LEACUL UITAT SFÂNTA TAINĂ A SPOVEDANIEI,CAPITOLUL III

CAPITOLUL III 

LEACUL UITAT SFÂNTA TAINĂ A SPOVEDANIEI

75
arhim. SERAFIM
Alexiev

Călătorul cel bogat

Într-un sătuc lăturalnic și cu mireasmă balcanică sosi într’o vară, la
odihnă, un tainic călător. Era un om foarte bogat. Călătorea de unul
singur, era foarte ostenit și dorea cât mai grabnic să afle un loc unde
să poposească pentru a se odihni. Era gata să-i facă fără grijă pe
cei ce i-ar fi pus la îndemână un adăpost plăcut și liniștit. Bogățiile
fiindu-i nemăsurate, voia să aducă gazdelor primitoare un dar la
care acestea nici nu visaseră vreodată.
Mergând el pe uliță, văzu deodată o căsuță îmbietoare la înfățișare,
așezată într-un loc minunat și se hotărî să caute aici găzduire. Bătu
la ușă, dar de-ndată ce i se deschise și fu poftit să intre, se trase, fără
voie, îndărăt. Dinlăuntru venea un miros greu. De la ce putea fi? -
și oamenii și porcii trăiau laolaltă, sub același acoperiș. Fără să mai
spună ce căuta, călătorul își ceru iertare și ieși în curte afară. Merse
apoi de-a lungul pârâului limpede, care curgea prin mijlocul satului.
În apropiere, îi atrase privirea o altă casă frumoasă, de curând
ridicată. Se hotărî să bată și la ușa acesteia, însă stăpânul casei era
un om foarte rău. Văzând că se apropie un străin de porți, slobozi
asupra lui câinii, nelăsându-l nici măcar să intre în ogradă.
Văzând acestea, călătorul căută adăpost la o altă casă. Aici l-au poftit
cu drag iar el a intrat. Văzând însă că toate cele ale casei acesteia
zăceau în neorânduială, împrăștiate, acoperite cu praf și funingine,
afundate în gunoi și păienjeniș,
își dădu seama că nici aici nu va
76
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
putea afla mult-dorita liniște. Ajuns la a patra casă, din pricina marii
osteneli, se hotărî
să poposească acolo, orice-ar fi fost. Însă aici, pe
lângă neorânduială și murdărie, mai află și altceva: pe pereți se vedeau
urme de ploșnițe, iar el nu putea suferi paraziții. Mai mult,
puricii săreau pe el, așa că se grăbi să iasă și de aici. Astfel cutreieră
străinul tot satul, fără să găsească undeva vreun colțișor curat, unde
să se poată odihni în tihnă. Se mira: Oare cum pot oamenii aceștia,
locuind într’un ținut muntos atât de minunat, să își lase în paragină
casele într’o asemenea măsură? Satul era străbătut de un pârâu. În
multe locuri, pe ulițele strâmte și întortocheate, susurau pârâiașe. În
piață și mai peste tot se găseau cișmele și fântâni din care izvora apă
din belșug. Călătorului îi era limpede că murdăria ce domnea în casele
satului nu se datora lipsei apei, ci doar nepăsării stăpânilor lor.
În cele din urmă, frânt de oboseală, se abătu într’un bordei de la
marginea satului, al cărui stăpân era un bun gospodar. Aici fu
întâmpinat cu multă bucurie sufletească de oameni cu chipuri
plăcute și zâmbitoare. Încă de la intrare, băgă de seamă că în această
casă totul, deși simplu, era curat și în bună-rânduială. Geamurile
ferestrelor luminau. Nu se vedeau nicăieri, prin colțuri, pânze de
păianjen. Dușumeaua era proaspăt spălată și odaia aerisită. Era
neîndoios că miresmele plăcute ale câmpiilor și pădurilor din apropiere
pătrundeau adesea în această casă, prin ferestrele deschise.
Călătorul răsuflă ușurat și rămase în casa aceasta. Află astfel, în cele
din urmă, un colț plăcut și liniștit unde să se odihnească. Aici el își
lăsă marele său dar.
Dragi cititori, v-ați pus vreodată întrebarea: Dacă Mântuitorul nostru
Iisus Hristos, cel ce aduce cel mai mare dar - Cerescul său Har, prin
care ne umple de fericire și aduce mântuire sufletelor noastre - vine
și caută adăpost pentru Sine în sufletele noastre, unde ar putea găsi
loc potrivit de odihnă?
77
arhim. SERAFIM
Alexiev
Sfântul Macarie Egipteanul spune: „Așa cum Dumnezeu a zidit
cerul și pământul, pentru ca omul să viețuiască într’însele, așa a
zidit și trupul și sufletul omului, ca lăcaș al său...”
De aceea spune Apostolul: „A căruia Casă sântem noi.” /Evr. 3:6/
Iisus Hristos, acest minunat Oaspete Ceresc, adesea se pogoară
printre noi, pentru a intra sub acoperământul sufletului nostru. El se
înfățișează în mijlocul nostru în negrăita Taină a Sfintei Împărtășanii.
Bate la fiecare ușă, tânjește să intre în fiecare casă, dorește să
vorbească cu fiecare inimă, voiește să bucure tot sufletul credincios
și să îi dea darul Său ceresc. Dar cum îl întâmpinăm noi? Poate El,
oare, să poposească în fiecare dintre noi, după cum și-ar dori?
Iată, unul pășește către Sfânta Împărtășanie și-l cheamă pe Domnul
în cămara tainică a inimii sale: „Vino, Doamne Iisuse, și locuiește
întru mine!”- șoptește el în rugăciunile de pregătire pentru
Dumnezeiasca Împărtășanie. „Pogoară-te sub acoperământul meu,
intră în casa sufletului meu! Deschide-voi porțile întinatelor mele
buze! Sălășluiește-te întru mine!”
Iisus Hristos se depărtează însă scârbit de această primitoare ușă
deschisă, căci din lăuntru răzbate o duhoare duhovnicească de
neîndurat! Acolo duhnește a desfrâu și-a ură, a iubire de arginți
și-a pizmă, a mândrie și-a iubire de sine… Iar Oaspetele Ceresc
se depărtează. Nu poate intra într’o astfel de casă, în care omul
și diavolii, porcii duhovnicești, viețuiesc împreună, sub același
acoperiș.
Iată, un altul este povățuit să postească și să se împărtășească,
este rugat să-l primească în inima sa pe Iisus Hristos, care îi aduce
marele și atotmântuitorul har dumnezeiesc, cel mai înalt dar pe care
omenirea l-a primit vreodată! Însă el nici măcar nu vrea să audă de
așa ceva. Lui nu-i sânt pe plac sfinții cei cerești!... Aceștia îl împiedică
să trăiască după cum voiește. La ce să-i folosească Împărtășania?
78
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
În sufletul său, el slobozește câinii asupra Oaspetelui Ceresc și nu-l
lasă să se apropie de porțile lui.
Al treilea a postit, s’a rugat, s’a pregătit pentru Dumnezeiasca
Împărtășanie, însă nu a iertat ocările pe care semenii săi i le-au adus,
nu s’a împăcat cu vrăjmașii săi și nu și-a împăciuit sufletul. Toate în
el sânt în neorânduială. Păcatele, asemenea prafului și funinginii,
acoperă părelnica sa evlavie. Gunoiul și păienjenișul i-au desfigurat
credința. Stările rele i-au tulburat simțămintele, iar el, într’o astfel
de așezare fiind, cutează a-l chema în cămara inimii sale pe Oaspetele
Ceresc! Nu se teme oare că-l va întrista, în loc să-l bucure prin
această ospeție necugetată a sa?
Al patrulea aude pe cineva bătând la ușa conștiinței sale, însă nu s’a
gândit niciodată să o curățească, până în acea clipă. Acolo atâtea pete
ale păcatului au întunecat ferestrele cândva curate ale sufletului!
Atâtea obiceiuri păcătoase au adunat gunoi în cotloanele tainice ale
inimii! Săracul om! Paraziții răutății, duhurile viclene l-au năpădit și
sug vlaga vieții sale duhovnicești. Dacă el va deschide ușile și, într’o
astfel de stare de necurăție și neorânduială îl va pofti pe cel mai înalt
Oaspete, crede oare că-i va putea da acestuia un adăpost
curat și plin
de bucurie?
Însă cine ar putea spune despre casa lui duhovnicească, că se află în
deplină rânduială și că este gata a-l întâmpina pe Oaspetele Ceresc?
Noi toți sântem nevrednici, unii mai mult, alții mai puțin, de
Răscumpărătorul venit la noi din ceruri. Iată, însă, El bate la ușa
noastră. /Apoc. 3:20/ El însuși însetoșează a intra la noi, căci pentru
El am fost zidiți și fără de El veșnic sântem nefericiți. El vine să
aducă tuturor cerescul său dar.
Este oare vreo cale prin care să fim din nou vrednici de El? Cu
mare bucurie, trebuie să recunoaștem, mai este! Această cale
este pocăința și spovedania. Prin mărturisire, atunci când este
79
arhim. SERAFIM
Alexiev
neprefăcută, adâncă și împreunată cu scârba de omul cel vechi și
cu dorința de a începe o viață nouă, cămara inimii se curățește din
temelie de toată întinăciunea
păcatului. Prin mărturisire, sânt goniți
dracii, acești paraziți ai pierzaniei. De asemenea, prin mărturisire
sânt puse în rânduială toate gândurile și închipuirile învălmășite,
toate simțămintele și poftele amestecate ale inimii, în așa fel încât ea
se învrednicește a-l primi pe cel mai minunat Oaspete - Mântuitorul
Iisus Hristos.

Păcatul

Iubiți cititori, noi am fost făcuți pentru Dumnezeu și numai
într’însul aflăm desăvârșita fericire după care neîncetat tânjește
inima noastră.
Nimeni altcineva în afară de Dumnezeu nu ne poate face sufletul
fericit! Dați-i omului tot ce-și dorește. Se va bucura pentru o
vreme, însă mai apoi va ajunge nepăsător față de toate, simțind
că îi lipsește altceva, mult mai adânc. Nu se bucură, oare, la fel și
copilul pentru fiecare jucărie nouă, până ce i se face foame? Atunci
aruncă jucăria și caută pâine. O foame înrădăcinată în lăuntrul
nostru, de „dreptate și pace și bucurie întru Duhul Sfânt” /Rom.
14:17/ ne roade sufletul și nu ne dă pace, nici chiar în toiul celor
mai mari realizări ale lumii!
Această blagoslovită foame este foamea de Dumnezeu. Fericitul
Augustin are dreptate atunci când spune în „Mărturisirile” sale,
înaintea lui Dumnezeu: „Ziditu-ne-ai pentru tine, iar inima noastră
cea zbuciumată, neliniștită este până ce întru tine va găsi odihna.”
Singurul Oaspete care ne poate face sufletele fericite este Dumnezeu.
Iar dacă Dumnezeu este fericirea noastră deplină și cel mai
mare bun al nostru, este limpede că ceea ce ne stă în cale, în drumul
80
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
nostru către El, întruchipează pentru noi cel mai mare rău. Iar un
astfel de rău este păcatul.
Zadarnic caută unii oameni învățați să afle cel mai mare rău pentru
oameni în altă parte, în afară de păcat. Unii văd bolile ca fiind cel
mai mare rău, alții sărăcia, iar alții moartea. Însă nici bolile, nici
sărăcia, nici moartea, nici vreun alt necaz lumesc nu poate fi pentru
noi un rău atât de mare precum este păcatul. Căci aceste necazuri
pământești nu ne despart de Dumnezeu, dacă îl căutăm cu adevărat,
ci, dimpotrivă, ne apropie de El.
Sfinții Apostoli erau săraci, dar pe mulți îmbogățeau. /2 Cor. 6:10/
Chiar și săraci fiind, ei erau bogați, pentru că aveau minunatul dar
al lui Dumnezeu - Dumnezeiescul Har, care încă din această viață
i-a făcut negrăit de fericiți! Putea fi, oare, sărăcia - rău mare pentru
cei ce aflaseră comoara vieții celei veșnice?!
Nu bolile sânt cel mai mare rău pentru om, căci bolile trupești,
îndurate cu smerenie, cu credință și cu răbdare, pot tămădui sufletul
bolnav de păcat și-l pot aduce mai aproape de Dumnezeu - de bunul
cel mai de preț al omului.
Pentru cel credincios nici moartea nu este înspăimântătoare, căci
printr’însa, ca printr’o poartă, mergem către Dumnezeul nostru cel
mult dorit și iubitor, care „au gătit… celor ce iubesc pre dânsul”
„cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului
s’au suit!” /I Cor. 2:9/
Păcatul însă este cea mai vrednică de plâns sărăcie a inimii - lipsa
comorii harului. Păcatul este o boală ucigătoare de suflet, boala care
ne lipsește de bucuriile pământești și de cele cerești. Păcatul este
înspăimântătoarea și nedorita moarte a sufletului, care ne desparte
pentru totdeauna de bucuria cereștilor locuitori ai Raiului și ne
îngroapă în întunecimea iadului!
Nu este pentru om, nu este rău mai mare decât păcatul! El ucide atât
81
arhim. SERAFIM
Alexiev
trupul, cât și sufletul. El umple de amărăciune atât viața aceasta,
cât și pe cea veșnică; el este pricina dezbinării din sânul familiilor, a
certurilor între vecini, a neînțelegerilor între rude. El aprinde focul
urii dintre oameni. El semețește sufletul și îl împietrește. Otrăvește
inima cu zavistia.
Gonește din piept simțămintele sfinte și poftește
dracii să se sălășluiască acolo. El ne rupe de Dumnezeu și stinge tot
ceea ce este luminos în inimile noastre, ne învață minciuna, pofta
pântecelui, iubirea de sine și iubirea de arginți. El ne silește să-i
clevetim pe semenii noștri și să-i osândim. El ne împinge mâna la
furt, ne umple de mânie și pornire și ne șoptește să ne răzbunăm.
El lucrează toate necurățiile, fărădelegile și nelegiuirile, este pricina
tuturor bolilor, suferințelor, nedreptăților, asupririlor, vărsărilor de
sânge și războaielor. El ne-a umplut sufletele noastre, ale tuturor, de
o nesuferită miasmă, pe care o varsă în legăturile dintre noi.
V-ați pus vreodată întrebarea de ce este atât de înăbușitor în lume,
de ce este viața atât de chinuitoare? De ce nu ne putem răbda unii
pe ceilalți?
Răspunsul este următorul: pentru că păcatul a otrăvit atmosfera
vieții. Cu toții sântem bolnavi de păcat. Și dacă rănile nevindecate
ale trupului răspândesc o duhoare greu de îndurat, cu atât mai grea
este miasma păcatului!
Așa cum bolile trupului pot fi în afară (văzute) și în lăuntru (ascunse),
așa și păcatele, ca boli ale sufletului, pot fi văzute și nevăzute. Adesea
ne amăgim cu gândul că putem ascunde de ochii celor din preajmă
rănile păcatului din sufletul nostru. Trecem drept oameni buni și
cumsecade, însă de Dumnezeu nimic nu putem ține ascuns. Ochii Săi
sânt mai strălucitori decât Soarele și pătrund pretutindenea. Dacă,
cu ajutorul a ceva asemănător razelor Roëntgen, am putea cumva
vedea tainica stare sufletească a fiecăruia dintre noi sau a întregului
neam omenesc - căci Dumnezeu vede acestea,- ne-am îngrozi!
82
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Păcatul este un rău veșnic, căci este o defăimare adusă Dumnezeului
celui Veșnic.11 Dumnezeu ne-a poruncit să nu păcătuim, însă noi o
facem, întinând veșnica slavă a Ziditorului. Cuvântul lui Dumnezeu
spune: „Păcatul este fărădelegea.” /I In. 3:4/ Aceasta înseamnă că
păcatul este călcarea legii dumnezeiești. Orice încălcare a unei legi,
fie ea a statului
sau a firii, atrage după sine pedeapsa. Păcatul, fiind
călcarea celei mai înalte legi - sfânta voie a lui Dumnezeu - trage
după sine cele mai grele pedepse. Însă de vom rămâne învârtoșați
în păcate, de nu vom voi să ne pocăim pentru ele, de vom rămâne
împietriți într’o stare potrivnică lui Dumnezeu, El ne va lăsa să ne
ducem încotro voim.
Păcatul sfârșește cu despărțirea întru totul de Dumnezeu - și fiindcă
Domnul este fericirea inimii noastre, despărțirea de Dumnezeu
înseamnă lipsirea de această fericire - chinul cel veșnic. Însă dacă
păcatul este un rău atât de cumplit în esența sa și atât de ucigător
prin urmări, de ce păcătuim cu atâta ușurătate? Cum am ajuns, oare,
să ne împrietenim în cel mai apropiat chip cu putință cu propriile
noastre păcate? Cum am ajuns, oare, să ne obișnuim cu ele în așa
măsură, încât astăzi, mulți, dacă nu aproape toți, socotesc păcatul ca
fiind ceva de neocolit în viață? Oare cum am putut și mai putem încă
răbda murdăria, praful și păienjenii din cămările inimilor noastre,
trăind într’o oarbă nepăsare, în această neorânduială, în miasma
fărădelegilor noastre?! Toate acestea sânt cu totul de neînțeles, însă
adevărate. Nesimțitori, orbiți duhovnicește, toți am devenit nepăsători
la strigătele cugetului nostru și la grija față de propria mântuire…
Iar această nepăsare a ajuns atât de mare, încât micșorăm și
11 Arhimandritul Serafim folosește această afirmație într’un context ortodox. Astfel,
păcatul nu trebuie înțeles juridic ca o „ofensă adusă lui Dumnezeu,” așa cum zic
unele învățături străine Ortodoxiei, ci ca defăimarea, necinstirea chipului zidit de
Dumnezeu în om atunci când l-a plăsmuit, ca nesocotire a menirii și a celor pe care
ni le-a dăruit Dumnezeu spre a ajunge asemenea Lui. /Fac. 1:26/ (n. ed.)
83
arhim. SERAFIM
Alexiev
însemnătatea relelor pe care le săvârșim. Socotim că nu săvârșim
nimic neobișnuit atunci când păcătuim. O, de-am putea cântări
greutatea păcatelor noastre, de-am putea simți deslușit cum ne
trage această greutate spre fundul iadului! Poate atunci am primi
ca mai curând să ne înghită pământul și să se prăvălească peste
noi stâncile, decât să păcătuim și să-l mâniem pe Dumnezeu!
Dacă ne-am putea închipui o balanță cu două talere, într’unul
fiind puse păcatele
omenești, iar în celălalt sfințenia luminoaselor
duhuri cerești și a tuturor drepților ce au viețuit pe pământ, atunci
întreaga sfințenie cerească și pământească nu ar putea ridica
talerul păcătoșeniei omenești! Numai puterea lui Dumnezeu o
poate face. Pentru aceasta l-a trimis Dumnezeu în lume pe Fiul
său cel Unul-Născut, ca să răscumpere păcatul omenesc prin jertfa
sa de pe Golgotha. De atunci, păcatele tuturor oamenilor sânt
iertate, numai ca aceștia să se pocăiască pentru ele. Astfel, nu mai
este vreun păcat care să cântărească mai mult decât milostivirea
dumnezeiască. „Că așa au iubit Dumnezeu lumea, cât și pre Fiul
său cel unul născut au dat, ca tot cela ce crede întru El să nu piară,
ci să aibă viață vecinică.” /Io. 3:16/ „Iată Mielul lui Dumnezeu,
cela ce ridică păcatul lumii.” /Io. 1:29/
Îndrăzniți, cei ce ați păcătuit! Este și pentru noi izbăvire! Iisus
Hristos, care a purtat pe umerii săi păcatele întregii lumi și care a
plătit cu moartea sa pe Cruce datoriile noastre față de Dumnezeu,
poate duce pe umerii săi și păcatele noastre.
Pentru aceasta se și roagă Andrei Criteanul, în numele nostru, al
tuturor celor ce greu păcătuim înaintea lui: „Ridică dela mine lanțul
cel greu al păcatului și, ca un milostiv, dă-mi lacrămi de umilință”12
- și chiar trebuie să vărsăm lacrimi de umilință! Căci numai două
feluri de apă spală necurăția păcatelor: apa Botezului și lacrimile
12 Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Cântarea 1.
84
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
pocăinței. Mai mult, așa cum zice Sfântul Ioan Scărarul, „după Botez,
mai mare este izvorul lacrămilor, chiar de par îndrăznețe aceste cuvinte.
Că Botezul de relele cele vechi ne curățește, însă lacrămile - și
de păcatele după Botez săvârșite.
Noi toți am întinat Botezul ce l-am primit la vârsta prunciei, iar prin
lacrămi ne curățim din nou. Și dacă Dumnezeu, în dragostea sa de
oameni, nu ni le-ar fi dat pe acestea (lacrămile și pocăința), cu greu
s’ar mai fi găsit cine să se mântuiască.”

Leacul uitat

Sfânta Taină a Spovedaniei poate fi numită pe drept cuvânt un „leac
uitat.” Lumea întreagă zace cufundată în viclenie. Fiecare dintre
noi s’a molipsit de ucigătoarea boală numită păcat. Poate, oare, fi
tămăduită această boală? Se găsește un leac, și este unul minunat!
Dacă îl primești, te însănătoșești! Însă noi nu ne întindem mâinile
după el, ca să ne vindecăm și să ne împăciuim cugetul. De ce, oare?
Pentru că l-am uitat și l-am nesocotit. „Pentru ce muriți, casa lui
Israil?” - strigă cu durere Sfântul Proroc Iezechiil. /Iez. 18:31; 33:11/
Pentru ce muriți, Creștini, în păcatele voastre? - strigă cu durere
și mai mare către noi Răscumpărătorul Iisus Hristos. Oare nu se
găsește pentru noi izbăvire din moarte? De ce aduceți bucurie vrăjmașului
mântuirii voastre - satana? Oare nu am pus eu în Biserica
mea pocăința cea mult-lucrătoare? „Nu voiesc moartea păcătosului,
ci să se întoarcă păcătosul de la calea sa și să fie viu. Cu întoarcere
întoarceți-vă de la calea voastră cea rea!” /Iez. 33:11/ Aveți în dar
Pocăința, acest bun veșnic, iar ea lucrează cu aceeași putere în toată
vremea vieții, împotriva tuturor păcatelor: curățește orice păcat,
mântuiește pe toți cei ce aleargă la Dumnezeu, chiar de o fac în cele
din urmă clipe dinaintea morții.
85
arhim. SERAFIM
Alexiev
Pentru bolile pământești se găsesc doctorii pământești. Pentru cea
mai cumplită dintre boli, păcatul, există Atotputernicul Doctor
Ceresc și leacuri cerești. Acest Doctor este Hristos. Pentru că fiecare
păcat este o călcare a sfintei legi a lui Dumnezeu, numai acesta, în
minunata sa Atotputernicie poate ierta păcatele.
El poate face ca toate păcatele să se șteargă ca și cum nici n’ar fi
fost. „Și de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le
voiu albi; iar de vor fi ca roșeala, ca lâna le voiu albi,” /Isa. 1:18/ ne
făgăduiește El. Însă, pentru ca toate acestea să se poată împlini, ni se
cere un singur lucru - să ne pocăim cu adevărat.
„Nimeni nu este atât de bun și milostiv” - spune Sfântul Marcu
Ascetul - „precum Domnul, însă El nu iartă păcatele celora ce nu se
pocăiesc” și „vom fi judecați nu pentru mulțimea fărădelegilor, ci
pentru că nu voim să ne pocăim.”
Astfel, Domnul, în atotputernicia sa, poate ierta păcatele omenești.
Însă luați aminte cât de greu este a dobândi milostivirea
dumnezeiască! Dumnezeu a încredințat unor oameni - Apostolii și
urmașii acestora, episcopii și preoții - puterea de a ierta păcatele! De
ce a făcut Dumnezeu astfel? Pentru a face pocăința, prin urmare și
iertarea păcatelor, mult mai apropiată, mai ușoară și mai neîndoielnică!
„Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, ierta-se-vor lor; cărora
veți ținea, ținute vor fi.” /Io. 20:22-23/ „Oricâte veți lega pre pământ,
vor fi legate în cer; și oricâte veți dezlega pre pământ, vor fi dezlegate
și în cer.” /Mat. 18:18/
Cum sânt iertate păcatele? - prin Taina Pocăinței sau a Spovedaniei.
