DARUL SACRU AL VIETII

DARUL SACRU AL VIETII

 Traducere de PS Irineu Pop Bistriţeanul Carte apărută la Editura Patmos – Cluj‑Napoca, 2001(cartea este prezentată aici doar parţial,prin bunăvoinţa editorului, d-l Vasile Manea)  Cuprins Prefaţă IntroducereSacralitatea şi sfinţenia vieţii umaneÎnfruntarea dilemelor moraleEtica biomedicală ca disciplină teologică 1. Fundamentele teologice ale eticii creştine ortodoxeViaţa morală: „libertatea în duh”Dumnezeu ca TreimePersoana umană: de la chip la asemănareLucrarea răscumpărării: „Dumnezeu era în Hristos…”„Theosis” sau îndumnezeireaLuarea deciziilor morale 2. Sexualitate, căsătorie şi responsabilitate„Revoluţia sexuală”Legământul conjugalSex şi sexualitateNotă extinsăResponsabilitatea legământului conjugal şi comportamentul sexualEgalitatea sexelorVirtutea castităţiiSexualitatea premaritalăAdulterulPornografiaMansturbareaScurgerile nocturneHomosexualitateaNotă despre homosexualitate şi SIDA 3. Procrearea şi începutul vieţiiDespre sensul concepţieiShannon, Wolter şi McCormick despre „pre‑embrion”Jerome Lejeune şi „cutia de concentrare”O evaluare ortodoxă Apendice 1: Ortodoxia şi avortul
Prefaţă   Disciplina „bioeticii” a apărut ca răspuns la realizările fără precedent făcute în ultimele trei decenii în domeniul tehnologiei biomedicale. Multe din acestea sunt puse în slujba binelui, de la tehnicile reproductive pentru combaterea infertilităţii, la terapia genetică pentru combaterea bolilor. Cu toate acestea, o mare parte a noii tehnologii ne aruncă, ca niciodată, pe un teren minat, de la avorturile embrionare la sinuciderile asistate, de la sarcinile‑surogat la clonarea embrionilor umani. Cum priveşte Ortodoxia toate aceste „realizări”? Care sunt criteriile după care s‑ar putea rezolva problemele morale cu care se confruntă preoţi, pastori, medici şi laici, atunci când încearcă să distingă voinţa lui Dumnezeu şi să apere valorile umane fundamentale în faţa presiunilor crescânde ale imperativului „fă‑o pentru că poate fi făcută”?
            Această carte are în vedere astfel de probleme, dintr‑o perspectivă scripturistică şi patristică. Începând cu o discuţie asupra dilemelor bioetice de azi, urmează în capitolul întâi o privire generală asupra principalelor teme teologice care susţin orice răspuns ortodox la probleme privind crearea şi finalitatea vieţii omeneşti. Capitolele următoare pun probleme referitoare la semnificaţia sexualităţii şi moralitatea diferitelor forme de comportament sexual; întrebarea „Când începe viaţa omului?”; o apreciere morală, din perspectivă ortodoxă, privind unele proceduri ca avortul, fecundarea „in vitro” şi ingineria genetică (inclusiv clonarea umană); apoi probleme ce ţin de sfârşitul vieţii, incluzând sensurile suferinţei, moralitatea euthanasiei şi a sinuciderii asistate, ca şi îngrijirea adecvată a muribunzilor. Concluzia se prezintă ca o expunere sumară ce urmăreşte să adune şi să evalueze concluziile majore ale capitolelor precedente. Trei apendice oferă o expunere a punctului de vedere ortodox privind avortul, meditaţii asupra problemei sinuciderii, bazate în mare măsură pe descoperiri recente în domeniul neuropsihiatriei, precum şi consideraţii pastorale cu privire la înmormântare şi incinerare.
            O parte a materialului a fost publicat anterior şi apare aici într‑o formă revizuită. Secţiuni din cap. 1‑4 au apărut în articole publicate în St. Vladimir’s Theological Quarterly în 1988 şi 1989 şi în volumele Salvation in Christ, ed. J. Meyendorff şi R. Tobias; Minneapolis: Augsburg Press, 1992 şi Ethical Dilemmas: Crises in Faith and Modern Medicine, ed. J. Chirban; New York; University Press of America, 1994; o versiune iniţială a unei părţi din cap. 5 a fost publicată în revista Christian Bioethics 1/3, 1995; iar porţiuni din „Sinteza” concluzivă au fost extrase pentru Sourozh: A Journal of Orthodox Life and Thought, ed. Bishop Basil of Sergievo 71, Febr. 1998, şi pentru St. Vladimir’s Theological Quarterly (2/1998).            De‑a lungul acestor capitole am dorit să accentuez, înainte de toate, un element fundamental al teologiei ortodoxe, care este tot mai mult neglijat sau respins în mod făţiş de societatea secularizată şi pluralistă în care trăim. Este vorba de mărturia Scripturii despre viaţa umană ca dar divin, care trebuie primită, preţuită şi dăruită înapoi lui Dumnezeu, printr‑o bună chiverniseală. Antropologia ortodoxă accentuează, în primul rând, valoarea transcendentă şi infinită a persoanei umane. Această concepţie tradiţională creştină a persoanei, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi destinată participării eterne la viaţa divină, e ceea ce dă un ultim sens vieţii şi morţii noastre. Ea este lentila prin care trebuie să examinăm toate problemele bioetice, pentru a putea soluţiona dilemele provocate de tehnogia biomedicală modernă.
