DIALOGURI CU PARINTELE ARSENIE PAPACIOC

DIALOGURI CU PARINTELE ARSENIE
PAPACIOC
2
DESPRE CÃLUGÃRIE
Pãrinte, este bine sã îndrumãm pe cineva la cãlugãrie?
Este bine sã le explici marea valoare a vietii de mânãstire si sã-i lasi sã mediteze singuri.
Sunt unii care nu pot lua hotãrârea singuri. Asteaptã sã le zici tu: "Hai, du-te!"
Pãi, nici nu trebuie. Acesta este un urias drum pe cont propriu. Când zice: "Mã duc!" si "Nu mã duc!",
înseamnã cã nu este bun de mânãstire. Când i-a venit focul, i-a luat inima foc, frige, si fuge încotro îl
cheamã.
Un frate a vrut sã se ducã la mânãstire. Avea si viatã îmbunãtãtitã, avea si avere. A vândut-o, si-a fãcut
bocceluta si a plecat. Când a ajuns la marginea satului si-a adus aminte cã mai are de pus la punct o
chestiune. Si s-a întors a mai stat o bucatã de timp.
Vã spun, când te-ai hotãrât sã te duci la mânãstire, nu te mai uita înapoi! Dracul este în stare sã angajeze
toatã lumea de pe pãmânt sã te întoarcã! Si dacã te-ai dus, face orice ca sã te scoatã din mânãstire. Asa
de mare este monahismul!
Iar si-a fãcut bagajul, iar a ajuns la marginea satului si iar a uitat ceva nefãcut acasã. Si s-a întors din nou
si, la marginea satului, s-a dezbrãcat în pielea goalã, a aruncat totul de pe el, si fugi si fugi înainte la
mânãstire! Ati vãzut dracii! Dumnezeu i-a descoperit staretului ca sã deschidã portile mânãstirii pentru
atletul lui Hristos. Staretul astepta si el sã vadã, si când a vãzut... Vedeti, se aprinsese inima în el. Deci,
nu se poate sã vinã cineva cu "Mã duc" si "Nu mã duc". Vã spun, la mânâstire se duce numai dintr-o
necesitate sufleteascã, dintr-o nebunie pentru Hristos. Dacã nu e, încep ispitele mânãstirii si nu rezistã
fratele respectiv.
Asta trebuie sã urmãreascã cineva. Pentru cã sunt un soi de ispite extraordinare, cãrora nu le rezisti usor,
ci doar dacã ai plecat cu focul în inimã. Si la mânãstire sunt veniti neformati, needucati, si depinde si de
motivul initial din care au plecat. Nu se merge la mânãstire dintr-o înaltã ratiune stiind cã e foarte bine -,
ci dintr-o necesitate sufleteascã.
Foarte mult urãste satana mânãstirile. Numai faptul cã stai aici nu-i convine dracului. Aici, fratele sau
cãlugãrul se mai adaugã, se îmbunãtãteste. Ca o gãinã care stã pe o grãmadã de grâu si nu are cum sã
moarã de foame. Mai ciuguleste si ea ceva.
La mânãstire faci tãierea voii. Ne numim pãrinti si maici pentru cã ne nastem pe noi însine prin tãierea
voii. Deci, suntem pãrintii propriilor noastre nasteri. Putin lucru este sã slujesti lui Dumnezeu si Maicii
Domnului toatã viata? Un pai dacã ridici de jos, pentru Hristos îl ridici: primesti platã. Putin "ozon
divin" vine peste cel din mânãstire? Noi trãim prezentul. Si dacã trãim prezentul, recuperãm trecutul si
cucerim viitorul. Noi trãim momentan; nu am grija "ce voi face mâine?" Dacã trãiesc astãzi bine, si
mâine este harul lui Dumnezeu peste noi. Astãzi am trãit bine, mâine trãim iar bine. Deci, problema unei
zile este problema unui timp foarte îndelungat. De asta m-a fãcut sã spun: orice clipã înseamnã un timp
si orice suspinare poate fi o rugãciune.
Poate veni gând sã pleci la mânãstire, ca sã fugi de lupta pe care ti-o dã lumea aici?
3
Pãi, nici nu te primeste mânãstirea. Dupã ce ai biruit totul, vii la mânãstire. Dacã nu ai reusit acolo, aici,
la mânãstire, cum poti sã birui? Spune Mântuitorul: Dacã Eu vã spun niste lucruri omenesti, si nu le
pricepeti, cum o sã pricepeti dacã v-as spune lucruri ceresti?
Eu sunt plecat de vreo cincizeci de ani, sunt extrem de multumit, mi-e fricã sã spun cã sunt fericit, dar
spun: ce-as fi fãcut eu în lume? Fãcusem ceva arte, ca sã-mi arãt talentele, dar toate aceste lucruri nu
aveau nici un fel de sãmântã de viitor, decât satisfactii momentane. Problema care se pune este ca în
fiecare zi sã putem cuceri vesnicia. Ãsta este idealul. Aveam gândul sã ajung ceva în viata mea,
profesor; dar acesta nu este un ideal, e un scop omenesc. Idealul este sã slujesti la ce e mai înalt posibil.
Dacã tu nu stii cã slujesti lui Dumnezeu, Care e vesnic, ai sã te împotmolesti. Trebuie sã fii atent:
"Stai, cã asta nu tine de vesnicie. Asta nu o fac". Dacã vii la mânãstire, putin lucru este? Bucuri pe
Dumnezeu cu pozitia ta toatã viata! N-avem noi motive sâ fim bucurosi? Cã zice Sfântul Ioan Carpatiul:
"Sã nu mai fericiti pe nimeni, cãlugãrilor, numai pe voi sã vã fericiti!" Si dacã intri la mânãstire,
fereascã Dumnezeu sã nu mai stai! Cazi anatema! Intrarea la mânãstire este intrarea în rai, si iesirea de
la mânãstire este plecarea din rai.
Când m-am dus la mânãstire era iarnã, iar la Cozia se fãcea Vecernia în trapezã. Si m-a pus pentru prima
datã, începãtor, m-a pus sã citesc catisma de la Vecernie. Si am început sã citesc. Am citit. Un pãrinte,
Ghervasie: "Ascultã, frate Anghele! De unde stii sã citesti?", pentru cã el nu stia carte. "Eu asa m-am
nãscut, pãrinte. Nu stiu de când!" M-am umplut de un mare folos. Si am stat de vorbã cu un domn, mult
mai târziu, care dorea sã facã niste mânãstiri dupã placul lui, nu dupã traditia noastrã crestinã ortodoxã,
care au înteles-o foarte putini. Domnule, si i-am spus întâmplarea cu Ghervasie: "Uite cine a tinut
monahismul, un nestiutor de carte, care era un mare trãitor în inima lui si trãia monahismul întreg prin
el". Si acum îl pomenesc pe Ghervasie, ca un mare exemplu care mi s-a dat, deci ca un mare învãtat. Pe
mine nu mã interesa sã cunosc "tipic si la inimã nimic". Pe mine mã interesa sã intru într-o permanentã
legãturã cu Dumnezeu.
Sfântul Ioan Scãrarul considerã lepãdarea de lume prima treaptã a urcusului duhovnicesc. Este
necesarã lepãdarea de lume pentru orice crestin, sau numai pentru cãlugãri?
Sfânta Scripturã este pentru toatã lumea, cu pasaje speciale pentru monahism: Cine lasã tatã, mamã,
frati..., cine ia crucea si-Mi urmeazã...", e altceva. Vrei sã fii desãvârsit? Atunci îti recomand aceste
lucruri. însã lepãdarea de lume poate sã fie si în sufletul unui mirean, în sensul cã îsi vede de mântuirea
lui si se tine de Hristos cu orice chip. Deci, si pentru el este valabilã lepãdarea de lume, de patimi.
Noi, cãlugãrii, nu ne lepãdãm de lume într-un sens exclusiv. Noi dorim cu orice chip ca lumea aceasta sã
fie ajutatã de Dumnezeu, si dacã ne punem în situatia de rugãtori pentru lume, aceasta înseamnã cã
suntem alãturi de Hristos, deci, cândva si undeva ne putem numi "mântuitori". Deci, nu desconsiderãm
lumea. Nu existã pustnicii valabile dacã nu ai toatã lumea în inima ta! Toatã lumea aceasta strigã cu
orice chip: "Ajutor!"
Dacã rãsare, te miri cine, si îsi asumã rolul de dãruitor al lui Hristos si rugãtor pentru lume, acela este
Cel ce este. Asa cã lepãdarea se referã si la cei din lume. Dacã însã e vorba sã schimbi locul, nevointele,
mentalitãtile, atunci lepãdarea se referã numai la monahi, dar cuvântul este valabil si pentru laici. Pentru
cã acest cuvânt al Sfântului Ioan Scãrarul l-a citit multã lume laicã si s-a întrebat: "Ce sã fac?", si atunci,
vrând-nevrând, s-au oprit de la anumite porniri rele. Si nu numai atât, a vrut sã se împlineascã si cu ceva
bun. Si atunci el s-a folosit de cuvântul acesta, laic fiind:
"Du-te în lume si vezi ce-ti mai trebuie", a zis Dumnezeu unuia care a întrebat: "Ce-mi mai trebuie,
Doamne, ca sã fiu desãvârsit?" Si l-a trimis în lume. Si l-a gãzduit un oarecare ins cizmar. Cizmarul l-a
primit cu mare plãcere, cu mare bucurie cizmar care câstiga ce câstiga si împãrtea banii la sãraci, la
bisericã si la gospodãria lui; care mergea noaptea la bisericã si, spre uimirea celui ce-l urmãrea, i se
4
deschideau usile bisericii singure, si el nu stia cã este urmãrit. Si era laic. Avea sotie si copii. Fatã de
curiozitatea aceasta a lumii, as vrea sã întreb: unde se gãseste Antonie cel Mare? Unde se gãsesc
nevoitorii? Marii rugãtori unde se gãsesc? In împãrãtia lui Dumnezeu! Si unde se gãseste acesta? Va sã
zicã, este, mi se pare mie, deasupra multora. Si era laic.
Sigur cã Scriptura priveste pe toatã lumea. Cã dacã spune: "Dati la sãraci", spune laicului si..., dacã
spune: Nu vã îngrijiti de ce veti îmbrãca, de ce veti mânca, se referã la toatã lumea.
Asa cã, dragul meu, viata monahalã este o viatã cu totul deosebitã, e o intrare în cer, cin îngeresc, iar
îngerii sunt gelosi pentru cã noi luptãm în trup cu neputintele trupesti ca sã mentinem o identitate
îngereascã! Asta e altceva. Este aspectul desãvârsit. Se ating cote înalte, în situatia care se ating, însã nu
e problemã rationalã. Este mai mult o problemã de afectivitate. Dar Scriptura se referã la toatã lumea.
Toatã lumea a primit cele zece Porunci. Toti trebuie sã aibã o modestie, o dragoste pentru celãlalt,
pentru cã spus este cã monahul înseamnã un crestin bun. Deci, orice om, când a plecat la mânãstire, era
un crestin oarecare, dar a râvnit dincolo de dimensiunile omenesti: a vrut o înfrânare, a vrut o dãruire a
tuturor simturilor numai pentru Dumnezeu.
In ce constã lepãdarea de lume? Tocmai în aceasta constã: sã doresti foarte mult sã iei crucea si sã o
porti cum a purtat-o Mântuitorul pentru mântuirea lumii, într-o formã de nebunie pentru Hristos. Te duci
acolo unde te poti pierde ca sã te poti gãsi, în sensul prefacerilor totale prin tãierea voii; care e o mare
bãtãlie, o luptã cu Dumnezeu, Care a creat vointa liberã; si noi trebuie sã fim împotriva acestei creatii. A
creat vointa liberã, ca sã ne tãiem vointa liberã. Si atunci, în lupta cu Dumnezeu, Dumnezeu cere sã fie
biruit, si-L birui, lucru pe care nu poti sã-l faci în lume. In lume trebuie sã-ti asculti, sã-ti sustii voia ta,
sã mergi dupã ordinea lucrurilor, sã pãstrezi o armonie în sat, în oras -, dar la mânãstire te desfiintezi, ca
personalitate omeneascã, si te înfiintezi în personalitate îngereascã. Si atunci înseamnã cã tu, pierzândute,
te poti gãsi. Este cel mai mare lucru posibil, când omul, creatia lui Dumnezeu, poate fi în stare a
pleca din lume în monahism, indiferent unde, în obste sau în pãdure! As recomanda obstea, pentru cã în
pãdure trebuie sã ai o iscusintã extraordinarã, de tipul aceleia a Sfântului Ioan Scãrarul si a tuturor
sfintilor care au trãit în pustie.
Eu sunt frate rasofor si am fãcut bordei împreunã cu un monah tânãr, pentru a trãi în pãdure. Ce pãrere
aveti?
Ce bordei, dragul meu? E tot un fel de a fugi de ascultare! De ce nu faci din chilia ta bordei sau celulã de
închisoare pentru cã se desfiinteazã ceea ce existã deja ca lucru consacrat: mânãstirea, mai ales cã
Sihãstria vã dã posibilitatea sã simtiti gustul acesta al mânãstirii si crucea, adicã sã duci ce nu-ti convine,
sã-ti tai voia. Este foarte lãudat de Dumnezeu faptul cã te nevoiesti în mânãstire, fãrã sã exagerezi:
"Atâta pot, Doamne!" "Bine. Bucurã-te cã esti scris în cartea cerurilor!" Atâta pot pentru cã, sigur, si
darurile sunt împãrtite. Dar nu este permis sã stãm nepâsãtori cu orice chip fatã de viata noastrã, care e
datã de Dumnezeu singurã numai pentru Dumnezeu.
In concluzie, ceea ce caracterizeazã cãlugãrul este tãierea voii, nu pustnicia, pentru cã atunci faci ce vrei
tu, si nu primesti platã. De aceea se numeste "cin îngeresc", nu pentru cã trãiesti izolat, pustnic, ci pentru
cã-si taie voia cãlugãrul.
In ziua de azi sunt cãlugãri care ironizeazã tocmai acest lucru asupra cãruia Sfintia Voastrã insistati:
ascultarea.
Nu discutãm de cazuri izolate si de dracul care dã axiome din acestea. Te-ai eschivat de la tãierea voii,
esti abãtut si nu sporesti. Nu esti nimic.
Este o scuzã munca care se face, cãci este epuizantã?
5
Ascultarea nu se mãsoarâ cu puterea. Dacã-i vorba sã se vinã cu aceste scuze, vin si eu cu alte
contraargumente. I s-a spus unui frate: "Du-te repede dincolo de fluviu!" Si când s-a repezit în apã, un
crocodil l-a luat pe spate si l-a trecut. Ascultarea nu se mãsoarã cu puterea. Ascultarea este ascultare de
la Dumnezeu trimisã. Dacã spun cã nu se poate, cã poate sã fie o serie întreagã de impedimente si
persistã ascultarea, taci si te duci, chiar dacã mori: " Cine ascultã de voi., de Mine ascultã!" Acolo este
Hristos, unde te cheamã economul! Il chema economul, iar fratele se uita în Sfântul Altar, unde erau
Sfintele Taine. Si a zis fratele: "Doamne, du-Te de la mine, cã asa cere ascultarea!"
Dacã este un frate bolnav si nu poate sã facã ascultarea care o primeste?
Ai libertatea sã-i spui staretului. Dar a zice "Nu mã duc, cã nu vreau", este cea mai mare gresealã!
Trebuie vorbit cu economul, cu staretul, chiar si duhovnicul intervine sã-i schimbe ascultarea cu ceva ce
poate face.
