Din Invataturile Sfântul CASIAN ROMANUL

Sfântul CASIAN ROMANUL

Către Episcopul Castor 

Despre cele opt gânduri ale răutăţii¹

După ce mai înainte am alcătuit cuvântul despre rânduielile chinoviilor, de data aceasta, nădăjduind iarăşi în rugăciunile Voastre, ne-am apucat a scrie despre cele opt gânduri ale răutăţii, adică despre cel al lăcomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deşarte şi al mândriei.

I. Despre înfrânarea pântecelui                   .

Mai întâi deci vom vorbi despre înfrânarea pântecelui, care se împotriveşte îmbuibării pântecelui; apoi despre chipul posturilor şi despre felul şi cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci după cum le-am primit de la Sfinţii Părinţi. Aceştia n-au lăsat un singur canon de postire, nici un singur chip al împărtăşirii de bucate, nici aceeaşi măsură pentru toţi. Fiindcă nu toţi au aceeaşi tărie şi aceeaşi vârstă; apoi şi din pricina slăbiciunii unora, sau a unei deprinderi mai gingaşe a trupului, însă un lucru au rânduit tuturor: să fugă de îmbuibare si de saturarea pântecelui. Iar postirea de fiecare zi au socotit că este mai folositoare şi mai ajutătoare spre curăţie, decât cea de trei sau de patru zile, sau decât cea întinsă până la o săptămână. Căci zic: cel ce peste măsură întinde postirea, tot peste măsură se foloseşte adeseori şi de hrană. Din pricina aceasta se întâmplă că uneori, din covârşirea postirii, slăbeşte trupul si se face mai trândav spre slujbele cele duhovniceşti; iar alteori, prin prisosul mâncării, se îngreuiază si face să se nască în suflet nepăsare şi moleşire. Au cercat Părinţii şi aceea că nu tuturor le este potrivită mâncarea verdeţurilor sau a legumelor şi nici posmagul nu-1 pot folosi ca hrană toţi. Şi au zis Părinţii că unul mâncând două litre de pâine e încă flămând, iar altul mâncând o litră, sau şase uncii, se satură. (Uncia este uncia romană: 27 gr. 165 mlgr.). Deci, precum am zis mai înainte, le-a dat tuturor o singură regulă pentru înfrânare: să nu se amăgească nimeni cu saturarea pântecelui si să nu se lase furat de plăcerea gâtlejului. Pentru că nu numai deosebirea felurilor, ci si mărimea cantităţii mâncărurilor face să se aprinză săgeţile curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umplea pântecele, naşte sămânţa desfrânării; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea să se îmbete, ci si saturarea de apă, precum si prisosul a orice fel de hrană o moleşeşte si o face somnoroasă. În Sodoma nu aburii vinului, sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci îmbuibarea cu pâine, cum zice Prorocul. Slăbiciunea trupului nu dăunează curăţiei inimii, când dăm trupului nu ceea ce voieşte plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi cu socoteală, dă trupului sănătatea, nu îi ia sfinţenia. Regula înfrânării şi canonul aşezat de Părinţi, acesta este: Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea până mai are încă poftă şi să nu aştepte să se sature. Iar Apostolul zicând: «Grija trupului să nu o faceţi spre pofte», n-a oprit chivernisirea cea trebuincioasă a vieţii, ci grija cea iubitoare de plăceri. De altfel pentru curăţia desăvârşită a sufletului nu ajunge numai reţinerea de la bucate, dacă nu se adaugă la ea şi celelalte virtuţi. De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul şi prin ostenirea trupului mari foloase aduce, înfrânarea de la iubirea de argint călăuzeşte sufletul spre curăţie, când înseamnă nu numai lipsa banilor, ci şi lipsa poftei de-a-i avea. Reţinerea de la mânie, de la întristare, de la slava deşartă si mândrie, înfăptuieşte curăţia întreagă a sufletului. Iar curăţia parţială a sufletului, cea a neprihănirii adecă, o înfăptuiesc în chip deosebit înfrânarea şi postul. Căci este cu neputinţă ca cel ce şi-a săturat stomacul să se poată lupta în cuget cu dracul curviei. Iată de ce lupta noastră cea dintâi trebuie să ne fie înfrânarea stomacului si supunerea trupului nu numai prin post, ci şi prin priveghere, osteneală şi cetiri; apoi aducerea inimii la frica de iad si la dorul după împărăţia cerurilor.

II. Despre duhul curviei şi al poftei trupeşti

A doua luptă o avem împotriva duhului curviei şi al poftei trupeşti. Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintâi vârstă. Mare şi cumplit război este acesta si luptă îndoită cere. Căci acest război este îndoit, aflându-se şi în suflet şi în trup. De aceea trebuie să dăm lupta din două părţi împotriva lui. Prin urmare nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea desăvârşitei neprihăniri si adevăratei curaţii, de nu se va adăuga şi zdrobirea inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu si cetirea deasă a Scripturilor şi osteneala şi lucrul mâinilor, care abia împreună pot să oprească cele neastâmpărate ale sufletului şi să-1 aducă înapoi de la nălucirile cele de ruşine. Mai înainte de toate însă, foloseşte smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni, nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebuie păzită inima cu toată străjuirea de gândurile murdare, «Căci dintru aceasta purced, după cuvântul Domnului, gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii» si celelalte. Deoarece şi postul ni s-a rânduit de fapt nu numai spre chinuirea trupului, ci şi spre trezvia minţii, ca nu cumva, întunecându-se de mulţimea bucatelor, să nu fie în stare să se păzească de gânduri.

Deci nu trebuie pusă toată strădania numai în postul cel trupesc, ci şi în meditaţie duhovnicească, fără de care e cu neputinţă să urcăm la înălţimea neprihănirii şi curăţiei adevărate. Se cuvine aşadar, după cuvântul Domnului, «să curăţim mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să se facă şi cea din afară curată». De aceea să ne sârguim, cum zice Apostolul, «a ne lupta după lege şi a lua cununa» după ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu în puterea şi nevoinţa noastră, ci în ajutorul Stăpânului nostru Dumnezeu. Căci dracul acesta nu încetează de a război pe om, până nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţa şi nici prin osteneala sa, ci prin acoperemântul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta şi se ridică la înălţimea curăţiei. Fiindcă lucrul acesta este mai presus de fire şi cel ce a călcat întărâtările trupului şi plăcerile lui ajunge într-un chip oarecare afară din trup. De aceea este cu neputinţă omului (ca să zic aşa) să zboare cu aripile proprii la această înaltă şi cerească cunună a sfinţeniei şi să se facă următor îngerilor, de nu-1 va ridica de la pământ şi din noroi harul lui Dumnezeu. Căci prin nici o altă virtute nu se aseamănă oamenii cei legaţi cu trupul mai mult cu îngerii cei netrupeşti, decât prin neprihănire. Printr-aceasta, încă pe

pământ fiind şi petrecând, au, după cum zice Apostolul, petrecerea în ceruri.

Iar semnul că au dobândit desăvârşit această virtute, îl avem în aceea că sufletul chiar şi în vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nălucirii de ruşine. Căci deşi nu se socoteşte păcat o mişcare ca aceasta, totuşi ea arată că sufletul boleşte încă şi nu s-a izbăvit de patimă. Şi de aceea trebuie să credem că nălucirile cele de ruşine ce ni se întâmplă în somn, sunt o dovadă a trândăviei noastre de până aci si a neputinţei ce se află în noi, fiindcă scurgerea ce ni se întâmplă în vremea somnului face arătată boala ce sade tăinuită în ascunzişurile sufletului. De aceea şi Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria în ascunzişurile sufletului, unde ştie că stau şi pricinile boalei, zicând: «Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe dânsa, a şi preacurvit cu ea întru inima sa». Prin aceasta a îndreptat nu atât ochii cei curioşi şi desfrânaţi, cât sufletul cel aşezat înăuntru, care foloseşte rău ochii cei daţi de Dumnezeu spre bine. De aceea şi cuvântul înţelepciunii nu zice: «Cu toată străjuirea păzeşte ochii tăi», ci: «Cu toată străjuirea păzeşte inima ta»³, aplicând leacul străjuirii mai ales aceleia care foloseşte ochii spre ceea ce voieşte. Aşadar aceasta să fie paza cea dintâi a curăţiei noastre: de nu va veni în cuget amintirea vreunei femei, răsărită prin diavoleasca viclenie, bunăoară a maicii, sau a surorii, sau a altor femei cucernice îndată să o alungăm din inima noastră, ca nu cumva, zăbovind mult la această amintire, amăgitorul celor neiscusiţi să rostogolească cugetul de la aceste feţe la năluciri ruşinoase şi vătămătoare. De aceea şi porunca dată de Dumnezeu primului om ne cere să păzim capul şarpelui¹, adică începutul gândului vătămător prin care acela încearcă să se şerpuiască în sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima răsărire a gândului, să primim şi celălalt trup al şarpelui, adică învoirea cu plăcerea şi prin aceasta să ducă apoi cugetul la fapta neîngăduită. Ci trebuie, precum este scris: «în dimineţi să ucidem pe toţi păcătoşii pământului»,² adică prin lumina cunoştinţei să deosebim şi să nimicim toate gândurile păcătoase de pe pământ, care este inima noastră, după învăţătura Domnului; si până ce sunt încă prunci, fiii Vavilonului, adică gândurile viclene, să-i ucidem, zdrobindu-i de piatră³, care este Hristos. Căci de se vor face bărbaţi prin învoirea noastră, nu fără mare suspin şi grea osteneală vor fi biruiţi. Dar pe lângă cele zise din dumnezeiasca Scriptură, bine este să pomenim şi cuvinte de ale Sfinţilor Părinţi. Astfel Sfântul Vasile, episcopul Cezareei Capadociei, zice: «Nici muere nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt». El ştia că darul fecioriei nu se dobândeşte numai prin depărtarea cea trupească de muere, ci si prin sfinţenia şi curăţia sufletului, care se câştigă prin frica lui Dumnezeu. Mai zic Părinţii şi aceea că nu putem câştiga desăvârşit virtutea curăţiei, de nu vom dobândi mai întâi în inima noastră adevărata smerenie a cugetului; nici de cunoştinţă adevărată nu ne putem învrednici, câtă vreme patima curviei zăboveşte în ascunzişurile sufletului. Dar ca să desăvârşim înţelesul neprihănirii, vom mai pomeni de un cuvânt al Apostolului şi vom pune capăt cuvântului: «Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul»¹. Că despre aceasta grăieşte, se vede din cele ce adaugă, zicând: «Să nu fie cineva curvar sau lumeţ ca Esau».² Pe cât este aşadar de cerească şi de îngerească virtutea sfinţeniei, pe atât este de războită cu mai mari bântuieli de potrivnici. De aceea suntem datori să ne nevoim nu numai cu înfrânarea trupului, ci şi cu zdrobirea inimii şi cu rugăciuni dese împreunate cu suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe care împăratul Vavilonului îl aprinde în fiecare zi prin aţâţările poftei, cu rouă venirii Sfântului Duh. Pe lângă acestea, armă foarte tare pentru acest război avem privegherea cea după Dumnezeu. Căci precum paza zilei pregăteşte sfinţenia nopţii, aşa şi privegherea din vremea nopţii deschide sufletului calea către curăţia zilei.

III. Despre iubirea de argint

A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Războiul acesta este străin şi ne vine din afara firii, folosind necredinţa monahului. De fapt aţâţările celorlalte patimi, adică a mâniei şi a poftei, îşi iau prilejurile din-trup şi îşi au oarecum începutul în răsadul firii, de la naştere. De aceea sunt biruite abia după vreme îndelungată. Boala iubirii de argint însă, venind din afară, se poate tăia mai uşor, dacă este silinţă şi luare aminte. Dar de nu e băgată în seamă, se face mai pierzătoare decât celelalte patimi şi mai cu anevoie de înfrânt. Căci e «rădăcina tuturor răutăţilor»,³ după Apostolul. Să băgăm numai de seamă: îmboldirile cele fireşti ale trupului se văd nu numai la copii, în care nu este încă cunoştinţa binelui si a râului, ci şi la pruncii cei prea mici şi sugaci care nici urmă de plăcere nu au în ei, însă îmboldirea firească arată că o au. De asemenea observăm la prunci si acul mâniei, când îi vedem porniţi asupra celui ce i-au năcăjit. Iar acestea le zic, nu ocărând firea ca pricină a păcatului (să nu fie), ci ca să arăt că mânia şi pofta au fost împreunate cu firea omului de către însuşi Ziditorul cu un scop bun, dar prin trândăvie alunecă din cele fireşti ale trupului în cele afară de fire. De fapt îmboldirea trupului a fost lăsată de Ziditorul spre naşterea de prunci si spre continuarea neamului omenesc prin coborâre unii de la alţii, nu spre curvie. Asemenea si imboldul mâniei s-a semănat în noi spre mântuire, ca să ne mâniem asupra păcatului, nu ca să ne înfuriem asupra aproapelui. Prin urmare nu firea în sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim noi rău. Sau vom învinovăţi pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuinţare necesară si folositoare e vinovat, dacă cel ce 1-a primit îl foloseşte pentru ucidere?

Am spus acestea, vrând să arătăm că patima iubirii de argint nu~si are pricina în cele fireşti, ci numai în voia liberă cea foarte rea si stricată. Boala aceasta când găseşte sufletul căldicel si necredincios, la începutul lepădării de lume, strecoară într-însul niscai pricini îndreptăţite si la părere binecuvântate ca să oprească ceva din cele ce le are. Ea îi zugrăveşte monahului în cuget bătrâneţe lungi si slăbiciune trupească si-i şopteşte că cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mângâiere, nu mai zic când este bolnav, dar nici măcar când este sănătos; apoi că nu se poartă acolo grijă de bolnavi, ci sunt foarte părăsiţi şi că de na va avea ceva aur pus de o parte va muri în mizerie. Mai apoi îi strecoară în minte gândul că nici nu va putea rămâne multă vreme în mănăstire, din pricina greutăţii îndatoririlor si a supravegherii amănunţite a Părintelui. Iar după ce cu astfel de gânduri îi amăgeşte mintea, ca să-si oprească măcar un bănişor, îl înduplecă vrăjmaşul să înveţe si vreun lucru de mână de care să nu ştie Avva, din care îşi va putea spori argintul pe care îl râvneşte. Pe urmă îl înşeală ticălosul cu nădejdi ascunse, zugrăvindu-i în minte câştigul ce-1 va avea din lucrul mâinilor si apoi traiul fără griji. Şi aşa, dându-se cu totul grijii câştigului, nu mai ia aminte la nimic din cele protivnice, nici chiar la întunerecul deznădejdii, care îl cuprinde în caz că nu are parte de câştig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul, aşa şi acestuia aurul. De aceea si fericitul Apostol, cunoscând aceasta, a numit iubirea de argint, nu numai «rădăcina tuturor răutăţilor», ci si «închinare la idoli». Să luăm seama deci, la câtă răutate târăşte boala aceasta pe om, dacă îl împinge si la slujirea la idoli. Căci după ce si-a depărtat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu, iubeşte idolii oamenilor scobiţi în aur.

Întunecat de aceste gânduri şi sporind la si mai mult rău, monahul nu mai poate avea nici o ascultare, ci se răzvrăteşte, sufere, cârteşte la orice lucru, răspunde împotrivă şi nemaipăzind nici o evlavie, se duce ca un cal nesupus în prăpastie. Nu se mulţumeşte cu hrana cea de toate zilele si strigă pe faţă că nu mai poate să rabde acestea la nesfârşit. Spune că Dumnezeu nu e numai acolo si nu si-a încuiat mântuirea sa numai în Mănăstirea aceea; şi că de nu se va duce de acolo se va pierde.

Banii cei puşi de o parte, dând ajutor socotinţii acesteia stricate, îl susţin ca nisţe aripi să cugete la ieşirea din mănăstire, să răspundă aspru si cu mândrie la toate poruncile

şi să se socoată pe sine ca pe un străin din afară. Orice ar vedea în Mănăstire că ar avea trebuinţă de îndreptare, nu bagă în seamă, ci trece cu vederea, dacă nu defăimă şi huleşte toate câte se fac. Caută apoi pricini pentru care să se poată mânia sau întrista, ca să nu pară uşuratec, ieşind fără pricină din Mănăstire. Iar dacă poate scoate şi pe altul din Mănăstire, amăgindu-1 cu şoapte şi vorbe deşarte, nu se dă îndărăt să o facă, vrând să aibă un împreună lucrător la fapta sa cea rea. Şi aşa aprinzându-se de focul banilor săi, iubitorul de argint nu se va putea linişti niciodată în Mănăstire, nici nu va putea să trăiască sub ascultare. Iar când dracul îl va răpi ca un lup din staul si, despărţindu-1 de turmă, îl va lua spre mâncare, atunci lucrările rânduite pentru anumite ceasuri în chinovie, pe care îi era greu să le împlinească, îl va face vrăjmaşul să le împlinească în chilie zi şi noapte cu multă râvnă; nu-1 va slobozi însă să păzească chipul rugăciunilor, nici rânduiala posturilor; nici canonul privegherilor. Ci, după ce 1-a legat cu turbarea iubirii de argint, toată sârguinţa îl înduplecă să o aibă numai spre lucrul mâinilor.

Trei sunt felurile boalei acesteia, pe care le opresc deopotrivă atât dumnezeieştile Scripturi, cât şi învăţăturile Părinţilor. Primul e cel care face pe monahi să agonisească si să adune cele ce nu le aveau în lume; al doilea e cel care face pe cei ce s-au lepădat de avuţii să se căiască, punându-le în minte gândul să caute cele pe care le-au dăruit lui Dumnezeu; în sfârşit al treilea e cel care, legând de la început pe monah de necredinţă şi moleşeală, nu-1 lasă să izbăvească desăvârşit de lucrurile lumii, ci îi pune în minte frica de sărăcie şi neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îndemnându-1 să calce făgăduinţele pe care le-a făcut când s-a lepădat de lume. Pildele tuturor acestor trei feluri precum am zis, le-am găsit osândite în dumnezeiasca Scriptură. Aşa Ghiezi, voind să dobândească banii pe care nu-i avea înainte, s-a lipsit de darul proorociei, pe care învăţătorul său voia să i-1 lase drept moştenire şi în loc de binecuvântare a moştenit lepră veşnică prin blestemul Proorocului.¹ Iuda, voind să recapete banii, de care mai-nainte se lepădase urmând lui Hristos, a căzut nu numai din ceata ucenicilor, alunecând spre vânzarea Stăpânului, ci şi viaţa cea trupească a sa prin silnică moarte a sfârşit-o². Iar Anania şi Salira, oprind o parte din preţul vânzării, se pedepsesc cu moartea prin gura apostolească³. Marele Moise porunceşte şi el în a «Doua lege», în chip tainic, celor ce făgăduiesc să se lepede de lume, dar de frica necredinţei se ţin iarăşi de lucrurile pământeşti: «De este cineva fricos şi-i tremură inima de teamă, să nu iasă la război, ci să se întoarcă acasă, ca nu cumva cu frica lui să sperie şi inimile fraţilor săi»⁴. Poate fi ceva mai întemeiat şi mai lămurit decât această mărturie? Oare nu învăţăm din aceasta cei ce ne lepădăm de lume, să ne lepădăm desăvârşit si aşa să ieşim la război, ca nu cumva punând început slăbănog şi stricat, să întoarcem şi pe ceilalţi de la desăvârşirea evanghelică, semănând temere într-înşii? Chiar şi cuvântul bine zis în Scripturi: «că mai bine este a da decât a lua»,⁵ îl tâlcuiesc rău aceştia, forţându-1 şi schimbându-i înţelesul, ca să potrivească cu rătăcirea si cu pofta lor de argint. De asemenea învăţătura Domnului care zice: «Dacă vrei să fii desăvârşit, vinde-ti averile tale si le dă săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi venind urmează-mi Mie».⁶ El chibzuiesc că decât să fii sărac mai fericit lucru este a stăpâni peste o bogăţie proprie şi din prisosul ei a da şi celor ce au lipsă. Să ştie însă unii ca aceştia că încă nu s-au lepădat de lume, nici n-au ajuns la desăvârşirea monahicească, câtă vreme se ruşinează de Hristos şi nu iau asupra lor sărăcia Apostolului, ca prin lucrul mâinilor să-şi slujească lor şi celor ce au trebuinţă, spre a împlini făgăduinţa călugărească si a fi încununaţi cu Apostolul, ca unii cari, după ce şi-au risipit vechea bogăţie, luptă ca Pavel lupta cea bună în foame şi în sete, în ger şi fără haine¹. Căci dacă Apostolul ar fi ştiut că pentru desăvârşire mai de trebuinţă este vechea bogăţie, nu şi-ar fi dispreţuit starea sa de cinste, căci zice despre sine că a fost om de vază şi cetăţean roman². Asemenea şi cei din Ierusalim, care îşi vindeau casele si ţarinile şi puneau preţul la picioarele Apostolilor³, n-ar fi făcut aceasta, dacă ar fi ştiut că Apostolii ţin de lucru mai fericit şi mai chibzuit ca fiecare să se hrănească din banii săi şi nu din osteneala proprie şi din ceea ce aduc neamurile. Încă mai lămurit învaţă despre acestea acelaşi Apostol în cele ce scrie Romanilor, când zice: «Iar acum merg la Ierusalim ca să slujesc Sfinţilor, că a binevoit Macedonia şi Ahaia să facă o strângere de ajutoare pentru cei lipsiţi dintre Sfinţii din Ierusalim. Că au binevoit, dar le sunt şi datori».⁴ Dar şi el însuşi, fiind adesea pus în lanţuri şi în închisori şi ostenit de călătorii, sau împiedecat de acestea să-şi câştige hrana din lucrul manilor sale, precum obişnuia, spune ca primiţ-o de la fraţii din Macedonia, care au venit la el: «Şi lipsa mea au împlinit-o fraţii cei ce au venit din Macedonia»⁵. Iar Filipenilor le scrie: «Si voi Filipenilor ştiţi că ieşind eu din Macedonia, nici o biserică nu s-a unit cu mine când a fost vorba de dat şi luat, decât voi singuri. Că si în Thesalonic odată şi de două ori mi-aţi trimis cele de trebuinţă»¹.