            „Darul sacru al vieţii” a fost scrisă în primul rând pentru preoţi, seminarişti şi persoane laice interesate, membri ai Bisericilor Ortodoxe tradiţionale (sau care se identifică cu ceea ce înţelegem prin Ortodoxie). Întâia mea preocupare este de a reflecta poziţia teologică şi spirituală a Tradiţiei Ortodoxe. Totuşi punctele de vedere expuse aici nu se vor a fi definitive şi autoritative. Ele sunt rezultatul meditaţiilor personale, uneori şovăielnice, susţinute pe cât posibil de dialogul cu alţi moralişti, ortodocşi sau nu, ca şi de experienţa pastorală personală. Deşi, am încercat să fiu credincios concepţiei ortodoxe în expunerea acestor probleme; alţii, cu precădere episcopii şi teologii noştri, vor judeca dacă am prezentat în mod fidel Tradiţia Bisericii. Oricum, cartea constituie o foarte limitată abordare, care îşi va atinge scopul atâta timp cât ne va determina la continuarea meditaţiei şi a dialogului asupra acestor probleme morale stringente.
 
Introducere          „Slava lui Dumnezeu este o fiinţă vie,           iar viaţa acestei fiinţe este «viaţa» lui Dumnezeu”. – Sf. Irineu      
         „A mers avva Lot la avva Iosif şi i‑a zis: avvo, după puterea mea îmi fac puţină pravilă şi puţinul post şi rugăciunea şi citirea şi liniştea şi după puterea mea sunt curat cu          cugetele. Ce am a mai face? Deci, sculându‑se bătrânul, şi‑a întins mâinile la cer şi i s‑au făcut degetele ca zece făclii de foc. Şi i‑a zis: de voieşti, fă‑te tot ca focul!” – Avva Iosif cel din Panefo
                  
         „Înălţaţi‑vă, fraţilor, înălţaţi‑vă cu mult zel şi fiţi convinşi în adâncul sufletelor voastre de această înălţare şi ascultaţi‑L pe Cel care zice: Veniţi şi să mergem pe muntele Domnului şi în casa Dumnezeului nostru, Care ne face picioarele          asemenea picioarelor căprioarei şi ne aşează           pe înălţimi, pentru a putea fi triumfători cu cântecul Lui”. – Sf. Ioan Scărarul  Sacralitatea şi sfinţenia vieţii umane  Ortodoxia afirmă că viaţa este un dar, oferit în mod liber de Dumnezeul iubirii. De aceea, viaţa umană trebuie întâmpinată cu bucurie şi mulţumire. Ea trebuie preţuită, conservată şi protejată ca expresia cea mai sublimă a activităţii creatoare a lui Dumnezeu, Care ne‑a adus „de la nefiinţă la fiinţă” nu doar pentru o existenţă biologică. El ne‑a ales pentru Viaţă, a cărei finalitate este participarea la slava veşnică a lui Hristos Cel Înviat, „la moştenirea sfinţilor, întru lumină” (Col. 1, 12; Efes. 1, 18).            În limbajul Părinţilor răsăriteni, acest destin transcedental sau telos al existenţei umane e exprimat ca theosis sau „îndumnezeire”. În gândirea patristică, Dumnezeu în adâncimea fiinţei Sale rămâne de nepătruns, dincolo de ceea ce putem cunoaşte sau experia. Un abis de netrecut desparte creatura de Creator, natura umană de natura divină. Cu toate acestea, învăţătura ortodoxă despre theosis afirmă că vocaţia noastră primă este de a participa la viaţa divină însăşi, de a „urca spre casa Dumnezeului nostru”, unde ne vom bucura de comuniunea veşnică cu cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Cum rezolvă Ortodoxia această tensiune între absoluta transcendenţă a lui Dumnezeu şi accesibilitatea Sa în viaţa credinţei? Putem răspunde scurt şi schematic în felul următor.
Din misterul adânc al absolutei Sale „alterităţi”, totala inaccesibilitate a naturii sau fiinţei Sale divine, Dumnezeu se îndreaptă spre lumea creată şi spre lucrul mâinilor Sale, pentru a salva, restaura şi vindeca tot ceea ce e păcătos şi corupt. Cu ajutorul a ceea ce Sfântul Irineu numeşte cele „două mâini” ale sale – Fiul şi Sfântul Duh ‑Dumnezeu Tatăl îmbrăţişează viaţa umană, umplând‑o cu atributele sau „energiile” Sale: iubire, putere, dreptate, bunătate şi frumuseţe. Astfel, El ne deschide calea spre Împărăţia Sa, acolo unde cei care trăiesc şi mor în Hristos se alătură sfinţilor din toate veacurile, aducând cântări de laudă şi mulţumire înaintea măreţiei şi maiestăţii divine. De aceea, viaţa umană îşi găseşte ultima împlinire dincolo de moarte, în nesfârşita comuniune a „dreptăţii, păcii şi bucuriei în Duhul Sfânt”, care constituie Împărăţia lui Dumnezeu (Rom. 14, 17).
Totuşi, apostolul Pavel, ca şi evanghelistul Ioan şi alţi autori neotestamentari, vorbeşte despre Împărăţie ca despre o realitate care ne este accesibilă aici şi acum: Împărăţia este „printre” noi, în „mijlocul” nostru sau chiar „înlăuntrul” nostru (acesta e probabil sensul lui entos de la Lc. 17, 21). Deşi plinătatea ei poate fi cunoscută abia după moartea fizică, viaţa noastră de acum, în Biserică, ne oferă o reală pregustare a bucuriei inefabile ce va să fie. „Dreptatea, pacea şi bucuria” sunt calităţi pe care Sfântul Pavel le consideră a fi caracteristice comunităţii eclesiale de pe pământ, la fel ca şi vieţii în veşnica „comuniune a sfinţilor”. În Evanghelia după Ioan, Iisus le vorbeşte celor tentaţi de apostazie, tentaţi să‑şi încalce angajamentul luat faţă de El şi să revină la iudaism. El li se adresează la timpul prezent: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul meu şi crede în Cel ce M‑a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s‑a mutat din moarte la viaţă” (In. 5, 24). Din această perspectivă, Împărăţia lui Dumnezeu nu este doar un obiect al speranţei noastre viitoare (eshatologice). Ea este o realitate prezentă, inaugurată prin botez şi hrănită prin comuniunea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Ea este o realitate „sacramentală”, care transformă radical înţelegerea noastră despre originea şi finalitatea existenţei umane. Viaţa e acum experimentată ca un pelerinaj continuu, marcat de o luptă lăuntrică. Ea devine în esenţa ei askesis sau luptă spirituală între stricăciune, păcat şi moarte, pe de o parte, şi plinătate, sfinţenie şi viaţă veşnic fericită, pe de alta. Această luptă şi izbânda ei finală constituie „viaţa în Hristos”.