Creștinul, împovărat de păcate, merge la preot, cu pocăință adâncă
în suflet și își mărturisește pe deplin tainele inimii și ale cugetului
său. Preotul, încredințat de pocăința neprefăcută a Creștinului, după
cuvenitele rugăciuni începătoare, îi citește rugăciunea săvârșitoare
a tainei: „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și
86
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
îndurările iubirii sale de oameni, să te ierte pre tine, fiule (fiică) (N),
și să-ți lase toate păcatele. Și eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu
puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în
numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh. Amin.”
În clipa aceea, cele pe care preotul le iartă pe pământ sânt iertate
și în ceruri! Este, oare, o milă mai mare decât aceasta? Nici noi nu
am crede că acestea sânt cu putință, dacă nu ni s’ar fi zis de către
cel ce nici un „păcat n’a făcut, nici s’a aflat vicleșug în gura Lui.”
/I Pet. 2:22/
Păcatul este un mare rău, cu urmări adânci, greu de socotit - muncile
veșnice ale iadului! Iar leacul lui, rânduit de Iisus Hristos, este atât
de simplu! Pare de neînchipuit!...
Așa cum Iisus Hristos le-a zis celor zece leproși: „Mergeți și vă
arătați preoților,” /Lc. 17:14/ iar ei, mergând, s’au curățit, așa și
nouă păcătoșilor ne spune, parcă: și voi sânteți bolnavi de lepră
duhovnicească. Nu vă temeți! Împliniți numai aceasta: Mergeți și
vă arătați preoților.
De vom nesocoti dumnezeiasca milă, spuneți-mi, oare, cât de grele
vor fi pedepsele pe care le vom suferi pentru că nu am lucrat, pentru
mântuirea noastră, puținul care ne-a fost încredințat și este atât de
ușor de săvârșit?
Sfânta Scriptură ne istorisește cum Neeman, căpetenia oștirii Siriene,
suferea de lepră. Auzind el că în ținutul lui Israil se află un proroc al
lui Dumnezeu, Elisei, care îl poate tămădui, a venit la acesta, însoțit
de slugi și cu daruri multe, oprindu-se în fața ușilor lui. Prorocul
cel sfânt nu i-a ieșit în întâmpinare, ci și-a trimis slujitorul să-i zică:
„Mergi de te spală în Iordan de șapte ori, și se va însănătoșa trupul
tău, și se va curăți.” Neeman, însă, auzind cuvintele acestea, s’a
mâniat, spunând: „Iată, ziceam că prorocul acesta va ieși la mine
și va sta, și va chema numele Domnului Dumnezeului său, și va
87
arhim. SERAFIM
Alexiev
pune mâna sa preste loc, și va vindeca lepra. Iar el mă trimite să mă
scald în apa Iordanului! Au doar nu sânt ape mai bune în Siria?” și
s’a dus mânios. Dar slugile lui, apropiindu-se, i-au zis: „Stăpâne, de
ți-ar fi grăit ție prorocul un cuvânt mare, au doar nu l’ai fi făcut? Iar
acum ți-a zis doar să te speli. Oare nu vei putea plini un lucru atât
de lesnicios?” /IV Împ. 5:1-14/
Neeman și-a ascultat slugile, s’a afundat de șapte ori în Iordan -
și trupul i s’a curățit și i s’a înnoit precum cel al unui prunc. Ce
boală grea este lepra! și cât de ușor a tămăduit-o prorocul lui
Dumnezeu! Oare nu tot la fel de ușor se vindecă și cea mai grea
dintre boli - păcatul? Afundă-te în valurile cele adânci ale pocăinței
și harul lui Dumnezeu te va curăți de toate păcatele! Vei ieși din baia
duhovnicească a Tainei Sfintei Spovedanii cu sufletul curat și înnoit
precum cel al unui prunc!
Păcatul l-a făcut pe cel dintâi dintre arhangheli, Lucifer, să cadă din
ceruri! Păcatul i-a gonit pe Adam și Eva din Rai! Păcatul a adus peste
lume potopul! Acest păcat se pregătește să ne despartă și pe noi de
Dumnezeu, pentru veșnicie, și să ne arunce în bezna iadului.
Dacă Dumnezeu ne-ar cere să împărțim toată averea noastră
săracilor,
dacă El ne-ar cere să postim toată viața noastră sau să ne lepădăm
o dată pentru totdeauna de lucrurile și mângâierile pământești,
pentru a ne răscumpăra păcatele și pentru a ne izbăvi de cumplitele
lor urmări - chiar și în aceste împrejurări ar trebui să le împlinim pe
toate, numai ca să scăpăm de muncile cele veșnice ale iadului, către
care ne împinge păcatul. Iar acum priviți ce mântuire ușoară ne-a
gătit Dumnezeu: „Duceți-vă, și vă arătați preoților! Mărturisiți-vă
păcatele înaintea lor! Pocăiți-vă din tot sufletul și vă veți slobozi din
lanțurile păcatului!”
Ce om cu mintea întreagă ar mai nesocoti, după toate acestea,
Spovedania? Ne putem mântui sufletele doar în două feluri: fie fără
88
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
să păcătuim deloc, fie pocăindu-ne pentru păcate. Cum însă între
oameni nu este nici unul fără de păcat, dacă vrem să ne împăcăm
cu Dumnezeu, cu cel pe care-l nesocotim prin încălcarea în fiecare zi
a voii sale celei sfinte, nu ne rămâne decât să ne pocăim neprefăcut
și curat. Altfel nu vom putea vedea chipul lui Dumnezeu, căci în
luminata Cetate cerească nu va intra nimic necurat.
Pricini împotriva spovedaniei
Cât de mare este necurăția noastră?! Căci nu alergăm la spovedanie
ca la un leac minunat nu numai din pricină că o dăm uitării, ci nu
o înfăptuim nici măcar atunci când știm de ea! Ce ar putea fi, oare,
mai necugetat?!
Spovedania ne este atât de folositoare nouă, păcătoșilor, încât
trebuie să spunem cu bărbăție: Fără Spovedanie, nu este pentru noi
mântuire! Avva Isaia mărturisește același cuget, atunci când zice: „De
nu ar fi pocăință, nimenea s’ar mântui. După cum Botezul ne spală
de păcatul cel de la începuturi și de toate păcatele săvârșite până la
el, tot astfel și Pocăința, împreunată cu mărturisirea păcatelor, ne
curăță de toate fărădelegile săvârșite după Botez!”
Noi, însă, nu ne mărturisim, deoarece avem unele împotriviri față
de Spovedanie. Care sânt, de obicei, aceste pricini? Iată-le pe cele
mai de seamă:
1. Unul spune: „Sânt atât de păcătos! Oare poate Dumnezeu să-mi
ierte păcatele?! Nu cred! De aceea nu-mi folosește la nimic dacă mă
spovedesc.” Dacă însă omul se pocăiește cu adevărat, i se pot ierta
toate păcatele.
„Puterea pocăinței se întemeiază pe puterea lui Dumnezeu.
Doctorul este Atotputernic, iar doctoria pe care ne-o dă este la fel de
puternică.” (Sfântul Ignatie Briancianinov)
89
arhim. SERAFIM
Alexiev
Sfântul Ioan Gură de Aur, cugetând la minunatele urmări ale
pocăinței nefățarnice, spune: „Pocăința este un leac ce nimicește
păcatul. Ea este dar ceresc, putere minunată, care prin harul lui
Dumnezeu înfrânge asprimea și tăria legilor. Ea pe toți îi primește șii
schimbă. Nu gonește pe risipitor, nici pe curvă, nu se îngrețoșează
de cel bețiv, nici de idololatru, nu nesocotește pe clevetitor, nu
asuprește pe hulitor, nici pe cel mândru - ci pe toți îi înnoiește, căci
foc mistuitor este pentru curățirea păcatelor.”
Rana și leacul sânt păcatul și pocăința.
Să nu-mi spui: mult am păcătuit, cum putea-voi, oare, a mă
mântui? Tu nu poți, dar Dumnezeul tău poate, și poate astfel,
încât va pierde toate păcatele tale. Ascultă cu grijă cuvintele mele:
Dumnezeul tău așa îți curăță păcatele, încât nici o pată nu rămâne
din ele, și, făcându-te iarăși sănătos, îți dăruiește chipul cel bun, și,
izbăvindu-te din pedeapsa de moarte, El îndreaptă, făcându-l pe
cel ce a greșit asemenea cu cel drept, fără de păcat. Căci el pierde
păcatul și face ca păcatul să piară, ca și cum niciodată n’ar fi fost.
Dar este oare cu putință, vei spune, să se mântuiască cel ce se
pocăiește? De bună seamă! Dar eu mi-am petrecut viața întreagă
în păcat: de mă voi pocăi, mântui-mă-voi, oare? Negreșit! Cum
se întâmplă aceasta? Prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Să
nădăjduiesc eu, oare, ca pentru pocăința mea să-mi ierte Dumnezeu
păcatele cele grele? De-ar fi numai pocăința ta, cu adevărat ar trebui
să te cutremuri; dar pocăința se unește cu milostivirea lui Dumnezeu.
Iar milostivirea lui Dumnezeu nu are margini și cuvintele nu pot grăi
bunătatea sa. Fărădelegea ta are hotar, leacul împotriva ei, însă, biruie
orice hotar. Fărădelegea ta este greșeală omenească - milostivirea lui
Dumnezeu este de negrăit. Pentru aceea, nădăjduiește că va covârși
păcatele tale.
De ar cădea în mare o scânteie, se va aprinde, oare, aceasta? Se va
90
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
înălța ea, oare, din mare? Iată, precum este scânteia pentru mare, așa
este păcatul pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu - ba chiar nici
atât, ci mult mai puțin. Marea, oricât de întinsă ar fi, are un capăt, pe
când iubirea de oameni a lui Dumnezeu nu are margini.
2. Un altul spune: „De ce să mă spovedesc? Eu nu am nici un
păcat mare. Să se mărturisească cei ce au ucis, au jefuit, au săvârșit
nelegiuiri sau vreun altfel de păcat.”
Această pricină împotriva spovedaniei este cu totul potrivnic celui
dintâi. În cea dintâi împrejurare, omul nu crede că va fi iertat din
pricina apăsătoarei conștiințe a păcătoșeniei sale, iar aici lipsește
orice conștiință a păcătoșeniei.
„Nu am păcate mari...” Dar este, oare, cu adevărat așa? Dacă un om
stă mai multă vreme închis într’o cămăruță, se obișnuiește cu aerul
stricat și nici nu simte cât este de neplăcut. Însă de va intra cineva
de afară, nu va putea răbda duhoarea adunată în cameră și va ieși
îndată.
Să răspundă cei ce spun „Nu am păcate mari” dacă îl au pe Hristos
în inima lor? Acestuia îi place să locuiască în inimi curate. Sânt,
însă, inimile lor curate? Greu de zis! Ei se închipuie curați, însă
închipuirile nu pot fi luate drept adevăr. „De vom zice că păcat nu
avem, pre noi înșine înșelăm și adevăr nu este întru noi.” /I In. 1:8/
Și acolo unde este minciuna, nu se află Hristos!
Ce este, atunci, de făcut? Să ne spovedim. „De vom mărturisi
păcatele noastre, credincios este și drept (Domnul), ca să ierte nouă
păcatele și să ne curățească de toată nedreptatea.” /I In. 1:9/
Sfinții Părinți ne învață că anevoie lucru este pentru om să-și vadă
păcatele. Acest lucru se tâlcuiește prin orbirea pe care-o pricinuiește
diavolul. Avva Isaia spune: „Când omul se desparte de cel ce se află
de-a stânga sa, adică de părtășia cu dracii și de ascultarea sfaturilor
lor, atunci își va vedea păcatele,
înaintea lui Dumnezeu, în toată
91
arhim. SERAFIM
Alexiev
amănunțimea lor; atunci îl va cunoaște pe Hristos. Însă omul nu-și
poate vedea păcatele dacă nu se rupe de ele, printr’o despărțire plină
de trudă și întristare. Cei ce au ajuns la această stare, au aflat lacrămile
și rugăciunea. Amintindu-și de prietenia lor vicleană cu patimile, ei
nu îndrăznesc să-și îndrepte privirea către Dumnezeu și neîncetat
petrec în zdrobirea sufletului.”
Dacă vederea păcatelor proprii ar fi fost ceva ușor, atunci Sfântul
Efrem Sirul nu s’ar mai fi rugat cu aceste cuvinte: „Așa, Doamne
Împărate, dăruiește mie, ca să văz păcatele mele.” Nici Sfântul
Ioan din Kronstadt nu ar fi spus: „Este, cu adevărat, un dar de la
Dumnezeu să-ți vezi păcatele în mulțimea și josnicia lor.” Astfel, cei
ce socotesc că nu au păcate mari sânt, de fapt, orbi. Ei ar trebui să
se roage lui Dumnezeu ca să le dăruiască vederea păcatelor lor și ca
să-i izbăvească de această pierzătoare neștiință ce i-a cuprins, cum
că n’ar avea păcate mari. Chiar de le-ar fi păcatele precum firele de
praf, dacă nu se vor curăți prin spovedanie neîncetată, acestea se vor
aduna și vor murdări cămara inimii, încât Înaltul Oaspete Ceresc nu
va mai putea intra în ea.
Păcatele mărunte sânt adesea mult mai primejdioase decât cele mai
mari nelegiuiri, căci cele din urmă apasă greu cugetul și vor fi în
cele din urmă răscumpărate, mărturisite, îndreptate și șterse, pe
când păcatele mărunte nu apasă sufletul în chip anume, însă au o
însușire ucigătoare - îl fac nesimțitor față de harul lui Dumnezeu
și față de mântuire. Mai puțini oameni au pierit răpuși de fiarele
sălbatice, decât
de microbii cei mici și nevăzuți cu ochiul liber.
Păcatele mărunte, fiind socotite neînsemnate, sânt adeseori, din
nebăgare de seamă, trecute cu vederea. Ele sânt lesne uitate și,
pe deasupra, slăbesc cugetul moral și nasc în om cel mai cumplit
obicei - deprinderea de a păcătui. Astfel, păcătosul cel vrednic de
milă ajunge la înșelarea de sine cum că nu este păcătos, că în el totul
92
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
se află în rânduială, pe când, de fapt, nu este altceva decât un jalnic
și vrednic de milă rob al păcatelor. Păcatele mărunte nasc în viața
duhovnicească a omului un adevărat pustiu. Așa după cum pendula
de pe perete se oprește din pricina depunerii prafului mărunt, la fel
și pulsul duhovnicesc al omului se stinge treptat sub stratul gros
de păcate mărunte, lăsate să se adune. Pentru ca să pornească din
nou ceasul, trebuie curățat praful. Pentru ca omul să se însuflețească
spre o viață duhovnicească, trebuie să-și spovedească și cele mai
mici păcate.
3. Al treilea zice: Toate acestea sânt adevărate. Dar de ce să mă
mărturisesc, când știu că voi păcătui din nou? Are, oare, vreun rost
o astfel de spovedanie? Sânt de părere că trebuie să te mărturisești,
dar după aceea trebuie să nu mai greșești defel!”Această pricină
împotriva spovedaniei cuprinde un lucru foarte adevărat, dar și
unul neadevărat. Adevărată, aici, este dorința de a nu mai greși după
spovedanie. Toți sântem, însă, niște oameni slabi și nu putem ajunge
dintr’odată la o astfel de statornicie, care face cu neputință căderea în
păcate voite. Ce vom zice, atunci? Dacă nu putem ajunge dintr’odată
la o asemenea tărie în virtute, să ne supunem, oare, patimii? Să
încetăm, oare, să ne mai spovedim? Cum este mai bine - să zaci în
noroiul mlaștinii duhovnicești sau să te ridici după fiecare cădere și
să-ți urmezi drumul înainte, cu nădejdea că poate, odată, vei ajunge la
limanul cel neclintit și preafrumos al virtuții? Dacă nu te spovedești,
rămâi în noroi. Dacă, însă, te spovedești, te ridici din noroi și te cureți
de el. „Dar de ce să mă mai ridic, dacă mâine voi cădea iarăși?,” spui
tu. Numaidecât ce-ai căzut, ridică-te! Ia-o de la capăt în fiecare zi!
Este mult mai bine așa, decât să uiți să te mai ridici.
„Un tânăr călugăr l-a întrebat pe marele nevoitor Avva Sisoe, zicând:
«Ce voi face, avvo, că am căzut?» A răspuns lui bătrânul: «Scoalăte
iarăși.» Zis-a fratele: «M’am sculat, și iarăși am căzut.» Și a zis
93
arhim. SERAFIM
Alexiev
bătrânul: «Scoală-te iarăși și iarăși.» Deci a zis fratele: «Până când?»
Zis-a bătrânul: «Până la sfârșitul vieții.»”13
Noi toți, cei ce vrem să ne îndreptăm, dar cădem necontenit în
vechile păcate, înșelați fiind de diavolul, trebuie să ne întipărim în
minte acest sfat înțelept. De fiecare dată când cădem în vreun păcat,
să ne sculăm. „Scularea” noastră este Sfânta Spovedanie.
„Dar de ce să ne jucăm de-a căzutul și de-a ridicatul?” se întreabă
unii. O, însă acesta nu este un joc, ci o luptă, cu un rost foarte
însemnat! Dacă cădem, oameni neputincioși fiind, dar mereu
ne ridicăm, este cu putință ca moartea să ne afle îndreptați - și,
astfel, ne vom mântui. Dar dacă nu vrem să ne ridicăm, atunci
neîndoielnic moartea ne va afla zăcând în noroi. Atunci vom fi
pierduți, pentru vecie!
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Pocăința deschide calea omului
către cer, îl poartă în Rai, îl înfrânge pe diavol. Ești păcătos? Nu
deznădăjdui! Dacă păcătuiești zi de zi, adu pocăință! Atunci când
aflăm într’o casă veche locuri putrede, le primenim, fără să încetăm
însă de a ne îngriji de ele. Astfel trebuie să cugeți și despre sine: dacă
te-ai scârbit astăzi cu păcatul, curățește-te degrab prin pocăință.”
Pentru spălarea necurățiilor trupești, Dumnezeu ne-a dat apa. Iar
pentru spălarea necurățiilor sufletești, Dumnezeu ne-a dăruit harul
Sfintei Taine a Spovedaniei. Orice om care-și murdărește mâinile se
spală. Nimeni nu spune: „Nu mă voi mai spăla pe mâini, căci oricum
mă voi murdări!” Pentru ce, atunci, mulți oameni zic: „Nu mă voi
mărturisi, căci mâine iarăși voi păcătui.” Este limpede că vrăjmașul
mântuirii noastre ne îndeamnă să nu ne curățim sufletele, pentru a
putea pune stăpânire pe ele.
Noi, însă, nu ar trebui să plecăm urechea la astfel de îndemnuri
13 „Începutul slovei S, Pentru Avva Sisoe,” cap. 38, p. 230, în Patericul, Editura
Arhiepiscopiei Ortodoxe a Alba-Iuliei, 2003. (n. ed.)
94
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
diavolești, ci să ne spovedim des, căci deasa spălare va naște în noi
gustul pentru curăție.
Încercați să vă lăsați casa nemăturată, necurățată, neaerisită
vreme de un an! Oare nu va ajunge o adevărată cocină? Iar acum
gândiți-vă ce a ajuns sufletul celui ce nu un an, ci de douăzeci, de
patruzeci, de șaizeci sau de șaptezeci de ani nu și-a mai curățit
sufletul, prin spovedanie!...
4. Un al patrulea zice: „Eu mă mărturisesc înaintea lui Dumnezeu.
Ce nevoie am să mă duc la preot?”
Dar dacă nu este nevoie să mergi la preot, nu te duce! Caută,
atunci, spre Dumnezeu să te boteze El de sus, nemijlocit. El să te
mirungă, El să te cunune, El să-ți săvârșească Sfântul Maslu, El să
te împărtășească într’o liturghie cerească, în chip nemijlocit. Însă tu
nu te aștepți la așa ceva. De ce ești, așadar, nestatornic? De ce pentru
toate celelalte taine te duci la preot, iar numai când este vorba de
Taina Spovedaniei spui: „N’am nevoie de preot; eu mă mărturisesc
direct lui Dumnezeu?” Nu-ți dai seama, oare, că așa te înșală vrăjmașul?
Dumnezeu a rânduit preoții ca să săvârșească Sfintele Taine,
și prin ele să primim harul cel ceresc și atotmântuitor. Și mântuirea
este taină. Dacă te mărturisești înaintea lui Dumnezeu, bine faci,
căci îți pui în mișcare cugetul, pomenești păcatele și poate chiar
verși lacrimi pentru ele. Însă, cu toate acestea, nu primești încă harul
cel dumnezeiesc al iertării. Să stai și să te gândești la cum, în ziua
cea neînserată a Împărăției cerești, cei bineplăcuți lui Dumnezeu se
împărtășesc din cerească Împărtășanie, însă tu nu te împărtășești
cu adevărat, oricât de mult ți-ai smeri gândurile, până când nu vei
primi Sfânta Împărtășanie văzută. Așa și aici, pe lumea aceasta, dacă
nu vei merge la preot, căruia Însuși Iisus Hristos i-a dat puterea să
lege și să dezlege păcatele, oricât te-ai mărturisi înaintea lui Dumnezeu,
nu vei primi iertare. Căci Dumnezeu însuși a binevoit să spună
95
arhim. SERAFIM
Alexiev
preoților: „Cărora veți ierta păcatele, iertate vor fi.” Pe lângă aceasta,
mărturisirea înaintea preotului are o uriașă însemnătate pedagogică.
Ne smerește. Ne tămăduiește de mândrie, ne face să ne rușinăm
pentru păcate spre mântuirea noastră, ne însuflă rușine și teamă,
ne ferește de păcatele viitoare. Atunci când păcătuim înaintea Atotputernicului
Dumnezeu, nu ne rușinăm de El, căci nu-l vedem. La
fel, atunci când ne mărturisim înaintea lui Dumnezeu, o facem cu
ușurință, căci nu-l vedem pe Dumnezeu și este ca și cum am vorbi
cu noi înșine. Dar cât de mare este stânjeneala ce ne cuprinde când
ne mărturisim preotului!
Cel ce s’a supus rânduielii Bisericii și s’a mărturisit preotului
duhovnic, cu greu se va învoi să repete păcatele, când se va gândi
că din nou va trebui să le mărturisească la spovedanie (Sfântul Ioan
Scărarul, Scara). Mântuitorul Iisus Hristos a rânduit cu dumnezeiască
înțelepciune ca pocăința noastră să se facă înaintea unui preot, care
este martor al lui Dumnezeu.
„Dar cum poate preotul să ierte păcatele?,” mă întrebi. Poate, căci
așa a rânduit Dumnezeu. „Dar nu este și preotul un om păcătos?”
Dacă este păcătos, ce ai de tu de pierdut? El este păcătos pentru
sine și va da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele sale.
Sfintele Taine pe care el le săvârșește nu încetează să lucreze asupra
ta din pricina păcătoșeniei sale, dacă le primești cu credință și
smerenie. Oare se întinează raza de soare când luminează noroiul?
La fel, nici harul lui Dumnezeu nu pierde nimic dacă este înmânat
chiar și printr’un slujitor întinat de păcate. El se va lipsi de har în
ziua judecății, din pricina nevredniciei lui, însă, tu, primind prin el
harul dumnezeiesc, nu te vei lipsi de el - dacă te arăți vrednic.
„Dar, oare, preotul nu va vinde taina păcatelor mărturisite de
mine?” Nu! Nici un preot nu are dreptul să descopere ce a auzit
la spovedanie. El este dator să ducă taina spovedaniei cu el în
96
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
mormânt. De aceea, să nu te temi că rușinea păcătoșeniei tale va fi
făcută cunoscută lumii.
Ține minte, însă, că de vei fugi de spovedanie temându-te pentru
cinstea ta, te vei acoperi de rușine de unul singur. Dacă îți este rușine
să-ți recunoști slăbiciunile înaintea unui om, toți vor vorbi despre
ele! Aceasta este o lege duhovnicească. Oamenii ne simt neajunsurile,
oricât de mult ne-am strădui noi să le tăinuim. Dacă le mărturisești
înaintea unuia, Dumnezeu, pentru smerenia ta în fața acestui singur
martor, te va păzi în fața celor mulți cu harul său! Dacă, însă, îți vei
feri renumele în fața duhovnicului, cinstea ți se va zdruncina înaintea
tuturor! Pocăiește-te doar înaintea unuia singur! Spovedania ta te
va învăța cum să lupți cu patimile. Iar de vei lupta cu adevărat cu
ele, cei mulți nu le vor afla. Și tu, cu ajutorul lui Dumnezeu, te vei
tămădui înainte de a te fi acoperit de rușine. Însă dacă nu vrei să te
tămăduiești prin spovedanie, îți vei supune aici renumele batjocurei,
iar la înfricoșata judecată te vei rușina înaintea întregului cosmos!