Aşadar, după părerea iubitorilor de argint, sunt mai fericiţi decât Apostolul si aceştia, fiindcă i-au dat din averile lor şi lui cele de trebuinţă. Dar nu va cuteza nimeni să zică aceasta, dacă nu cumva a ajuns la cea mai de pe urmă nebunie a minţii.

Deci dacă vrem să urmăm poruncii evanghelice si întregii Biserici celei dintru început, întemeiată pe temelia Apostolilor, să nu ne luăm după socotinţele noastre, nici să înţelegem rău cele zise bine. Ci, lepădând părerea noastră cea moleşită şi necredincioasă, să primim înţelesul cel adevărat al Evangheliei. Căci numai aşa vom putea urma Părinţilor şi nu ne vom despărţi niciodată de ştiinţa vieţii de obşte, ci ne vom lepăda cu adevărat de lumea aceasta: Bine este deci să ne amintim şi aci de cuvântul unui Sfânt, care spune că Sfântul Vasile cel Mare ar fi zis unui senator, care se lepădase fără hotărâre de lume si mai ţinea ceva din banii săi, un cuvânt ca acesta: «Si pe senator l-ai pierdut si nici pe monah nu l-ai făcut!» Trebuie aşadar să tăiem cu toată sârguinţa din sufletul nostru «rădăcina tuturor răutăţilor», care este iubirea de argint, ştiind sigur că de rămâne rădăcina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea aceasta anevoie se dobândeşte nepetrecând în viaţa de obşte, căci numai în ea nu avem să purtăm de grijă nici măcar de trebuinţele cele mai necesare. Deci având înaintea ochilor osânda lui Anania şi a Safirei, să ne înfricoşăm a ne lăsa ceva nouă din averea noastră veche. Asemenea, temându-ne de pilda lui Ghiezi, a celui ce pentru iubirea de argint a fost dat leprei veşnice, să ne ferim de-a aduna pentru noi banii pe care nici în lume nu i-am avut. Gândindu-ne apoi la sfârşitul lui Iuda cel ce s-a spânzurat, să ne temem a lua ceva din cele de care ne-am lepădat, dispreţuindu-le. Iar peste acestea toate, să avem de-a pururi înaintea ochilor moartea fără de veste, ca nu cumva în ceasul în care nu aşteptăm, să vie Domnul nostru şi să afle conştiinţa noastră întinată cu iubirea de argint. Căci ne va zice atunci cele ce în Evanghelie au fost spuse bogatului aceluia: «Nebune, într-această noapte voi cere sufletul tău, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi?»¹

IV. Despre mânie

A patra luptă o avem împotriva duhului mâniei. Si câtă trebuinţa este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia, din adâncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti. De asemenea nu putem păzi desăvârşirea statului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască. «Căci s-a turburat, zice, de mânie ochiul meu».² Dar nu ne vom face părtaşi nici de înţelepciunea dumnezeiască, chiar dacă am fi socotiţi de toţi fraţii înţelepţi. Fiindcă s-a scris: «Mânia în sânul celor fără de minte sălăşluieşte»³. Dar nu putem dobândi nici sfaturile mântuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne socotesc oamenii cuminţi. Căci scris este: «Mânia şi pe cei cuminţi îi pierde:¹ Nu vom putea ţine nici cumpăna dreptăţii cu inimă trează, căci scris este: «Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu»². Nici podoaba şi chipul cel bun nu-1 putem dobândi, cu toate că ne laudă toţi, căci iarăşi scrie: «Bărbatul mânios nu este cu bun chip»³. Drept aceea cel ce vrea să vie la desăvârşire şi pofteşte să lupte lupta cea duhovnicească după lege, străin să fie de toată mânia si iuţimea. Iată ce porunceşte vasul alegerii: «Toată amărăciunea si iuţimea şi mânia şi strigarea şi hula să se ridice de la voi, dimpreună cu toată răutatea»⁴. Iar când a zis «toată», nu ne-a mai lăsat nici o pricină pentru care mânia să fie trebuincioasă sau îndreptăţită. Deci cel ce vrea să îndrepte pe fratele său când greşeşte, sau să-1 certe, să se silească a se păzi pe sine netulburat, ca nu cumva vrând pe altul să tămăduiască, să atragă boala asupra sa şi să audă cuvântul Evangheliei: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi», sau: «Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău n-o cunoşti»⁵.

Din orice fel de pricină ar clocoti mânia în noi, ea ne orbeşte ochii sufletului si nu-1 lasă să vadă Soarele Dreptăţii. Căci precum fie că punem pe ochi foiţe de aur, fie de plumb, la fel împiedecăm puterea văzătoare, şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot aşa din orice pricină ş-ar aprinde mânia, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare.

Numai atunci întrebuinţăm mânia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri. Aşa ne învaţă Proorocul zicând: «Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi»;⁶ adică aprindeţi mânia asupra patimilor voastre şi asupra gândurilor rele şi nu păcătuiţi săvârşind cele puse de ele în minte. Acest înţeles îl arată limpede cuvântul următor: «... pentru cele ce ziceţi întru inimile voastre, în aşternuturile voastre vă pocăiţi»¹; adică atunci când vin în inima voastră gândurile cele rele scoate-ţi-le afară cu mânie, iar după ce le veţi fi scos, aflându-vă ca pe un pat al liniştei sufletului, pocăiţi-vă. împreună cu acesta glăsuieşte şi fericitul Pavel, folosindu-se de cuvântul lui şi adăugând: «Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să daţi loc diavolului»;² adică să nu faceţi pe Hristos, Soarele Dreptăţii, să apună pentru inimile voastre, din pricină că-1 mâniaţi prin învoirea cu gândurile rele, ca apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de şedere în voi. Despre Soarele acesta şi Dumnezeu zice prin Proorocul: «Iată celor ce se tem de numele Meu, va răsări soarele dreptăţii şi tămăduire va fi în aripile lui».

Iar de vom lua cele zise după literă, nici până la apusul soarelui nu ni se îngăduie să ţinem mânia. Ce vom zice deci despre aceia cari, în sălbăticia şi turbarea dispoziţiei lor pătimaşe, ţin mânia nu numai până la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii faţă de alţii şi n-o mai scot afară cu cuvântul, ci prin tăcere îşi sporesc veninul ţinerii de minte a râului spre pierzarea lor. Ei nu ştiu că trebuie să fugă nu numai de mânia cea cu fapta, ci şi de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii răului, să cadă din lumina cunoştinţei şi din dreapta socoteală şi să se lipsească de sălăşluirea Duhului Sfânt. Pentru aceasta şi Domnul porunceşte în Evanghelii să lăsăm darul înaintea altarului şi să ne împăcăm cu fratele nostru. Căci nu e cu putinţă ca să fie bine primit darul până ce mânia şi ţinerea de minte a răului se află încă în noi. Asemenea şi Apostolul, zicând: «Neîncetat vă rugaţi» şi «Bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini cuvioase, fără mânie şi fără gânduri», ne învaţă aceleaşi lucruri. Rămâne aşadar ca sau să nu ne rugăm niciodată şi prin aceasta să ne facem vinovaţi înaintea poruncii apostoleşti, sau, silindu-ne să păzim ceea ce ni s-a poruncit, să facem aceasta fără mânie şi fără a ţine minte răul. Si fiindcă de multe ori când sunt întristaţi sau turburaţi fraţii noştri, zicem că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sunt turburaţi, Doctorul sufletelor, vrând să smulgă din rădăcină, adică din inimă, pricinile mâniei, ne porunceşte că nu numai când suntem noi mâhniţi asupra fratelui să lăsăm darul şi să ne împăcăm, ci si dacă el s-a mâhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, să-1 tămăduim, dezvinovăţindu-ne, şi apoi să aducem darul..

Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evanghelice, când putem învăţa aceasta si din legea veche? Deşi s-ar părea că aceasta e cu pogorământ, totuşi zice şi ea: «Să nu urăşti pe fratele tău întru inima ta»,¹ şi iarăşi: «Căile celor ce ţin minte răul, spre moarte (duc)»². Deci si acolo se opreşte nu numai mânia cu fapta, ci se osândeşte şi cea din cuget. De aceea, urmând legilor dumnezeieşti, să ne luptăm cu toată puterea împotriva duhului mâniei, a cărui boală o avem înlăuntrul nostru.

Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentru că ne mâniem pe oameni, ca şi când acolo n-ar fi cel ce ne porneşte spre mânie, sau fiindcă e mai uşor să dobândim virtutea îndelungii răbdări în singurătate. Căci din mândrie şi din voinţa de a nu ne învinui pe noi înşine şi de a nu pune pe seama trândăviei noastre pricinile turburării, poftim despărţirea de fraţi. Drept aceea până ce aruncăm pricinile neputinţei noastre în socoteala altora, nu este cu putinţă să ajungem la desăvârşirea îndelungii răbdări. Capătul îndreptării şi al păcii noastre nu se câştigă din îndelunga răbdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea răului aproapelui de către noi. Deci de vom fugi de lupta îndelungii răbdări, căutând pustia şi singurătatea, patimile netămăduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor rămânea ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia şi retragerea celor neizbăviţi de patimi nu numai că le păzeşte patimile nevătămate, ci li le şi acoperă, încât nu-i lasă să se simtă pe ei înşişi de ce patimă se biruiesc, ci, dimpotrivă, le pune în minte năluciri de virtute si-i face să creadă că au câştigat îndelunga răbdare şi smerenia, până nu este cine să-i ispitească şi Să-i probeze. Dar când vine vreo pricină, care îi stârneşte şi-i cearcă, patimile cele ce mocnesc tăinuit sar îndată ca nişte cai fără frâu, hrăniţi multă vreme în linişte şi odihnă, din ocoalele lor şi târăsc cu şi mai multă vijelie si sălbătăcie spre pierzare pe călăreţul lor. Căci şi mai mult se sălbătăcesc patimile în noi, când e încetată legătura cu oamenii, încât pierdem si umbra suferirii si a îndelungii răbdări, pe care în tovărăşia fraţilor ni se părea că le avem; aceasta pentru întrelăsarea deprinderii cu oamenii şi din pricina singurătăţii. Căci precum fiarele veninoase ce stau liniştite în culcuşurile lor din pustie, de îndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele, îşi arată toată turbarea lor, asemenea şi oamenii pătimaşi, care sunt liniştiţi din pricina pustiei, iar nu din vreo dispoziţie a virtuţii, îşi dau veninul pe faţă când apucă pe cineva care s-a apropiat şi-i întărâtă. De aceea cei ce caută desăvârşirea blândeţii sunt datori să pună toată strădania, ca să nu se mânie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor si nici asupra lucrurilor neînsufleţite. Căci îmi aduc aminte de mine când petreceam în pustie, că mă porneam cu mânie asupra trestiei si o azvârleam, pentru că nu-mi plăcea fie grosimea, fie subţirimea ei; asemenea şi asupra lemnelor când voiam să le tai şi nu puteam repede, sau asupra cremenii, când mă sileam să scapăr şi nu ieşea foc îndată. Aşa mi se întinsese coarda mâniei, încât o porneam si asupra lucrurilor neînsufleţite.

Drept aceea, de vrem să dobândim fericirea făgăduită de Domnul, datori suntem să înfrânăm, precum s-a zis, nu numai mânia cea cu lucrul, ci şi mânia din cuget. Căci nu foloseşte aşa de mult a-ti ţine gura în vremea mâniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, câţ foloseşte a-ţi curaţi inima de ţinerea minte a răului si a nu învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui. Învăţătura evanghelică porunceşte să se taie mai bine rădăcinile patimilor decât roadele lor. Fiindcă tăindu-se din inimă rădăcina mâniei, nu mai are loc nici fapta de ură sau de pizmă. Căci celui ce urăşte pe fratele său, ucigaş de om i s-a zis, fiindcă îl ucide cu dispoziţia de ură din cugetul lui. Desigur aci nu văd oamenii vărsându-se sângele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorât cu gândul şi cu dispoziţia de ură. Dumnezeu va da fiecăruia sau cunună, sau osândă, nu numai pentru fapte, ci şi pentru gânduri şi hotărâri, precum însuşi zice prin Prorocul: «Iată vin să adun faptele şi gândurile lor».  La fel zice şi Apostolul: «înseşi gândurile lor se vor învinui sau apăra între ele, în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor».² Dar însuşi Stăpânul, învăţându-ne că trebuie să lepădăm toată mânia, zice în Evanghelie: «Cel ce se mânie pe fratele său vinovat va fi judecăţii»¹. Aşa stă în copiile cele bune (cuvântul în deşert e un adaos), potrivit cu gândul Scripturii despre acest lucru. Căci Domnul voieşte ca noi să tăiem în toate chipurile rădăcina şi scânteia însăşi a mâniei şi nici o pricină a ei să nu păstrăm în noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr-o pricină aşa zisă întemeiată,mai pe urmă să alunecăm în turbarea mâniei fără temei.

Iar leacul desăvârşit al acestei boli acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mâniei întunecându-ne mintea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria statului drept, nici cârma dreptăţii. Dar nici templu al Duhului Sfânt nu ni se mai poate face sufletul, câtă vreme ne va stăpâni duhul mâniei întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, având în fiecare zi în faţă icoana morţii, care nu ştim când poate veni,să ne păzim pe noi înşine de mânie şi să ştim că n-avem nici un folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pământeşti, nici de posturi şi privegheri, căci de vom fi stăpâniţi de mânie şi ură, vinovaţi vom fi judecăţii.

V. Despre întristare

A cincea luptă o avem împotriva duhului întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-1 opreşte de la toată lucrarea cea bună. Când duhul acesta viclean tăbărăşte asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi facă rugăciunile cu osârdie, nici să stăruie cu folos pe lângă sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blând şi smerit faţă de fraţi. Îi pricinuieşte scârbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea turbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi usca toată puterea şi stăruinţa lui, făcându-1 ca pe un ieşit din minte şi legându-1 de gândul deznădejdii. De aceea, dacă avem de gând să luptăm lupta duhovnicească si să biruim cu Dumnezeu duhurile răutăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării.¹ Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-1 lasă să primească cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. în sfârşit îi pune în minte gândul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de turburare şi nu-1 lasă să-şi dea seama că nu dinafară vine boala, ci ea mocneşte înăuntru, făcându-se arătată când vine vreo ispită care o dă la iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur ştie rănile sufletului cu de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea sufletului se dobândeşte nu despărţindu-ne de oameni, ci petrecând şi exercitându-ne cu cei virtuoşi. Când aşadar pentru oarecari pricini, zise «îndreptăţite», ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala ce mocneşte înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea tot războiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom scoate pe acestea din inimă cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar şi cu fiarăle sălbatice vom petrece cu uşurinţă, cum zice şi fericitul Iov: «Fiarăle sălbatice vor fi cu tine în pace».¹ Deci mai întâiu trebue şă luptăm împotriva, duhului întristării, care împinge sufletul la desnădejde, ca să-1 alungăm din inima noastră. Căci acesta n-a lăsat pe Cain să se pocăiaşcă după ce şi-a ucis fratele, nici pe Iuda după ce a vândul pe Domnul. Să ne deprindem numai în acea întristare, care se cuprinde în pocăinţa pentru păcate şi e împreunată cu nădejdea cea bună. Despre aceasta zice şi Apostolul: «întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău»². Căci întristarea cea după Dumnezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocăintii, e împreunată cu bucurie. De aceea ea face pe om osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând,³ gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face şă şe arate în om roadele Sfântului Duh, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa şi înfrânarea. De la întristarea cea protivnică însă, cunoaştem roadele duhului celui rău, adică: trândăvia, lipsa de răbdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt, lenea la rugăciune. De această întristare suntem datori să fugim, ca şi de curvie, de iubirea de argint, de mânie şi de toate celelalte patimi. Ea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeeşti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşL

VI. Despre trândăvie

A şasea luptă o avem împotriva duhului trândăviei, care e înjugat cu duhul întristării şi lucrează împreună. Cumplit şi apăsător e acest drac şi neîncetat războieşte pe monahi. El cade pe la al şaselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleşeală, întristare şi scârbă chiar şi faţă de locul unde se află şi de fraţii cu care petrece, ba şi faţă de orice lucrare şi de însăşi cetirea dumnezeieştilor Scripturi. Îi pune în minte şi gânduri de mutare, şoptindu-i că de nu se va muta într-alte locuri, deşartă îi va fi toată vremea şi osteneala. Pe lângă acestea mai stârneşte şi foame într-însul pe la al şaselea ceas, câtă nu i s-ar fi întâmplat chiar după un post de trei zile, sau după un drum foarte îndelungat, sau după o osteneală grea. Apoi îi pune în minte gândul că nu va putea scăpa de boala şi greutatea aceasta în nici un chip altfel, fără numai de va ieşi des şi se va duce la fraţi, dându-i ca motiv folosul sau cercetarea celor neputincioşi. Iar dacă nu-1 poate înşela numai cu acestea, îl scufundă în somn greu şi se năpusteşte şi mai furios asupra lui, neputând fi alungat într-alt fel, fără numai prin rugăciune, prin reţinerea de la vorbe deşarte, prin cugetarea la cuvintele dumnezeieşti şi prin răbdarea în ispite. De nu va găsi încă pe monah îmbrăcat cu aceste arme, îl va săgeta cu săgeţile sale şi-1 va face nestatornic, împrăştiat şi leneş, îndemnându-1 să colinde mănăstiri multe şi să nu se îngrijească de nimic altceva, fără numai să afle unde se fac mâncări şi băuturi mai bune. Căci nimic nu-şi năluceşte mintea leneşului decât gânduri ca acestea. Prin acestea îl încâlceşte apoi cu lucruri lumeşti şi puţin câte puţin îl atrage în îndeletniciri vătămătoare, până ce îl scoate cu totul şi din cinul monahicesc.

Ştiind dumnezeiescul Apostol că această boală e foarte grea şi ca un doctor iscusit vrând s-o smulgă din sufletele noastre din rădăcini, arată mai ales pricinile din care se naşte, zicând: «Vă poruncim vouă fraţilor, întru numele Domnului nostru lisus Hristos, să vă feriţi de tot fratele care umblă fără de rânduială şi nu după predania care aţi luat de la noi. Că înşivă ştiţi cum trebuie să urmaţi nouă, că noi n-am umblat fără de rânduială între voi, nici am mâncat de la cineva pâine în dar, ci cu osteneală şi trudă lucrând zi şi noapte, ca să nu îngreunăm pe nimeni dintre voi. Nu doar că n-am fi avut dreptul, ci ca pe noi să ne aveţi pildă spre a urma nouă. Când ne aflam ia voi acestea vă porunceam, că dacă cineva nu lucrează, nici să nu mănânce. Auzim că sunt unii dintre voi, care umblă fără rânduială nimica lucrând ci iscodind. Unora ca acestora le poruncim şi-i rugăm întru Hristos lisus, ca întru linişte lucrând să mănânce pâinea lor».¹ Să luăm aminte cât de lămurit ne arată Apostolul pricinile trândăviei, când numeşte «fără de rânduială» pe cei ce nu lucrează, dezvăluind prin acest singur cuvânt multele lor păcate. Căci cel fără de rânduială este şi fără de evlavie şi obraznic în cuvinte şi gata spre batjocură, de aceea şi incapabil de linişte şi rob trândăviei. Drept aceea porunceşte tuturor să se depărteze de ei, ferindu-se ca de ciumă. Apoi zice: «Şi nu după predania, care aţi luat de la noi», arătând prin cuvintele acestea că aceia sunt mândri si dispreţuitori şi desfac predaniile apostolice. Şi iarăşi zice: «în dar n-am mâncat pâine de la nimeni, ci cu osteneală si trudă, lucrând zi şi noapte». învăţătorul neamurilor, propovăduitorul Evangheliei, cel răpit până la al treilea cer,¹ cel ce zice că Domnul a poruncit ca cei ce vestesc Evanghelia, din Evanghelie să trăiască², lucrează cu osteneală şi trudă zi si noapte spre a nu îngreuia pe nimeni. Atunci cum ne vom lenevi noi la lucru şi vom căuta odihnă trupească, odată ce nu ni s-a încredinţat nici propovăduirea Evangheliei, nici grija bisericilor, ci numai purtarea de grijă a sufletului nostru? Apoi arătând şi mai lămurit vătămarea ce se naşte din şederea fără lucru, adaugă: «nimica lucrând, ci iscodind». Căci din şederea fără lucru iese iscodirea si din iscodire neorânduiala şi din neorânduială tot păcatul. Arătându-le apoi şi tămăduirea, zice: «Iar unora ca acestora le poruncim ca întru linişte lucrând să-şi mănânce pâinea lor». Pe urmă le spune într-un chip şi mai dojenitor: «Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce». De aceste porunci apostoleşti fiind învăţaţi Sfinţii Părinţi cei din Egipt, nu îngăduie nici o vreme în care monahii să rămână fără lucru, mai ales cei tineri, ştiind că prin răbdarea lucrului alungă trândăvia, îşi dobândesc hrana şi ajută celor lipsiţi. Căci nu lucrează numai pentru trebuinţele lor, ci din prisos dau si străinilor, săracilor şi celor din închisori, crezând că o atare facere de bine este o jertfă sfântă si bine primită la Dumnezeu. încă zic Părinţii şi aceasta: că cel ce lucrează, e războit adesea numai de un drac şi numai de acela e năcăjit, pe când cel ce nu lucrează, de nenumărate duhuri este robit. Pe lângă acestea, bine este să aducem şi un cuvânt al lui Avva Moisi, cel mai cercat dintre Părinţi, pe care 1-a zis către mine. Căci şezând eu puţină vreme în pustie, am fost supărat de trândăvie şi m-am dus la dânsul şi am zis: «Ieri fiind cumplit supărat de trândăvie şi slăbind foarte, nu m-aş fi izbăvit de ea, de nu m-as fi dus la Avva Pavel». Şi mi-a răspuns la aceasta Avva Moisi şi a zis: «Să ştii că nu te-ai izbăvit de ea, ci şi mai mult te-ai dat prins şi rob. Deci să ştii că mai greu te va lupta, ca pe unul ce calci rânduiala, dacă nu te vei strădui de acum înainte să o birui cu răbdarea, cu rugăciunea şi cu lucrul mâinilor».