Care trebuie sã fie atitudinea credinciosilor fatã de monahi atunci când vin la mânãstire? De asemeni,
cum trebuie sã se comporte monahii fatã de mirenii care se închinã în mânãstire?
Mirenii trebuie sã-i cinsteascã pe cãlugãri cu orice chip, pentru cã sunt persoane dãruite, binecuvântate,
iar cãlugãrii trebuie sã-i bucure pe oamenii acestia, sã-i sfãtuiascã sã-si tinã credinta. Si unii si altii sã nu
vorbeascã de rãu, gãsind defecte colo si colo. Cãlugãrii nu sunt desãvârsiti, sunt în devenire, sunt în
formare, dar stau acolo, cum zic unii Sfinti Pãrinti, mari trãitori: "Sã mãnânce când le foame, sã
doarmã când le somn, numai sã stea acolo!" Pentru cã numai statul acolo este deja o nevointã. Deja el se
numeste cãlugãr. Acestia nu pot fi numiti cãlugãri prosti, ci mai putin nevoitori. Dar la toatã lumea i se
cere un lucru categoric, sã nu vorbeascã de rãu, pentru cã aceastã nevointã este mai mare decât canonul,
metaniile si toate celelalte. Nu vorbi pe fratele tãu de rãu, pentru cã criteriul de judecatã va fi iubirea.
Când vorbesti de rãu te încadrezi la crimã. Deci, unele din marile nevointe cãlugãresti sunt: statornicia si
a nu vorbi de rãu.
Dacã vin mirenii, sã ne bucurãm, cã se folosesc si ei si, dacã se poate, sã se foloseascã mai mult de
miscarea ta, decât de vorbele tale. Pentru cã nu a zice, ci a misca, înseamnã a ajunge. Sã se foloseascã de
felul de a fi al monahilor. "Fratilor, nu vreau sã pierd timpul cu voi. Bine ati venit la noi! Folositi-vã,
este slujbã! Bucurati-vã! Si iertati-mã, cãci sunt în ascultare!"
Dacã trebuie si cum trebuie sã facã monahul misiune, si dacã acest lucru nu contrazice lepãdarea de
lume?
Depinde ce misiune i se dã când e trimis în lume. Pentru ce este trimis în lume? Sã propovãduiascã, sã
cerseascã, sau altele. Nu prea sunt de calitate aceste trimiteri. Dar sã se poarte cu orice chip cuviincios
peste tot, cu smerenie, sã nu sminteascã lumea. Nu prea recomandãm trimiterea în lume. Aceasta a fost
una din marile slãbiciuni ale monahismului nostru: sã cerseascã în lume, sã batã din poartã în poartã. Sau
folosit cei care au fost plecati, dar nu este o poruncã folositoare lumii.
Se poate împlini sufleteste monahul într-o mânãstire de oras?
Nu se pune problema, pentru cã nu ne intereseazã unde ne gãsim. Ne intereseazã cum ne gãsim, unde ne
gãsim: care este lucrarea inimii noastre, care e interiorizarea noastrã! Nu conteazã unde. Pot sã fiu pe o
piatrã, pot sã fiu în pãdure. Impãrãtia cerurilor este în noi. Bineînteles, vei primi platã pentru cã respingi
toate aceste lucruri exterioare si nu le primesti, pentru cã ai fost în foc si nu te-ai ars. Da. Mai mare
eroism este sã zici: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul!",
când esti înconjurat din toate pãrtile de ispite, decât dacã ai fi liber, scutit posibilitãtilor de cãderi în
pãcate. Alungi gândurile cu rugãciunea, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu cu puterea proprie.
6
Sã se stie de la început, ca rãspuns la toate întrebãrile: numai harul lui Dumnezeu te ajutã! Sã fii vrednic
de harul acesta, în sensul cã te smeresti, ca sã prisoseascã harul în tine. Bineînteles sã nu te afli acolo din
voia ta, cu voia ta. Când te arunci într-un loc unde nu stii ce urmeazã, nu stii ce-i acolo, si "Ce-oi pãti, oi
pãti!", atunci se numeste hazard, nu mai este eroism.
Nu-l costã putin orice neblagoslovenie, pe oricare neastâmpãrat. Si e discutatã libertatea lui, pentru cã
unde nu e blagoslovenia staretului, nu e har.
Cum poate un cãlugãr sã existe într-un spatiu ca aici, unde vietuiti cuviosia voastrã?
Sunt lucruri care pot fi întelese de toatã lumea. Toatã pustia, cum vã spuneam despre Ierusalim, toate,
dacã vrei sã le trãiesti mereu cu tine împãrãtia cerurilor fiind întru tine -, oriunde ai fi, fii cu trezvie, si
esti în pustie. Am gustat cât am gustat si din viata de pustie, si m-a folosit foarte mult. Dar contactul
acesta permanent cu lumea ajutã: mai mult gãsesti Scriptura aici. Pentru cã dacã au si o evlavie la tine,
este foarte mare lucru, pentru cã cuvântul tãu este ultimul, cuvântul tãu este ascultat.
Când s-a dus la Sihãstria o credincioasã, i s-a spus acolo cã eu vin definitiv la Sihãstria; în momentul
acela a lesinat pe loc. Sihãstria într-adevãr este mânãstirea mea de metanie. 0 visez zi si noapte, m-as
referi mai putin la amintiri, cât la împrejurãrile care mi s-ar crea pentru o viatã linistitoare. Însã, este o
mare gresealã, ca dezertare, ca descalificare, cum am zice: sã pleci de pe front. Trebuie sã stii sã fii
prezent în pustie, în mijlocul lumii fiind!
Mai întâi de toate sunt convins cã, oriunde am fi, suntem cu voia lui Dumnezeu, nu suntem fãrã voia lui
Dumnezeu. Eu mã lupt din rãsputeri sã-mi întipãresc în fiinta mea cã nu se poate face nimic fãrã
Dumnezeu. Nu existã nimic la întâmplare, dacã spune cã "nu se miscã fir de pãr fãrã voia Mea", si dacã
acolo unde te gãsesti ai reusit sã faci o unitate crestinã, sã ai o multumire sufleteascã, considerând cã
suntem oameni de constiintã, atunci nu poti sã pãrãsesti locul, si nu poti sã zici cã Dumnezeu nu te-a
ajutat. Pentru cã toti suntem nepregãtiti, oriunde am fi, doar cu harul lui Dumnezeu facem ce facem.
Este o fugã de Dumnezeu când lumea se desprinde de locul în care luptã. Dacã ar întelege cã nu face
nimic fãrã voia lui Dumnezeu, ar fi mult mai prezenti, s-ar simti foarte bine, chiar în suferintã, chiar pe
cruce.
Este, de asemenea, o gresealã, sã fugi de propria suferintã. Niciodatã nu te poti elibera cu adevãrat, decât
atunci când lupti, când esti prezent pe cruce. Si s-o accepti cât se poate mai mult, mai desãvârsit, precum
Mântuitorul a acceptat-o.
Care trebuie sã fie pozitia monahului fatã de ceea ce îi aduce nou lumea în acest secol: tehnica,
modernismul?
La toate monahul le dã toatã atentia posibilã, dar nu pânã acolo încât sã-si schimbe pozitia lui de monah,
adicã sã depãseascâ tinuta lui monahalã.
Bunãoarã, pe mine, un frate al meu dupã trup, dupã ce am fost cãlugãrit si a vãzut aspectul ceremonial
de acolo, a venit la chilia mea era la Mânãstirea Antim si m-a întrebat asa (lucru de care m-am folosit
foarte mult, si este si ca un rãspuns la întrebarea frãtiei tale): "Pãrinte, am voie sã vorbesc cu sfintia ta?"
el era mai mic decât mine ca ani si nu era un învãtat, era un bãiat crestin trãitor. Si eu i-am rãspuns: "Ai
voie, dar sã tii cont cã eu nu prea am voie!"
Pentru ce motive este permisã plecarea cãlugãrilor din mânãstire?
Mai întâi, sub nici un motiv. Numai dacã în mânãstire este o lucrare anticãlugãreascã: curvii certuri,
bãtãi, si cãlugãrul e expus sã accepte aceste lucruri, atunci se poate duce în altã parte. Dar asa ceva nu
existã.
7
Dar venirea femeilor în mânãstire nu este un motiv?
Numai dacã intrã în chilia lui sã doarmã cu el acolo, atunci spune: "Eu nu pot sã stau în chilie cu asa
ceva, cã e o ispitâ directã!"
Dar nu doar cã a venit în mânãstire; au arhondaricele lor, au rânduiala lor. Si peste tot este la fel la
momentul istoric în care trãiesti, nu istoria de pe vremea Egiptului (Sfântului Antonie cel Mare): sã fii
stãpân pe tine, pentru cã altfel nu ai sã scapi de ispite. Pe urmã, îti spun eu: poti sã te duci în pustie în
pãdure, si gândurile de curvie, dacã vin si te ispitesc, te fac praf!
Nu-i curãtenia în felul acesta, cu fuga. Nu te faci famen fugind, ci luptând!
Sunt unii duhovnici care dau voie la frati sã plece din mânãstire pe motiv cã intrã femei, este bine?
Este o mare gresealã! Doar staretul are putere; de blagoslovenie când vrei sã pleci din mânãstire Altfel
asculti de duhovnic: sã fii moral, sau te poate opri de la împãrtãsit. Cel care pleacã fãrã blagoslovenia
staretului, mai departe îl ia Dumnezeu în primire, cã-l iubeste; si nu-l trânteste imediat, dar pe undeva
schioapãtã.
Repet: numai dacã te dã afarã staretul, sau dacã îti bagã femei în chilie esti îndreptãtit sã pleci. Nu doar
cã a intrat în chilie sã-ti cearã o binecuvântare sau sã facã un pomelnic, ci dacã e repartizatã sã doarmã
cu tine acolo, în camerã. Dar si atunci trebuie sã spui: "Mutati-mã din chilia asta, dacã i-ati dat-o femeii
ãleia!" Si nici atunci nu trebuie sã te grãbesti sã pleci, asa de mult sã tii la statornicie. Pentru cã plecarea
din mânãstire e un fel de usurãtate: sã scapi nitel de rigoarea ascultãrilor din mânãstire. Te duci în altã
parte si dai iar de ispite, mai mari. Si acolo te tine mila lui Dumnezeu, nu te mai tine pozitia ta.
Când mã duc pânã la Sihla, iau blagoslovenie de la duhovnic, nu de la staret. Este bine?
Esti hot, furi! Nimeni nu poate sã-ti rãspundã în mod corect, decât asa: ai nevoie de blagoslovenia
staretului oriunde te-ai duce.
Eu, dacã am o bucurie la vârsta mea, este cã nu am fãcut un pas fãrã blagoslovenie.
În cazul în care merg si cer sfat episcopului sau staretului, dar neputinta mea mã face sã-l clevetesc,
pentru cã sunt tulburat de ceea ce mi-a spus, ce sã fac?
Dacã te-ai dus sã ceri un sfat la un episcop sau unui staret al lui Dumnezeu, rãspunsul vine dela
Dumnezeu prin acel episcop sau staret. Dacã nu ti-a convenit, atunci sã stii cã pe Dumnezeu l-ai clevetit.
Deci, duceti-vã la omul pe care îl tine Dumnezeu acolo. Nu intereseazã faptele lui; nu ne intereseazã cã
bem vin dintr-un pahar de pãmânt sau de cristal, vinul e tot vin. Harul este har si nu pentru vrednicie stã
el acolo, ci pentru harul pe care i l-a dat Dumnezeu, iar noi la harul acela trebuie sã apelãm. Dumneata te
duci sã ceri un cuvânt de folos sã te salvezi si mai rãu te complici, judecându-l. A judeca pe cineva, cu
atât mai mult un cleric, si cu atât mai mult un arhiereu, este foarte grav, pentru cã acest arhiereu, nici nu
vã dati seama câte lucruri binecuvinteazã si salveazã. Îmi pare rãu cã sunteti stãpâniti de aceastã temere
fatã de mai-mari.
Cum trebuie sã procedezi când ai o ispitã si vrei sã te adresezi duhovnicului?
Doi insi s-au dus la un pãrinte sã-i cearã un sfat mântuitor, fiindcã fiecare avea câte o neputintã. Dupã ce
a vorbit cu pãrintele, unul a zis: "I-am spus si m-am eliberat de acea neputintã!" Celãlalt a zis: "Eu i-am
spus, mi-a zis ce sã fac, si nu m-am eliberat!" "Dar cum i-ai spus?" "Pãrinte, am nevoie de lucrul
8
cutare!" "Mãi, uite cum am fãcut eu. Am cãzut la picioarele lui cu fata la pãmânt si l-am rugat "Pãrinte,
fã rugãciuni ca sã mã izbãveascã Dumnezeu de neputinta mea!"
Prin urmare, puterea e a lui Dumnezeu, si felul tãu de a o cere conteazã.
Dacã nu ascult de duhovnic, ce se poate întâmpla?
Dacã nu asculti de duhovnic, nu primesti nici o platã, ba te si împãtimesti!
Adevãrul este cã e bine sã avem paza personalã fiecare. Sã nu considerãm cã sunt fiul lui cutare, cã
mostenesc pe cutare. Nu. Sã ai paza ta! Pentru cã, iatã, a fost un apostol care vãzuse atâtea de-ti stã
mintea în loc si a trãdat cu atâta usurintã, stiti? Da. Si greseala cea mai mare nu este asta, cã a trãdat, ci
cã s-a spânzurat, cã-l ierta si pe el. Dati-vã seama cu ce fel de Dumnezeu avem de-a face.
Dacã duhovnicul îmi spune sã nu primesc noul buletin de identitate, ascult?
Este o gresealã sã nu primesti buletinul. Seamãnã nitel a idee fixã, si primejdia mare este cã si
duhovnicii rãmân smintiti. Când accepti tu, cu vointa ta, cu mintea ta, atunci este lepãdare de Hristos!
Dar nu cã ai pus mâna pe o hârtie care are te miri ce... Lumea mai si exagereazã. În materie de pãcate
duhovnicul are putere. Chestiunea cu buletinele e o problemã administrativã de stat, si le purtãm ca sã
nu ne ia politia în primire.
Scoala poate fi un motiv de a iesi din mânãstire?
Nu, nici nu se pune problema. Scoala nu este nimic pe lângã a sta în mânãstire! 0, sancta simplicitas. 0,
sfântã simplitate!
Problema divinã este o problemã de mare cinste interioarã. Au fost sfinti trãitori nestiutori nici Tatãl
nostru nu stiau care stãpâneau natura, fiindcã erau cinstiti. Si am o exemplificare si mai plasticã:
Într-o mânãstire staretul a vãzut un cãlugãr mergând pe sus, si a zis: "Ãsta are o lucrare!" Dupã ceva
timp, l-a vãzut mergând pe pãmânt. Si a zis: "Sã stii cã ãsta si-a pierdut lucrarea!" L-a chemat l-a
întrebat: "Cum te rugai tu înainte?" "Doamne, nu mã milui pe mine, pãcãtosul! Doamne, nu mã milui pe
mine, pãcãtosul!" Si m-am scãpat si am zis în bisericã cu voce tare, si m-a auzit un pãrinte si mi-a zis:
"Mãi, sã nu mai zici asa! Zi, Doamne, miluieste-mã!" Si de atunci zic asa". Si staretul i-a zis: "Sã zici tot
ca înainte!" Si l-a vãzut iarãsi mergând pe deasupra pãmântului.
