainic Biserica; această întruchipare are loc în realitatea empirică şi are ea însăşi un aspect empiric.
Asemenea Euharistiei, Biserica are o realitate empirică şi o natură empirică. Natura ei duală este natura duală a organismului său dumnezeiesc şi omenesc, similară îndoitei firi a lui Hristos. Legătura dintre natura empirică şi cea duhovnicească decurge din formula calcedoniană: neîmpărţit, nedespărţit, neschimbat şi neamestecat. Fiinţa nevăzută, duhovnicească a Bisericii se manifestă prin natura ei empirică. De-aceea împărţirea Bisericii în văzută şi nevăzută, caracteristică Protestantismului, este greşită, întrucât nimiceşte realitatea empirică a Bisericii. Biserica este una, aşa cum Hristos este unul, văzut şi nevăzut în acelaşi timp. Deplinătatea Bisericii este conţinută în nevăzut, care cuprinde în sine în chip nedespărţibil Biserica cea văzută; însă nu se contopeşte cu cea văzută şi nici nu o înghite. La fel şi Biserica văzută cuprinde plinătatea Bisericii, nu doar partea vizibilă de sine stătătoare. Împărţirea Bisericii în văzută şi nevăzută este nestorianism ecleziologic, şi deci o respingere a naturii dumnezeieşti şi omeneşti a Bisericii, întrucât Biserica văzută este inevitabil legată doar de realitatea empirică. Existând într-o realitate empirică, Biserica, prin firea sa empirică, pătrunde în istorie şi se înveşmântează ea însăşi în ţesătura istoriei.
Alcătuirea organică a Bisericii ca Trup al lui Hristos presupune o anume rânduială, taxis, ce decurge din însăşi esenţa Bisericii. Această rânduială este legea vieţii bisericeşti şi a orânduirii sale, descoperită ca adevăr absolut, ca învăţătură dogmatică. Ea cuprinde învăţături despre alcătuirea trupului Bisericii, întocmirea societăţii ecleziale, ca şi doctrinele despre ierarhia bisericească, Sfintele Taine etc. Ordinea nu priveşte doar esenţa duhovnicească a Bisericii, ci şi ţesătura ei empirică, întrucât cea din urmă este nedespărţibilă de cea dintâi, fiind legată în mod organic de ea.
Contrar părerii lui R. Sohm, alcătuirea bisericească nu s-a dezvoltat în ordinea unui proces istoric, datorită pătrunderii legii în Biserică. Alcătuirea Bisericii nu este legată de lege ca atare, ci decurge din însăşi esenţa Bisericii. Încă de la începuturi Biserica a pătruns în istorie ca societate cu o formă de alcătuire determinată. În aşa-numita perioadă harismatică Biserica avea deja alcătuirea bine determinată a existenţei sale istorice. Este adevărat, comunităţile creştine timpurii abia începuseră să se înveşmânteze în ţesătura istoriei, dar ţesătura era străvezie şi prin ea se vedea limpede esenţa adevărată a Bisericii.
Formele existenţei istorice a Bisericii sânt destul de felurite; pentru cel familiarizat cu istoria Bisericii faptul este atât de învederat, încât nu mai trebuie dovedit. În decursul istoriei, o formă istorică a fost înlocuită cu alta. Totuşi, în ciuda feluritelor forme istorice, descoperim în toate un anumit sâmbure statornic. Acel sâmbure este învăţătura dogmatică despre Biserică; cu alte cuvinte, Biserica Însăşi. Formele istorice ale vieţii bisericeşti sânt înrâurite de cuprinsul învăţăturii dogmatice. Viaţa bisericească poate dobândi doar acele forme ce se potrivesc cu esenţa Bisericii şi sânt în stare să înfăţişeze acea esenţă în împrejurările istorice date. De-aici decurge că o schimbare în cuprinsul învăţăturii dogmatice despre Biserică trebuie să dea naştere unei denaturări în doctrina despre rânduiala şi alcătuirea trupului bisericesc, iar aceasta îşi va găsi întruchiparea în formele existenţei istorice a Bisericii. Chiar în vechime, în vremea de început a creştinătăţii, obştile ereticilor aveau o alcătuire deosebită de cea aflată în Biserica Universală. Cu cât doctrina despre Biserică era mai deformată, cu-atât mai puţin semăna alcătuirea acelor obşti cu cea a Bisericii, iar în cazurile extreme, în obştile gnostice, nu se mai păstra nimic în comun cu ea. Felurimea alcătuirilor bisericeşti aflate astăzi în Romano-catolicism, Protestantism şi Ortodoxie se explică în mare măsură prin felurimea învăţăturilor dogmatice despre Biserică. Pe de altă parte, unitatea învăţăturii dogmatice duce la o unitate de temelie a formelor istorice ale vieţii bisericeşti. Comunităţile Bisericii Universale din primele veacuri ale creştinătăţii au ivit aceleaşi alcătuiri bisericeşti, în ciuda totalei lipse de legături administrative între ele şi a lipsei unei legislaţii canonice comune.
Învăţătura dogmatică despre Biserică se întruchipează în formele istorice ale vieţii bisericeşti. Cu toate acestea, întruchiparea nu este niciodată deplină, ci rămâne relativă. Viaţa istorică a Bisericii nu este în stare să întruchipeze esenţa Bisericii în plinătatea ei, ci doar s-o aproximeze mai mult sau mai puţin. De-aceea, posibilitatea vreunei forme canonice ideale este exclusă. Recunoaşterea existenţei unei forme ideale ar conduce la o nepotrivită absolutizare a relativităţii alcătuirilor istorice ale Bisericii. Biserica trăieşte în cuprinsul vieţii istorice de obşte a vremii sale. Formele ei istorice, spre deosebire de cele dogmatice, sânt în mare măsură înrâurite de împrejurările generale ale vieţuirii în istorie. Învăţăturile dogmatice sânt un factor statornic şi nedependent de procesul istoric, dar sânt învăţăturile întruchipate în ţesătura istoriei, care este supusă necontenit feluritelor schimbări. Biserica nu-şi schimbă formele de existenţă istorică în mod întâmplător ori samavolnic, şi nici nu se adaptează vieţii contemporane urmând pasiv mersul vremurilor.
Împrejurările istorice înrâuresc formele vieţii bisericeşti, dar nu în sensul că prescriu feluritele schimbări din viaţa Bisericii, căci Biserica însăşi, din străfundurile esenţei sale, îşi schimbă formele existenţei istorice. Biserica se străduieşte ca, în împrejurările istorice date, să-şi găsească o formă care să întruchipeze cât mai deplin şi total esenţa Bisericii, Biserica însăşi şi învăţătura ei dogmatică. Ajungem astfel la o concluzie foarte însemnată: legătura dintre existenţa istorică a Bisericii şi esenţa ei este de aşa natură încât existenţa istorică este însăşi forma în care esenţa Bisericii se întruchipează în istorie. Folosind această formulă, este uşor de explicat de ce recunoaşterea unei singure forme ideale de existenţă istorică a Bisericii ar corespunde unei absolutizări nepotrivite a acelei existenţe. Dacă ar fi existat o asemenea formă, atunci s-ar fi recunoscut că existenţa vremelnică a Bisericii a încetat de a mai fi vremelnică şi că Biserica s-a despărţit de viaţa istorică de obşte. Mai mult, aceasta ar fi dus la uitarea aspectului empiric al Bisericii, ce nu poate fi absolutizat şi nici înghiţit de către natura duhovnicească a Bisericii. Uitarea naturii empirice este celălalt pol din doctrina despre Biserică: monofizismul bisericesc.
IV.
Legătura între formele vieţii bisericeşti şi esenţa Bisericii se statorniceşte prin decizii canonice. Până în prezent, nu s-a ajuns la o soluţionare a întrebării dacă aceste norme au caracter legal sau nu, şi de asemenea dacă se poate admite existenţa legii ecleziastice în Biserică sau, aşa cum crede Sohm, ea ar veni în contrazicere cu esenţa Bisericii. Nu a fost soluţionată nici problema esenţei legii, punctul principal al întrebării. Lăsând cu totul de-o parte această chestiune, este esenţial să scoatem în relief felul cum canoanele se deosebesc de normele legale obişnuite. Cele din urmă statornicesc şi reglementează ordinea în organismele obşteşti ce aparţin cu totul existenţei empirice. Chiar admiţând că ele pun în concordanţă viaţa organismelor obşteşti cu „spiritul legii” (Rechtsgefühl), nu ieşim din domeniul empiricului, căci „spiritul legii” este el însuşi o valoare empirică.
Pe de altă parte, Biserica este un organism divino-uman, însuşire esenţială ce o deosebeşte de toate celelalte organisme ce nu au o natură divino-umană. Canoanele nu statornicesc ordinea aflată la temelia acestui organism (care este înfăţişată în dogmele despre Biserică); ele nu fac decât să reglementeze alcătuirea canonică a Bisericii, în aşa fel încât să poată descoperi cât mai bine esenţa Bisericii. De-aceea în literatura canonică nu se află decizii pe care, prin analogie cu jurisprudenţa, le-am putea desemna drept „fundamentale” . Canoanele modelează dogma sub forma unor norme ce trebuie urmate în viaţa bisericească, spre a fi în concordanţă cu învăţăturile dogmatice. Canoanele sânt un fel de tâlcuiri canonice ale dogmelor pentru un moment anume al existenţei istorice a Bisericii; ele sânt de fapt un izvod, o pravilă a formei de viaţă pentru obştea Bisericii, înfăţişând adevărul despre rânduiala vieţii bisericeşti, însă urmând mai curând existenţa istorică decât înfăţişând adevărul în forme absolute.