5. Un al cincilea zice: „Eu merg la preot doar ca să-mi citească
rugăciunea de dezlegare.”
Aceasta este cea mai obișnuită nesocotire a Sfintei Spovedanii!
Ce înseamnă „rugăciune de dezlegare?” Este o rugăciune pentru
iertarea păcatelor. Creștinul merge la preot și, fără să-și mărturisească
păcatele, îl roagă pe acesta: „Părinte, citiți-mi, vă rog, molitva de
dezlegare!” sau „rugăciunea de iertare!,” iar preotul pune epitrahilul
pe capul celui ce se căiește și îi dezleagă fărădelegile pe care nu și
le-a mărturisit, ci le-a tăinuit.
Încetează, slujitor al lui Dumnezeu! Ce faci? știi tu oare ce păcate
ascunde acest suflet, ca tu să le ierți cu atâta ușurință? Mare este
răspunderea pe care o porți înaintea lui Dumnezeu! Dacă ți se ascunde
un păcat de moarte, iar tu îngădui Creștinului cu ușurătate să ia Sfânta
Împărtășanie, oare, nu vei grăbi, astfel, pierzania sufletului său? Oare
97
arhim. SERAFIM
Alexiev
nu știi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Drept aceea, oricarele va
mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie,
vinovat va fi trupului și sângelui Domnului.” /I Cor. 11:27/
De ce nu-l cercetezi pe credincios? De ce dai cele sfinte păcătosului
ce nu s’a pocăit? Și Iuda, la Cina cea de Taină, s’a împărtășit
împreună cu ceilalți Apostoli, dar nepocăit fiind, în locul harului lui
Dumnezeu, s’a sălășluit în el satana. Vrei să faci un al doilea Iuda
din Creștinul cel necugetat, care pășește spre a-l primi pe Hristos
fără mărturisire, ci numai cu o rugăciune de dezlegare? Mai curând
oprește-l de la Dumnezeiasca Împărtășanie pe cel nepregătit, până
ce se va pocăi și se va mărturisi, decât să-i dai foc și osândă!
Citirea doar a rugăciunii de dezlegare este cea mai mare greșeală!
Înseamnă înșelarea lui Dumnezeu și înșelarea sinelui. Anania și
Safira au plătit necinstita lor încercare de a minți Duhul Sfânt cu
viața. /F. Ap. 5:1-10/ Nu te amăgi, Creștine! Preotul nu-ți poate ierta
păcatele până ce nu le spovedești! El nu-ți poate dezlega legăturile
cugetului până ce nu le va atinge. În acest caz, nici o rugăciune „de
dezlegare,” care adoarme cugetul, nu-ți va fi de folos. Ori ți-ai spovedit
păcatele și ai primit iertare pentru ele, ori nu le-ai spovedit - și ele
ți-au rămas în suflet. Dacă te-ai putea spăla fără să te atingi de apă,
atunci te-ai putea curăți și de fărădelegi fără să le mărturisești.
Citirea unei simple rugăciuni de dezlegare, pentru a-ți odihni
cugetul, este un păcat atât pentru preot, cât și pentru mirean - căci
la temelia ei stă înșelăciunea și minciuna. Acest obicei nu duce la
însănătoșire duhovnicească, ci la o păcătoșenie și mai mare.
Cineva suferă de o boală fără leac. Se știe fără îndoială care este
boala, se știe și care este doctoria care-i poate veni de hac. Însă,
deoarece este amară, bolnavul cere s-o ia cu ceva bun la gust. Așa
că doctorul îi dă bolnavului morfină pentru liniștirea durerilor ori
vreun sirop dulce, dar nefolositor. Se va înzdrăveni, oare, în felul
98
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
acesta, cel bolnav? Nicicând! Atunci cine va purta răspunderea
pentru moartea lui? Însuși bolnavul, de unul singur, căci a vrut
siropuri dulci, amăgindu-se astfel, iar doctorul, care ar fi știut ce trebuie
să-i dea, pentru a-i fi pe plac, nu i-a dat.
De curând, o bună Creștină, cu educație aleasă, mi-a adeverit cele
ce urmează: „Mă pregătisem pentru Sfânta Împărtășanie. Am mers
la biserică și l-am căutat pe preotul paroh ca să mă spovedesc, însă
acesta era foarte ocupat; iar, după cum se părea, nici starea lui nu era
una foarte bună. M’a întâmpinat cu o oarecare tulburare: „Pentru
ce-ai venit? Să-ți spovedești câteva păcate mărunte, mereu aceleași?
Tu n’ai greșeli foarte mari în fața lui Dumnezeu. Vino să-ți citesc
molitva
de dezlegare!” - „Dar eu vreau să mă spovedesc, mă apasă
ceva!” - „Nu’i nevoie! Îngenunchează!” Eu m’am supus, iar el mi-a
citit rugăciunea de dezlegare. M-am ridicat și am plecat. În suflet,
însă, nu am simțit nici o ușurare! Greutatea rămăsese acolo și, parcă,
mă chinuia și mai rău. Ajunsă în mijlocul bisericii, am vrut să mă
întorc la preot, dar el era ocupat cu alți credincioși. A sosit vremea
de Împărtășanie, dar eu n’am îndrăznit să mă cuminec, fiindcă nu-mi
simțeam cugetul împăcat.
În Duminica următoare, m’am dus la o altă biserică. Acolo m’am
spovedit și m’am împărtășit. Mare a fost bucuria pe care am simțit-o
după spovedanie. Abia atunci m’am simțit în pace.”
Pravile pentru o spovedanie mântuitoare
Toți Creștinii, fără osebire, dacă vor să se mântuiască, trebuie să-și
mărturisească greșelile. Dar cum trebuie făcută spovedania curată,
după rânduială? Mulți nu știu. Iată de ce este nevoie a vorbi în
amănunt despre această chestiune. Ne vom opri aici asupra
următoarelor trei momente ale spovedaniei:
99
arhim. SERAFIM
Alexiev
Ce trebuie să facem înainte de a merge la duhovnic.
Ce trebuie să facem când am ajuns la duhovnic.
Ce trebuie să facem când ieșim de la duhovnic.
Ce trebuie să face m înainte de a merge la duhovnic ?
Dintre Apostolii lui Hristos, cel dintâi și cel din urmă au păcătuit
greu. Petru s’a lepădat de Hristos, Iuda l-a vândut. Însă Petru a
fost iertat, iar Iuda a pierit. Petru a primit din nou vrednicia de
Apostol, iar asupra lui Iuda apasă și astăzi osânda veacurilor.
Ce l-a mântuit pe Petru și ce l-a pierdut pe Iuda? Ce trebuia să
facă acest nefericit? Era nevoie, oare, ca după ce a săvârșit păcatul
să-l mărturisească? Dar iată că, la prima vedere, el se spovedește
arhiereilor și bătrânilor, spunând: „Păcătuit-am vânzând sânge
nevinovat” /Mt. 27:4/ - și, o dată cu mărturisirea, înapoiază și
cei treizeci de arginți. Nu ajunge aceasta? Din nefericire, nu! O
spovedanie deșartă nu mântuiește! Alături de inima zdrobită,
mai este nevoie și de credința vie în mila lui Dumnezeu. Iar Iuda
a deznădăjduit de mântuirea sa. De aceea, după mărturisire s’a
dus și s’a spânzurat. Trupul lui a rămas atârnat de un copac, iar
sufletul i s’a dus la muncile iadului. Sfântul Petru n’a făcut așa. El
s’a lepădat de trei ori de Hristos, de Învățătorul și Făcătorul său de
bine, în curtea lui Caiafa: „Nu știu pre omul acesta.” /Mt. 26:74/
Însă, după a treia lepădare, auzind cântecul cocoșului, și-a adus
aminte de zisele de mai-nainte ale lui Hristos, și-a cunoscut păcatul,
și-a zdrobit inima, a ieșit din curtea aceea, s’a depărtat degrabă
de slugile mai-marelui preoților și - lucrul cel mai însemnat! - a
început să verse cu amar lacrimi, lacrimi de pocăință neprefăcută,
vie și adâncă. După o predanie a Bisericii, toată viața sa, atunci
când auzea cântecul cocoșului, Sfântul Apostol Petru își amintea
100
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
de păcatul său cel greu și ochii
i se preschimbau în două izvoare
de lacrimi ale celei mai adânci pocăințe. El n’a deznădăjduit, s’a
încrezut în milostivirea lui Dumnezeu și, astfel, s’a mântuit.
Prin aceasta, Sfântul Petru ne-a lăsat o învățătură vie despre condiția
cea mai însemnată pe care trebuie să o plinim dacă vrem să ne
întoarcem iarăși la Dumnezeu, după ce am căzut în păcat. Aceasta
este credința în milosârdia lui Dumnezeu, care risipește toată
deznădejdea. Dumnezeu este dragoste. Oricât de greu ar fi păcatul
nostru, El ni-l va ierta, numai de vom avea inimă zdrobită.
Chiar de ar fi păcatele noastre înalte cât munții, se vor scufunda în
marea cea mare a milei lui Dumnezeu. Cel ce deznădăjduiește, însă,
este pierdut. Deznădejdea este biruința diavolului. Să ne păzim,
așadar, îndeosebi de deznădejde, căci dacă ne pierdem nădejdea,
nimeni nu ne mai poate mântui.
Să ne facem următori Sfântului Apostol Petru și în alt chip. Când
și-a cunoscut păcatul, el a ieșit din acea curte blestemată a maimarelui
preoților, în care s’a lepădat de Hristos. Și tu, frate sau soră,
de vrei să te spovedești și să te întorci la Dumnezeu, ieși din acea
curte blestemată a păcatului, în care te-ai aflat până acum și în care,
din pricina a tot felul de îmboldiri, nu de trei ori, ci de treizeci și
trei de ori pe zi te-ai lepădat de Hristos! Ieși de acolo și cu trupul, și
cu inima, și cu mintea ta! Petru s’a depărtat de slugile mai-marelui
preoților. Lipsește-te și tu de tovărășia cu acei oameni care te învață
păcate sau, fără să vrea, ți se fac sminteală.
Dar învățătura cea mai de seamă pe care o tragem din purtarea
Apostolului ce s’a pocăit este aceasta: rămânând singur, Sfântul
Apostol Petru a cugetat întru sine, a trăit din nou groaza păcatului
său și, din adâncă pătimire lăuntrică, a început să plângă cu amar.
Și tu, când te pregătești să mergi la duhovnicul tău, nu te duce fără
a te pregăti mai-nainte. Îndepărtează-te, mai întâi, și tu de tumultul
101
arhim. SERAFIM
Alexiev
vieții de zi cu zi, lasă-ți toate celelalte griji, adună-ți gândurile, fă o
rugăciune scurtă, dar din inimă, și adă-ți aminte de toate păcatele -
chiar să le scrii pe o foaie de hârtie, ca nu cumva când vei merge să
le mărturisești, în tulburarea ta, să uiți din ele și să rămâi necurățit.
Amintește-ți cele zece porunci dumnezeiești, cercetează-te dacă nu
cumva le-ai călcat, ia aminte dacă nu cumva ai săvârșit vreun păcat
de moarte, scrutează-ți cugetul, osândește-te pe tine însuți, plângi
pentru căderea ta - și, în această stare, mergi la preot! Să fii atunci
încredințat că vei primi iertare adevărată, căci „inima zdrobită și
smerită, Dumnezeu nu va defăima.” /Ps. 50:18/
Întristarea pricinuită de păcatele pe care le-am săvârșit este cu totul
de trebuință, dacă vrem să primim iertare de la Dumnezeu. Și tocmai
aceasta înseamnă pocăința - a vărsa lacrimi, a cerca o durere adâncă
pentru căderile tale. După mărturia Sfântului Isaac Sirul, Dumnezeu
primește pătimirea noastră întru pocăință ca pe o nevoință. Iată,
așadar, ce trebuie să facem înainte de a merge la duhovnic.
Ce trebuie să face m când merge m la duhovnic ?
Aici este nevoie să facem următoarele:
Să luăm aminte că am venit în spitalul lui Hristos, unde doctorul
văzut este preotul, iar cel nevăzut este Însuși Hristos.
Să ne mărturisim păcatele fără rușine mincinoasă.
Să nu căutăm îndreptățiri pentru ele.
Să nu ascundem, în chip voit, absolut nimic.
Să nu ne mărturisim folosind expresii generale, care nu înseamnă
nimic.
Să spunem fără amănunte, dar întocmai, felul fiecărui păcat
săvârșit.
Să nu descoperim păcatele altora și să trecem sub tăcere, pe cât ne
102
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
este cu putință, numele celor care ne-au împins spre păcat sau pe ale
celor care, din vina noastră, au păcătuit împreună cu noi.
Să nu ne lăudăm înaintea duhovnicului cu vreo virtute pe care o
avem.
Să nu aruncăm vina pe ceilalți, ci să o luăm numai asupra noastră.
Să avem dorința adevărată ca să nu mai păcătuim de acum înainte.
Când mergem la spovedanie, intrăm în bolnița lui Hristos. Aici
însuși Dumnezeu este Doctorul, căci numai El poate să dea și să
ia viața, să judece și să mângâie, să pedepsească și să ierte. Preotul
este numai un martor și un împuternicit al lui Dumnezeu. De aceea,
drepți stând înaintea preotului, în chip văzut, și înaintea lui Însuși
Hristos, în chip nevăzut, se cuvine să ne apropiem cu cutremur de
taina cea mare a curățirii duhovnicești! Preotul ascultă spovedania,
iar Dumnezeu o primește. Preotul va cerceta sufletul, iar Dumnezeu
îl va tămădui. Preotul va arăta leacurile, iar Dumnezeu va săvârși
minunea înnoirii duhovnicești.
Ia aminte, Creștine, la ce spital ai venit, ca nu cumva din ușurătatea
cugetului sau din nesocotință, din necunoaștere sau din frică
necuvenită să pleci nevindecat!
Dacă cu adevărat ai frica lui Dumnezeu, fii neînfricat când îți
spovedești păcatele tale! Nu te teme! Judecătorul înaintea căruia
te afli este nemăsurat de milostiv! El este înfricoșat doar pentru
cei ce nu se tem de El și în ușurătatea cugetului lor nu vor să se
pocăiască.
Spovedania ta trebuie să fie lipsită de rușinea cea mincinoasă. În
această lume, aproape fiecare dintre noi trăiește într’o fățărnicie
fariseică. Noi sântem într’un fel, dar vrem să trecem drept altcineva
înaintea celorlalți. Nu ne arătăm în afară așa cum sântem în lăuntru.
Vrem ca oamenii să aibă despre noi o părere bună, de aceea ne
ascundem cele rele și ne arătăm cele bune. Și dacă nu avem calități,
103
arhim. SERAFIM
Alexiev
ne lăudăm cu virtuți închipuite. De aceea, adesea veți întâlni în viață
oameni care au bunătatea întipărită pe chip, dar nu și în inimă. Oare
nu așa ne înșelăm în viață aproape toți - unii pe alții? Dar se cade să mai
mințim și atunci când ne găsim la spovedanie? Este adevărat, nu-i
ușor să te înfățișezi duhovnicului tău ca un păcătos, când înaintea
oamenilor pari bun. Este rușinos să-ți descoperi neajunsurile. Dar
cum te vei vindeca, dacă-ți tăinuiești boala? Când te duci la doctor
să te consulte, îți învingi rușinea și astfel îți tămăduiești trupul. De
ce te rușinezi atunci când mergi la preot, ca să-ți vindeci sufletul? Nu
vezi, oare, că rușinea este o piedică în calea mântuirii tale? De aceea,
alungă-ți rușinea și ține-te de hotărârea luată! Trebuie să te rușinezi
când păcătuiești, nu când îți mărturisești păcatul! Dumnezeu a legat
rușinea de păcat, iar curajul de spovedanie. Nu-l asculta pe diavol,
care răstoarnă rânduiala lui Dumnezeu și-ți insuflă rușine atunci
când vrei să spovedești păcatele și curaj atunci când le săvârșești.
El le-a întors pe toate cu susul în jos, spre a te duce la pierzanie!
Odată, vestitul Socrate, trecând pe o uliță din Athena, și-a zărit unul
dintre ucenici ieșind din casa unei desfrânate. Tânărul s’a rușinat la
vederea învățătorului său și s’a tras iute înapoi, ca să se ascundă.
„Tinere,” i-a zis atunci Socrate, „nu este rușine atât de mare să
ieși dintr’o casă ca aceasta, cât este rușinea să stai într’o astfel de
casă!” O, Creștine! voi spune eu, nu este o rușine atât de mare să-ți
vădești păcatul la spovedanie, cât este rușinea să rămâi în el, adică
să-l tăinuiești de duhovnicul tău. Sfântul Vasilie cel Mare grăiește:
„Păcatul tăinuit este o boală netămăduită a sufletului.” Cum vei
putea să te vindeci de boala ta, dacă o ascunzi de doctor?
Unii se rușinează să se spovedească, deoarece se află în slujiri și sânt
persoane de vază. Luați aminte, însă, la pilda Episcopului Potamie!
„El avea o vârstă vrednică de cinstire, era vestit pentru virtuțile
sale, pildă de înțelepciune. Dar s’a întâmplat să cadă în păcat. Însă
104
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
s’a ridicat de îndată și s’a gândit să se pocăiască în fața sinodului
episcopilor ce urma să se adune curând în orașul său. Când a început
soborul, prea-cinstitul Episcop Potamie a fost ales întâi-stătător al
acestuia. El a început să simtă în inima sa o cumplită luptă între
rușine și zdrobirea sinceră. „Potamie,” îi grăia de o parte rușinea,
„oare te vei spovedi public?” „Potamie,” îi striga de cealaltă parte
inima zdrobită, „pentru ce mai zăbovești și nu săvârșești ceea ce
ai în cuget?” „Nu îți este rușine de oameni?” îi șoptea rușinea. „De
Dumnezeu să te rușinezi!” îl povățuia zdrobirea inimii. „Dar tu ești
arhiereu! Vei face sminteală! îi insufla rușinea. „Tocmai de aceea,
fiindcă ești arhiereu, trebuie să dai lumii o pildă de seamă!” îi striga
zdrobirea inimii. La sfârșit aceasta a câștigat, iar rușinea s’a dat la
o parte. Potamie s’a sculat de pe scaun și și-a mărturisit înaintea
tuturor păcatul. Chiar și îngerii din ceruri s’au minunat de această
mărturisire!”
Dacă un arhiereu nu s’a rușinat să-și spovedească păcatul înaintea
unui întreg sobor, pentru ce ne vom rușina noi să ne spunem păcatele,
în chip tainic, înaintea unui slujitor al lui Dumnezeu? Atunci când
le-ai mărturisit, ele au încetat să mai fie păcate. Când David și-a
mărturisit păcatele înaintea lui Nathan, a auzit de îndată mângâierea:
„Și Domnul au iertat păcatul tău, nu vei muri.” /II Împ. 12:13/ Iar
păcatul nemărturisit rămâne o rană nevindecată și a sufletului. De
aceea, să ne mărturisim cu îndrăzneală!
Când ne aflăm de bunăvoie la judecata spovedaniei, nu trebuie
să căutăm îndreptățiri pentru păcatele noastre. Să ne muncim de
bunăvoie cu mustrarea de sine! Acest chin este răscumpărător!
Să roșim de strâmtorare! Aruncate în flăcările mustrării de sine,
păcatele noastre vor arde. Dar dacă vom căuta să ne dezvinovățim,
să ne îndreptățim, mărturisirea noastră nu mai este mântuitoare. Ce
înseamnă spovedania? Pocăință! Și, cu adevărat, cel ce se pocăiește
105
arhim. SERAFIM
Alexiev
știe un singur lucru - să plângă și să ceară milă. Dacă caută să se
îndreptățească, să viclenească, toată așezarea lui spre pocăință va
pieri. Starea de pocăință este ceva temeinic în Taina Spovedaniei!
Trebuie să amintim toate acestea deoarece sânt mulți Creștini care
se mărturisesc și caută să se îndreptățească cu ceva pe sine. Chiar
dacă-și spun păcatul, tot mai caută să îi micșoreze însemnătatea și
să-l ușureze, tot mai caută circumstanțe atenuante pentru vina lor,
ca să pară mai puțin vinovați! Ei trebuie să știe că judecata cerească
nu se aseamănă celei pământești. Înaintea judecătorului lumesc,
învinuitul caută să se arate cât mai nevinovat, pentru a se îndreptăți.
Înaintea judecății lui Dumnezeu lucrurile stau dimpotrivă: cel ce se
osândește mai mult pe sine, mai mult se va îndreptăți.14
Iar Iisus Hristos nu de aceea ne cheamă la Sine, ca să ne ierte păcatele
cele de voie și cele fără voie? Nici o credință nu propovăduiește un
Dumnezeu atât de plin de dragoste pentru oameni precum credința
noastră!
Se istorisește despre Fericitul Ieronim că pe când viețuia în Palestina
și se nevoia în peștera Vithleemului, unde s’a născut Mântuitorul
nostru, a avut o vedenie minunată de praznicul Nașterii Domnului.
I s’a înfățișat Iisus Hristos în chip de prunc și l-a întrebat: „Ieronime,
acum, când toți îmi dăruiesc ceva, tu ce-mi vei da?” „Bunele-săvârșiri
și rugăciunile mele!” i-a răspuns Fericitul Ieronim. „Bun lucru, și
altceva?” „Inima mea, sufletul meu și pe mine întreg!” „Și pe acestea
le primesc, dar mai voiesc ceva de la tine!” „Dar ce altceva îți mai
pot aduce, Doamne?” rosti, plin de nedumerire, pustnicul. „Dă-mi
păcatele tale!”
Fericitul Ieronim, cu inima zdrobită, începu să plângă. El întrebă,
printre lacrimi: „Dar la ce-ți folosesc, Doamne, păcatele mele?” „Voiesc
a le lua asupra Mea!”
14 „Ție unuia am greșit și ce este viclean înaintea Ta am făcut, ca să te îndreptățești
întru cuvintele tale și să biruiești când te vei judeca tu.” /Ps. 50:4/
106
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Ascultați aici! „Dă-mi păcatele tale!” Iisus Hristos vrea de la noi
păcatele noastre! Să i le dăm în Sfânta Taină a Spovedaniei, și El le
va ierta!
Înaintea preotului nu trebuie să ascundem nici măcar un lucru cu
bunăștiință. Dacă uităm fără să vrem vreun păcat, trebuie să-l
mărturisim data viitoare. Dar să ascundem un lucru pentru care
cugetul ne mustră limpede, înseamnă să îndoim păcatul - o dată că
l-am săvârșit și a doua oară că l-am ascuns! Nu-ți dosi păcatul în
suflet! El este o boală aducătoare de moarte. Este un ulcer care, dacă
nu este operat, te poate duce în mormânt. Prin ascunderea păcatelor
facem celui ce ne îndeamnă să săvârșim nelegiuirile, diavolului, cel
mai însemnat hatâr, păstrându-le în sufletul nostru ca pe o vistierie
a
sa, care să îi slujească drept material de învinuire împotriva noastră.
Mărturisește tot ceea ce-ți întinează cugetul! Cu cât scoatem afară
mai mult gunoi din suflet, cu atât mai mult ne va șterge harul lui
Dumnezeu. Cel ce păcătuiește intră în tovărășie cu diavolul, iar cel
ce se spovedește rupe prieteșugul său cu diavolul. Spovedania este
o trădare a diavolului. Este singura trădare bună.
Episcopul Ignatie Briancianinov ne învață într’un chip minunat:
„Prin mărturisirea păcatelor se strică prietenia cu dracii. Ura față
de păcate este zălogul adevăratei pocăințe și a hotărârii omului de
a trăi o viață în virtute. Dacă ai deprins obișnuința de a păcătui,
spovedește-ți mai des păcatele și, în scurtă vreme, te vei slobozi din
robia păcatului. Cu ușurință și cu bucurie îi vei urma Domnului
Iisus Hristos!