Schimbându-i versul, i-a schimbat forta de relatie cu Dumnezeu. Adicã nu este vorba de stiintã aici.
Acela era sincer. Îi plãcea lui Dumnezeu aceastã simplitate. Oricine ai fi, orice diplome ai tine în
buzunarele tale sau în capul tãu, dacã inima ta nu este cinstitã, nu acumulezi si nici libertate nu ai.
Credeti voi cã dracul e liber? Nu! E cel mai muncit, pentru cã nu este în Hristos. Mai mult,e declarat
dusmanul lui Hristos. Asa cã nu vã temeti de el. E tolerat, nu e o putere. Si pentru a verifica lucrul
acesta, trebuie scoalã de smerenie, de trãire.
Fratele meu, mare mai e un om smerit! Numai cine nu a luptat cu diavolii, nu stie cât e de mare cuvântul
acesta. Un om smerit, asa cum spuneam, cât se poate la o mãsurã divinã, miscã stelele si astrele,
schimbã ordinea lumii. Asa de mare este smerenia! Si nu se poate fãrã asta. Nu vã speriati de forta unui
om smerit. Speriati-vã dacã smerenia nu este cu orice chip încãputã în voi. Mare mai e un om smerit!
Chiar si îngerii au nevoie de puterea smereniei.
Care este pericolul cel mai mare care îl pândeste pe monahul iesit din mânãstire?
9
Pericolul cel mai mare este nestatornicia. Pentru cã satana este în stare sã angajeze toatã lumea
pãmântului ca sã nu te duci la mânãstire. Iar dacã te-ai dus, face tot posibilul sã te scoatã. Deci, este
prima mare gresealã. Cãci, dacã te scoate din mânãstire, tu încetezi a mai fi. Si atunci, e inutil sã mai
vorbim de smerenie. Deci, primul lucru este sã fii statornic, si statornic fãrã cârtire. N-ai putut sã faci
multe, dar nu cârti. Pentru cã un monah e asa de iubit de Dumnezeu, încât, s-a spus într-un loc: "Cine se
leagã de voi, de lumina ochilor Mei se leagã!"
Este foarte mare chemarea aceasta. Fiind vorba de intrarea în cer, vã dati seama cât de bucuros este
Dumnezeu. Suntem la un pas de a da dreptate cuvântului unui Sfânt Pãrinte, cã "într-o zi putem ajunge
la mãsurã dumnezeiascã!" Asa cã este foarte mare lucru. Deci, o pozitie de smerenie cu orice chip, fãrã
cârtire în ascultãri si fãrã de vorbire de rãu. Aceasta e marea gresealã. Sunt convins cã iadul e umplut
mai mult de cei care vorbesc de rãu. Si dacã vorbesc, se scuzã: "Ce, numai eu vorbesc? Vorbirea de rãu
este o crimã de care nici nu se poate pocãi, pentru cã nu o recunoaste în totalitatea ei. A vorbi de rãu
înseamnã a nu-i suferi pe toti cu drag. Si nu-i poti suferi dacã nu esti smerit.
Ce pãrere aveti, dacã Pãrintele Cleopa pleacã la cele vesnice, scade viata duhovniceascã în Sihãstria?
Este rânduiala mânãstirii si trãieste mânãstirea prin rânduiala ei. Va fi o mare pierdere, dar asta o face
Dumnezeu, si Dumnezeu stie ce face. Este om mare Cleopa! Un mare sfãtuitor si un bun cunoscãtor al
situatiei de ansamblu si de amãnunt! A creat o epocã duhovniceascã.
Ce fel de pozitie trebuie sã aibã monahul fatã de anumite realitãti din lumea contemporanã: ateismul,
francmasoneria, miscarea new age, ereziile, etc.?
Sã le atace, dacã se ivesc în calea lui, ca pe niste neavenite, ca pe niste primejdii în locuirea lumii, ca pe
niste primejdii pentru învâtãtura crestinã. Francmasonii, ateii, o serie întreagã de satanisti, ereticii, în
general, trebuie combãtuti cu orice chip, pentru cã ei îl atacã pe Hristos. Spunea un Sfânt Pãrinte, cu
foarte mare dreptate: "Dacã fratele tãu îti scoate ochii, degeaba te superi. Dar dacã îl atacã pe Hristos,
mânie-te tare!"
Trebuie atunci sã-L apãrãm pe Hristos cu mânie... Acestia anuleazã venirea Mântuitorului în lume. Au
rãmas puterile ceresti înghetate de puterea lui Dumnezeu. El vine, ia chip omenesc cinste mare, omule,
ti-a fãcut, numai pentru cã a luat chip omenesc. A suferit, a învãtat, a spus niste lucruri. N-a rãmas nimic
nespus. Se rãstigneste, suferã, si ei anuleazã aceste lucruri, cum fac si sectarii.
Dar pe mine nu mã sperie, nu mã îngrijoreazã. Cine este slab, sã se ducã dupã ei. Si sã nu fie nimeni
slab. Sã fie prezente în noi cuvintele Mântuitorului: îndrãzniti, Eu am biruit lumea! Când a zis asa, a
spus cã si noi am biruit, nu numai El. Pentru cã odatã ce suntem îmbrãcati în Duhul lui Hristos si suntem
rãscumpãrati de El, pretuim cât pretuieste El.
In anii '50 l-ati cunoscut îndeaproape pe Pãrintele Cleopa, chiar ati trãit retras în munti cu Sfintia Sa.
De asemenea, l-ati cunoscut bine si pe Pãrintele Paisie Olaru. Ne puteti spune vreo întâmplare
deosebitã legatã de acesti minunati?
Adevãrul este cã totul este deosebit când e vorba de viata unor oameni ca acestia. E adevãrat cã am trãit
cu Pãrintele Cleopa prin pustii. Discutam foarte mult, si, în special, obiectul disputelor noastre era
urmãtoarea diferentã: dânsul înclina mai mult spre o nevointã cu postiri adânci, cu rugãciuni si lacrimi,
iar eu înclinam mai mult cãtre o trezvie. Si îmi tin punctul de vedere si acum. Pentru cã, nu nevointa în
sine este ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, ci inima înfrântã si smeritã si atentia de fiecare clipã, adicã
prezenta continuã a lui Dumnezeu în viata noastrã.
10
Asa este, Cuvioase Pãrinte, însã nu toti avem darul unui cuget subtil si al unei învãtãturi crestinesti ce
trebuie sã stea la baza acestei trezvii. Or, nevointa despre care vorbea Pãrintele Cleopa, ne este tuturor
la îndemânã. Este, dacã vreti, mai accesibilã.
Da, bineînteles. Dar amândouã duc la aceastã trezvie continuã, duc la iubire. Acum, fiecare merge pe
calea care i se potriveste mai bine. Numai cã atunci când faci nevointã existã riscul de a te simti cã te-ai
achitat de datorii, si te culci linistit, amãgindute. Trezvia, însã, este continuã. Se spune: "Mult a iubit,
mult i se iartã!" Atunci când iubesti, inima e prezentã, se trezeste. Asta mã intereseazã pe mine ca preot
la oameni.
Adicã viata crestinã trebuie sã fie o viatã normalã?
Normalã. Si, dacã se poate, cu normalitate si spre desãvârsire. Nu faceti greseala mare sã renuntati la
curãtenie, la a mirosi frumos. Mirosi a curãtenie. Spalã-te cu un sãpun, nu unul obraznic. Un sãpun care
sã-ti ia mirosul greoi al pielii. Spãlati-vã la subtiori, nu vã temeti de lucrul ãsta. Dacã mirosi a nãdusealã
nu mai poti sã zici cuvinte mari. Îti va zice lumea: "Stai mai departe cã puti!" Nu o facem din dorinta de
a cuceri.
11
ORTODOXIE SI SECTE
Ce sansã dati ecumenismului?
E ideea cuiva, dar ce, crezi cã se discutã mare lucru!
Sã stiti cã sunt discutii istorice. Nu cred, sunt discutii gratuite. De complezentã este bine sã se discute, ca
sã te lasi prostit, sã creadã cã el va birui. Dar este o mare gresealã! Nu se face nimic! Pentru cã de la
Dumnezeu va veni si cãderea catolicismului! Practic, eu nici nu mai zic cã-i o bisericã. E un guvern cu
nume clericalist.
Ce implicatii asupra vietii crestinului are blestemul arhieresc?
Este foarte grav! Dar, depinde cine a blestemat, de ce a blestemat. Apoi, trebuie sã dea socotealã
Sinodului de ce a blestemat, respectiv recursului fãcut de cel blestemat; blestematul are voie sã se apere.
Pãrintele Cleopa spune cã orice amãrãciune pe care o provoci arhiereului este ca un blestem.
Nu este ca un blestem. Este, sã zic, putin grãbit spus. Blestemul este blestem, esti blestemat. Dar, dacã
este amãrât respectivul cleric, atunci se încadreazã în alt loc de pravilã: subînsemnãri canonice. Dacã
acela a amãrât pe un preot, sau dacã a amãrât pe arhiereu, sigur, el este neiertat dacã nu-l iartã
respectivul, dacã nu se smereste sã-si cearã iertare.
Iar în legãturã cu blestemul, la Pravilã se spune cã Dumnezeu nu ascultã cuvintele dobitocesti, nici ale
preotilor. Pentru cã s-ar putea sã blesteme în grabã, fãrã vreo acoperire duhovniceascã. Dar, chiar în
aceste conditii, blestemul poate sã fie eficace, pentru cã tinem cont de disciplinã si de ordinea lucrurilor.
Însã omul se poate apãra, si la Dumnezeu poate cã nu are efect de om blestemat.
Blestemul este o solutie pentru a-i face pe oameni mai ascultãtori?
Nu este calea cea mai bunã de îndreptare. Nu trebuie sã facã lucrul acesta, produce mai multã dezordine.
Un om, ca sã fie blestemat, trebuie sã fie foarte vinovat. Însã, educatia trebuie sã si-o facã fiecare cleric
în parte. Noi nu am primit preotia ca sã blestemãm. Dacã se poate, sã facem orice efort ca sã nu ajungem
la blestem!
Fereascã Dumnezeu, eu nu am blestemat!
Care este deosebirea între blestem si anatema?
În anatema se cade de la sine; dacã ai intrat în erezii nu trebuie sã te mai blesteme cineva.
Însã tin sã sesizez cã facem prea multã discutie pe tema blestemului, pentru cã asta priveste Sinodul, noi
neavând puterea sã ridicãm pedeapsa datã de un arhiereu altcuiva; doar Sinodul la sesizarea celui în
cauzã.
Însã, blestemul nu are nici o valoare, dacã nu este o motivare sutã la sutã.
Practica yoga este acceptatã de Bisericã?
Nu vã mai înselati si cu yoga, dragii mei, Biserica o considerã erezie.
12
A venit cineva la mine si a început sã vorbeascã despre yoga si i-am spus: "Dar cine vã opreste sã faceti
metanii, care este o miscare completã a organismului. S-au vãzut crestini deasupra pãmântului ridicati,
cu o fortã împotriva gravitatiei de-ti stã mintea în loc. Îti ajutã harul lui Dumnezeu, pe care ei nu
conteazã. Ei îsi dezvoltã muschii... si în numele cãrei religii fac ei acestea? Unde vrei sã ajungi cu
trezirea tuturor fibrelor trupului?
Eu, dacã fac metanii, fac în numele unei religii, vreau sã ajung la mântuire. Pentru asta mã prosternez:
"Doamne, iartã-mã!"
Si, între timp, el a început sã vorbeascã si despre Buda, la care eu i-am rãspuns cã "Budismul este o
religie moralã, dar nu mântuitoare!" Eu i-am spus limpede cuvintele Mântuitorului: Cine nu adunã cu
Mine, risipeste! Cine nu se va boteza în numele Tatãlui si al Fiului si al Sfântului Duh, nu se va mântui!
Hristos a spus "Eu sunt Cel ce sunt".
M-a întrebat o altã "doamnã", o profesoarã îmi venea sã-i dau si câteva palme, atât de mult m-a supãrat!
"Numai douã vorbe, numai douã vorbe!" sã-mi spunã. Si zice: "Mântuitorul n-a apãrut de la vârsta
copilãriei pânã la propovãduire, a fost în India". "Cum sã se ducã în India, doamnã, cã era Dumnezeu!
Trebuia sã învete de la indieni, El, Care a creat pe indieni? Era Dumnezeu, doamnã, ce tot mai întrebi?"
Ce sã mai înveti de la budisti, când Dumnezeu a zis Eu sunt Cel ce sunt?
Hipnoza are implicatii duhovnicesti, atât celui cãruia i se face, cât si asupra celui care o practicã?
Este o lucrare drãceascã, nu este o lucrare binecuvântatã de Bisericã! Sunt suflete slabe care cad. Când
eram mic eram la internat eram foarte mic si venise un hipnotizator acolo. Noi, copii, când vedeam,
eram curiosi. Si ne-a chemat pe mai multi insi; m-a chemat si pe mine acolo, la catedrã; era o catedrã
mare într-o salã de desen. Si fãcea cu noi gesturile acelea, de a ne acapara sufleteste. Si eu am fost
sincer, si m-am dus mai mult asa, în glumã, nu doream sã fiu persoana la care sã priveascã colegii; erau
profesori acolo, sute de elevi, poate o mie de elevi. Si nu a putut, nu a putut deloc sã mã hipnotizeze. Ma
gonit de acolo: "Pleacã de aici!" Eu nu stiam de ce nu a putut sã mã hipnotizeze si nu stiam nici de ce
poate la ãia. Mai târziu, mi-am dat seama cã eu aveam o prezentã, se vede, interioarã, o prezentã de la
Dumnezeu datã, cum avem toti, si sunt suflete care nu cedeazã acestor miscãri de duh drãcesc.
Sunt foarte multe boli psihice printre studentii la stiintele socio-umane. Cum se explicã acest lucru, ei
având un ideal de bine social?
Poate sã aibã un ideal, dar ei, pe dedesubt, cedeazã si nu i se stie nimãnui gradul de avans duhovnicesc.
Poate sã fie absenti sufleteste pe dedesubt. Cã duhurile rele nu se tem chiar de toti; ele existã, dar nu se
tem chiar de toti. Sunt oameni care au o tãrie interioarã; la acestia sunt arsi dracii de prezenta lor.
Sunt, pe undeva, împãtimiti si ascunsi, nu sunt pe pozitia duhovniceascã. Pentru cã nu patima în sine
este primejdia cea mai mare, ci faptul cã tu esti inconstient, cã tu vrei mai departe sã te îndulcesti de ea,
nu lupti ca sã o dobori, ca sã te asezi pe pozitie. Atunci te ajutã harul, când te asezi pe pozitie. Când nu
lupti, si te complaci în patima aceea, atunci te faci casã de draci, si vin fel de fel de duhuri si de farmece.
Dar, dacã esti foarte stãpânit de un pãcat si îti pare rãu si te asezi pe pozitia bunã împotriva pãcatului,
atunci îti ajutã harul. Dacã nu te asezi pe pozitia de luptã, si te simti bine în cloaca aceea, atunci harul nu
te ajutã. Si farmecele se prind la anumite persoane, se constatã. Uite, eu sunt de 50 de ani în mânãstire si
n-am vãzut, n-am prea vãzut în mânãstire farmece reusite. Dar, în schimb, vine lumea fermecatã! Sunt
aici, în Dobrogea, de 20 de ani, si, spuneam si altora, n-am vãzut ca aici atâta lucrare de duhuri rele, de
farmece. Stãpâniti de farmece, îi leagã ca sã nu se însoare, sau ca sã nu mai fie buni ca potentã
bãrbãteascã. Însã, se si vindecã pe rupte datoritã rugãciunilor cãsãtoriile care sunt lovite de aceste
duhuri. Vin si se plâng: "Doamne, iartã-mã! Scapã-mã!" Scapã pe o bucatã de vreme. Dar, dacã nu se
astâmpãrã... Cã a spus Mântuitorul în Evanghelie: Iesi din el si sã nu mai intri! Sã nu mai intri în el.