VII. Despre slava deşartă

A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte. Patima aceasta este foarte felurită şi foarte subţire şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de dânsa. ' Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dânsele, căci sufletul cunoaşte pe protivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin împotrivirea cu cuvântul şi prin rugăciune. Dar păcatul slavei deşarte, având multe înfăţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, posturi, rugăciune, citire, linişte, până şi prin îndelunga răbdare. Pe cel ce nu izbuteşte să-1 amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-1 ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel ce nu 1-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu 1-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte prin tăcere, făcându-1 să-şi închipuie că a dobândit liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dă prilej de război acestui drac viclean. Pe lângă acestea el îl face pe monah să se gândească şi la preoţie. Îmi aduc aminte de un bătrân, pe când petreceam în pustia sketică. Ducându-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de uşă 1-a auzit grăind. Şi socotind bătrânul că ceteşte din Scriptură a stat să asculte, până ce a simţit că fratele îşi ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se hirotonisise pe sine diacon, făcând tocmai otpustul celor chemaţi. Deci cum a auzit bătrânul acestea, împingând uşa a intrat şi întâmpinându-1 fratele i s-a închinat după obicei şi ceru să afle de la el, dacă de multă vreme aşteaptă la uşă. Iar bătrânul i-a răspuns în glumă, zicând: «Acum venii când făceai tu otpusul celor chemaţi». Auzind fratele acestea, a căzut la picioarele bătrânului, cerându-i să se roage pentru dânsul, ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta.

Am amintit aceasta, vrând să arăt la câtă nesimţire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvârşit şi să ia cununa dreptăţii desăvârşite să se străduiască în toate chipurile să biruie această fiară cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor cuvântul lui David: «Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor». Deci nimic să nu facă uitându-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lepede necontenit gândurile care vin în inima lui şi îl laudă, si să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte.

VIII. Despre mândrie

A opta luptă o avem împotriva duhului mândriei, ceasta este foarte cumplită şi mai sălbatecă decât toate cele de până aci. Ea războieşte mai ales pe cei desăvârşiţi şi pe cei ce s-au urcat până aproape de culmea virtuţilor, încercând să-i prăbuşească. Şi precum ciuma cea aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, aşa mândria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deşi turbură sufletul, se războieşte numai cu virtutea opusă şi căutând să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul. Patima mândriei însă întunecă întreg sufletul şi-1 prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie. Ca să înţelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sârguieşte să strice înfrânarea: curvia, curăţia; iubirea de argint, sărăcia; mânia, blândeţea; şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse. Dar păcatul mândriei, când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate măre şi înaltă, îl dărâmă în întregime şi îl surpă până în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela, care pentru mândrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea şi înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpânului, ci din firea sa. De aceea s-a socotit pe sine întocmai ca Dumnezeu. Gândul acesta al lui mustrându-1 Proorocul zice: «Ai zis întru inima ta: şedea-voi pe un munte înalt, pune-voi scaunul meu peste nouri şi voi fi asemenea Celui Prea înalt».¹ Iată tu om eşti şi nu Dumnezeu. Si iarăşi alt Prooroc zice: «Ce te făleşti întru răutate puternice?»² şi celelalte ale psalmului. Deci, ştiind acestea, să ne temem şi «cu toată străjuirea să păzim inima noastră»³ dinspre duhul mândriei cel purtător de moarte, zicând în noi înşine de câte ori am dobândit vreo virtute, cuvântul Apostolului: «Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine»¹, şi cel zis de Domnul: «Fără de Mine nu puteţi face nimic»², sau cel zis de Proorocul: «Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi ziditorii»,³ şi în sfârşit cel zis de Apostol: «Nu a celui ce voieşte, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, care-miluieşte»⁴. Căci chiar de ar fi cineva cât de fierbinte cu osârdia şi de sârguitor cu vrerea, fiind legat de trup şi sânge nu va putea ajunge la desăvârşire, decât prin mila lui Hristos şi prin harul Său. Pentru că zice Iacov: «Toată darea cea bună de sus este»;⁵iar Apostolul Pavel zice: «Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum n-ai fi luat şi te făleşti ca de ale tale?».⁶

Iar că mântuirea ne vine prin harul şi mila lui Dumnezeu, ne dă mărturie adevărată tâlharul acela de pe cruce, care a primit Raiul nu ca preţ al virtuţii, ci prin harul şi mila lui Dumnezeu. Acestea ştiindu-le Părinţii noştri, toţi cu un glas au învăţat, că nu putem ajunge într-alt fel la desăvârşirea virtuţii, fără numai prin smerenie. Iar aceasta se naşte din credinţă, din frica lui Dumnezeu, din blândeţe şi din sărăcia desăvârşită, prin care ne vine şi dragostea desăvârşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

INALTAREA SFINTEI CRUCI ROMA,

Canon de rugăciune către Sfântul Mucenic Luchian, preotul 15 Octombrie

Anexe

AnexeSă nu ne împărtăşim cu nevrednicie!
Despre actualitatea sfintelor canoane
Grija de căpetenie
Să ne silim a fi noi înşine!

Ce să mai zicem de mulţi creştini de as­tăzi, care se împărtăşesc fără să ţină posturile în în­tregime, precum şi zilele de post de miercuri şi vineri de peste an, care n-ar trebui să se îm­părtăşească dacă fac aşa. La fel şi cu cei ce merg pe la vrăjitori şi alţii de so­iul acestora; de cei ce se că­sătoresc în grade de rudenie tru­pească sau duhovnicească; de cei căsă­toriţi cu eretici sau cu păgîni; de cei di­vorţaţi şi recă­săto­riţi, însă în mod necanonic; toate, fapte neîngăduite de canoanele Sfinţi­lor Părinţi, care opreau de la Îm­părtăşanie pentru foarte mulţi ani pe cei ce le făceau. Câţi sunt între­baţi la spovedanie despre lucru­rile acestea?! Sau câţi duhov­nici îi canonisesc pe cei ce îndeamnă la aceste pă­cate: părinţi, prieteni, alte persoane, care ar trebui şi ei canonisiţi în cazul acesta. Şi, re­petăm, toate aceste fapte sunt astăzi fă­cute de majo­ritatea creşti­nilor; răul s-a ge­nera­lizat.Una dintre cele mai grave înşelări, care as­tăzi a cuprins pe cei mai mulţi dintre creştini - fie mireni, fie clerici – este pri­mirea Sfin­tei Împărtăşanii cu ne­vrednicie (1 Corinteni 11, 27-31). Mai mult chiar, ei se îndeamnă unii pe alţii a se împărtăşi cât mai des, în această stare de nevrednicie. Încep să se în­mulţească scrierile ce susţin lucrul acesta. Zi­cem „înşelare”, pen­tru că se trece de toţi cu vederea un lucru foarte important şi în­vederat tuturor: anume că creştinii zile­lor noastre sunt cu totul dife­riţi, ca vredni­cie duhovni­cească, de creşti­nii pe care Sfinţii Părinţi îi îndemnau să se împărtăşească mai des. Nu greşim spunînd că noi - creştinii zilelor noas­tre - suntem radical opuşi, la anti­podul creşti­nilor de altădată. O zic mari ie­rarhi, precum Ilie Miniatis, de pildă. Nu e greu de demon­strat lucrul acesta prin cele mai sim­ple exemple la îndemâna tuturor. Deci să ne gândim la câteva pă­cate grave, ge­nerali­zate astăzi până la o aşa măsură, încît nu mai sunt văzute ca păcate sau, dacă sunt văzute de că­tre unii, le văd ca păcate mici, neînsemnate. Chiar dacă ele existau şi în timpul creş­tinilor din ve­chime cărora Sfinţii Părinţi le cereau să se îm­părtă­şească mai des, ele nu erau atunci într-un număr aşa de mare ca astăzi, când sunt ge­ne­ralizate deja. Iată şi exemplele: as­tăzi nu mai găsim de­cât foarte rar logodnici care să vină la cununie în stare de feciorie tru­pească; de ase­menea, familii care să mai nască mulţi copii. Rare, prea puţine! Dacă familiile de azi fac un copil sau doi (ori nici unul), părinţii lor aveau 3-4, iar buni­cii sau străbunicii lor aveau 8-9 sau chiar mai mulţi. Deci avorturile, chiar dacă existau, erau rare, erau mai puţine. Or, doar în ultimii 14 ani, în ţara noastră s-au făcut mai mult de 15 mi­lioane de avorturi înregis­trate. Dacă mai pu­nem la socoteală avorturile care se fac prin fo­losirea anti­concepţionalelor şi a steriletelor – care sunt avortive, deşi mulţi nu ştiu acest lu­cru! – vedem prea bine cât de mare este deosebirea dintre creştinii zilelor noastre şi cei de acum 100 de ani sau mai mult. Dar ce să mai zicem de alte păcate nefi­reşti (nu le mai numim, le ştiu prea bine cei ce le săvâr­şesc şi nu se poate să nu fie mustraţi de con­ştiinţă!). Asta în ceea ce priveşte re­laţiile tru­peşti în rândurile creştinilor din zilele noas­tre! Sau ce să mai zicem de di­vorţuri, care sunt la ordinea zilei?! Aşa era acum 100 de ani?! Sau, mai ales acum 200 de ani?! Sfân­tul Ignatie Briancianinov zice că pe vremea sa şi mai ales a celor dina­intea sa, când di­vorţurile erau făcute atunci când Biseri­ca hotăra că pot fi fă­cute, ele erau foarte rare. Ba unii ierarhi de dinaintea sa nici nu întâlniseră cazuri de di­vorţ! Odi­nioară, era bine dacă ţi­neai seama de „gura lumii”, căci pedepsea pă­catele grave, mai ales cele făcute în văzul tutu­ror. Azi, ace­eaşi „gură a lumii”, sau „lu­mea” - de care ţi­nem seama mereu, în toate gândurile, cuvin­tele şi faptele noastre - ne duce absolut sigur spre iad. Câte fa­milii nu sfârşesc rău tocmai pen­tru că ţin seama de ea! Şi nu vor să n-o ia în seamă, chiar dacă văd bine unde îi duce lu­mea, de a-l cărui glas ascultă mereu. Dacă e „să stăm strâmb, dar să judecăm drept” - cum se zice – astăzi majoritatea creştinilor ar trebui să nu se apro­pie de Sfânta Împărtă­şanie, afară de cazul că vor să facă acest lucru cu ne­vred­nicie. Să ju­decăm din punctul de vedere al ca­noanelor Sfinţilor Părinţi familiile tinere care se păzesc de a avea copii. Ar trebui ca, în tot timpul cât se păzesc de a avea co­pii (şi se pă­zesc aproape toţi!), să nu se împărtăşească. Şi apoi încă 2 ani după ce au încetat să se pă­zească (pe lângă alte nevo­inţe ce trebuie să facă în ceea ce priveşte cano­nul de spove­da­nie). Aici ar trebui de luat aminte la faptul că, cei ce se păzesc prin folosirea anticoncepţiona­lelor şi a steriletelor, care sunt avortive, tre­buie canonisiţi într-o mă­sură mult mai mare. Şi aceasta pentru că e vorba de avorturi în toată regula. Ar trebui în aceste ca­zuri o canonisire asemenea avorturilor, de mulţi ani. Trebuie cercetată bine si­tuaţia. Dar cu toate acestea ei sunt îm­părtăşiţi!

Ideea că aceste păcate grave s-ar fi să­vârşit în aceeaşi măsură şi în trecut, dar că nu se ştia de ele, neexistînd mijloa­cele moderne de in­forma­re de astăzi, este cum nu se poate mai falsă. Referi­tor la aceasta, reamintim exem­plul cel mai grăitor: nu­mărul de copii al tine­rilor căsătoriţi de as­tăzi, faţă de cel din tim­pul pă­rinţilor lor, apoi al bunicilor lor şi, mai ales, al străbu­nicilor lor. Este un lu­cru învederat tutu­ror că situaţia este cu totul diferită. Este un lu­cru învederat tuturor celor ce vor să gân­dească şi să se sme­rească. Deoarece, cine neagă aceste adevăruri şi spune că, în ceea ce pri­veşte generalizarea păcatelor grave, nu este nici o deosebire între creştinii zi­le­lor noastre şi cei de acum 100-200 de ani, nu arată altceva decât că vrea să se în­dreptă­ţească, nevrând să-şi vadă pă­cătoşe­nia. Iar atunci când facem aceasta, când ne îndrep­tă­ţim şi nu vrem să ne vedem păca­tele, nu ne vom mai îndrepta îna­intea lui Dumnezeu, după Sfinţii Pă­rinţi. Şi nu ne vedem pă­căto­şenia pentru că nu ne cu­noaştem pe noi în­şine. Iar aceasta se întîmplă pentru că ne ru­găm fără luare aminte, citim scrierile Sfinţi­lor Părinţi fără luare aminte. Dacă le mai citim, fiindcă de cele mai multe ori citim altceva decît scrierile Sfinţilor Pă­rinţi. (E bine a citi în acest sens scrierile Sfântului Ignatie Briancianinov).

Sfântul Ioan Gură de Aur - tâlcuind cu­vin­tele Sfântului Apos­tol Pavel de la I Cor. 11:30: „De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” - zice că acei care nu vor fi pedep­siţi până la sfârşitul vieţii pen­tru împărtă­şirea lor cu ne­vrednicie, negreşit vor fi pe­depsiţi veşnic în viaţa viitoare. Iar Sfântul Ignatie Briancianinov zice despre cei ce se împărtă­şesc cu nevred­nicie: „[…] Apropiindu-se de Tainele lui Hristos din pu­toarea păcatului, aruncându-se în putoa­rea pă­catului după primi­rea Tainelor, nevăzând asu­pra lor pe­deapsa neîntârziată, ei presu­pun că nu ur­mează niciodată vreo pedeapsă. Gre­şită pă­rere! Iu­deilor le-a fost prezisă pe­depsire de­săvârşită şi nestrămu­tată pen­tru uciderea de Dumnezeu; aceasta însă a urmat la câteva zeci de ani după să­vârşirea neîntrecutei nele­giuiri. Negrăita milostivire şi îndelungă-răb­darea lui Dumnezeu încă mai aştepta pocă­inţa lor. Această milostivire şi îndelungă răb­dare aş­teaptă şi pocăinţa noastră. Pe­deapsa este amâ­nată iar şi iar; ea însă va veni negre­şit asupra păcătoşilor nepocăiţi, îndărătnici, care săvâr­şesc di­nadins păcatul. Începutul ei se vede cel mai des în moartea năpras­nică sau într-o boală care înlătură putinţa pocăin­ţei. Pedeapsa ca atare e împlinită în tărâmul de dincolo de mormânt” […].

Toate cele spuse mai sus ţin de majo­ri­tatea creştinilor care se împărtăşesc cu ne­vredni­cie. Nu este însă vorba aici şi de cei ce spovedindu-se la duhovnici is­cusiţi , se îm­păr­tăşesc cu Sfintele Taine în starea duhov­ni­cească pe care o cere Dumnezeu pentru aceasta. De cei ce sunt canonisiţi cum tre­buie, se cunosc foarte bine pe ei înşişi şi îşi împli­nesc cu râvnă canonul primit la spove­danie. Se vede în viaţa lor schimbarea minţii şi inimii lor. O adâncire în starea de sme­re­nie, de conşti­entizarea păcătoşeniei, şi de ce­lelalte fapte bune.

Aşadar, să nu ne înşelăm pe noi în­şine vă­zând că nu suntem pedepsiţi de Dumne­zeu la scurt timp de la împărtăşi­rea cu ne­vrednicie. Pedeapsa va veni cu siguranţă, fie şi mai târ­ziu sau, dacă nu, să fim siguri, vom fi osân­diţi veşnic în viaţa viitoare. Iar atunci când suntem pedepsiţi încă în viaţa aceasta, prin boli şi ne­cazuri de tot felul, să ne gândim în­tâi la această cauză a cau­zelor a tutu­ror pe­depselor venite asupra creştinilor zilelor noastre: îm­părtăşirea cu nevred­nicie. Bine ar fi ca atunci când creş­tinii vin la preot pentru a găsi expli­ca­ţii şi so­luţii la diversele lor pro­bleme să fie întrebaţi în primul rând acest lu­cru: Nu cumva te-ai îm­părtăşit cu nevredni­cie?

După cum spun marii duhovnici ai zilelor noastre, Sfînta Taină a Spovedaniei (mărturisirii) este într-adevăr Taina de care depinde mîntuirea tuturor creştinilor, e cheia mîntuirii. Dar numai atunci cînd este făcută în faţa unor duhovnici învăţaţi şi iscusiţi în fapte, care, în canonisirea păcatelor, ţin seama de Canoanele date de Sfinţii Părinţi. De asemenea, duhovnicii trebuie să se călăuzească tot după Sfinţii Părinţi şi în privinţa îndrumărilor pe care le dau celor ce se spovedesc, pentru a-i ajuta să părăsească păcatele, înlocuindu-le cu faptele bune potrivnice acestora. Iar credincioşii, găsind astfel de duhovnici şi avînd voinţă de mîntuire, trebuie să se străduiască din toate puterile a împlini canonul primit la spovedanie. De fapt, după unii canonişti, preotul îşi dovedeşte vrednicia sau nevrednicia pentru slujirea preoţească la care este chemat mai-nainte de toate prin felul în care înţelege însemnătatea Sfintei Taine a Spovedaniei.

Sfintele Canoane, de a căror covîrşitoare însemnătate şi actualitate vrem să ne ocupăm, au fost date de către Sfinţii Părinţi, fie de fiecare în parte, fie adunaţi în soboare locale ori ecumenice, şi în general ele sînt hotărîri, norme sau dreptare, atît în ceea ce priveşte adevărata învăţătură de credinţă, cît şi adevărata trăire a ei în viaţa creştinilor. Aproape în totalitate, Canoanele date de Sfinţii Părinţi, atunci cînd e vorba de păcate, au în comun faptul că opresc pe păcătos de la Sfînta Împărtăşanie un număr mai mare sau mai mic de ani (uneori mai puţin de un an), după greutatea păcatelor săvîrşite. Numai că, din nefericire, în vremurile din urmă Canoanele sînt în cea mai mare măsură trecute cu vederea şi cei mai mulţi dintre cei bolnavi de păcate nu sînt de loc opriţi de la Sfînta Împărtăşanie, iar alţii doar pentru scurt timp (de la un post la altul). (Se înţelege, afară de cazurile fericite, care sînt puţine.) Acest lucru se întîmplă cu toate că Sfinţii Părinţi ne spun că: „Păgîn este preotul care dezleagă ceea ce au legat dumnezeieştile Canoane” (Sfîntul Efrem Sirul); şi iarăşi: „Mare prăpastie este unde Canoanele nu stăpînesc, şi mare primejdie apasă asupra preotului care nu cunoaşte dumnezeieştile Canoane” (Sfîntul Ioan Gură de Aur). Iar Sfîntul Vasile cel Mare, vrînd să arate importanţa deosebită a ţinerii Canoanelor, aduce la cunoştinţă preoţilor din eparhia sa că trebuie să ia aminte la Canoanele Sfinţilor Părinţi şi să nu fie nepăsători cu privire la ele, „pentru ca treburile Bisericii să nu ajungă în deplină tulburare” (Canoanele 89 şi 90 ale Sfîntului Vasile cel Mare).

Întrebarea care se pune este aceasta: Se pot aplica întocmai Canoanele Sfinţilor Părinţi statornicite de Biserică? Răspunsul, dat în lumina scrierilor Sfinţilor Părinţi, este un „da” hotărît! Putem întări aceasta arătînd că: Dacă în primele veacuri ale Bisericii - cînd rîvna creştinilor pentru viaţa trăită în sfinţenie era cu totul deosebită de cea a creştinilor zilelor noastre (azi avem creştini de un soi împotrivnic celor de atunci, vorba lui Ilie Miniat) - pentru păcate grave: ucidere (în care intră şi avortul), desfrînare, apostazie (lepădare de Dumnezeu), creştinii erau opriţi ani mulţi de la Sfînta Împărtăşanie, ba în unele cazuri pînă la sfîrşitul vieţii; şi dacă, mai tîrziu, pe la sfîrşitul veacului al VI-lea, Sfîntul Ioan Postnicul scurtează timpul opririi de la Sfînta Împărtăşanie, pentru cele mai multe dintre păcate, la trei ani, dar numai cu condiţia ca cei opriţi să ţină în tot acest timp un post aspru (prin hrănirea cu mîncare uscată după orele 15 sau uneori pînă seara), şi să facă cîte 200-300 de metanii pe zi; deci - dacă în timpurile dinainte, cînd canonisirea era făcută cu adevărat după voia lui Dumnezeu, cei cu păcate grave se împărtăşeau după mulţi ani - Canoanele date de Sfinţii Părinţi sînt valabile cu atît mai mult azi, cînd viaţa duhovnicească a creştinilor este plină de formalism şi nepăsare.