Celui ce-și trădează neîncetat prietenii, aceștia îi ajung vrăjmași, se
depărtează de el ca de un vânzător care neîncetat le caută neabătut
pierzania, iar celui ce-și mărturisește păcatele, acestea pleacă de la
el, căci păcatele se întemeiază și se sprijină pe trufia firii căzute, și
nu suferă mustrarea și rușinarea.”
107
arhim. SERAFIM
Alexiev
Nu trebuie să folosim la spovedanie fraze generale, care nu deslușesc
păcatele săvârșite. Mulți, îndeosebi cei ce se spovedesc pentru întâia
dată, învață ce să spună abia când ajung înaintea preotului. Fie din
timiditate, fie din neștiință, ei mărturisesc adesea lucruri care nu
sânt potrivite și pleacă de la spovedanie fără vreun folos.
„O Creștină a hotărât să se spovedească, dar nu știa cum să o facă.
A cerut sfat de la o altă femeie și aceasta a învățat-
o: „Spune așa: De
toate sânt vinovată! - și gata.” „A, dar asta-i foarte ușor!” și-a spus
Creștina cea dintâi și, îmbărbătată, s’a dus înaintea slujitorului lui
Dumnezeu.
Atunci când preotul a întrebat-o de păcate, B. i-a răspuns liniștită:
„Părinte, sânt vinovată de toate!” - și a crezut că și-a încheiat
spovedania. „Ai furat și cai?,” o întrebă atunci preotul, în chip
neașteptat. „Cum să fur un cal?” se miră ea. „Nici prin gând nu mi-a
trecut să săvârșesc așa lucru!” „A, prin urmare nu ești vinovată de
toate!” i-a răspuns cu înțelepciune preotul. „Sânt oameni care fură
cai, iar tu, după cum se vede, n’ai săvârșit acest păcat. Atunci, hai
să vedem, în parte, cu ce ai păcătuit!” și astfel a adus-o la adevărata
spovedanie.”
Când ne spovedim, trebuie să spunem simplu și întocmai felul
fiecărui păcat al nostru. Am văzut că frazele generale nu folosesc
celui ce se mărturisește. El trebuie să aducă fiecare păcat al său, în
parte, înaintea lui Dumnezeu. Firește, nu înseamnă că trebuie să
înceapă a povesti istorii lungi și amănunțite. Preotul este de obicei
un om foarte ocupat. În timpul posturilor, mai cu seamă înaintea
Dumnezeieștii Împărtășanii, stau mulți la rând ca să se spovedească.
De aceea este nevoie de limpezime și scurtime. Pentru aceasta, este
potrivit să trecem de mai devreme păcatele în scris, pe o foaie, și
să le citim la vremea spovedaniei. Nu aștepta ca preotul să-ți pună
întrebări! Mult mai mare este folosul când îți descoperi tu păcatele.
108
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Dacă duhovnicul te întrerupe și-ți pune vreo întrebare, ca să-ți
lămurească starea ta duhovnicească, ești dator să răspunzi lămurit,
fără ocolișuri.
Unii viclenesc la spovedanie și, socotind că-l pot minți pe Dumnezeu,
în loc să deslușească pe scurt cu ce au păcătuit, de pildă „Îmi urăsc
vecinul,” dintr’o dorință nepotrivită încep să povestească istorii
lungi și nefolositoare, cum îi urăște vecinul, cum i-a păgubit și așa
mai departe; în loc să spună „Am furat asta sau ailaltă,” se pornesc
să explice cum s’a făcut că a rămas la ei un lucru străin. Aceasta nu
este spovedanie, ci o viclenire nesocotită înaintea lui Dumnezeu.
La spovedanie nu trebuie să mărturisim păcate străine, săvârșite
de alții, ci numai pe cele ale noastre - trecând sub tăcere, pe cât se
poate, numele persoanelor care ne-au dus în păcat sau pe care i-am
ademenit să păcătuiască împreună cu noi.
Mulți oameni nu țin seamă de această condiție atât de firească,
și ajung în următoarea situație fără noimă: deși au venit să-și
spovedească păcatele, vorbesc tot timpul numai de cele ale altora:
„Ea, nora mea, a făcut așa și pe dincolo!,” „Bărbatul meu este
un bădăran nesuferit!” sau „Nevasta mea nu este supusă, are un
caracter foarte rău și se ceartă neîncetat cu mine și cu cei din casă,”
„Un prieten al meu, pe care îl cheamă așa și așa, îl cunoști, părinte!
mă necăjește mult, iar cutare, părinte, face asta și asta!”Învinuirea
adusă celorlalți, în locul celei a sinelui, nu este
spovedanie, ci mai
curând osândirea celorlalți. Cei ce fac așa vin păcătoși la preot, și
pleacă de la el și mai păcătoși!
Alții însă, venind la spovedanie, în loc să se mustre pe sine - lucru
firesc și de trebuință, și folositor la spovedanie - încep, în chipul cel
mai neașteptat, să se laude: „Eu, părinte, nici nu am ucis, nici nu
am furat! Nici bețiv nu sânt! Trăiesc în cea mai curată rânduială.
Mă bucur de cinstirea vecinilor și-a prietenilor mei. Eh, poate că am
109
arhim. SERAFIM
Alexiev
păcătuit uneori, că oameni sântem! -, dar acum nu-mi mai amintesc
nimic. Cugetul mi-e împăcat!” Această înspăimântătoare mulțumire
de sine este un păcat mai mare decât acele păcate despre care acest
om se laudă că nu le-a săvârșit, căci e cufundat în bezna păcatului
mândriei prostești și pline de sine. Multor oameni ajunge să li se
tocească simțul moral și să se socotească fără de păcat din pricina
șederii îndelungate departe de harul lui Dumnezeu, care se dă prin
Tainele Bisericii lui Hristos. Despre un astfel de om mi-a povestit
un slujitor plin de râvnă din satul Cepelare, răposatul Protoiereu
Evstatie Iankov: „Un enoriaș de-al meu, Bocio, era bețiv. El se rupsese
de Biserică și-și tot pierdea vremea prin cârciumi. Multă vreme nu
a venit nici să se spovedească, nici să se împărtășească. Într’o seară
m’a chemat sora lui, o Creștină foarte evlavioasă: „Veniți, părinte, săl
spovediți și să-l împărtășiți pe Bocio! Nu este bolnav, dar fiindcă
știu că nu va veni la sfinția voastră, mai bine veniți la el!” și am
mers. I-am arătat cât de folositor este să se spovedească, însă el tăcea
întruna. Îl întreb:
- Ce ai pe conștiință? Te apasă ceva?
- Nu am nimic. Conștiința mi-e liniștită, spune el.
- Dar cum așa, nu ai nimic? Oare nu ai păcătuit?
- Nu am făcut nici un lucru rău !
- Dar vrei să te împărtășești?
- De ce nu... - răspunse el cu nepăsare.
- Bine! Mâine voi veni cu Sfânta Împărtășanie.
M’am întors acasă, dar pe suflet mă apăsa ceva! Sora lui Bocio l-a
pregătit pentru Sfânta Împărtășanie, l-a ajutat să se spele, i-a dat să
poarte haine curate. A doua zi vin la Bocio, purtând Sfintele Daruri.
Dar pe drum, mă întâlnesc cu niște cunoscuți care-mi spun: „Bocio
a murit în seara asta, dintr’odată!” M’am cutremurat, plin de spaimă.
Vădit lucru, Dumnezeu nu i-a îngăduit să ia Sfânta Împărtășanie,
110
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
pentru că nu vroia să se spovedească și să se smerească înaintea lui
Dumnezeu, mărturisind că este păcătos.”
Când ne spovedim trebuie să dăm vina pe noi, nu pe ceilalți. În
Rai, strămoșii noștri Adam și Eva au greșit: au mâncat din pomul
cu roadă oprită. Dumnezeu i-a chemat să se mărturisească, pregătit
să îi ierte: „Adame, unde ești?,” „Evo, ce ai făcut?” O, dacă și-ar
fi mărturisit ei păcatul cu bărbăție! Dacă și-ar fi recunoscut vina!
Dacă nu și-ar fi aruncat răspunderea fiecare asupra celuilalt! De-ar
fi spus Adam în privința sa: „Iartă-mă, Doamne! Greșit-am!,” - de-ar
fi alergat
Eva să mărturisească: „Nu, Doamne, nu Adam e de vină,
eu i-am dat să mănânce din rodul oprit!” De ar fi făcut așa, nu ar fi
fost izgoniți din Rai. Dar în loc de acestea, ce-au făcut ei? Când le-a
vorbit Dumnezeu, au început să se îndreptățească și să arunce vina
unul asupra celuilalt. „Adame, ce-ai făcut?” „Nu eu, Doamne, ci
femeia, ea e vinovată!” „Eva, ce ai făcut?” „Nu eu, Doamne, șarpele,
el m’a amăgit.” Și astfel, amândoi și-au tăinuit vina. Pentru aceasta
au fost goniți din Rai. Și oare nu fac mulți dintre noi precum Adam și
Eva? Când mergem la spovedanie, duhovnicul ne întreabă: „Adam,
în ce stare ești?” „Eva, ce-ai făcut?” Noi ne îndreptățim pe sine, ne
ascundem păcatele, aruncăm vina unii asupra altora - nu aceasta
este spovedania, adevărata spovedanie înseamnă darea în vileag a
sinelui, de bunăvoie, înaintea duhovnicului, înseamnă neînfricata
învinuire de sine, adânca zdrobire a inimii, nefățarnica părere de
rău pentru păcatele săvârșite și dorința neprefăcută de îndreptare
cu ajutorul lui Dumnezeu.
Cununa adevăratei pocăințe este puternica dorință ca de acum
înainte să nu mai păcătuim. Sânt oameni care se mărturisesc numai
pentru a se putea cumineca. Ei se poartă după gândul că primirea
Împărtășaniei fără spovedanie este un păcat greu al sufletului. Dar
nu hotărăsc în inima lor să înceapă o viață nouă. Ei cugetă astfel: „Voi
111
arhim. SERAFIM
Alexiev
păcătui până la următoarea spovedanie, iar atunci o să mă pocăiesc.
Dacă există spovedanie, nu e chiar atât de cumplit păcatul!” Alții
chiar se grăbesc să săvârșească păcatele la care poftesc, la care cugetă,
ca apoi să le înșire la spovedania ce va urma. Toate aceste fapte sânt
ticăloase și mârșave înaintea Domnului! Spovedania nu este de folos
celui ce, în chip conștient, își ascultă toanele cele păcătoase ale stricatei
sale vreri și calcă în chip voit poruncile lui Dumnezeu. Un astfel de
om, care plămădește întru sine obiceiuri păcătoase, zadarnic se miră
- căci nu se poate îndrepta spovedindu-se! Nu se poate îndrepta
pentru că el însuși nu dorește acest lucru. Sfântul Vasilie cel Mare zice:
„Mărturisire de păcate nu face cel ce spune „Am greșit” și apoi stăruiește
să rămână în păcat, ci cel ce, după cuvintele psalmului, păcatul
său și-a cunoscut și l-a disprețuit. La ce-i va folosi celui bolnav grija
doctorului, dacă cel ce suferă de boli se ține cu neclătire de ce este nimicitor
vieții? La fel, de nici un folos este iertarea nelegiuirilor celui
ce urmează în a le săvârși, așa cum nici un folos nu dobândește din
iertarea păcatului curviei cel ce urmează să viețuiască desfrânat...
Preaînțeleptul purtător de grijă al vieții noastre voiește ca acela care
a viețuit în păcate și apoi a făgăduit să înceapă o viață nouă, să o rupă
cu trecutul
și, după păcatele săvârșite, să pună bun-început, înnoit
spre o viață nouă de pocăință.”
Pentru a ne folosi cu adevărat de spovedanie, trebuie să luăm
hotărârea nestrămutată ca de acum înainte să nu mai păcătuim.
Adevărata pocăință, spun Sfinții Părinți, stă tocmai în a nu repeta
păcatul! „Cel ce cu nădejdea că se va pocăi își îngăduie să păcătuiască,
cunoscând păcătoșenia celor săvârșite,” spune Sfântul Isaac Sirul,
„acela calcă viclenește înaintea lui Dumnezeu. Pe acela îl zdrobește
pe neașteptate moartea, și nu mai poate petrece vremea pe care și-a
închipuit că o va dărui bunelor-săvârșiri.” Ca să nu mai săvârșim din
nou aceleași păcate, sântem datori să ne dorim la spovedanie, din
112
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
toată inima, să începem o viață nouă. De vom avea această dorință
mântuitoare, să fim încredințați că negreșit ne va ajuta Dumnezeu.
Ce trebuie să face m când ieși m de la duhovnic
După ce ne-am mărturisit așa cum trebuie, e de folos să ne împlinim
canonul care ni s’a dat: închinăciuni, rugăciune stăruitoare,
post, citire deasă din cuvântul lui Dumnezeu (Sfânta Scriptură),
milostenie, cercetarea bolnavilor, îngrijirea orfanilor ș. a. Trebuie să
ne preocupăm în chip deosebit de următoarele trei cazuri:
1. Dacă ești certat cu cineva, iartă-l din inimă, ca să te ierte și pe tine
Dumnezeu, /Mt. 6:14:15/ altfel spovedania ta va fi zadarnică!
„Themistocle și Aristide, oameni de vază ai Athenei, se certau
neîncetat. Dar patria lor i-a însărcinat să săvârșească împreună o
însemnată afacere de stat. Însă cum să lase cearta la o parte? Aristide
a spus, atunci: „Themistocle, nu voiești a lăsa deoparte vrajba, aici,
la hotare? Vom merge să ne împlinim sarcina și, dacă vrei, când ne
vom întoarce, o să luăm
vrajba de la capăt!” și așa au și făcut. După
ce și-au împlinit în chip reușit treburile de stat, s’au întors acasă și
și-au continuat din nou cearta.”
Oare așa nu se întâmplă și cu noi, Creștinii, atunci când ne aflăm în
relații neprietenești? Ne spovedim, ne împărtășim din acelați potir,
lăsăm vrajba la poarta bisericii, dar când ieșim din biserică, reînnoim
cearta! și atunci, este aceasta spovedanie? Mare păcat săvârșesc cei
ce se spovedesc și se împărtășesc fără a vrea să se lepede de ura lor
pentru vrăjmași. De aceea, să punem capăt certurilor!
2. Alții, care au recunoscut la spovedanie că și-au călcat curăția
trupească sau cinstea familiei, trebuie să se lepede o dată pentru
totdeauna de obiceiul lor cel rău. Nu pot iubi și păcatul, și pe
Dumnezeu!
113
arhim. SERAFIM
Alexiev
„Odată, un filosof a ieșit să se plimbe pe mare cu barca. Dintr’o dată,
a izbucnit o furtună puternică ce mai că nu i-a răsturnat barca. A
scăpat ca prin minune. După ce s’a întors acasă, fiindcă una din
ferestrele casei sale avea vedere către mare, a zidit de îndată această
fereastră ca să nu mai privească marea prin ea, să n’o mai vadă și să
nu mai cadă în ispita de a-și dori din nou să se plimbe cu barca!”
O, Creștine, de câte ori puțin a mai lipsit să-ți pierzi și viața, și sufletul
pe marea iubirii desfrânate! Te-ai izbăvit ca prin minune, ocolește de
acum prilejurile! Nu mai călca de acum pe calea aceasta, nu mai
intra de acum în casa aceea, nu mai privi de acum pe fereastra aceea,
închide-ți ochii ca să nu intre ispita la inima ta - altminteri vei pieri!
3. În cele din urmă, dacă ți-ai însușit un lucru străin, dacă ai jefuit
pe cineva, dă înapoi cele străine, altfel nu există iertare. Dacă hulești
numele lui Dumnezeu, dacă te lepezi de Ortodoxie,
dacă te mânii,
dacă te mândrești, dacă pizmuiești sau săvârșești alte păcate grele,
de îndată ce te-ai pocăit, totul ți se iartă. De ce? Deoarece prin toate
celelalte păcate, l-ai rănit, l-ai ocărât, l-ai defăimat pe Dumnezeu,
iar Dumnezeu l-a lăsat pe duhovnic, pe preot, ca împuternicit al său
pentru acele păcate cu care se hrănesc oamenii.
Ca împuternicit a lui Dumnezeu, preotul îți poate ierta păcatele
împotriva lui Dumnezeu, dacă te pocăiești. Dar dacă tu păstrezi
un lucru străin și mărturisești aceasta, dar nu-l dai înapoi, preotul
nu te poate ierta. Dacă păstrezi în mâinile tale averea orfanului și
a celui sărac, cum îți va putea ierta preotul acest păcat? Săracul
nu l-a lăsat pe preot ca împuternicit, nu i-a dat puterea să-ți ierte
în locul lui păcatul răpirii averii sale. Și de vei spune: „Eu dau
milostenie mânăstirilor
și celor săraci,” să taci! Nici o lege, nici a
lui Dumnezeu, nici cea omenească, nu îngăduie nimănui să dea
în dar lucruri străine. Prin urmare, ca să poți primi iertare de la
Dumnezeu, dă înapoi cele ce nu sânt ale tale. Cel ce nu-și îndreaptă
114
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
purtarea după spovedanie, nu se spovedește, ci grăiește în deșert -
după cuvintele Marelui Vasilie.
Roadele adevăratei spovedanii
Avva Isaia ne povățuiește să împlinim după puterile noastre cele
de trebuință și marea putere a Domnului nostru Iisus Hristos ne va
ajuta… El știe că omul deznădăjduiește și de aceea i-a dăruit pocăința,
în răstimpul întregii sale vieți pământești. Pocăința puternică și
mântuitoare lucrează în noi până la ultima suflare. Minunate sânt
roadele adevăratei pocăințe!
Cel ce se pocăiește cu adevărat primește iertare de păcatele sale,
se împacă cu Dumnezeu, cu Biserica și cu propria sa conștiință -
și, astfel, își redobândește îndrăzneala de fiu pe care o avea mai
înainte față de Dumnezeu, ca față de tatăl său, și se folosește de toate
darurile dragostei sale părintești și bunătății sale.
Roadele adevăratei spovedanii se răsfrâng nu numai în sufletul celui
ce se pocăiește - și în cer se face mare bucurie pentru un păcătos
ce se pocăiește. /Lc. 15:10/ Îngerii se bucură, sfinții se veselesc și
însuși Dumnezeu se bucură, căci s’a aflat oaia cea pierdută, s’a aflat
în preajma lui Dumnezeu,
cea în care stă întipărit chipul împărătesc
al lui Dumnezeu.
Prin spovedanie se șterg toate păcatele și se dă păcătosului ce se
pocăiește izbânda dreptății.
„La un episcop sfânt a ajuns zvonul despre două femei că trăiau în necurăție.
El s’a întors cu rugăciune spre Dumnezeu, ca să-i descopere
adevărul despre ele. Dorea să le ajute spre mântuire, iar Dumnezeu
i-a auzit rugăciunea.
La o Sfântă Liturghie, atunci când credincioșii se apropiau să se împărtășească
cu Sfintele Taine, episcopului i s’au deschis ochii duhov115
arhim. SERAFIM
Alexiev
nicești, prin lucrarea harului lui Dumnezeu, și a început să vadă pe
chipurilor oamenilor cum le sânt sufletele. Unele erau întunecate și
înspăimântătoare, altele luminoase și frumoase. Când s’au apropiat
de Sfântul Potir acele două femei de care se zicea că aveau o purtare
necuviincioasă, episcopul le-a văzut cu chipuri luminoase și înveșmântate
în haine albe. După ce s’au împărtășit, au început să
strălucească și mai puternic. S’a minunat episcopul, întrebându-se ce
înseamnă acesta și s’a îndreptat spre Dumnezeu, pentru lămurire. I
s’a arătat pe loc îngerul Domnului. Întrebând episcopul dacă zvonul
împotriva celor două femei era adevărat, îngerul i-a încuviințat
acest lucru.
„Dar atunci cum de s’au arătat la primirea Sfintelor Taine cu chipuri
luminoase, și cum, după aceea, străluceau încă și mai mult?” a
întrebat episcopul. Îngerul i-a răspuns: „De aceasta te minunezi? Pe
drept te nedumerești, căci ești om, iar stăpânul nostru și al vostru
este Dumnezeu, iubitor de oameni și bun după fire. Pe cei ce se
leapădă de păcatele lor și se întorc la El nu numai că nu-i trimite la
munci, ci mânia sa încetează și-i învrednicește de cinste.”
„Că așa au iubit Dumnezeu lumea, cât și pre Fiul său cel unul născut
au dat.” /Io. 3:16/ Dacă Fiul lui Dumnezeu a primit să moară
pentru vrăjmașii săi, oare nu cu atât mai mult va da iertare de păcate
și veșnică desfătare celor ce s’au făcut fii ai lui Dumnezeu și se
pocăiesc de păcatele lor? Să fii încredințat
că nici un păcat omenesc
nu poate birui iubirea de oameni a lui Dumnezeu - ajunge numai ca
omul să spele prin pocăință răul săvârșit mai înainte. Căci iubitor
de oameni fiind, Dumnezeu cunoaște neputința neamului nostru, și
puterea patimilor, și viclenia diavolului. De aceea, când oamenii cad
în păcat, Dumnezeu îndelung-rabdă, așteptându-i să se pocăiască.
Față de cei ce i se mărturisesc și față de cei ce bunătatea sa o cer,
El arată compătimire, ca pentru niște neputincioși, și într’o clipă
116
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
îi slobozește din pedeapsa lor și le dăruiește lucrurile bune gătite
drepților. Multe sânt pildele ce ne încredințează că toți păcătoșii care
își mărturisesc păcatele cu pocăință adâncă și sinceră primesc de la
Dumnezeu iertare deplină și mântuire.
Sfântul Nifon
avea darul de a vedea lumea duhovnicească la fel de
simplu și de deslușit precum vedem noi lucrurile materiale. Într’o
zi, a mers în biserică, pentru rugăciune. Și iată - cerurile s’au deschis
deasupra lui, acoperișul bisericii s’a ridicat și a văzut o scară ce urca
de la pământ la Ceruri. Pe această scară, îngerii purtau sufletul unui
răposat, iar în urma lor o mulțime de draci strigau îngrozitor: „De
ce ne luați sufletul acesta? Oare nu știți că toată viața sa pe pământ
a săvârșit tot felul de păcate și s’a făcut vinovat de curvie, tâlhărie și
iubire de arginți? Vinovat este de tot soiul de păcate!”
„Știm!” au răspuns îngerii, „știm că sufletul acesta este foarte
păcătos, dar știm și că mult a plâns pentru păcatele sale, și le-a
spovedit înaintea morții. De aceea, Domnul cel milostiv și milosârd
i-a iertat toate păcatele.” „Dar dacă și sufletul acesta a primit iertare
de la Dumnezeu,” strigau dracii, „atunci îi veți lua cu voi pe toți
păcătoșii! Noi atunci pentru ce ne ostenim?” „Luați aminte,” au
răspuns îngerii, „că toți păcătoșii care își spovedesc păcatele cu
inimă zdrobită primesc iertare de la Dumnezeu. Iar cine moare fără
să se pocăiască, acela se va osândi de către Dumnezeu la veșnicele
munci, împreună cu voi!
Despre puterea și roadele adevăratei spovedanii, vestitul scriitor
duhovnicesc Rus Episcopul Ignatie Briancianinov istorisește o
întâmplare din vremea lui: „În împrejurimile Vologdei, în Rusia, se
afla un sat mare pe nume Kubenskoie, care are câteva parohii. Unul
dintre preoții parohiei s’a îmbolnăvit și, apropiindu-i-se sfârșitul,
și-a văzut patul înconjurat
de diavoli ce se pregăteau să-i răpească
sufletul și să-l ducă în iad. Atunci s’au arătat trei îngeri. Unul dintre
117
arhim. SERAFIM
Alexiev
ei a stat lângă pat și a început să se certe pentru sufletul preotului
cu cel mai înfricoșat dintre diavoli, ce ținea deschisă o carte în care
erau trecute toate păcatele preotului.
Între timp, a sosit și celălalt preot din parohie spre a-l spovedi și
împărtăși pe confratele său. Și a început spovedania. Cel bolnav,
îndreptându-și înspăimântat ochii către carte, și-a mărturisit cu
zdrobire de sine păcatele, ca și cum le-ar fi azvârlit de la sine. Și ce
văzu? Vedea limpede cum, de îndată ce spovedea un păcat, acesta
dispărea din carte - cele scrise se ștergeau și acolo rămânea loc gol. În
felul acesta, prin spovedania sa, și-a șters toate păcatele din răvașul
diavolului și, în curând, s’a tămăduit. Restul zilelor și le-a petrecut în
pocăință adâncă, istorisindu-le apropiaților vedenia sa, spre zidirea
lor duhovnicească - dând mărturie și minunata sa însănătoșire.”