Creaţi de Dumnezeu ca cea mai sublimă expresie a iubirii Sale divine, noi suntem chemaţi să ne împărtăşim de comuniunea veşnică cu El, în compania celor care reflectă în eternitate sfinţenia Sa radiantă. Totuşi, ca şi sfinţii care au fost înaintea noastră ‑miile de martiri, „mărturisitori” şi alţi oameni sfinţi care „au luptat lupta cea bună” şi au ieşit biruitori – noi putem ajunge la sfinţenia divină prin exerciţiul bunei chiverniseli, oferindu‑ne „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos”. Mustrând pe membrii Bisericii din Corint, care erau tentaţi să cadă în ispita păcatului trupesc (desfrâului), Apostolul Pavel îi întreabă retoric: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care‑L aveţi de la Dumnezeu?”. Apoi face precizarea cutremurătoare: „Voi nu sunteţi ai voştri; căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru!” (I Cor. 6, 19‑20). Buna chiverniseală creştină cere ca noi să „dăm lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Aşa cum arată parabola talanţilor, această chiverniseală implică nu numai îngrijirea, ci şi înmulţirea roadelor: să dăm lui Dumnezeu ce este al Său, pentru slava Sa şi mântuirea lumii.
            Creaţi după chipul divin şi chemaţi la asemănarea cu Dumnezeu prin dobândirea sfinţeniei, după cum Tatăl nostru ceresc este „sfânt”, creştinii ortodocşi cred că un aspect major al vieţii şi vocaţiei lor este lupta continuă împotriva puterilor demonice ale păcatului şi morţii. Purtând zilnic crucea lui Hristos, ei se îmbarcă pentru un pelerinaj interior care duce, prin pocăinţă continuă, de la moarte la viaţă, pentru a atinge în cele din urmă comuniunea cu Dumnezeu. Aceasta este vocaţia primită de ei de la Dumnezeu, singura care le oferă un ultim sens şi o valoare personală.
            Această vocaţie este cea care conferă existenţei umane sacralitatea sau sfinţenia sa. Ea singură oferă vieţii umane valoare eternă, de la concepere, la moartea fizică şi până la existenţa înviată din Împărăţia lui Dumnezeu. Prin urmare, orice reflecţie asupra problemelor morale care influenţează viaţa umană presupune o perspectivă antropologică, fidelă Tradiţiei Bisericii, care recunoaşte şi respectă această sfinţenie.
            A vorbi despre sfinţenia sau sacralitatea vieţii umane înseamnă a vorbi despre persoană. Este o persoană numai acela care reflectă în sine comuniunea celor trei Persoane treimice. Acesta este un concept înţeles greşit în America de azi, unde „persoana” este în întregime confundată cu „individul”. Caracteristicile individuale ne disting unii de alţii, în timp ce calitatea‑de‑persoană ne uneşte în legătura comuniunii cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Ne putem revendica ca persoane doar atâta vreme cât întrupăm şi comunicăm celorlalţi frumuseţea, adevărul şi iubirea care unesc cele trei Persoane – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – într‑o veşnică tri‑comuniune (tri‑unitate). Dumnezeul Treimic este deci modelul, dar şi izvorul şi finalitatea a tot ceea ce este cu adevărat personal în experienţa umană.
            Faptul că suntem fiinţe personale înseamnă că purtăm chipul divin; de fapt, chipul este cel care determină calitatea noastră de persoană. Totuşi, noi ne împlinim ca persoane şi actualizăm deci înlăuntrul nostru autentica sfinţenie prin pocăinţa continuă şi prin lupta ascetică ce duce la ridicarea persoanei spre asemănarea divină. „Sacralitatea” vieţii, cu alte cuvinte, este intrinsecă naturii noastre; totuşi, ea este „actualizată”, concretizată în existenţa de zi cu zi, prin efortul nostru continuu de a realiza o autentică „sfinţenie” a vieţii. De aceea, dobândirea sfinţeniei presupune participarea noastră activă, „sinergia” sau cooperarea cu harul divin, ceea ce implică „dezbrăcarea de vechiul Adam” şi „îmbrăcarea cu cel nou”. Sfântul Pavel exprimă dinamismul acestei permanente transformări lăuntrice în următorii termeni: „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu (ton kata theon ), zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efes. 4, 22‑24).