Pornind de la această însuşire a canoanelor, împărţirea lor între cele întemeiate pe legea Dumnezeiască şi cele întemeiate pe legea omenească trebuie lepădată cu toată hotărârea. Ceea ce în hotărârile canonice este pomenit ca lege Dumnezeiască nu se aplică la canoane, ci la definiţiile dogmatice. Oricum am defini legea, canoanele nu ţin în nici un fel de domeniul legii. Toate cele din Scriptură se raportează la sfera credinţei şi moralităţii, iar Hristos nu a lăsat definiţii canonice ce ar putea determina alcătuirea Bisericii în existenţa ei istorică. Cu toate acestea, este oare cu putinţă să ajungem la încheierea că toate canoanele se întemeiază exclusiv pe legea omenească, numai pentru că lipsesc canoanele întemeiate pe legea Dumnezeiască? Recunoaştem – şi trebuie recunoscut – că există unele canoane ce de fapt se referă la legea omenească. Ele sânt mai ales hotărâri diriguitoare, ce privesc treburile Bisericii. Totuşi Biserica nu a confundat aceste decizii cu canoanele, deosebind întotdeauna între kanones şi nomoi. Am mai putea atribui legii omeneşti deciziile bisericeşti neîntemeiate pe învăţături dogmatice, ci pe socotinţe de natură neecleziastică; dar, în acelaşi timp, nu putem spune că toate canoanele primite de Biserică sânt lipsite de har şi sânt neecleziastice. Jus humanum reglementează doar organismele empirice. Dacă în Biserică ar fi existat doar legea omenească, Biserica ar fi aparţinut exclusiv domeniului realităţii empirice. Învăţătura protestantă ce susţine că definiţiile canonice se întemeiază doar pe legea omenească este încheierea de neocolit ce decurge din învăţătura protestantă asupra Bisericii: Biserica văzută este o valoare empirică şi, ca urmare, legea omenească îşi face în mod firesc lucrarea în Biserică. Nestorianismul ecleziologic se răsfrânge astfel în domeniul canonic, prin recunoaşterea lui jus humanum ca singurul său principiu călăuzitor.
Atunci când Protestantismul recunoaşte numai prezenţa legii omeneşti în Biserică, îşi dovedeşte consecvenţa lăuntrică, în acord cu propria învăţătură dogmatică. Însă pentru Biserica Ortodoxă o asemenea recunoaştere contrazice doctrina Bisericii. Ca organism, Biserica este omenească şi dumnezeiască, şi plină de har. În Biserică totul este plin de har: Ubi ecclesia, ibi et spiritus Dei, et ubi spiritus Dei, illic ecclesia et omnis gratia, „Unde se află Biserica, acolo este şi duhul lui Dumnezeu, iar unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi plinătatea harului” (Iraen. III, 24, 5). Deci până şi simplele decizii bisericeşti sânt înzestrate cu har. Ele, asemeni dogmelor, sânt adevăruri descoperite. Formula „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” se poate aplica deopotrivă hotărârilor dogmatice şi celor canonice. Potrivit celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic, cele din urmă sânt legiuiri „Dumnezeieşti” (Canonul 1). Natura duală a Bisericii, definită la Calcedon, se opune atât nestorianismului ecleziologic cât şi monofizismului ecleziologic. Prin urmare, obârşia divino-umană a deciziilor canonice este mărturisită de Tradiţie. Dacă este nevoie să vorbim despre lege în Biserică, atunci n-ar trebui să vorbim despre lege divină şi umană ca entităţi separate, dezlegate una de cealaltă, ci ar trebui să vorbim de o singură lege divino-umană. Voinţa Bisericii (voinţa sa divino-umană) se face arătată prin deciziile canonice, astfel ca formele sale istorice de existenţă să-i întruchipeze esenţa.
Hotărârile canonice, întocmai ca dogmele, sânt dumnezeieşte-insuflate, însă de aici nu trebuie să se înţeleagă că unele ar fi aidoma cu celelalte. Deosebirea între dogme şi canoane nu stă în obârşia fiinţării lor, ci în faptul că dogmele sânt adevăruri absolute iar canoanele sânt aplicări ale acelor adevăruri în existenţa istorică a Bisericii. Dogmele nu privesc vieţuirea vremelnică, pe când canoanele sânt vremelnice. Însă aspectul lor vremelnic nu le împuţinează natura dumnezeieşte-insuflată, căci vremelnicia nu priveşte acea natură. Ele sânt vremelnice în înţelesul că se aplică la ceea ce este vremelnic, formele istorice ale existenţei Bisericii. Adevărul înfăţişat de canoane este absolut în sine, însă cuprinsul canoanelor nu este adevărul însuşi, ci felul cum adevărul trebuie înfăţişat într-o formă istorică dată din viaţa Bisericii. Canoanele înfăţişează veşnicul în vremelnic. Vremelnicul este „cum”-ul, modul de întrebuinţare, pe când veşnicul este ceea ce se întrebuinţează.
V.
Problema schimbării ori neschimbabilităţii canoanelor se rezolvă prin caracterul lor veşnic şi vremelnic. Formele istorice ale Bisericii sânt flexibile şi modificabile, căci esenţa Bisericii se întrupează în anumite împrejurări istorice. Hotărârile canonice urmăresc formele istorice, întrucât îndreaptă acele forme spre o mai deplină întruchipare a esenţei Bisericii. Ele se schimbă, dat fiind că viaţa bisericească suferă schimbări în feluritele împrejurări istorice. Dacă împrejurările istorice în care trăieşte Biserica ar dăinui de-a pururi, atunci canoanele n-ar suferi nici o schimbare. Ca adevăruri ale descoperirii Dumnezeieşti, ele sânt de netăgăduit – „primim dumnezeieştile canoane şi întărim aşezământul lor întreg şi nestrămutat” (Canonul 2 Trulan) – însă în înţeles relativ, nu absolut; ele sânt nimerite numai pentru vremea lor. Adevărul dogmatic de temelie al canoanelor nu poate fi schimbat; doar întrebuinţarea şi întruchiparea lui într-un canon poate fi preschimbată de existenţa istorică a Bisericii.
Întocmai cum în fizică o forţă poate acţiona numai dacă are un punct de sprijin, asemenea şi canoanele sânt lucrătoare doar când au un punct de sprijin în împrejurările vieţii bisericeşti pentru care au fost date. Când punctul de sprijin nu mai dăinuie, canoanele ajung a fi nelucrătoare; fie că încetează a mai lucra cu totul, fie că suferă schimbări ori, ca să fiu mai limpede, sânt înlocuite cu altele. Dacă restrângem aria cercetării noastre la canoane în înţelesul lor cel mai îngust, adică hotărârile Sinoadelor şi ale Sfinţilor Părinţi, vom descoperi o seamă de canoane cu totul de neîntrebuinţat în viaţa bisericească de azi, ca de pildă toate deciziile privitoare la reprimirea în Biserică a celor căzuţi, ca şi la unele dregătorii ce nu mai fiinţează ori au fost înlocuite cu altele, precum horepiscopoi, oikonomoi, ekdikoi etc. Aflăm chiar unele hotărâri pe care în prezent conducerea Bisericii nu le mai cere a fi îndeplinite. În veacul al patrulea conducerea Bisericii cerea tuturor celor prezenţi la Liturghie să se împărtăşească (Canonul Apostolic 9 şi Canonul 2 al Sinodului din Antiohia) dar, ca urmare a noilor împrejurări de viaţă, Biserica a renunţat la această cerinţă. Din aceeaşi categorie fac parte şi canoanele ce rânduiesc mutarea episcopilor şi clericilor dintr-un ţinut în altul. Numărul exemplelor de acest fel poate fi încă mult sporit, căci în realitate cele mai multe hotărâri canonice cuprinse în Pidalion nu se mai pot aplica vieţii bisericeşti actuale în înţeles literal. Chiar când se aplică, aceasta nu se mai face în înţelesul cu care au fost date. În vechile canoane se varsă mereu noi înţelesuri, astfel că de fapt se dă la iveală o nouă hotărâre, însă înfăţişată în vechea formă: adeseori vechea decizie canonică s-a contopit în aşa măsură cu noul conţinut, încât cel vechi este cu totul şters din amintirea Bisericii. Canonul 12 de la Antiohia îl îndrumă pe episcopul osândit să facă apel la „un sinod mai mare de episcopi.” Potrivit cu domeniile patriarhale alcătuite mai târziu ca entităţi jurisdicţionale, „sinodul mai mare de episcopi” a fost privit ca sinodul episcopilor de pe teritoriul unui patriarhat. Astfel Valsamon, tâlcuind acest canon, scrie: „Canonul spune că un (episcop) depus trebuie să facă apel nu la împărat, ci la un sinod mai mare de episcopi. Din această pricină, un (episcop) depus, de pildă de către mitropolitul Efesului ori Thessalonicului, se cuvine a fi îndrumat să facă apel la Patriarhatul Ecumenic.” “Sinodul mai mare al episcopilor unei dioceze” amintit în Canonul 6 al Întâiului Sinod Ecumenic este înţeles întocmai la fel. Totuşi, aşa cum dovedeşte Canonul 14 de la Antiohia, sinoadele din Antiohia şi Constantinopol socoteau drept „sinod mai mare” nu sinodul patriarhal, ci un sinod regional lărgit cu episcopi din regiunile învecinate. Înţelesul corect al faimoaselor Canoane 6 şi 7 ale Întâiului Sinod de la Nikeia rămâne neclar pentru prezent sau, în orice caz, controversat.
În vremea activităţii sinodale creatoare Biserica şi-a sporit, şi-a înlocuit şi şi-a preschimbat vechile decizii canonice. Odată cu aceasta, „cuprinsul de neclătit al canoanelor” – chiar al celor preschimbate – nu a fost încălcat. Dacă noile hotărâri oglindeau neprefăcut Biserica, atunci învăţătura dogmatică ce slujise drept temei atât noilor cât şi vechilor canoane rămânea neschimbată. Vechiul canon continua să oglindească un adevăr, însă doar pentru o vreme trecută. Tocmai aşa a acţionat şi Sinodul Trulan când a socotit că este de trebuinţă şi potrivit cu vremea să introducă celibatul pentru episcopat, hotărând ca toţi episcopii hirotoniţi mai nainte să-şi lase soţiile. Sinodul avea dreptate să scrie că dădea la iveală o nouă decizie „nu spre desfiinţarea sau răsturnarea celor legiuite apostoliceşte, ci pentru că purtăm grijă de mântuirea şi de propăşirea spre mai bine a norodului.” Canonul Apostolic era o decizie canonică; el înfăţişa învăţătura dogmatică despre ierarhia bisericească, însă înfăţişa ierarhia potrivit cu vremea sa. Când împrejurările istorice ale vieţii s-au schimbat, a fost nevoie să apară o nouă decizie, spre a înfăţişa aceeaşi învăţătură dogmatică. Faptul că conştiinţa canonică a Sinodului Trulan era sau nu justă, este o problemă de alt ordin, însă e cât se poate de limpede că perioada istorică a Sinodului Trulan se deosebea mult de vremurile apostolice. Semnul schimbărilor ce avuseseră loc în împrejurările istorice era chiar cererea lui Iustinian ca aspiranţii la episcopat să fie necăsătoriţi, adică fie celibatari, fie văduvi fără copii.