Unii, citind aceste pilde, vor clătina neîncrezător din cap și vor spune:
„Minunate sânt toate acestea, dar sânt scrise numai în carte. De ce
nu simt măcar o dată în viață puterea curățitoare a spovedaniei?
Nu o dată m-am spovedit, dar văd că sânt tot același. Mă fac chiar
mai rău. De ce nu am astfel de daruri, astfel de trăiri ale harului
care să mă încredințeze de folosul tainei pocăinței?” La această
întrebare aflăm cel mai bun răspuns în următoarea istorisire de la
Sfinții Părinți: „Doi monahi s’au dus amândoi împreună la marele
Avvă Zinon. Și luându-i acesta pe fiecare în parte, și-au mărturisit
gândurile lor, și unul spunându-le, a căzut înaintea bătrânului,
rugându-l cu multe lacrimi ca să se roage lui Dumnezeu pentru
dânsul. Și bătrânul a zis lui: «Mergi, nu te slăbi, și nu grăi de rău pre
cineva, și nu te lenevi de rugăciunea ta.» Și ducându-se fratele, s’a
vindecat. Iar celălalt, spunând gândul său către bătrân, a adăugat
moale și cu nebăgare de seamă: «Roagă-te pentru mine!» Dar n’a
cerut cu deadinsul. Iar după o vreme s’a întâmplat de s’au întâlnit
unul cu altul. Și a zis unul dintr’înșii: «Când am mers către bătrânul,
118
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ai spus lui gândul care ziceai că voiești să spui lui?» Iar acela i-a zis:
«Da, i-am spus.» A întrebat acela: «Oare te’ai folosit dupre ce i-ai
spus?» Răspuns-a fratele: «Da, m’am folosit, că pentru rugăciunile
bătrânului m’a vindecat Dumnezeu.» Iar celălalt a zis: «Eu, măcar de
i-am mărturisit gândurile mele, nu am simțit vreo ușurare.» Zis-a
lui cel ce s’a folosit: «Și cum te-ai rugat bătrânului?» Răspuns-a
acela: «I-am zis lui: Roagă-te pentru mine, că am acest gând.» Iar el
a zis: «Eu mărturisindu-mă lui, am udat picioarele lui cu lacrămile
mele, rugându-l ca să se roage lui Dumnezeu pentru mine. Și prin
rugăciunea lui m’a vindecat Dumnezeu.»”
Nu dobândesc folos din spovedanie cei ce se mărturisesc fără simțire,
rece, de formă. Spovedania de suprafață, rece și fără vlagă nu este
mântuitoare. Este nevoie de zdrobirea inimii, de plâns, de fierbinte
părere de rău pentru că am făcut prieteșug cu diavolii și ne-am certat
cu Dumnezeu.
Atunci când Prorocul David a păcătuit greu înaintea lui Dumnezeu,
a căutat o jertfă vrednică pentru răscumpărare, după ce a săvârșit
marele său păcat. Și nu a aflat altă jertfă mai bună decât smerenia,
„inima zdrobită și smerită.” /Ps. 50:19/ Dacă și noi ne vom smeri, ne
vom zdrobi inima și ne vom spovedi neprefăcut, va fi cu neputință
să nu simțim minunatele urmări ale pocăinței, dintre care cea mai
vădită este dulcea pace a cugetului și dragostea fierbinte, înnoită,
către Dumnezeu, ce încălzește inima de fericire.
Întrebări de încheiere
Unii întreabă: la care preot se pot spovedi?
Răspunsul este: la orice preot care este ortodox și a primit harul de
a săvârși Sfintele Taine prin hirotonire legiuită. Poate fi ori tânăr, ori
bătrân. Firește, e mai bine să căutăm un duhovnic încercat, un slujitor
119
arhim. SERAFIM
Alexiev
în vârstă, care fie datorită anilor săi, fie datorită cercării sale, fie
datorită autorității personale ar putea avea o înrâurire binefăcătoare
asupra celui ce se spovedește. Dar dacă nu putem afla un astfel de
preot, nu trebuie ca doar din această pricină să ne lipsim de bunurile
duhovnicești pe care le aduce spovedania. Harul lucrează și prin cel
tânăr în aceeași măsură ca și prin cel bătrân.
Alții întreabă: când trebuie să ne spovedim?
La această întrebare, unii răspund grăbit: în timpul Postului Mare,
atunci este vreme pentru spovedanie. Dar este drept acest răspuns?
Dacă cineva se îmbolnăvește grav și se sfătuiește cu tine când să
cheme doctorul, îi vei spune: „Așteaptă Postul Mare?” Nu, vei
chema doctorul de îndată. Dacă astfel te îngrijești de trup, cu atât
mai mult trebuie să te îngrijești de suflet.
Cel mai bine este să nu amâni sub nici un chip spovedania. Dacă a
pătruns astăzi vreo rază a lui Dumnezeu în cămara sufletului tău
și ți-a arătat, prin ivirea ei, cât de mult praf plutește acolo și cât de
multă murdărie zace prin unghere, nu amâna spovedania prin care îți
poți curăța casa duhovnicească. Dacă vreun cuvânt al lui Dumnezeu
ți-a mișcat astăzi inima și te-a făcut să te scârbești de necurăția ta,
neîntârziat te spală în baia pocăinței. Dacă Dumnezeu a bătut astăzi la
ușa cugetului tău, grăbește-te să mergi la duhovnicul
tău și să te împaci
cu Dumnezeu. Nu lăsa pe mâine! Cine știe ce planuri neașteptate se
vor abate asupra ta mâine? și vei mai avea, oare, aceeași dispoziție
de pocăință și mâine? Dumnezeu ți-a făgăduit că te va ierta dacă te
pocăiești astăzi, dar nu a făgăduit nicicând că vei trăi până mâine.
Dimpotrivă, El îți spune că nu știi nici ziua, nici ceasul morții tale. De
aceea, spovedește-te de îndată ce ai simțit nevoia să o faci. Sânt oameni
care spun: „Mă voi pocăi la bătrânețe.” Dar își dau ei oare seama pe
ce nădejde se reazemă? Câți sânt cei ce trăiesc până la bătrânețe?
Marea parte a oamenilor părăsesc destul de tineri viața aceasta. Mulți
120
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
sânt și cei ce, în chip neașteptat, sânt chemați în lumea de dincolo.
Psalmistul, văzând soarta oamenilor de la înălțimile cerești, ne spune
că toți oamenii în țărână se pogoară și viața a-și păzi nu pot. Dacă
nu ne putem păstra viața, oricât de pătimaș ne-am încleșta de
ea, trebuie să ne îngrijim, cât este încă vreme, să ne împăcăm cu
Dumnezeu, prin spovedanie - căci „înfricoșat lucru este a cădea în
mâinile Dumnezeului celui viu!” /Evr. 10:31/
Nu încuviința, frate, cuvintele prietenilor care îți grăiesc liniștitor:
„Lasă spovedania pentru când te vei îmbolnăvi. Atunci va veni
preotul să te spovedească și să te împărtășească.” Tu răspunde-le:
„De multe ori preotul este chemat la cel bolnav când limba îi este
amorțită și cugetul i s’a întunecat. Atunci este prea târziu. Cel bolnav,
chiar dacă vrea atunci să se spovedească, nu mai poate. Dacă mi se
întâmplă și mie la fel? Dacă îmi paralizează și mie gura? Dacă, la bătrânețe,
scleroza creierului sau altă boală îmi va răpi memoria? Nu
voi mai putea să-mi amintesc și să-mi mărturisesc păcatele! Atunci
nici unul dintre prietenii mei nu mă va putea ajuta. De aceea mă voi
spovedi acum, cât am putere și îmi amintesc totul!”
O astfel de hotărâre este mântuitoare. Așadar, nu amâna spovedania!
Firește, sânt și prilejuri anume de pocăință și spovedanie, rânduite
de Sfânta Biserică. Acestea sânt cele patru posturi de peste an, în
timpul cărora Creștinul este dator să postească și să se pregătească
pentru a primi Sfânta Împărtășanie.15 Dacă este potrivit să pășim la
Sfânta Taină a Pocăinței de fiecare dată când este nevoie, cu atât mai
mult aceasta este de trebuință înaintea primirii Sfintei Împărtășanii.
Ce este Sfânta Împărtășanie? Primirea a Însuși Domnului și
Mântuitorului nostru în lăuntrul nostru. Atunci când așteptăm
15 Biserica a rânduit Spovedania și Împărtășania în cele patru mari posturi ca un
minim necesar, nu ca o normă. Creștinul trebuie să caute cât mai des a se spovedi și
(dacă duhovnicul îi dă dezlegare) a se împărtăși. (n.ed.)
121
arhim. SERAFIM
Alexiev
un oaspete de seamă, curățim odăile și le aerisim, le punem în
rânduială - și apoi, cu bucurie, chemăm oaspetele. Cu atât mai mult
trebuie să ne îngrijim a ne găti sufletele atunci când ne pregătim să-l
întâmpinăm pe Oaspetele cel mai de seamă din ceruri, Iisus Hristos!
Cel ce se spovedește înainte de a primi Sfânta Împărtășanie îl poftește
pe Domnul într’un ungher liniștit, plăcut și plin de bucurie al inimii
sale. Însă cel ce nu se spovedește înainte de Împărtășanie îl poftește
pe Oaspetele ceresc în cămara necurățită și murdară a sufletului
său, făcându-l să se mâhnească. Din pricina acestei nepăsări față de
Înaltul Oaspete, omul îl îndepărtează pe acesta de la sine. Și atunci
vin și se sălășluiesc în mijlocul păianjenilor și gunoiului diavolii.
Sfânta Împărtășanie este o sabie cu două tăișuri. Ea sfințește și arde,
îndreptățește și osândește, dăruiește viață și ucide. Numai cei ce se
spovedesc înainte de ea se folosesc. Cei ce o primesc fără purtare
de grijă își pricinuiesc mare vătămare. Ei mănâncă și beau judecata
lor. Unii dintre ei, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, cad în
felurite slăbiciuni și boli, iar alții mor pe neașteptate, ducându-se
spre osânda veșnică. Și toate acestea, fiindcă nu s’au cercetat pe sine
mai înainte, adică nu s’au spovedit. /I Cor. 11:27-31/
Sfânta Împărtășanie este de vină pentru toate acestea?
Nu ea este vinovată, ci nesocotința și ușurătatea noastră de cuget.
Dați unui stomac bolnav cea mai bună mâncare - și se va strica și mai
mult. În acest caz, nu mâncărurile sânt de vină, ci cel ce le mănâncă
mai înainte de a se tămădui.
Dacă cineva are o rană și o unge cu balsam înainte să o curețe și
dezinfecteze, o va irita și mai mult. Asemenea este și cel ce nu se
spovedește înainte de Împărtășanie, cu atât mai mult își agonisește
judecată. Spovedania spală rana făcută de păcat în suflet, iar Sfânta
Împărtășanie pune balsam pe rană.
Creștinul cel înțelept, ascultând îndemnul Sfintei Biserici: „Cu
122
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!,”
nu îndrăznește să-și vădească cu îndrăzneală credința în Sfânta
Împărtășanie și dragostea sa față de Hristos înainte de a se umple cu
frica lui Dumnezeu cea mântuitoare și înainte de a o lucra în Sfânta
Taină a Pocăinței.
Țelul din urmă al spovedaniei este să curățească sufletul cu
temeinicie, să-l împodobească și să-l pună în rânduială ca pe
o mireasă, încât să-l poată întâmpina cu vrednicie pe Mirele cel
Ceresc, pentru care a fost plăsmuit. Sufletul care se spovedește des
se aseamănă unei case necontenit dereticate. Înaintea unei case atât
de curate stă neîncetat, ca un străjer neadormit, cugetul, pentru a
nu lăsa nimic nelalocul lui să se strecoare înlăuntru. Și dacă duhul
cel necurat, odată ieșit de acolo, pizmuiește curăția virtuoasă a
unui astfel de suflet înnoit și dorește să intre iarăși în el, văzându-l
gol, măturat și pus în rânduială, /Mat. 12:44/ cugetul nu îl lasă să
intre! El îndepărtează tot ce este străin, josnic, păcătos, murdar - și
atunci vine Însuși Iisus Hristos, și bate la ușă! „Iată, stau la ușă și
bat; de va auzi cineva glasul meu și va deschide ușa, voiu intra la
el.” /Apoc. 3:20/ „De mă iubește
cineva, cuvântul meu va păzi, și
Tatăl meu va iubi pre el, și la el vom veni, și lăcaș la dânsul ne vom
face.” /Io. 14:23/
Cugetul treaz al celui ce se spovedește neîncetat aude bătaia la ușă a
lui Hristos, deschide ușa și spune: „«Vino, Doamne Iisuse!» /Apoc.
22:20/ După tine tânjește sufletul meu! Pe tine te așteaptă de atâta
vreme! Vino și te sălășluiește în mine…” și Oaspetele Ceresc intră
într’un astfel de suflet, și rămâne acolo să petreacă în veci!
„Fericiți cărora s’au iertat fărădelegile și cărora s’au acoperit
păcatele...” /Ps. 31:1/ Zidul dintre ei și Dumnezeu s’a năruit, și
acum se află într’o deplină, fericită și veșnică unire cu Domnul lor!
Amin!

Vrajbă și împăcare CAPITOLUL IV

CAPITOLUL IV

 Vrajbă și împăcare

Că de veți lăsa oamenilor greșalele lor,
lăsa-va și vouă Tatăl vostru cel ceresc;
iar de nu veți lăsa oamenilor greșalele lor,
nici Tatăl vostru nu va lăsa vouă
greșalele voastre.”/Mt. 6:14-15/
125
arhim. SERAFIM
Alexiev
Cuv ânt de început
Un mare rău în viață este vrăjmășia dintre oameni. Aceasta nimicește
relațiile frățești dintre oameni și preschimbă prietenii în vrăjmași.
Întrebați pe cineva: „De ce acești vecini nu-și vorbesc?” Veți auzi:
„S’au certat!” Veți întreba: „De ce rudele acestea nu se vizitează?”
Va urma același răspuns: „S’au certat!” Cunoașteți două familii bune.
Și una și cealaltă, fiecare persoană din familie, în parte, este un
om foarte bun. Dar nici măcar nu vor să se vadă sau să audă unii
de ceilalți. Fiara vrajbei a intrat între ei și nu îi lasă să se împace și
să viețuiască în pace. Cearta sub înrâurirea satanei este cea dintâi
pricină a vrajbelor. Oare câți oameni nu rătăcesc astăzi prin tribunale,
pierd timp, nervi și bani ca să se răzbune unul pe celălalt? Întrebați-i
de ce se judecă? și veți auzi: S’au jignit, și-au aruncat unul altuia cuvinte
grele și nu vor să se mai ierte.
Și toate aceste lucruri se întâmplă între Creștini ortodocși, între
frați de credință, pe care însuși Iisus Hristos, prin dumnezeiasca Sa
învățătură, i-a unit și pentru care s’a spânzurat pe Cruce, pentru a ne
răscumpăra și a ne mântui! Aceste lucruri se întâmplă între ucenicii
lui Hristos, care au primit de la Învățătorul Ceresc, ca pe o moștenire
de preț, testamentul: „Poruncă nouă dau vouă, ca să vă iubiți unul
pre altul. Precum eu am iubit pe voi, ca și voi să iubiți unul pre altul.
Întru aceasta vor cunoaște toți că ai mei ucenici sânteți, de veți avea
dragoste întru voi.” /In. 13:34-35/
126
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Unde este astăzi dragostea aceasta între noi?
Noi avem un vrăjmaș neîmpăcat - diavolul. Nu ne este el îndeajuns,
încât ne mai facem vrăjmași și din frații de credință și sânge?
Când ne câștigă spre vrajbă, diavolul ne face parcă mai răi chiar
decât el. Niciodată un diavol nu va vrăjmăși alt diavol. Iar aici -
sub apăsarea urii diavolești - om cu om se vrăjmășesc, Creștin cu
Creștin, frate cu frate.
Tâlharii, de îndată ce s’au aliat, ajung tovarăși. Țelurile și interesele
lor comune îi leagă. Împart aceeași masă, de aceea se respectă unii
pe alții ca frații. Iar noi, Creștinii, chipurile, urmărim cel mai înalt țel
comun - mântuirea sufletelor noastre - și părelnic ne așezăm la una
și aceeași masă duhovnicească - ne împărtășim din același potir cu
Trupul și Sângele Domnului, chipurile sântem frați întru Hristos,
când de fapt ne mâncăm unii pe alții precum fiarele sălbatice, și
sântem mult mai răi decât tâlharii. Lucrurile stau astfel deoarece
ne-am întovărășit cu diavolul. Când diavolul ni se face prieten,
începem să ne certăm cu oamenii. Dacă vrem însă să ne împăcăm cu
vrăjmașii noștri, trebuie să ne certăm cu diavolul.
În viață, așa complicată cum este ea, nu putem, bineînțeles, să avem
pace deplină și trainică. Din pricina păcătoșeniei noastre, este firesc
să se ivească neînțelegeri și certuri între oameni. Dar aceasta nu
înseamnă ca o dată ce ne-am certat cu cineva să rămânem dușmani
pentru totdeauna. Am greșit! Ne-am certat! Acum să ne împăcăm!...
Din păcate, puțini oameni se mai împacă după ce s’au certat, puțini
trăiesc mai departe ca frații. Și mai puțini sânt aceia care îi iartă, în
inima lor, pe dușmanii lor neîmpăcați și îi rabdă. Cel mai adesea,
vrăjmășia rămâne între oameni, ca să crească
și să se întăreească spre
veșnica lor pierzanie. De aici putem
vedea că între oameni sânt cu
putință trei feluri de relații: 1. vrăjmășia, 2. împăcarea și 3. răbdarea
și iertarea vrăjmașului, în situația în care el este neîmpăcat.
127
arhim. SERAFIM
Alexiev
Vra jba
Să privim mai întâi de toate starea de vrajbă reciprocă.
Pentru ce se ceartă de obicei oamenii? Pentru că au fost răniți cu o
vorbă de ocară; se ceartă pentru bârfe și pâre, se ceartă pentru poziții
și funcții, pentru bani și averi, pentru întâietate și onoruri. Oricare este
pricina certei, ura care se naște în urma acesteia începe să otrăvească
necruțător sufletul. Sărmanul om, o dată cuprins de ură, își pierde
dulcea pace sufletească și începe să se chinuiască de ură și mânie
neputincioasă. Devine neliniștit, nervos și mocnește tot de simțăminte
drăcești. Fericirea a fugit din inima lui. El caută să se răzbune și crede
că doar atunci când își va vedea potrivnicul zdrobit
se va putea liniști.
Dar aici diavolul îl minte
în chip nerușinat: îl îndeamnă spre noi și
noi nelegiuiri, nu spre a-i da pace, ci pentru a-l face și mai nefericit.
Paharul mâniei arată pe dinafară plin cu licoare: care făgăduiește
desfătarea. Dar de o bem, amețitoarea băutură ne năucește vreme
de o clipă, până ce-am săvârșit răzbunarea nebunească,
pentru a ne
împinge, mai apoi, la deznădejde pierzătoare și vlăguire morală.
Astfel, o dată înșelat de diavol, omul ajunge parcă neputincios în a-și
învinge mânia și caută din nou să se îmbete din năuceala sa, găsind
o desfătare satanică în chinul diavolesc pe care aceasta îl aduce.
Dacă furia nu este dezrădăcinată la timp, atunci când este doar o
mlădiță cu rădăcini slab înfipte în pământ, nu poate fi lesne biruită
mai târziu, când crește un copac mare cu rădăcini puternice. Atunci
128
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ea se preface în ură satanică de netămăduit. De aceea ne sfătuiește
Cuvântul lui Dumnezeu: „Mâniați-vă, și nu păcătuiți; soarele să nu
apuie preste întărâtarea voastră. Nici dați loc diavolului.” /Efes.
4:26-27/ Altminteri, de scapi din vedere focul, nu-l mai poți stinge.
Sfântul Tihon din Zadonsk spune, cu mare înțelepciune: „Așa cum
focul, de nu este stins de îndată, va cuprinde multe case, tot astfel
și mânia, dacă nu este tăiată de îndată, va pricinui mult rău și se va
face pricină a multe necazuri.”
Sub apăsarea mâniei sale, cel ce urăște își poate ucide vrăjmașul, îl poate
schilodi, poate să-i răpească averea, sănătatea, să aducă stricăciuni
vitelor acestuia, să le pricinuiască rău copiilor și apropiaților lui, să-l
clevetească și să-l acopere de rușine ș.a., dacă nu se abate la timp din
calea spre pierzanie pe care a apucat. Și în toate aceste fapte drăcești
el caută liniștire pentru sine, dar, de fapt, află numai noi chinuri și
neliniști. Acolo unde este ură, nu este pace. Câți vecini de la nimic
încep să se certe; împinși odată de diavol să se urască, nu mai pot
după aceea să se ierte. Astfel certurile
le otrăvesc întreaga viață.
Precum scânteia poate aprinde păduri întregi, tot astfel și cearta cea
mai neînsemnată poate fi pricină pentru nenorociri de neîndreptat.
Nu rare sânt împrejurările în care două familii vecine încep să se certe
pentru o palmă de pământ, de la câmp sau pentru un ou ouat de
găină în curtea vecină. Ei continuă certurile, la pricinile de la început
adăugând și altele, mai mari, toarnă gaz pe foc și, în loc să-l stingă
cât este slab, îl ațâță și mai tare, se aruncă în certuri încrâncenate,
ocări nemiloase, se urăsc cu o ură satanică și încep să lovească cum
pot - fie vătămându-și unul altuia averea sau dobitoacele, fie rătăcind
prin tribunale. Adesea, astfel de oameni sfârșesc în ruină financiară.
Dar cea mai groaznică, în astfel de cazuri, este pierzania morală pe
care cei ce se dușmănesc o abat asupra sufletelor lor. De merg atât de
departe, împăcarea între ei ajunge aproape de neînchipuit.
129
arhim. SERAFIM
Alexiev
Și cât de frumos ar fi dacă cearta ar fi ocolită la vreme! Câte păcate
nu ar fi ocolite! Câți nervi nu ar fi cruțați! Eu știu, dragi cititori,
cum s’ar fi sfârșit cândva o ceartă cumplită dintre
două vecine,
dacă chibzuința nu ar fi biruit într’una dintre
ele. Pricina a fost, ca
întotdeauna, una măruntă. Una dintre femei avea o cloșcă cu zece
puișori mici, galbeni, iar cealaltă avea o grădină cu flori pe care
mult o păzea. Odată, cloșca cu puișorii s’a strecurat în grădina cu
flori și a început să scurme printre ele. Văzând aceasta, stăpâna
grădinii înfuriindu-se, a ieșit din casă și a început să gonească
cu pietre cloșca cu puișorii, care s’au împrăștiat. Cloșca
nu a
putut să treacă pe sub gard cu aceeași ușurință ca și puișorii, ce
erau mici, ci numai zbura încoace și-ncolo, căutându-și speriată
odraslele împrăștiate. Aceasta au durat mult. Cloșca, vlăguită de
puteri, aproape că s’a prăbușit la pământ de istovire. În acest timp,
stăpâna puilor a ieșit din casă, a înțeles ce se întâmplă și mocnea
de mânie. Era gata să se certe cu nemiloasa prigonitoare a puilor,
dar alții au împiedicat-o. Cloșca s’a întors acasă. Puii s’au strâns în
jurul ei... Totul s’a terminat cu bine... Au trecut mulți ani de atunci.
Puii au crescut și au umplut, împreună cu cloșca, oalele... Femeia
cu grădina a murit... Numai pe stăpâna cloștii o mai aud spunând
încă, amintindu-și de întâmplarea
aceea: „Slavă Domnului că m’au
împiedicat atunci să mă cert cu ea! Căci, altfel, până astăzi m’ar fi
apăsat cearta cu răposata mea vecină. Acum totul a fost dat uitării.
Totul a pierit. Dar păcatul ar fi rămas. Slavă lui Dumnezeu, slavă
Domnului că nu ne-am certat!”
