DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS
CARTEA I
VIAŢA IN HRISTOS SE DOBÂNDEŞTE PRIN SFINTELE TAINE
Viaţa în Hristos începe şi se dezvoltă cât timp trăim pe pământ, însă desăvârşirea ei se atinge abia când vom fi ajuns la «ziua aceea» 1. De fapt, nici viaţa de aici, nici cea de din¬colo nu pot da, una fără cealaltă, fericire deplină sufletului omenesc. Căci pe de o parte, grijile trupeşti ale veacului ne întunecă viaţa, iar nestatornicia lumii acesteia nu ne lasă să moştenim aici pe pământ nestricăciunea — motiv pentru care Sfântul Pavel mai bucuros voia să se despartă de trup şi de viaţa aceasta, spre a se uni cu Hristos, căci zicea că e mult mai bine a fi împreună cu El 2 — iar pe de alta, viaţa viitoare n-ar aduce nici o fericire deplină pentru cei care, ajunşi dincolo, n-ar fi dus cu ei puterea şi mădularele sim¬ţurilor cu oare s-o poată gusta, căci ar rămâne într-o stare în care domneşte doar chinul şi moartea. Şi e firesc acest lucru, căci ochiului nu-i vine puterea vederii decât atunci când se vede în faţa luminii şi când soarele îl scaldă cu ra¬zele sale, după cum tot aşa de firesc e că şi cel lipsit de simţul mirosului nu poate gusta mireasma Duhului chiar dacă el s-ar fi vărsat peste toată lumea3. Căci dacă cu aju-
1. Matei 7, 22.
2. Filipeni 1, 23.
3. Imaginea paulină despre ceea ce-i trupesc (σάρχιον), în stare
să ne «întunece» cugetul, o întâlnim deja la Ignatie (Către Efeseni
10, 3) şi Origen (Exegetica m Ps. 77, 33, Migne P.G. 2, 14). Cel dintâi
scriitor creştin care a schiţat o doctrină a unor «simţuri duhovniceşti»
a fost Origen, In Ioannem XX, 33, Migne P.G. 14, 676.
22 NICOLAE CABASILA
torul Sfintelor Taine vor putea avea parte la ziua judecăţii de însuşi Fiul lui Dumnezeu cei care L-au iubit şi au auzit de la El aceeaşi învăţătură pe care I-o dăduse Lui Tatăl4, apoi nu e mai puţin adevărat că, pentru aşa ceva, ei trebuiau să se fi împrietenit cu Domnul şi să-şi fi dobândit urechi pentru El încă de aici, de pe pământ. Doar nu vei avea de gând, omule, ca abia după ce vei fi trecut în cealaltă lume să te împrieteneşti şi să-ţi deschizi urechi duhovniceşti sau să-ţi găteşti haină de nuntă 5 şi alte lucruri trebuitoare nunţii la care eşti chemat, ci viaţa de aici trebuie să-ţi fie fabrica sau atelierul6 tuturor acelora. Cei care n-au făcut acest lu¬cru înaintea plecării din lumea aceasta, unii ca aceia n-au nici o legătură cu viaţa veşnică : mărturie sunt cele cinci fecioare nebune şi bărbatul chemat la nuntă, ca unii care nu şi-au putut câştiga nici untdelemn în candele, nici haină de nuntă.
Aşadar, aici pe pământ se naşte prin durerile facerii omul lăuntric7, omul cel nou, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, fiind ca un făt în pântecele maicii sale8, iar după ce a prins formă deplină, se naşte aşa-zicând a doua oară pentru cealaltă lume, desăvârşită şi neveştejită. Căci, după cum copilul trăieşte în pântecele maicii sale la întu¬neric, plutind şi pregătindu-se astfel după legile firii pentru viaţa plină de lumină a menirii lui normale de aici de pe pământ, tot aşa stau lucrurile şi în cele duhovniceşti, într-adevăr, acest lucru îl are în vedere Sfântul Apostol Pa-vel când scrie Galatenilor : «Fiii mei, pentru voi rabd din nou chinurile facerii, până ce, în sfârşit, chipul lui Hristos se va împlini în voi»9. Numai că pruncii n-ajung în pânte¬cele maicii lor nicicând măcar la simţământul şi la conştiinţa că trăiesc, pe când creştinul are în decursul vieţii lui pămân-
4. Ioan 15, 15.
5. Matei 22, 11 f 25, 1—13.
6. έργαστήριον.
7. «Omul lăuntric», Romani 7, 22.
8. Imagine capitală pentru întreg tratatul lui N. Cabasila.
9. Galateni 4, 19.
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 23
teşti destule semne despre viaţa de dincolo. Explicaţia stă în faptul că adevărata viaţă, pentru făt, nu este aceea din în-tunericul pântecelui mamei, ci pe el îl aşteaptă alta, cea viitoare. în pântece încă nu s-a revărsat asupra lui nici o rază de lumină şi n-a primit nici un semn că ar mai fi1 şi o altă viaţă. Omul mare însă, creştinul, vede, dimpotrivă, alt¬ceva, şi anume că viaţa viitoare s-a revărsat şi s-a amestecat întru totul prin cea prezentă, iar Soarele măririi ne-a ră¬sărit şi nouă cu îmbelşugare, mireasma cerului s-a vărsat peste ţinuturile pline de miros greu în care trăim, iar spre mâncare s-a dat de acum şi oamenilor pâinea îngerilor10. Iată pentru ce sfinţilor li s-a dat încă de aici de pe pământ nu numai să gătească şi să-şi orânduiască traiul pentru viaţa viitoare, ci să şi trăiască după ea şi să o realizeze încă de aici. Căci scrie Sf. Pavel, într-un loc, lui Timotei41 : «Cuce¬reşte viaţa veşnică», iar în alt loc zice despre sine : «De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine» 12. La fel zice şi Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu13 : «Apă, vie ţâşneşte din mine, zicându-mi : Grăbeşte-te mai iute, spre Tatăl». De altfel e plină întreaga Sf. Scriptură cu astfel de rostiri. Ce altceva trebuie să înţelegem prin cuvintele, în care Însuşi' Dumnezeu, viaţa lumii, ne făgăduieşte însoţirea Sa până la sfârşit : «Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului» 14 ?
Domnul nostru Iisus Hristos nu s-a mulţumit să îm-prăştie sămânţa vieţii pe pământ1δ, pentru ca imediat după aceea să se retragă, lăsând oamenilor grija de a supraveghea creşterea ei, nici n-a aprins foc 16, pe care să-i lase în seama oamenilor să-i sporească şi, în sfârşit, nici n-a adus foc şi
10. Psalm 77, 29.
11. I Timotei 6, 12.
12. Galateni 2, 20.
13. Sf. Ignatie, Către Romani, VII, citat liber {P.S.B., 1, p. 177).
14. Matei 28, 20.
15. Matei 13, 1—23 ; Luca 8, 5.
16. Luca, 12, 49. . . ;
24 N1COLAE CABASILA
sabie 17, ca să le dea oamenilor şi apoi să plece. Nu, ci însuşi Dumnezeu este cu noi, după cuvântul Apostolului : «Dumne-zeu este Cel ce lucrează în voi, El vă face şi să voiţi şi să săvârşiţi»18 orice lucru, aşa încât El însuşi aprinde focul şi-1 pune unde e lipsă, după cum tot El însuşi este cel ce mânuieşte sabia. Ca să nu mai lungim vorba, doar nu se va sumeţi securea faţă de cel ce o ridică19. Tot, aşa nici unul dintre noi nu va putea săvârşi vreun bine dacă n-ar fi ajutat de Bunătatea cea desăvârşită.