Dacă organele conducerii bisericeşti, mai ales în perioadele de scădere a creativităţii, nu urmează cum se cuvine realitatea Bisericii, atunci viaţa bisericească însăşi va înlocui această neîmplinire. Astfel apar datinile bisericeşti, care dobândesc necontenit statutul unor canoane. Biserica dă întotdeauna mare însemnătate datinii, mai ales când se întemeiază pe tradiţie. „O datină nescrisă a Bisericii trebuie păzită ca o lege” (Nomocanon, articolul XIV). În astfel de cazuri datina slujeşte ca adăugire la o tâlcuire a deciziilor canonice. Însă datina poate înlocui lipsa de creativitate canonică atât în chip pozitiv cât şi negativ. Este de ajuns să aducem doar câteva exemple dintre cele mai izbitoare. Canonul 9 Apostolic şi Canonul 2 de la Antiohia, pomenite mai sus, rânduiesc ca „toţi credincioşii ce intră în biserică şi ascultă Scripturile să rămână la rugăciune şi la Sfânta Împărtăşanie.” După tâlcuirea îndătinată, s-a ajuns să se înţeleagă că acest canon cere doar prezenţa, nu şi participarea la Sfânta Împărtăşanie. Tâlcuind Canonul 2 de la Antiohia, Valsamon scrie:
Citeşte ce se scrie în Canoanele Apostolice (8 şi 9) şi potrivit cu ele înţelege canonul de faţă, şi spune că cei ce se lipsesc de Sfânta Împărtăşanie (pomeniţi aici) nu sânt cei ce o tăgăduiesc sau, cum au spus unii, cei ce se lipsesc de ea din cucernicie ori smerenie (căci cei dintâi n-ar trebui doar îndepărtaţi, ci afurisiţi ca eretici; dară cei de al doilea fel sânt vrednici de iertare, din pricina cucerniciei şi spăimântării în faţa sfinţeniei), ci aceia ce din mândrie şi dispreţuire părăsesc Biserica înainte de Sfânta Împărtăşanie şi nu aşteaptă să vadă dumnezeiasca împărtăşire cu Sfintele Taine.
Tâlcuirea nu se încheie aici, căci acelaşi Valsamon scrie ceva mai încolo:
Iar întrucât unii spun: de ce oare Patriarhul Ecumenic, în sfânta zi a Învierii, nu aşteaptă până la sfârşitul Liturghiei ci, ridicându-se de pe scaun, pleacă după Evanghelie? Acelora le răspundem: pentru că Dumnezeiasca Liturghie, în adevăratul înţeles, are loc după citirea Sfintei Evanghelii... După Evanghelie începe slujirea preacuratei jertfe fără de sânge, şi din această pricină Patriarhul este îndreptăţit să plece înaintea aceleia şi după Sfânta Evanghelie, necălcând canoanele. În acest chip, nimenea nu păcătuieşte de pleacă fie înainte, fie după Evanghelie, dacă, fireşte, o face de nevoie ori din pricini binecuvântate şi de netăgăduit.
Un alt exemplu: Canonul 9 al Sinodului Trulan opreşte pe clerici să ţină cârciumă (kapelion). După Sinodul Trulan, în Bizanţ a ieşit obiceiul de-a se îngădui clericului să stăpânească o cârciumă, cu condiţia să nu o chivernisească personal. În legătură cu aceasta, Zonaras scrie că „dacă un cleric stăpâneşte un asemenea aşezământ (o cârciumă) şi o dă în arendă altuia, nu va fi păgubit în ce priveşte chemarea sa.” Iar Valsamon scrie şi mai clar: „Canonul de faţă rânduieşte ca un cleric să nu aibă cârciumă; adică nu trebuie să se îndeletnicească cu meseria de cârciumar; căci de are cârciumă în chip de proprietar şi o arendează altora, nu face un lucru nou, de vreme ce-l fac şi mănăstirile şi mai multe biserici. Deci citeşte în locul lui energein (a făptui, a lucra) cuvântul ekhein (a avea)”.
Asemenea datini aduc în minte cuvintele Sfântului Chiprian: non quia aliquando erratum est, ideo semper errandum est – „să nu se săvârşească greşeli sub cuvânt că ele s-au săvârşit în trecut” (Ep. 73, 22). Adevăratul înţeles al deciziilor Bisericii este uitat ori deformat, iar locul lor este luat de datini fără temei în canoanele bisericeşti! Perspectiva istorică s-a pierdut iar apariţia unei datini este pusă în legătură cu trecutul îndepărtat, binecuvântat de lucrările Părinţilor Bisericii ori de Sinoadele Ecumenice. Astfel ia naştere o falsă tradiţie ce nimiceşte natura divino-umană a Bisericii, căci face ca viaţa bisericească să se abată de la temeiurile sale dogmatice. Inerţia acestei false tradiţii poate fi biruită numai prin reînnoirea canonicităţii creatoare.
VI.
Aşa cum am văzut, învăţătura ortodoxă recunoaşte în principiu putinţa modificării deciziilor canonice. Mai bine spus, Biserica cere o atitudine creatoare în ce priveşte viaţa contemporană. Biserica cercetează viaţa contemporană ca subiect şi material al creativităţii sale. Din această pricină, doctrina neschimbabilităţii canoanelor, cu care ne întâlnim adesea în prezent, reprezintă respingerea lucrării creatoare şi a atitudinii creatoare faţă de viaţa contemporană. De altfel, nu avem cum să dăm de-o parte situaţia istorică în care trăim, căci însăşi viaţa modernă pătrunde în Biserică, iar dacă lipseşte atitudinea creatoare faţă de ea, acceptarea pasivă este de neocolit; va avea loc o simplă adaptare la ea, iar adaptarea pasivă este întotdeauna dăunătoare vieţii bisericeşti.
Mai mult, doctrina neschimbabilităţii canoanelor ajunge să aplice toate deciziile existente la oricare formă a vieţii istorice a Bisericii. Asemenea doctrină eronată este de obicei dedusă din premisa caracterului „dumnezeiesc” al canoanelor, premisă justă în esenţă. Însă în practică ea conduce la afirmarea în Biserică a voinţei omeneşti în locul celei divino-umane. Însuşirea deciziilor canonice de a fi dumnezeieşte-insuflate se defineşte prin faptul de-a înfăţişa voinţa Bisericii, îndreptată astfel încât viaţa Bisericii în împrejurări date să se potrivească cu învăţătura ei dogmatică. Încercarea de-a aplica deciziile Bisericii când împrejurările pentru care au fost date nu mai există duce la rezultate potrivnice, pricină pentru care o asemenea strădanie devine întruchiparea voinţei omeneşti în locul celei divino-umane. Nimeni nu pune la îndoială caracterul dumnezeieşte-insuflat al îndrumărilor canonice date de apostolul Pavel în cea dintâi Epistolă către Corintheni; însă dacă am încerca să aplicăm acele îndrumări şi să reînviem artificial aşezăminte precum cel al prorocilor, al apostolilor, al darului limbilor, al darului tălmăcirii etc., am isca cele mai mari tulburări cu putinţă în viaţa bisericească contemporană. Întoarcerea vieţii bisericeşti la primele veacuri ale Creştinătăţii ar însemna lepădarea istoriei. Grija Bisericii nu se întoarce îndărăt spre veacurile trecute, ci este îndreptată spre prezent şi viitor.
Adevărata înţelegere a Tradiţiei nu stă în repetarea mecanică a trecutului, ci în izvorul neîntreruptului şuvoi al vieţii şi creativităţii, în harul neîmpuţinat ce sălăşluieşte în Biserică. În sine, duhul deciziilor canonice ţine de această adevărată Tradiţie, unde ele slujesc la „mântuirea şi propăşirea spre mai bine a noroadelor.” Au existat şi vor continua să existe culegeri de decizii canonice, însă din ele va lipsi totdeauna întâiul canon, cel mai însemnat şi de temelie. Va lipsi, fiindcă el se găseşte în Tradiţie, iar în acest canon se cuprinde înţelegerea Tradiţiei canonice. Canonul acesta ne spune că deciziile canonice sânt canonice doar când îndeplinesc cerinţa căreia i-au fost sortite: să slujească ca întruchipare canonică a învăţăturilor dogmatice în formele istorice ale existenţei Bisericii.
Este greu de aflat în istoria Bisericii un alt moment care să ceară atât de stăruitor o atitudine creatoare faţă de viaţa contemporană pe cât vremea de azi. Împrejurările istorice bine cunoscute ale vieţii bisericeşti ce s-au statornicit şi cristalizat de-a lungul veacurilor se schimbă acum din temelii; noul nu mai seamănă cu nici un chip vechiului. Conştiinţa Bisericii nu poate să se împace cu gândul adaptării mecanice la viaţa modernă, căci aceasta ar însemna înfrângerea ei de către viaţa modernă. Pornind din profunzimile şi esenţa ei, Biserica încearcă să descopere în mod creator acele forme de existenţă istorică unde învăţăturile dogmatice se pot întruchipa cât mai deplin. Noile forme de viaţă istorică presupun o lucrare canonică creatoare. Biserica nu poate vieţui doar cu legislaţia canonică existentă, care de fapt este legislaţia Bisericii Bizantine sporită cu deciziile Bisericilor Locale. Biserica are dreptul să-şi săvârşească lucrarea canonică creatoare în toate timpurile, nu doar într-o perioadă de timp anume.
Indiferent cât de expusă criticilor ar putea fi această lucrare, ea nu poate fi totuşi ocolită. Orice strădanie creatoare este ameninţată de putinţa greşelii. Dacă în trecut au existat greşeli în deciziile doctrinare ale unor Sinoade, cu-atât mai mult sânt ele cu putinţă în domeniul canoanelor. Greşelile apar când deciziile nu pun viaţa Bisericii laolaltă cu doctrina ei, ci mai curând despart doctrina de viaţă. Obârşia unor asemenea greşeli se află în voia omenească, ce adeseori rătăceşte, primind plăsmuirile drept adevăruri, iar uneori stă chiar împotriva voii Bisericii. Jus humanum se strecoară în Biserică sub chipul tâlcuirii existenţei sale istorice. Cu cât este mai întins domeniul lui jus humanum în Biserică, cu atât mai neprielnice devin formele istorice ale existenţei Bisericii, iar pentru esenţa Bisericii devine cu atât mai anevoios să străbată prin ţesătura istoriei. Pătrunzând în Biserică, legea omenească tinde să prefacă Biserica dintr-un organism divino-uman plin de har într-o instituţie juridică. Binecunoscutul stadiu de dezvoltare numit instituţionalism ecleziastic ameninţă să pervertească în mod vădit viaţa bisericească, căci ameninţă să nimicească vieţuirea în har a Bisericii.