Doar atunci cînd păcătosul ia în serios canonul primit la spovedanie – care în esenţa sa stă, după Sfinţii Părinţi, în părăsirea păcatelor şi în înlocuirea lor cu faptele bune potrivnice acestora, în oprirea de la Sfînta Împărtăşanie, acolo unde o cer Canoanele, şi în săvîrşirea cu luare aminte de rugăciuni, citirea de cărţi sfinte (doar cele scrise de Sfinţii Părinţi), postiri, metanii, milostenii – şi se străduieşte cu toată puterea să-l împlinească, aceasta poate fi o pricină pentru ca duhovnicul să-i scurteze răstimpul opririi de la Sfînta Împărtăşanie prescris la început. „Nu cer mulţimea vremii, ci îndreptarea sufletului” – zice Sfîntul Ioan Gură de Aur; şi iarăşi: „Deci aceasta arată-mi: dacă s-a umilit, dacă s-a schimbat, şi s-au făcut toate; dacă aceasta nu va fi, ce folos avem de vreme? Nici nu întrebăm dacă rana s-a legat de multe ori, ci dacă a folosit ceva legătura. Deci, dacă a folosit şi în puţină vreme, să nu se puie mai mult; dar dacă nimic n-a folosit, şi după zece ani să se puie; folosul legăturii va fi hotarul dezlegării.” Aici vedem îndreptăţirea unor duhovnici (mai ales din mănăstire), care, trecînd mulţi ani de la săvîrşirea păcatelor, la mulţi dintre cei ce se spovedesc, dar care n-au fost canonisiţi cum trebuie şi nu li s-a cerut să răscumpere păcatul pe măsura greutăţii lui, chiar şi după vreme îndelungată dau celui ce se spovedeşte canon şi îl opresc de la Sfînta Împărtăşanie un anumit număr de ani.

Hotărîtoare rămîn deci roadele pe care le face cel ce se spovedeşte. Dacă acestea nu se văd în răstimpul prescris, canonul de oprire de la Sfînta Împărtăşanie trebuie urmat sau poate fi chiar înăsprit prin sporirea numărului de ani, pînă la îndreptare, dacă această măsură este cea mai potrivită.

Duhovnicii zilelor noastre nu trebuie deci să se teamă atunci cînd canonisesc aşa cum cer Canoanele Sfinţilor Părinţi, văzînd în aceasta o pricină a îndepărtării creştinilor de la Biserica lui Hristos! Ci, din contra, să se teamă cînd nu fac astfel! Sfintele Canoane nu şi-au pierdut cu nimic însemnătatea şi puterea, şi de aceea nimeni din cei care nu ţin seama de ele să nu le învinuiască pentru răutatea ce stăpîneşte asupra celor fără frică de Dumnezeu. Părintele Cleopa spunea: „Preoţii, păstorii, să cunoască bine scumpătatea şi iconomia Sfintelor Canoane şi să le pună în lucrare după vreme şi de la caz la caz cu fiecare suflet rănit de păcate. Studenţii teologi ar trebui să cunoască cît mai bine cum să aplice scumpătatea şi iconomia Canoanelor, care s-au pus de Duhul Sfînt în Biserica lui Hristos. Mare primejdie este atît pentru preoţi, cît şi pentru păstoriţii lor dacă nu cunosc cît de puţin Sfintele Canoane, precum şi felul cum trebuie să le pună în lucrare.”

Ca o încheiere la tot ce s-a spus: astăzi - cînd păcatele grave au ajuns obşteşti şi nu mai sînt simţite ca atare, ba, mai mult decît atît, i se zice „răului bine şi binelui rău” (Isaia 5, 20) - se cere asprirea canonisirii. Canoanele par aspre doar aşezate alături de starea duhovnicească nefirească în care trăim. De aceea, păcătosul trebuie îndrumat să ajungă a vedea starea sa de păcătoşenie (printre altele, pregătirea pentru spovedanie trebuie să fie cea mai des luată în seamă în predici şi cateheze), şi căile de a ieşi din ea, dîndu-i-se nădejdea că timpul opririi de la Sfînta Împărtăşanie se poate scurta, atunci cînd el se străduieşte cu toată puterea să împlinească canonul primit la spovedanie.

Grija cea dintîi şi de toată vremea, atît timp cît trăim pe pămînt, trebuie să fie aceea de a ne despătimi, adică de a dezrădăcina patimile din noi, deci de a le părăsi desăvîrşit şi a le înlocui cu faptele bune opuse lor. Aceasta ar trebui să ne fie ţinta de căpetenie, atît timp cît trăim pe pămînt, despătimirea. Nu a ne împlini profesional cît mai bine, sau a ne aranja cît mai confortabil trupeşte în lumea aceasta, sau a face în aşa fel încît copiii noştri să facă şcoli înalte (cîte 2-3 facultăţi), sau a le asigura cheile de la apartament şi maşină atunci cînd se vor căsători, un serviciu confortabil etc. Sfîntul Simeon Noul Teolog zice că nimeni nu se va mîntui fără osteneală, şi chinuri, şi fără pocăinţă adevărată şi fără paza întocmai a poruncilor lui Dumnezeu. Pentru a ajunge să împlinim cele spuse de Sfîntul Simeon trebuie să ne cunoaştem cît mai bine pe noi înşine şi să avem luare aminte în privinţa tuturor mijloacelor mai însemnate pentru mîntuire: paza minţii, rugăciunea, citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfînţilor Părinţi, cercetarea zilnică a conştiinţei şi spovedania.

Unii, prea puţini între creştinii de astăzi, mai luptă pentru despătimire. Însă - lipsiţi fiind de povăţuitori duhovniceşti iscusiţi şi neadăpîndu-se zilnic din scrierile Sfinţilor Părinţi care scriu despre felul cum trebuie să ne despătimim şi să facem adevărată pocăinţă - nu înaintează prea mult duhovniceşte. N-au luarea aminte îndreptată spre adevărata ţintă, lupta cu gîndurile, lucrul cel mai important de făcut în vederea despătimirii. Fiindcă tot războiul nevăzut - adică acela cu dracii, după Sfinţii Părinţi - se dă mai întîi în mintea noastră, este în legătură cu gîndurile. Dacă nu vom păcătui cu gîndul şi cu închipuirea, nu vom ajunge nici la păcatul cu fapta şi, mai ales, la repetarea lui pînă a ne deveni o a doua natură, din care cu greu mai putem ieşi.

Deci lucrul cel mai important cît trăim pe pămînt, stă în a avea necontenită luare aminte la gîndurile ce ne vin în minte, spre a le recunoaşte pe cele ce ne vin de la diavoli şi spre a le îndepărta. Iar pentru a face aceasta, trebuie să cunoaştem bine voia lui Dumnezeu, descoperită în Sfînta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi. Citirea lor curăţeşte mintea, o face să se îmbogăţească cu gînduri cuvioase şi să poată îndepărta cu uşurinţă gîndurile rele cu care ne îndeamnă vrăjmaşii noştri nevăzuţi. Însă nu doar aceasta ne ajută pentru păzirea minţii de gîndurile rele, ci - în chip cu totul deosebit, pe lîngă luarea-aminte la sine - rugăciunea cea de toată vremea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.” Avînd neîncetat în minte pomenirea numelui Domnului nostru Iisus Hristos, putem să punem în faţa Sa, de la prima lui apariţie, orice gînd care ne trece prin minte. Şi aceasta, deoarece Sfinţii Părinţi zic că toate gîndurile care ne vin în minte trebuie puse din prima clipă în legătură cu Mîntuitorul. Şi atunci cînd vedem că ele vin de la vrăjmaşul, să le îndepărtăm. Trebuie deci să nu le primim, să nu vorbim cu ele şi să nu le luăm în seamă deloc, ci să ne preocupăm doar cu rugăciunea şi cu gîndurile pe care le vedem a fi bune, în urma punerii lor din prima clipă în legătură cu Mîntuitorul.

Sfinţii Părinţi împart gîndurile în două categorii: gînduri care „taie” şi gînduri care „se taie”. Şi anume, cele rele le taie pe cele bune, dar şi cele rele se taie de către cele bune. Ei ne dau spre pildă venirea în minte a gîndului bun al găzduirii străinilor spre slava lui Dumnezeu, arătînd însă că vrăjmaşul diavol ne şopteşte să îi primim pe străini doar pentru slava noastră. Deci el taie gîndul nostru bun cu cel rău insuflat de el. Dar şi noi, dacă luăm aminte la gîndurile ce ne trec prin minte şi observăm că ele ne vin de la vrăjmaşul, ca şi în cazul gîndului de a-i primi pe străini pentru slava proprie, le putem tăia la rîndul nostru, punîndu-le în legătură cu Dumnezeu, de pildă dorind să-i primim pe străini pentru slava lui Dumnezeu.

Nu trebuie sa ne tulburăm deloc de năvala necontenită a gîndurilor celor rele. Ele trebuie să vină, căci Dumnezeu îngăduie ca vrăjmaşii noştri nevăzuţi să facă aceasta, pentru a se arăta alegerea noastră, fie spre bine, fie spre rău. Atunci cînd dobîndim neschimbarea în una dintre cele două stări, sîntem deja pregătiţi pentru a fi luaţi în viaţa cealaltă - fie în Rai, fie în iad. Deci noi trebuie să stăm împotriva gîndurilor rele, alungîndu-le prin rugăciune, prin citirea scrierilor sfinte - amîndouă făcute cu luare aminte, cum s-a spus mai sus - şi prin paza minţii, punînd toate gîndurile care ne trec prin minte în legătură cu Dumnezeu, iar nu în legătură cu felul cum priveşte lumea lucrurile. Aceasta este greşeala de căpetenie a majorităţii creştinilor zilelor noastre: raportarea la judecăţile lumii a tuturor gîndurilor, cuvintelor şi faptelor. Lucru afară de care nu este altul mai rău, deoarece - potrivit Sfintei Scripturi - „Cine e prieten cu lumea e duşman cu Dumnezeu” (Iacov 4, 4). Dacă am încerca să vedem de la care duhuri ne vin gîndurile şi le-am pune din prima clipă în legătură cu Dumnezeu, spre a le duce mai departe pe cele bune şi a le îndepărta cu totul pe cele rele, am reuşi cu timpul, cu ajutorul lui Dumnezeu, să gîndim, să cuvîntăm şi să făptuim aşa cum vrea El.

Tot în ajutorul întăririi noastre în gîndrile cele bune şi a izbăvirii desăvîrşite de cele rele, un mijloc foarte important este Taina Spovedaniei. Numai că aceasta nu trebuie făcută oricum, ci la un duhovnic iscusit în fapte şi în învăţătura Sfinţilor Părinţi şi cu multă grijă în canonisirea păcatelor. Sfîntul Ignatie Briancianinov spune că, mărturisind părintelui nostru duhovnicesc gîndurile şi simţămintele noastre cele păcătoase numaidecît ce se ivesc (chiar dacă duhovnicul nostru este un om obişnuit şi fără faimă de sfinţenie), credinţa noastră în sfînta taină a spovedaniei ne va scăpa de ele. Harul lui Dumnezeu, care este prezent în taină, ne va vindeca. Propăşirea noastră duhovnicească, mai repede sau mai încet în timp, depinde în cea mai mare măsură de duhovnicul iscusit. Astăzi, pentru a şti să căutăm şi alegem acest duhovnic iscusit, este mare nevoie a citi două dintre lucrările importante ale Sfinţilor Părinţi: Sfîntul Simeon Noul Teolog: Scrieri, volumul III; şi Sfîntul Teofan Zăvorîtul: „Viaţa Lăuntrică”.

Referitor la duhovnicul priceput, trebuie să ştim că nu învăţătura lumească şi scolastică din şcolile teologice de astăzi îl pot face iscusit pe acesta (vezi Sfîntul Simeon Noul Teolog şi ceilalţi Sfinţi Părinţi), ci viaţa curată trăită în ucenicie la un duhovnic iscusit, rugăciunea, cunoaşterea Canoanelor Sfinţilor Părinţi şi citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi. Toate acestea însă, făcute cu cea mai mare luare aminte.

Şi - nu în ultimul rînd, tot după Sfinţii Părinţi - foarte mult ne ajută pentru a ne despătimi cercetarea zilnică a conştiinţei. În fiecare seară ar trebui să ne cercetăm conştiinţa cu privire la păcatele săvîrşite în timpul zilei (ne putem folosi de listele de păcate din scrierile Sfinţilor Părinţi sau de anumite îndreptare de spovedanie), pentru a vedea care sînt cele mai grave dintre ele, care sînt pricinile lor, străduindu-ne cu toată puterea să le părăsim, înlocuindu-le cu faptele bune potrivnice lor. Dar cercetarea zilnică a conştiinţei este rareori cerută de către duhovnici celor ce li se spovedesc, deşi la Sfinţii Părinţi aceasta era o temelie pentru sporirea duhovnicească. De aceea, odinioară, în multe mănăstiri, monahii se spovedeau zilnic. (Sfîntul Ioan Scărarul ne povesteşte faptul că a întîlnit monahi care purtau la cingătoare un carneţel în care îşi scriau zilnic toate păcatele, spre aducere aminte şi mărturisire.) Lucru pe care nu se pune nici un preţ în zilele noastre. În schimb, se înmulţesc scrierile ce îndeamnă la împărtăşania făcută des, ba chiar locurile unde se practică aceasta, atît în bisericile de mir, cît şi în mănăstiri, deşi aproape întotdeauna aceasta nu este urmare a unei spovedanii adevărate, a unei canonisiri după Canoanele Sfinţilor Părinţi şi a împlinirii lor. În astfel de cazuri, făcîndu-se cu nevrednicie, Sfînta Împărtăşanie nu poate fi decît spre pierzania veşnică, atît a celor ce o primesc, dar, întîi de toate, a celor ce o dau. (Să ne gîndim că atunci cînd se împărtăşeau zilnic şi de obşte, creştinii primelor veacuri „stăruiau în învăţătura Apostolilor (…) şi în rugăciuni. Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin Apostoli, şi mare frică îi stăpînea pe toţi. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi stăruiau într-un cuget în biserică şi, frîngînd pîinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudînd pe Dumnezeu şi avînd har la tot poporul, Faptele Apostolilor 2:42-47.)

Aşadar, să ne nevoim toată viaţa pentru a avea luare aminte la sine-ne şi să ne păzim mintea pentru a îndepărta gîndurile ce ne vin de la vrăjmaşii nevăzuţi. Să luăm în ajutor pentru aceasta rugăciunea şi punerea în legătură cu Dumnezeu a oricărui gînd, de la prima lui venire în minte, şi doar citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi. Să ne spovedim la un duhovnic iscusit, care canoniseşte după Canoanele Sfinţilor Părinţi, şi să ne împlinim cu rîvnă canonul primit la spovedanie. Să ne cercetăm zilnic conştiinţa, pentru a ne cunoaşte cît mai bine pe noi înşine şi a şti cu care patimi trebuie sa luptăm mai întîi şi cum să facem aceasta. Făcînd toate acestea, vom putea să dezrădăcinăm patimile din noi şi să le înlocuim cu faptele bune potrivnice lor. Pentru că, odată părăsite patimile, în locul lor trebuie neapărat să punem faptele bune potrivnice lor, dacă vrem să ne mîntuim sufletele. Aceasta să ne fie grija cea dintîi şi de toată vremea, atît timp cît trăim pe pămînt, iar nu alte griji deşarte, nefolositoare, şi pierzătoare de suflet.

După Sfinţii Părinţi, unul dintre cele mai importante lucruri, pe care cei mai mulţi dintre noi nu-l cunoaştem, în ceea ce priveşte războiul nevăzut cu vrăjmaşul nostru, diavolul, este faptul că, atîta vreme cît sîntem ţinuţi de patimi, nu noi sîntem cei ce gîndim şi cuvîntăm în mintea noastră şi simţim în sufletul nostru, ci vrăjmaşul diavol este cel care ne insuflă acele gînduri şi simţiri pătimaşe. De aceea nici nu sporim duhovniceşte, căci diavolul - care gîndeşte în locul nostru, fiindcă noi îl lăsăm să o facă, din cauza neştiinţei noastre - nu ne va da decît gînduri şi simţiri deşarte şi pierzătoare de suflet (lăsîndu-ne totuşi impresia că acelea sînt propriile noastre gînduri). De aceea, se întîmplă să nu avem conştiinţa limpede a ceea ce am făcut în trecut, sau să nu asimilăm prea mult din cele citite; pentru că, în cea mai mare parte a timpului, nu am fost noi înşine, aceasta întîmplîndu-se – repetăm - atîta vreme cît stăm liniştiţi în patimile noastre. Şi, dimpotrivă, aşa se face că, atunci cînd conştiinţa ne mustră, ne pare rău de faptele rele săvîşite, ceea ce arată că atunci ne regăsim pe noi înşine.

În vechime, despre lucrul acesta au vorbit Sfîntul Diadoh al Foticheii şi Sfîntul Macarie cel Mare; mai apoi, Sfîntul Ioan Scărarul, iar mai aproape de zilele noastre, Sfîntul Ignatie Briancianinov şi Sfîntul Teofan Zăvorîtul. Iată ce zice Sfîntul Teofan Zăvorîtul în legătură cu cele spuse mai sus: „Grăbiţi-vă să vă deosebiţi de vrăjmaş şi să vă faceţi potrivnici lui. În lupta duhovnicească nu e la fel ca în aceea trupească. În cea trupească, vrăjmaşul vine în faţa ta şi îl vezi; dar în lupta duhovnicească atît vrăjmaşul, cît şi noi sîntem în acelaşi suflet şi în aceeaşi inimă, şi tot necazul ne vine în cea mai mare parte din faptul că nu ştim să-l deosebim pe vrăjmaş de noi înşine şi să ne despărţim de el. Noi credem că mişcarea pătimaşă care ne tulbură ne reprezintă pe noi, firea noastră, că e o cerinţă firească, ce trebuie satisfăcută - în vreme ce ea nu ne reprezintă pe noi, firea noastră, ci pe vrăjmaşul nostru cel venit de aiurea. Această rătăcire este izvorul tuturor căderilor noastre în păcat şi al tuturor faptelor noastre greşite. Dacă am reuşi să deosebim patima de noi înşine, ca pe ceva duşmănos nouă, nu ne-am îndupleca s-o satisfacem, ci am fi însufleţiţi de ură şi împotrivire faţă de ea.”

Aşadar iată de aici nevoia nesmintită de a lua aminte la noi înşine, de a deosebi gîndurile noastre de gîndurile diavoleşti. Şi putem face aceasta, dacă fiecare gînd ce ne trece prin minte îl punem de prima dată în legătură cu Mîntuitorul, cu voia Sa în ceea ce ne priveşte, prin rugăciunea cea de toată vremea făcută către El („Doamne Iisuse... ”) şi prin celelalte rugăciuni şi citiri ale cărţilor sfinte, spre a ne curăţi astfel mintea şi a o ocupa mereu cu gînduri duhovniceşti; ca nu cumva, în lipsa lor, cele drăceşti, care ne sînt mereu insuflate de către diavol, să o îndepărteze de adevăr şi să o facă să creadă că este ea însăşi, iar nu vrăjmaşul ei, diavolul.

Suprapunerea gîndurilor diavoleşti peste acelea ale minţii noastre este cu atît mai greu de văzut (mai ales de cei ce n-au habar de lucrul acesta), cu cît (după cum spunea Cuviosul Părinte Leonid de la Optina), atunci cînd gîndeşte în locul nostru, vrăjmaşul nu zice: „Fă cutare lucru, sau cutare! - ci: Mi-ar plăcea să fac cutare lucru”, ca şi cum am vorbi noi înşine. Pentru a depărta pe vrăjmaşul din mintea noastră, ne-ar fi de foarte mare ajutor dacă am ieşi din starea de trîndăvie a minţii, dacă am vorbi mereu cu noi înşine şi cu Dumnezeu, folosindu-ne neîncetat de osîndirea de sine. Şi chiar dacă, la început, facem acest lucru mecanic, cu timpul ajungem să-l împlinim cu toată simţirea şi voinţa noastră, întărind astfel în noi fapta bună a smereniei, virtute pe care diavolul n-o mai poate imita, fiind singura în stare să ne păzească de a cădea în vreuna din cursele sale. Iată ce spune în acest sens Sfîntul Ignatie Briancianinov: „Defăimarea de sine are, la începutul îndeletnicirii cu ea, caracterul unui mecanism inconştient, adică este rostită numai de limbă, fără cine ştie ce împreună-simţire a inimii, chiar împotriva simţămîntului acesteia; după aceea, puţin cîte puţin, inima începe să se obişnuiască a simţi potrivire cu cuvintele defăimării de sine; în cele din urmă, defăimarea de sine ajunge să fie rostită din tot sufletul, cu un îmbelşugat simţămînt de plîns, să micşoreze înaintea noastră şi să ascundă de noi neajunsurile şi greşelile aproapelui, să ne împace cu toţi oamenii şi cu toate împrejurările, să adune în lucrarea pocăinţei gîndurile împrăştiate prin toată lumea, să aducă o rugăciune trezvitoare, plină de străpungere, să însufleţească şi să înarmeze răbdarea cu o nebiruită putere.” Şi, puţin mai departe, zice astfel: „Minunat lucru! Începînd să ne defăimăm pe noi înşine în chip mecanic, silit, sfîrşim prin a ajunge la o defăimare de sine atît de convingătoare şi care lucrează asupra noastră într-un chip atît de puternic, încît cu ajutorul ei răbdăm nu doar necazurile obişnuite, ci şi nenorocirile cele mai mari. Ispitele nu mai au aceeaşi putere asupra celui care sporeşte, ci, după măsura sporirii, se fac mai uşoare, chiar de ar fi mai grele în sine. După măsura sporirii, sufletul se întăreşte şi primeşte puterea de a suferi cu răbdare ceea ce i se întîmplă. Puterea aceasta o dă, ca o mîncare deosebit de hrănitoare, smerenia adîncită în suflet, şi ea este tocmai răbdarea.”