Dar nu numai atât. Domnul n-a făgăduit creştinilor numai să le stea într-ajutor, ci le-a făgăduit şi mai mult: că-şi face sălaş înlăuntrul lor20. Şi încă ce spun ? Când vor¬beşte despre unirea noastră cu Dumnezeu, Sfântul Pavel zice că atât ne va covârşi dragostea Lui, încât vom deveni împreună cu El un singur Duh : «Cel ce se lipeşte de Domnul este un singur Duh cu El» 21, iar în alt loc zice : «Ca să fiţi un trup şi un Duh, precum aţi şi fost chemaţi» 22. Căci pe cât de negrăită e bunătatea lui Dumnezeu faţă de noi şi cu cât covârşeşte dragostea Lui faţă de oameni — încât amuţeşte şi limba a mai grăi «pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea» 23 —, tot pe atât de neîntrecută şi de neajunsă este şi unirea duhovnicească a credincioşilor cu Dumnezeu, încât mintea nu poate născoci nimic ca să se poată asemăna cu ea. De aceea şi Sfânta Scriptură are o mulţime de pilde, care să lămurească marea taină a acestei uniri neînţelese, deoarece într-una singură e limpede că nu se poate cu¬prinde un atât de mare adevăr24. Aşa, a fost asemănată uneori cu un mire care intră într-o cămară2, alteori cu o
17. Matei 10, 34.
18. Filipeni 2, 13.
19. Isaia 10, 15.
20. Ioan 14, 23.
21. I Cor. 6, 17.
22. Efeseni 4, 4.
23. Filipeni 4, 7.
24. Sf. Vasile, De Ude, P.G. 31, 684: «un singur cuvânt nu-i
de ajuns».
25. Matei 25, 10.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 25
viţă de vie26, pe a cărei tulpină se reazemă mlădiţele, iar alteori cu o nuntă plină de taină şi, în sfârşit, altă dată cu unirea ce există între mădulare şi cap 27 — dar nici una din aceste imagini nu lămureşte deplin unirea duhovnicească a omului cu Dumnezeu, căci toate se dovedesc neputincioase în a arăta toată adâncimea acestei taine.
De fapt, orice prietenie duce în chip silit la o unire oarecare ; dar dragostea lui Dumnezeu cu ce s-ar putea ase¬măna ? Se pare că unirea şi legătura dintre soţi, pe de o parte, şi armonia ascultării mădularelor de cap, pe de alta, ar lămuri cel mai bine această unire tainică. Totuşi, până şi aceste imagini sunt slab grăitoare şi rămân departe de ceea ce ar trebui ele să spună.
Aşa, când e vorba de căsătorie, legătura ce o fac cei doi soţi nu-i poate uni în aşa fel încât să trăiască numai unul pentru altul şi să nu fie decât un singur suflet, cum se întâmplă cu unirea dintre Hristos şi Biserică. De aceea, când dumnezeiescul Apostol al neamurilor vorbea despre căsăto¬rie, zicând «taina aceasta mare este», a trebuit să adauge imediat: «iar eu zic în Hristos şi Biserică» ^, vrând prin aceasta să învedereze că plină de taină este nu atât unirea celor doi soţi, ci mai ales desăvârşita unire dintre Hristos şi Biserică.
Ε drept că şi mădularele unui trup sunt unite cu capul, (doar prin această unire şi trăiesc, căci, în clipa în care această unire s-ar strica, şi capul şi mădularele ar pieri), cu toate acestea, mădularele credincioşilor par că se leagă mai strâns de Domnul Hristos decât de capul lor firesc ; mai mult viază prin Fiul lui Dumnezeu decât prin buna potrivire în care trăieşte capul cu trunchiul omenesc. Şi aceasta se vede foarte lămurit din pilduitoarea viaţă a fericiţilor mucenici, care mai curând se bucurau să li se taie capul decât să se dezlipească de Hristos, ba răbdau chiar cu plăcere să li se
26. Ioan 15, 5.
27. Efeseni 5, 24—32.
28. Efeseni 5, 32.
26 NICOLAE CABASILA
taie şi cap şi mădulare, dar nu scoteau o singură vorbă ca să se lepede de Fiul Tatălui ceresc.
Iată un lucru cu totul straniu : cum să te poţi uni cu altcineva mai strâns decât cu tine însuţi ? Şi totuşi aşa ceva e posibil, deoarece unirea tainică dintre Hristos şi Biserică e mai deplină şi decât cea dintre cap şi mădulare, din clipa în care sfinţii se leagă mai cu putere de fiinţa Mântuitorului decât de însăşi viaţa lor. Sfinţilor li-e mai drag de Mântuito¬rul decât de ei înşişi, după cum mărturiseşte Sfântul Pavel29, care mai curând doreşte să fie el însuşi anatema de la Hristos, numai să ştie că dobândeşte întoarcerea Iudeilor şi că ar preamări prin aceasta pe Dumnezeu.
Dacă, deci, dragostea unor oameni se poate ridica până la acea înălţime, apoi cine ar fi în stare să măsoare puterea dragostei dumnezeieşti ? Dacă şi oamenii stăpâniţi de păcate sunt în stare a săvârşi fapte de o aşa de mare re¬cunoştinţă faţă de Dumnezeu, ce va trebui să zicem atunci de puterea de a face bine a însăşi Bunătăţii întrupate ? Şi atunci, fiindcă dragostea dumnezeiască este negrăit mai pre¬sus decât cea omenească, urmează că şi unirea dintre dra¬gostea cea aprinsă a lui Dumnezeu, pe de o parte, şi sufletul omenesc, pe de alta, va întrece puterea de înţelegere a omu¬lui în aşa măsură, încât este cu neputinţă s-o tălmăceşti în cuvinte.
Dar să folosim şi altă imagine pentru a lămuri această unire dintre Dumnezeu şi sufletul omenesc.
De multe lucruri are nevoie trupul omenesc spre a se susţine în această viaţă : de aer, de lumină, de hrană, de îmbrăcăminte. Toate acestea întreţin în chip firesc trupul şi mădularele lui. Ei bine, niciodată nu avem lipsă în acelaşi
29. Romani 9, 3.
30. φίλτρο·» τών άνβρώπων, ο expresie mult îndrăgită de Cabasila,
e folosită si în relaţiile cu unii oameni. In acest sens e folosită şi de
Sf. Ioan Hrisostom pentru a zugrăvi iubirea reciprocă a primilor creş¬
tini, Homiliae U—Ui In Epistoîam ad Ephesios, Migne P.G., 62, 12.
Totuşi Cabasila o foloseşte mai ales pentru a arăta iubirea lui Dum¬
nezeu fată de om şi cea a creştinului faţă de Dumnezeu.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 27
timp chiar de toate aceste lucruri, ci de unele ne folosim acum, de altele altă dată, după cerinţele clipei şi ale împre¬jurărilor. Căci de haină am nevoie, ca îmbrăcăminte, iar nu spre hrană ; pentru a ne astâmpăra foamea, îi dăm trupului mâncare. In acelaşi fel în care nici lumina nu ni se dă să o respirăm, tot astfel nici aerul nu se poate schimba într-o rază de soare. Dar nici de simţuri şi nici de mădulare nu se foloseşte omul în fiece clipă, căci dacă-i vorba să ascultăm ceva, doar nu vom cere ajutorul ochilor şi al mâinilor. Aşijde-rea, degetele palmei ne ajută să pipăim, iar nu să gustăm, să auzim ori să vedem, căci astfel de trebuinţe le împlinesc alte puteri ale sufletului.
Când avem, însă, în vedere viaţa sufletească a celor ce petrec în Domnul, atunci aflăm că acestora Domnul le vine totdeauna într-ajutor, le împlineşte orice lipsă, este pentru ei totul şi nici nu îi rabdă măcar să-şi întoarcă privirea sau dorul în altă parte decât spre bunătatea Lui. Căci nu există trebuinţă omenească pe care Domnul să n-o împlinească creş¬tinului : El îi dă viaţă, îl creşte, îl hrăneşte, El este lumina şi suflarea lui, El îi deschide ochii, îi luminează şi le dă puterea să-L vadă şi pe El, Domnul. El e şi hrănitorul şi hrana sufletului nostru ; El e cel ce ne dă pâinea vieţii31, pâine care nu-i altceva decât însăşi bunătatea Lui, viaţă pen¬tru cei ce trăiesc, mireasmă pentru cei ce respiră, îmbrăcă¬minte pentru cei goi. Şi nu numai că sufletul nostru merge spre El, dar tot El ne-arată şi drumul, ca unul care ne este şi lăcaş de petrecere aici pe pământ, dar, în acelaşi timp, şi ţintă a călătoriei noastre prin lume. Noi suntem mădularele, El ni-e capul. De trebuie să luptăm, şi El luptă împreună cu noi ( συναγωνίζεσθαι ) ; de ne luăm la întrecere, El ne stă arbitru ( άγωνοθετής) ; de câştigăm, El ni se face cunună (στέφανος) de lauri 32.
31. Ioan 6, 35. Pasaj foarte important pentru a înţelege concepţia
antropologică creştină, aşa cum o vede Cabasila.