            „Sacralitatea” şi „sfinţenia” sunt adesea folosite ca sinonime, atunci când este vorba de originea şi scopul divin al existenţei umane. În lumina a ceea ce am subliniat înainte, ar fi preferabil să vorbim despre viaţa noastră ca fiind „sacră”, în virtutea naturii sale create, care întrupează şi dă expresie „chipului” divin. Viaţa fiecărei persoane este „sacră”, de vreme ce ea este creată de Dumnezeu în scopul participării la propria‑i sfinţenie, şi are capacitatea de a reflecta prezenţa şi măreţia lui Dumnezeu în adâncimile ei. (Oricât de mult ar fi această capacitate diminuată de păcat şi de respingerea voită a lui Dumnezeu, antropologia ortodoxă afirmă că chipul divin poate fi alterat, dar niciodată distrus; nu există „cădere” totală, oricât de decăzut moral ar fi un individ). „Sfinţenia”, pe de altă parte, s‑ar referi la calităţile personale sau ipostatice pe care cineva le dobândeşte prin lupta ascetică împotriva ispitei şi a păcatului, ca şi prin atingerea virtuţilor. Sacralitatea trebuie deci privită ca o funcţie a „naturii”, iar sfinţenia ca o funcţie a „persoanei”.            Existenţa creştină are un caracter paradoxal: deşi lupta noastră personală, „războiul spiritual” pe care‑l ducem este indispensabil şi de neocolit în viaţa credinţei, roadele sale depind cu totul de harul lui Dumnezeu. Ortodoxia insistă asupra necesităţii unei „sinergii” între Dumnezeu şi fiinţele umane create, în lucrarea sfinţeniei. Totuşi, sfinţenia rămâne un dar, cu totul nemeritat şi cu totul inaccesibil prin propriile noastre eforturi. În timp ce căutarea sfinţeniei cere un sens profund al responsabilităţii din partea noastră, rodul acestei căutări este dat de Dumnezeu. Aşa cum „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20), nu eu sunt cel care realizează sfinţenia, ci mai degrabă „Duhul sfinţeniei” (Rom. 1, 4) care sălăşluieşte în mine şi lucrează singur la mântuirea mea.            Înzestrată cu „sacralitate” de la zămislirea ei, viaţa umană îşi găseşte, deci, ultimul sens, adânca ei semnificaţie „spirituală”, în căutarea „sfinţeniei”. Această distincţie între sacralitate şi sfinţenie este folositoare şi e conformă antropologiei ortodoxe. Cu toate acestea, discursul etic modern tinde să confunde termenii. Acest lucru este evident mai ales în discuţiile aride între cei care reprezintă fie perspectiva „sfinţeniei vieţii”, fie pe cea a „calităţii vieţii” în abordarea problemelor morale.
            Există în ultimii ani tendinţa de a opune aceste două perspective, punând „sfinţenia” şi „calitatea” într‑o tensiune fără soluţie. Susţinătorii principiului „sfinţenia vieţii”, potrivit unei caricaturi populare, vor dori să conserve existenţa biologică cu orice preţ, fără a ţine seama de gradul de suferinţă îndurată de persoana în cauză. Susţinătorii „calităţii vieţii”, potrivit aceleiaşi caricaturi, încearcă mai presus de toate să evite durerea epuizantă şi suferinţa. De aceea, ei sprijină proceduri ca „avortul la cerere” şi „sinuciderea asistată”, pentru a asigura controlul asupra calităţii vieţii unei femei însărcinate sau a unui muribund. În realitate, prima poziţie reprezintă un punct de vedere filosofic, cunoscut sub numele de „vitalism”. Este o formă de bio‑idolatrie, care prin însăşi natura ei violentează „sfinţenia” vieţii, de vreme ce viaţa dăruită de Dumnezeu se împlineşte dincolo de limitele existenţei biologice. De cealaltă parte, în măsura în care poziţia radicală a „calităţii vieţii” pune evitarea durerii mentale şi fizice deasupra oricărei alte valori, ea dezbracă viaţa umană de valoarea, scopul şi vocaţia sădite de Dumnezeu în firea ei.
            Ne vom întoarce la această problemă mai târziu, în discuţia asupra euthanasiei şi a „calităţii vieţii”, care s‑a bucurat de atâta atenţie din partea moraliştilor în ultimul deceniu. Deocamdată trebuie să accentuăm următorul lucru: „sfinţenia” şi „calitatea” vieţii nu trebuie privite în opoziţie, ele trebuie luate ca şi complementare. Experienţa creştină ştie că durerea şi suferinţa au potenţial izbăvitor. Dacă anumite niveluri ale suferinţei fizice sau psihice pot apărea ca „dezumanizante”, chiar acei care suferă dureri greu de suportat sunt în mâinile lui Dumnezeu şi pot experia grija Lui plină de dragoste şi mila Sa. Cu siguranţă, aceste daruri ale iubirii şi milei divine asigură adevărata calitate a vieţii umane în orice codiţii sau circumstanţe. În acelaşi mod, darul liber al sfinţeniei divine inundă viaţa umană cu autentica sfinţenie. Dacă sfinţenia şi calitatea vieţii umane sunt privite ca derivând din graţia divină (harul divin), atunci opoziţia operată în această controversă este falsă. Adevărata „calitate” a existenţei personale este oferită de lucrarea „sfinţeniei”; iar autentica „sfinţenie” derivă numai dintr‑o „calitate” deosebită a vieţii, conferită de mila iubitoare a veşnic milostivului Dumnezeu.
            Această complementaritate între calitatea vieţii şi sfinţenia ei este posibilă deoarece viaţa umană în însăşi natura ei este „sacră”. Originea, scopul şi finalitatea ei sunt date şi determinate de Dumnezeu. Încă o dată, „sacralitatea” şi „sfinţenia” trebuie diferenţiate: prima se referă la bunătatea esenţială şi valoarea infinită a vieţii umane create după chipul divin, iar ultima are în vedere lupta anevoioasă, dar binecuvântată a persoanei umane pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu.
 
Înfruntarea dilemelor morale Aceste consideraţii preliminare ne oferă cadrul potrivit pentru a aminti câteva din cele mai dificile probleme etice cu care noi, creştinii, ne confruntăm astăzi. S‑a afirmat adesea că „etica creştină” este o noţiune apuseană. Ortodoxia „răsăriteană”, pe de altă parte, se opreşte asupra „teologiei morale”, care este practic teologia ascetică tradiţională: prezentarea luptei lăuntrice pentru realizarea sfinţeniei cu ajutorul harului şi a puterii transfiguratoare a Sfântului Duh. Noua disciplină a eticii creştine ortodoxe a luat fiinţă pentru a ne ajuta pe noi ca preoţi, ca şi pe laici, să tratăm efectiv, în lumina „Tradiţiei vii” autentice, dilemele morale ridicate în societăţile tehnologice moderne. Scopul ei este în primul rând să identifice criteriile care ne permit să luăm deciziile morale potrivite: decizii conforme cu voinţa şi scopul lui Dumnezeu în privinţa noastră şi a lumii în care trăim.