Aşadar, să cugetăm cu adîncă luare aminte asupra celor spuse mai sus de către Sfinţii Părinţi şi să ne străduim ca, prin mijloacele arătate, să fim noi înşine mereu, iar nu vrăjmaşul nostru. Făcînd astfel, despătimindu-ne tot mai mult şi însuşindu-ne faptele bune potrivnice patimilor dinainte, cu timpul vom ajunge să fim şi noi asemenea sfinţilor, în care vrăjmaşul diavol nu mai avea nici o intrare şi care puteau zice despre ei înşişi: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine!”

1. Despre aceasta, dăm aici un cuvînt al Sfîntului Simeon Evlaviosul şi unul al Sfîntului Ignatie Briancianinov. Primul zice aşa: „Trebuie să ai totdeauna în tine frica de Dumnezeu şi să cercetezi în fiecare zi ce ai făcut bine şi ce rău. Iar de cele bune să uiţi, ca nu cumva să cazi în patima slavei deşarte, iar faţă de cele potrivnice să te foloseşti de lacrimi împreunate cu mărturisirea şi cu rugăciune stăruitoare. Cercetarea să-ţi fie aşa: sfîrşindu-se ziua şi venind seara, cugetă întru tine: Oare cum am petrecut ziua, cu ajutorul lui Dumnezeu? N-am osîndit pe cineva, nu l-am grăit de rău, nu l-am scîrbit, n-am căutat la faţa cuiva cu patimă, sau n-am fost neascultător celui mai mare în slujbă şi nu mi-am neglijat-o pe aceasta? Nu m-am mîniat pe cineva sau, stînd la rugăciunea de obşte, nu mi-am ocupat mintea cu lucruri nefolositoare, sau n-am lipsit de la biserică şi de la pravilă, îngreuiat de lene? Dacă te găseşti nevinovat de toate acestea - ceea ce e cu neputinţă, căci nimeni nu e curat de întinare, nici măcar o singură zi din viaţa lui (Iov 14, 4) şi nimeni nu se va lăuda că are inima curată - strigă către Dumnezeu cu multe lacrimi: Doamne, iartă-mi mie toate cîte am greşit cu lucrul, cu cuvîntul, cu ştiinţă şi cu neştiinţă! Căci multe greşim, şi nu ştim” (Filocalia, volumul VI, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1977). Şi al doilea: „Seara, mergînd spre somn (care, faţă de viaţa zilei care s-a scurs, este asemenea unei morţi), cercetează lucrurile pe care le-ai făcut de-a lungul acelei zile. Pentru cel ce duce viaţă cu luare-aminte la sine, este nimicită uitarea, atît de proprie omului împrăştiat. Aşadar, după ce ţi-ai adus aminte toate păcatele pe care le-ai săvîrşit cu lucrul, cu cuvîntul, cu gîndul, cu simţirea, adu pentru ele pocăinţă lui Dumnezeu, cu hotărîrea de a te îndrepta, care este chezăşia inimii pentru pocăinţa ta. Apoi, după ce ţi-ai făcut pravila de rugăciune, încheie cugetînd la Dumnezeu ziua pe care ai început-o cugetînd la Dumnezeu” (Experienţe ascetice, volumul II, Editura Sophia, Bucureşti, 2000).

2. „De voieşti să te lepezi de toate şi să te deprinzi cu vieţuirea evanghelică, să nu te dai în seama unui învăţător neîncercat sau pătimaş, ca nu cumva, în loc de petrecerea evanghelică, să o înveţi pe cea drăcească. Fiindcă învăţăturile bune sînt de la învăţătorii buni, iar cele rele de la cei răi. Căci, desigur, din seminţe rele ies roade rele” (Sfîntul Simeon noul Teolog. Filocalia, volumul VI, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti. 1977).

3. Iar atunci cînd vorbeşte despre citirea Evangheliilor, Sfîntul Ignatie zice: „La citirea Evangheliilor mai trebuie adăugată citirea tîlcuirii pe care le-o face Fericitul Teofilact al Bulgariei. Citirea acesteia este de neapărată trebuinţă; ea face cu putinţă dreapta înţelegere a Evangheliei, şi prin urmare punerea ei în lucrare cu toată grija. Căci canoanele Bisericii cer ca Scriptura să fie tîlcuită potrivit cu Sfinţii Părinţi, iar nu după voia fiecăruia” (Fîrîmiturile ospăţului, Episcopia Ortodoxă Română, Alba Iulia, 1996).

4. Atît de grav este păcatul acesta al neiubirii vrăjmaşilor, încît ne poate lipsi şi de cununa muceniciei, după ce mai întîi am suferit multe chinuri, aşa cum i s-a întîmplat lui Saprichie (vezi viaţa Sfîntului Nichifor din 9 februarie).

5. (Această notă se doreşte a fi un ajutor celui care se spo­vedeşte în a-şi cunoaşte mai bine gravitatea păcatelor, ştiind că Prea Cuviosul Părinte Arhimandrit Cleopa Ilie ţinea foarte mult la respectarea Sfintelor Canoane şi a învăţăturilor Sfinţilor Pă­rinţi. La redactarea ei s-au folosit: Îndreptarea Legii, Târgovişte, 1652, Pidalionul, tipărit la Mănăstirea Neamţ în 1844, Molitfelnic, ediţia 1937, Pravila cea Mică, de arhimandrit Nicodim Sachelarie, Seminarul Monahal Cernica - Ilfov, 1939.)

Cine pune apă în vin şi-l vinde, să nu se îm­părtăşească 5 ani şi 66 metanii pe zi.

Ascultătorul la ferestre un an să nu se împărtă­şească şi să facă câte 15 metanii pe zi.

Femeia care a pierdut copilul fără de voie se can­oniseşte un an. Femeia care desfrânează şi îşi omoară fătul în pântece, 10 ani. Femeia care va bea ierburi ca să nu nască copii, 7 ani şi câte 200 de me­tanii pe zi.

Mireanul care va blestema şi va huli, acela se canoniseşte un an să nu se împărtăşească, să facă post, metanii şi milostenii.

Cei care s-au căsătorit cu nuntă nelegiuită să cadă sub canon 7 ani, fireşte după ce s-au despărţit de acea însoţire. Cine îşi va însura copiii în altă cre­dinţă, să aibă canon 5 ani. Cei care se căsătoresc fără voia părinţilor lor, trăiesc în curvie, iar împăcându-se cu părinţii lor, se vor canonisi 3 ani. Nunta întâi este lege, a doua este iertare, a treia este călcare de lege. Căsătoria a doua nu se bine­cuvintează cu cununie (pe cap), ci se canoniseşte 2 ani a nu se împărtăşi, iar a treia căsătorie 5 ani. La aces­te nunţi, preotul să nu mănânce.

Cel ce cleveteşte, un an să nu se împărtăşească.

Curvarul va fi neîmpărtăşit 7 ani. Cel ce a prea-curvit 15 ani. Cel ce va umbla cu femeia sa peste fire, 15 ani. La fel şi pe femeie, de va fi fost cu voia ei; iar de va fi fost cu silă, mai puţin. Femeia care a fost siluită [violată] de bărbat, şi viaţa ei dinainte era cinstită, să nu se afuri­seas­că; iar dacă viaţa ei era necinstită, să se afurisească. Cel care a siluit fată minoră, 12 ani.

Curvia cu dobitoace. Cei ce au păcătuit înainte de a împlini 20 de ani, să nu se împărtăşească 20 de ani. Cei care după 20 de ani, având şi femei, 30 de ani. Iar dacă unii, fiind căsătoriţi au păcătuit, având peste 50 de ani, numai la ieşirea din viaţă. Celui ce a păcătuit cu dobitoace i se va aplica 15 ani, dacă se va mărturisi singur.

Cine va greşi cu naşă-sa, 9 ani să se pocăiască şi să facă 150 de metanii pe zi. Cine cu fină-sa ce a botezat-o, 12 ani şi metanii 300 pe zi. Cine a curvit cu mama logodnicii lui, 14 ani şi nunta să nu se facă. Cine a curvit cu soacra, 15 ani şi în toate zilele câte 160 de metanii. Cine va curvi cu cumnata, 11 ani. Femeia cu doi fraţi, 11 ani. Cine păcătuieşte cu ma­ma vitregă, 12 ani. De se va întoarce fiul spre mamă sau tatăl spre fiică, 20 de ani să se pocăiască şi în toate zilele să facă câte 366 de metanii. Cine a păcă­tuit cu sora sa, 12 ani. Cu vara sa primară, 10 ani; cu vara a doua, 9 ani. Cine va curvi cu călugăriţă, 9 ani şi 150 de metanii pe zi.

Cel ce a făcut păcatul malahiei (masturbarii, ona­niei n.n.) se canoniseşte 40 de zile, mâncând mân­care uscată şi făcând câte 100 de metanii pe zi, iar de nu vor putea să mănânce sec, atunci să nu se împăr­tă­şească un an şi să facă în fiecare zi 50 sau 100 de metanii. Iar de vor face malahie între dânşii, atunci să mănânce sec 80 de zile sau să nu se împărtăşească 2 ani şi câte 50 metanii. Onania este păcatul care-l fac doi soţi, care în­trebuinţează mijloace de a nu face copii (Facerea 38, 9-10). Acest păcat se canoniseşte ca malahia şi avor­tul, până la vindecare, căci fără îndreptare nu există iertare. Pe cei ce fac acest păcat Dumnezeu îi pedep­seşte aşa: li se întunecă mintea şi se îmbol­năvesc su­fleteşte, devin nervoşi, le tremură mâinile şi trupul, au visuri îngrozitoare, li se nasc copii slabi şi bol­navi, îmbătrânesc mai repede şi mor rău.

Cei care au casă de toleranţă să se afurisească, iar dacă nu se pocăiesc, nici darurile lor să nu se primească, nici în cimitir să nu se îngroape când vor muri. Ei se canonisesc ca şi preacurvarii, 15 ani.

Cei care iau dobândă nu se cuvine a fi împăr­tăşiţi, dacă stăruiesc în nelegiuirea lor.

Fumatul se canoniseşte la fel ca luxul şi jocul de noroc, 1-3 ani.

Gomoria (relaţii sexuale orale n.n.) se pedepseşte la fel ca sodomia (relaţii sexuale anale n.n.) şi uci­derea de suflete, până la 20 de ani.

Cine are vrajbă asupra cuiva, să nu fie primit la Biserică, nici prescurile lui, până ce nu va face pace, că rugăciunea lui se preface în blestem.

Jocul de noroc, sub orice formă, şi cu orice scop, se canoniseşte la fel ca furtul şi uciderea. Jocul la nunţi sau petreceri de orice fel, 1-3 ani. Nici un mirean sau cleric să nu joace zaruri, table, cărţi, ghioc, dame sau alte jocuri de acest fel, iar de va face acestea, clericul să se caterisească, iar mireanul să se afurisească. Se opreşte cu desăvârşire a se face mimi şi tea­tre ale acestora, precum şi privirile jocurilor de pe scenă, stadioane. Cei care nu se supun acestui canon, să se afurisească.

Călcătorii de jurământ (la tribunal) vor fi necu­minecaţi 10 ani. Cel ce jură strâmb ca să ia bunurile altuia, 3 ani să facă post, metanii şi milostenii şi să întoarcă neapărat bunurile luate.

Cine mănâncă sânge de animal, 2 ani să nu se împărtăşească.

Cel care ţine mânie, un an să nu se împărtăşeas­că şi 150 metanii pe zi. Minciuna uşoară, fără gând de a face rău, se canoniseşte ca şi defăimarea, un an.

Jefuitorul de morminte 10 ani va fi neîmpărtă­şit. Cei care ard trupurile morţilor, 20 de ani.

Cine nu va posti cele patru posturi, miercurile şi vinerile de peste an, fără a fi împiedicat de slăbi­ciune trupească, să se afurisească. Cel care va mânca carne, ouă sau brânză în Postul cel Mare sau miercurile şi vinerile de peste an, 2 ani să nu se împărtăşească. Cine mănâncă carne în lunea brânzei sau cine mănâncă brânză în lunea dintâi a Postului Mare, 4 ani să se pocăiască şi 300 de metanii pe zi. Cine se va spurca din neştiinţă în Postul Mare, un an şi 36 de metanii pe zi.

Cine răpeşte şi ia al străinului cu nedreptate 5 ani şi câte 100 metanii pe zi (cu condiţia să întoarcă ce a răpit).

Cel ce s-a întinat în somn cu patima scurgerii, se înlătură o zi de la împărtăşire, să se spele, să-şi schimbe acoperământul trupului, să zică Psalmul 50 şi să facă 49 de metanii; iar cel ce s-a întinat, fiind treaz cu trupul, se înlătură de la împărtăşire 7 zile, zicând în fiecare zi Psalmul 50 şi câte 49 de metanii. Femeile care se află în scurgerea de sânge obiş­nuită lor, nu pot intra în biserică până la 7 zile, nici a se împreuna cu bărbaţii lor, nici a săruta Sfintele Icoane, nici a lua anaforă ori aghiasmă, dar pot a se ruga şi a citi sfintele cărţi. De se va afla în Biserică şi va simţi că-i vine această scurgere, să iasă afară, iar de se va ruşina şi nu va ieşi, atunci să pri­meas­că canon; de a luat şi anaforă, să primească canon mai greu. Femeile care zămislesc copii în aceste 7 zile vor naşte copii bolnavi sau copii care se vor îmbolnă­vi după naştere cu boli care nu au leac.

Cel ce a ucis de voie şi după aceasta s-a pocăit, va fi neîmpărtăşit 20 de ani; cel ce a ucis fără de voie, 10 ani; cel ce ucide în război, 3 ani.

Omul mirean de se va îmbăta şi va vomita, să nu se împărtăşească un an şi 12 metanii pe zi.

Cel ce se supune vrăjitoriei (descântă) se va canonisi cu timpul ucigaşului (20 de ani). Cine ia mana grâului, a dobitoacelor, sau alt­ceva dintre acestea să aibă pocăinţă 4 ani şi câte 100 de metanii pe zi. Cei ce se adresează prezicătorilor, ca să afle ceea ce ar voi, se canonisesc 6 ani. Dacă vor stărui în acestea, să se lepede de tot de la Bi­se­rică. Preotul care deschide sfintele cărţi, să se cate­ri­sească, iar mireanul să se afurisească. Cei care prac­tică yoga, bioenergie, radiestezie sau altceva asemă­nător acestora (care acceptă reîn­carnarea sau destinul), să se supună canoanelor pen­tru vrăjitori, până la îndreptare.

Sinuciderea este un păcat împotriva Duhului Sfânt, care nu poate fi iertat nici în lumea aceasta, nici în cealaltă. Unuia ca acestuia nu i se pot face nici un fel de slujbe. Fac excepţie cei care sunt bolnavi min­tal (schizofrenicii) şi cei demonizaţi.

Nici un cleric nu poate dezlega pe cel legat de altul, decât numai dacă cel ce a legat a murit, sau a fost legat pe nedrept şi în urma judecăţii făcute, sino­dul sau episcopul a hotărât să fie dezlegat. Oricare bărbat sau femeie de îşi va lăsa duhovnicul său, fără oarecare vină, şi se va spovedi la altul, să se despartă de Biserică împreună cu cel ce l-a primit pe dânsul.

Pentru cei ce se pocăiesc în curăţenie şi cu sârguinţă îşi chinuiesc trupul se scurtează timpul de pocăinţă, după măsura înfrânării. Adică, dacă cineva ar primi să nu bea vin în zile rânduite, se scade un an din canonul prevăzut de Părinţi pentru greşeala lui. Dacă promite să nu mănânce carne un timp, se scade încă un an. Iar dacă vrea să nu mănânce brânză, ouă, peşte sau untdelemn, pentru fiecare din aceste abţi­neri se scade câte un an. Tot aşa şi pentru o altă nevoinţă (metanii, post, milostenie) [Vezi Sfântul Ioan Ajunătorul]. (Arhim. Cleopa Ilie, Îndreptar pentru spovedanie, Mânăstirea Sihăstria, 2004.)

Pentru cei care vor scurtarea timpului de pocăinţă, dăm câteva din canoanele Sfântul Ioan Ajunătorul (Postnicul):

Canonul VIII: Cel ce comite malahie se canoniseşte cu patruzeci de zile, hrănindu-se cu mâncare uscată şi făcând o sută de metanii.

Canonul XII: Îl sfătuim pe tot cel ce a desfrânat, călugăr sau mirean, să nu se împărtăşească vreme de doi ani, dacă este însă gata ca - după ceasul al nouălea (ora 15⁰⁰ n.n.) - să mănânce mâncare uscată şi să facă două sute cincizeci de metanii. Iar dacă se va arăta nepăsător, să împlinească vremea hotărâtă de Părinţi.

Canonul XIII: Pe preadesfrânat, după trei ani, îl socotim potrivit să se împărtăşească, dacă nu se împotriveşte să ia hrană uscată după ceasul al nouălea (ora 15⁰⁰ n.n.) şi de va bate două sute cincizeci de metanii în fiecare zi. Iar dacă se leneveşte, să aştepte până la sfârşitul vremii pe care au hotărât-o Părinţii.

Canonul XVIII: Cel ce a necinstit pe un bărbat, s-a socotit de cuviinţă să fie oprit trei ani de la Sfânta Împărtăşanie, să se tânguie şi să postească şi să ia hrană uscată către seară şi să facă două sute de metanii. Iar dacă preţuieşte mai mult nepăsarea, să împlinească cei cincisprezece ani (de canonisire).

Canonul XX: Pe ucigaş cel cu voia sa îl îndepărtăm pentru cinci ani de la Sfânta Împărtăşanie, iar pe cel fără de voie, la trei ani, dacă - după ce ţine post până seara, folosind hrană cu desăvârşire uscată - se învoieşte să facă şi trei sute de metanii zilnic. Dacă însă se leneveşte, să împlinească ce-au hotărât Părinţii.

Canonul XXI: Femeile care îşi ucid fătul cu meşteşuguri, ca şi cele care dau sau primesc leacuri ca să lepede şi să nască prunci înainte de vreme, pe acestea noi hotărîm să se osândească până la cinci – sau până la trei ani. Pentru ce ar fi mai mult, să se facă iconomie (vezi Canonul XX de mai sus).

Însemnare

Canonul 91 al Sinodului al şaselea şi Canonul 21 al celui de la Anghira şi canoanele 2 şi 8 ale Marelui Vasile le socotesc pe femeile care săvârşesc aceste fapte, în rândul celor ce ucid cu voie. Totuşi, din iubire de oameni, nu le canonisesc pe acestea până la sfârşitul vieţii, ci să nu se cuminece zece ani. Vezi canoanele 21 de la Anghira şi 2 al Marelui Vasile.

Ţine seama că într-un manuscris care cuprinde canoanele Postnicului, aflăm şi acestea în legătură cu acest canon: că femeile folosesc în multe chipuri asemenea buruieni. Unele le mănîncă sau le beau, ca să nu rămână însărcinate vreodată şi să nască prunci. Altele îşi ucid fătul când zămislesc sau sunt gata să nască, ceea ce este un păcat mai mare decât cel dintâi. Şi altele, iarăşi, în fiece lună săvârşesc omor cu asemenea buruieni, ceea ce este şi mai rău decât celelalte. Pentru acestea cele ce săvârşesc atare lucru să se împiedice trei ani de la Dumnezeiasca Împărtăşanie şi în fiecare zi, să mănânce hrană uscată şi să facă o sută de metanii mari.

Canonul XXVII: Pe furul care se pocăieşte de bunăvoie îl oprim patruzeci de zile de la Sfânta Împărtăşanie. Pe cel dovedit (de alţii) de hoţie, - până la şase luni, cu hrană uscată, după ceasul al nouălea(ora 15⁰⁰ n.n.), şi făcând, în fiecare zi, câte o sută de metanii.

Canonul XXXI: Cei care, de nevoie sau fără de nevoie, au jurat strâmb am socotit că trebuie să-i amânăm cu Împărtăşania timp de un an, şi să mănânce hrană uscată după ceasul al nouălea (ora 15⁰⁰ n.n.) şi să bată zilnic două sute cincizeci de metanii.