32. συναγω^ίζεσθαι, άγωνοθετής, στέφανοί. imagini întâlnite la Clement
Alexandrinul, Protreptic 96, trad. rom. P.S.B. 4, p. 144, dar şi la
Maxim Mărturisitorul, Scholia in Librum De Ecclesîastica Hierarchia 3,
6, Migne P.G. 4, 132.
28 NICOLAE CABASILA
Pe toţi din toate părţile ne-adună spre El şi nu rabdă să ne mai depărtăm nici cu gândul de la El şi nicidecum să mai îndrăgim pe altcineva decât pe El. Oriîncotro ne-am îndrepta dorinţele, El ne întâmpină şi ni le împlineşte ; ori într-o parte, ori într-alta, ori de intrăm, ori de ieşim, tot în mâna Lui cădem. «De mă voi sui la cer, Tu acolo eşti; de mă voi pogorî la iad, Tu de faţă eşti; de mi-aş lua aripi şi-aş zbura pe nori până la marginile mării, şi-acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va sprijini dreapta Ta», zice Psalmistul33. Căci Domnul atrage la Sine pe toţi şi uneşte cu El tot sufle¬tul omenesc printr-o silă prea dulce şi scăldată în cea mai desăvârşită iubire de oameni. Îmi închipui că tot o astfel de silă a fost şi aceea cu care îndemna pe sluga Sa ca să umple casa cu cei chemaţi la nuntă : «Sileşte-i să intre ca să-mi umple casa» M.
Viaţa adevărată se câştigă prin dar de sus şi prin strădania noastră
Am arătat pân-acum destul de lămurit că pentru creştini viaţa în Hristos începe şi se trăieşte nu numai în veacul ce va să fie, ci încă şi în acesta de pe pământ. De aceea vom arata în cele următoare în ce chip am putea ajunge să trăim în amândouă vieţile, sau, cum zice Sfântul Pavel, «să umblăm întru înnoirea vieţii»33. Va trebui, prin urmare, să spunem care suflete se leagă aşa de strâns de Dumnezeu încât se unesc ou El şi ce poate fi această unire, pe care nu ştiu cum s-o numesc şi cum s-o tălmăcesc.
Lucrarea porneşte de la Dumnezeu ; din partea noastră se adaugă bunăvoinţa. A Lui e propriu-zis săvârşirea, a noastră e numai dorinţa de împreună-lucrare. Cu alte cuvinte, întru atât putem noi dobândi unirea cu Dumnezeu, întrucât
33. Psalm 138, 8—10.
34. Luca 14, 23.
35. Romani 6, 4.
DESPRE VIATA IN HRISTOS 29
ne supunem harului şi întrucât nu «ascundem talantul»36 şi nu «stingem Duhul» 37 ce arde în noi. Adică să nu săvârşim nimic ce strică vieţii sufletului, căci orice de felul acesta aduce moartea. Căci atât bunăstarea omului, cât şi simţul lui de a face bine cer ca omul să nu ridice sabia contra lui, nici să fugă de fericire37 bis ori să arunce coroana biruinţei de pe capul său. Doar însuşi Domnul Hristos, care veşnic este printre noi, sădeşte în suflete în chip neînţeles rădăcinile vieţii duhovniceşti.
Căci, într-adevăr, Domnul este totdeauna de faţă şi ajută la creşterea acestor rădăcini de viaţă, care tot de mâna Lui sunt sădite. Se înţelege, El nu-i de faţă în mijlocul nostru aşa cum a fost când era pe pământ, cu acelaşi fel de viaţă, discutând, convorbind şi împărtăşind aceeaşi viaţă, ci într-alt chip, mai desăvârşit, unindu-ne atât de strâns cu El, încât devenim părtaşi şi împreună-vieţuitori cu El38, făcându-ne mădulare ale Lui şi formând un singur trup cu El. Căci, pe cât e de negrăită dragostea Lui de oameni, care ne-a îmbră¬ţişat pe noi nevrednicii şi ne-a făcut vrednici de binefaceri atât de mari, tot pe atât e de neîntrecută unirea desăvârşită a sufletului cu Dumnezeu, încât nici prin icoană, nici prin cuvânt nu se poate tâlcui. Şi tot pe atât de minunat este chipul în care Domnul este de faţă în viaţa noastră, ca şi multele binefaceri cu care El ne încarcă traiul, ca unul Care singur se scaldă în preamărire. Căci de fapt pe cei ce poartă în trupul lor chipul morţii — moarte pentru care şi-a dat viaţa Fiul Omului,— pe aceştia îi zideşte din nou, le dă iar formă şi îi face părtaşi la însăşi viaţa Lui.
Datorită Sfintelor Taine — care vestesc moartea şi în-groparea Domnului — ne naştem şi noi la viaţa duhovni¬cească, cu ajutorul lor creştem în ea şi ajungem să ne unim în chip minunat cu însuşi Mântuitorul nostru. Căci prin
36. Matei 25, 25.
37. I Tesaloniceni 5, 19.
37 bis. Expresie luată probabil de la Dionisie Areopagitul, Epistola VIU, 5, Migne P.G. 3, 1096, «îl cheamă când fuge de fericire».
38. συζάω -ase împărtăşi din aceeaşi viaţă. Sf. Grigorie de Nyssa,
Despre suflet şi înviere, Migne P.G., 46, 60 B.
30 NICOLAE CABASILA
aceste lucrări sfinte viem, ne mişcăm şi suntem, cum spunea Sfântul Pavel39.
Astfel, Botezul este cel care ne dă însăşi fiinţa şi trăirea noastră întru Hristos, căci până nu primesc această Taină oamenii sunt morţi şi plini de stricăciune şi abia prin ea păşesc la viaţă.
La rândul ei, Ungerea cu Sfântul Mir desăvârşeşte pe noul născut la viaţa Duhului, întărindu-i puterile de care are nevoie aici pe pământ.
Iar dumnezeiasca Împărtăşanie susţine această viaţă, păstrând-o într-o stare înfloritoare. Şi aceasta, pentru că Pâinea vieţii de veci este cea care susţine puterile sufletului şi-1 întremează de-a lungul călătoriei lui. Pe scurt, sufletul trăieşte din această Pâine a vieţii, după ce şi-a primit fiinţa în baia Botezului şi întărirea prin Ungerea cu Sf. Mir.
Şi astfel noi trăim în această lume văzută cu gândul la lumea cea nevăzută, schimbând nu atât locul, ci felul de trăire şi de vieţuire. De fapt, nu noi suntem cei ce ne-am mişcat sau ne-am ridicat mai aproape de Dumnezeu, ci Dom¬nul însuşi este cel ce s-a coborât şi a venit la noi40. Căci nu noi am căutat pe Domnul, ci El ne-a căutat pe noi, doar nu oaia a plecat în căutarea păstorului şi nici drahma în căutarea stăpânei sale41, ci însuşi Domnul a coborât pe pă¬mânt şi a găsit în om chipul Său42, a cutreierat locurile pe unde rătăcise oaia pierdută şi luând-o pe umeri a scăpat-o din rătăcire. Bineînţeles nu ne-a mutat în alt loc, ci lăsân-du-ne pe pământ ne-a făcut încă de aici locuitori ai cerului şi ne-a vărsat în suflete dorul după viaţa cerească, fără să ne
39. Fapte 17, 28.
40. Sf. Vasile: Despre smerenie (Migne P.G. 31, 532): «Nu tu
eşti cel ce ai cunoscut pe Dumnezeu, ci Dumnezeu cu bunătatea
Lui este cel ce te-a cunoscut pe tine».
41. Luca 15, 4—10.
42. «Dispariţia chipului, stricarea peceţii dumnezeieşti întipărită
în noi de la prima zidire, pierderea drahmei... ce cuvânt le-ar putea
înşira ?», Sf. Grigorie de Nyssa, Despre rugăciunea domnească V, P.S.B.
29, p. 445.
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 31
ridice la cer, ci doar aplecând cerurile şi pogorându-Se, după cum zicea proorocul : «Domnul a plecat cerurile şi S-a cobo¬rât pe pământ» 43.