Dragi cititori, oare nu sânt toate certurile noastre, de fapt,
asemenea acestei întâmplări prostești și mărunte pe care tocmai
v’am înfățișat-o? Câți oameni care au trăit înaintea noastră pe
acest pământ păcătos nu s’au certat din pricina unor lucruri lumești
și trecătoare: pentru case și averi, bani și cinstiri, pentru ocări și
130
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
pâre? De ce s’au întâmplat toate acestea? Ce folos au avut că au dat
dovadă de vitejie și stăruință în certurile lor?... Acei oameni au murit
demult. Și certurile lor au fost uitate de generații. Numai păcatul
din aceste certuri a rămas, pentru a-i mustra la înfricoșata judecată
pe nefericiții răposați care au murit fără să se fi pocăit de vrajba
lor, pentru a-i lipsi de bucuriile veșnice ale Raiului făgăduit celor
milostivi, celor blânzi, făcătorilor de pace și celor buni.
Păcatul vrajbei ne otrăvește și viața de aici, și pe cea de dincolo. El
este atât vrăjmașul trupului, cât și al sufletului nostru. De ce, atunci,
unii oameni caută mângâiere în certuri și-n răzbunare, după cum
spun: „Nu voi avea liniște până ce nu mă voi răzbuna?”
Poate, omule, să se liniștească cugetul tău și să-ți dea pace sufletească
câtă vreme tu te acoperi cu păcate noi și grele ? Poate barca să se facă
mai ușoară dacă o încarci cu și mai multă greutate? Cauți liniște și
pace sufletească? Le vei afla, nu în răzbunare, ci în încetarea vrajbei.
Cauți răcorire de arțița patimilor tale? De ce, atunci, stârnești focul
urii și arunci peste el alte lemne? Cauți să-ți ostoiești inima însetată
de liniște? De ce, atunci, o otrăvești cu apa amară a nelegiuirilor?
Dacă îl iubești pe aproapele tău, se va stinge și focul urii din sufletul
tău și te va învălui și te va răcori adierea plină de har a liniștii.
Dacă uiți greșelile aproapelui tău, și Dumnezeu le va uita pe ale
tale, ștergându-ți-le din conștiință. Iartă și iertat vei fi! Pune capăt
vrăjmășiei și soarele bucuriei va străluci în inima ta! Nu vei găsi în ură
și răzbunare mulțumirea căutată, așa cum nici cel însetat nu-ți poate
potoli setea cu apa sărată a mării. Cu cât vrăjmășești și te îndârjești
mai mult, cu atât te cufunzi mai adânc în iad. Și ce fericire cauți
tu în iad? Sărmane rob al urii, ia seama cui slujești prin vrăjmășia
ta! Diavolul te duce de nas, pentru a te prăvăli în cele mai de jos
ale pământului. Dumnezeu va osândi la chinuri veșnice pe cei ce,
asemenea ție, vrăjmășesc neîmpăcat cu semenii lor. Pentru aceasta,
131
arhim. SERAFIM
Alexiev
Mântuitorul te povățuiește: „Împacă-te cu pârâșul tău degrab, până
ești pre cale cu dânsul, ca nu cumva pârâșul să te dea judecătorului
și judecătorul te va da slugii și în temniță te va arunca.” /Mt. 5:25/
Mult înfricoșătoare este starea sufletească a celuia ce îmbătrânește
în ură și vrăjmășie. El ajunge la înverșunare, care înseamnă moarte
sufletească. Un astfel de om este neînduplecat și de neîndreptat.
Fiarele sălbatice cele mai sângeroase mai lesne se lasă îmblânzite
și domesticite decât acesta. Dacă un astfel de om stăruiește până
la capăt în învârtoșarea lui, Dumnezeu își ia de la el harul și,
neîndreptat fiind, îl trimite în iad, care loc el singur, omul, și l-a ales.
A fost neomenos cu ceilalți și astfel s’a făcut nevrednic de blândețea
lui Dumnezeu. El nu a iertat. De aceea nici lui nu i se poate ierta.
Sfântul Apostol Iacov spune: „Că judecata e fără milă celuia ce nu a
făcut milă.” /Iac. 2:13/
Pedepsirea neîmpăcării
Cum pedepsește Dumnezeu împietrirea, se vede din pilda următoare.
„La Lavra Pecerska trăia un ieromonah pe nume Tit. El avea dragoste
mare și se înțelegea foarte bine cu un ierodiacon pe nume Evagrie,
încât toți se minunau de prietenia lor cea curată. Dar diavolul a
semănat vrajbă între ei și atât de mult i-a întunecat cu mânia și cu
ura, încât nici să se vadă, nici să se audă nu voiau. Când unul cădea
în biserică, celălalt fugea de tămâie, iar dacă nu izbutea să fugă primul
nu îl cădea. Și au viețuit multă vreme întru acest întuneric al
păcatului și neîmpăcați între ei au îndrăznit chiar a se împărtăși.
Frații îi rugau să se împace între ei, dar ei nici să audă de aceasta nu
voiau.
După rânduiala lui Dumnezeu, s’a întâmplat acestui fericit preot Tit
de s’a îmbolnăvit rău, de moarte. Atunci el a început a plânge cu
132
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
amar pentru păcatul său și a trimis la diaconul
Evagrie, să-l roage,
în numele lui, să-l ierte. Diaconul nu numai că nu l-a iertat, dar l-a și
blestemat cu grele cuvinte.
Frații, văzând însă pe Tit murind, cu sila l-au adus pe Evagrie ca să
se împace cu fratele său. Bolnavul, cu mari sforțări s’a ridicat, a căzut
la picioarele diaconului, rugându-l cu lacrămi: „Iartă-mă, părinte!”
Dar Evagrie, fără de omenie, și’a întors fața și a zis: „Niciodată nu
voiesc să am iertare cu el, nici în veacul acesta, nici în veacul ce va
să vie!” Aceste grele cuvinte zicând, s’a smuls din mâinile fraților
și a căzut. Vrând să-l ridice frații, l-au găsit mort. Iar fericitul Tit
îndată s’a sculat și s’a însănătoșit. Cu toții s’au spăimântat de cele
întâmplate și începură a întreba pe Tit ce înseamnă aceasta? Atunci
el le-a mărturisit cele ce a văzut cu ochii săi duhovnicești: „Când
boleam, grăia, și nu încetam a mă mânia împotriva fratelui meu,
am văzut cum îngerii se depărtează de la mine și plâng pierderea
sufletului meu, iar dracii iarăși se bucurau de mânia mea. Pentru
aceea am început a vă ruga pe voi ca, mergând la fratele, să cereți
iertare pentru mine. Iar când l-ați adus la mine și eu m’am închinat
lui, iar el s’a întors de la mine, atunci am văzut un înger nemilostiv,
ținând o suliță de foc cu care a lovit pe acela care nu m’a iertat și
îndată a căzut mort; iar mie, același înger mi-a dat mîna, m’a sculat
și acum sânt sănătos.” (Viețile Sfinților, 27 Februarie)
De câte ori nu se întâmplă în viață ca niște Creștini plini de răutate
și neîmpăcați cu semenii lor să plece în chip neașteptat din lumea
aceasta și să pornească cu mânie în suflet pe calea spre împărăția cea
veșnică! Ce iertare vor aștepta ei de la Dumnezeu, dacă înșiși nu au
iertat celor ce i-au jignit?! Înfricoșat lucru este să trăiești neîmpăcat!
Dar și mai înfricoșat lucru este să mori neîmpăcat! Împietrirea împotriva
celorlalți îndrăcește sufletul și îl face neputincios să poarte
harul dumnezeiesc. Astfel, împietrirea duce la pierzanie.
133
arhim. SERAFIM
Alexiev
Iată încă o pildă grăitoare în această privință, tot din viețile sfinților.
În cele dintâi veacuri ale Creștinismului, când cei ce urmau lui
Hristos erau prigoniți crunt de către stăpânire, în cetatea cea mare
a Antiohiei trăiau un prezbiter (preot), pe nume Saprichie și un
cetățean, mirean, pe nume Nichifor. Aceștia aveau între ei mare
dragoste, încât oamenii îi socoteau că sânt frați de sânge. Au petrecut
ei multă vreme
într’o dragoste neprefăcută ca aceasta, până ce diavolul,
care puternic zavistuia viețuirea lor întru prietenie, a izbutit să
semene între dânșii neghina vrajbei. Sub insuflarea vrăjmașului s’au
certat, despărțit și într’atît s’au urât încât după aceea, nu voiau nici pe
cale să se întâlnească. Nu se mai puteau suporta unul pe celălalt.
După ce au viețuit vreme îndelungată în această vrajbă diavolească,
Nichifor, venindu-și în sine și cunoscând că răutatea dintre ei vine
de la diavol, a rugat pe niște prieteni și vecini ca, mergând la preotul
Saprichie, să-l roage ca să-l ierte. Dar Saprichie nu l-a iertat. Nichifor
și-a înnoit încercarea de împăcare. Și a treia oară a trimis oameni să
ceară iertare, dar în zadar. Saprichie și-a învârtoșat inima și a rămas
neînduplecat.
În cele din urmă Nichifor a mers singur la Saprichie, a căzut la
picioarele lui, și smerit a început a se ruga: „Iartă-mă, părinte,
iartă-mă pentru Domnul!” Dar Saprichie nici nu s’a uitat la dânsul.
Nichifor s’a dus de la dânsul rușinat și alungat.
În această vreme a izbucnit, în Antiohia, prigonire mare împotriva
Creștinilor. I-au prins mai întâi pe Creștinii de seamă,
printre
care se afla și Saprichie, preotul. Și l-au dus la întrebare înaintea
ighemonului, zicându-i: „Cum îți este numele tău?” El a răspuns:
„Saprichie mă numesc.” Zis-a ighemonul:
„De ce neam ești?”
Saprichie a răspuns hotărât: „Sânt Creștin.” Zis-a ighemonul: „Ești
cleric?” Saprichie a răspuns: „Da, sânt preot.” Zis-a ighemonul,
auzind acestea: „Împărații noștri, stăpânii acestei țări, au poruncit
134
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ca toți Creștinii să aducă jertfe zeilor, iar dacă cineva nu va împlini
porunca împărătească, să știe că unul ca acela, după multe munci,
va fi osîndit la cea mai grea moarte.”
Saprichie, stând înaintea ighemonului, neșovăielnic a răspuns: „Noi
Creștinii, o, ighemonule, avem Împărat pe Hristos, căci El Unul este
adevăratul Dumnezeu, Ziditorul cerului, al pământului, al mării
și al tuturor celor ce sânt într’însele; iar toți dumnezeii păgânilor
sânt draci...” La auzul acestor cuvinte, ighemonul s’a mâniat tare
și a poruncit să înceapă cumplit să-l chinuiască. Cel muncit, toate
chinurile cu bărbăție le-a răbdat și grăia ighemonului: „Putere ai
asupra trupului meu, dar asupra sufletului meu nu ai, fără numai
Domnul meu, Iisus Hristos, Care l-a zidit.”
Văzându-i neînduplecarea lui Saprichie, judecătorul a dat asupra
lui osândă de moarte, prin tăierea capului. Fiind dus Saprichie la
tăiere, a auzit despre aceasta Nichifor, care a alergat și i-a ieșit în
cale, rugându-l: „Mucenice al lui Hristos, iartă-mă că ți-am greșit!”
Saprichie nu i-a răspuns, căci inima lui era cuprinsă de răutate
diavolească. Smeritul Nichifor, alergând pe altă uliță, l-a întîmpinat
și iarăși, căzându-i înainte, îl ruga, zicând: „Mucenice al lui Hristos,
iartă-mă că ți-am greșit ca un om, căci, iată, ți se dă din cer cunună
de la Hristos, pentru că ai mărturisit numele lui cel sfânt, înaintea a
mulți martori.” Dar Saprichie, orbit de ură rămânea neînduplecat. Ba
chiar și prigonitorii se mirau de împietrirea lui Saprichie și ziceau
lui Nichifor: „Om nebun ca tine niciodată n’am văzut. Iată acesta
merge la moarte, iar tu cu tot dinadinsul ceri de la el iertare. Oare
după moarte va putea să te vatăme cu ceva? Ce trebuință îți este să
te împaci cu el?” Nichifor le-a răspuns: „Voi nu știți ceea ce cer eu de
la mărturisitorul lui Hristos, ci numai Dumnezeu știe.”
Sosind Saprichie la locul în care avea să fie tăiat, Nichifor iarăși a
zis către dânsul: „Te rog, mucenice al lui Hristos, iartă-mă!” Mult s’a
135
arhim. SERAFIM
Alexiev
rugat Nichifor, dar Saprichie nu s’a îndurat. Atunci, Dumnezeu a
luat harul Său de la Saprichie - și îndată el a căzut de la Hristos.
Când i-au zis prigonitorii să-și plece genunchii ca să îi taie
capul,
Saprichie dintr’odată tare s’a spăimântat și a început a-i ruga: „Nu
mă ucideți! Voi face tot ceea ce poruncesc împărații.
Mă voi închina
zeilor și voi aduce jertfă.” Așa a pierdut harul Saprichie din pricina
urii și odată cu acesta și mântuirea. Nici chinurile îndurate, nici
stăruințele bunului Nichifor de a nu se lepăda de Hristos, la sfârșitul
nevoinței, la nimic nu i’au folosit.
Atunci fericitul Nichifor a mărturisit înaintea călăilor că este Creștin
și că și el asemenea celorlalți credincioși în Hristos nu va aduce jertfă
zeilor și i-a rugat să-l ucidă pe el în locul
lui Saprichie. După ce l-au
întrebat pe ighemon ce să facă, chinuitorii l-au slobozit pe Saprichie,
iar pe fericitul Nichifor l-au ucis. Așa s’a lepădat Saprichie de Hristos
și a murit în ura sa, iar Nichifor s’a învrednicit de mucenicie și s’a
mântuit. (Viețile Sfinților, 9 Februarie)
Când auzim despre purtarea neîmpăcatului Saprichie, fără să vrem,
ne amintim de cuvintele minunate ale Sfântului Apostol Pavel: „Și
de aș împărți toată averea mea, și dacă trupul meu aș da să-l arză,
iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.” /I Cor. 13:3/ Nici chiar
mucenicia, fără dragoste, nu mântuiește. Chiar și cele mai mari
nevoințe de vei săvârși, dacă ești neîmpăcat cu vrăjmașii tăi, este ca
și cum ți-ai arunca în aer cu o bombă toate celelalte fapte bune ale tale
și te osândești la pierzanie.
Despre cei ce se laudă cu ura lor
Cum poate fi atunci înțeles faptul înfricoșător că mulți oameni care
îi vrăjmășesc pe semenii lor, atunci când se răzbună, nu numai că nu
se rușinează din pricina acestei robii a diavolului în care se găsesc, ci
136
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
chiar se laudă cu ea?! Acest lucru poate fi tălmăcit într’un singur fel:
prin orbirea morală lipsită de nădejde a celor înrăiți. „Mare nebunie
este,” spune de Dumnezeu înțelepțitul Sfânt Tihon din Zadonsk, „să
se laude omul cu cele de care trebuie să se întristeze!” Aceasta arată
cât de denaturate sânt legile morale dumnezeiești în cugetul celor
ce se vrăjmășesc. Să te bucuri de lucrul de care numai diavolii își
freacă mâinile cu mulțumire, să te lauzi cu lucrul din pricina căruia
îngerii plâng, să te veselești pentru faptul că ai îngropat dragostea
frățească, să găsești mângâiere în faptul că ai împlinit dorința satanei,
oare toate acestea nu arată în tine învoiala satanică a sufletului? O,
adânc ar trebui să se căiască cei ce au alunecat în groapa vrajbelor și
sfadelor, nu să se laude cu acestea! Zugrăvind stricarea sufletească
a celor stăpâniți de vrajbă, Sfântul Tihon din Zadonsk spune, cu
un glas plin de tristețe: „Ei au adus vătămare aproapelui lor; legea
sfântă a lui Dumnezeu o au călcat în picioare; pe Dumnezeu, pe
Marele și Puternicul Atotțiitor, l-au mâniat; pe ei înșiși în cartea
satanei s’au trecut și la chinuri veșnice s’au osândit: și cu această
faptă nelegiuită se laudă!... Așa răul întunecă ochiul sufletesc, încât
sărmanul om nu-și mai vede limpede propria pierzanie și greșește
îndoit: păcătuiește și se mărește cu păcatul: „Așa, i-am arătat lui! Să
știe cine sânt eu!...” Foarte bine, te-a cunoscut cine ești cu adevărat,
cunoaște și răutatea ta, știe că tu i-ai făcut rău, dar tu te cunoști pe
tine, unde ești și în ce stare te afli? știi tu că mai mult pe tine teai
vătămat decât pe el? Lui i-ai vătămat trupul,
ție sufletul. De el
oamenii sânt scârbiți și îl osândesc din pricina clevetirii tale, dar
pe tine te osândește Însuși Dumnezeu.
Pe acela (pe aproapele tău)
l-ai aruncat în necinste și-n umilință vremelnică, dar pe tine în cea
veșnică! Ascultă ce cântă despre tine Psalmistul: „Ce te lauzi întru
răutate, puternice?” și iată ce adaugă mai departe: „Pentru aceasta
Dumnezeu te va sfărâma până în sfârțit, smulge-te-va și te va muta
137
arhim. SERAFIM
Alexiev
din lăcașul tău și rădăcina ta din pământul celor vii.” /Ps. 51:1,4/
De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Când ne mâniem și
viclenim împotriva celorlalți, atunci împotriva nouă înșine ascuțim
sabia și ne pricinuim răni și mai mari nouă înșine, decât celorlalți.”
Mulți oameni ajung din ură la așa nebunie și orbire, încât preferă
să se ducă ei înșiși la pierzanie decât să renunțe la răzbunare. „Eu,”
spune, „voi pieri, dar am să-l distrug!..” Ce spui tu, în mânia ta,
sărmană făptură orbită? Vrei să te duci singur la pierzanie, numai
să piară fratele tău pentru care Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a murit?
Vino-ți în fire, ce duh și al cui lucrează în tine? Nu duhul celui care
s’a dus pe sine la pierzanie și pe părinții noștri Adam și Eva, și pe
noi împreună cu ei? El întotdeauna răsuflă răutate, ca să ne piardă.
Hristos vrea să te mântuiască și pe tine, și pe el (fratele tău),
iar tu vrei să te pierzi și pe tine, și pe el. Dar privește, împotriva
cui te-ai ridicat și te înarmezi? El spune: „Cela ce nu este cu mine,
împrotiva mea este!” /Mt. 12:30/ Prin pierzania ta, tu cauți pierzania
aproapelui tău; de aceea nu ești în Hristos, ci împotriva lui Hristos,
cel ce atât de mult dorește să te mântuiești și tu și aproapele tău,
încât pentru aceasta și-a vărsat și sângele; iar prin aceasta arăți că
gândești întocmai acelui duh viclean care și pe tine, și pe aproapele,
și pe toți oamenii caută în fel și chip să ducă la pierzanie... Și, în
focul mâniei tale, tu strigi: „Chiar de voi ajunge la pierzanie, tot îl
voi distruge!”... Bineînțeles, te poți duce singur la pierzanie, dacă
asta dorești, dar nu și pe aproapele tău, dacă el trăiește cu harul și
ajutorul celui Preaînalt. Oare nu-ți dai seama ce înseamnă pierzania
acesta, pe care o dorești ție și aproapelui tău? Pune-ți mâna în foc și
vei cunoaște în parte ce înseamnă pierzania. Dacă
nu poți să înduri
acest foc mic, cum vei putea răbda focul cel veșnic, care arde, dar nu
luminează, care este aprins, dar nu încălzește, chinuie, dar nu ucide?
În acest foc vor fi încinși precum fierul până se face roșu cei plini de
138
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ură, dacă nu se pocăiesc, și vor fi arși și chinuiți pe dinăuntru, și pe
dinafară, veșnic. Dar cel orbit de ură nu vede asta și strigă în furia
lui: „Voi pieri, dar tot n’am să-l las!...”
O, ură, fiică a diavolului - ură, cum îl orbești tu pe săracul om! Cel plin
de ură vrea să se piardă pe sine însuși, numai să piară și aproapele
lui. Nu poate fi nebunie mai mare decât să cauți prin pierzania
ta pierzania aproapelui tău. Mulți dintre cei stăpâniți de ură se
înfrânează de la pește, lapte, ouă, carne, lucruri pe care Dumnezeu
nu le-a oprit, ci chiar a îngăduit să fie folosite cu mulțumire și
rugăciune. Aceiași oameni aflați sub domnia urii vor să-i înghită de
vii pe oamenii lui Dumnezeu! Mulți nu mănâncă nimic Miercurea
și Vinerea, dar nu voiesc să postească de ură nici măcar un minut,
fapt pentru care Dumnezeu îi amenință cu chinul veșnic. Atât de
mare și groaznic rău este ura! Atât de cumplit încătușează ea inima
și orbește mintea! Este tocmai patima care îi este proprie diavolului,
cel ce se pierde și pe sine și caută și pe ceilalți să-i ducă la aceeași
pierzanie.
139
arhim. SERAFIM
Alexiev
Împăcarea
Până aici am lămurit îndeajuns cât de pierzătoare este vrajba. Cel ce
poartă ură în inima sa, hrănește un șarpe otrăvitor la sân. Voi știți,
iubiți cititori, din proprie experiență, cât de greu vă este sufletul
atunci când sânteți certați cu cineva. Parcă aveți un munte care vă
apasă pe suflet. Nu puteți să respirați ușor și liber. Vă simțiți parcă
încătușați, chiar mai rău decât un prizonier, căci acesta are trupul
încătușat, dar sufletul lui e slobod. Pe când, în voi, duhul este legat în
lanțurile vrajbei celei drăcești, și chiar și trupul se simte, din această
pricină, nespus de vlăguit. Cel ce își vrăjmășește semenii este rob
al diavolului. Și se află undeva robi fericiți? Dacă pasărea prinsă
în colivie ar fi fericită, atunci și vrednicii de milă robi ai păcatului
s’ar putea simți fericiți. Nu! Fericirea nu poate înflori printre buruienile
păcatului, cu atât mai puțin printre spinii și mărăcinii urii și
vrajbei. Atâta vreme cât voi vă vrăjmășiți cu fratele vostru, pacea nu
vă poate încălzi inima!...
De aceea, cât de ușor vi se simte sufletul când iertați vrăjmașului
vostru! Ați vrea, asemenea unei păsări scăpate din colivie, să vă
înălțați până la ceruri de bucurie. Atunci când vă împăcați, vă
bucurați mai mult decât la aflarea unei comori, căci ați aflat ceva mai
de preț decât o comoară. Ați găsit dragostea, ați câștigat pe dușmanul
vostru și din neprieten l-ați prefăcut în frate. Poporul simplu spune
cu mult tâlc: „Vrajba este lucrul dracului.” De aceea învrăjbirea duce
140
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
atâta întuneric în suflet, îl apasă, îl chinuiește de parcă s’ar afla în
iad. De la cei învrăjbiți fuge harul lui Dumnezeu, care aduce pace
și bucurie inimilor. Și dacă „vrajba este lucru diavolesc,” atunci
împăcarea este lucru dumnezeiesc. Pacea este unul dintre cele mai
de preț daruri dumnezeiești. Odată cu împăcarea, întunericul din
sufletele până ieri învrăjbite piere și în ele se sălășluiește pacea lui
Dumnezeu, lumina și bucuria lui Dumnezeu. Asupra celor împăcați
se pogoară harul lui Dumnezeu. De aceea ei se simt ca în Rai.
Ascultați două pilde luate din viața din Rusia.
„Într’un sat slujea un preot, care se certa necontenit cu citețul lui.
Acest citeț nu terminase seminarul și nu putuse să se facă preot.
Idealul lui era să ajungă măcar diacon. Din nefericire, nu se putea
pune temei pe sprijinul preotului, pe care îl ura și cu care se certa
neîncetat în chipul cel mai grosolan. Cu un anume prilej, în vremea
slujbei, preotul și citețul s’au certat iarăși rău pentru ceva, iar preotul
a ridicat glasul. Citețul nu s’a lăsat nici el mai prejos și i-a răspuns
preotului cu cuvinte de ocară. Preotul s’a aprins și a aruncat cu
cădelnița în dascăl, iar acesta a aruncat cu câteva cărți grele în
preot, până ce, în cele din urmă, au ajuns să se bată cu adevărat,
spre marea amărăciune și sminteală a oamenilor... În tot satul s’a
răspândit vestea despre încăierarea dintre preot și citeț din biserica
lui Dumnezeu. Știrea a ajuns și la vlădică, în oraș. Acesta era un
episcop dăruit cu multă înțelepciune. I-a chemat la el pe preot și
pe citeț, pentru a-i cerceta și pentru a înțelege care este vinovat.