Păcatele Bisericii istorice se află în acest domeniu. Este de-ajuns să pomenim sistemul de constrângere împrumutat de legislaţia canonică din viaţa lumească: închiderea silnică în mănăstiri, închisorile pentru clerici în reşedinţele episcopilor, sistemul de răscumpărare din rânduielile pentru pocăinţă, drepturile „ctitorilor”, atât în întregul lor cât şi în feluritele lor răstălmăciri, ce au dus la prefacerea bisericilor şi mănăstirilor în bunuri de vânzare, schimb, moştenire sau danie; mănăstirile cu viaţă de sine, cu obştile lor ce le-au prefăcut în aşezăminte de credit etc. Dar nu este nevoie să înmulţim exemplele, căci indiferent cât de însemnate ar fi abaterile de la duhul deciziilor canonice, ele nu sânt şi nici nu vor fi vreodată în stare să nimicească vieţuirea în har a Bisericii. „Porţile iadului nu o vor birui.” Încet şi sigur, viaţa bisericească mătură din cale deciziile ce nu-i sânt fireşti şi îndreaptă deformările pe care le aduc în realitatea Bisericii.
Totuşi greşelile în legislaţia canonică nu se datorează în primul rând, ori exclusiv, creativităţii, ci dimpotrivă, sânt o decădere a creativităţii, o stingere a Duhului, palida amorţeală a morţii. De-a lungul perioadelor creatoare a existat şi va continua să existe destulă tărie în Biserică spre a pune faţă în faţă minciuna cu adevărul. Greşelile pot fi ocolite numai printr-o limpede şi dreaptă conştiinţă canonică şi cu condiţia ca creativitatea canonică să rămână mereu în plinătatea harului din Biserică. Este cu neputinţă să ne păzim de greşală refuzând a fi creativi, întrucât însăşi această lepădare a creativităţii este o greşală şi mai mare şi o siluire a voinţei divino-umane, înlesnind încă mai mult lucrarea lui jus humanum în Biserică. Numai Biserica, cu puterile ei binecuvântate, este în stare să se păzească de greşelile creativităţii – ubi ecclesia, ibi et Spiritus Dei („Unde este Biserica, acolo se află şi Duhul lui Dumnezeu”) – iar Mângâietorul, Duhul Cel Sfânt, „acela pre voi va învăţa toate şi vă va aduce aminte toate cele ce am grăit vouă” (In. 14, 26).
VII.
Cele vremelnice ca întruchipare a celor veşnice, cele stricăcioase ca întruchipare a celor nestricăcioase: în acest chip se leagă vremelnicul cu veşnicul în legislaţia canonică; acelaşi lucru are loc şi în Biserică, unde vremelnicul se îmbină cu veşnicul, încât dacă cineva absolutizează vremelnicul şi stricăciosul, însuşi veşnicul şi nestricăciosul se relativizează. Această îmbinare izvorăşte din chiar esenţa Bisericii ca organism viu divino-uman. Viaţa este în Biserica însăşi, şi ea însăşi sălăşluieşte în viaţă, în „lume”, neputând să iasă din lume, în măsura în care natura empirică este prezentă în ea. Astfel că Biserica nu înfruntă pustia, ci lumea, unde are îndatoriri creatoare şi ziditoare. Biserica, în mod creator, caută în împrejurările istorice ale existenţei sale acele forme de viaţă unde poate să-şi întruchipeze cât mai deplin esenţa, dobândind astfel capacitatea de-a înrâuri realitatea contemporană. Înrâurirea creatoare asupra vieţii nu înseamnă însuşirea acestei vieţuiri, care adeseori se leapădă ea însăşi de Biserică. Însă fie că este lepădată ori primită, Biserica îşi aduce lumina şi judecata în lume, schimbându-şi necontenit formele istorice de existenţă. Aflându-se în lume, ea vădeşte lumea „de păcat şi de dreptate şi de judecată” (In. 16, 8).
Starea nepreschimbabilă şi nepieritoare a Bisericii ţine de nestrămutarea vieţii sale ce nu poate fi copleşită de către lume. Cu cât mai înspăimântător este prezentul şi mai sumbru viitorul, cu-atât mai tare devine stânca Bisericii, iar noi ne ţinem cu atât mai sigur pe ea.
Prin formele sale istorice de existenţă, Biserica nu numai că fiinţează în istorie, ci şi istoria sălăşluieşte în Biserică. În Biserică şi prin Biserică procesul istoric îşi împlineşte rostul: se străduieşte să ajungă la ţelul său cel mai de pe urmă, la punctul său culminant. Parafrazând cuvintele unui cărturar protestant german, s-ar zice că „întreaga istorie a Creştinătăţii până în ziua de azi, istoria sa lăuntrică reală, se întemeiază pe aşteptarea Parusiei”. Biserica se străduieşte să meargă înainte, aşteptând necontenit a Doua Venire, după care neîncetat suspină: „Vino, Doamne Iisuse!”
Cuprins
CANOANE ŞI CONŞTIINŢĂ CANONICĂ 5
CANOANELE BISERICII: SCHIMBABILE
SAU NESCHIMBABILE? 35
I. 35
II. 38
III. 43
IV. 50
V. 55
VI. 63
VII. 69
Distribuţie:
S.C. Egumeniţa S.R.L.
O.P. 3
C.P. 301
800730 Galaţi
tel./fax: 0236-326.730
e-mail: bunavestire@geniusnet.ro
www.egumenita.ro
CANOANE ŞI CONŞTIINŢĂ CANONICĂ
CANOANELE BISERICII: SCHIMBABILE SAU NESCHIMBABILE?
I.
Biserica este întemeiată pe o stâncă: „Tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui.” Cuvintele acestea se pot înscrie pe fruntariile celor mai de seamă biserici ale tuturor confesiunilor, inclusiv pe cea a Romei, însă fireşte, fără tâlcuirea romano-catolică. Credinţa că Biserica lui Hristos este de neclătit şi de nebiruit cuprinde una din convingerile cele mai temeinice ale creştinătăţii. Într-o vreme de profundă criză mondială, la asfinţitul parcursului istoric al omului, însuşirea Bisericii de a rămâne neclătită este liman de pace pentru sufletul creştinesc. Faţa pământului se schimbă; omenirea porneşte pe căi necunoscute şi necercetate, iar noi înşine, aidoma copiilor noştri, nu ştim în ce fel de noi împrejurări ne va fi dat să trăim. Stânca Bisericii va dăinui chiar şi atunci când pământul pe care ne-am obişnuit să stăm se clatină şi ne alunecă de sub picioare. „Deci tot cela ce aude cuvintele Mele acestea şi le face, asemăna-voiu pre el bărbatului înţelept, carele a zidit casa sa pre piatră; şi a căzut ploaie şi au venit puhoaiele, şi au suflat vânturile, şi s-au pornit spre casa aceea, şi nu a căzut, că era întemeiată pre piatră” (Mt. 7, 24-25). Cu-atât mai mult, ea va ţine piept asalturilor omului: „Cerul şi pământul vor trece, dară cuvintele Mele nu vor trece” (Mc. 13, 31). Între cele schimbătoare şi mereu noi, numai ea rămâne neschimbătoare; între cele trecătoare, numai ea este veşnică.
Dar cum ar trebui să înţelegem şi la ce anume ar fi să atribuim neschimbabilitatea în Biserică? Oare tot ce ţine de Biserică este de neschimbat? În ce sens însăşi Biserica este fără schimbare? Acestea sânt întrebările ce, sub o formă sau alta, stârnesc cugetarea creştină modernă. Nu sânt numai nişte chestiuni academice, ci întrebări cruciale pentru viaţa creştină, întrucât de ele depinde răspunsul la o altă întrebare: Care ar putea şi-ar trebui să fie atitudinea Bisericii faţă de viaţa modernă şi problemele ei? Dacă tot ce ţine de Biserică este de neschimbat şi nu există nimic vremelnic în ea, înseamnă că Biserica se îngrijeşte de viaţa modernă doar în măsura în care trebuie să-şi păstreze şi să-şi ocrotească sfinţenia în existenţa lumii, spre a o conduce până la plinirea vremii. Aceasta presupune că Biserica este, într-o anume măsură, retrasă din lume; există o singură cale – din lume către Biserică – dar nu există cale din Biserică către lume, ceea ce ar fi adevărat doar dacă Biserica împreună cu toţi membrii ei ar putea părăsi lumea. Însă ea nu-şi scoate membrii în afara lumii („că altmintrelea ar trebui să ieşiţi din lume,” 1 Cor. 5, 10); şi, deopotrivă, Biserica nu-i poate lăsa în lume, singuri. Biserica înfruntă lumea, nu pustia. Ea sălăşluieşte în lume şi zideşte în lume până la „plinirea vremii.” În legătura ei cu lumea, Biserica, pe lângă grija pentru propria dăinuire, are şi preocupări practice. Dacă este aşa, atunci în Biserică trebuie să existe nu numai ceea ce este neschimbabil, ci şi ceea ce se schimbă; alături de cele veşnice, cele vremelnice. Deci unde oare se află veşnicul şi vremelnicul în Biserică, unde este linia lor despărţitoare şi care sânt legăturile dintre ele?
II.
Hotărârile dogmatice privesc adevărurile tainice ale credinţei, ce sânt neschimbătoare şi obligatorii pentru toţi, afară de timp şi absolute. Dar oare în Biserică domeniul celor veşnice şi neschimbabile se limitează numai la dogme? Pe lângă dogme, mai avem şi hotărâri canonice ce legiuiesc rânduiala din afară şi alcătuirea Bisericii. Cum trebuie privite aceste hotărâri? Ţin ele oare de tărâmul vremelnicului şi, ca urmare, sânt schimbătoare sau, asemeni dogmelor, sânt cuprinse în tărâmul celor veşnice, ori cel puţin sânt legate de cele veşnice şi absolute din Biserică? Răspunzând întrebării, Protestantismul spune că hotărârile canonice sânt rodul lui jus humanum şi, prin urmare, pot fi modificate, fie separat, fie împreună. Catolicismul deosebeşte între jus divinum şi jus humanum. Deciziile canonice întemeiate pe legea Dumnezeiască sânt neschimbabile şi absolute, şi nici o autoritate bisericească nu le poate anula. Dogmele se deosebesc de deciziile canonice doar prin conţinut. Deciziile pornite din jus humanum, care cuprinde şi jus ecclesiasticum, sânt supuse schimbării şi chiar abrogării de către autorităţile bisericeşti îndrituite. Astfel Protestantismul şi Catolicismul, fiecare în felul său, fac deosebire între neschimbător şi schimbător, între tărâmul celor veşnice şi tărâmul celor vremelnice în Biserică. Tărâmurile celor veşnice şi celor vremelnice corespund cu ale dumnezeiescului şi omenescului, jus divinum şi jus humanum. Cele două sfere sânt despărţite cu totul, ajungând să fie de sine stătătoare. Însă răspunsul dat nu este cel potrivit căci, deşi pune în lumină existenţa a două sfere în Biserică, nu statorniceşte nici un fel de împreună-lucrare ori atingere între ele.