Prin lucrarea acestor Sfinte Taine, Soarele Dreptăţii in¬tră, ca printr-o mare deschizătură a firii v\ în această lume întunecată şi omoară tot ce-i pieritor în ea, împrăştiind peste tot duh de viaţă nemuritoare, căci Lumina lumii45 biruieşte lumea, după cuvintele Lui : «Eu am biruit lumea»m, vrând, adică, să spună prin aceasta că trupul muritor şi stricăcios se face vrednic de o viaţă veşnică şi netrecătoare. Căci, după cum atunci când intră razele soarelui într-o cameră în care arde o lumânare, privirile tuturor sunt atrase de aceste raze a căror strălucire face să pălească cu totul pâlpâirile făcliei, tot astfel şi strălucirea vieţii viitoare, care-şi face loc în lu¬mea aceasta prin Sfintele Taine, covârşeşte în sufletele noastre orice farmec al vieţii trupeşti şi întunecă toată fru¬museţea şi strălucirea acestei lumi.
Aceasta este trăirea în duh, care e în stare să nimi-cească orice poftă a cărnii, după cuvântul Sfântului Pavel : «Cu Duhul să umblaţi şi să nu mai împliniţi pofta trupu¬lui» 47. Aceasta este calea48 pe care a rânduit-o Domnul când a venit la noi şi aceasta este uşa 49 pe care ne-a deschis-o tot El când a intrat în lume, iar când s-a înălţat la Tatăl n-a găsit cu cale să le închidă, ci de acolo din slava Sa tot pe aceeaşi cale şi pe aceeaşi uşă coboară între oameni. De fapt, mai curând am putea spune că însuşi Domnul e veşnic de faţă, şi acum şi în tot cursul vieţii noastre, spre a fi cre¬dincios făgăduinţelor ce ni le-a făcut. Am putea zice şi noi cum zicea patriarhul Iacob că Sfintele Taine sunt «casa şi
43. Psalm 17, 11.
44. «Soarele dreptăţii», Matei 3, 20.
45. Ioan 8, 12.
46. Ioan 16, 33.
47. Galateni 5, 16.
48. Ioan 14, 4—6.
49. Ioan 10, 79.
50. Matei 28, 20.
32 NICOLAE CABASILA
poarta Cerului» 51, prin care nu coboară numai îngerii — oare de fapt slujesc împreună cu noi la orice lucrare pe care o să¬vârşim —, ci pentru fiecare din cei botezaţi coboară şi Dom¬nul îngerilor52. Pentru aceea, când Domnul a binevoit să pri¬mească botezul de la Ioan — vrând prin aceasta să arate, ca într-o oglindă, măreţia Botezului pe care îl va înte¬meia Μ —, atunci a poruncit de s-au deschis cerurile spre a ne face să înţelegem că taina Botezului este aceea prin care ne învrednicim să vedem desfătările cereşti. Aşijderea, şi când zice că nimeni nu poate intra în viaţa de veci dacă n-a primit Botezul, şi atunci baia Botezului e închipuită ca o trecere şi ca o poartă. De aceea când striga proorocul Da¬vid : «Deschideţi-mi mie porţile dreptăţii» cred că tocmai aceste porţi dorea să le vadă deschizându-se. Aceasta este ceea ce mulţi prooroci şi împăraţi au dorit să vadă55, dar care s-a putut împlini numai cu venirea pe pământ a însuşi deschizătorului porţilor acestora. Iată pentru ce, dacă i-ar fi fost dat lui David să intre pe uşa aceasta duhovnicească, n-ar fi ştiut cum să mulţumească lui Dumnezeu că a stricat pe¬retele despărţiturii, ci ar fi exclamat: «Deschideţi-mi porţile dreptăţii şi intrând în ele voi lăuda pe Domnul», deoarece, odată trecut pe această poartă, i-ar fi fost dat în măsură şi mai mare să cunoască marea bunătate a lui Dumnezeu şi ne^ grăita Lui iubire de oameni.
într-adevăr, este oare vreo mărturie mai puternică a bunătăţii lui Dumnezeu şi a iubirii Lui de oameni56 decât curăţirea sufletului nostru de întinăciunea păcatului prin spălarea cu apă, decât dobândirea împărăţiei cereşti prin Ungerea cu Sf. Mir sau, în sfârşit, decât ospătarea împreună
51. Facere 28, 18.
52. «Încă de la Botez fiecare creştin primim şi un înger», Origen,
în Mathaeus 1G, 27, Migne P.G. 13, 1-165.
53. Cu alte cuvinte, termenul προχαράττων ne dă să înţelegem,
crede Cabasila, că botezul lui Hristos a prefigurat şi Botezul creşti¬
nilor. Sf. Chirii al Ierus., Cateheza III mistagogică, trad. rom., p. 556.
54. Psalm 117, 19.
55. Matei 13, 17.
56. Tit 3, 4. .
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 33
cu Cel ce şi-a dat trupul şi sângele pentru noi ? Prin Sfin¬tele Taine oamenii ajung dumnezei şi fii ai lui Dumne¬zeu 57, iar firea noastră omenească, care altfel e praf şi ce¬nuşă, se învredniceşte de cinstea care numai Domnului I se cuvine, se ridică la atâta mărire, încât ajunge părtaşă la în¬săşi cinstea şi firea dumnezeiască. Cu ce s-ar mai putea ase¬măna această minune ? Ar putea născoci mintea omului ceva peste aceasta ? Atât e de mare puterea Tainelor lui Dumnezeu, încât întrece chiar şi stelele de pe cer58, ba cred că prin strălucirea şi măreţia ei covârşeşte orice altă făp¬tură şi zidire a lui Dumnezeu. De aceea, oricât ar fi de multe, de frumoase şi de măreţe făpturile zidite de Dum¬nezeu, ele sunt departe de înţelepciunea şi nesfârşita pri¬cepere a Făcătorului lumii, Care poate face lucruri şi mai desăvârşite în frumuseţe şi măreţie, mai desăvârşite chiar decât ar putea spune orice limbă.
Căci dacă s-ar putea ca Dumnezeu să zidească o făptură atât de plină de frumuseţe şi de bunătate, încât înţelepciunea şi puterea şi priceperea acestei făpturi să fie deopotrivă cu ale lui Dumnezeu, cu alte cuvinte desăvârşirea ei să se mă¬soare cu însuşi nesfârşitul veşniciei şi să fie ca o strălucire a bunătăţii Lui celei nemărginite, o astfel de făptură cred că ar trebui să întreacă în chip negrăit toate celelalte zidiri ale Lui. Or, dacă lucrarea lui Dumnezeu a constat întotdeauna din a face şi pe altul părtaş la bine şi după această lege a săvârşit toate cele trecute şi va săvârşi toate cele ce vor veni — doar bine spune Dionisie Areopagitul că binele cere să fie împărtăşit şi împrăştiat la cât mai mulţi59 —, adică, dacă buna plăcere a lui Dumnezeu vrea să facă părtaşi pe toţi de
57. Sf. Vasile, De Spiritu Sancto 9, Migne P.G. 32, 109: «pţrin
Duhul Sfânt putem ajunge dumnezei» (θεό·ν γενέσθαι ).
58. Avacum 3, 3.
59. W. Gass trimite la Dionisie -Areopagitul, De&pre numele
divine, trad. rom. 1, 17. Se vede că Pontanus, primul editor al lui Ca-
basiila, a confundat lucrurile. De altfel în textul grec nu există nici o
trimitere la Dionisie. în realitate e vorba de Sf. Grigorie de Nazianz,
O/aiio 38, Migne P.G. 36, 20, unde se citează direct: «binele se cere
împărtăşit şi împrăştiat» (έδει χυθήναι).
3 — Despre viaţa în Hristos
34 NICOLAE CABASILA
cât mai mult bine, şi anume tot binele pe caire-1 poate să¬vârşi, atunci e sigur că lucrarea Lui este cel mai măreţ şi mai frumos semn al bunătăţii Lui şi cea mai desăvârşită icoană a dragostei Lui de oameni. Or, aceasta nu-i altceva decât lucrarea Iconomiei prin care Dumnezeu a purtat tot¬deauna grijă de omenire ω.
Căci Domnul n-a făcut omenirii numai un bine ca ori¬care altul, ţinându-şi pentru Sine partea cea mai bună, ci ne-a făcut părtaşi la însăşi plinătatea Dumnezeirii61, încăr-cându-ne cu toată bogăţia darurilor care se revarsă din Fiinţa Lui. De aceea n-a greşit Sfântul Pavel când a spus că mai ales în Evanghelie «se descoperă dreptatea lui Dumnezeu» 62, căci dacă există o facere de bine şi o dreptate a lui Dumne¬zeu, apoi aceasta se arată tocmai la împărtăşirea tuturor din belşugul bunătăţilor şi al fericirilor dumnezeieşti, lată de ce Sfintele Taine pot fi numite, cu drept cuvânt, «porţi ale dreptăţii», deoarece tocmai bunătatea şi dragostea lui Dum¬nezeu faţă de omenire — care nu sunt decât reflexul drep- taţii3 şi a facerii Lui de bine — ne-au deschis porţile, prin care oamenii ajung la fericirea Cerului.