L-a poftit mai întâi pe preot și l-a întrebat: „Spune-mi cum s’au
întâmplat toate. Mărturisește-mi cu inimă curată doar adevărul!”
„Eu, sfințite vlădică, slujeam în biserică, începu să se îndreptățească
speriat preotul, și i-am cerut dascălului să cânte mai rar, când el s’a
năpustit asupra mea, rostindu-mi cuvinte de ocară, și s’a pornit să
mă lovească cu cărțile de la strană, să mă bată chiar și cu pumnii.
141
arhim. SERAFIM
Alexiev
Ca să mă apăr, am apucat cădelnița, dar nu i-am făcut nimic.”
„Deci el este vinovat?” - a întrebat arhiereul. „Da, sfințite vlădică,
el este vinovat!” „Așadar el a pornit cearta?” „Da, sfințite vlădică,
el a început cearta!” „Atunci ești un mucenic,” a urmat arhiereul.
„Săracul de tine, câtă vreme ai răbdat pe acest citeț rău fără să te
plângi, până acum! Iată, ca să primești mulțumire m’am gândit să te
răsplătesc. Chiar de mâine te voi ridica la vrednicia de protoiereu!
Auzi, fiule, chiar de mâine! Pregătește-te!” Preotul s’a îngrijorat din
pricina întorsăturii pe care au luat-o lucrurile și zise: „Dar sfințite
vlădică, eu nu sânt vrednic de protoiereu. Și eu am vină în certuri,
chiar mai mare decât dascălul. Eu am început certurile!” „Așadar, ai
conștiință! Slavă Domnului, slavă Domnului!” - s’a bucurat arhiereul.
„Atunci meriți pe deplin să fii protoiereu.“ Preotul, plin de căință, a
început să plângă. Vlădica a trimis atunci după citeț.
Acesta a intrat tulburat și privea - preotul plângea, iar arhiereul nu
stătea încruntat și aspru, ci zâmbea
părintește.
„Tu ce ai de spus? Care dintre voi a început cearta?” a întrebat
arhiereul. „Nu eu, ci preotul!” - spuse speriat dascălul, pentru a
se îndreptăți. „Așa a spus și preotul, că el este vinovat. Așadar,
ești nevinovat!
Pentru că ai răbdat atâta vreme nevinovat, ca un
mucenic, ocările preotului, m’am hotărât ca mâine să te hirotonesc
diacon! Ești pregătit?” Dascălul se aștepta să fie pedepsit, și iată că
i se propunea
diaconia la care visase atâta vreme! Dar sufletul lui
era atât de tulburat! Se simțea atât de nepregătit din pricina vrajbei
cu preotul. Dintr’odată căzu la picioarele vlădicii, și cu ochii în
lacrimi spuse: „Sfințite vlădică, nu sânt vrednic să fiu diacon. Sânt
mai vinovat decât preotul!” Arhiereul l-a ridicat de la pământ
și, îmbrățișându-l, i-a spus: „Tocmai astăzi ești vrednic, căci te-ai
pocăit, precum s’a pocăit și preotul. De aceea, neîntârziat pe el îl voi
face protoiereu și pe tine diacon. Împăcați-vă!”
142
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Cu adâncă zdrobire de inimă, cei doi până nu demult potrivnici
s’au îmbrățișat și s’au iertat. A doua zi, la Dumnezeiasca Liturghie,
vlădica i-a răsplătit pe amândoi cu cinuri bisericești și i-a trimis
cu pace în satul lor. Ei s’au întors împăcați și plini de bucurie, spre
minunarea tuturor sătenilor. Din acea zi au viețuit laolaltă ca adevărați
frați și nu s’au mai certat niciodată.”
Iată o altă pildă, tot din Rusia.
„Într’o biserică, preotul și diaconul se urau mult și se certau
neîncetat. Să nu vi se pară neobișnuit, frați și surori, că și fețele
bisericești se pot certa uneori. Ei apără cetatea duhovnicească,
Biserica, de aceea diavolul se năpustește asupra lor cel mai mult.
Multă vreme s’au vrăjmășit în felul acesta preotul cu diaconul, până
ce au ajuns la o așa ură, încât nici nu se mai puteau privi unul pe
celălalt. Viața lor s’a otrăvit. În cele din urmă, preotul nu a mai
răbdat să trăiască în acest iad și a mers la un pustnic sfânt, pentru
a se sfătui cu el. I-a istorisit totul - despre cum se certa cu diaconul
pentru cel mai mic lucru, despre cum ura lui creștea zi de zi, despre
cum diaconul, deși mai tânăr, nu îl cinstea pe preot, despre cum
el (preotul) nu putea să-l mai rabde și să-l vadă înaintea ochilor,
despre cum s’a gândit deja să plece din parohie. „Ce sfat îmi dați?,”
l-a întrebat în cele din urmă preotul.
Sfântul pustnic i-a dat rețeta cea mai potrivită, dar și cel mai greu de
împlinit. „Taci și rabdă! Rabdă la nesfârșit, și Dumnezeu te va ajuta
să-l întorci și să-l câștigi pe dușmanul tău!” Preotul s’a hotărât să
încerce și acest ultim mijloc.
După ce s’a întors acasă, la scurtă vreme s’a întâmplat să săvârșească
o oarecare slujbă împreună cu diaconul. În timpul slujbei, l-a
rugat pe diacon cu blândețe: „Dă-mi crucea!” „Ia-ți-o singur!,” i-a
răspuns mânios diaconul. „Nu sânt sluga ta!” Preotul, fără să spună
un cuvânt, s’a dus și a luat-o. Diaconul s’a mirat că nu au urmat
143
arhim. SERAFIM
Alexiev
sudălmile și ocările obișnuite în această împrejurare… Cu un alt
prilej, când însă slujeau împreună, diaconul s’a apucat să-l certe pe
preot pentru ceva, dar acesta a îndurat și răbdat totul cu blândețe.
Lucrurile au continuat astfel multă vreme... Preotul răbda totul, până
ce, în cele din urmă, diaconul a început să-și vină în fire și să se
rușineze de purtarea sa. „Cât de rău sânt!” cugeta el. „Sânt diacon și
îl chinui pe preot. El este mai mare decât mine și nu mă ceartă, ci mă
rabdă. Am să mă duc la el și am să-mi cer iertare pentru toate!”
Cât de surprins și mișcat a fost răbdătorul preot, văzând
pe diacon că
vine la el acasă să i se închine până la pământ, rugându-l cu lacrimi
în ochi să-l ierte. Cei doi s’au îmbrățișat și s’au iertat... și pe cât de
mult se urau mai înainte, pe atât de mult s’au iubit după aceea.” Iată,
acestea sânt minunatele
roade ale iertării deobște!
Cunoaștere și plinire
Toate acestea le știm și, cu toate acestea, nu le împlinim. Cunoașterea
singură, în sine, nu ne va mântui, dacă nu vom purcede la împlinirea
voii lui Dumnezeu. Cunoașterea fără împlinire ne va osândi, după
puterea cuvintelor lui Hristos: „Iar robul acela ce a cunoscut voia
domnului său și nu s’a gătit, nici a făcut dupre voia lui, mult se va
bate. Și la tot căruia s’au dat mult, mult se va cere de la el; și căruia
s’au încredințat mult, mai mult se va cere de la el.” /Lc. 12: 47-48/
Am avut în viața mea o întâmplare interesantă, pe care să-mi fie îngăduit
a o împărtăși cu voi, iubiți cititori.
Vine odată la mine un prieten al meu și-mi spune: „Sânt foarte
mâhnit. Sufletul îmi este rănit de moarte de jignirile pe care mi le-au
adus apropiații mei. Nu le pot ierta asta! Îmi voi cere dreptul. Îi voi
da în judecată...” După ce l-am ascultat, am încercat
să-l liniștesc
și să-i schimb starea sufletească, i-am amintit cât de mult au fost
144
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ocărâți și defăimați bineplăcuții sfinți ai lui Dumnezeu și cum ei,
deși pătimeau pe nedrept, toate cu bărbăție le-au răbdat; că trebuie
și noi să răbdăm, cu atât mai mult cu cât sufletele noastre sânt pline
de păcate; că, dacă iertăm, și pe noi ne va ierta Dumnezeu - și altele
asemenea. I-am spus că din răbdarea jignirilor nedrepte avem mare
folos, și ca o întărire a acestui fapt i-am citit din „Carte de îndrumare
în viața duhovnicească” [Everghetinos] următoarea pildă ziditoare:
Un bătrân locuia la chiliile pustnicești, afară de Alexandria, și
era bătrânul foarte iute, puțin la suflet și nerăbdător. Deci, auzind
despre dânsul un călugăr mai tânăr, a făcut legământ cu Dumnezeu,
zicând: „Doamne, pentru toate păcatele pe care le-am făcut în lume,
voi merge și voi petrece cu bătrânul, și-i voi sluji și-l voi odihni.”
Deci, îl ocăra bătrânul ca pe un câine în toate zilele. Dumnezeu,
văzând smerenia
și răbdarea fratelui după șase ani de supunere către
bătrânul, i-a arătat în somn un înger care ținea o hârtie mare,
jumătate ștearsă și jumătate scrisă. Și îi arăta fratelui hârtia, zicând:
„Iată, jumătate din datoriile tale le-a curățit Stăpânul
Dumnezeu,
silește-te și pentru celelalte!”
Și era alt bătrân, duhovnicesc după viețuire, locuind aproape de el,
care știa cele despre fratele și auzea totdeauna cum îl ocăra bătrânul
și-l necăjea cu nedreptate și cum acesta îi punea lui metanie, iar
bătrânul nu făcea pace cu el. Întâlnindu-l pe fratele, acest duhovnic
bătrân l-a întrebat: „Ce este, fiule, cum a trecut ziua de astăzi? Oare am
dobândit ceva, oare am șters de pe hârtie ceva?” Fratele, cunoscând
că bătrânul este om al Duhului, n’a ascuns tainele sale, ci i-a răspuns:
„Da, părinte, astăzi ne-am ostenit puțin.” Și dacă cândva trecea vreo
zi în care nu ar fi fost ocărît, sau n’ar fi fost scuipat, sau n’ar fi fost
izgonit de bătrân, se ducea seara
la bătrânul cel de aproape și zicea,
plângând: „Vai mie, părinte, că rea mi s’a făcut mie ziua de astăzi;
căci nu am dobândit nimic, ci în odihnă am petrecut-o.” După alți
145
arhim. SERAFIM
Alexiev
șase ani, a adormit fratele, și mărturisea bătrânul cel duhovnicesc
că l-a văzut pe el stând împreună cu mucenicii și rugându-
se lui
Dumnezeu pentru bătrânul lui, cu multă îndrăzneală, și zicând:
„Doamne, precum m’ai miluit pe mine prin acela, miluiește-l și pe
el pentru îndurările tale cele multe și pentru mine, robul tău!” și
după patruzeci de zile l-a luat la sine și pe bătrânul în locul cel de
odihnă...
Când am terminat de citit prietenului meu această povestire, am
așteptat să văd cum va reacționa. A fost mișcat până la lacrimi și a
zis: „Într’adevăr, cât de mari au fost Sfinții Părinți! Câtă răbdare au
avut!” Iar eu i-am spus: „Iată, dragul meu, calea spre mântuire și
pentru tine: iartă celor ce te-au defăimat, și Dumnezeu te va ierta
și pe tine!” Atunci el dintr’odată, ca ars, și-a amintit și a strigat: „Să
iert? Nu pot! M’au necinstit în chip îngrozitor! Îmi voi cere dreptul!
Îi voi da în judecată!...” Cu aceste cuvinte pe buze, a plecat...
Nu facem, oare, noi toți, iubiți cititori, precum acest prieten? Câtă
vreme citim în cămăruța noastră caldă și tihnită despre nevoințele
marilor oameni bineplăcuți lui Dumnezeu, sântem mișcați până la
lacrimi. Văzând răbdarea lor, plângem cu umilință. Când auzim
predici frumoase despre ei, ni se înmoaie sufletele. Însă de îndată ce
am ieșit afară în viață și ne întâlnim cu vreun dușman sau cu cineva
cu care ne-am certat aseară, îi întoarcem spatele și nu-l putem ierta.
Ce folos avem din toată cunoștința noastră despre cum trebuie să ne
purtăm și despre cum s’au purtat sfinții în astfel de cazuri, dacă nu
facem ca ei?!
Cel ce iartă va fi iertat
Încetarea vrajbei și iertarea jignirilor ne-a fost lăsată ca poruncă, nu
pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ea, ci pentru că nouă ne
146
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
este de folos. Cel ce iartă greșelile aproapelui său, singur va primi
iertare de la Dumnezeu, după făgăduința Mântuitorului. Și cât de
multe păcate avem înaintea lui Dumnezeu! Când ne gândim că la
judecata de apoi vom da socoteală pentru toate, ce frică mare ne
cuprinde! Spre marea noastră rușinare, la înfricoșata judecată a lui
Dumnezeu ni se vor descoperi toate faptele cele întunecate înaintea
întregului univers. Și nu vom putea să ne răscumpărăm prin nimic.
Dar, iată, acum Mântuitorul ne arată un mijloc ușor de a șterge toate
păcatele noastre. „Iertați, și vi se va ierta vouă.” /Lc. 6:37/ Iartă
din inimă măruntele greșeli ale fratelui tău față de tine și vei primi
iertare pentru nenumăratele tale păcate față de Dumnezeu! Este
oare ceva mai frumos și mai ușor decât aceasta? Dacă din dragoste
de Dumnezeu și de sfintele sale porunci nu iertăm, atunci s’o facem
măcar pentru propriul nostru folos. Dar, vai! adeseori nici înaltele
imbolduri ale virtuții fără gând de agoniseală, nici măcar chemările
stăruitoare ale intereselor noastre nu sânt în stare să ne îndemne la
iertarea deplină. Ura ne-a orbit într’atât, încât ne-a preschimbat în
cei mai mari vrăjmași ai noștri. În vrăjmășia noastră mergem în chip
deschis împotriva lui Dumnezeu, îndreptăm tăișul urii împotriva
propriei noastre inimi, ne otrăvim sănătatea și ne căutăm singuri
veșnica pierzanie a sufletului. Este, oare, ceva mai nebunesc decât
aceasta?...
Și cât de frumos este să ierți! Sufletul devine atât de ușor și liniștit!
După ce a iertat, omul cearcă o așa umilință, încât e gata să îmbrățișeze
lumea întreagă, să-i iubească pe toți oamenii și să ierte toate. Și
măcar nici nu este atât de greu să ierți. Pentru aceasta se cere doar
puțină bărbăție a sufletului și milostivire a inimii. Taie-ți mândria și
vei ierta cu ușurință aproapelui tău! Nimicește-ți ura, acest vrăjmaș
al sufletului tău, și îți vei face din potrivnic prieten. De vei birui
astfel vrăjmașul din tine, îl vei dezarma pe vrăjmașul cel din afară.
147
arhim. SERAFIM
Alexiev
Nu ți se cere să-i dai nimic celui cu care te-ai certat, numai să-l ierți
din inimă. Și, pentru o astfel de iertare, Dumnezeu nu numai că-ți va
ierta mulțimea păcatelor, ci îți va dărui pe deasupra și comoara cea
neprețuită - Împărăția Cerurilor, veșnica bucurie în Rai!
Fericit cel ce grabnic izgonește ura din inima sa! El nu-și otrăvește aici
nervii și sus, în ceruri, va fi veșnic printre îngeri. Știind acestea, fie ca
și noi, iubiții mei, să fim pregătiți ca întotdeauna să ne împăcăm cu
dușmanii noștri. Să nu ne îndreptățim că celălalt nu vrea să se împace
cu noi, căci dacă el nu vrea să ne ierte, ce ne împiedică pe noi să îl
iertăm? Dacă el se sinucide sufletește prin vrajbă, este, oare, chibzuit
ca și noi să ne pricinuim aceeași nenorocire? Cât de des nu auzim
în viață astfel de îndreptățiri de sine: „Cum să-l iert, dacă nu vine
la mine? El e mai mic. Să întindă cel dintâi mâna pentru împăcare.
El m’a jignit pe mine, de aceea el trebuie să-ți ceară iertare! Eu nu
am nimic împotriva lui. Dar dacă el nu vrea să ne împăcăm, nici eu
nu vreau! Cine, eu să mă duc cel dintâi să-mi cer iertare? De ce să
mă umilesc în fața lui? Cine e el? și eu am demnitate omenească!
ș.a.m.d.”
Oare n’am rostit și unii dintre noi aceste cuvinte de mai sus?
Negreșit! Mai mult, aceste cuvinte mai mult îi învinuiesc decât
să-i îndreptățească pe cei ce le rostesc. Nicăieri nu a spus Iisus
Hristos să iertăm numai atunci când omul vine la noi să ne ceară
iertare. El nu a statornicit nicăieri că trebuie ca acela mai mic să își
ceară întâiul iertare. Toți, în orice clipă, sântem datori să-i iertăm
pe dușmanii noștri pentru toate cele cu care ne-au vătămat cinstea.
Dacă cel vinovat de ceartă își vine în fire și îi cere smerit iertare
potrivnicului lui, va dobândi ștergerea vinovăției sufletului său.
Dacă cel nevinovat rămâne neîmpăcat în mândria lui, tocmai prin
aceasta se va face mai vinovat decât cel vinovat. Bine este ca acei
mai tineri să facă cel dintâi pas către împăcare. Dar, dacă ei nu au
148
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
această conștiință, atunci nimic nu-i împiedică pe cei mai bătrâni
sau mai mari să se smerească primii. O întâmplare emoționantă ce
înfățișează o asemenea smerenie găsim în viața Sfântului Ioan cel
Milostiv, Patriarhul Alexandriei.
„Odată, pe când Sfântul Ioan slujea Dumnezeiasca Liturghie, și-a
amintit dintr’odată că un slujitor bisericesc aflat sub omoforul său, de
pe o treaptă preoțească mai joasă, era supărat cu ceva pe el. Atunci
Sfântul Ioan, Patriarhul, a părăsit pentru puțină vreme Sfântul
Altar, l-a chemat pe slujitor la sine și i-a căzut la picioare, rugându-l
să-l ierte. Slujitorul s’a spăimântat și s’a tulburat de marea smerenie
a Patriarhului, căzând și el la picioarele acestuia și strigând cu ochii
în lacrimi: „Iartă-mă, sfințite Vlădică!” Astfel, Sfântul Ioan a arătat
prin pilda sa cum și cei mai mari pot să-și ceară primii iertare de
la cei mai mici decât ei. Smerenia celor mari lucrează cu atât mai
puternic asupra celor supuși lor.”
Sfinții Părinți ne învață că cel ce iartă întotdeauna câștigă. Oricare ar
fi pricina certei, dacă ierți, ți-ai spălat de îndată sufletul și te-ai făcut
vrednic de Rai. Dacă ai iertat celui ce a cugetat să te ucidă, ai ajuns
întocmai cu mucenicii. Dacă ierți ocara, te-ai liniștit și ai dobândit
Împărăția cerurilor. Dacă, cu mărime de suflet, uiți bârfele și pârele
împotriva ta, ai amuțit gura vrăjmașului tău. Dacă răspunzi răului cu
bine, ți-ai rușinat vrăjmașul. Dacă primești vătămarea cea răutăcioasă
a cinstei tale, te-ai învrednicit de cinstiri cerești. Dacă, având poziție
înaltă în viață, îți ceri iertare de la cel mai mic decât tine, nu numai că
nu te-ai umilit, ba mai mult ai crescut cu duhul. Dacă nu ești vinovat
și ceri celui ce te-a jignit să te ierte, ajutând sufletul acestuia să iasă
din iadul vrajbei, ai șters de unul singur multe dintre păcatele tale.
Dacă îți umilești mândria, ți-ai proslăvit smerenia.
Să presupunem însă că te cerți cu cei apropiați ai tăi pentru că au
împrumutat bani de la tine sau au întrebuințat în scopuri rele banii
149
arhim. SERAFIM
Alexiev
tăi și nu mai vor să ți-i înapoieze. Cum trebuie lucrat Creștinește? Să
cercetăm mai în amănunt cazul acesta, deoarece printre Creștinii de
astăzi se pornesc adesea certuri și chiar lupte pătate de sânge, pentru
bani, averi și moșteniri. Patima iubirii de arginți ne împinge să ne
simțim adânc jigniți atunci când cineva și-a însuțit pe nedrept banii
noștri, ba nici nu recunoaște că ar fi fost ai noștri și refuză să ni-i
înapoieze. Sântem, atunci, gata să-l vorbim de rău și să-l defăimăm
pe un astfel de om înaintea tuturor, să-l numim tâlhar, jefuitor și
chiar să-l dăm în judecată. Prin toate acestea, din pricina păcatului
lui, începem și noi să greșim cu îndârjire, lucru care nu este defel
bun. Vrăjmașul nostru se îndreaptă spre iad, iar noi alergăm să-l
prindem din urmă ca să nu rămânem în afara focului veșnic! Ce se
cuvine să facem ca să nu greșim?
Ne spune Iisus Hristos: să iertăm! Putem, desigur, să-l rugăm cu
blândețe să ne înapoieze suma datorată. Dacă datornicul nostru își
dă seama că este greșit să-și însușească bani străini, și ni-i înapoiază,
bine va fi și pentru el, și pentru noi. Dar dacă nu vrea, cu nici un chip,
să facă aceasta, atunci va trebui să încredințăm totul lui Dumnezeu și
să iertăm. Iar Dumnezeu are chipuri și putințe să ne despăgubească.
Trebuie să avem în vedere un singur lucru: să ne păzim de păcat! Mai
bine este să rămânem jigniți decât să mergem la judecată! /I Cor. 6:7/
Este adevărat, în felul acesta vom pierde ceva important pentru
trup,
dar vom câștiga ceva mult mai de preț pentru suflet. Vom dovedi că
prețuim mai mult iubirea frățească decât banii și vom trece drumul
vrajbei pentru sufletele noastre! Tocmai pentru a ne învăța această
purtare împăciuitoare, în numele păcii și al dragostei, Iisus Hristos
ne-a lăsat porunca: „Celui ce voiește să se judece cu tine și să ia haina
ta, lasă lui și cămașa.” /Mat. 5:40/ Astfel au făcut și sfinții cei plăcuți
lui Dumnezeu. Iată o pildă. Tâlharii au atacat chilia săracă a unui
pustnic în lipsa acestuia. Când schimnicul s’a întors, a văzut că hoții
150
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
îi scoseseră afară cărțile și hainele. Atunci el, fără să se mânie, i-a
ajuns din urmă și a început să-i ajute la căratul lucrurilor…
Hoțul ne răpește bunurile, dar Dumnezeu pe toate le vede.
Dacă
noi iertăm, Dumnezeu însutit ne va întoarce în ceruri și ne va socoti
fapta ca milostenie. și atunci neprietenul nostru se va preschimba,
împotriva propriei voințe, în binefăcătorul nostru, cu ajutorul căruia
ne vom mântui mai lesne. Dacă răbdăm și iertăm celor ce ne jefuiesc,
vom părea, poate, nebuni în ochii lumii, dar vom fi înțelepți înaintea
lui Dumnezeu. Din iertare și răbdare, vom dobândi mare folos pentru
sufletele noastre. Atunci nici pe cele răpite nu le vom mai socoti ca
pierdute, iar noi înșine vom îndura mai ușor necazurile în viață.
Ca să vă încredințați că acestea nu sânt cugetări deșarte, ci învățătura
Sfintei Biserici, vă voi aduce mărturiile scrierilor Sfinților Părinți.
Tocmai în această privință, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește astfel:
„Te-a lipsit cineva de bani? De vei răbda bărbătește răpirea lor,
răsplată pe măsură vei primi, ca și cum i-ai fi dat în mâinile săracilor.
Că și cel ce a dat bani celor săraci, și cel ce, pentru Dumnezeu, nu
a dorit răul celui ce l-a jefuit, nici măcar nu i-a rostit un cuvânt rău,
aceeași lucrare au săvârșit.”