Canonul XXXII: Celor ce mărturisesc că au făcut vrăjitorii şi farmece, le scurtăm, cu pogorământ, la trei ani vremea de pocăinţă de vor fi gata ca, în fiecare zi, să socotească de foarte mare preţ postul, şi, după ceasul al nouălea(ora 15⁰⁰ n.n.) , să folosească hrană sărăcăcioasă şi uscată, încât abia să-şi ducă zilele. Dar să facă şi două sute cincizeci de închinăciuni, lovindu-şi cu evlavie fruntea de pământ. La acestea le îndatorăm şi pe femeile care fac baiere şi se îndeletnicesc cu ghicitul. (Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Episcopiei Râmnicu-Vâlcea).

Cum se iconomiseşte cel ce se pocă­ieşte, când are multe păcate

Şi dacă cel ce se pocăieşte are multe păcate, îi dai canon pentru cel mai mare dintr-însele, adică acela care are drept epitimie cei mai mulţi ani. Iar câtă vreme săvârşeşte păcatul, deşi nu se cuminecă, totuşi timpul acesta nu se socoteşte la anii de împlinire a canonului. Iar dacă se va îndepărta de la păcatul pe care l-a mărturisit, oarece vreme, şi apoi cade iarăşi într-însul, iarăşi ia de la început anii de canon. Iar de cade într-alt păcat, trebuie să chibzuieşti care cere mai mulţi ani: canonul pe care nu-l împlinise sau păcatul din urmă, şi pe acei ani să rânduieşti să-i ţină.

Iar dacă, înainte să ţi se fi mărturisit, cel ce se spove­deşte s-a depărtat de la păcat şi, deopotrivă, şi de la Dumnezeiasca Împărtăşanie, fie din îndemnul său fie după al altui duhovnic, să ştii că se numără la canon şi anii aceia care încep odată cu îndepărtarea de la păcat. Să se numere la canon vremea aceia în care s-a îndepărtat de la păcat, şi de la Împărtăşanie cel ce se pocăieşte, după hotărârea sa, adică fără să fi mărturisit păcatul de moarte pe care l-a săvârşit. Aceasta să faci prin pogoromînt şi milostivire şi nu după asprime şi după dreptate. Fiindcă, după ce creştinul îşi va măr­turisi păcatul de moarte, de atunci încolo se socoteşte canon şi îndepărtarea de la păcat şi de la Împărtăşanie, precum şi toate faptele bune pe care le face şi-i aduc viaţă veşnică şi-l slobozesc de osândă veşnică. Iar câtă vreme are nemărturisite păcatul cel de moarte şi îndepărtarea de la păcat şi de la Împărtăşanie, precum şi toate faptele bune pe care le-a săvârşit, (acestea) nu-i aduc nici viaţă veşnică, nici nu-l izbăvesc de la osânda cea veşnică. Şi acesta este lucru învederat, fiindcă dacă el moare astfel, cu acest păcat de moarte al său nemărturisit, se osândeşte. (Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Episcopiei Râmnicu-Vâlcea).

Cum trebuie să chibzuiască duhovnicul faţă de cei ce au gânduri de hulă şi îndoieli

Dacă se întâmplă să spovedeşti pe unii care au gânduri de hulă sau pe unii care au mereu îndoieli şi temeri în cugetul lor, pentru sănătatea şi viata lor, sau pentru mântuirea sufletului, celor dintâi spune-le să-şi defaime hulele acestea şi să nu le privească nicidecum drept un păcat, fiindcă nu sunt rodul lor, ci al diavolului, care urăşte binele sau, de asemeni, să se împotrivească acestor gânduri de hulă cu aceste cuvinte: „Mergi înapoia mea, satană, pentru că eu mă voi închina Domnului Dumnezeului meu şi Lui singur îi voi sluji şi asupra capului tău va întoarce răul şi hula ta, în veacul de acum şi în cel ce va să vină", după cum, cu înţelepciune, sfătuieşte Sfântul Ioan Scărarul, în Cuvântul său al douăzeci şi treilea, împotriva hulei. […]

Cum se cuvine să-i iconomisească pe cei ce au făcut făgăduinţe

Dacă vor veni la tine să se mărturisească cei ce au făgăduit lui Dumnezeu să se facă monahi, sau să meargă să se închine la Dătătorul de viată Mormânt sau la alte sfinţite mănăstiri şi moaşte, sau să facă milostenii, sau să ridice aşezăminte pentru ucenici sau mănăstiri, sau să ţină cutare post, sau vreo altă facere de bine şi virtute, pe aceştia trebuie să-i sfătuieşti, duhovnice, nu numai să împlinească asemenea făgăduinţe ale lor, ci şi să le împlinească, cu un ceas mai devreme, fără să amâne sorocul, pentru că păcătuiesc. Că acest lucru este adevărat, o spune Însuşi Dumnezeu, prin gura proorocului Moise: De vei da făgăduinţă Domnului Dumnezeului tău să nu întârzii a o împlini, căci Domnul Dumnezeul tău o va cere de la tine şi păcat vei avea asupra ta (Deuteronomul 23, 21), prin gura înţeleptului Isus Sirah: Nu te împiedica a împlini făgăduinţa în vreme bună, şi nu aştepta până la moarte ca să faci ce ai făgăduit (Înţelepciunea lui Isus Sirah 18, 22). Pentru aceasta şi Grigorie Dialogul mustră pe Rusticiana, patri­cia­nă romană, fiindcă făgăduise să meargă să se închine la Ierusalim, apoi ducându-se la Constantinopol, ca (mai pe urmă) să plece de acolo, îşi pierdea vremea şi nu şi-a împlinit mai repede făgăduinţa sa. Fiindcă, înainte ca cineva să făgăduiască, trebuie să chibzuiască întru sine, dacă poate să-şi împlinească făgăduinţa. Dar, odată ce a făgăduit, nu mai poate să o încalce, fiindcă (astfel) ispiteşte şi îşi râde de Dumnezeu, cum spune Isus Sirah: Mai înainte de a făgădui, pregăteşte-te şi nu fi ca omul care ispiteşte pe Domnul (Isus Sirah 18, 23). Şi nu numai când va îngădui cineva, din interesul său, dar şi când părinţii îi vor făgădui pe copiiilor (nevârstnici fiind) lui Dumnezeu, la vreme de boală sau în vreo primejdie, să-i călugărească, şi atunci - zic - sunt datori copiii, împreună cu părinţii, să ţină şi să împlinească o atare făgăduinţă, aducându-i pe aceştia înaintea lui Dumnezeu, cum a făcut Ana cu Samuil, precum porunceşte Dumnezeu la cap. 30 al Numerilor. Dacă însă unii ca aceştia sunt împiedicaţi de vreo mare nevoie să săvârşească, fie închinăciunea la Sfântul Mormânt, fie ridicarea de aşezăminte pentru ucenici sau mănăstiri, pe care le-au făgăduit, trebuie să socoteşti bine, duhovnice, cu mare chibzuinţă, câte cheltuieli şi nevoinţe puteau ei să folosească pentru împlinirea unor atari făgăduinţe ale lor, şi astfel să le ceri să dea sumele acestea la nevoiaşi sau pentru alte fapte bune asemănătoare, dacă au mijloace. Iar dacă nu au, să le ceri să săvârşească alte lucruri care să le înlocuiască, precum posturi, rugăciuni, metanii şi altele.

Iar celor care s-au făgăduit să se călugărească şi apoi s-au însurat, trebuie să le spui, duhovnice, că şi-au călcat făgăduinţa şi trebuie să se pocăiască faţă de Dumnezeu. Şi că trebuie, şi căsătoriţi fiind, să se nevoiască cu posturi şi rugăciuni, şi cu asupriri ale trupului, şi să se înfrâneze, în ce-i priveşte. Dar şi pe soţiile lor, dacă este cu putinţă, să le înduplece, cu multe rugăminţi, să se înţelepţească întru aceasta. Iar dacă se întâmplă să le şi moară nevestele, atunci trebuie să-şi împlinească făgăduinţele şi să se facă monahi. Şi după aceasta, să-i sfătuieşti mereu să nu mai facă asemenea juruinţe şi făgăduieli înaintea lui Dumnezeu la orice nevoie care li se întâmplă. Deoarece nefiind în stare să le împlinească, păcătuiesc greu. Vezi canonul 19 al sinodului din Anghira şi canonul 18 al Marelui Vasile, care canonisesc pe cei care făgăduiesc să-şi păzească fecioria şi apoi încalcă făgăduinţa.

Cum să sfătuiască duhovnicul pe desfrânaţi

Dacă spovedeşti desfrânaţi, sau preadesfrânaţi, pe aceştia toţi, duhovnice, trebuie nu numai să-i mustri, îndeobşte, arătându-le că, prin patimile trupeşti, pierd firea înaltă a judecăţii şi se aseamănă cu dobitoacele cele necuvântătoare, ci mai vârtos să-i faci pe fiecare dintr-înşii să-şi urască păcatul lor. Trebuie să le arăţi cât de vătămătoare de suflet sunt desfrâul, preadesfrâul, sodomia, împreunarea cu dobitoace şi malahia.

Cât de stricăcioasă răutate este desfrâul se arată din pricinile care urmează: 1. Că cine desfrânează îşi vătăma şi îşi strică trupul, pentru că îl supune la boli numeroase şi fără leac. Pentru aceasta Apostolul a zis: Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său (1 Corinteni 6, 18). Aşadar, dacă cel ce săvârşeşte alt păcat este vrăjmaş sufletului său, potrivit cu cuvântul: Iar cel ce iubeşte nedreptatea îşi urăşte sufletul său (Psalmi 10, 5), cel ce desfrânează este vrăjmaş încă şi al trupului său. 2. Fiindcă cine desfrânează îşi pierde fecioria, care este o comoară ce nu are preţ cu care să fie preţuită şi care - după ce a fost odată pierdută - nu mai este chip să se redobândească vreodată. Căzută ca să nu se mai scoale fecioara lui Israel, trântită stă la pământ şi nimeni nu o ridică (Amos 5, 2). 3. Fiindcă desfrâul atât de mult întunecă mintea şi atât de mult slăbeşte voinţa încât, mai mult decât oricare alt păcat, nu-l lasă pe nefericitul făptaş al lui să se întoarcă la Dumnezeu şi să se pocăiască: Faptele lor nu le dau răgaz să se întoarcă la credinţa în Domnul Dumnezeul lor, că un duh de ticăloşie sălăşluieşte în mijlocul lor (Oseea 5, 4). Pentru aceasta, pe drept a zis dumnezeiescul Isidor acest înfri­co­şat cuvânt: „Neamul omenesc mai mult este supus diavo­lului prin desfrâul trupului, decât prin vreun alt păcat". 4. Fiindcă desfrâul este atât de mult urât lui Dumnezeu, încât numai datorită lui a adus în lume acel potop, de n-au mai scăpat alţii, fără numai opt oameni şi L-a silit să spună că S-a căit că l-a făcut pe om: Şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om (Facerea 6, 7).

Preadesfrânaţilor spune-le, duhovnice: 1. Că prea­des­frânarea este un rău atât de mare, încât Însuşi Dumnezeu porunceşte să se omoare bărbatul şi femeia care l-au săvârşit. De se va desfrâna cineva cu femeia măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul şi desfrânata (Leviticul 20, 10) 2. Dacă în Legea veche preadesfrânarea era o fărădelege atât de mare, cu atât mai mult este azi, sub harul Evangheliei, când nunta a fost înălţată la cinstea unei Taine. Pentru aceasta după cum atunci, Dumnezeu mâniindu-se i-a spus lui David că nenorocirile nu vor lipsi din casa lui, pentru preades­frânarea pe care o făcuse: Nu se va depărta sabia de deasupra casei tale în veac, pentru că tu M-ai nesocotit pe Mine şi ai luat pe femeia lui Urie (2 Regi 12, 10), aşa şi acum cu mai multă asprime spune aceasta, fiecărui prea­desfrânat. 3. Că fiecare prea­des­frânat se numeşte fiu al morţii, precum singur David i-a spus lui Natan: Precum este adevărat că Domnul este viu, tot aşa este de adevărat că omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte (2 Regi 12, 5, 7) ca fiecare răpire şi furtişag, asemănate cu prea­des­frânarea, sunt ca marea de mijloc (Mediterană) faţă de întreg oceanul, sau ca un om înalt de un cot, faţă de un uriaş. De aceea şi Solomon a spus: Nu este lucru de moarte dacă este prins cineva furând..., iar preadesfrânatul, din lipsă de minte, îşi aduce pierzanie sufletului său, suferă chinuri şi necinste, şi ruşinea lui nu se va şterge în veac (Pildele lui Solomon 6, 30-33).

Iar pentru malahie, cât de mare nenorocire este, caută în însemnarea ce urmează celui de al optulea canon al Sf. Grigorie al Nisei.

Cum se canonisesc hulitorii şi cei ce jură strâmb

Celui ce a hulit cu cuvântul să-i dea canon să mărească pe Dumnezeul pe care L-a necinstit; şi tot aşa să-i dai şi celui ce a jurat strâmb, pe lângă celălalt canon pe care îl rânduieşte pentru aceasta Postnicul (canonul 31), şi la amândoi să li se dea canon să citească sau să asculte cărţi de suflet folositoare, mai cu seamă Psaltirea, care cuprinde multe cântări de mărire lui Dumnezeu. […]

Cum se canonisesc hoţii şi cei ce săvârşesc nedreptăţi

Hoţilor şi celor ce săvârşesc nedreptăţi (înainte de alt canon - al douăzeci şi şaptelea al Pustnicului) să le dai canon, duhovnicesc, să înapoieze lucrul străin pe care l-au luat, dacă îl mai au, fie la înşişi stăpânii lucrului, dacă trăiesc, fie la rudele lor, dacă aceia au murit şi anume - fie prin mâna duhovnicului, fie al unui alt ins de încredere. Iar dacă nu-l mai au, să se întoarcă la cel păgubit şi să-i ceară iertare. Iar dacă şi neamurile lor au murit să-i spui să-l dea celor lipsiţi. De aceea şi Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu (Cuvânt la Botez) arată că nici însuşi Sfântul Botez nu poate să ierte nedreptatea aceea, când poate să se dea înapoi (un lucru) şi nu se dă. Fiindcă cine răpeşte lucru străin şi apoi se botează, nu trebuie să creadă că această răpire a lui a fost iertată, dacă lucrul se află încă în mâinile lui şi poate să fie înapoiat; în acest chip, se înşeală cât priveşte curăţirea (de păcat), socotind că prin botez se cu­răţeşte de nedreptate, fără să fie curăţit. […]

Cum se canonisesc desfrânaţii, preades­frânaţii şi sodomiţii

Desfrânaţilor şi sodomiţilor să le dai canon: post, mâncare uscată, metanii şi, mai presus de toate, să fugă de aceia cu care au păcătuit sau să-i alunge, dacă îi ţin în ca­sele lor. Să iei aminte bine, duhovnice, să nu citeşti rugă­ciune de iertăciune nici celor vinovaţi, dacă nu vor înapoia lucrul străin, nici desfrânaţilor şi sodomiţilor dacă nu-şi vor alunga mai întâi din casa lor pe cea sau pe cel cu care au păcătuit. Ci chiar dacă îţi vor făgădui să facă aceasta, tu să nu-i crezi cu uşurinţă, fiindcă cei mai mulţi dintr-înşii îşi lea­pă­dă făgăduinţa lor şi îşi râd de tine, până ce îşi capătă ier­tă­ciunea, precum ne-am şi învăţat. Şi să ştii şi aceasta, duhovnice că, de multe ori, vei afla multe asprimi şi greutăţi din partea celor ce ţin o desfrânată sau un bă­ie­ţan în casa lor, căci aceia te vor ruga, odată, cu lacrimi în ochi să îngă­dui să-şi aibă fiinţele acelea în casă la ei, dar tu să nu te înduioşezi, aducându-ti aminte de cuvântul pe care îl ros­teş­te Dumnezeu: Nici săracului să nu-i fi părtinitor la ju­de­cată! (Ieşirea 23, 3). Alteori te vor ameninţa că-ţi vor face rău, dar tu să nu te temi, aducându-ţi aminte de cuvântul pe care-l grăieşte Dumnezeu: Caută dreptate şi iar dreptate (Deuteronomul 16, 20), precum şi: Nu te teme de ocara oamenilor şi de batjocura lor să nu te înfricoşezi. (Isaia 60, 7).

Cum se canonisesc cei ce învinuiesc fără temei şi cei răutăcioşi

Celor ce învinuiesc pe nedrept şi defăimătorilor să le dai canon, duhovnice, să meargă ei înşişi la locul unde au clevetit şi să spună că minciuni au grăit împotriva fratelui lor. Iar de nu vor merge singuri, măcar printr-un al treilea ins să mărturisească cum că au minţit sau să trimită scrisoare de tăgadă a defăimării lor, în chip făţiş sau în taină. Celor răutăcioşi şi care poartă duşmănie să le dai canon să se împace între dânşii. Ia aminte bine, duhovnice, să nu citeşti rugăciune de iertăciune nici celor răutăcioşi până ce nu fac pace. Şi spune-le cele ce urmează ca să se împace: Cum, adică, Duhul Sfânt le spune: Căile celor ce nu uită răul, duc spre moarte (Pildele lui Solomon 12, 18) şi, iarăşi, Cel ce ţine minte răul este fără de Lege (Pildele lui Solomon 21, 24). Şi Ioan Bo­gos­lovul zice: Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni (1 Ioan 3, 15). Că, de nu-l vor ierta pe duşmanul lor, nu pot să rostească „Tatăl nostru", fiindcă nu iartă greşiţilor - greşelile lor, cum stă scris în „Tatăl nostru". Că Dumnezeu, cu suferinţe va să ceară datoria şi acelora cărora le-au fost iertate de El păcatele, după pilda slu­jito­ru­lui care era dator cu zece mii de talanţi. Fiindcă îndatorirea po­run­cii cea pentru dragoste, îi sileşte, nu numai să nu se răz­bune, dar nici să urască, întru nimic, pe aproa­pele lor, nici cu cugetul, după cuvântul: Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta (Leviticul 19, 17). Şi că, atunci când se vor îm­păca cu duşmanul lor, se va uşura şi se va bucura inima lor.

Povesteşte-le lor, duhovnice, pilda Domnului, Care se ruga pe Cruce pentru cei ce l-au răstignit, pilda Sfântului Ştefan, întâiul mucenic, care se ruga pentru cei ce l-au lovit cu pietre. […] În sfârşit, se cade, duhovnice, să-l sfătu­ieşti pe cel care făcuse începătură duşmăniei, să meargă şi să cadă de multe ori înaintea celui pe care l-a stârnit, până ce îl va face să-l ierte, cum grăieşte dum­ne­zeiescul Gură de Aur: „Să nu-mi spună cineva că l-am rugat odată şi de două ori şi nu m-a primit. Dacă facem aceasta cu inima deschisă, să nu încetăm, până ce, biruindu-l cu multa (noastră) stă­ruinţă, nu-l vom trage de partea noastră şi nu-l vom îndepărta de ura care ne-o poartă." (Cuvântul XXVIII la Facere). […]

Cum se canonisesc ucigaşii

Ucigaşului să-i dai pe lângă canonul XX al Postnicului, să răscumpere şi un rob, dacă are putinţe (după Simeon al Tesalonicului, întrebarea LXXII), ca să fie un suflet în locul unui suflet. Iar dacă o femeie a lepădat pruncul, să-i dai canon să crească un prunc sărman, dacă are mijloace, potrivit cu acelaşi Simeon (tot acolo), despre care vezi şi canonul XXII al Postnicului.

Spune-i, duhovnice, ucigaşului că, precum, întru tot Prea Sfinţitul Patriarh Atanasie şi împăratul Andronic hotărăsc (Vlastaris, lit F, cap. VIII), trebuie ca acesta să-şi împartă averea la fiecare din copiii pe care-i are, şi o parte să se dea la cel mort, adică nevestei lui şi orfanilor, dacă-i are. Iar dacă nu-i are, trebuie să dea pomeni şi milostenii pentru sufletul celui ucis. Şi să roage pe Dumnezeu, din tot sufletul, să-l ierte şi, astfel, prin acestea, să facă să tacă strigătul pe care îl face sângele celui ucis şi care cere răzbunare împotriva lui, şi să împiedice înfricoşatele pedepse care sunt pregătite pentru el, atât pe cele veşnice, cât şi pe cele vremelnice. Fiindcă: De va vărsa cineva sânge omenesc, sân­gele aceluia de mână de om se va vărsa (Facerea 9, 6).

Iar ca să arăţi şi ucigaşului, pe scurt, cât de mare este păcatul său, spune-i: 1) că, dintre toate răutăţile care se fac aproapelui, cea mai mare şi mai de frunte este omorul. 2) că cel ce ucide răpeşte puterea de la Dumnezeu, care este Domnul vieţii şi al morţii şi 3) că cel ce ucide un om, săvârşeşte mai mare păcat decât dacă ar fi pârjolit şi stricat toate câmpiile cele întinse, toate roadele pământului, toate dobitoacele, toţi copacii lumii, toate casele oraşelor şi satelor. Fiindcă ucigând un om, el a ucis pe împăratul a toată făptura, cel înscăunat de Dumnezeu.

Cum se canonisesc bolnavii foarte bătrâni

Dacă, din întâmplare, se va afla cineva bolnav şi foarte bătrân, că nu poate împlini canonul trupesc pe care îl rânduieşte dumnezeiescul Postnic, acestuia poţi să-i dai, duhovnice, alt canon duhovnicesc: al rugăciunii, al citirii de cărţi folositoare sufletului şi al milosteniei, trupeşti sau sufleteşti (vezi la începutul acestui capi­tol), dar nu şi să-i dai pogorământ la anii de îndepărtare de la Împărtăşanie, cei rânduiţi de Postnic. (Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Episcopiei Râmnicu-Vâlcea).