Dar în judecata şi în dreptatea Sa, Domnul a ales şi altă cale pentru a ne face părtaşi la biruinţa cerului : ne-a arătat adică şi uşa prin care să intrăm, şi calea spre a ajunge la ea. Căci nu ne-a smuls în chip silnic din ghearele diavolu¬lui ca pe nişte robi, ci s-a dat pe Sine preţ pentru noi, iar pe cel râu I-a pus în lanţuri, nu ca să-şi arate tăria Sa, ci pentru că aşa cerea dreapta judecată. Astfel a ajuns stăpân al casei lui Iacob, după ce nu prin silă, ci după dreptate a nimicit tirania celui rău, ce apăsa asupra sufletelor oameni¬lor. La acest lucru se gândeşte şi Psalmistul când zice : «Dreptatea şi adevărul sunt temelia tronului Tău, Doam-
60. οίχοΜομία — planul de mântuire a lumii — prin întruparea
Domnului. Despre ea, E. Branişte : N. Cabasila, Tâlcuirea Stintei
Liturghii, Bucureşti, 1946, indice.
61. Col. 2, 9.
62. Rom. ), 17.
63. Ps. 117, 19.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 35
ne» u. Această dreptate nu numai că ne-a deschis nouă uşile cerului, dar însăşi Dreptatea întrupată S-a pogorât la noi. Căci în vremea de demult, înainte de a se fi coborât Domnul printre noi, nu exista nici o dreptate pe pământ. Aşa într-o zi, cum nu-I scapă Lui nici cea mai mică taină, s-a aplecat din înălţimea Cerului să vadă dacă va afla, oare, dreptate pe pământ şi n-a aflat deloc. «Căci, zice Psalmistul, toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut, nu este nici unul care să facă binele, nu este până la unul»e5.
Iar când celor ce şedeau în întunericul minciunii şi în umbra morţii le-a răsărit adevărul, atunci şi dreptatea s-a pogorât din cer şi s-a arătat oamenilor pentru prima oară în (toată desăvârşirea ei. Atunci s-a făcut îndreptarea noastră, căci prin moartea pe cruce a Celui atotdrept s-a şters vina ce era asupra noastră, au căzut de pe noi cătuşele fărădelegi¬lor şi ale nedreptăţilor, la care singuri ne-am osândit, iar în urma acestei morţi răscumpărătoare a Domnului noi am ajuns să fim şi prieteni, şi aleşi ai Lui. Fiindcă prin moartea Sa, nu numai că Domnul ne-a slobozit din patimi şi ne-a făcut cetăţeni ai altei împărăţii, ci «ne-a dat şi puterea ca să ne facem fii ai lui Dumnezeu»67, unindu-ne cu El atât prin trupul pe care I-a luat asupră-Şi, cât şi prin Cel ce ni se împărtăşeşte sub forma Sfintelor Taine. Aşa că în acest chip însuşi Domnul face să răsară în sufletele noastre drep¬tatea şi viaţa Sa, dreptatea cea adevărată pe care oamenii ajung s-o cunoască şi s-o trăiască prin Sfintele Taine.
,-. Căci chiar dacă şi înainte de venirea Celui ce ne-a adus îndreptarea şi împăcarea au mai fost mulţi oameni drepţi şi iubiţi de Dumnezeu — ceea ce trebuie să recunoaştem —, to¬tuşi aceasta trebuie s-o înţelegem în legătură ou vremea lor, ca unii care au fost credincioşi şi nădăjduitori în vremile ce vor veni după ei, cu alte cuvinte ei trebuiau să stea pregătiţi
64. Ps. 8, 15 ; 88, 15.
65. Ps. 13, 3.
66. Ps. 84, 12 i îs. 9, 1.
67. Ioan 1, 12.
36
NICOLAE CABASILA
şi, îndată ce va veni Dreptatea, să alerge spre Ea ; îndată ce va veni Plătitorul răscumpărării, ei să devină slobozi ; când va veni Lumina, ei să-şi deschidă ochii să vadă, iar când în¬suşi Adevărul se va descoperi trupeşte, atunci să nu se mai uite la «închipuirea» Lui, ci la El însuşi. Pe vremea aceea, cei drepţi se deosebeau de cei nedrepţi numai prin aceea că — după ce şi unii şi alţii purtau aceleaşi lanţuri şi îi apăsa aceeaşi tiranie a iadului — cei dintâi sufereau robia şi apă¬sarea doar de frică, dorind cu toată puterea nimicirea în¬chisorii şi ruperea lanţurilor lor, iar capul tiranului doreau să-i vadă căzut la picioarele lor, în vreme ce ceilalţi nu-şi dădeau nici măcar seama de viaţa îndobitocită pe care o du¬ceau, ci se bucurau de această robie. La fel cu aceştia din urmă au fost şi cei ce au trăit în binecuvântatele zile ale vieţii pământeşti a Mântuitorului : nici ei n-au fost bucuroşi să răsară Soarele Dreptăţii peste ei, ba au făcut tot ce-au putut ca să-i stingă sau chiar să-i oprească razele de a se împrăştia peste lume.
De aceea, era şi firesc ca atunci când a fost să se arate împăratul, primii să fie sloboziţi din tirania iadului, pe când ceilalţi să rămână şi mai departe în lanţurile patimilor. Căci bolnavii care vor cu orice preţ să-şi refacă sănătatea şi care cer bucuros şi cât mai grabnic să vină la ei doctorul, unii ca aceştia arată mai mult dor după sănătate decât cei care nu-şi dau seama nici de boala lor şi nu cer nici ajutorul doctorului. Pe cei dintâi, cred că, chiar înainte de a-i vizite, doctorul îi socoteşte aproape vindecaţi, bineînţeles dacă nu se îndoiesc de meşteşugul său doftoricesc. Or, în timpurile vechi tocmai în acest fel trebuie să înţelegem că a socotit Domnul pe unii drepţi şi aleşi ai Săi. într-adevăr, unii ca aceştia făceau tot ce erau în stare spre a săvârşi cât mai multă dreptate, de aceea în ziua în care a venit Mântuitorul ei s-au şi învrednicit de slobozirea din lanţurile robiei lor. Dar chiar aşa stând lucrurile, soarta lor nu era prea fericită. Căci ca unii care erau mai dinainte hotărâţi să trăiască după
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 37
adevărata dreptate, ar fi trebuit s-ajungă în clipa morţii «în pace şi în mâna lui Dumnezeu», cum zice înţeleptul Solo-mon68. Or, cei care plecau din această lume se duceau cu toţii în iad. Când a venit însă în lume Stăpânul lumii, noi am primit dreptatea cea adevărată şi dragostea lui Dumne¬zeu, căci Domnul Hristos n-avea nevoie să le caute undeva departe, din clipa în care ele erau tocmai însuşirile firii Lui. Iar calea de la cer către pământ Domnul n-a aflat-o gata, ci El însuşi şi-a croit-o. Dac-ar fi aflat-o gata, ar fi însemnat că altcineva, înaintea Lui, a deschis-o ; or : «Nimeni nu s-a suit la cer, fără numai Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omu¬lui care este în cer» 69.
Şi atunci, din moment ce înainte de venirea Crucii nu exista nici iertare de păcate şi nici urmă de jertfă răscum-părătoare, oare despre ce fel de dreptate putea fi vorba în acele vremuri ? Căci înainte de a te fi împăcat cu prietenii nu e firesc să te poţi prinde în horă cu ei, iar înainte de a-ţi fi rupt cătuşele robiei, nu poţi avea dreptul să câştigi cununa alergătorilor. Sau, ca să fim mai scurţi, dacă mielul paştilor evreieşti a adus într-adevăr mântuirea, atunci de ce a mai fost necesară o a doua mântuire ? Căci dacă icoana şi în¬chipuirea desăvârşirii ar fi adus fericirea deplină, atunci Adevărul şi Viaţa nu ar mai fi avut rost să vină în lume. Ce rost mai avea moartea lui Hristos ca să împrăştie duşmă¬nia, să strice zidul de despărţire şi să strălucească pacea şi adevărul, dacă încă înainte de jertfa de pe Golgota ar fi fost cu putinţă să te faci drept şi prieten înaintea lui Dum¬nezeu ? 70
Dar să mai aducem o mărturie.