O mărturie minunată a acestui cuget al Sfinților Părinți întâlnim
în viața Cuviosului Areta din Pecerska (24 Octombrie). Iată ce se
istorisește despre el: „Areta viețuia în Mănăstirea Pecerska, având
ascunsă multă bogăție în chilia sa. Și atât de mult era cuprins de
zgârcenie, încât niciodată nu dădea vreun ban milostenie săracilor,
nici pentru el nu cheltuia nimic. Într’o noapte, venind tâlharii, i-au
furat toată averea lui. Atunci el, de mult necaz și întristare, puțin
a lipsit de nu și-a pierdut singur viața și a început a asupri pe cei
nevinovați și pe mulți a chinuit fără dreptate. Frații îl rugau să
înceteze cu toate acestea și-l mângâiau, însă el nu asculta nicidecum
și cu cuvinte aspre îi ocăra pe toți.
151
arhim. SERAFIM
Alexiev
După câteva zile, s’a îmbolnăvit de o boală cumplită și era aproape
de moarte, când nici atunci nu înceta cârtirea și hula. Dar iubitorul
de oameni, Domnul, care voiește ca toți oamenii să se mântuiască,
a arătat mila sa spre dânsul. Căci, zăcând în boala aceea ca mort,
nemaiputând vorbi, deodată în auzul tuturor, a început a striga cu
glas mare: „Doamne, miluiește-mă! Doamne, iartă-mă! Doamne,
greșit-am! Căci a ta este bogăția, nu plâng eu pentru aceasta.” și
după aceasta, s’a sculat îndată din boală și a spus fraților că pricina
strigării sale a fost această arătare: „Am văzut,” zicea el, „venind la
mine îngerii și mulțimea dracilor și au început a mă cerceta pentru
bogăția mea cea câștigată necinstit. Dracii ziceau: „Nu a lăudat pe
Domnul pentru aceasta, ci a hulit, și de aceea este al nostru și nouă
ne va fi dat.” Iar îngerii ziceau către mine: „O, ticălosule de om! De
ai fi mulțumit lui Dumnezeu pentru averea ta cea răpită, și s’ar fi
socotit aceasta ca o milostenie, precum s’a socotit lui Iov. Căci de ar
face cineva milostenie, mare este înaintea lui Dumnezeu, fiindcă al
său bine îl face de bunăvoie. Dar averea jefuită aduce cu sine ispita
diavolească, dacă omul nu poate răbda această pagubă, căci vrând
diavolul să arunce pe om în hulă, îi face lui aceasta, iar mulțumitorul,
de ar fi jefuit, dacă pe toate lui Dumnezeu le socotește, pentru aceasta
este întocmai cu milostenia.” Acestea zicându-le îngerii către
mine, eu am strigat: „Doamne, iartă-mă! Greșit-am, Doamne! A
ta este avuția, nu plâng pentru aceasta!” și atunci îndată s’au făcut
nevăzuți dracii, iar îngerii s’au bucurat și, socotindu-mi argintul cel
furat în loc de milostenie, s’au dus.”
Acestea auzindu-le frații, au proslăvit pe Dumnezeu, cel ce povățuiește
la calea pocăinței pe cei ce greșesc și le arată lor o putere ca
aceasta. Iar fericitul Areta, fiind povățuit de Dumnezeu, de atunci cu
totul s’a schimbat spre bine, cu mintea și cu obiceiul, ajungând unul
dintre marii cuvioși plăcuți Domnului din Lavra Kiev - Pecerska.”
152
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Întotdeauna Sfinții Părinți au răbdat cu recunoștință toate
necazurile din viața lor. Ei știau că cel ce îndură fără cârtire orice
încercare, scârbire nedreaptă sau vătămare voită a intereselor sale,
cu răbdare, își mântuiește sufletul. A pierdut cele vremelnice, dar a
câștigat cele veșnice. De aceea, ei nu se mâniau niciodată pe ceilalți
și nu-i vrăjmășeau pe potrivnicii lor. Răbdarea lor față de vrăjmași
era o virtute ziditoare și însemnată, în sfânta lor viață duhovnicească.
Cât de drepți erau Sfinții Părinți! Simțiți aceasta, dragi cititori?
Dacă o simțiți, bine este sufletelor voastre. Dar, dacă amintindu-vă
de dușmanii și datornicii voștri, clătinați cu nemulțumire din cap,
căci nu vă puteți închipui cum îl veți ierta pe înșelătorul care v’a
mâncat banii și s’a folosit în chip rău de ei, și cum vă veți împăca
cu scorpia care cumplit v’a jignit, atunci nu sânteți pe calea cea
dreaptă. Deoarece ne-a fost dată poruncă să-i iertăm tocmai pe acești
vrăjmași ai noștri pe care îi urâm. Dacă vă mai chinuie aplecările
răuvoitoare, înseamnă că nu ați gustat încă din dulceața iertării
depline. Interesele voastre trupești sânt, încă, mai presus de cele
duhovnicești. Și voi, prinși în mrejele celor pământești, nu puteți
să vă luați zborul până la lăcașurile duhului, unde Iisus Hristos le
arată mare fericire celor ce-i urmează. Dar dacă ați simțit că Sfinții
Părinți, deși nesocotesc într’o oarecare măsură vremelnicele noastre
folosințe materiale, ne sfătuiesc drept atunci când ne învață să-i
iertăm pe vrăjmașii noștri, dacă ați încercat umilință și bucurie la
citirea acestor rânduri, oricât de nebunești ar părea ele lumii, fericiți
sânteți! Căci ați aflat calea ce duce spre Împărăția Cerurilor.
Răbdarea înseamnă mântuire
Până aici s’a vorbit pe larg despre cele două feluri de relații posibile
dintre oameni: despre vrajbă și despre împăcare. S’au spus multe,
153
arhim. SERAFIM
Alexiev
mai cu seamă în ultimul capitol, și despre al treilea fel de relații
dintre cei ce se vrăjmășesc - acela în care unul este înclinat să ierte,
iar celălalt este neîmpăcat. Vom adăuga aici și vom lămuri al treilea
fel de purtare.
În duhul învățăturii lui Hristos, cel ce este mai înțelept și mai
duhovnicesc trebuie să ierte în inima sa, cu mărime de suflet, chiar
dacă celălalt nu voiește nici măcar să audă de împăcare. Bunul
Creștin trebuie să rabde și să îndure până la capăt necazurile care vin
de la potrivnicul lui. „Iar cela ce va răbda până în sfârșit, acela se va
mântui,” /Mt. 24:13/ ne învață Mântuitorul; mai bine spus: răbdare
= mântuire. O pildă mișcătoare de răbdare și iertare ne-a dat Domnul
nostru Iisus Hristos, care a răbdat pe Golgotha fără cârtire patimi
cumplite și s’a rugat de pe Cruce pentru vrăjmașii săi neîndurători:
„Părinte, iartă lor, că nu știu ce fac.” /Lc. 23:34/ Asemenea a făcut și
Sfântul Arhidiacon Ștefan, care, lovit cu pietre fiind, s’a rugat pentru
ucigașii săi: „Doamne, nu socoti lor păcatul acesta.” /F. Ap. 7:60/
Întocmai
au făcut și toți Sfinții Părinți, Sfinții Mucenici, Preacuvioșii
și Sfinții. Toți aceștia au aflat în răbdare și în iertare calea cea îngustă
către Rai. Și, pentru aceasta, ne-au lăsat legământ ca și noi să facem
asemenea lor. Ne-am certat - să alergăm ca să ne împăcăm! Îndoită ne
este biruința dacă ne împăcăm cu vrăjmașul nostru: și pe noi înșine,
și pe acela vom slobozi din ghearele celui viclean. De nu izbutim
să-l înduplecăm pe vrăjmașul nostru spre împăcare, măcar noi să
nu rămânem în vrăjmășie cu el, să nu-l urâm așa cum ne urăște
el,
ca paguba să nu fie îndoită, ca să nu piară și sufletul nostru odată cu
al lui. În astfel de împrejurări, cel mai înțelept lucru este să iertăm
noi. Astfel încât, dacă el piere, nu ne-am jertfit celui viclean. Dar, de-l
vom răbda și-l vom ierta, sigură este mântuirea noastră, căci răbdarea
nu este o nevoință măruntă. Cei înțelepți în cercarea duhovnicească
socotesc răbdarea a fi întocmai cu mucenicia. De aceea, cei răbdători
154
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
și iertători, chiar de au greșit mult mai înainte, vor fi asemenea
mucenicilor, primind cunună netrecătoare. Sfinții Părinți, pentru a
ne îndruma spre răbdare, ne învață că cei ce ne lingușesc ne sânt
vrăjmași, iar cei ce ne ocărăsc ne sânt binefăcători. Cugetări minunate
pe această temă aflăm la Sfântul Ioan Gură de Aur.
Să-l ascultăm: „Când vrăjmașul te defaimă pentru vreun păcat
pe care îl cunoști înlăuntrul tău,” spune Sfântul Părinte, „auzind
aceasta, nu răspunde cu scârbire, ci începe să suspini cu amărăciune
și să te rogi lui Dumnezeu, și de îndată vei șterge păcatul tău. Ca să
nu socotești că numai te mângâiem, îți vom da mărturie din Sfânta
Scriptură. Erau doi oameni: unul fariseu, iar celălalt vameș. Cel
din urmă ajunsese la cea mai de jos treaptă a patimii, pe când cel
dintâi se grijea cu râvnă de dreptatea lui. Amândoi s’au suit odată
la biserică, să se roage. Fariseul, stând, se ruga: „Dumnezeule,
mulțămescu-ți că nu sânt ca ceilalți oameni, hrăpitori, nedrepți,
preacurvari, sau și ca acest vameș,” /Lc. 18:11/ iar vameșul,
departe stând, s’a rugat cu mare durere și întristare, nu a rostit nici
un grai păcătos, cu care ne copleșim unii pe alții zi de zi, ci a zis
numai, suspinând cu amar și bătându-și pieptul: „Dumnezeule,
milostiv fii mie păcătosului” /Lc. 18:13/ - și a ieșit îndreptat. Vezi
cât de grabnic? Sufletul s’a întinat și și-a spălat întinăciunea. Și-a
cunoscut păcatele lui și s’a slobozit de ele. Învinuirea pentru păcat
s’a făcut dezbrăcare de păcat și vrăjmașul, împotriva voii sale, s’a
făcut lucrător de bine. Este, oare, fericire mai mare decât aceasta?
Este, oare, cale mai lesnicioasă pentru slobozenia de păcate? De
fapt, câtă vreme a trebuit să se ostenească vameșul, să se nevoiască
prin post, priveghere, să stea pe pământ, să-și împartă averea la
săraci, să stea vreme îndelungată în sac și cenușă,
ca i se șteargă
toate păcatele sale! Iar acum, fără să facă toate acestea, numai
printr’un cuvânt a lepădat de la sine toate păcatele și toată rușinea.
155
arhim. SERAFIM
Alexiev
și grăirea de rău a celuia care părelnic l’a ocărât fără îndelungi
osteneli și munci i-a adus cununa dreptății.”
Iată roadele adevăratei și Creștineștii îndurări cu răbdare a ocărilor!
Cel ce nu se mânie degrabă, ci știe să rabde, acela îți este prieten
sufletului și mântuirii sale. Cel ce nu se lasă vatămat degrabă,
ci așteaptă cu blândețe, acela este smerit. Iar cel smerit caută
întotdeauna vina pentru tot ce i se întâmplă la el, niciodată la
ceilalți. De aceea, cunoscând că numai el este vinovat de ocările pe
care le primește, se supără pe sine, nu pe ceilalți; se întovărășește
cu oamenii ce îl atacă și astfel, aliat cu vrăjmașii săi, izgonește iute
și lesne adevăratul vrăjmaș din sufletul său, adică păcatul. Cel
ce stă și se sfădește cu aceia care-i aduc ocară, se pune de partea
păcatului său, apărându-l, și întărindu-l astfel în sufletul său. Un
astfel de om este mândru, și cu greu se poate mântui. Sfântul Ioan
Gură de Aur, într’o convorbire plină de înțelepciune cu cel jignit,
întreabă: „De ce nu voiești să te împaci cu vrăjmașul tău? Te-a vorbit
de rău, te-a numit preacurvar? și ce-i cu asta? De spune adevărul,
îndreaptă-te, iar de nu, râde în sinea ta!... Ci mai bine, nu numai
să râzi, ba chiar să te bucuri, după cuvintele Domnului: „Fericiți
veți fi când vor urî pre voi oamenii și când vă vor despărți și vă
vor ocărî, și numele vostru ca un viclean îl vor scoate pentru Fiul
Omului; bucurați-vă întru acea zi și săltați, că iată plata voastră
multă este în ceruri.” /Lc. 6:22-23/ Dacă a grăit adevăr, iar tu îți
osândești greșelile, vei dobândi răsplată. ...Adesea vrăjmașii, prin
mustrările lor drepte, izbutesc ceea
ce nu pot face prietenii prin
laudele și cuvintele lor plăcute.” (Lucrări, vol. XII, pag. 613)
Dacă noi, iubiți cititori Creștini, îi răbdăm pe cei ce vrăjmășesc
împotriva noastră și căutăm la noi, și nu la ei, vina pentru reaua lor
purtare față de noi, ne vom mântui.
„Într’o mănăstire a venit să trăiască un monah tânăr și neîntărit
156
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
în viața duhovnicească. El socotea că va afla în sfânta mănăstire o
rânduială ca în Rai: că toți acolo îl vor iubi și îl vor cinsti ca pe cel mai
drag frate. Dar mare îi fu amărăciunea când își dădu seama, după o
vreme, că opt îl iubeau și doi îl urau! Nu putea suferi ura celor doi,
și a pornit să caute altă mănăstire unde să nu fie vrăjmășit. În cea
de a doua mănăstire, toți frații l-au primit cu bucurie și se purtau
foarte iubitor. Dar acest lucru n’a ținut multă vreme. La scurt timp,
s’au ivit simpatii și antipatii față de fratele nou-venit. Din nefericire,
aici erau numai patru care îl iubeau pe monah, iar patru îl urau -
chiar mai rău decât în prima mănăstire: îl necăjeau, îl osândeau,
îl luau în batjocură și nu pierdeau nici un prilej pentru a-l ocărî.
Nu s’a putut împăca cu acesta, nefericitul monah! și a plecat și din
această mănăstire. În a treia mănăstire în care s’a statornicit, a băgat
iute de seamă că aproape nimeni nu-l iubea. Renumele lui de om
certăreț și nestatornic l-a întrecut în acea mănăstire, așa încât frații
l-au întâmpinat cu neîncredere. Văzând că a căzut din lac în puț,
tânărul monah începu să cugete dacă nu cumva vina că nu poate
câștiga dragostea celorlalți se află în el, și s’a hotărât să rămână să
viețuiască în acea mănăstire, în mijlocul purtărilor vrăjmășești ale
fraților, până ce, cu ajutorul lui Dumnezeu, le va câștiga dragostea.
Supunându-și cercetării purtarea, a aflat că el singur era vinovat
de gâlcevile cu frații, pentru că nu îndura cu răbdare încercările.
Atunci i-a venit un gând fericit. A scris pe un petic de hârtie: „Voi
răbda toate pentru Iisus Hristos,” și l-a îndesat la brâu. De fiecare
dată când frații îl batjocoreau și îl ocărau, scotea de la brâu bucata
de hârtie, o citea, își amintea de făgăduința făcută înaintea lui
Dumnezeu că va răbda, și se liniștea. Unii dintre frați au început
a se mira de răbdarea lui și au început să-l iubească. Alții însă, în
vrajba lor, spuneau: „Face vreo vrajă ca să se liniștească. Când îl
necăjim, scoate o hârtie de la brâu și, de cum o privește, îi trece!
157
arhim. SERAFIM
Alexiev
Treaba asta nu mi se pare curată. Poate e vrăjitor!”... Cu astfel de
bănuieli în inimă, acești monahi vrăjmași au mers și l-au clevetit
pe tânărul monah înaintea Starețului. Starețul
a cercetat acestea,
a cunoscut nevinovăția fratelui și, pentru îndreptățirea lui și spre
folosul obștesc, a adunat toți monahii dinaintea lui. Când clevetirile
împotriva tânărului frate au urmat pe mai departe, cum că a scos
de la brâu o cărțulie tainică să se liniștească, starețul i-a poruncit să
arate înaintea tuturor ce carte este aceea. Tânărul călugăr s’a supus,
a scos peticul de hârtie și a citit cele scrise acolo: „Voi răbda toate
pentru Iisus Hristos.” Atunci au tăcut rușinați cei ce-l învinuiseră,
iar fratele, îndreptățit și lăudat, a trăit cu pace în mijlocul cinstirii și
iubirii obștești a monahilor.”
Iată, dacă și noi le răbdăm pe toate în același chip, pentru Iisus
Hristos, ne vom mântui. În certuri și gâlcevi, ne socotim totdeauna
drepți, iar pe ceilalți vinovați. Aceasta este din pricina mândriei
noastre. Iar mândria este cea mai de seamă piedică pentru
împăciuirea sufletului nostru. Dacă cineva ne vatămă, ne mâhnim,
clocotim și socotim că celălalt este vinovat pentru mânia noastră.
Nu, nu el este vinovat! Vinovate sânt patimile ce mocnesc în noi,
care, până ce nu au fost zgândărite, au dormit liniștit, dar care cu
primul prilej au prins glas. Cel ce ne-a jignit nu este vinovat pentru
că sântem atât de mândri, iubitori de slavă deșartă și simțitori, încât
nu putem îndura nici cea mai mică ocară. Faptul că cel ce ne-a
vătămat poate chiar aduce folos unui suflet smerit și blând, și se
face prilej de păcat numai la cei mândri, grăiește foarte limpede că
nu poate fi socotit ca vinovat pentru ura și vrajba noastră. El este
numai prilejul pentru ca simțămintele ascunse în sufletele noastre să
iasă la iveală. Cel ce rupe pâinea mucegăită care a prins mucegai pe
dinlăuntru, iar dinafară și-a păstrat înfățișarea frumoasă este, oare,
vinovat de mucegai? Noi, prin patimile ascunse în pieptul nostru,
158
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
ne asemănăm unor mormânturi frumos văruite, care din afară sânt
frumoase, iar dinlăuntru urât-mirositoare. /Mat. 23:27/ Dacă vrem să
ne îndreptăm, se cade, după povețele Sfinților Părinți, să ne dojenim
pe noi înșine, nu să ne supărăm pe ceilalți. Trebuie mai degrabă să
mulțumim acelui frate care s’a făcut prilej spre izbucnirea patimilor
noastre, să-i aducem mulțumire că ne-a ajutat spre mântuitoarea
cunoaștere de sine - nu să ne mâniem pe el.
Fericit cel ce a cunoscut că singur este vinovat pentru păcatele
sale. Mărturisirea lui îl va duce la pocăință, pocăința la smerenie,
smerenia la răbdare și răbdarea la mântuire.
159
arhim. SERAFIM
Alexiev
Încheiere
Încheind problema vrajbei și a împăcării, n’ar strica să amintim din
nou cele trei chipuri posibile de purtare între oameni. Am văzut că
oamenii nu pot trăi împreună în pace deplină din pricina păcatului,
care domnește în mijlocul lor. De aceea ei trăiesc fie în vrajbă până la
moarte (cea mai înspăimântătoare stare a sufletului), fie se iartă unul
pe celălalt, fie, dacă unul este neîmpăcat, celălalt rabdă și iartă.
În care dintre cele trei situații ne aflăm noi și voi, dragi Creștini?
Dacă iertăm, este bine, dar dacă nu iertăm, sântem vrednici de plâns,
căci singuri îl poftim pe Dumnezeu să nu ne ierte. În Rugăciunea
Domnească, noi înșine hotărâm ca Dumnezeu să se poarte cu
noi așa cum și noi ne purtăm cu semenii noștri: Cum ne va ierta
Dumnezeu, dacă noi nu iertăm? În viața Sfântului Vasilie cel Nou,
se spune că cea din urmă vamă la care sânt cercetate sufletele ce trec
în lumea cealaltă este vama nemilosârdiei. Acest lucru nu este întâmplător.
Este în deplină înțelegere cu legea lui Dumnezeu. Dacă
ai plinit toate poruncile, dacă te-ai păzit de toate păcatele, dar ai
rămas neîmpăcat și încrâncenat față de vrăjmașul tău, nu vei intra
în Împărăția Cerurilor. Numai cei milostivi se vor milui. Cel ce a
fost îngăduitor cu ceilalți se va bucura de îngăduința lui Dumnezeu
față de neputințele sale. Cei ce vrăjmășesc vor rămâne nemiluiți.
Sfântul Tihon din Zadonsk spune limpede: „Pentru tâlhari, ucigași,
desfrânați, vameși și tot felul de păcătoși care se pocăiesc, se des160
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
chid ușile milosârdiei lui Dumnezeu, dar înaintea celor ce urăsc se
închid.” Dumnezeu este foarte milostiv și îndelung-răbdător. Dacă
vrem să ajungem la el, trebuie să ne asemănăm lui măcar în parte,
trebuie să fim milostivi și îngăduitori față de semenii noștri și, cu
mare răbdare, să îndurăm neputințele lor.
Dumnezeu spune: „Milă voiesc, și nu jertfă,” /Osea 6:6; Mt. 9:13/
milă în inimi, dragoste față de aproapele, și nu mari jertfe care slujesc
adesea la hrănirea mândriei, deșertăciunii și iubirii noastre de slavă!
Milă, și nu jertfă! Smerenie, împăcare între noi, și nu înfumurare și
dezbinare!
Iată, de fiecare praznic mergem la Biserică pentru Dumnezeiasca
Liturghie. Vrem să-i aducem acolo lui Dumnezeu mica noastră jertfă,
să aprindem lumânări, să lăsăm în cutia săracilor obolul nostru, să ne
rugăm Mântuitorului. Dar, pe cale, ne întâlnim cu vecinul nostru cu
care ne-am certat aseară. Și trecem pe lângă el, și cu silă ne întoarcem
fața de la el. Nu ne gândim că astfel și Dumnezeu își întoarce fața
de la noi? Până ce nu ne împăcăm, sau măcar - dacă celălalt nici
nu vrea să audă de împăcare - până ce nu-l vom ierta, Dumnezeu
nu va primi nici jertfa noastră, nici rugăciunea noastră. Dacă iertăm
din inimă semenilor pentru păcatele lor, atunci, numai atunci! ne va
ierta și Dumnezeu, și vom putea cu îndrăzneală să ne rugăm: „Și ne
iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri!”
Căci El Însuși a spus: „Iertați, și vi se va ierta vouă!” /Lc. 6:37/
161
arhim. SERAFIM
Alexiev
Rugăciune de împăcare cu vră jmașii
Doamne, Iubitoriule de oameni, Împăratul păcii, Hristoase Dumnezeul
nostru! Tu ai nimicit despărțitura vrajbei și pace ai dăruit oamenilor,
ca în bunăvoire să petreacă și de viața cea adevărată să se
bucure. Tu ai poruncit nouă a ne iubi unii pre alții și în pace a fi cu
toți oamenii, mai cu seamă cu cei ce pe adevăratul Dumnezeu cunosc,
Tatăl iubirii. Tu ai spus: „Fericiți făcătorii de pace, că aceștia fiii
lui Dumnezeu se vor chema.”
De aceea, de bunăvoie sfintei tale voi supunându-mă, rogu-te, Stăpâne,
dăruiește pace robilor Tăi (N), care întru vrajbă și în ceartă viiază.
Cu lumina ta luminează inimile lor și le încălzește cu focul dragostei,
ca să nu lași viclenia a-i stăpâni și de la tine a-i depărta. Stinge întru
dânții toată vrajba și păzește-i de toată ispita dezbinării. Sălășluiește
întru dânșii frica ta, ca inimile lor să nu se semețească și răzbunare
să caute.
Dă lor a cunoaște cele ce păcii și zidirii întreolaltă slujesc, căci bun
este a locui frații împreună. Nu lăsa pre ei să istovească în vrajba și în
robia neamului omenesc, ci îi cheamă la pacea ta și îi mântuiește.
Întărește și pre mine în povățuire și sârguință a stărui, pentru
împăcarea celor ce se vrăjmășesc, și voia ta, cea a păcii și dragostei,
în norodul tău plinind, să cunosc bucuria făcătorilor de pace, pe
care fii ai lui Dumnezeu i-ai chemat.
Că Tu ești pacea noastră și pre Tine te proslăvim, împreună cu Tatăl
și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor, amin!