            Lumea de azi ridică noi şi dificile dileme etice pentru noi toţi. Acest lucru este evident mai ales acolo unde tehnologia modernă a creat probleme şi posibilităţi care nu au fost niciodată prevăzute ori menţionate de Scriptură sau de tradiţia patristică. Câteva exemple vor fi suficiente pentru a ilustra această problemă.                                                              
1. Progrese uimitoare în sfera tehnologiei biomedicale au ridicat noi întrebări privind probleme ca procrearea sau sensul „parenting‑ului”, ajutorarea muribunzilor şi euthanasia, alături de problema fierbinte a sinuciderii asistate.
            Pilula franceză RU‑486 deschide calea avortului personal, iar alte combinaţii de preparate chimice vor permite femeii însărcinate să avorteze un embrion sau un fetus în intimitatea toaletei personale. Conceperea extra‑uterină a devenit o rutină, iar consecinţele ei pe plan sexual sunt dramatice. Dacă pilula separă sexul de procreare, fecundarea in vitro separă procrearea de sex. Ca o consecinţă, valoarea relaţiilor conjugale, ca mijloc de participare la activitatea creatoare a lui Dumnezeu, a fost cu totul estompată. Căsătoria nu mai este percepută ca o legătură veşnică a fidelităţii, responsabilităţii şi devoţiunii reciproce. Contractele prenupţiale, concubinajul şi divorţurile premature devin, tot mai mult, normative. Abia ne mai surprinde atunci creşterea exponenţială a „căsătoriei‑surogat” a homosexualilor, sarcini ale adolescentelor cu single‑parenting şi exploatarea sexuală a minorilor.            Pe de altă parte, aparatele de respirat, dializele şi alte instrumente banale ale medicinei moderne ridică probleme teribile privind alocarea unor resurse limitate şi selectarea celor care vor beneficia de tratament. Progresele medicale cum ar fi antibioticele, ventilatoarele sau transplantul de organe vitale fac posibilă menţinerea existenţei biologice aproape nedefinit, chiar atunci când pacientul este într‑o comă adâncă sau în stare vegetativă prelungită, cazuri care altădată ar fi permis muribunzilor să trecă în linişte în mâinile lui Dumnezeu. (Doar cei mai în vârstă decât noi îşi amintesc de vremea când pneumonia era declarată drept „prietenul muribundului”.) Toate acestea ne pun în faţa unor dileme etice: „deciziile dificile” provocate de progresele biomedicinii. Prin urmare, este absolut necesar să medităm împreună cu medicii şi cu teologii, pentru a determina uzul şi limitele adecvate ale tehnologiei medicale moderne.
2. Un alt domeniu cu grave implicaţii etice este cel al ingineriei genetice, îndeosebi iniţiativa genomului uman. Putinţa de a identifica şi restructura materialul genetic a creat posibilitatea de a manipula viaţa, umană şi nu numai, la nivelul ei cel mai adânc. O consecinţă înspăimântătoare a acestor progrese este reacţia inevitabilă a companiilor de asigurări, care vor refuza să plătească pentru ajutorul unui copil declarat in utero cu defecte genetice şi de aceea subiect al avortului legal.
Un alt potenţial pericol priveşte manipularea genetică în numele „eugeniei”, care caută îmbunătăţirea genetică a speciilor umane. Eugenia negativă sau terapeutică promite să prevină sau să vindece boli care sunt ori chinuitoare, epuizante, ori letale. Eugenia pozitivă sau „inovaţională”, care ar intensifica trăsăturile şi capacităţile pozitive, s‑a dovedit dezastruoasă în mâinile naziştilor şi dă slabe semnale în zilele noastre. Unii întreabă: dacă putem crea noi forme de viaţă în agricultură şi la unele animale, de ce nu am perfecţiona umanitatea, sporind inteligenţa, puterea fizică ş.a.m.d.? Problema stă, desigur, în deciderea asupra caracteristicilor care vor fi socotite drept potrivite pentru ceea ce eminentul eticist protestant Paul Ramsey numea „omul contrafăcut” („omul‑surogat”). În lumea modernă, unde competiţia este o forţă dominantă în motivarea comportamentului uman, iar supravieţuirea depinde adesea de rezistenţa în faţa ameninţării fizice şi a stresului emoţional, criteriile determinării „calităţilor” care ar trebui intensificate în specia umană este puţin probabil să fie alese cu referire la cele zece porunci sau la Predica de pe Munte.
3. Biserica se confruntă cu probleme la fel de grave create de mass‑media şi de explozia de informaţie computerizată. Aşa‑zisa supra‑informaţie oferă un remarcabil potenţial pentru bine, făcând posibilă educaţia interactivă, slujbe la domiciliu preferabile celor îndepărtate, precum şi accesul la resurse globale interconectate. Dar aceeaşi supra‑informaţie poate duce la subminarea valorilor sociale şi spirituale: de exemplu, controlul mental al T.V., ceea ce înseamnă aducerea la cel mai josnic numitor comun; sau puterea mediei concentrată în doar câteva mâini, ducând la tot mai multe ştiri fabricate sau transmiterea de informaţii negative pe Internet, violând cele mai elementare drepturi ale intimităţii; sau intensificarea relaţiilor între universităţi, armate şi afaceri, rezultând un „complex militar‑industrial‑academic” care este cu totul în detrimentul libertăţii personale şi academice.