Care este răspunsul Bisericii Ortodoxe? Lăsând de-o parte părerea primită mai nou, sub înrâurirea Catolicismului, după care deciziile canonice se împart în decizii întemeiate pe jus humanum şi jus divinum, existenţa lui jus humanum este necunoscută Ortodoxiei. În orice caz, ea nu era cunoscută nici Bisericii din vechime şi nici Bisericii Sinoadelor Ecumenice. Sinodul Trulan, înregistrând hotărârile obligatorii, adăuga: „Şi nimănui nu-i este iertat a schimba canoanele mai nainte arătate sau a le desfiinţa, sau a primi, afară de acestea, alte canoane” (Canonul 2). Al Şaptelea Sinod Ecumenic proclama încă şi mai hotărât şi apăsat că „cu bucurie primim Dumnezeieştile canoane şi întărim aşezământul lor întreg şi nestrămutat, date fiind de trâmbiţele Duhului Sfânt, de prealăudaţii Apostoli, şi de către cele şase sfinte Soboare a toată lumea şi de către cele locale, adunate spre a da astfel de aşezăminte, şi de către sfinţii noştri Părinţi. Căci dânşii, fiind toţi luminaţi de unul şi acelaşi Duh Sfânt, au hotărât cele de folos”, deoarece „dacă prorocescul cuvânt ne porunceşte să păzim în veac mărturiile lui Dumnezeu (ta martyria tou Theou) şi să vieţuim întru ele, învederat este că ele rămân deapururea neclătite şi nemişcate” (Canonul 1).
Existenţa lui jus humanum era necunoscută şi sholiaştilor bizantini ai veacului al doisprezecelea. Cu toate acestea, în vremea Sinoadelor Ecumenice, ca şi mai înainte ori mai târziu, hotărârile canonice au fost anulate şi schimbate de către Biserică, în cea mai deplină formă a vieţuirii sale şi prin puterea ei cea mai înaltă, Sinoadele – ele însele schimbând hotărârile Sinoadelor de mai înainte. Sinodul Trulan, după ce proclamase neschimbabilitatea canoanelor, scrie în vestitul Canon al Doisprezecelea, ce introducea celibatul pentru episcopat: „Deoarece noi ne străduim mult ca totul să se facă spre folosul turmei de sub mâna noastră, am hotărât ca în viitor nicidecum să nu se mai întâmple una ca aceasta. Iară aceasta nu o zicem spre desfiinţarea sau răsturnarea celor apostoliceşte legiuite, ci pentru că purtăm grijă de mântuirea şi de propăşirea spre mai bine a norodului, şi ca stării ieraticeşti să nu i se facă vreo prihană.”
Jus humanum nu există în Biserică; toate hotărârile sânt dumnezeieşte-însuflate („fiind cu toatele luminate de unul şi acelaşi Duh”) şi trebuie să rămână nepieritoare şi de neclătit. Înseamnă oare că Biserica Ortodoxă, tăgăduind jus humanum, în contrast cu Protestantismul, recunoaşte doar jus divinum? Atunci cum se poate susţine despre canoane că sânt nepieritoare şi de neclătit, când ele se preschimbă, chiar dacă schimbarea nu înseamnă totodată pervertirea ori anularea deciziilor anterioare? Întrebarea ţinteşte către un paradox aproape evident. În fapt, cum se pot înţelege cele săvârşite de Sinodul Trulan când schimbă Canonul Apostolic privitor la îngăduirea căsătoriei episcopatului, introducând celibatul, şi în acelaşi timp afirmă că hotărârea nu anulează ori denaturează canonul? Încercarea de-a înţelege afirmaţiile Sinodului Trulan trebuie să fie deopotrivă o încercare de-a limpezi învăţătura ortodoxă despre vremelnic şi veşnic în legislaţia canonică.
III.
Gândirea creştină se mişcă între doi poli: câtă vreme ei rămân în hotarele Creştinismului, unul se cheamă monofizism iar celălalt este îndeobşte numit nestorianism. Cu alte cuvinte, conţinutul gândirii creştine este conturat de către doctrina calcedoniană. Pe lângă legătura sa directă cu întrebările legate de firile lui Hristos, dogma calcedoniană are un înţeles aparte în învăţătura Bisericii. Biserica Noului Legământ este norodul ales al lui Dumnezeu (1 Pt. 2, 9). Norodul ales al Noului Legământ în totalitatea sa alcătuieşte Trupul lui Hristos, al cărui cap este Însuşi Hristos (1 Cor. 12, 22; 27). A te sălăşlui în Biserică înseamnă a fi cuprins în Trupul lui Hristos, a te face mădular al Său prin împărtăşirea cu trupul lui Hristos. „Paharul binecuvântării pre carele binecuvântăm, au nu împărtăşire este sângelui lui Hristos? Pâinea carea o frângem, au nu împărtăşirea trupului lui Hristos este? Căci o pâine, un trup cei mulţi sântem; că toţi dintru o pâine ne împărtăşim” (1 Cor. 10, l6-l7). Adunarea Euharistică este soborul norodului ales al lui Dumnezeu împreună cu Hristos Dumnezeu, în prezenţa Lui; este soborul Bisericii, căci unde se adună doi sau trei în numele Său, acolo se află şi El; este plinătatea Bisericii, căci Hristos întreg este de faţă în Jertfa Euharistică. Aşadar, adunarea euharistică întruchipează concret şi tainic Biserica; această întruchipare are loc în realitatea empirică şi are ea însăşi un aspect empiric.
Asemenea Euharistiei, Biserica are o realitate empirică şi o natură empirică. Natura ei duală este natura duală a organismului său dumnezeiesc şi omenesc, similară îndoitei firi a lui Hristos. Legătura dintre natura empirică şi cea duhovnicească decurge din formula calcedoniană: neîmpărţit, nedespărţit, neschimbat şi neamestecat. Fiinţa nevăzută, duhovnicească a Bisericii se manifestă prin natura ei empirică. De-aceea împărţirea Bisericii în văzută şi nevăzută, caracteristică Protestantismului, este greşită, întrucât nimiceşte realitatea empirică a Bisericii. Biserica este una, aşa cum Hristos este unul, văzut şi nevăzut în acelaşi timp. Deplinătatea Bisericii este conţinută în nevăzut, care cuprinde în sine în chip nedespărţibil Biserica cea văzută; însă nu se contopeşte cu cea văzută şi nici nu o înghite. La fel şi Biserica văzută cuprinde plinătatea Bisericii, nu doar partea vizibilă de sine stătătoare. Împărţirea Bisericii în văzută şi nevăzută este nestorianism ecleziologic, şi deci o respingere a naturii dumnezeieşti şi omeneşti a Bisericii, întrucât Biserica văzută este inevitabil legată doar de realitatea empirică. Existând într-o realitate empirică, Biserica, prin firea sa empirică, pătrunde în istorie şi se înveşmântează ea însăşi în ţesătura istoriei.
Alcătuirea organică a Bisericii ca Trup al lui Hristos presupune o anume rânduială, taxis, ce decurge din însăşi esenţa Bisericii. Această rânduială este legea vieţii bisericeşti şi a orânduirii sale, descoperită ca adevăr absolut, ca învăţătură dogmatică. Ea cuprinde învăţături despre alcătuirea trupului Bisericii, întocmirea societăţii ecleziale, ca şi doctrinele despre ierarhia bisericească, Sfintele Taine etc. Ordinea nu priveşte doar esenţa duhovnicească a Bisericii, ci şi ţesătura ei empirică, întrucât cea din urmă este nedespărţibilă de cea dintâi, fiind legată în mod organic de ea.
Contrar părerii lui R. Sohm, alcătuirea bisericească nu s-a dezvoltat în ordinea unui proces istoric, datorită pătrunderii legii în Biserică. Alcătuirea Bisericii nu este legată de lege ca atare, ci decurge din însăşi esenţa Bisericii. Încă de la începuturi Biserica a pătruns în istorie ca societate cu o formă de alcătuire determinată. În aşa-numita perioadă harismatică Biserica avea deja alcătuirea bine determinată a existenţei sale istorice. Este adevărat, comunităţile creştine timpurii abia începuseră să se înveşmânteze în ţesătura istoriei, dar ţesătura era străvezie şi prin ea se vedea limpede esenţa adevărată a Bisericii.
Formele existenţei istorice a Bisericii sânt destul de felurite; pentru cel familiarizat cu istoria Bisericii faptul este atât de învederat, încât nu mai trebuie dovedit. În decursul istoriei, o formă istorică a fost înlocuită cu alta. Totuşi, în ciuda feluritelor forme istorice, descoperim în toate un anumit sâmbure statornic. Acel sâmbure este învăţătura dogmatică despre Biserică; cu alte cuvinte, Biserica Însăşi. Formele istorice ale vieţii bisericeşti sânt înrâurite de cuprinsul învăţăturii dogmatice. Viaţa bisericească poate dobândi doar acele forme ce se potrivesc cu esenţa Bisericii şi sânt în stare să înfăţişeze acea esenţă în împrejurările istorice date. De-aici decurge că o schimbare în cuprinsul învăţăturii dogmatice despre Biserică trebuie să dea naştere unei denaturări în doctrina despre rânduiala şi alcătuirea trupului bisericesc, iar aceasta îşi va găsi întruchiparea în formele existenţei istorice a Bisericii. Chiar în vechime, în vremea de început a creştinătăţii, obştile ereticilor aveau o alcătuire deosebită de cea aflată în Biserica Universală. Cu cât doctrina despre Biserică era mai deformată, cu-atât mai puţin semăna alcătuirea acelor obşti cu cea a Bisericii, iar în cazurile extreme, în obştile gnostice, nu se mai păstra nimic în comun cu ea. Felurimea alcătuirilor bisericeşti aflate astăzi în Romano-catolicism, Protestantism şi Ortodoxie se explică în mare măsură prin felurimea învăţăturilor dogmatice despre Biserică. Pe de altă parte, unitatea învăţăturii dogmatice duce la o unitate de temelie a formelor istorice ale vieţii bisericeşti. Comunităţile Bisericii Universale din primele veacuri ale creştinătăţii au ivit aceleaşi alcătuiri bisericeşti, în ciuda totalei lipse de legături administrative între ele şi a lipsei unei legislaţii canonice comune.