6. Adică s-au stricat cu atîtea răutăţi, mari şi covîrşitoare, ca în vremea necredincioşilor slujitori la idoli, care jertfeau pe înălţimile dealurilor.

7. A zis Saul către Samuil: Am păcătuit, că am călcat cuvîntul Domnului şi cuvîntul tău (1 Regi 15, 24). Antioh (Epifanie, împăratul elenist, n. n.), chinuindu-se cu rana aceea venită de la Dumnezeu, a viermilor şi a putrezirii trupului, zicea, pocăindu-se: Cu dreptate este a se supune lui Dumnezeu, şi cel ce este pămîntean să nu se asemene Lui. Şi se ruga spurcatul acesta către Stăpînul, Care nu voia a-l mai milui (2 Macabei 9, 12-13). Iar Iuda a zis: Am greşit, vînzînd sînge nevinovat (Matei 27, 4).

8. Oarecari dascăli despart durerea pe care o ia păcătosul pentru păcatele lui în trei: durerea ce o ia mai înainte de mărturisire, pe care o numesc usturime; durerea ce o ia cînd se mărturiseşte, pe care o numesc zdrobire; şi durerea cea după mărturisire, pe care o numesc sfarîmare de tot.

9. Şi Sfîntul Marcu Ascetul zice: „Deci, dacă pînă la moarte a hotărît (Domnul) pocăinţa, cel ce zice că ea s-a sfîrşit mai înainte de moarte dezleagă porunca, lipsind pe moarte (de pocăinţă). De aceea, şi la mici, şi la mari, pocăinţa este pînă la moarte, necontenită” (Cuvînt pentru pocăinţă).

10. Iar Sfîntul Marcu Ascetul, mergînd mai înainte, zice că, deşi vom socoti că nu greşim noi cu voia, dar pentru păcatul cel strămoşesc ni se cade nouă să ne pocăim. „Altădată, cel vrednic de moarte, după Lege, s-a omorît, iar cel ce trăieşte în credinţă trăieşte pentru pocăinţă; deşi nu pentru al său, ci pentru păcatul călcării poruncii” (Cuvînt pentru pocăinţă). Într-o unire zice şi marele Grigore al Tesalonicului: „Viaţa creştinilor este o petrecere în pocăinţă, care este, şi început, şi mijloc, şi sfîrşit.” (Cuvînt la ajunul Botezului). De aceea, se cuvine să rogi şi tu totdeauna pe Dumnezeu, zicînd împreună cu David: Doamne, vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie (Psalmi 40, 4). Însă să-L rogi întru durerea inimii tale, fiindcă - după Sfîntul Marcu Ascetul - „aducerea aminte de Dumnezeu face să se nască în inimă osteneala şi durerea pentru cinstirea Lui” (capitolul 131, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptăţesc din fapte).

11. De aceea zice şi Sfîntul Grigorie de Nyssa: „Din desfătare te-ai stricat? Cu postirea tămăduieşte îndulcirea! Ţi-a vătămat sufletul desfrînarea? Întreaga înţelepciune să se facă doctorie a bolii! Înfocarea cea gîndită a lucrat-o lăcomia de multă materie? Milostenia să golească umplerea, căci curăţirea de cele pline este darea din ale tale. Ne-a vătămat pe noi răpirea de cele străine? Să se întoarcă ele către stăpînul! Minciuna ne-a adus aproape de pierzare? Adevărul cugetîndu-se să oprească primejdia!” (Cuvînt pentru pocăinţă).

12. De doreşti, frate, să iei în sufletul tău chip şi pildă de pocăinţă adevărată, deschide cartea Sfîntului Ioan al Scării, caută Cuvîntul 5 pentru pocăinţă şi citeşte despre cei ce se pocăiau în mănăstirea aceea ce se numea temniţă, din pricina locului aceluia lipsit de mîngîiere, şi vei afla petrecerea celor ce se pocăiau cu adevărat.

13. Este vorba de praznicul Învierii Domnului, de la sfîrşitul Postului Mare.

14. La care azi, se adaugă filmul, concertele, discotecile.

15. Azi, şi la cinematograf, sau în faţa televizorului şi a calculatorului.

16. Şi părerea generală a teologilor scolastici este că demonii nu descoperă adîncurile inimilor: numai cele pe care omul le spune dintr-un motiv lăuntric, pe acelea le cunosc demonii, pentru că sînt spirite fine şi se găsesc pe suprafaţa inimii şi ascultă motivul lăuntric cu gîndul, iar pe cele pe care omul nu le spune dintr-un motiv lăuntric nici demonii nu le cunosc, ci numai Dumnezeu, care scrutează inimile şi rărunchii.

17. Prin cuvîntul acesta al Sfîntului Maxim Mărturisitorul este dezlegată aporia (nedumerirea, impasul) acelui cuvînt evanghelic pe care l-a spus Domnul: Dacă satana îl scoate pe satana, s-a dezbinat de la sine; aşadar cum va rezista împărăţia lui ? (Matei 12, 26). Aşadar satana nu scoate pe satana şi întru nimic satana nu slujeşte satanei de la sine. Însă, după îngăduinţa lui Dumnezeu îl şi scoate pe acesta, îi şi slujeşte. Adaugă şi aceasta: că satana nu se supune satanei pentru ceva bun. Însă, pentru a face rău cuiva, toţi demonii se supun şi slujesc, deoarece se înţeleg la rău şi la înfăptuirea răului. Aşadar satana scoate pe satana după îngăduinţa lui Dumnezeu în primul rînd şi în al doilea rînd ca să facă un rău mai mare.

18. Canonul 61 al Sinodului 6 ecumenic hotărăşte să fie afurisiţi vrăjitorii care confecţionează „talismane”, în care pun simboluri diavoleşti sau diferite obiecte macabre (păr, unghii, oase de şarpe sau de liliac, etc). Acestora le-au fost transmisă de mai înainte influenţa diavolească, ce se face prin invocările diavolilor.

19. E vorba de grăsimea, fumul, sîngele jertfelor Legii Vechi, aşezate de Dumnezeu pentru îmblînzirea sălbăticiei iudeilor celor vechi, iar nu pentru că El Însuşi ar fi avut trebuinţă de carnea lor, precum şi zice: Au doară voi mînca carne de tauri? Sau sînge de ţapi voi bea? (Psalmi 49, 14).

 Iar prin „pete” se înţeleg toate păcatele săvîrşite în Biserica din Ierusalim, unde s-au săvîrşit într-o vreme jertfe idoleşti, cum citim în cărţile Macabeilor.

20. Atunci cînd a întemeiat Biserica Noului Aşezămînt, cum se va arăta.

21. Noi, cei care alcătuim Biserica.

22. Cei care vor să se căsătorească, trebuie să ia amin­te şi la aceste condiţii canonice: ambii tineri să fie ortodocşi (De pildă Canonul 10 al Sinodului de la Laodiceea zice: Nu se cuvine ca cei ce sunt ai Bisericii să împreune cu nebăgare de seamă pe fiii lor cu ereticii prin legătura căsătoriei. Vezi şi canoanele 26, 45, 65 ale Sfinţilor Apostoli; 14 al Sinodului IV Ecumenic; 6, 72 al Sinodului Trulan; 31 al Sinodului de la Laodiceea şi 21 al Sinodului din Cartagina. Problema căsătoriilor mixte, tratată în acest canon, s-a discutat şi reglementat şi la Sinodul IV Ecumenic – canonul 14 – ca şi la Sinodul VI Ecumenic – canonul 72 - . La toate sinoadele s-a dispus că aceste căsătorii sunt interzise. Părinţii de la Laodiceea – vezi şi canonul 31 Laodiceea – interzic căsătoriile mixte, şi le permit numai în cazul în care partea neortodoxă trece la Ortodoxie. Cei ce nu au în vedere această rînduială şi încheie căsătorii, Părinţii o califică ca fiind făcută „cu nebăgare de seamă”. Citat după Canoanele Bisericii Ortodoxe, Arhidiacon prof. dr.Ioan N. Floca, 1991); să nu fie rudenii trupeşti sau duhovniceşti; să fie tinerii de acord; să se căsătorească din dragoste, având la bază ajutorul reciproc (Facerea 2, 18) şi naşterea de copii (Facerea 1, 28; 1 Timotei 2, 15); părinţii celor doi tineri să fie de acord. După ca­nonul 38 al Sfântului Vasile, cei care se căsătoresc fără voia părinţilor lor, trăiesc în curvie, iar împăcându-se cu părinţii lor, se vor canonisi 3 ani. Înainte de căsătoria religioasă, să se spovedeas­că ambii tineri din copilărie (de preferat la acelaşi du­hovnic); să nu trăiască împreună înainte de cununia reli­gioasă (cei care trăiesc împreună se vor canonisi 7 ani); cununia religioasă să se facă duminica la Sfânta Liturghie; dacă nu au păcate opritoare de împărtăşire, să se împărtăşească; naşii să fie creştini ortodocşi, având frica lui Dumnezeu (se va pune o singură pereche de naşi). Nunta nu se face cu jocuri şi cântări lumeşti; nu se cuvine ca bărbatul să fie bătrân şi femeia tânără, sau femeia bătrână şi bărbatul tânăr, ci amân­două părţile să fie deopotrivă cu anii. A opta zi după căsătorie cei doi soţi să meargă la Biserică pentru a li se citi rugăciunile […]. Preotul luând epitrahilul, citeşte aceste rugăciuni la uşa bisericii, după care intră în biserică împreună cu dânşii pentru a participa şi la cealaltă slujbă obişnuită a zilei - Molitfelnic, Ediţia 1937, pag. 89.

Cei căsătoriţi trebuie să se abţină de la împreu­nare trupească în sărbători, sâmbăta şi duminica, în timpul posturilor, miercurile şi vinerile de peste an, precum şi în timpul scurgerilor lunare şi a purtării sarcinii, prin învoirea amândorura, cu bună înţelegere (1 Corinteni 7, 5).

Nu se cuvine creştinilor ca la nunţi să cânte în or­gane, ori să joace, ci cu cinste să cineze, ori să prân­zească, precum se cuvine creştinilor - Laodiceea 53. Câte de lege sunt îngăduite, acelea să le facem, iar câte nu sunt îngăduite, să luăm aminte a nu le face ca să nu fim munciţi pentru ele.

Spiţele nunţii se împart în cinci rânduri şi se so­cotesc cinci grade: din sânge, din cuscrie, din cuscria cea din trei neamuri, din înfiere (adopţiune) şi din Sfântul Botez.

Rudenia din sânge se împarte în trei: suitori, co­borâtori şi colaterali. Suitori: tatăl meu, bunicul meu, străbunicul meu; mama mea, bunica mea şi străbunica mea. Cobo­râtori: copiii, nepoţii şi strănepoţii mei. Colaterali: fratele meu, vărul meu, vara mea, un­chiul meu, mătuşa mea.

Fraţii sunt spiţa a doua iar copiii care se nasc din doi fraţi, se cheamă veri primari şi sunt patru spiţe. Dacă verii primari vor naşte fii, se cheamă veri de-al doilea şi sunt şase spiţe. Verii de-al doilea de vor naş­te fii, se cheamă veri de-al treilea şi sunt opt spiţe. A şaptea spiţă de rudenie este oprită a se lua în căsătorie şi numai începând cu a opta se pot căsători.

Unchi se cheamă fratele tatălui meu, iar sora lui, mătuşă. Unchi mare se cheamă fratele bunicului meu sau al bunicii mele; iar unchi mic, vărul primar al tată­lui meu sau al mamei mele. Fratele tatălui meu, faţă de mine, este spiţa a tre­ia, iar al bunicului meu sau al bunicii mele, spiţa a patra. Vărul primar al tatălui meu este spiţa a cincea faţă de mine.

Spiţele din sânge sunt uşor de socotit, iar cele din cuscrie cu anevoie, de aceea să fim cu luare aminte. Dascălii cei vechi au îngăduit, la rudeniile din cus­crie, să se ia în căsătorie la spiţa a şaptea, iar cei mai noi au îngăduit şi la a şasea, iar la a şaptea au oprit, pentru că la a şasea nu este amestecare de sânge, pe când la a şaptea este.

Rudenia din înfiere se numără până la opt spiţe, ca şi a Sfîntului Botez, numai Ia suitori şi coborâtori, adică la părinţii care au înfiat şi la copiii care au fost înfiaţi, nu însă şi la colaterali, adică la fraţii şi surorile lor. Aceştia au devenit rudenii numai dacă înfierea s-a făcut şi la Biserică.

Sfântul Botez este dumnezeiască naştere şi înno­ire a sufletului. Cine este naş la botez, se numeşte tată sufletesc al acelui copil şi este pentru acel copil mai mult decât tatăl care l-a născut trupeşte (se va pune un singur naş). Tatăl sufletesc al copilului se face frate al tatălui său trupesc şi sunt spiţa a doua, iar faţă de copilul pe care l-a botezat, o spiţă. Toţi copiii pe care i-a botezat sunt faţă de el o spiţă. Copiii naşului cu copiii pe care i-a botezat sunt două spiţe; pe unii născându-i trupeşte, iar pe alţii, sufleteş­te şi nu se pot căsători până la spiţa a opta. Atât la înfiere cât şi la botez, rudenia este numai la cei suitori şi coborâtori, adică la părinţi şi la copii, nu şi la fraţi, pe care îi numim colaterali. Fraţii şi surorile naşului nu au parte de acea în­rudire sufletească pe care a făcut-o fratele lor trupesc şi, dacă vor, iau fără nici o piedică copiii sufleteşti ai fratelui lor; aşa că acel copil pe care l-am botezat eu, pe acela fratele meu îi poate lua în căsătorie, la fel şi nepotul meu de frate sau de soră. Toţi copiii care au avut acelaşi naş la botez, chiar dacă părinţii lor nu sunt nici un fel de rudenii, acei copii nu se pot lua în căsătorie până la spiţa a opta, pentru că sunt fraţi, având acelaşi, tată care i-a născut sufleteşte (IL 196). Cei care au fost botezaţi în aceeaşi zi şi în aceeaşi apă, dar au avut naşi diferiţi, nu sunt nici un fel de ru­denii.

Soacra mea a primit un copil din botez şi am pri­mit şi eu, ginerele ei, alt copil, unul parte bărbătească şi altul parte femeiască. Oare se vor putea lua împreu­nă? Da, pentru că nu sunt nici o rudenie, nici din bo­tez, nici rudenie trupească. Femeia mea a primit o fată din botez, iar eu un băiat; se vor putea lua împreună? Nu. Dacă voi avea un fecior trupesc şi altul din botez, aceştia vor putea lua două surori. La fel şi doi copii botezaţi de acelaşi naş vor putea lua două surori. Dacă femeia mea a murit, nu pot lua pe fata care a botezat-o socrul meu. Este şi altă rudenie, cea din cununie, şi este oprită numai din partea cumătrului, a naşului şi a copiilor lor.

Rudenia din două neamuri: Nu poate cineva să ia pe mamă şi pe fată / Nici pe bunică şi nepoată / Nici pe bunică şi strănepoată / Nici două surori / Nici mătuşă dreaptă şi nepoată de soră sau frate / Nici mătuşă mare şi nepoată de frate sau soră / Nici două vere primare / Nici mătuşă mică şi nepoată de frate sau soră / Ia însă pe fata verei de-al doilea a femeii sale / Nici tată şi fecior nu iau pe mamă şi fată / Nici tată şi fecior nu iau pe bunică şi nepoată / Nici tată şi fecior nu iau pe bunică şi strănepoată / Nici tată şi fecior nu iau pe bunică şi răstrănepoată / Nici tată şi fecior nu iau pe două surori / Nici tată şi fecior nu iau mătuşă şi nepoată de fra­te sau soră / Nici tată şi fecior nu iau două vere primare / Tată şi fecior iau mătuşă mică şi nepoată de soră sau frate / Tată şi fecior nu iau două vere de-al doilea / Tată şi fecior nu iau pe mătuşă mare şi nepoată de soră / Bunic şi nepot nu iau pe mamă şi fată / Bunic şi nepot nu iau pe bunică şi ne­poa­tă / Bunic şi nepot nu iau pe bunică şi strănepoată / Bunic şi nepot nu iau două surori / Bunic şi nepot nu iau pe mătuşă dreaptă şi nepoa­tă de soră / Bunic şi nepot iau pe mătuşă mare şi nepoată de soră (cu discuţii) / Bunic şi nepot iau mătuşă mică şi nepoată de soră (cu discuţii) / Bunic şi nepot nu iau două vere primare / Bunic şi strănepot nu iau două vere primare / Bunic şi nepot iau bunică şi strănepoată / Bunic şi strănepot nu iau două surori / Doi fraţi nu iau două surori / Doi fraţi nu iau mătuşă şi nepoată de soră / Doi fraţi nu iau două vere primare / Doi fraţi iau mătuşă mică şi nepoată de soră / Doi fraţi iau două vere de-al doilea / Doi fraţi nu iau pe mamă şi fată / Doi fraţi nu iau bunică şi nepoată / Doi fraţi nu iau bunică şi strănepoată / Doi fraţi nu iau mătuşă mare şi nepoată de soră / Unchiul şi nepotul de frate iau mătuşă şi nepoată de soră, dacă unchiul ia pe mătuşă şi nepotul pe nepoată, nu invers, pentru că se amestecă numele şi unchiul devi­ne nepot nepotului său şi mătuşa nepoată nepoatei sale / Unchi şi nepot iau două vere primare / Doi veri primari iau două vere primare.

Rudenia din trei neamuri: Cui i-a murit femeia poate lua pe cumnata cumna­tului său / Pe femeia fratelui femeii mele, eu nu o pot lua, dar fratele meu o ia / Pe femeia fiului meu vitreg, nu o iau / Iau pe femeia fiului vitreg al fratelui meu / Nici mama vitregă nu ia pe bărbatul fetei sale vi­trege / Mu­rin­du-mi femeia, iau pe femeia unchiului ei / La fel pe fata vitre­gă a fratelui femeii mele / Am cumnat după sora mea şi iau pe femeia fra­telui lui / Pe femeia fratelui bărbatului fetei mele, pe aceea nu o iau / Dar pe sora ei o iau fără nici o piedică / Doi fraţi au cumnat şi cumnată după neveste, se căsătoresc fără nici o piedică / Cumnat şi fratele nevestii iau două vere primare / Fata lui Ioan şi nepoata de frate sau soră a primei sale femei iau fără nici o piedică doi fraţi / Unchiul şi ginerele după nepoata întâi de frate sau soră iau două surori.

Când s-a făcut nuntă cu simple învoieli, fără sluj­bă religioasă şi după aceea o parte din cele două s-a răzgândit, se despart fără nici o piedică, bărbatul şi fe­meia putându-se căsători. Dar dacă s-a făcut slujbă re­ligioasă, chiar dacă nu s-a făcut împreunare între băr­bat şi femeie, această nuntă este nuntă legiuită şi că­sătoria nu se desparte şi nimeni nu o poate desface.

Căsătoriile ce se fac din porunca lui Dumnezeu, să nu se despartă fără de pricină dreaptă. Iar acela care a mijlocit ca o nuntă legiuită să se despartă, fără cauză binecuvân­tată, se numeşte antihrist, ca unul ce calcă legile lui Dumnezeu şi se împotriveşte poruncilor Lui; unul ca acesta se face moştenitor al muncii de veci. Căsătoria cea fărădelege să se desfacă, iar canonul acestora, după ce s-au despărţit, este ca şi al amestecătorilor de sânge, adică să nu se împărtăşească 15 ani. Cine are ţiitoare (concubină n.n.) în casa sa şi nu voieşte să se cu­nune cu dânsa, nici să se despartă de ea, pe acela nu-l primi în Biserică, nici prinoasele lui, până nu se va despărţi cu totul de dânsa. Văduva să nu se recăsătorească timp de 1 an după moartea soţului; la fel şi bărbatul după moartea soţiei. Preoteasa, dacă i-a murit preotul şi nu poate ră­mâne în curăţenie, se poate recăsători. Femeia care îşi va lăsa bărbatul fără de vină, să se afurisească, iar bărbatul este nevinovat - Sfântul Vasile 35 (La fel şi în cazul bărbatului).

Bibliografie: Preot Simeon Adrian, Călăuză canonică, Editura Pelerinul, Iaşi, 1996

23. Căci doar Avraam şi Sarra se învredniciseră să aibă ca oaspete pe Însuşi Dumnezeu cel în Treime slăvit, în chipul celor trei Îngeri, cum va arăta în continuare Sfîntul Ioan Hrisostomul.