            O consecinţă de o apreciabilă importanţă a acestei explozii de informaţie este aceea că ea concentrează toată atenţia şi resursele noastre asupra tehnologiei în sine, cum putem vedea astăzi în şcoli şi universităţi. Odată cu „centralizarea computerizată” creşte dezinteresul pentru filosofie, artă şi literatură. A scrie un program pe calculator în zilele noastre este mult mai important şi util decât a scrie un poem. E o stare tragică a lucrurilor, care a diminuat serios capacitatea noastră de creativitate şi a dus la o gravă criză spirituală, individuală şi colectivă. De aceea, ea trebuie tratată ca o problemă „bioetică” de primă importanţă.
4. Psihologia modernă a făcut şi ea progrese în ambele sensuri: pozitiv şi negativ. Pe de o parte, ne‑a înzestrat cu o nouă şi importantă perspectivă a comportamentelor specifice, de obicei atribuite „voinţei libere”. De pildă, astăzi ştim că alcoolismul este mai degrabă o boală decât rezultatul unei „voinţe slabe”; ştim că mânia cronică e adesea expresia unei furii suprimate ca rezultat al unui abuz din copilărie; şi mai ştim că anumite forme ale criminalităţii, şi multe cazuri de sinucidere, sunt rezultatul dezechilibrelor din neurotransmiţătorii creierului. Pe deasupra, intuiţiile oferite de studiul psihologic au dus la crearea unor terapii cu medicamente care au îmbunătăţit semnificativ calitatea vieţii pentru oameni care suferă de boli altădată considerate boli mentale în întregime debilitante mutilatoare.
            Cosecinţele negative ale fascinaţiei noastre pentru psihologia modernă sunt practic de ordin spiritual. Accentuând corespondenţele neuro‑chimicale ale diferitelor tipuri de comportament antisocial – de la alcoolism, la abuzul sexual şi sinucidere – explicaţiile psihologice pot duce uşor la relativism şi la anularea responsabilităţii personale. Întrebarea esenţială provocată de psihologia modernă este cea pusă cu mulţi ani în urmă de Dr. Karl Menninger: care fapte pot fi considerate păcate? Dacă creştinii ortodocşi vor birui suspiciunea lor asupra psihologiei, aceasta nu înseamnă că nu vor fi conştienţi de puterea păcatului şi importanţa responsabilităţii în problemele noastre personale şi sociale.
 
 Etica biomedicală ca disciplină teologică Acestea sunt doar câteva din problemele contemporane care i‑au condus pe teologi şi pe filozofi, ca şi pe medici şi jurişti, la crearea „bioeticii”. Termenul este nefericit, de vreme ce este separat în concepţia curentă de ceea ce învaţă teologia morală pornind de la premisa că viaţa umană este cu adevărat un dar divin, al cărei sens şi finalitate pot fi descrise doar în limbajul ascetismului, sfinţeniei, iluminării, desăvârşirii şi îndumnezeirii.            În capitolele următoare ne vom concentra asupra câtorva probleme specifice vieţii umane, de la zămislire până la moarte. Una din primele noastre preocupări priveşte disciplina eticii medicale şi încercările ei de a pune probleme ce au fost ridicate de recentele progrese ale tehnologiei biomedicale. Înainte de a ne referi la aceste probleme, trebuie să arătăm de ce, din punct de vedere ortodox, etica medicală trebuie înţeleasă ca o disciplină teologică.
            În general, „etica” studiază comportamentul uman. Ea este de regulă privită ca o ştiinţă descriptivă care încearcă să înţeleagă şi să analizeze principiile şi valorile fundamentale care guvernează conduita umană. „Teologia morală”, pe de altă parte, este de obicei considerată ca fiind prescriptivă: ea propune „imperativele” ce orânduiesc viaţa morală ca răspuns la poruncile divine aşa cum apar ele în Scriptură şi în alte surse ale Sfintei Tradiţii. Totuşi, a vorbi despre o etică „creştină” specifică înseamnă a complica problema, de vreme ce ea sugerează că scopul disciplinei este nu doar de a analiza comportamente, ci şi de a propune un tratament pentru bolile morale, respectiv pentru păcat. În general, deci, etica creştină şi teologia morală creştină sunt echivalente, de vreme ce emiterea de judecăţi morale implică prin chiar natura sa o străduinţă spre sfinţenie. Acest lucru este valabil şi pentru relativ noua disciplină a eticii medicale sau „biomedicale”. Expresia s‑ar putea referi pur şi simplu la modul în care medicii şi alţi specialişti tratează pacienţii. Astfel, ea ar putea fi pur descriptivă (analizând valorile, motivele şi intenţiile echipei medicale); sau, dacă se aventurează pe tărâmul prescripţiei (cum trebuie să se comporte echipa şi de ce), directivele ei morale vor fi guvernate de perspectiva filosofică personală a eticiştilor. Pe de altă parte, „Etica medicală creştină” (dacă este ortodoxă), presupune un sistem valoric bazat pe anumite adevăruri, sau mai degrabă pe Adevărul care s‑a revelat şi continuă să se reveleze în Biserică, adică realitatea atotcuprinzătoare a prezenţei lui Dumnezeu în creaţie.
            Etica ortodoxă şi în special etica medicală sau bioetică, care se ocupă mai ales de problema vieţii şi a morţii, este bazată pe cel puţin următoarele presupoziţii:            1). Dumnezeu este Stăpân peste fiecare aspect al existenţei umane, de la zămislire până la mormânt şi dincolo de moarte. Această convingere este bine exprimată într‑o cunoscută rugăciune de dimineaţă, atribuită fie Sfântului Filaret al Moscovei (1867), fie părinţilor spirituali de la mănăstirea Optima: „Învaţă‑mă să întâmpin cele ce vin asupra mea, cu pacea sufletului şi cu convingerea clară că voia Ta guvernează totul… În momente neprevăzute, ajută‑mă să‑mi amintesc că toate sunt trimise de Tine”. Imperativul divin „Alege viaţa!” este împlinit iubindu‑L pe Domnul, supunându‑ne voii Lui şi îndreptându‑ne spre El (Deut. 30, 19), adică, oferindu‑ne pe noi înşine în întregime autorităţii Sale divine. Această autoritate este cu siguranţă prezentă în apelul Bisericii Ortodoxe de a respinge avortul, euthanasia şi alte proceduri prin care luăm viaţa (sau moartea) în propriile noastre mâini.