Învăţătura dogmatică despre Biserică se întruchipează în formele istorice ale vieţii bisericeşti. Cu toate acestea, întruchiparea nu este niciodată deplină, ci rămâne relativă. Viaţa istorică a Bisericii nu este în stare să întruchipeze esenţa Bisericii în plinătatea ei, ci doar s-o aproximeze mai mult sau mai puţin. De-aceea, posibilitatea vreunei forme canonice ideale este exclusă. Recunoaşterea existenţei unei forme ideale ar conduce la o nepotrivită absolutizare a relativităţii alcătuirilor istorice ale Bisericii. Biserica trăieşte în cuprinsul vieţii istorice de obşte a vremii sale. Formele ei istorice, spre deosebire de cele dogmatice, sânt în mare măsură înrâurite de împrejurările generale ale vieţuirii în istorie. Învăţăturile dogmatice sânt un factor statornic şi nedependent de procesul istoric, dar sânt învăţăturile întruchipate în ţesătura istoriei, care este supusă necontenit feluritelor schimbări. Biserica nu-şi schimbă formele de existenţă istorică în mod întâmplător ori samavolnic, şi nici nu se adaptează vieţii contemporane urmând pasiv mersul vremurilor.
Împrejurările istorice înrâuresc formele vieţii bisericeşti, dar nu în sensul că prescriu feluritele schimbări din viaţa Bisericii, căci Biserica însăşi, din străfundurile esenţei sale, îşi schimbă formele existenţei istorice. Biserica se străduieşte ca, în împrejurările istorice date, să-şi găsească o formă care să întruchipeze cât mai deplin şi total esenţa Bisericii, Biserica însăşi şi învăţătura ei dogmatică. Ajungem astfel la o concluzie foarte însemnată: legătura dintre existenţa istorică a Bisericii şi esenţa ei este de aşa natură încât existenţa istorică este însăşi forma în care esenţa Bisericii se întruchipează în istorie. Folosind această formulă, este uşor de explicat de ce recunoaşterea unei singure forme ideale de existenţă istorică a Bisericii ar corespunde unei absolutizări nepotrivite a acelei existenţe. Dacă ar fi existat o asemenea formă, atunci s-ar fi recunoscut că existenţa vremelnică a Bisericii a încetat de a mai fi vremelnică şi că Biserica s-a despărţit de viaţa istorică de obşte. Mai mult, aceasta ar fi dus la uitarea aspectului empiric al Bisericii, ce nu poate fi absolutizat şi nici înghiţit de către natura duhovnicească a Bisericii. Uitarea naturii empirice este celălalt pol din doctrina despre Biserică: monofizismul bisericesc.
IV.
Legătura între formele vieţii bisericeşti şi esenţa Bisericii se statorniceşte prin decizii canonice. Până în prezent, nu s-a ajuns la o soluţionare a întrebării dacă aceste norme au caracter legal sau nu, şi de asemenea dacă se poate admite existenţa legii ecleziastice în Biserică sau, aşa cum crede Sohm, ea ar veni în contrazicere cu esenţa Bisericii. Nu a fost soluţionată nici problema esenţei legii, punctul principal al întrebării. Lăsând cu totul de-o parte această chestiune, este esenţial să scoatem în relief felul cum canoanele se deosebesc de normele legale obişnuite. Cele din urmă statornicesc şi reglementează ordinea în organismele obşteşti ce aparţin cu totul existenţei empirice. Chiar admiţând că ele pun în concordanţă viaţa organismelor obşteşti cu „spiritul legii” (Rechtsgefühl), nu ieşim din domeniul empiricului, căci „spiritul legii” este el însuşi o valoare empirică.
Pe de altă parte, Biserica este un organism divino-uman, însuşire esenţială ce o deosebeşte de toate celelalte organisme ce nu au o natură divino-umană. Canoanele nu statornicesc ordinea aflată la temelia acestui organism (care este înfăţişată în dogmele despre Biserică); ele nu fac decât să reglementeze alcătuirea canonică a Bisericii, în aşa fel încât să poată descoperi cât mai bine esenţa Bisericii. De-aceea în literatura canonică nu se află decizii pe care, prin analogie cu jurisprudenţa, le-am putea desemna drept „fundamentale” . Canoanele modelează dogma sub forma unor norme ce trebuie urmate în viaţa bisericească, spre a fi în concordanţă cu învăţăturile dogmatice. Canoanele sânt un fel de tâlcuiri canonice ale dogmelor pentru un moment anume al existenţei istorice a Bisericii; ele sânt de fapt un izvod, o pravilă a formei de viaţă pentru obştea Bisericii, înfăţişând adevărul despre rânduiala vieţii bisericeşti, însă urmând mai curând existenţa istorică decât înfăţişând adevărul în forme absolute.
Pornind de la această însuşire a canoanelor, împărţirea lor între cele întemeiate pe legea Dumnezeiască şi cele întemeiate pe legea omenească trebuie lepădată cu toată hotărârea. Ceea ce în hotărârile canonice este pomenit ca lege Dumnezeiască nu se aplică la canoane, ci la definiţiile dogmatice. Oricum am defini legea, canoanele nu ţin în nici un fel de domeniul legii. Toate cele din Scriptură se raportează la sfera credinţei şi moralităţii, iar Hristos nu a lăsat definiţii canonice ce ar putea determina alcătuirea Bisericii în existenţa ei istorică. Cu toate acestea, este oare cu putinţă să ajungem la încheierea că toate canoanele se întemeiază exclusiv pe legea omenească, numai pentru că lipsesc canoanele întemeiate pe legea Dumnezeiască? Recunoaştem – şi trebuie recunoscut – că există unele canoane ce de fapt se referă la legea omenească. Ele sânt mai ales hotărâri diriguitoare, ce privesc treburile Bisericii. Totuşi Biserica nu a confundat aceste decizii cu canoanele, deosebind întotdeauna între kanones şi nomoi. Am mai putea atribui legii omeneşti deciziile bisericeşti neîntemeiate pe învăţături dogmatice, ci pe socotinţe de natură neecleziastică; dar, în acelaşi timp, nu putem spune că toate canoanele primite de Biserică sânt lipsite de har şi sânt neecleziastice. Jus humanum reglementează doar organismele empirice. Dacă în Biserică ar fi existat doar legea omenească, Biserica ar fi aparţinut exclusiv domeniului realităţii empirice. Învăţătura protestantă ce susţine că definiţiile canonice se întemeiază doar pe legea omenească este încheierea de neocolit ce decurge din învăţătura protestantă asupra Bisericii: Biserica văzută este o valoare empirică şi, ca urmare, legea omenească îşi face în mod firesc lucrarea în Biserică. Nestorianismul ecleziologic se răsfrânge astfel în domeniul canonic, prin recunoaşterea lui jus humanum ca singurul său principiu călăuzitor.
Atunci când Protestantismul recunoaşte numai prezenţa legii omeneşti în Biserică, îşi dovedeşte consecvenţa lăuntrică, în acord cu propria învăţătură dogmatică. Însă pentru Biserica Ortodoxă o asemenea recunoaştere contrazice doctrina Bisericii. Ca organism, Biserica este omenească şi dumnezeiască, şi plină de har. În Biserică totul este plin de har: Ubi ecclesia, ibi et spiritus Dei, et ubi spiritus Dei, illic ecclesia et omnis gratia, „Unde se află Biserica, acolo este şi duhul lui Dumnezeu, iar unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi plinătatea harului” (Iraen. III, 24, 5). Deci până şi simplele decizii bisericeşti sânt înzestrate cu har. Ele, asemeni dogmelor, sânt adevăruri descoperite. Formula „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” se poate aplica deopotrivă hotărârilor dogmatice şi celor canonice. Potrivit celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic, cele din urmă sânt legiuiri „Dumnezeieşti” (Canonul 1). Natura duală a Bisericii, definită la Calcedon, se opune atât nestorianismului ecleziologic cât şi monofizismului ecleziologic. Prin urmare, obârşia divino-umană a deciziilor canonice este mărturisită de Tradiţie. Dacă este nevoie să vorbim despre lege în Biserică, atunci n-ar trebui să vorbim despre lege divină şi umană ca entităţi separate, dezlegate una de cealaltă, ci ar trebui să vorbim de o singură lege divino-umană. Voinţa Bisericii (voinţa sa divino-umană) se face arătată prin deciziile canonice, astfel ca formele sale istorice de existenţă să-i întruchipeze esenţa.
Hotărârile canonice, întocmai ca dogmele, sânt dumnezeieşte-insuflate, însă de aici nu trebuie să se înţeleagă că unele ar fi aidoma cu celelalte. Deosebirea între dogme şi canoane nu stă în obârşia fiinţării lor, ci în faptul că dogmele sânt adevăruri absolute iar canoanele sânt aplicări ale acelor adevăruri în existenţa istorică a Bisericii. Dogmele nu privesc vieţuirea vremelnică, pe când canoanele sânt vremelnice. Însă aspectul lor vremelnic nu le împuţinează natura dumnezeieşte-insuflată, căci vremelnicia nu priveşte acea natură. Ele sânt vremelnice în înţelesul că se aplică la ceea ce este vremelnic, formele istorice ale existenţei Bisericii. Adevărul înfăţişat de canoane este absolut în sine, însă cuprinsul canoanelor nu este adevărul însuşi, ci felul cum adevărul trebuie înfăţişat într-o formă istorică dată din viaţa Bisericii. Canoanele înfăţişează veşnicul în vremelnic. Vremelnicul este „cum”-ul, modul de întrebuinţare, pe când veşnicul este ceea ce se întrebuinţează.
V.
Problema schimbării ori neschimbabilităţii canoanelor se rezolvă prin caracterul lor veşnic şi vremelnic. Formele istorice ale Bisericii sânt flexibile şi modificabile, căci esenţa Bisericii se întrupează în anumite împrejurări istorice. Hotărârile canonice urmăresc formele istorice, întrucât îndreaptă acele forme spre o mai deplină întruchipare a esenţei Bisericii. Ele se schimbă, dat fiind că viaţa bisericească suferă schimbări în feluritele împrejurări istorice. Dacă împrejurările istorice în care trăieşte Biserica ar dăinui de-a pururi, atunci canoanele n-ar suferi nici o schimbare. Ca adevăruri ale descoperirii Dumnezeieşti, ele sânt de netăgăduit – „primim dumnezeieştile canoane şi întărim aşezământul lor întreg şi nestrămutat” (Canonul 2 Trulan) – însă în înţeles relativ, nu absolut; ele sânt nimerite numai pentru vremea lor. Adevărul dogmatic de temelie al canoanelor nu poate fi schimbat; doar întrebuinţarea şi întruchiparea lui într-un canon poate fi preschimbată de existenţa istorică a Bisericii.