13
Pentru cã duhurile rele se tânguiesc si unde se duc sunt întristate si se gândesc cã "Ce bine era". Dacã
gãseste casa mãturatã cum zice Mântuitorul, adicã, dacã i-a scos pe ãstia de acolo este limpezit, si atunci
intrã, si va fi cãderea cea de pe urmã mai mare ca cea dintâi. Pentru cã iar începi sã cedezi, nu te-ai
complãcut pe pozitie de dezinfectare cu îngerii lui Dumnezeu, cã te-ai lãsat iarãsi la voia întâmplãrii.
Trebuie sã fim cu sufletul treaz, adicã activ, cu prestantã, cu prezentã duhovniceascã continuã la mãsura
la care o ai. Dar, nu este permis sã iei mâncarea cu lingura si sã-ti ducã altul lingura la gurã. Ai atâtea
posibilitãti: înger pãzitor, daruri de la Botez darurile Duhului Sfânt, si atunci nu este nici o justificare.
De aceea iadul este fãrã sfârsit, pentru cã a fãcut eforturi mari Dumnezeu ca sã ne trezeascã, sã nu ne
ducã acolo: "Câte nu am fãcut Eu ca sã nu ajungeti voi în iad!" Pentru cã iadul, asa cum spun marii
trãitori, este marea durere a lui Dumnezeu, dar el existã, cu toatã durerea divinã, pentru cã El este si
drept. Nu te-a gãsit pe pozitie, nu ai vrut deloc, ai respins tot ce ti-a dat.
Dumnezeu îi iubeste pe cei din iad?
Îi iubim si noi, si nouã ne pare rãu, dar sunt acolo dupã faptele lor, dupã faptele lor cele mai grozave.
Sunt pentru cã au ignorat învãtãtura crestinã. Si tot ce fãcea Dumnezeu pentru ei, ei ignorau. De aceea
este grav. Nu pentru faptul cã a fãcut cutare, dupã culoarea care a avut-o, ci pentru faptul cã ei nu se
pocãiau. Starea aceasta, de ne-pocãintã, este câstigul cel mai mare al diavolului, adicã deznãdejdea.
Am citit cã isteria este consecinta unei copilãrii trãite în tirania cuiva. Este adevãrat?
Asta, n-as putea sã generalizez. Însã, s-ar putea sã fie posibil în cazuri mai izolate. Bunãoarã, s-a
constatat la un bãiat care a fost gãsit în pãdure, care trãia cu fiarele, niste maimute, cã mergea si el tot în
patru picioare. Si el nu fãcea altceva, decât cã avea miscãrile maimutelor: felul cum mânca, cum ducea
la gurã... De unde se vede cã mediul a avut o mare influentã. Deci, dacã a trãit într-o tiranie foarte mare,
l-a zdruncinat puternic sufleteste si el nu mai putea sã creadã cã existã si altceva, si atunci s-a format
strâmb, si-a creat un anume fel de a fi, o anumitã fire, datoritã educatiei acesteia nefaste. Dar nu putem
generaliza cã are o putere mare la toatã lumea.
Credeti cã în ultimii ani s-a revigorat isihasmul?
Dragã, nu vorbim de isihasm în societate, unde ne stau cozonacii pe masã.
Isihasmul este o viatã deosebit de înaltã, care se trãieste într-o retragere totalã, unde poti sã duci o viatã
de postire si de neamestec cu frãmântãrile acestea omenesti; sã te controlezi pe tine pânã la sânge si
pânã în mãduva oaselor; sã fii un paratrãsnet pentru toti dracii care încearcã sã te abatã de la rugãciune.
Despre Sfântul Simeon Noul Teolog se spune cã nu a fost înteles la vremea lui.
N-a fost înteles, si de catolici nici acum nu este înteles.
Noi nu am avut decât doi teologi: Sfântul Ioan Evanghelistul si Sfântul Grigorie de Nazianz teologi si
Sfântul Simeon Noul Teolog, care apare în secolul X, a prezentat printr-o simtire pe Dumnezeu, printr-o
trãire a inimii, asa de bogatã este sfãtuirea lui încât Biserica l-a numit Noul Teolog.
Deci nu a fost înteles!
La vremea Lui, nu a fost înteles nici Hristos!
Se spune cã lucrarea aceasta, cu pâinea haricã, nu este înteleasã.
Lasã, dragã, n-am nevoie de pâine haricã! Pâinea Haricã este Sfânta Împãrtãsanie!
14
Deocamdatã am la cine sã mã închin, n-am nevoie de altã pâine. Este un moment de ispitire, care nici
mãcar nu este dibaci. Nu meritã sã discutãm.
Lupta noastrã este a ne controla pe noi însine, în fiecare zi, dacã suntem demni de rugãciune si dacã
suntem demni de ajutorul lui Dumnezeu, Care nu întârzie, dacã ne-am limpezit cu totul inima. Asta este
lupta pe care trebuie sã o dãm! Nu vreau sã discut despre alte lucruri, pentru cã, înainte de toate, eu nu
mãnânc altã pâine decât Sfânta Împãrtãsanie.
Foarte multi neoprotestanti care se intereseazã de Ortodoxie spun cã sunt ortodocsi prin convingerile
lor, dar nu vor sã intre în Ortodoxie.
Înseamnã cã nu sunt convinsi!
Un prieten baptist a intrat într-o bisericã într-o zi si s-a asezat la rând si s-a împãrtãsit. Desi i-am
explicat cã nu este bine ce a fãcut, prietenii mei au spus cã nu este rãu, pentru cã si ei fac parte din
Bisericã.
Nu este bine, nu avea hainã de nuntã! Mai întâi trebuie fãcut ortodox. Sã i se facã ungere cu Sfântul Mir.
Trebuie sã treacã prin acest moment.
Biserica baptistã are Duhul Sfânt?
Pãi, lucrul acesta este pus în discutie. Nu este permis. Domnule, trãiesc dacã am trei degete? Trãiesti,
dar esti ciunt. Sau nu ai o ureche. Nu se poate, adevãrul trebuie respectat. De aceea si Sinoadele
Ecumenice au pus în discutie problemele de dogmã s-au fixat dogmele despre credintã. Ei interpreteazã
cã Mântuitorul a fost o fiintã fizicã, omeneascã, nu si dumnezeiascã. Lucrul acesta l-a spus si Arie, si a
fost anatematizat.
Ce se întâmplã cu cei ce cunosc pe Hristos ca Dumnezeu, se roagã Lui, fãrã sã cinsteascã pe Maica
Domnului, pe sfinti si Sfintele Taine?
Este erezie a nu recunoaste pe Maica Domnului si Sfintele Taine. Este erezie, cãdere în anatema.
Ce pãrere aveti despre Biserica Baptistã?
Biserica Baptistã este o bisericã bolnavã. Câte Taine au? Iar pe care le au sunt simbolice. Ce stiati
dumneavoastrã despre împãrtãsire, despre preotie?
Au nãdejde de mântuire?
Nu! Mântuire este doar în Biserica Ortodoxã, în Hristos. Si se pune problema chiar a Bisericii Catolice.
În Biserica Catolicã, am înteles cã nu mai existã epicleza. În azima si în vinul lor mai existã Hristos?
Dacã îmi îngãduiti, dacã ar fi posibil sã întreb pe Hristos lucrul acesta, v-as spune.
Catolicii sunt foarte vinovati, pentru cã 1054 de ani am fost împreunã. S-au fãcut Sinoadele Ecumenice
si ultimul a fost la anul 787. S-au fãcut sapte Sinoade Ecumenice care au stabilit dogmele despre
Mântuitorul, despre Duhul Sfânt, despre Maica Domnului, despre firile si puterile Mântuitorului. S-au
stabilit toate aceste lucruri împreunã cu ei. De ce s-au despãrtit la anul 1054? Si au început cu
interpretãri proprii. Au schimbat Crezul. Nu sunt eretici pentru noi, pentru cã au sapte Taine; cum le au
ei, cu aspectele lor simbolice dar le au.
15
Dacã n-ar avea aceste sapte Taine ar fi eretici. Este numai o gresealã confesionalã. Dar ne despart foarte
importante lucruri de dogmã.
Referitor la sfintii catolici, ei nu fãceau dogmaticã când trãiau. Dacã am face o comparatie între Sfântul
Serafim de Sarov si Sfântul Francisc de Assisi, ei erau sfinti prin rugãciune, prin lipsuri extraordinare,
nu vorbeau de rãu. Ei rãmân de valoare. Noi discutãm aspectul dogmatic. Bunãoãrã ei au bãgat pe
Filioque. Au spus cã Duhul Sfânt purcede si de la Fiul. Prin asta se întelege micsorarea Sfântului Duh.
Care nu este un adevãr. Mântuitorul spune: Care de la Tatãl purcede (Ioan 15, 26). Deci, este limpede.
Ei au inovat încã un lucru: Imaculata Fecioarã, adicã spun cã Maica Domnului s-a nãscut fãrã de pãcat.
Este o mare gresealã! Atunci care-i diferenta între nasterea fãrã de pãcat a Mântuitorului si nasterea
Maicii Domnului? Maica Domnului a devenit fãrã de pãcat în momentul în care, la Buna-Vestire, i s-a
spus: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri (Luca 1, 35). În
momentul acela ea a scãpat de pãcatul mostenit de la Adam. Dar nu poti sã spui cã s-a nãscut fãrã de
pãcat! Imaculata Fecioarã este o mare gresealã!
Pe urmã, o altã gresealã: purgatoriul. E o gresealã de dogmã, pe care Biserica Catolicã l-a inventat. Ei
spun cã între rai si iad mai este un loc de trecere. Este o enorm de mare gresealã.
Biserica Ortodoxã si ei eu trãit 1054 de ani sub aceeasi Bisericã spune cã numai prin Sfânta Liturghie se
pot salva sufletele din iad, nu prin purgatoriu. Purgatoriul spune la un moment dat, cã, dupã ce si-a
ispãsit pedeapsa, omul automat se mântuie. Asta este o eroare.
Mântuitorul spune: Mergeti în focul cel de veci în iad -, numai Biserica, prin ajutorul lui Dumnezeu
poate sã-l scape, cãci spune, ca sã nu ne pierdem nãdejdea: Dumnezeul celor de sus, celor de pe pãmânt
§i celor de sub pãmânt; va sã zicã si pentru cei morti, care nu sunt mântuiti; îi poate pomeni Biserica,
asa îi putem salva.
Unii intrã direct în rai, dupã cum spune Mântuitorul: Si la judecatã nu vor veni; cei care duc o viatã
duhovniceascã, cu fricã de Dumnezeu, spovediti, cu smerenie. Dar, se stie cã existã si iad. Si pentru cã-i
foarte relativã pocãinta pe care o facem în vederea mântuirii, nu putem sã avem siguranta mântuirii. Noi,
ortodocsii, nãdãjduim mântuirea, nu avem certitudinea.
Altã gresealã: nu au Proscomidie. Nu fac Sfântul Trup al Mântuitorului, artos, fac din azimã, cum se
fãcea în Vechiul Testament, azimã (pâine nedospitã).
Dar ceea mai gravã gresealã a catolicilor este primatul papal: Papa se considerã vicarul lui Dumnezeu pe
pãmânt. El comandã în numele divinitãtii, ca un împãrat teocrat.
Apostolii au spus cã este Hristos cu noi si pentru totdeauna. Mântuitorul îi spune lui Petru: "Tu esti
Petru si pe aceastã piatrã voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui". Asta nu înseamnã cã
Dumnezeu a zidit Biserica pe Petru, ci pe credinta lui, cã a fost foarte credincios piatra credintei lui.
În Biserica noastrã Ortodoxã n-a condus doar unul din Apostoli, ci a condus Sinodul. La anul 50 s-a
fãcut un Sinod la Ierusalim anul adormirii Maicii Domnului. Si în Sinodul acesta n-a fost Petru
presedinte, a fost Apostolul Iacob, ruda Domnului.
Noi îl acceptãm pe Papã ca primus inter pares adicã primul între egali. Asa îl acceptãm, altfel nu!
În conceptia Bisericii Catolice, Papa, în materie de dogme, considerã cã nu greseste, este infailibil. Dar
noi cum sã acceptãm lucrul acesta? E o mare gresealã. Si toate aceste greseli provin numai dupã anul
1054.
16
De ce au ales sectarii sâmbãta? De ce nu au ales o altã zi: martea, miercurea...?
Ziua a saptea. Existã sapte ere. Prima erã este de la Adam la Noe, care a adus potopul ca eveniment.
A doua erã este de la Noe la Avraam, care a adus tãierea împrejur, ca eveniment. De aici începe sã se
nascã poporul evreiesc, cu toate cã avea rãtãciri demai înainte. Evreii vin de la "ivir", înainte de Avraam.
A treia erã este de la Avraam la Moise, care a adus Legea, cãci nu existau Legile; se tinea asa, ca o
traditie.
A patra erã este de la Moise la Nabucodonosor, care a adus ca eveniment robia babilonianã.
A cincea erã de la Nabucodonosor la David si Solomon, care a fãcut Templul.
A sasea erã este de la Solomon la Irod, în timpul cãruia s-a nãscut Hristos.
Si acum a saptea erã, în care trãim, era crestinã, care este mântuirea. Dar vine era a opta, ziua a opta cã a
saptea este acum. Duminica este ziua întâi sau ziua a opta, Ierusalimul cel de Sus.
Deci, ziua Duminicii nu este chiar asa la întâmplare, n-a înviat Hristos degeaba Duminica. Este în era
mântuirii.
Ce ne puteti spune despre apocatastazã?
Apocatastaza este o teorie emisã de Origen, în care se spune cã îngerii pierduti vor relua rolul de îngeri
buni si cã iadul va avea sfârsit.
Acest Origen, care a trãit în secolul III, este bãiatul Sfântului Mucenic Leonida. Origen are 6000 de
scrieri; era impetuos, cu nici un chip nu putea cineva sã-l doboare. L-a încurajat, când era copil, pe tatãl
sãu în închisoare, îi trimitea scrisori. Aceastã minte nemaipomenitã a intrat într-o extremã, sigur,
extremã de-a dreapta, considerând cã în marea milostivire a lui Dumnezeu, cum poate sã
îngãduieDumnezeu iadul vesnic? Dar nu zice Mântuitorul: "Mergeti în focul cel de veci?" Gata! Ce, teai
obisnuit sã crezi cã numai a glumit? Este un mare adevãr! Sau te îndoiesti cã iadul e vesnic? Te
îndoiesti atunci cã El este milostiv, astãzi, si te iartã. Adicã astãzi este Dumnezeul milei si mâine al
dreptãtii. Pãi, cine sã judece dacã iadul va avea sfârsit? "Ce n-am fãcut Eu ca sã vã scap de focul cel de
veci?" zice Mântuitorul. "Pânã la urmã, am dat pânã la ultima picãturã de sânge, si nu era nevoie sã o
dau: o cât de micã jertfã dacã fãceam, mântuiam neamul omenesc si-l salvam de la moarte!"