2). Sfânta Treime – caracterizată prin „comuniune şi alteritate”, prin unitate de esenţă şi distincţia persoanelor – trebuie să fie modelul sau icoana fiecărei relaţii umane. Uniţi prin aceeaşi natură umană în comuniunea Trupului eclesial, împărtăşind unii altora diferitele daruri spirituale, noi suntem chemaţi la „responsabilitate”: să răspundem unul celuilalt cu dragoste jertfelnică, care reflectă iubirea nesfârşită a celor trei Persoane ale dumnezeirii, împărtăşită în sânul Treimii şi „revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt” (Rom. 5, 5).
            3). Creşterea în viaţa morală este posibilă atât timp cât experimentăm „tensiunea eshatologică” a vieţii veşnice prezentă în mijlocul nostru. „Vine ceasul şi acum este”, când singura semnificaţie şi valoare a existenţei umane este să ne închinăm Tatălui „în duh şi adevăr” (In. 4, 23‑24). Etica creştină este esenţial „teologică” – în sensul biblic profund – concentrându‑se asupra realizării aici şi acum a frumuseţii, adevărului şi desăvârşirii vieţii din Împărăţia lui Dumnezeu.
            Care sunt implicaţiile acestor principii pentru etica medicală? Date fiind împrejurările în care trăim azi, putem afirma următoarele.
            Sănătatea şi integritatea, au sensul lor ultim numai în perspectiva voinţei divine veşnice, a iconomiei divine ce se va împlini „la a doua şi mărita venire” a lui Iisus Hristos. De aceea, serviciul medical trebuie să urmărească nu numai scopul proxim al redării şi îmbunătăţirii sănătăţii trupeşti; el ar trebui să tindă să ofere condiţii optime pentru creşterea spirituală a pacientului în fiecare moment din ciclul vieţii. Aceasta înseamnă a vindeca bolile şi înseamnă, mai ales în cazul muribunzilor, alinarea durerii prin mijloace adecvate pentru a permite pacientului, prin rugăciune, spovedanie şi împărtăşanie, să se predea în mâinile lui Dumnezeu.
            „Grandomania medicală” rezultă prea adesea din încercarea trufaşă a personalului medical de a evita „eşecul”, definit ca „pierdere” a pacientului datorită morţii sale. Această prezumţie e responsabilă în mare parte de suferinţele pacienţilor şi ale familiilor lor, şi este idolatrie de cel mai înalt grad, atâta timp cât echipa medicală îşi asumă rolul lui Dumnezeu.
            Apoi, probleme ca şi „consimţământul” sau „drepturile pacientului” trebuie evaluate în lumina învăţăturii Evangheliei despre libertate şi responsabilitate. Unii eticişti creştini de astăzi sugerează că unirea noastră în Trupul lui Hristos implică un angajament reciproc care în anumite cazuri transcende nevoia consimţământului şi transformă noţiunea de „drepturi” personale în gestul jertfelnic al grijii pentru alţii din iubire. În timp ce această concepţie întinde spectrul „terenului minat” spre paternalism într‑un mod clar şi poate periculos, deci (potenţial) periclitând autonomia pacientului şi însuşi principiul consimţământului, concepţia teologică este profund „evanghelică”. Ea recunoaşte că, din punctul de vedere al îngrijirii medicale, sensul şi valoarea ultimă în viaţă constau nu în conservarea existenţei biologice, ci în predarea de sine în grija lui Dumnezeu. Şi se întemeiază astfel relaţii personale – între medic şi pacient, între echipa medicală şi familia pacientului – bazate pe relaţia esenţială a iubirii, încrederii şi devoţiunii reciproce împărtăşită de cele trei Persoane ale Sfintei Treimi.
            Tehnologia medicală modernă a produs minuni pentru care mulţi dintre noi vom fi veşnic recunoscători. Dar ca orice invenţie omenească, această tehnologie şi aplicaţiile ei trebuie să fie permanent reevaluate şi judecate în lumina Sfintei Tradiţii. Parafrazând o celebră maximă, „etica e prea importantă pentru a fi lăsată în mâinile eticiştilor”. În esenţa ei, etica creştină este un mijloc de a sluji Bisericii. Aceasta înseamnă că a face etică este o lucrare comună pentru care fiecare e responsabil. La fel cum fiecare creştin e chemat să fie teolog, oferindu‑se pe sine şi lumea întregă lui Dumnezeu în rugăciune, fiecare e chemat să fie un eticist, un „teolog moralist” în sens propriu. Informându‑ne asupra problemelor, discutându‑le în familie, parohie şi la serviciu, luând o poziţie, publică şi personală, care să reflecte înţelegerea noastră asupra Evangheliei şi a imperativelor divine, le putem fi de folos numeroşilor specialişti în ajutorul medical, care trăiesc pentru a ne servi pe noi, furnizându‑le călăuzirea şi discernământul pe care‑l caută. Astfel, „etica medicală” poate fi repusă în locul ei potrivit, ca o disciplină teologică care serveşte slava lui Hristos şi sănătatea spirituală a membrilor Trupului Său.
            Înainte de a trece la problemele biomedicale specifice, ar fi bine să detaliem presupoziţiile teologice care guvernează luarea deciziilor morale. Astfel, capitolul întâi dezvoltă câteva din aceste învăţături dogmatice ortodoxe, notate în această introducere, mai ales cele care se referă la problema vieţii şi a morţii. Scopul lor este de a oferi cititorului o perspectivă concretă, o viziune a prezenţei şi scopului lui Dumnezeu în creaţie şi în existenţa umană, asigurând temelia pentru judecăţile morale specifice atinse în capitolele următoare. Înainte de toate, se încearcă argumentarea din Sfânta Tradiţie a convingerii că viaţa umană este într‑adevăr un dar divin, care trebuie primit cu recunoştinţă profundă şi oferit apoi Creatorului Vieţii ca o „jertfă a laudei”.