24. Vezi legămîntul Dumnezeului tuturor cu Avraam, Facerea, capitolul 17.

25. Sfîntul Ioan Hrisostomul vorbeşte pentru vremea sa, pe care o deplînge. Cît despre noi, ce să mai zicem?

26. Scumpătatea şi hotărîrea Domnului vrea întocmai ca nici bărbatul să nu se despartă de muierea sa, nici muierea de bărbatul său. Căci Domnul a zis întocmai şi pentru bărbat, şi pentru muiere: Oricine ar lăsa pe muierea sa şi va lua pe alta, prea-curveşte. Iar dacă muierea va lăsa pe bărbatul său şi se va mărita cu altul, prea-curveşte (Marcu 10, 11-12) - fără să adauge: „afară de pricină de curvie” doar la bărbat, sau doar la muiere. Ci a lăsat să înţelegem noi aceasta cu neosebire la amîndoi. Iar obiceiul Bisericii dă stăpînire bărbatului a se despărţi de muierea sa, aflînd-o curvind sau prea-curvind. Iar muierea să nu se despartă de bărbatul său, măcar de l-ar găsi curvind, sau preacurvind. Iar dacă muierea s-ar despărţi pentru pricina curviei sau a prea-curviei, iar el, nerăbdînd, s-ar însura cu a doua muiere, muierea cea dintîi ce s-a despărţit de el are păcatul despărţirii acesteia, iar bărbatul este vrednic de iertare pentru că s-a însurat a doua oară. Iar muierea lui cea de-a doua nu se osîndeşte ca prea-curvă. Teologul Grigorie nu primeşte acest obicei, ce a pătruns în Biserică din legea civilă romană, că zice: „Pe cei mai mulţi oameni mireni îi văd înţelegînd greşit cele despre curăţie. Şi legea ce o au despre aceasta pe muiere o pedepseşte dacă va curvi, iar bărbatului îi dă voie să curvească? Adică muierea, de va vicleni patul bărbatului, se judecă de prea-curvă, iar bărbatul, avînd muierea sa, de va curvi cu alte muieri, este nevinovat? Eu nu primesc legiuirea aceasta, nu laud obiceiul! Cei ce au făcut legea aceasta au fost bărbaţi şi de aceea au legiuit numai împotriva femeilor. Căci legiuitorii legii acesteia civile au legiuit ca fiii să fie supuşi taţilor, iar partea cea mai slabă - adică pe maică, femeie neputincioasă fiind - au lăsat-o fără purtarea de grijă, nelegiuind a fi fiii supuşi şi acesteia. Iar Dumnezeu nu a legiuit aşa, ci zice: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe maica ta, ca să-ţi fie ţie bine! (Matei 15, 4; Marcu 7, 10; Deuteronomul 5, 16; Ieşirea 20, 12). Şi porunceşte ca cel ce grăieşte rău asupra tatălui său sau asupra maicii sale, cu moarte să se omoare. Deopotrivă - şi către tatăl, şi către maică - şi ascultarea a cinstit-o, şi ocara a pedepsit-o. Iar blagoslovenia tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul maicii dezrădăcinează temeliile. Vedeţi potrivire de legiuiri? Unul este Făcătorul şi al bărbatului, şi al muierii. Un pămînt sînt amîndoi, o Lege li s-a dat amîndorura şi o înviere. Întocmai - şi din bărbat, şi din femeie - ne-am născut, şi cu aceeaşi datorie sînt datori fiii către amîndoi născătorii. Cum dar tu, bărbat legiuitor, ceri curăţie de la femeie, dar tu nu o păzeşti? Cum ceri ceea ce nu dai? Cum, avînd trup asemenea cu al femeii, nu legiuieşti asemenea? Iar de socoteşti relele din vremea călcării poruncii şi zici că a păcătuit Eva, ia în seamă că a păcătuit şi Adam. Pe amîndoi i-a amăgit şarpele, şi nici femeia nu s-a aflat mai neputincioasă întru a se amăgi, nici bărbatul mai tare spre a nu se amăgi. Iar de socoteşti bunătăţile cele din a doua facere, să ştii că Hristos i-a mîntuit pe amîndoi cu pătimirile Sale, făcîndu-Se trup şi pentru bărbat, şi pentru femeie. A murit şi pentru bărbat, dar şi femeia se mîntuieşte cu moartea Lui. Poate socoteşti că a cinstit pe bărbat pentru că s-a născut din sămînţa lui David? Dar, născîndu-Se din Fecioară, a cinstit-o şi pe femeie. Vor fi - zice - amîndoi un trup!, şi trupul cel unul trebuie aşadar să aibă asemănare. Iar Pavel îi legiuieşte curăţia şi bărbatului. Cum? Mare - zice - este taina aceasta, iar eu zic de Hristos, şi de biserică (Efeseni 5, 32). Bine este a se ruşina femeia de Hristos, prin ruşinarea pe care o arată către bărbatul său. Bine este şi bărbatul a nu necinsti Biserica lui Hristos, prin necinstea pe care o face muierii sale, curvind cu alta.”

La fel, şi Hrisostom mărturiseşte aceasta, întru al cincilea cuvînt la prima epistolă către Tesaloniceni: „Rogu-mă - zice - să ne păzim de păcatul acesta! Pentru că - precum noi, bărbaţii, le pedepsim pe muierile noastre cînd îşi vînd cinstea lor la alţii . aşa ne pedepsesc şi pe noi, dacă nu legile romanilor, Dumnezeu, cînd vindem cinstea muierilor noastre, curvind cu altele. Fiindcă şi aceasta, adică păcatul bărbaţilor cu alta, tot prea-curvie este. Căci este prea-curvie nu numai a prea-curvi cu altul muierea cea măritată, ci şi bărbatul cel însurat a prea-curvi cu alta. Ia aminte cu deamăruntul la ce-ţi zic: Nu este prea-curvie numai a păcătui bărbaţii cei însuraţi cu muiere străină măritată, ci şi a păcătui cu muiere nemăritată. Aceasta întocmai este prea-curvie, pentru că, deşi muierea aceea cu care ar păcătui nu este legată cu bărbat, cel ce păcătuieşte este legat cu muiere. Şi pentru aceasta ai călcat legea, şi ai nedreptăţit pe însuşi trupul tău [pe soţie]. Căci de ce pedepseşti pe muierea ta, chiar de ar curvi cu bărbat slobod? Negreşit, pentru că este prea-curvie, muierea ta fiind legată cu bărbat (cu tine adică), măcar că cel ce a curvit cu dînsa nu are muiere. Deci şi tu, fiindcă eşti legat cu muierea ta, cînd vei curvi cu muiere slobodă, asemenea prea-curvie este şi curvia aceasta a ta. Cel ce va lăsa - zice Domnul - pe muierea sa, afară de pricină de curvie, o face pe ea să prea-curvească. Şi cel ce o ia pe cea lăsată, prea-curveşte (Matei 5, 32; 19, 9). Şi, dacă aceasta este aşa, au nu prea-curveşte cu mult mai vîrtos cel ce avînd, muierea sa, păcătuieşte cu muiere slobodă? Cu adevărat, fiecăruia este arătat!”

Şi nu numai Grigorie şi Hrisostom, dar nici Vasilie (atît întru alte părţi, cît şi întru a douăsprezecea hotărîre a iticalelor [canoanelor] sale) nu suferă a urma obiceiul acesta, care surpă porunca cea predanisită de Dumnezeu. Iar în Canonul 35 al său zice că, atunci cînd muierea va lăsa pe bărbatul său, se cuvine să cercetăm pentru ce pricină l-a lăsat, şi, de se va vedea că muierea l-a lăsat fără cuvînt şi fără pricină, bărbatul să fie vrednic de iertare, iar muierea - de canon şi de certare, ca una ce s-a făcut pricină răului. Iar pricină bine-cuvîntată de despărţire între bărbat şi muiere nu este alta decît curvia, sau prea-curvia bărbatului sau a muierii. Ci şi adăugirea de lege 117 a lui Iustinian, ce este în Cartea 28 a Vasilicalelor, titlul 7, rînduieşte că - de are bărbatul altă muiere, ori în cetatea ce se află, ori în casa sa, şi păcătuieşte cu dînsa, iar muierea lui cea legiuită i-ar zice să se depărteze de aceea, şi el nu ar voi a se depărta - se dă voie a se dezlega nunta din pricina mîniei muierii lui celei legiuite. Mînie din care unele femei mănîncă otravă şi se omoară, altele îşi pierd minţile, altele se aruncă în prăpastie, iar altele fac alte lucruri prea-necuvioase. Pildele lui Solomon ca acestea urmează în toate zilele mai în fiecare cetate, şi ostrov şi sat. Pentru că - precum mînia bărbatului este plină de rîvnă pentru muierea lui care a prea-curvit, precum zice Solomon (Pildele lui Solomon 6, 34), şi nu o va cruţa în ziua judecăţii, şi nu va schimba vrajba cu nici o plată de izbăvire, nici nu va dezlega mînia lui pentru multe daruri - la fel (ca să nu zic că şi mai mult) plină de rîvnă este şi mînia din inima muierii pentru bărbatul său care curveşte. Dar ia aminte că - deşi Domnul a îngăduit a se despărţi bărbaţii de muierile lor din pricina curviei. adică a prea-curviei - arhiereii nu se cuvine a le da voie totodată a se însoţi cu altcineva. Ci să-i lase aşa osebiţi îndelungată vreme, pînă ce partea vinovată se va căi, şi va cădea smerindu-se către partea nevinovată şi va făgădui de aici înainte să-i păzească cinstea. Şi aşa, iarăşi să se unească. Pentru că nici Domnul n-a îngăduit a se despărţi aşa simplu, doar pentru prea-curvie, ci şi pentru alte două pricini: întîi, pentru mînia care urmează din prea-curvie şi pentru uciderea ce poate urma din mînie; apoi, pentru amestecarea şi stricarea neamurilor care urmează din prea-curvie - precum zice Teologul Grigorie. Drept aceea - după zisa lui Zonara, în tîlcuirea Canonului 9 şi 21 ale Marelui Vasilie - bărbatul, dacă nu voieşte, nu este silit a o mai avea ca soţie pe prea-curvă; iar de va voi, o are pe ea şi împreună locuieşte cu ea fără a greşi. Şi de ce zic „fără a greşi”? Lăudat şi prea-înţelept este bărbatul acela care o va primi iarăşi pe muierea sa după ce a curvit (însă cu făgăduinţă a nu mai greşi), pentru două pricini. Mai întîi, pentru dragostea şi milostivirea ce arată pentru trupul său - zic adică pentru muierea sa - urmînd Însuşi Stăpînului a toate Dumnezeu, Care - prea-curvă fiind mai-nainte firea omenească şi curvind cu idolii - a primit a o face mireasă a Sa, prin iconomia întrupării, şi a o mîntui prin pocăinţă şi prin unirea cu Sine. Şi - precum faptă de bărbat înţelept este ca, dacă se răneşte vreun mădular, să nu-l taie de la sine, ci să se silească a-l vindeca - tot astfel faptă de bărbat înţelept este ca - greşind mădularul său, adică muierea - să nu se despartă de ea, ci mai vîrtos să se silească a o îndrepta prin pocăinţă şi întoarcere. Şi al doilea, pentru că necurăţia cea de acest fel între bărbat şi muiere, a urmat după depărtarea lui Dumnezeu din pricina păcatelor lor mai dinainte. (Şi să-şi cerceteze fiecare fiinţa sa, şi va găsi cuvîntul nostru adevărat.) De aceea, amîndoi se cuvine a se suferi unul pe altul şi nu a se despărţi. Căci - dacă Apostolul zice că bărbatul credincios [creştin] se cuvine a locui împreună cu femeia necredincioasă [păgînă]; şi, la fel, femeia credincioasă, cu bărbatul necredincios, pentru nădejdea mîntuirii amîndorura Căci ce ştii, bărbate, dacă nu vei mîntui pe femeie? Şi ce ştii, femeie, dacă nu-ţi vei mîntui bărbatul? (1 Corinteni 7, 16) - cu cît mai vîrtos se cuvine a locui împreună şi a nu se despărţi unul de altul, măcar şi curvie de ar fi, de vreme ce nu-i desparte nici păgînătatea, care e mai rea decît toate păcatele? Şi cele zise pentru bărbat, se înţeleg asemenea şi pentru femeie. Iar de zice Parimistul: Bărbatul ce ţine muiere prea-curvă este fără de minte şi necredincios (Pildele lui Solomon 18, 23), zicerea aceasta este a asprimii şi a nemilostivirii Legii celei Vechi, iar nu a blîndeţii şi a bunătăţii legii celei bune a Evangheliei. Iar mai vîrtos, însăşi Scriptura cea Veche zice, cu gura Proorocului Maleahi: Pe femeia tinereţii tale să nu o lepezi, căci dacă, urînd-o, o vei depărta, păgînătatea va acoperi gîndurile tale - zice Domnul Atotţiitorul (Maleahi 2, 15-16).

Iar dacă, pînă în sfirşit. nu este chip, nici vreo mesteşugire a se uni de aici înainte bărbatul şi femeia, partea cea nevinovată poate, de mare nevoie, a se căsători a doua oară, dar nicidecum şi partea aceea ce a curvit şi s-a făcut pricinuitoare a acestei despărţiri. Căci, în loc de cîntările şi luminile nunţii de-a doua, se cade mai mult a se tîngui. şi a plînge pentru păcatul său şi a se afla în întunericul întristării şi al văduvei celei vii, pentru că i-a despărţit pe cei împreunaţi de Dumnezeu. Ce zic? Se cade să sufere şi pagubă din averile sale, precum poruncesc legile împărăteşti - după Hrisostom (Cuvînt la zicerea: „femeia s-a legat cu lege” şi celelalte). Iar a nu se căsători a doua oară partea ce a prea-curvit, se înţelege din adăugirea de lege 48 a lui Leon. Căci aceasta porunceşte că bărbatul muierii ce a prea-curvit să ia zestrea ei, iar prea-curva să fie băgată în mănăstire şi să fie silită, şi nevrînd, a se călugări. Iar cîte lucruri are mai multe decît zestrea sa, să le împartă copiii săi şi mănăstirea sa. Sau, de nu va fi avînd copii, să le ia părinţii şi rudele sale. Iar adăugirea de lege 117 a lui Iustinian porunceşte că, dacă bărbatul muierii ce se păzeşte în mănăstire pentru prea-curvie va muri în răstimpul a doi ani mai-nainte de a o lua iar, ea să se călugărească (şi deci să nu se căsătorească a doua oară). Iar cum că este îngăduit bărbatului a lua iarăşi pe muierea sa ce a prea-curvit, sînt martori - de o parte Armenopul (Cartea a VI-ea, titlul 2), iar de altă parte Sfinţitul Fotie (capitolul 2, titlul 1), care zice: „Adăugirea de lege 134 a lui Iustinian (pusă în cartea 28 a Vasilicalelor, după Valsamon) rînduieşte că bărbatul poate a lua iarăşi pe muierea sa ce a prea-curvit, în vremea a doi ani după ce a prea-curvit şi s-a osîndit a se băga în mănăstire pentru prea-curvie. Şi are toată stăpînirea şi voia a locui împreună cu ea, fără a se teme cît de puţin de vreo primejdie pentru aceasta şi fără a se vătăma nunta de păcatul făcut şi de despărţire. Şi Marele Vasilie, sfătuind, îndeamnă ca bărbatul să se milostivească, dacă muierea sa se va pocăi şi se va îndrepta, şi să o ia iarăşi, ca pe un mădular al său. Dar şi canonul 93 al Soborului al Vl-lea îngăduie ostaşului, de va voi, să-şi ia iarăşi pe femeia sa, măcar de ar fi luat-o altul, pentru îndelungata lui înstrăinare. Asemenea şi Canonul 8 al celui din Neocezareea se vede că îngăduie preotului, de va voi, a vieţui împreună cu muierea sa ce a prea-curvit, însă să se caterisească.

Bagă de seamă însă că nu oricine poate porni pîră pentru prea-curvie, ci numai cinci persoane rînduite, şi acestea să fie prea de aproape ale muierii. Adică: tată, frate, unchi după tată şi unchi după maică, iar mai cu deosebire şi mai mult decît toţi, bărbatul ei. Însă, pînă nu se dezleagă nunta, nu se îngăduie a porni acest fel de pîră altcineva decît numai bărbatul muierii, prin cinci martori, mărturisind ei în frica lui Dumnezeu că au văzut-o prea-curvind făţiş. Şi se porneşte pîra pentru prea-curvie în curgere de cinci ani, şi nu în mai mulţi” (Armenopul, Cartea I, Titlul 3). Pe lîngă toate acestea însă, se cuvine a fi ştiut de toţi că legile civile şi împărăteşti nu îngăduie niciodată bărbaţilor a-şi omorî muierile, chiar de le-ar şi prinde prea-curvind. Pentru aceasta, prea-rău fac cei ce omoară sau pe femeile lor, sau pe surori, pe fete şi pe rudenii pentru că au curvit sau au prea-curvit.

Deci, fiindcă din toate cele zise se înţelege că nu se cuvine a se despărţi bărbatul de femeie sau femeia de bărbat, cei doi trebuie a se suferi unul pe altul - după Teologul Grigorie. Şi atît femeia se cade a-l suferi pe bărbat - măcar de o ocăreşte, măcar de o bate, măcar de cheltuieşte zestrea ei, sau altceva de-i face - cît şi bărbatul pe femeie, măcar de se îndrăceşte (după canonul 4 al lui Timotei), măcar alte metehne de ar pătimi şi neputinţă de ar avea (după Hrisostom, în cuvîntul la zicerea: „muierea s-a legat cu lege” şi celelalte).

Chiar dacă legile împărăteşti şi cele dinafară [civile] îngăduie a se despărţi bărbatul de muiere şi muierea de bărbat pentru multe pricini, Hrisostom (în acelaşi), împotrivindu-se lor, zice, că nu are a ne judeca Dumnezeu după legile acestea, ci după legile despre nuntă pe care le-a legiuit El Însuşi. O singură pricină de despărţire este bine-cuvîntată din cele rînduite de legi, după împăraţii Leon şi Constantin, cînd o parte vrăjmăşuieşte viaţa celeilalte (Titlul 13 din alegerea legilor). Se despart încă pe drept cuvînt atunci cînd: una din părţi este drept-slăvitoare, iar cealaltă eretică, după Canonul 72 al Soborului al Vl-lea; cînd sînt rudenii din sînge, sau din cuscrie, după canonul 54 al aceluiaşi; sau din botez, după Canonul 53 al aceluiaşi; şi cînd stăpînul lor (dacă sînt robi) n-ar voi a se învoi la nunta lor, după Canonul 40, 41 şi 42 ale Marelui Vasilie. Iar forma cărţii de despărţire vezi-o la sfirşitul cărţii.

27. Însemnăm aici ceea ce zice marele Vasilie, că mare primejdie este a folosi cineva doctorii pentru toate neputinţele şi bolile ce pătimeşte. Fiindcă nu toate neputinţele şi bolile se fac din fire sau din dieta cea rea şi fără rînduială a omului, neputinţă la care trebuie şi ajută meşteşugul doctorului; ci sînt neputinţe şi boli care urmează din pedeapsa şi bătaia Domnului, ca să ne întoarcem de la păcatul pe care-l facem şi să ne pocăim. Aşa sînt pedepsiţi de certarea Domnului şi se îmbolnăvesc cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie de Dumnezeieştile Taine, pentru păcatele lor, şi destui credincioşi chiar mor, precum zice aici Apostolul. „De aceea - zice dumnezeiescul Vasilie - cei ce pătimesc de astfel de boli, nu din fire sau din rea dietă, ci din pedeapsa şi certarea Domnului pentru păcatele lor, aceştia nu se cuvine a chema doctori ca să-i ajute, ci trebuie să se liniştească şi să sufere cu mulţumire boala, mărturisind că bolesc din pricina păcatelor lor, şi să se îndrepteze şi să facă roade vrednice de pocăinţă. Deci unii ca aceştia, liniştindu-se şi lăsîndu-se de iscusinţele doctorilor, trebuie a răbda cele ce au venit asupră-le, după cel ce a zis: Urgia Domnului o voi suferi (Miheia 7, 9). Şi arată îndreptarea prin a face roduri vrednice de pocăinţă şi a-şi aduce aminte de Domnul, Care a zis: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!” (hotărîrea 55 pe larg), (n. n.)

28. peste tot unde este vorba de avort trebuie să luăm în calcul şi pe cel făcut prin folosirea anticoncepţionalelor, steriletului, injecţiilor şi implanturilor n. n.

29. Dacă bolnavul îşi poate scrie singur păcatele, se poate spovedi şi în scris. Dacă bolnavul cade în comă, poate fi spovedit pe scurt la preot de soţie, de părinţi sau de copii. Iar dacă cineva este gata să moară nespovedit şi nu este preot la îndemână, bolnavul îşi poate mărturisi păcatele mari la soţie, la copii, rude etc. iar aceia sunt datori să spună păcatele mărturisite de cel mort unui duhovnic, ca să fie dezlegat.

30. Despre iscusinţa duhovnicului este bine a citi cartea Sfîntul Teofan Zăvorâtul Viaţa lăuntrică, cap. III

31. Preot Eugen Drăgoi, Îndrumarul duhovnicului, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002, p. 156.

32.Op. cit., p. 131.

33. Răstimp în care îşi plîngeau păcatele, mai întîi în faţa uşilor bisericii, cerînd credincioşilor să se roage pentru ei; apoi, ascultau slujba în tinda bisericii (şi doar pînă la „Cei chemaţi ieşiţi…”); apoi, stăteau în biserică, (dar tot pînă la cuvintele de mai sus); iar, în sfîrşit, stăteau toată slujba împreună cu cei credincioşi, dar fără să se împărtăşească (vezi Canonul 11 al Sfîntului Grigorie al Neocezareii)

34. Vezi Sfîntul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol. II, Ed. Sofia, Bucureşti, 2000, p. 126.

35. De pildă, ai avortat un suflet, dai naştere altuia; dacă poţi, sau înfiezi şi creşti un copil, sau opreşti pe altul să facă avort şi în acelaşi timp botezi un copil şi porţi grijă de creşterea lui în frică de Dumnezeu, ca şi de propriul tău copil, şi te rogi pentru el.

36. Op. cit, , p. 144.

37. Op. cit., p. 153.

38. Op. cit., p. 13.

39. Proverbele lui Solomon. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Ed. Librăriei Teologice, Bucureşti, 1939, p. 45.

40. Vezi ce fel de scrieri să citim la Sfîntul Ignatie Briancianinov,