Întocmai cum în fizică o forţă poate acţiona numai dacă are un punct de sprijin, asemenea şi canoanele sânt lucrătoare doar când au un punct de sprijin în împrejurările vieţii bisericeşti pentru care au fost date. Când punctul de sprijin nu mai dăinuie, canoanele ajung a fi nelucrătoare; fie că încetează a mai lucra cu totul, fie că suferă schimbări ori, ca să fiu mai limpede, sânt înlocuite cu altele. Dacă restrângem aria cercetării noastre la canoane în înţelesul lor cel mai îngust, adică hotărârile Sinoadelor şi ale Sfinţilor Părinţi, vom descoperi o seamă de canoane cu totul de neîntrebuinţat în viaţa bisericească de azi, ca de pildă toate deciziile privitoare la reprimirea în Biserică a celor căzuţi, ca şi la unele dregătorii ce nu mai fiinţează ori au fost înlocuite cu altele, precum horepiscopoi, oikonomoi, ekdikoi etc. Aflăm chiar unele hotărâri pe care în prezent conducerea Bisericii nu le mai cere a fi îndeplinite. În veacul al patrulea conducerea Bisericii cerea tuturor celor prezenţi la Liturghie să se împărtăşească (Canonul Apostolic 9 şi Canonul 2 al Sinodului din Antiohia) dar, ca urmare a noilor împrejurări de viaţă, Biserica a renunţat la această cerinţă. Din aceeaşi categorie fac parte şi canoanele ce rânduiesc mutarea episcopilor şi clericilor dintr-un ţinut în altul. Numărul exemplelor de acest fel poate fi încă mult sporit, căci în realitate cele mai multe hotărâri canonice cuprinse în Pidalion nu se mai pot aplica vieţii bisericeşti actuale în înţeles literal. Chiar când se aplică, aceasta nu se mai face în înţelesul cu care au fost date. În vechile canoane se varsă mereu noi înţelesuri, astfel că de fapt se dă la iveală o nouă hotărâre, însă înfăţişată în vechea formă: adeseori vechea decizie canonică s-a contopit în aşa măsură cu noul conţinut, încât cel vechi este cu totul şters din amintirea Bisericii. Canonul 12 de la Antiohia îl îndrumă pe episcopul osândit să facă apel la „un sinod mai mare de episcopi.” Potrivit cu domeniile patriarhale alcătuite mai târziu ca entităţi jurisdicţionale, „sinodul mai mare de episcopi” a fost privit ca sinodul episcopilor de pe teritoriul unui patriarhat. Astfel Valsamon, tâlcuind acest canon, scrie: „Canonul spune că un (episcop) depus trebuie să facă apel nu la împărat, ci la un sinod mai mare de episcopi. Din această pricină, un (episcop) depus, de pildă de către mitropolitul Efesului ori Thessalonicului, se cuvine a fi îndrumat să facă apel la Patriarhatul Ecumenic.” “Sinodul mai mare al episcopilor unei dioceze” amintit în Canonul 6 al Întâiului Sinod Ecumenic este înţeles întocmai la fel. Totuşi, aşa cum dovedeşte Canonul 14 de la Antiohia, sinoadele din Antiohia şi Constantinopol socoteau drept „sinod mai mare” nu sinodul patriarhal, ci un sinod regional lărgit cu episcopi din regiunile învecinate. Înţelesul corect al faimoaselor Canoane 6 şi 7 ale Întâiului Sinod de la Nikeia rămâne neclar pentru prezent sau, în orice caz, controversat.
În vremea activităţii sinodale creatoare Biserica şi-a sporit, şi-a înlocuit şi şi-a preschimbat vechile decizii canonice. Odată cu aceasta, „cuprinsul de neclătit al canoanelor” – chiar al celor preschimbate – nu a fost încălcat. Dacă noile hotărâri oglindeau neprefăcut Biserica, atunci învăţătura dogmatică ce slujise drept temei atât noilor cât şi vechilor canoane rămânea neschimbată. Vechiul canon continua să oglindească un adevăr, însă doar pentru o vreme trecută. Tocmai aşa a acţionat şi Sinodul Trulan când a socotit că este de trebuinţă şi potrivit cu vremea să introducă celibatul pentru episcopat, hotărând ca toţi episcopii hirotoniţi mai nainte să-şi lase soţiile. Sinodul avea dreptate să scrie că dădea la iveală o nouă decizie „nu spre desfiinţarea sau răsturnarea celor legiuite apostoliceşte, ci pentru că purtăm grijă de mântuirea şi de propăşirea spre mai bine a norodului.” Canonul Apostolic era o decizie canonică; el înfăţişa învăţătura dogmatică despre ierarhia bisericească, însă înfăţişa ierarhia potrivit cu vremea sa. Când împrejurările istorice ale vieţii s-au schimbat, a fost nevoie să apară o nouă decizie, spre a înfăţişa aceeaşi învăţătură dogmatică. Faptul că conştiinţa canonică a Sinodului Trulan era sau nu justă, este o problemă de alt ordin, însă e cât se poate de limpede că perioada istorică a Sinodului Trulan se deosebea mult de vremurile apostolice. Semnul schimbărilor ce avuseseră loc în împrejurările istorice era chiar cererea lui Iustinian ca aspiranţii la episcopat să fie necăsătoriţi, adică fie celibatari, fie văduvi fără copii.
Dacă organele conducerii bisericeşti, mai ales în perioadele de scădere a creativităţii, nu urmează cum se cuvine realitatea Bisericii, atunci viaţa bisericească însăşi va înlocui această neîmplinire. Astfel apar datinile bisericeşti, care dobândesc necontenit statutul unor canoane. Biserica dă întotdeauna mare însemnătate datinii, mai ales când se întemeiază pe tradiţie. „O datină nescrisă a Bisericii trebuie păzită ca o lege” (Nomocanon, articolul XIV). În astfel de cazuri datina slujeşte ca adăugire la o tâlcuire a deciziilor canonice. Însă datina poate înlocui lipsa de creativitate canonică atât în chip pozitiv cât şi negativ. Este de ajuns să aducem doar câteva exemple dintre cele mai izbitoare. Canonul 9 Apostolic şi Canonul 2 de la Antiohia, pomenite mai sus, rânduiesc ca „toţi credincioşii ce intră în biserică şi ascultă Scripturile să rămână la rugăciune şi la Sfânta Împărtăşanie.” După tâlcuirea îndătinată, s-a ajuns să se înţeleagă că acest canon cere doar prezenţa, nu şi participarea la Sfânta Împărtăşanie. Tâlcuind Canonul 2 de la Antiohia, Valsamon scrie:
Citeşte ce se scrie în Canoanele Apostolice (8 şi 9) şi potrivit cu ele înţelege canonul de faţă, şi spune că cei ce se lipsesc de Sfânta Împărtăşanie (pomeniţi aici) nu sânt cei ce o tăgăduiesc sau, cum au spus unii, cei ce se lipsesc de ea din cucernicie ori smerenie (căci cei dintâi n-ar trebui doar îndepărtaţi, ci afurisiţi ca eretici; dară cei de al doilea fel sânt vrednici de iertare, din pricina cucerniciei şi spăimântării în faţa sfinţeniei), ci aceia ce din mândrie şi dispreţuire părăsesc Biserica înainte de Sfânta Împărtăşanie şi nu aşteaptă să vadă dumnezeiasca împărtăşire cu Sfintele Taine.
Tâlcuirea nu se încheie aici, căci acelaşi Valsamon scrie ceva mai încolo:
Iar întrucât unii spun: de ce oare Patriarhul Ecumenic, în sfânta zi a Învierii, nu aşteaptă până la sfârşitul Liturghiei ci, ridicându-se de pe scaun, pleacă după Evanghelie? Acelora le răspundem: pentru că Dumnezeiasca Liturghie, în adevăratul înţeles, are loc după citirea Sfintei Evanghelii... După Evanghelie începe slujirea preacuratei jertfe fără de sânge, şi din această pricină Patriarhul este îndreptăţit să plece înaintea aceleia şi după Sfânta Evanghelie, necălcând canoanele. În acest chip, nimenea nu păcătuieşte de pleacă fie înainte, fie după Evanghelie, dacă, fireşte, o face de nevoie ori din pricini binecuvântate şi de netăgăduit.
Un alt exemplu: Canonul 9 al Sinodului Trulan opreşte pe clerici să ţină cârciumă (kapelion). După Sinodul Trulan, în Bizanţ a ieşit obiceiul de-a se îngădui clericului să stăpânească o cârciumă, cu condiţia să nu o chivernisească personal. În legătură cu aceasta, Zonaras scrie că „dacă un cleric stăpâneşte un asemenea aşezământ (o cârciumă) şi o dă în arendă altuia, nu va fi păgubit în ce priveşte chemarea sa.” Iar Valsamon scrie şi mai clar: „Canonul de faţă rânduieşte ca un cleric să nu aibă cârciumă; adică nu trebuie să se îndeletnicească cu meseria de cârciumar; căci de are cârciumă în chip de proprietar şi o arendează altora, nu face un lucru nou, de vreme ce-l fac şi mănăstirile şi mai multe biserici. Deci citeşte în locul lui energein (a făptui, a lucra) cuvântul ekhein (a avea)”.
Asemenea datini aduc în minte cuvintele Sfântului Chiprian: non quia aliquando erratum est, ideo semper errandum est – „să nu se săvârşească greşeli sub cuvânt că ele s-au săvârşit în trecut” (Ep. 73, 22). Adevăratul înţeles al deciziilor Bisericii este uitat ori deformat, iar locul lor este luat de datini fără temei în canoanele bisericeşti! Perspectiva istorică s-a pierdut iar apariţia unei datini este pusă în legătură cu trecutul îndepărtat, binecuvântat de lucrările Părinţilor Bisericii ori de Sinoadele Ecumenice. Astfel ia naştere o falsă tradiţie ce nimiceşte natura divino-umană a Bisericii, căci face ca viaţa bisericească să se abată de la temeiurile sale dogmatice. Inerţia acestei false tradiţii poate fi biruită numai prin reînnoirea canonicităţii creatoare.
VI.
Aşa cum am văzut, învăţătura ortodoxă recunoaşte în principiu putinţa modificării deciziilor canonice. Mai bine spus, Biserica cere o atitudine creatoare în ce priveşte viaţa contemporană. Biserica cercetează viaţa contemporană ca subiect şi material al creativităţii sale. Din această pricină, doctrina neschimbabilităţii canoanelor, cu care ne întâlnim adesea în prezent, reprezintă respingerea lucrării creatoare şi a atitudinii creatoare faţă de viaţa contemporană. De altfel, nu avem cum să dăm de-o parte situaţia istorică în care trăim, căci însăşi viaţa modernă pătrunde în Biserică, iar dacă lipseşte atitudinea creatoare faţă de ea, acceptarea pasivă este de neocolit; va avea loc o simplă adaptare la ea, iar adaptarea pasivă este întotdeauna dăunătoare vieţii bisericeşti.