"Ce n-am fãcut Eu? V-am dat legi, v-am dat duhovnici, nãscuti tot de Ileana si de Vasile, care vorbesc
limbajul vostru, care-ti cunosc slãbiciunea, nu e un înger sã te înfricoseze, si i-am dat puterea asta
nemaipomenitã sã te ierte.
"Ce n-am fãcut!" De ce aceastã nepãsare?
Acest Origen a mai scris si o altã carte Peri arhon, pentru care a fost condamnat abia la 550, la Sinodul
V Ecumenic; abia atunci a fost anatematizat. El a interpretat gresit un verset al Scripturii dati-vã seama,
de-ti stã mintea în loc unde spune Mântuitorul cã "unii se nasc fameni, altii se fac ei fameni"; dar nu te
face famen în sensul cã te scopesti, ci te înfrânezi. Cãci, dacã tu te abtii de la împreunare, esti famen.
Adicã nu pui în miscare organele respective. Pentru cã ce merit mai ai dacã nu mai esti buhai si esti bou?
Si atunci l-au anatematizat, pentru cã lucrãrile lui progresau în popor si el s-a castrat. "Si dacã a fãcut-o
Origen, de ce sã nu o fac si eu?" Are dreptate, pentru cã Origen era acceptat de Bisericã, era publicat. Si
17
atunci l-au anatematizat. Biserica, însã, a anatemizat numai greselile, cãci are 6000 de scrieri foarte,
foarte prodigioase.
Uite, bunãoarã, Origen spune vorba asta: "Dumnezeu ne iubeste mai mult decât ne urãste satana!" Si
este foarte important sã stii acest lucru. Dumnezeu face mai multe pentru mântuirea noastrã, decât face
satana pentru pieirea noastrã. E normal, dacã ne iubeste! Câte nu face o mamã pentru copilul ei pe care-l
iubeste, decât altul care-l urãste!
A fost o minte prodigioasã, în sfârsit, a avut momentul lui istoric, pot sã zic epoca lui. El scrie
apocatastaza...
18
INTELECTUALII DE AZI
Eu, când am citit Patericul [egiptean], am vãzut ce putere de concentrare era într-o simplã frazã în
comparatie cu romanul Mizerabilii a lui Victor Hugo. Asta datoritã trãirii pe care o aveau sfintii. Si chiar
spune la canonul 87 al Sfântului Vasile cel Mare, la subînsemnare canonicã: "Orice cuvânt al Sfintilor
Pãrinti are putere canonicã", chiar dacã nu are canoane date, cã nu toti Pãrintii au dat canoane, tot ce au
spus ei este adevãrat.
Cum trebuie sã participe un intelectual la viata Bisericii si care este slujirea lui?
Sã participe ca si un neintelectual, sã participe cu smerenie la învãtãtura crestinã, sã ia parte la Liturghie
de la început pânã la sfârsit, sã fie spovedit si el ca orice crestin. Nu ne intereseazã cã este intelectual sau
neintelectual. Nu intereseazã atât de mult sã cunosc adâncurile Sfintei Treimi, dacã n-am în inima mea
pe Sfânta Treime. Si poate sã fie un neintelectual si sã aibã pe Sfânta Treime în inima lui.
Deci nu are o altfel de slujire?
Existã o singurã cale: smerenia. Foarte frumos este sã învete ca sã cunoascã sã explice învãtãturile
crestine, dar se cere cu orice chip smerenie si supunere.
Nu eu spun lucrul acesta. E spus de insi cu mare trãire care au intuit: nu în îngrãmãdirea de stiintã stã
valoarea unui om, ci sunt silit sã spun în smerenie, fiindcã cu cât se smereste mai mult, cu atât rezolvã
mai multe probleme. Este mai greu ca un intelectual sã accepte o trãire în rugãciune. Dar si
intelectualului i se cere o stare de prezentã, pentru cã nu putem desfiinta valorile si treptele. Chiar spune
un Sfânt Pãrinte cã rãdãcina tuturor rãutãtilor este nestiinta. Si are dreptate; dar aici este vorba despre o
stiintã a mântuirii, nu o stiintã teoreticã, rationalistã cã poti chiar cu Hristos "în mânã" sã te osândesti!
Pentru cã nu existã iadul în cunostiintã de Hristos.
Intelectualul, în pozitia lui, sã fie convins cã Dumnezeu i-a dat lui putere sã scrie asa acolo! Si fac
legãtura cu un cuvânt al lui Hristos, care dacã ar fi respectat, ar fi foarte multã stare de trezvie. El zice
cã: "Fãrã de Mine nu puteti face nimic!" Gata! "Eu sunt vita, voi sunteti mlãditele". Cum s-ar putea face
mlãditele dacã nu existã vita? Hristos este cinstit si ne va ajuta foarte mult, fiindcã finalitatea este ca
mlãdita sã rodeascã. Deci, scopul tãu este si scopul Lui sau scopul Lui este si scopul tãu. Din nefericire,
lucrul acesta este trecut cu vederea. Omul zice cã el "face". În cerbicia lui el zice: "Am fãcut, am dres..."
Pe la anul 490, la Cartagina s-a tinut un Sinod local. Printre multe puncte care au fãcut obiectul
dezbaterilor din Sinod a fost si acesta, consemnat în canonul 124: "Cine zice cã fãrã de Mine (de
Hristos) poate ceva anatema sã fie!"
Vedeti câtã atentie dãdea Biserica acestui citat. Pentru cã, dacã tu stii cã Dumnezeu te ajutã, tu esti
prezent mereu! Si, dacã eventual vine moartea, Dumnezeu te va lua pe tine în ce te va gãsi te va ferici
sau te va judeca. Asa cã intelectualul, acolo unde este, sã fie convins cã ceea ce face, face cu harul lui
Dumnezeu, cã Dumnezeu îl ajutã. Nu i se cere sã facã mii de metanii. I se cere, si lui, o stare de
prezentã.
Orice clipã poate sã fie un timp si orice suspinare poate sã fie o rugãciune. Pentru Dumnezeu! Existã o
lume cãlugãreascã care se deosebeste de cea laicã, desi, în mare, cãlugãr înseamnã crestin bun. Cãci
Dumnezeu n-a fãcut special rugãciuni pentru cãlugãri. Însã cãlugãria nu poate fi prinsã în nici un citat,
în nici o cuprindere filosoficã. E dincolo de întelegere, pentru cã este o luptã continuã cu Dumnezeu.
Omul este creat de Dumnezeu cu vointã liberã, cu ratiune si cu afecte. Deci, dacã mergi la mânãstire si-ti
tai voia, esti în luptã cu Creatorul, care te-a lãsat cu vointã liberã. Si atunci trebuie sã birui cu orice chip,
si lui Dumnezeu îi place acest lucru. Cum si lacob s-a luptat cu Dumnezeu si L-a biruit în sensul acesta:
trebuie sã te pierzi ca sã te gãsesti! Trebuie cu orice pret sã te instalezi într-o personalitate îngereascã.
Vorbesc despre cãlugãri, dar nu e oprit nici unui mirean de a se "subtia" cât mai mult.
19
Astfel cã, domnule intelectual, trebuie sã fii prezent la Dumnezeu, sã ai în cugetul tãu momente de
tâsnire: "Doamne, iartã-mã!" Si este foarte mare lucru. Eu nu cer o mie de metanii, dar întreb: de ce ai
rãmas bulgãre, te-ai culcat ca un bulgãre, fãrã sã zici mãcar "Doamne, Dumnezeule, ai grijã de mine"?
În felul lui, fiecare ins este obligat sã tinã o relatie cu Dumnezeu, de evlavie.
Dacã m-ar întreba cineva sã-i spun într-un cuvânt ce este cultura, i-as rãspunde: armonie! Dacã m-ar
întreba un altul, mai pretentios, sã-i spun, într-un cuvânt, Biblia ce este, i-as rãspunde: armonie! Altfel
spus: esti intelectual fii armonios cu Cel ce te-a creat!
Si ce ne facem cu filosofii?
Filosofii, deocamdatã, asa din punct de vedere mai tare, pot sã spun cã n-au creat decât niste notiuni, dar
nu au rezolvat nici o problemã.
Au stricat foarte mult?
N-au stricat; sã încercãm sã-i iubim si pe ei pentru cã vorbesc foarte frumos, chiar dacã la suprafata
lucrurilor.
Sunt cumva utili?
Una este cum spune si Kant: "Douã lucruri îmi umplu sufletul de admiratie: cerul înstelat de deasupra
mea si legea moralã din om!" Asta o spune un mare filosof.
Deci, prin asta înseamnã cã el a depãsit o serie întreagã de lucruri de catedrã, în sfârsit, pentru lumea
care doreste sã le asculte, foarte frumos spuse. Dar un crestin adevãrat pune mâna pe stele, este printre
stele, nu numai le admirã. Deci, iatã ce înseamnã sã trãiesti în Hristos.
Cum vedeti implicarea Bisericii în societate?
Zic si eu, cum zicea cineva: "Pãrinte, când sã mergem la bisericã?" "Când bat clopotele!"
Mai întâi de toate trebuie sã aducem la cunostintã oamenilor învãtãtura crestinã, deoarece, spune si
Apostolul: Credinta vine din auz.
Dar, mã întreb: de ce nu stie învãtãtura, în veacul nostru de acum? N-a auzit nimeni bãtaia clopotelor?
Clopotele nu bat niciodatã pentru amuzament. Ci bat pentru ceva de naturã sufleteascã, care ne atrage
atentia: "Cheamã viii, plânge mortii, împrãstie viforele!" împrãstie dracii si trãsnetele.
Au trecut prin Taina respectivã si acum vor sã ducã o viatã fãrã rãspundere? Sã fie atenti la ce se
propovãduieste, sã meargã la bisericã sã audã, ca niste credinciosi. Oare trebuie sã mâncãm din pomul
oprit pentru cã avem libertate? Nu! Avem mai departe niste porunci care ne tin într-o oarecare înfrânare
în vederea armonizãrii. Chiar împreunarea dintre soti se face cu o oarecare rânduialã. "Mai rãrut e mai
drãgut!"
Individualismul este, se pare, o boalã a societãtii. Se extinde, oare, si asupra credinciosilor?
Da, este într-adevãr un mare defect la momentul istoric în care trãim. Însã nu vreau deloc sã cred cã
acestea sunt nevindecabile.
Noi suntem atenti cu ceea ce, de fapt, am luat cu noi când am plecat mai departe, la un drum mare care
se face cu primul pas, dar pus bine, pe directie. Individualismul nu a fãcut decât sã izoleze unul dintre
20
scopurile principale ale creãrii omului. Omul nu este creat numai pentru el singur, el este creat pentru
întreaga umanitate. Pentru cã tragedia întregii umanitãti trebuie trãitã ca pe propria noastrã nenorocire.
Noi purtãm o rãspundere si pentru cel care este lângã noi.
Acesta este sensul educatiei crestine despre creatie pe care trebuie sã o stim. Din momentul în care s-a
izolat, a fãcut o semiasociatie cu diavolul, pentru cã ascultã numai de gândurile proprii.
Lucrul primordial în conceptia crestinã este jertfa; conditia ca sã te mântuiesti, respectiv ca sã luminezi,
este sã stii sã te jertfesti.
Apostolul Petru, la Schimbarea la Fatã a Domnului, I-a spus: "Doamne, bine ne este nouã sã fim aici. Sã
facem trei colibe..." Parcã se îngemãna Cerul cu pãmântul. Însã Mântuitorul i-a rãspuns: "Bine, Petre.
Dar ce facem cu jertfa de pe Golgota?" 0 asemãnare cu ideea de jertfã este lumânarea: un fitil ca sã
lumineze trebuie sã ardã. Conditia ca sã luminezi este ca sã te jertfesti. Asta este explicatia lumânãrii sau
a candelei. Si dacã nu stim sã jertfim, stãm pe loc.
Individualitatea este o mare pierdere, însemnã sã fii izolat de Creator si sã devii margine, iar marginile
sunt ale dracilor, cum spun Sfintii Pãrinti.
Pãrinte, cum sã explicãm lipsa de initiativã, pasivitatea oamenilor din Bisericã astãzi?
Dumneavoastrã nu vã legati de niste defecte ca sã creati prin asta o problemã si o întrebare.Pentru cã eu,
când a fost sã plec la mânãstire, acum vreo 50 de ani, au vrut sã mã opreascã foarte multi insi, chiar unul
din cei cu nume mare, ministru al cultelor pe atunci, spunându-mi cã în mânãstire sunt cãderi si decãderi
de tot felul. Dar eu i-am rãspuns cã mã duc la mânãstire pentru Hristos. Nu mã intereseazã ce este acolo,
ci învãtãtura Scripturii: Cine lasã mamã, tatã, frati, surori... si îmi urmeazã Mie... Si m-am întâlnit cu ei
dupã zeci de ani. Si m-au întrebat: "Ce-ai vãzut acolo?" "Ce ati spus voi am gãsit, dar nu credeam sã
gãsesc si sfinti!"
Deci, punctul de orientare este învãtãtura crestinã, sunt sfintii lui Dumnezeu care sunt asemenea nouã,
nu defectele. Dacã îngeri au fost si au cãzut, Apostoli au fost si au cãzut, nu înseamnã cã aceste cãderi
caracterizeazã învãtãtura mântuitoare a Mântuitorului. Dar, dacã esti dibaci, poti foarte multe sã înveti
din cãderi, cãci te aduc la smerenie, sau sã poti pricepe cum, indirect, dracul mãrturiseste pe Dumnezeu,
prin ispite. Pentru cã însãsi existenta lui demonstreazã existenta lui Dumnezeu, pe care el nu o vrea la
oameni. Pentru cã se mai spune si acum cã nu existã Dumnezeu.
Cum sã caracterizãm noi un om care îndrãzneste sã spunã lucrul acesta? Dar Dumnezeu îl rabdã, totusi...
Credeti cã se poate trãi o viatã total în afarã de Hristos?
Nu se poate! În afarã de Bisericã, nu existã nimic, nu existã mântuire! Nu existã decât esecuri si, dacã
vreti trebuie sã o spun existã iad, în afarã de Bisericã. Dacã dumneavoastrã puneti în slujba lui
Dumnezeu toate gândurile, atunci, într-adevãr, sunteti omul lui Hristos, omul de valoare al Bisericii. Si,
ca sã fii omul lui Hristos, este sã stii sã te smeresti cu adevãrat. Sã nu se creadã cã fãrã smerenia aceasta
va primi cineva câtusi de cât bucuriile raiului si ale fericirii vesnice! Nu existã, dragii mei! Si pe urmã,
dacã trãiesti cât de cât într-o viatã crestinã, a iubirii si smereniei lui Hristos, deja esti în vesnicia fericirii,
deja se contureazã mai pe vãzute chiar, împãrãtia lui Dumnezeu, în tine.
Noi nu trebuie sã vorbim de împãrãtia vesnicã din viitor, trebuie sã recunoastem cã existã în noi aceastã
fericire. Dar, mai întâi de toate, nu trebuie sã ne gândim la mântuire, ci la cucerirea lui Dumnezeu, care
se realizeazã prin smerenie, si atunci esti asigurat pentru mântuire.
Cum poate fi privit progresul, civilizatia?
21
Civilizatia este una si trãirea crestinã este alta. Însã, un om civilizat poate mai usor sã se adapteze
învãtãturii crestine, care e prea justificatã, are o prea mare ordine, e prea argumentatã ca sã nu o crezi.
Uite, se spune cã poporul roman era foarte drept, creator: cucereau si zideau. Înainte de venirea
Mântuitorului le-a dat biruinte acestor romani, sã zic asa, sã pregãteascã oarecum lumea pentru o
învãtãturã divinã extraordinarã, pentru cã ei erau mai civilizati.