Odinioară Legea era cea care ne unea cu Dumnezeu, azi, credinţa şi harul. Urmează de aici că odinioară starea noastră
68. înţelepciunea lui Solomon 3, 1.
69. Ioan 3, 13.
70. Despre raportul dintre Vechiul şi Noul Testament, dintre tip
şi antitip, vorbeşte Cabasila adeseori în Tâlcuirea Siintei Liturghii,
trad. E. Branişte.
NICOLAE CABASILA
faţă de Dumnezeu era aceea dintre rob şi stăpân, pe când azi, cea de fii şi de prieteni ai Domnului ; căci Legea e făcută pentru robi, câtă vreme harul, credinţa şi încrederea sunt pentru prietenii şi copiii familiei. Din toate cele spuse până aici, se învederează că Mântuitorul este «întâiul născut dintre morţi» 71 şi că dacă El nu ar fi înviat dintre morţi nici un om n-ar fi ajuns să guste din viaţă. De aceea El a fost începătorul sfinţirii şi îndreptării noastre, cum spune şi Sfân¬tul Pavel când scrie evreilor : «Domnul Hristos a pătruns dincolo de catapeteasmă până în Sfânta Sfintelor, ca un îna¬inte mergător al nostru»72. Căci când a intrat în aceste Sfinte ale Sfintelor şi S-a adus pe Sine, în locul nostru, jertfă înaintea Tatălui ceresc, Mântuitorul lumii a luat cu Sine şi pe cei ce vor să fie părtaşi îngropării Sale, necerân-du-le să moară în chip firesc ca şi El, ci doar să mărturi¬sească moartea Domnului prin Botez şi să-L vestească prin Ungerea cu Sfântul Mir şi prin împărtăşirea cu Sfânta Taină ce se săvârşeşte pe altarul Bisericii, unde, în chip neînţeles, oamenii mănâncă trupul Celui ce a murit şi a înviat. Aşa că, după ce i-a făcut să intre pe porţile împărăţiei Sale, Domnul îi şi încoronează pe cei ce îi urmează.
Şi aceste «porţi» sunt cu mult mai însemnate şi mai de folos pentru sufletul nostru decât chiar porţile raiului, căci acestea din urmă nu se deschid nimănui dacă n-a trecut îna¬inte prin cele dintâi; porţile raiului stau încă închise, în timp ce celelalte sunt de mult deschise ; cele dintâi lasă pe om să intre, dar îl opresc de a mai ieşi, celelalte dau omului libertatea de a mai ieşi chiar după ce a intrat odată ; unele pot fi închise şi au şi fost închise, celelalte s-au dat în două părţi, catapeteasma s-a rupt73 şi zidul de despărţire a fost dărâmat 74.
71. Col. 1, 18.
72. Evr. 6, 20.
73. Matei 27, 51.
74. Ef. 2, 14 f Col. 1, 20.
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 39
De acum însă nu mai tragem linie de despărţire între porţile raiului şi ale harului şi nici catapeteasmă, nici zid despărţitor nu le va mai despărţi pe una de alta. Căci nu numai că s-au deschis porţile, ci, precum aşa de minunat zice evanghelistul Marcu, înseşi «cerurile s-au deschis»75, arătând prin aceasta că de acum n-a mai rămas nici uşiţă de despărţire, nici catapeteasmă şi nici altceva. Căci bine a spus Sf. Pavel că Cel ce a împăcat lumea de sus eu cea de jos şi a unit-o şi a împăciuit-o, iar peretele din mijloc al vrajbei I-a surpat, Unul ca acesta nu se poate minţi pe sine, iar porţile acestea, care pentru Adam s-au deschis întâia dată, au trebuit să se închidă din clipa în care Adam nu mai era în starea în care trebuia să rămână. După ce însă aceleaşi porţi au fost deschise din nou de însuşi Hristos, Cel care n-a săvârşit şi nici n-a putut săvârşi păcat — căci doar se spune că «dreptatea Lui rămâne în veac»76 —, urmează că de atunci aceste porţi trebuie să rămână deschise, pentru ca oamenii să intre prin ele la viaţa cea adevărată, iar odată intraţi acolo, ei nu vor mai ieşi. Căci însuşi Mântuitorul zice : «Eu am venit ca viaţă să aibă şi mai multă să aibă» 77. Or, viaţa pe care ne-a adus-o Domnul ne-a fost dată prin Sfintele Taine, cu ajutorul cărora noi ne facem părtaşi cu El prin moarte şi suferim împreună cu El, căci şi moartea numai aşa o putem înlătura. Pentru că fără a ne fi botezat cu apă şi cu Duh Sfânt nu putem intra în viaţă78, iar fără a mânca trupul Fiului Omului şi a bea sângele Lui nu putem avea viaţă întru noi 79.
Dar să ne întoarcem iar la ceea ce am spus mai sus. Nu putem începe o viaţă în Dumnezeu până nu vom fi murit păcatului, iar păcatul nu-1 poate omorî nimeni decât singur Dumnezeu. Fireşte că dacă omul de bunăvoia sa s-a lăsat bi-
75. Marcu 1, 10 ; Ef. 2, 14 j 16; Col. 1, 20; II Tim. 2, 13.
76. Ps. 110, 3.
77. Ioan 10, 10.
78. Ioan 3, 5.
79. Ioan 6, 53.
40 NICOLAE CABASILA
ruit de rău, tot aşa va trebui să recâştige singur biruinţa. Dar din clipa în care a ajuns aproape un rob al păcatului, el nu mai este în stare de aşa ceva. Căci cum ne-am putea face mai buni atâta vreme cât rămânem robi ? Şi apoi chiar dacă am fi într-un fel oarecare mai mari decât diavolul, nu-i mai puţin adevărat că «nici o slugă nu-i mai presus de dom-nul său»81. Şi fiindcă, pe de o parte, omul care trebuia să scape de datoria care-1 apăsa greu pe suflet şi să câştige această biruinţă prin puterile lui ajunsese el însuşi rob al celor peste care el trebuia să fie stăpân, iar pe de altă parte fiindcă Dumnezeu ca stăpân atotputernic nu era cu nimic dator faţă de nimeni, urma că nici Dumnezeu, nici omul n-au deschis lupta cu diavolul, iar întrucât fărădelegea stăpânea mai departe lumea, viaţa cea adevărată nu putea răsări pe pământ, căci unul era cel ce datora şi ou totul altul cel care putea plăti datoria. Din această pricină a trebuit ca Dumne¬zeu şi omul să conlucreze, iar cele două firi au trebuit să se unească în una şi aceeaşi persoană, şi anume în aşa fel ca una din ele să fie biruită, iar cealaltă să iasă învingătoare.
Şi atunci iată ce s-a întâmplat : însuşi Dumnezeu vine şi în locul omului ia asupra Sa lupta contra fărădelegii, pen¬tru că de astă dată El era şi om. Ca om liber de orice păcat. El câştigă biruinţa asupra păcatului, căci este şi Dumnezeu, în felul acesta firea omenească se mântuieşte de rele şi c⺬tigă cununa de biruinţă asupra păcatelor în care căzuse82.
80. Sf. Vasile: Comentat la psalmul 148 (trad. rom. p. 290—1):
«sufletul omenesc a căzut sub jugul greu al păcatului». Sf. Grigorie de
Nyssa : Despre rugăciunea domnească, t<rad. D. Stăniloae, în P.S.B.,
p. 445 sq.: «omul a ales în locul împreună-vietuirii cu Dumnezeu chi¬
nul tiranizării de către puterea stricătoare».
81. Mat. 10, 24.
82. O serie de teologi apuseni în frunte cu Gass însuşi {op. cit.,
p. 78), apoi Riviere, Le dogme de la Redemption, Louvain, 1931, φ. 281—
301 au susţinut că Nicolae Cabasila va ii fost influenţat în aceste pasaje
de «doctrina juridică a satisfacţiei» formulată de Anselm de Canter-
bury. Ε meritul lui S. Salaville («Vues soteriologiques chez N. Cabasilas»,
în Revue des etudes byz., Buculreşti, 1943, p. 5—57) de a fi respins acest
neadevăr. Opera lui Anselm a fost tradusă în greceşte mult mai târziu,
încât Cabasila n-o putea consulta.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 41
Aceasta însă nu însemnează că toţi oamenii luptă şi câştigă biruinţe, deoarece ei n-au putut fi sloboziţi de cătuşele fără-delegilor decât prin mijlocirea dureroasă a lui Hristos, care a dat putere fiecăruia dintre oameni să omoare păcatul şi să devină părtaş la preamărirea Lui. Pentru a asigura deci cununa biruinţei, Mântuitorul a avut parte de răni, de cruce, de moarte şi de altele de felul lor şi chiar când I se îmbia bucuria, «a primit crucea, neţinând seamă de ocara ei» 83.