Mai mult, doctrina neschimbabilităţii canoanelor ajunge să aplice toate deciziile existente la oricare formă a vieţii istorice a Bisericii. Asemenea doctrină eronată este de obicei dedusă din premisa caracterului „dumnezeiesc” al canoanelor, premisă justă în esenţă. Însă în practică ea conduce la afirmarea în Biserică a voinţei omeneşti în locul celei divino-umane. Însuşirea deciziilor canonice de a fi dumnezeieşte-insuflate se defineşte prin faptul de-a înfăţişa voinţa Bisericii, îndreptată astfel încât viaţa Bisericii în împrejurări date să se potrivească cu învăţătura ei dogmatică. Încercarea de-a aplica deciziile Bisericii când împrejurările pentru care au fost date nu mai există duce la rezultate potrivnice, pricină pentru care o asemenea strădanie devine întruchiparea voinţei omeneşti în locul celei divino-umane. Nimeni nu pune la îndoială caracterul dumnezeieşte-insuflat al îndrumărilor canonice date de apostolul Pavel în cea dintâi Epistolă către Corintheni; însă dacă am încerca să aplicăm acele îndrumări şi să reînviem artificial aşezăminte precum cel al prorocilor, al apostolilor, al darului limbilor, al darului tălmăcirii etc., am isca cele mai mari tulburări cu putinţă în viaţa bisericească contemporană. Întoarcerea vieţii bisericeşti la primele veacuri ale Creştinătăţii ar însemna lepădarea istoriei. Grija Bisericii nu se întoarce îndărăt spre veacurile trecute, ci este îndreptată spre prezent şi viitor.
Adevărata înţelegere a Tradiţiei nu stă în repetarea mecanică a trecutului, ci în izvorul neîntreruptului şuvoi al vieţii şi creativităţii, în harul neîmpuţinat ce sălăşluieşte în Biserică. În sine, duhul deciziilor canonice ţine de această adevărată Tradiţie, unde ele slujesc la „mântuirea şi propăşirea spre mai bine a noroadelor.” Au existat şi vor continua să existe culegeri de decizii canonice, însă din ele va lipsi totdeauna întâiul canon, cel mai însemnat şi de temelie. Va lipsi, fiindcă el se găseşte în Tradiţie, iar în acest canon se cuprinde înţelegerea Tradiţiei canonice. Canonul acesta ne spune că deciziile canonice sânt canonice doar când îndeplinesc cerinţa căreia i-au fost sortite: să slujească ca întruchipare canonică a învăţăturilor dogmatice în formele istorice ale existenţei Bisericii.
Este greu de aflat în istoria Bisericii un alt moment care să ceară atât de stăruitor o atitudine creatoare faţă de viaţa contemporană pe cât vremea de azi. Împrejurările istorice bine cunoscute ale vieţii bisericeşti ce s-au statornicit şi cristalizat de-a lungul veacurilor se schimbă acum din temelii; noul nu mai seamănă cu nici un chip vechiului. Conştiinţa Bisericii nu poate să se împace cu gândul adaptării mecanice la viaţa modernă, căci aceasta ar însemna înfrângerea ei de către viaţa modernă. Pornind din profunzimile şi esenţa ei, Biserica încearcă să descopere în mod creator acele forme de existenţă istorică unde învăţăturile dogmatice se pot întruchipa cât mai deplin. Noile forme de viaţă istorică presupun o lucrare canonică creatoare. Biserica nu poate vieţui doar cu legislaţia canonică existentă, care de fapt este legislaţia Bisericii Bizantine sporită cu deciziile Bisericilor Locale. Biserica are dreptul să-şi săvârşească lucrarea canonică creatoare în toate timpurile, nu doar într-o perioadă de timp anume.
Indiferent cât de expusă criticilor ar putea fi această lucrare, ea nu poate fi totuşi ocolită. Orice strădanie creatoare este ameninţată de putinţa greşelii. Dacă în trecut au existat greşeli în deciziile doctrinare ale unor Sinoade, cu-atât mai mult sânt ele cu putinţă în domeniul canoanelor. Greşelile apar când deciziile nu pun viaţa Bisericii laolaltă cu doctrina ei, ci mai curând despart doctrina de viaţă. Obârşia unor asemenea greşeli se află în voia omenească, ce adeseori rătăceşte, primind plăsmuirile drept adevăruri, iar uneori stă chiar împotriva voii Bisericii. Jus humanum se strecoară în Biserică sub chipul tâlcuirii existenţei sale istorice. Cu cât este mai întins domeniul lui jus humanum în Biserică, cu atât mai neprielnice devin formele istorice ale existenţei Bisericii, iar pentru esenţa Bisericii devine cu atât mai anevoios să străbată prin ţesătura istoriei. Pătrunzând în Biserică, legea omenească tinde să prefacă Biserica dintr-un organism divino-uman plin de har într-o instituţie juridică. Binecunoscutul stadiu de dezvoltare numit instituţionalism ecleziastic ameninţă să pervertească în mod vădit viaţa bisericească, căci ameninţă să nimicească vieţuirea în har a Bisericii.
Păcatele Bisericii istorice se află în acest domeniu. Este de-ajuns să pomenim sistemul de constrângere împrumutat de legislaţia canonică din viaţa lumească: închiderea silnică în mănăstiri, închisorile pentru clerici în reşedinţele episcopilor, sistemul de răscumpărare din rânduielile pentru pocăinţă, drepturile „ctitorilor”, atât în întregul lor cât şi în feluritele lor răstălmăciri, ce au dus la prefacerea bisericilor şi mănăstirilor în bunuri de vânzare, schimb, moştenire sau danie; mănăstirile cu viaţă de sine, cu obştile lor ce le-au prefăcut în aşezăminte de credit etc. Dar nu este nevoie să înmulţim exemplele, căci indiferent cât de însemnate ar fi abaterile de la duhul deciziilor canonice, ele nu sânt şi nici nu vor fi vreodată în stare să nimicească vieţuirea în har a Bisericii. „Porţile iadului nu o vor birui.” Încet şi sigur, viaţa bisericească mătură din cale deciziile ce nu-i sânt fireşti şi îndreaptă deformările pe care le aduc în realitatea Bisericii.
Totuşi greşelile în legislaţia canonică nu se datorează în primul rând, ori exclusiv, creativităţii, ci dimpotrivă, sânt o decădere a creativităţii, o stingere a Duhului, palida amorţeală a morţii. De-a lungul perioadelor creatoare a existat şi va continua să existe destulă tărie în Biserică spre a pune faţă în faţă minciuna cu adevărul. Greşelile pot fi ocolite numai printr-o limpede şi dreaptă conştiinţă canonică şi cu condiţia ca creativitatea canonică să rămână mereu în plinătatea harului din Biserică. Este cu neputinţă să ne păzim de greşală refuzând a fi creativi, întrucât însăşi această lepădare a creativităţii este o greşală şi mai mare şi o siluire a voinţei divino-umane, înlesnind încă mai mult lucrarea lui jus humanum în Biserică. Numai Biserica, cu puterile ei binecuvântate, este în stare să se păzească de greşelile creativităţii – ubi ecclesia, ibi et Spiritus Dei („Unde este Biserica, acolo se află şi Duhul lui Dumnezeu”) – iar Mângâietorul, Duhul Cel Sfânt, „acela pre voi va învăţa toate şi vă va aduce aminte toate cele ce am grăit vouă” (In. 14, 26).
VII.
Cele vremelnice ca întruchipare a celor veşnice, cele stricăcioase ca întruchipare a celor nestricăcioase: în acest chip se leagă vremelnicul cu veşnicul în legislaţia canonică; acelaşi lucru are loc şi în Biserică, unde vremelnicul se îmbină cu veşnicul, încât dacă cineva absolutizează vremelnicul şi stricăciosul, însuşi veşnicul şi nestricăciosul se relativizează. Această îmbinare izvorăşte din chiar esenţa Bisericii ca organism viu divino-uman. Viaţa este în Biserica însăşi, şi ea însăşi sălăşluieşte în viaţă, în „lume”, neputând să iasă din lume, în măsura în care natura empirică este prezentă în ea. Astfel că Biserica nu înfruntă pustia, ci lumea, unde are îndatoriri creatoare şi ziditoare. Biserica, în mod creator, caută în împrejurările istorice ale existenţei sale acele forme de viaţă unde poate să-şi întruchipeze cât mai deplin esenţa, dobândind astfel capacitatea de-a înrâuri realitatea contemporană. Înrâurirea creatoare asupra vieţii nu înseamnă însuşirea acestei vieţuiri, care adeseori se leapădă ea însăşi de Biserică. Însă fie că este lepădată ori primită, Biserica îşi aduce lumina şi judecata în lume, schimbându-şi necontenit formele istorice de existenţă. Aflându-se în lume, ea vădeşte lumea „de păcat şi de dreptate şi de judecată” (In. 16, 8).
Starea nepreschimbabilă şi nepieritoare a Bisericii ţine de nestrămutarea vieţii sale ce nu poate fi copleşită de către lume. Cu cât mai înspăimântător este prezentul şi mai sumbru viitorul, cu-atât mai tare devine stânca Bisericii, iar noi ne ţinem cu atât mai sigur pe ea.
Prin formele sale istorice de existenţă, Biserica nu numai că fiinţează în istorie, ci şi istoria sălăşluieşte în Biserică. În Biserică şi prin Biserică procesul istoric îşi împlineşte rostul: se străduieşte să ajungă la ţelul său cel mai de pe urmă, la punctul său culminant. Parafrazând cuvintele unui cărturar protestant german, s-ar zice că „întreaga istorie a Creştinătăţii până în ziua de azi, istoria sa lăuntrică reală, se întemeiază pe aşteptarea Parusiei”. Biserica se străduieşte să meargă înainte, aşteptând necontenit a Doua Venire, după care neîncetat suspină: „Vino, Doamne Iisuse!”
Cuprins
CANOANE ŞI CONŞTIINŢĂ CANONICĂ 5
CANOANELE BISERICII: SCHIMBABILE
SAU NESCHIMBABILE? 35
I. 35
II. 38
III. 43
IV. 50
V. 55
VI. 63
VII. 69
Distribuţie:
S.C. Egumeniţa S.R.L.
O.P. 3
C.P. 301
800730 Galaţi
tel./fax: 0236-326.730
e-mail: bunavestire@geniusnet.ro
www.egumenita.ro