Deci, civilizatia joacã un rol pozitiv, dar nu mântuitor. Si ea învatã sã nu furi si ea învatã sã nu fie..., dar,
totusi, în miezul civilizatiei acesteia au ajuns pãcate asa de grave, pentru cã nu a avut o înfrânare
crestinã.
Civilizatia trebuie ajutatã, pentru cã au fost popoare drepte, dar nu mântuitoare. Îmi place sã merg la
drum cu tine cã stiu cã nu mã furi, cã stiu cã nu mã pârãsti, cã stiu cã esti un om civilizat.
Vedeti dumneavoastrã, Biserica crestinã nu învatã mai întâi, ci sfinteste! Pentru cã se referã, nu la a
cuceri pãmântul, ci la a cuceri împãrãtia cerurilor.
Modernismul nu este vinovat cã esti tu lenes si nu stiu ce. Poti sã fii în pat cu puf si sã te rogi la Hristos,
si esti la fel cu unul care doarme pe scândurã.
Prea mare modernism nu se recomandã pentru cã te poate duce la molesealã, la leneviri, la scãderi.
Sã stiti cã suferinta te subtiazã mai mult si te aseamãnã mai mult cu numele tãu ca om mântuit, ca om
vesnic.
Cum vedeti implicarea, în conditiile actuale, a unui crestin în politicã?
În întrebarea dumneavoastrã, de la început se vede cã a face politicã este o gresealã. Nu este deloc o
gresealã. Politicã înseamnã a tine un cântar în mânã si al potrivi întotdeauna drept. Cât mai multi crestini
în politicã este foarte bine, dar cu constiinta adevãrului.
Ne puteti spune care sunt consecintele pietismului în viata Bisericii?
Dragã, Biserica nu poate fi nebiruitoare ori în ce împrejurare ar fi si ce momente istorice ar crea sub
dârzenia credintei oamenilor. Este nebiruitã pânã la sfârsitul veacurilor. Ferice de cel care pricepe lucrul
si-si mântuieste sufletul. "O, de ati cunoaste valoarea omului, dãruitã lui de Dumnezeu!" Nu trebuieste
vãzut si nici create puncte de vedere sau de orientare; negativismele care existã prin toate pãrtile. Sunt
mii de secte, dar asta nu înseamnã cã Biserica Ortodoxã, adicã Biserica Adevãrului, nu va birui.
Credeti cã pietismul ar fi o atitudine sectarã?
Dumneavoastrã, mai întâi de toate, ocupati-vã de sufletele dumneavoastrã si nu vã ocupati de-a
înregistra defectele, pe ici, pe colo. Cãci învãtãtura crestinã spune cum spune Mântuitorul: "Faceti ce vã
spune, nu faceti ce fac ei!" Dar prin asta a vrut sã spunã sã nu oprim viata pe loc. Îi priveste. Trebuie sã
vã obisnuiti sã vã controlati propria viatã. Aceste tragedii sunt si datoritã defectelor mele personale.
Tragedia umanitãtii trebuie sã o plângi ca pe propria ta nenorocire. Nu trebuie judecati, câci sunt multe
slãbiciuni. Mai întâi de toate poti sã fii subiectiv tu, când vezi lucrurile acestea. Pentru cã s-ar putea
întâmpla cã se ia o mãsurã pentru salvarea lucrurilor si tu, care nu stii decât direct, vãzând lucrurile, sã
nu-ti dai seama de tactica pe care o foloseste ca sã salveze lucrurile. Si ai judecat negativ.
Ce ne puteti spune despre posibilitatea criticii în Bisericã? Existâ criticã ziditoare în Bisericã?
22
Cuvântul criticã nu înseamnã decât a judeca pe cineva. Dar critica încununeazã opera!
Adevãrul trebuie apãrat de orice fel de crestin. Cãci, chiar dacã un cleric, superior, n-ar sustine adevãrul
vorbesc despre adevãrul ortodox, adevãrul mântuitor poate sã fie înfruntat, cãci nu înfrunti cleric, ci
înfrunti eretic, fiind vorba de adevãr.
E îngãduitã critica, dar nu judecata... Stai cu ochii pe celãlalt, dar nu stai cu ochii pe tine!
Taina mântuirii omului pentru fiecare om se sãvârseste pe cruce, în întelesul cã crucea este cel mai mare
folos al pãmântului. Jertfeste a nu-l judeca pe acela cã a gresit. Iar dacã te bagi în bisericã unde e harul
lui Dumnezeu si judeci pe preot, amarnic gresesti! Obisnuiti-vã toti sã vedeti acolo pe Hristos.
Un mare pustnic, care a primit din satul lui un credincios si în satul lui era un om foarte defectuos -, a
întrebat: "A lui cutare e tot asa?" "Tot asa-i pãrinte!" Si a zis pãrintele: "Of, of, of!" A doua zi a venit
îngerul la pustnic si i-a zis: "M-a trimis Dumnezeu sã te întreb: unde sã punem sufletul omului acela, cã
a murit astã noapte, în rai sau în iad, cã tu l-ai judecat?" S-a cãit toatã viata în plâns si în amar cerând de
la Dumnezeu un semn de iertare, si nu a primit încã.
Întreaga tragedie a omenirii e în functie de nenorocirea vietii noastre! Dacã e iubire, e iubire, nu ne mai
jucãm. Dacã sunt om, sunt om, cu inimã, cu mâini si cu degete! Învãtãtura crestinã este integritatea
fiintei omenesti. Judecarea asta înseamnã a tine viata pe loc.
Dar multi spun cã ei nu rãspund decât de pãcatele personale si nu se amestecã în restul...
Nu mã intereseazã ce spun ei, ce spune Hristos mã intereseaza. ªi Hristos a spus: Sã vã iubiti unul pe
altul... Sã iubiti pe dusmanii vostri, acesta este rãspunsul.
Oricum ar fi de bubos, preotul acesta are harul sã te lege si sã te dezlege. Trebuie cu orice chip sã nu mai
judecati preotimea. Biserica trebuie caracterizatã dupã spusele Mântuitorului. Nimeni nu a plecat sã
slujeascã învãtãtura Mântuitorului fãrã cuvintele Mântuitorului. Dar, iatã, pe drum s-au întâmplat atât de
multe lucruri: un Petru s-a lepãdat, dar asta nu înseamnã cã învãtãtura crestinã nu a fost adevãratã. Dar
Petru s-a ridicat cu totul dincolo, mai mult decât cãderea lui.
Dumnezeu ne iubeste mai mult decât ne urãste dracul! Asta înseamnã un îndemn nemaipomenit pe care
trebuie sã ni-l însusim.
Dumneavoastrã stiti ce vã spun eu acum: sunteti vinovati de faptul cã acela este vinovat! Ãsta-i
rãspunsul! Adicã trebuie sã-l iubesti, trebuie sã nu-l urãsti, iar pentru pozitia ta moralã, pentru pozitia ta
crestinã îl ajutã harul lui Dumnezeu si pe acela, chiar dacã tu nu i-ai spus nici un cuvânt, dar ai avut
curajul sã-l pretuiesti, neurându-l mãcar asta tu l-ai ajutat foarte mult: "Doamne, miluieste-l!" Ai început
sã iubesti pe vrãjmasul tãu? Cu orice chip nu te izola. Degetul acesta care este cel mai mic si pare cel
mai neînsemnat este o valoare în componenta fiintei trupesti.
Dacã încercati sã iubiti oamenii ca pe Hristos, atunci dumneavoastrã nu ati mai vedea cã el greseste. Nu
vã doare inima de el pentru cã a gresit, dar constatati, chiar cu drac la mijloc, cã a fãcut cutare si cutare
lucru vrednic de iad.
23
BUCURIA DUHOVNICEASCÃ
Cum sã luptãm împotriva duhului tristetii?
Sã fiti veseli. Dragã, eu stii ce vã spun, cu toatã siguranta: ori si ori si oricare ar fi motivul unei întristãri
sau al unei mâhniri, este numai de la draci! N-avem motive. Dacã îti creeazã starea aceasta de agitatie,
de tristete, îsi face cuib satana si-si cloceste ouãle; nu mai poti iubi, nu mai poti vedea cu perspicacitate
nitel în viitor, cu ratiunea care ti-a dat-o Dumnezeu, nu mai poti, pentru cã tu esti trist. Adicã nu esti în
stare de nimic o stare drãceascã foarte greu de suportat. Când sunteti tristi, gânditi-vã la lucrul ãsta:
"Stai, cã este ceva drac aici!" Si nu acceptati.
Ce sã facem sã scãpãm de împietrirea inimii?
Astea sunt lucruri care nu depind de un ajutor din afarã. Astea depind de tine. Eu v-am dat o solutie. Nu
sã vã mângâiati cu faptul cã le auziti. V-am dat un sfat: sã fiti veseli.
Cum sã fiu vesel poate sã spunã cineva când nu pot sã fiu? Dacã esti vesel, inima se desface si ea, este
receptivã. Pentru cã inima este adâncul cel mai adânc, cel mai profund din toate organele noastre pe care
le avem. Inima este fãcutã de Dumnezeu ca sã poatã sta si El în ea, nu este ca orice organ. Inima asta, pe
care o avem noi si bate si punem mâna pe ea, este un simbol al inimii. Inima este dincolo de ea. Are o
profunzime dincolo de constiintã. Poartã în adâncul si în profunzimea ei acel punct extraordinar, pe care
l-a fãcut Dumnezeu chip si asemãnare, acolo unde spune Mântuitorul: vom veni cu Tatãl si locas la el
Ne vom face. Asta este chipul si asemãnarea, nu picioarele si ochii si urechile. Mintea este un
subordonat al inimii.
La inima asta cum ajungem?
Este foarte usor. Bagã-ti mintea acolo si zi: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã
pe mine, pãcãtosul!" Deci, dacã ai o stare de veselie, de descongestionare, de dispozitie, inima se
desface si ea.
Ce înseamnã asta: "Eu sunt amãrât"? Cum esti amãrât, când Hristos a înviat, când suntem întelegãtori în
ceea ce priveste crucea pe care trebuie sã o ducem si noi. Un om care crede în Hristos este vesel, e plin
de nãdejde, cã Hristos nu-l lasã cu nici un chip. Si aceastã stare continuã de veselie pe unde trãiesti, este
si o stare de rugãciune si o trãire crestinã si de inimã prezentã la Dumnezeu. Pentru cã ãsta este secretul:
sã ai inima prezentã. Pentru cã Dumnezeu nu are nevoie de cunostintele tale, stie ce vrei. Are nevoie de
cererea ta, de atentia ta. Vezi, niste pãrinti, mamã si tatã, când vãd pe copilul lor cã-si pune toatã
nãdejdea în ei, mor de dragul lui si nu stiu ce sã-i mai dea.
Existã la Psalmul 130: "Doamne, n-am umblat la cele înalte, nici la cele mai minunate decât mine", dar
sunt ca un copil întãrcat, care se uitã cu jind la sânul maicii sale. Pentru cã-i întãrcat si nu mai vine
laptele, care e un aliment complet, adicã harul lui Dumnezeu. Eu asta fac: sã curgã harul lui Dumnezeu,
dar sã fiu cu gura cãscatã.
Hristos este Dumnezeu, a luat chip de om, de vierme, ca noi, nemultumiti si nesãtui si în tot felul rãi. Ce
cinste pe neamul omenesc! N-a venit sã spunã altceva decât ceea ce a spus pentru mântuirea noastrã.
"Nu te teme turmã micã, îndrãzniti, Eu am biruit lumea!" Si noi putem sã biruim lumea, nu cu puterea
noastrã, ci cu puterea Lui. Vã dati seama câtã putere avem noi. Dracul e un tolerat, nu este o putere. Nu
trebuie sã tineti cont cã vã schimbã gândurile. Luptã din rãsputeri, dar luptã ca un hot, fãrã putere.
24
Noi, prin Botez, am primit haruri deosebite, avem si înger pãzitor. De ce nu dati atentie mai multã la
îngerul pãzitor? Stiti, frãtiile voastre, ce spune într-un loc: "Este cu neputintâ sã nu mori dacã vezi un
înger în adevãrata lui luminã!" Îngerul este cu noi, ne pãzeste. Hristos s-a întrupat în chip de om (de
vierme), în adâncul mizeriei omenesti, nu ca sã anihilize fiinta omeneascã, ci s-o transfigureze.
Ati vãzut ce scrie la Canonul îngerului pãzitor:
"Sfinte îngere, fã rugãciuni de obste cu îngerii toti pentru mine pãcãtosul!" Si îngerul pãzitor se roagã cu
toti îngerii, cã nu-l refuzã, nu-i rãspunde: "Nu vreau!" Adicã este o unitate nemaipomenitã, îi place lui
Dumnezeu sã fie rugãciune, si îngerii toti sunt una cu plãcerile lui Dumnezeu. Dar mai spune într-un loc
asa: "Dacã diavolul ar fi întruchipat în om, cu degetul mic poate rãsturna pãmântul, dacã ar avea puterea
de la început".
Da, dar nu mai are putere, decât numai vârful cozii miscã, restul nu mai are, i-a omorât-o Hristos. Dar îi
este îngãduit sã ne ispiteascã pe noi, ca, ispitindu-ne, noi sã ne încununãm, sã ne trezim, sã vedem cine
suntem.
Dracul joacã un rol de mântuire indirect. Suferintele îti aduc niste întelepciuni adânci si te fac sã te
gândesti serios la mântuirea ta. Dar, vã dati seama cine ne pãzeste pe noi? Îngerul pãzitor îl face praf si
tãndãri pe drac, care nu mai are nici o misiune, este un apostat. Îngerul pãzitor este în misiune. Lupta
este între ei si câstigã acela de partea cãruia suntem noi cu faptele noastre. Si nu ne-ar fi rusine sã-l
pãrãsim pe îngerul pãzitor, sã-i dãm câstig de cauzã diavolului, dusmanul îngerului, dusmanul nostru, cu
nepãsarea, ba si cu cãderi directe? Si totusi, Dumnezeu, în mila Lui, ne-a dat putinta sã ne ridicãm prin
spovedanie. Va sã zicã e o îngãduintã continuã pentru salvarea fiilor Lui, oamenii.
Asa cã, pentru faptul cã sunt împietrit cu inima, nu mai merit nimic. Inima trebuie sã fie flexibilã
continuu, nu piatrã! Inimã caldã, fierbinte.
Nu permiteti gândurilor rele sã vã cuprindã. Dacã vin, goniti-le cu rugãciunea, fãrã meditatii prea multe
la rugãciune. Unul împingea în usã si dracul împingea si el pe partea cealaltã sã intre la el. Iar ãsta zicea:
"Doamne, miluieste!", cu jumãtate de gurã, superficial. În sfârsit, dracul deschidea mai mult usa sã intre
la el. Dacã a vãzut cã intrã dracul, a suspinat din adânc: "Doamne, nu mã lãsa!", si îndatã a dispãrut
dracul. Si plângea. Si a apãrut Mântuitorul: "Doamne, de ce nu m-ai ajutat?" "Când m-ai chemat cu
adevãrat, te-am ajutat!"
Melcul merge încet, dar merge cu casã cu tot. Te rogi încet, te rogi tainic, dar roagã-te din inimã, cã
altfel este numai spoialã, nu rugãciune.
Dacã slãbeste credinta ce putem face?