Pe de o parte însă, Mântuitorul n-a săvârşit nici o ne-dreptate pentru care să poată fi judecat, nici n-a făcut nici o fărădelege şi nici cel mai mic rău, care să dea curaj şi celui mai neruşinat denunţător să-i pârască, iar pe de altă parte, se ştie că răni şi ruşine şi moarte pot veni cuiva nu¬mai pe urma săvârşirii de păcate. Şi atunci, cum de a putut îngădui aşa ceva când ştim că Dumnezeu însuşi este iubitor de oameni şi atotmilostiv ? Căci nu-i de crezut că Cel atot-bun s-ar putea bucura de stricăciunea şi de moartea care stăpâneau în lume. De aceea faţă de păcatele omenirii El a răspuns cu suferinţa şi cu moartea, dar nu atât ca să-i pe¬depsească prin aceasta, cât mai curând ca să-i vindece. Se înţelege doar că Mântuitorului nu I s-ar fi potrivit o soartă ca aceea pe care a primit-o de bunăvoie pentru noi şi nici n-avea măcar urmă de slăbiciune, ca să aibă nevoie de vreo doctorie, ci tăria paharului plin cu amărăciune, pe care I-a băut, a trecut în noi şi a nimicit păcatul de acolo, iar sufe¬rinţa Celui nevinovat ne-a scăpat de marea datorie pe care noi păcătoşii trebuia s-o plătim lui Dumnezeu.
Şi fiindcă împăcarea adusă de Mântuitorul a fost mare şi minunată şi mult mai deplină decât răutăţile omeneşti, ea nu numai că a şters vrajba, dar a adăugat în folosul nostru atâtea binefaceri, încât şi cei mai lepădaţi de Dumnezeu şi mai împătimiţi, ca şi cei mai robiţi şi mai necinstiţi au fost ridicaţi până la slava cerului, iar cei de pe pământ au ajuns părtaşi ai împărăţiei lui Dumnezeu. Căci moartea Mântui-
83. Evrei 12, 2.
42 NICOLAE CABAS1LA
torului nu poate fi îndeajuns preţuită, chiar dacă, din bună¬tatea Domnului, ea a ajuns să fie cumpărată de noi, ucigaşii, pe un preţ atât de mic. Domnul a vrut însă şi pe această cale să se preamărească în sărăcie şi necinste, să trăiască în toate ca un rob şi să fie vândut pe preţ de rob, ca astfel să do¬bândească preţul nelegiuirii. Şi într-adevăr, El a socotit că e o dobândă a suferi astfel de înjosire pentru noi oamenii, căci pe preţul de nimic cu care a fost vândut Mântuitorul ne-a făcut să înţelegem că moartea Lui pentru lume e un dar, un dar cu totul gratuit. El a murit de bună voie fără să fi nedreptăţit pe cineva, nici în viaţa Sa particulară, nici în cea publică, făcându-se izvor nesecat de binefaceri pentru ucigaşii Săi, izvor mai bogat chiar decât şi-au putut închipui şi dori aceşti ucigaşi.
Ce să mai lungim vorba ? Cel care a murit a fost chiar Dumnezeu. Sângele vărsat pe cruce a fost tot al lui Dumne¬zeu. Ce-ar putea fi mai preţios decât această moarte ? Dar în acelaşi timp, ce-ar putea fi mai înfricoşător ? Iată, prin ur¬mare, cât de adâncă a fost căderea omenească, încât pentru a o vindeca a fost necesară o doctorie atât de puternică ! De¬sigur pentru a se ispăşi fărădelegea se cerea o pedeapsă co¬respunzătoare, iar pentru a dobândi iertarea de batjocurile aduse lui Dumnezeu se cere o răscumpărare în stare să ştear¬gă fărădelegea. Căci dacă odată s-a dobândit împăcarea, atunci nimeni nu mai poate invoca vreo vină. Dar între oa¬meni nu se găsea nici unul care să nu aibă nici o vină şi să fie în stare să sufere pentru greşelile altora. Ba mai mult, nici un om singur şi nici omenirea întreagă — chiar dacă ar sufe¬ri de o mie de ori moartea — n-ar fi fost în stare să împace pe om cu Dumnezeu. Căci prin ce suferinţă ar fi în stare un rob nevrednic să răscumpere greşeala de a fi stricat în sine chipul împărătesc8'1 al Domnului, bătându-şi joc de el într-un
84. βασιλιχόί είχών, imagine devenită uzuală în Biserică, înce-pând din sec. IV. Eusetau, De Ecclesiastica Theologia 2, 7 (Migne P.G., 24, 912); Atanasie, Adversus arianos 3, 5, Migne P.G., 21, 332, în trad. rom. P.S.B. 15, p. 330 ; Sf. Grigorie de Nyssa, De Proiessione Christiana, Migne P.G. 46, 215 etc.
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 43
mod atât de josnic ? Pentru aceasta Domnul cel fără păcat, după ce suferă chinuri nenumărate, îşi dă şi viaţa, iar când este copleşit de răni, ca om, acelaşi Domn ia asupră-Şi şi ră¬nile omeneşti, făcându-i astfel liberi pe aceştia de greutatea fărădelegilor lor şi slobozind la libertate pe cei legaţi, ca Unul care n-avea nevoie s-o cucerească pentru Sine, fiind Stăpân şi Dumnezeu.
Iată, deci, cât de scump ne-a fost câştigată viaţa cea ade-vărată prin moartea Mântuitorului !
Cât despre mijlocul de a atrage în sufletele noastre o astfel de viaţă, aceasta nu se poate dobândi decât prin Sfin¬tele Taine : prin spălarea Botezului, prin Ungerea cu Sf. Mir. Prin mijlocirea acestor Sfinte Taine, Hristos vine la noi, Îşi face sălaş în sufletul nostru, Se face una cu el şi-l trezeşte la o viaţă nouă. O dată ajuns în sufletul nostru, Hristos sugru¬mă păcatul din noi, ne dă din însăşi viaţa Sa şi din propria Sa desăvârşire, ne face părtaşi la biruinţa Sa — o / cât e de nespusă bunătatea Lui ! —, după ce-am ieşit din baia Bo¬tezului ne pune pe frunte cununa de lauri, iar la ospăţul sfin¬tei Împărtăşanii ne mai declară şi biruitori împreună cu El !
Dar oare ce legătură este între cununa biruinţei, care de obicei e roadă multor strădanii, şi baia Botezului, Ungerea Mirului şi ospăţul Altarului ? Ceva este, căci chiar dacă nu ne luptăm şi nu ne străduim când săvârşim aceste Taine, nu-i mai puţin adevărat că atunci în sufletul nostru trăim această luptă, preamărim înfrângerea răului, adorăm şi slă¬vim biruinţele sau trofeele Mântuitorului şi-I mărturisim o adâncă şi neţărmurită dragoste. Ba mai mult, chiar rănile, loviturile şi moartea Lui devin ale noastre, iar trupul nos¬tru se schimbă în trupul Celui care a murit şi a înviat. De aceea, e şi firesc să ne bucurăm de bunătăţile ce decurg din suferinţele şi din moartea Lui. Dacă cineva, văzând căzut la pământ un tiran, de care toată lumea din jur striga că-i vrednic de judecată, s-ar apuca să-i laude, să strige că-i vrednic să poarte cunună pe cap, să-i preamărească viaţa
44 NICOLAE CABASILA
plină de cruzimi, ba încă ar spune că e în stare să moară şi el împreună cu acel tiran, pentru că legile au fost nedrep¬te ou el şi că sentinţa s-a dat greşit, — iar pe deasupra, fără pic de ruşine şi fără să-şi mai ascundă răutatea, ar mai lua încă şi pe Dumnezeu de martor în această obrăznicie a lui —, ei bine, ce soartă ar merita un asemenea om ? Oare i-am da şi lui aceeaşi pedeapsă ca şi tiranului ? Se înţelege că da. Dimpotrivă, dacă altcineva îşi preamăreşte prietenul câşti¬gător la alergări, se bucură de câştigul lui, îi împleteşte cu¬nună de lauri, pune pe toţi cei din jur să-i aclame şi să-i aplaude, apropiindu-se cu toată dragostea de biruitor, I-ar săruta pe frunte, i-ar strânge mâna şi atâta ar sălta de bu¬curie ca şi cum el însuşi ar fi câştigat cununa de lauri, în cazul acesta, oare nu s-ar împărtăşi şi el din răsplata viteazu¬lui — cel puţin dacă judecătorii ar fi drepţi — exact în ace¬laşi fel în care cel dintâi s-a făcut vrednic de soarta tira¬nului ?