Dacã esti într-o stare de recrudescentã interioarã, sigur slãbeste credinta. Sã nu slãbeascã! Chiar si la
sfinti se constatã o viatã de oscilatie, o ridicare si o coborâre. Pentru cã, te mai pãrãseste harul, ca sã nu
te mândresti, sã nu spui: "Ia uite eu unde am ajuns!" Te mai pãrãseste harul ca sã te smeresti. Dar nu
trebuie sã-ti pierzi credinta. Tu trebuie sã fii mereu prezent. Cã nu rezolvi atât de mult prin rugãciunea
care o faci, ci prin harul lui Dumnezeu, cã tu vrei cu orice chip ajutorul lui Dumnezeu. Pentru cã imediat
vine satana sã-ti foloseascã mintea; nu trebuie sã vã speriati, el nu se astâmpãrã. Dumnezeu stie ce vrei
tu, nu te speria deloc, tu continuã rugãciunea. Dacã ziceti: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul", îl sperie pe dracul. Pentru cã este puterea numelui pe care
nu o poate suporta satana. Vezi? E lipsã de o trãire interioarã si adevãratã, nu rationalã. Ar trebui sã
întelegeti singuri lucrurile acestea!
Iar în legãturã cu oscilatia asta care si la sfinti se constatã, existã un cuvânt la Sfântul Apostol Pavel care
spune asa: "aduceti-vã aminte de mai-marii vostri, care v-au vestit vouã învãtãtura lui Dumnezeu, la a
25
cãror sfârsit privind, sã le urmati credinta" (Evrei 13, 7). Adicã, la sfârsitul vietii ei s-au desãvârsit si au
cuvântul puternic si întreg. Deci, dacã noi suntem în luptã, acum ne ajutã harul lui Dumnezeu. Dar luptã
este toatã viata, ne ispiteste continuu.
Oare sã ne rugãm numai când ne ispiteste satana? Sã ne rugãm fãrã sã ne ispiteascã! Dar, dacã ne
ispiteste si Dumnezeu îi dã voie, este un prilej în plus sã nu mã stãpâneascã fiara asta nenorocitã. Avem
nevoie de o stare de prezentã continuã, cãci harul lui Dumnezeu ne ajutã. Cã nu putem fãrã harul lui
Dumnezeu sã ne mântuim. Este cu neputintã sã te mântuiesti, oricât ai fi de nevoitor, numai cu faptele
tale, fãrã harul lui Dumnezeu. Vezi cum i-a spus Sfântului Siluan Athonitul, Hristos: "Gândul la iad si
nãdejdea la Mine". Adicã nu te mântuiesc faptele tale; chiar Sfântul Antonie cel Mare spunea cã nu se
mântuieste, si cine era Sfântul Antonie? Faptele omului nu-l mântuiesc fãrã harul lui Dumnezeu. Spune
Mântuitorul: "Ceea ce la om este cu neputintã, la Dumnezeu este totul cu putintã." L-a întrebat Sfântul
Apostol Petru: "Ce facem, Doamne, cine se mai mântuieste?" Deci, nu faptele noastre ne mântuiesc, ci
mila lui Dumnezeu, dar sã fim noi prezenti. Nu meriti tu atâtea haruri, decât dacã esti într -o smeritã
prezentã.
Uite, Sfântul Chiric cu mama lui, Sfânta Iulita, care era chinuitã de pãgâni. Sfântul Chiric era mic, pânã
la genunchii lui mamã-sa, si a zis: "Si eu cred în Hristos!" Si i-a trântit ãla o cizmã în burtã si l-a repezit
de zid si l-a omorât pe loc. Si-i pus copilul ãla în rândul mãrturisitorilor. Sfintele moaste ale lui Chiric,
mititelul acela, cu mare cinste le miscã preotul.
Vedeti cã într-un cuvânt este cuprinsã toatã mântuirea? 0 stare de dispozitie interioarã, de ce tristete? A
înviat Hristos! Suntem botezati, avem înger pãzitor, Dumnezeu ne învatã: "Cereti-Mi, cã Eu vã dau;
cine-ti dã piatrã în loc de pâine? Si Eu sã nu vã dau vouã pâine, putin credinciosilor?" Asta este putinã
credintã! încercati, nu vã lãsati deloc! La mãsura voastrã. Multumiti-vã cu daruri mici, nu cereti daruri
mari; este o gresealã! Un dar pe care îl ai nu e mic, este tocmai ce-ti trebuie tie! Dar omul, în nesãbuita
lui mândrie si dorintã, vrea tot cerul într-o clipã! Nu! Tot cerul este al tãu, dacã esti prezent si smerit! Nu
se poate fãrã smerenie nimic. Sã stiti!
Existã o carte "Viata Sfântului Nifon". Pe acest sfânt îl caracterizeazã îndeosebi smerenia. Si sã vedeti
ce descoperire a avut de la Dumnezeu, nici nu vã dati seama: la moarte au venit sfinti cuviosi si
mucenici sã-l ia, a venit chiar Mântuitorul. Pentru cã el a zis: "Doamne, cât as fi eu de fericit sã vii si Tu
la moartea mea!" L-au luat dinainte, sã-si vadã locul în cer.
Toate aceste lucruri le realizeazã smerenia. Asta-i singura cale. Dar nu vã desconsiderati cã a fãcut
Sfântul Nifon si nouã ne e cu neputintã. Nu! La mãsura ta, strãduieste-te si tu. Sfântul Apostol Pavel
spune: "Împârâtia cerurilor se ia cu nãvalã." La un concurs aleargã multi, dar cine aleargã sincer, nu
aleargã degeaba. Cine se duce la concurs, sã nu se gândeascã cã nu câstigã; toti câstigã în final, dacã au
alergat cinstit, dar doar unii iau premii.
Existã pahar mic, pahar mare si pahar foarte mare, care sunt pline toate. Paharul mic nu-i supãrat cã nu
încape în el cât cuprinde paharul mare. Paharul mic este satisfâcut cã este plin. La mãsura lui, el a luat
premiu, si-a umplut paharul. Este în functie de har si harul nu se dã decât dacã este omul smerit. Omul,
dacã este sincer si smerit, este plin la mãsura lui; este atât de satisfãcut, încât nu-si mai bate capul cã
altul ar fi mai fericit ca el.
Frãtiile voastre ati auzit de Sfântul Ioan, cã i s spunea Apostolul pe care-l iubea Iisus. Dar ce, pe ceilalti
nu-i iubea Iisus? Îi iubea, dar Sfântul Ioan Evanghelistul avea o putere mai mare, de a acapara mai multã
iubire. Dumnezeu trebuia sã-l tinã plin mereu, cã era pahar mare. Dar pe toti Apostolii îi iubea Iisus si
toti erau plini la mãsura lor. Si atunci nu se mai justificã ticãloasa aia de invidie. Cã se constatã cã
niciodatã nu te suferã unul care are o viatã mai slabã decât a ta. Chiar între mireni si cãlugãri. Sfântul
Ioan Gurã de Aur spune despre cãlugãrie cã acesta este drumul cãtre care trebuie sã vinã toti. Dar nu toti
se pot duce la mânãstire. Nu-i nimic. Rãmân acolo ca paharul cu mãsura lor si se desãvârsesc acolo unde
26
sunt. Nu numai cãlugãrii se mântuiesc. Ei tin de cuvântul cel mai înalt, vârf al Scripturii: " Vrei sã fii
desãvârsit?" Deci au fost invitati. Pentru cã poruncile sunt porunci care te mântuiesc. si sunt si sfaturile
evanghelice, care te invitã mai mult la desãvârsire. Dar asta nu înseamnã cã omul care are nevastã nu se
mântuieste. Orice mântuit este fericit, e înger. Dar sunt ceruri si ceruri, sunt locasuri si locasuri. Sunt
desãvârsiti a la Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Ioan Gurã de Aur, dar asta nu înseamnã cã nu sunt
fericiti si ucenicii lor, care s-au mântuit; cãci orice mântuit este un înger.
27
TAINA IUBIRII
Lumea aceasta nu e vinovatã, suntem vinovati noi cã nu stim sã iubim si nu stim s-o apreciem! Ce-am
fãcut noi pentru lumea asta, dacã este vorba sã intrãm în amãnuntele drumului mântuitor? Ce-am fãcut
noi pentru lumea aceasta asta ni se cere!
0 institutie, ca si un neam, trãiesc prin cei care tâsnesc, care stau pe cruce fãrã sã cedeze. 0 iubire mare
pentru Dumnezeu cere o permanentã jertfire. Niciodatã nu vom trãi fãrã probleme si fãrã sãbii îndreptate
împotriva noastrã! Nu vedeti învãtãtura crestinã? "N-am venit sã aduc pace pe pãmânt, ci sabie...
Dusmanii omului sunt casnicii lui." Dar toate acestea nu trebuie sã descurajeze pe nimeni cu nimic.
Chiar dacã omul este afectat de aceste nenorociri, asta nu înseamnã sã renunte. Nu! Dumnezeu stie de
necazul tãu, iar aceste suferinte te încearcã pentru a te putea defini, pentru a merita sã fii încununat de
Dumnezeu, cãci El asta doreste.
Nu ne putem închipui un om mântuit fãrã merite. De unde vin aceste merite? Din lupta cu suferintele, iar
luptã fãrã jertfã nu se poate! Crucea a mântuit neamul omenesc! Nu dreptatea lui Dumnezeu, nici
minunile Sale, ci Crucea! Atunci când lisus S-a rãstignit, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul triumfa
pe Cruce, iar satana era învins. Deci, nici un crestin nu este scutit, sub nici un chip, de crucea sa, pentru
cã e dar de la Dumnezeu suferinta, dragii mei! Nu este numaidecât o pedeapsã. Dar, chiar pedeapsã în
sine, canonul înseamnã putinta revenirii, a întoarcerii la bine.
Se constatã cã nu vine lumea la bisericã. Dar nu trebuie sã fie o preocupare în sine, sã se facã atâta caz.
Pentru cã aceste lucruri slãbesc forta personalã a fiecãruia, semãnând confuzii. Din cauza greselilor
multimii, fiecare om ajunge sã se scuze în sinea lui: "Ce, numai eu fac? Vãd cã toti fac!" Deci, cel mai
bine este ca noi sã ne rugãm pentru rezolvarea acestor lucruri pentru oamenii acestia. Si chiar vã rog, sã
fie o mai mare dorintã de iubire adevãratã! Nu o iubire înregistratã si difuzatã ca atare de oameni: "Auzi,
domnule, cã trebuie sã iubim!" Nu! Trebuie sã simti nevoia sã iubesti.
Nu este niciodatã nimeni degeaba lângã tine. El este cu stiinta lui Dumnezeu, ca tu sã-l ajuti sau sã te
folosesti. Te folosesti, cã poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuti tu, în sensul de-al suporta. Este
o mare gresealã atunci când certãm pe unul sau pe altul! Il rabdã Dumnezeu si pe acela, si de aceea l-a
pus în calea ta, ca sã-l rabzi si tu si sã te încununezi!
Dacã se întâmplã sã facem fapte bune, nu este bine sã le facem numai din obligatie, pentru cã devenim
cazoni. Sã le facem dintr-o dragoste cu orice chip, si atâta cât putem. Pentru cã Dumnezeu nu ne tine cã
suntem noi foarte vrednici. Ne tine cã este foarte milostiv El, si de aici vine si toatã mila noastrã.
Bunãoarã, dacã se gãseste cineva în situatia sã dusmãneascã pe cineva, se gãseste în situatia sã-l judece,
pentru cã este într-adevãr incorect si nu se aseazã deloc. Deci, îti este incomod si tie si celorlalti. Dar
dacã ar zice omul asa, ar sta de vorbã cu Dumnezeu: "Mãi dragã, Eu îl iubesc si pe acela asa cum e. Dãte
de partea Mea, ca sã-l iubesti si tu. Eu îl iubesc asa cum este. Cãci de aceea îl tin în viatã. Dã-te de
partea Mea si lasã, nu-l mai dusmãni; Eu sunt Dumnezeu si tot Eu te tin si pe tine. Tu câte greseli faci si
ti le trec cu vederea?" Acest dialog intim, cu smerenie sã se facã, si tu esti asigurat. Si rãsare cu orice
chip iubirea, fãrã de care nu se poate face nimic, chiar dacã ai da muntii la o parte; chiar dacã ti-ai sfâsia
trupul sã ardã pentru Hristos. Milostenia nu este numai sã dai din traistã. Milostenie este cã accepti pe
un om sã stea lângã tine, fãrã sã îl alungi în gând. Ai un coleg care are un necaz, trebuie sã stii sã-i faci o
mângâiere, sã-i descretesti fruntea. La sãraci poti sã faci o rugãciune scurtã: "Doamne, miluieste-l!",
dacã nu poti sã-i dai, cã esti în tramvai si el este pe trotuar. Intrebarea se pune, cum ne este inima noastrã
28
în legãturã cu suferinta din jur? Cel mai mare lucru de care vom fi întrebati la Judecata de apoi este: "De
ce nu am dat mai multã atentie semenilor nostri?"
Existã poruncã în învãtãtura crestinã: sã se respecte toatã fãptura, cu atât mai mult fiinta omeneascã,
care are "chip" si "asemãnare". Si firea pervertitã, bineînteles, te îndeamnã sã tii cont numai de al tãu, si
foarte greu te rupi si pentru celãlalt. Si tocmai asta e porunca: sã te rupi. Eu v-am spus uneori; dacã nu,
spun acum: Era într-o situatie, parcã era vis, dar tare a fost parcã real, asa... Murisem, si mã uitam, cum
se spune, la moartea mea, cãci sufletul nu moare. Mã uitam la mine în cosciug si când a ajuns cosciugul
sã intre în groapã am zis: "Ce bine este dacã lasi ceva din tine afarã! Aceea te va ajuta si pe tine sã
trãiesti mereu". Milostenia este ceva din tine. Si Alexandru Vlahutã zice: "Mila e toatã Scriptura!"
A milostivi pe unul, pe altul, aici se aratã cã tu esti Hristos. Apoi, nici nu stii cã acela pe care îl ajuti
poate sã fie Hristos. El nu întinde mâna sã-i dai. El întinde mâna sã-ti dea împãrãtia cerului si tu nu
observi. Si, de regulã, oamenii cautã bãnutul cel mai mic.
Fratii mei, tineti minte: cersetorii sunt personaje biblice! Ai trecut pe lângã mântuirea ta asa de usor! Si
mai grozav, l-ai dispretuit pe cersetor! Cersetorii nu pier niciodatã. Fac sobor la margine de drum si
împart ce s-a cãpãtat, si zic: "Asta-i de la cutare. Pomeneste-l, Doamne, întru împãrãtia Ta!" Si are
valoare. Mântuitorul, ca sã ne încurajeze, a spus: însutit veti primi! Vrei sã te îmbogãtesti? Dã tot ce ai!
Primesti însutit! Lucrul acesta nu-l vorbesc de la mine. Dacã ati cunoaste viata Sfântului Ioan cel
Milostiv, v-ati înspãimânta! Sfântul Ioan, când s-a dus în respectiva arhiepiscopie, a întrebat: "Cât aur
are arhiepiscopia?" Si i s-a rãspuns: "Atâtea litre de aur!" "Dati-i la sãraci!" Când au auzit, economii ãia
au zis cã îi sãrãceste. Si a venit înapoi însutit fatã de cât a dat. Iar dãdea, iar venea însutit. Economii
cârteau mereu! Vezi, nu observã omul când primeste, dar observã când dã. Dar venea însutit cu precizie!
Este cuvânt din Scripturã. Eu nu am dreptul sã-l contrazic pe acest cuvânt. Si obisnuiti-vã cu autoritatea
cuvintelor din Sfânta Scripturã. Tainele Bisericii s-au fãcut pe temeiul cuvintelor din Scripturã. "Ce
dezlegati voi, dezleg si Eu". Asa a luat nastere Taina Pocãintei.