Căci, într-adevăr, dacă se cade să cerem de la cei răi să dea seama de faptele lor şi-i facem răspunzători de încli-nările lor păcătoase, ar fi nedrept să nu ţinem seamă de gândurile bune ale celor drepţi85. Dacă, pe deasupra, învin-gătorul n-ar avea nevoie de foloasele aduse de biruinţele sale şi nimic n-ar dori decât să vadă pe lăudătorul său acla¬mat de popor, iar în schimbul biruinţei sale mai bucuros ar dori să-i vadă pe prietenul său dobândind cununa de lauri, în acest caz oare n-ar fi lucru firesc şi drept ca, chiar fără strădanii şi primejdii, să ajungă să se încoroneze acest pri¬eten ? Tot aşa vom putea înţelege şi rostul Botezului, al Mi¬rului şi al împărtăşaniei în viaţa noastră. Căci şi noi, pe de o parte dispreţuim, urâm şi ne întoarcem privirile de la tiranul cel necurat, iar pe de altă parte pe Cel ce a câştigat biruinţa îl lăudăm, îl preamărim, admirăm biruinţa Lui şi ne plecăm în faţa strădaniilor Lui, iubindu-L din toată pu-
85. Desigur că «tiranul» nu poate fi decât diavolul, pe când «campionul câştigător» nu poate fi decât Hristos. El e şi «ţintă» (τέλος) şi «răsplată» (ίραίείον).
DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS 45
terea sufletului nostru, încât din prisosul acestor adânci simţăminte de dragoste îl primim ca pâine să ne cumine¬căm, ca mir să ne ungem, ca apă să ne spălăm de fărădelegi. Se vede, aşadar, lămurit că Mântuitorul a luptat pentru noi murind, pentru ca noi să biruim ; de aceea nu trebuie să ne pară ciudat şi nefiresc lucru ca prin mijlocirea Sfintelor Tai¬ne să câştigăm cununa biruinţei. Aşa, în ce priveşte Bote¬zul, noi suntem convinşi că el are tot atâta putere ca şi moartea şi îngroparea lui Hristos, de aceea îl primim cu toată graba şi bucuria. Dar şi Domnul — El care nu face oamenilor daruri fără însemnătate şi nu-i face vrednici de binefaceri mărunte — pe cei care au murit şi s-au îngropat loruşi prin Botez, îi face una cu El, şi nu numai că-i face vrednici de o cunună de biruinţă sau de o parte din mări¬rea Sa, ci li se dă pe Sine însuşi încununat cu toată strălu¬cirea biruinţei.
Când ieşim din apa Botezului, noi avem în suflete pe însuşi Mântuitorul nostru, şi încă nu numai în suflet, ci şi pe frunte, în ochi, ba şi în mădulare şi în cel mai ascuns ungher al fiinţei noastre, şi anume îl avem plin de mărire, curat de orice păcat şi lipsit de orice stricăciune, aşa pre¬cum a înviat, aşa cum S-a arătat apostolilor, precum era pe când S-a înălţat la cer şi, în sfârşit, aşa cum va fi când Se va întoarce iarăşi să ne ceară comoara ce ne-a încredinţat-o.
Prin mijlocirea acestei naşteri, prin Botez, noi am fost însemnaţi într-un fel oarecare cu însuşi chipul şi pecetea lui Hristos, care de acum încolo stăpâneşte toate intrările fiin¬ţei noastre, pentru ca nimic străin să nu mai pătrundă în noi. Cele două căi pe care se face respiraţia şi hrana trupu¬lui nostru sunt tot aceleaşi prin care Domnul pătrunde în sufletele noastre ; amândouă căile ne unesc cu fiinţa Sa, una sub formă de ungere de bună mireasmă, iar alta sub
86. Acelaşi φίλτρον (iubire excesivă) de care am mai pomenit.
46 NICOLAE CABASILA
formă de mâncare duhovnicească. Domnul devine suflarea noastră şi hrana noastră şi, astfel, unindu-Se cu noi şi ames-tecându-Se pentru totdeauna în unitatea fiinţei noastre, El Se face trupul nostru tainic şi în acest trup El ajunge cu vre¬mea să fie pentru noi ceea ce este capul pentru mădulare. Prin Domnul, noi ne facem părtaşi la toate binefacerile Du¬hului, pentru că El e capul nostru, şi ceea ce aparţine capu¬lui e firesc să treacă şi asupra mădularelor.
Poate că cineva s-ar mira că Dumnezeu nu ne-a lăsat să avem parte mai mare la suferinţele şi la moartea Lui. Se vede că a vrut să lupte El singur, dar când a fost vorba de cununa biruinţei, îndată ne-a făcut şi pe noi părtaşi la ea, Aici e taina nespusei iubiri de oameni a Fiului lui Dumne-zeu, iubire care covârşeşte toată mintea şi toată puterea de înţelegere87. Căci abia după ce Hristos S-a răstignit, ne-am putut uni şi noi cu Domnul, câtă vreme până ce nu murise, noi n-avusesem nici o legătură cu El. înainte de a muri, El era fiu prea iubit; în aceeaşi vreme noi eram nişte făcători de rele, robiţi patimilor şi înrăiţi la suflet. După ce, însă, Mântuitorul Şi-a dat viaţa pe cruce, dobândindu-ne răscum-părarea şi zdrobind cătuşele diavolului, din acel moment am primit slobozenie şi înfiere şi ne-am făcut mădulare ale trupului care are drept cap pe Hristos. Din această pricină, tot ce se ţine de cap, devine şi al nostru. Şi anume, prin baia Botezului ne curăţim de orice păcat, prin Taina Mirului ne facem părtaşi la darurile cele dumnezeieşti, iar prin Sfânta Cuminecătură dobândim părtăşie la însăşi viaţa Domnului Hristos. In ce priveşte viaţa noastră viitoare, ne va fi dat să o trăim ca nişte dumnezei în jurul marelui Dumnezeu88, să
87. Iubirea de oameni cea negrăită (τήί αρρήτου φιλαΜθρωπίαί) (a Dom¬
nului) depăşeşte orice judecată şi toată puterea de înţelegere.
88. Mineiul lunii August, ziua 6, la praznicul Schimbării la Fată;
irmosul utreniei : «la a doua venire a Sa Hristos Se va arăta ca un
Dumnezeu între dumnezei».
DESPRE VIAŢA IN HRISTOS 47
devenim moşteni la aceleaşi bunuri ca şi El şi chiar să ajun¬gem să stăpânim împărăţia Lui — bineînţeles, dacă nu cumva ne vom orbi de bunăvoie în restul vieţii pământeşti şi dacă nu vom spinteca cu mâinile proprii haina noastră împără¬tească 89. Căci în cealaltă vreme a vieţii noastre numai un singur lucru ni se cere : să păstrăm binefacerile şi darurile împărtăşite de Hristos şi să nu lepădăm cununa, pe care cu atâtea oboseli şi strădanii ne-a împletit-o Mântuitorul. Doar aceasta şi este viaţa în Hristos, viaţă pe care o câştigă Tainele Sfinte, la care, bineînţeles, se adaugă şi strădania binevoitoare a omului90.
Dar, pentru a putea vorbi despre această viaţă în Hristos, se cade să tratăm întâi despre fiecare Taină în parte, iar în al doilea rând, despre rostul pe care-1 are în această lucrare şi voinţa omului.
89. Iarăşi χ
90. Această frază, cuprinzând pe de o parte rolul harului dobândit
prin Sfintele Taine, iar pe de altă parte contribuţia omului ( σπουδή),
face legătura primelor cinci cărţi cu cea de a şasea.