A venit o doamnã la arhiepiscopie sã dea o donatie. Si a întrebat-o Sfântul Ioan: "Cât doriti sã dati,
doamnã?" "Atât!" Sfântul Ioan se astepta sã primeascã însutit, iar cât dãdea doamna asta nu era însutit.
Si a întrebat-o: "Atât ai vrut cu adevãrat sã dai?" "Nu! Am vrut sã dau atâta, dar când am scris suma, o
mânã nevãzutã a sters si a scris cât dau eu acum".
Ce se întâmplase? Economii nu au dat la sãraci cât a zis Sfântul Ioan. Au dat mai putin. Si corespundea
cu cât a adus femeia asta însutit. Sfântul Ioan i-a mustrat: "Uite cine sãrãceste arhiepiscopia!" Si s-a
ajuns sã dea câte o corabie cu aur, si veneau o sutã înapoi; si s-a umplut Marea Mediteranã cu corãbii
pline cu aur mergând la Sfântul Ioan. Si s-a auzit glas din cer: "Sã vedem, Ioane, cine este mai milostiv:
tu sau Eu?" S-a verificat cu ape, cu corãbii si cu aur cuvântul Scripturii. Deci, obisnuiti-vã sã nu trãiti
numai voi, ci sã trãiti în toti care sunt cu voi.
Existã poruncã mare repetatã de Iisus Hristos, încât insistã: "Sã vã iubiti unul pe altul." Vedeti, cu orice
chip trebuie sã fim controlati, dacã avem acest sentiment de iubire pentru toti. Practic e greu. Nu poti
chiar sã iubesti pe toti. Bine, asta se întelege. Dar, cu nici un chip sã nu urâti! Dacã nu urãsti, nu mai esti
în apã, esti pe scarã, pe prima treaptã. Dar esti pe uscat! Si sigur cã treptele merg pânã la treapta
dragostei de sus. Esti liber si ai posibilitatea de a urca, dacã nu urãsti. Deci este un început doar. Ce se
numeste scarã: "Douã lemne hodo-lemne si un brat de ãlea mãruntele!" Adicã, dacã esti pe prima treaptã
esti salvat. Dar ceva sfânt din noi, creându-ne Dumnezeu singur numai pentru Dumnezeu si poruncindune
sã iubim, ne-a dat si putinta sã iubim. Si atunci ceva sfânt din noi ne spune: "De ce sã stau chiar asa
pe ultima treaptã? Ia sã pãsesc mai sus!" Se întâmplã de capeti o bucurie pe care nu o cunosteai, dar care
te odihneste si te sileste la a treia treaptã. Si tot asa, si tot asa, pânã când ajungem la dragoste, care este
legãtura desãvârsirii.
29
Mântuitorul nu spune cã sunt treizeci de trepte, cum aratã Sfântul Ioan Scãrarul. Spune: "Sã vã iubiti"
vorbeste la superlativ si terminã. Dar acum, noi, care ne întâlnim cu neputintele noastre si cu frecusul,
lipsa de educatie la un adversar, dintre douã rele, alegem rãul cel mai mic. Decât sã-l urãsc, mai bine mã
asez pe prima treaptã si nu-l urãsc. Si mã tin cu mâinile de treapta de sus. Dacã te tii cu mâinile de
treapta de sus, înseamnã cã e posibil sã ajungi la ea, cã e deja în mâna ta. Este poruncâ. Nu mai avem
voie sã comentãm, decât, cu orice chip, sã stabilim relatii mãcar la "Bunã ziua", sau sã nu urãsti pe
nimeni. Degeaba ne zbatem, degeaba împlinim alte porunci crestine, dacã n-avem relatie cu cineva.
Frãtiile voastre trebuie sã stiti cã inima noastrã trebuie sã fie mereu liberã pentru Hristos. Cã un
dusmãnel, care stã cocotat pe acolo pe undeva în zona asta grozavã a inimii, îl îndepãrteazã pe Hristos
din inima ta. Adicã nu vrea Hristos sã stea cu dusmãnelul ãla. Cã nu existã relatie între rãu si bine.
Mântuitorul zice: "Sã-mi dai toatã viata, toatã fiinta ta!" Dracul zice: "Mie sã-mi dai numai un deget!"
Cã prin asta el te stãpâneste cu totul. Deja e lângã tine. Nu mai este Hristos lângã tine, dacã tu i-ai dat o
unghie de la un deget. Nu trebuie recunoscut.
De aceea, nici nu se stã de vorbã cu dracul. E o gresealã mare când mai spun unii: "L-am certat pe
dracul!" Lui îi convine foarte mult dialogul cu omul. Sã te rogi! El fuge de rugãciunea pe care o faci tu.
Dacã îl simti cã într-un fel te munceste fizic, sau te deranjeazã te miri cum, roagã-te la Hristos:
"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul!" Cã vã este la
îndemânã o rugãciune ca asta. Dar nu cu agitatie, ci cu calm si cu stãpânire de sine. Pentru cã, vã repet
acum, sunt sigur cã v-am mai spus, oricare ar fi motivul unei întristãri, sau al unei mâhniri, este numai si
numai de la draci. Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i o mâhnire, unde-i o întristare, deoarece cu astfel
de bogãtie nu stii ce sã faci si o risipesti. Si, din prudentã, nici nu te stãpâneste acest har, dar vine unde-i
linistire sufleteascã, unde fiinta noastrã transformã ca un mare aparat de reactie acest har al lui
Dumnezeu cu hotãrârile tale de a misca, de a te împlini, si uite asa ajungi la mãsura omului desãvârsit,
ca sã nu vorbesc chiar sã fii un dumnezeu dupã har, bineînteles. Dar pe fondul unei stãri de veselie, viata
duhovniceascã nu se vede, dar se simte. Simti cã ai mândrie. Insã smerenia nu se prea simte! Niciodatã
un om nu spune: "Eu sunt smerit!" Dar se simte totusi o bucurie sufleteascã pentru cã ai un fior de relatie
caldã cu lumea.
Dacã rationalizezi relatia ta cu lumea pe motiv cã sunt liber sã nu primesc vizita fratelui e un câstig. Dar
e un câstig minor, fãrã rezultate mai avansate. Trebuie sã-l iubesti cu adevãrat cu inima. Strategic vã dau
un sfat: nu poti sã-l iubesti pe vrãjmas de prima oarã, dar aseazã-te pe pozitia sã nu-l urãsti. Si dacã te
gãseste moartea pe pozitia de a nu-l dusmãni, tu mori ca un iubitor de vrãjmas, cu harul lui Dumnezeu.
Sã stiti cã e foarte drãceascã lucrare, ura asta a aproapelui. Prima datã asta vine: "Ah, ce i-as face!"
Dragã, cele zece porunci nu trebuie învãtate ca la scoalã: "Dacii si romanii", si începi sã spui istoria
dacilor si a romanilor ca pe apã. Nu! Trebuie cu orice chip sã împlinim aceste porunci. Poti sã te prezinti
la duhovnic cã n-ai împlinit o poruncã, cã o împrejurare, sau o stare de lucruri te-a oprit. Se analizeazã
de ce nu ai putut, capeti circumstante atenuante, dar cu nici un chip sã nu crezi cã esti scutit total, cã o
împrejurare s-a creat si tu nu ai împlinit porunca.
Ai lucrat Duminica. Porunca Bisericii este sã nu se lucreze. Dar o împrejurare oarecare te-a silit sã
lucrezi. Nu-i nici o mustrare, poate e nevoie sã te spovedesti cã ai muncit, fãrã canonisire. Nu s-a gãtit
mâncare pentru Duminicã. Si existã o altã poruncã care spune: "Cine posteste sâmbãta sau Duminica
este certat de Bisericã". Si atunci ce faci ca sã nu postesti Duminica? N-am mâncare fãcutã fac mâncare.
Deci am muncit Duminica. Dar, dintre douã rele, alegi rãul cel mai mic. Dar am salvat porunca care
spunea sã nu postesti Duminica.
Doi insi sau hotãrât sã se ducâ la Ierusalim. Se mergea pe jos în conditii grele, nu erau mijloace de
transport. Mergând ei spre Ierusalim au intrat sã gãzduiascã la o casã, unde i-au gãsit pe toti bolnavi. Au
sãrit amândoi, i-au ajutat cât au putut. Dar unul dintre ei a zis: "Eu nu mai merg la Ierusalim cãci nu pot
sã pãrãsesc pe cei bolnavi" "Cum, dragã, cã noi ne-am hotãrât. Unde-i hotãrârea noastrã?" Si a plecat
celãlalt singur si a ajuns la Ierusalim. Acolo era o mare aglomeratie, cã era vorba de Inviere.
30
Pelerinul, ajuns la bisericã, a pãtruns cu mare greutate prin prima usã de la bisericã, si-l vedea pe cel
care rãmãsese la bolnavi chiar la Altar. Dintre douã fapte bune alege fapta cea mai mare. Cel care a
îngrijit de bolnavi s-a asezat pe pozitia de vârf a Scripturii: iubirea. Si atunci ce cauti la Ierusalim? Te
duci din traditie? Te duci cã ai posibilitãti? Te duci cã ai timp, sau cã ai avut bani? Dacã tu ai lãsat vreo
dusmãnie în urma ta? Porunca iubirii e o poruncã mare, de aceea insistâ Mântuitorul. Deci e o întrebare
justificatã; sã ne-o punem toti: "Iubesc sau nu iubesc?", cã e poruncã, dragã! Sã nu credeti cã
Mântuitorul a vorbit numai pentru veacul respectiv, pentru Apostoli. Nu. A vorbit pentru toate timpurile.
Si noi avem bogãtia cã suntem crestini. Si atunci sigur nu o sã urmãm pe cutare Tutankamon, sau pe
Buda. Noi urmãm pe Hristos. Bãgati de seamã, iubirea e criteriu de judecatã! Evanghelia care se citeste
la Duminica Judecãtii de apoi este aceasta: "Am fost bolnav, si nu m-ati îngrijit. Am fost însetat, si nu
mi-ati dat sã beau. Am fost flãmând, si nu m-ati sãturat". Nu vorbeste nici de alte artaguri si nu stiu ce.
Vorbeste numai de iubire. De ce ai urât? Dovadã cã tu nu ai iubit, nici mãcar nu l-ai respectat, cã-i fiintã
omeneascã. L-ai urât. Cã nu-l mai recunosti ca fiintã omeneascã, din momentul din care îl urãsti. Si
atunci ne osândim cu asta. Vorbesti de rãu cu atâta usurintâ si cu atâta motivare intimã. Si chiar dacã esti
întrebat, rãspunzi:
"Dar ce, numai eu vorbesc!? La urma urmei meritã". Ei bine, vã spun, e un pãcat foarte mare. Nu numai
cã nu-l iubesti, dar îl dusmãnesti, îl urãsti. Atunci tu ai fãcut crimã, nu dragoste.
Dacã pomenim pe cineva, este poate departe de tine, nu are cum sã stie cã tu îl pomenesti. Tu esti în
comuniune cu cel pe care l-ai pomenit. Dumnezeu, pentru rugãciunea ta, îl ajutã pe el, si tu, constient,
vrei sã fii împlinitor al poruncilor date de Dumnezeu: te numesti un mântuitor cândva si undeva.
Tu pomenindu-l pe el, îl ajutã Dumnezeu. Dumnezeu ti-a auzit rugãciunea.
Chiar Traian, care a fost un pãgân, a avut o fiicã, Drosida, care a ajuns Sfânta Mucenitã Drosida. S-a
botezat singurã, drãgãlasa. Impãratului Traian i se dusese vestea, si a rãmas vorba: "Bun ca Traian".
Era un suflet bun, drept, nu i se cerea mai mult decât sã fie drept.
Sfântul Grigorie Dialogul, vãzând atâtea lucruri fãcute de Traian si cã a avut un nume asa de consacrat,
s-a rugat lui Dumnezeu pentru el ca sã-l ierte. Sfântul Grigorie a trãit în anul 500, de când avem Sfânta
Liturghie a Sfântului Grigorie Dialogul. Si s-a rugat lui Dumnezeu sã-l ierte pe Traian. Deci, a intrat
într-un dialog cu Cerul si a auzit un glas:
"Dumnezeu ti-a auzit rugãciunea, dar mai mult sã nu te rogi pentru pãgâni". Sfântul Grigorie Dialogul a
intrat într-un dialog cu Cel ce mântuieste si i-a dat putinta lui Traian sã fie si el în împãrãtia mântuitilor.
Tu, dacã pomenesti pe cineva, trãiesti cu toatã lumea, cu fratii tãi de credintã. Si sunt obligati fatã de cel
care îi ajutã la mântuire într-o formã anonimã, dar stie Dumnezeu.
Mai departe, dupã rugãciune, tine relatia cu omul. Aruncã-i un zâmbet, ca sã vadã cã nu îi esti dusman.
Nu un rânjet. Aruncã-i un zâmbet, dacã te provoacã.
Dragã, eu am sustinut un adevãr. Frãtia ta ai fost în situatia sã fii în afarã de adevãr. Cã te-a lezat punctul
meu de vedere, al adevãrului, nu-i vina mea. E vina ta care nu esti cu Adevãrul. Acesta, sã zicem cã este
un motiv material care a stricat relatia.
Noi nu putem forma legi de iubire de la noi. Porunca: "sã iubesti" este si pentru ei. Ce sã facem, pentru
cã rãspunsul este ãsta: existã si rai si iad. S-a dat putinta fiecãruia sã nu se ducã în iad si totusi s-au dus
si în iad. Ce sã facem? Noi ne facem datoria sã iubim, cã si pe cei din iad îi iubeste Dumnezeu. Dar
iubirea lui Dumnezeu îi biciuieste acum. Dreptatea lui Dumnezeu îi tine acolo. Iadul este marea durere a
31
lui Dumnezeu. Ei îsi dau seama cã îi iubeste Dumnezeu, si tocmai aceasta îi chinuie. "Uite, ne iubeste si
acum, deci, ce ar fi fost sã-L fi urmat pe Hristos?" Ce n-a facut Hristos sã-i scape pe oameni de iad?
Uite, dialogam în ce priveste mântuirea. De ce mergi pe o cãrãruie oarecare si nu mergi pe soseaua
bãtutã, care duce la Ierusalim? Pe soseaua asta te mai lovesti de pietre, dar nu pãrãsesti soseaua pentru
sângerãrile rãnilor. Te pansezi, dar tine-te de sosea, cã harul nu vine decât pe soseaua asta, nu vine pe
toate cãrãrile. Insã nu trebuie sâ schimbãm discutia, cã avem de-a face cu oameni îndãrãtnici. Uite, tu te
duci la un prieten care are un câine rãu. Câinele nu stie cã esti prieten cu stãpânul, si latrã la tine. Dar tu
nu tii cont cã latrã câinele, tu îl iubesti pe stãpânul lui si te duci la el.
Solutia este sã-i zâmbesc, sã-l pomenesc si sã nu-l urãsc, asa cum este. Eu îmi doresc foarte mult sã-mi
pãstrez aceastã sfântã libertate, aceastã curãtire a inimii, cã Hristos nu vine în inima ta dacã este un
dusman acolo. Nu vã mai preocupati cu: "Uite, eu i-am zâmbit si el mi-a rânjit". Dacã esti pe linia
adevãrului poti sã fii foarte sigur: "Doamne, eu sunt de vinã, cã e fratele meu!" Asa.