 1. Fundamentele Teologice ale Eticii Ortodoxe Creştine                                                               „Totul există din dorinţa Tatălui, ia fiinţă prin
                                                              acţiunea Fiului şi atinge perfecţiunea prin
                                                              Duhul Sfânt … Numărul trei, prin urmare, ni
                                                              se întipăreşte astfel în minte: Dumnezeu – Cel care                                                              porunceşte, Cuvântul – Cel care creează,
                                                              Duhul – Cel care întăreşte. Şi ce ar putea însemna                                                               să întăreşti,dacă nu să faci ceva perfect                                                               în sfinţenie?” – Sf. Vasile cel Mare                                                               „Frumuseţea divină se oglindeşte în şi prin toate                                                              lucrurile nenumărate pe care Creatorul le‑a făcut,                                                              dar străluceşte predominant în icoana vie a                                                               lui Dumnezeu, adică în fiinţa umană”.      – Ep. Kallistos Ware
                                                                                             
Viaţa Morală: „Libertatea în duh”  Dumnezeu este Alfa şi Omega vieţii omeneşti, Creatorul, Izbăvitorul şi împlinirea ultimă a fiecărei existenţe personale. Fiecare om, bărbat şi femeie, este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen. 1, 26‑27). Fiecare, fără excepţie, are capacitatea de a atinge virtutea, sfinţenia, şi în cele din urmă theosis‑ul sau „îndumnezeirea”: participarea deplină şi eternă la energiile sau atributele divine. Din acest motiv, tradiţia creştină accentuează atât de stăruitor faptul că viaţa umană este sacră. Această sacralitate îşi are temeiul în Dumnezeu şi este o expresie a iubirii Sale. Ea este un dar: darul vieţii şi sfinţeniei lui Dumnezeu Însuşi, dăruite nouă fără vreun merit al nostru personal. Despărţită de acest dar, viaţa este fără sens, absurdă.
            Recunoaşterea şi preamărirea lui Dumnezeu ca Domn al vieţii noastre constituie temelia pe care ne fundamentăm înţelegerea şi speranţa care duc spre viaţa virtuoasă sau sfântă, viaţă ce este conformă voinţei divine şi care manifestă atributele divine ale frumuseţii, adevărului, dreptăţii şi iubirii. Mărturisirea lui Dumnezeu ca Suveran absolut şi celebrarea acestei convingeri în cultul Bisericii constituie astfel fundamentul teoriei morale creştine.            Problematica teologiei morale, care cauzează dileme etice în viaţa de toate zilele, este determinată de conflictul dintre mărturisirea credinţei noastre şi „pasiunile” noastre, „îmboldirile cărnii” care duc la păcat şi la despărţirea de Dumnezeu, Care este singurul izvor şi unica împlinire a existenţei umane. Dacă nu ar exista acest conflict, am putea prin însăşi natura noastră să recunoaştem voinţa lui Dumnezeu şi să ne conformăm atitudinea şi acţiunile noastre cu ale Acestuia. Nu ar mai exista astfel „dileme etice” sau alegeri dificile în viaţa morală. Totuşi, păcatul – care este autonomia umană (autexousia), răvăşită de furie – a corupt natura noastră creată, capacitatea „naturală” a fiecărei persoane, în virtutea chipului divin dinlăuntru, de a‑L cunoaşte, de a‑L iubi şi de a se supune în mod consecvent lui Dumnezeu înainte de toate. „Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”, afirmă Sfântul Pavel (Rom. 3, 23). Cu toţii suportăm efectele istovitoare ale propriei noastre păcătoşenii. Ca o consecinţă, chiar şi cel mai devotat sau sfânt dintre noi trăieşte conflictul existent între credinţă şi pasiuni.            Dobândirea virtuţilor bunătăţii, iubirii, milei şi dreptăţii necesită o disciplină – askesis (luptă) – a pocăinţei continue. Întoarcerea presupusă de metanoia sau căinţă, nu poate fi o întoarcere înspre noi înşine, înspre natura noastră căzută şi coruptă. Aceasta nu poate fi decât o întoarcere la Dumnezeu. Comportamentul etic creştin nu poate fi predicat pe baza unor idealuri sau ţeluri omeneşti. Condiţiile şi scopurile lui, ca şi viaţa umană însăşi, trebuie fundamentate în Dumnezeu, Care singur hotărăşte ce este bine, drept sau corect, şi Care ne descoperă aceste hotărâri prin Scriptură, rugăciune şi alte aspecte ale experienţei eclesiale.            Prin urmare, etica creştină trebuie fundamentată în Revelaţie. Dacă ne vom angaja în lucrarea de modelare/conformare a voinţei, dorinţelor şi acţiunilor noastre voinţei lui Dumnezeu, trebuie să ştim ce implică această voinţă divină. Cum vrea, de fapt Dumnezeu să ne purtăm? Dacă vom căuta răspunsul în Scriptură sau în tradiţia Bisericii, vom găsi indicaţii precise. Una din ele se remarcă înaintea tuturor. „Dumnezeu este iubire”, ne spune Apostolul Ioan (I In. 4, 7‑12). Astfel, faptele şi acţiunile noastre vor reflecta în mod real iubirea jertfelnică ce a culminat în răstignirea lui Iisus Hristos, Fiul iubit al Tatălui.Această iubire revelată este esenţial trinitară, o comuniune a devoţiunii reciproce şi a dăruirii de sine, împărtăşită în mod egal între cele trei Persoane divine. Ca atare ea este întotdeauna îndreptată spre celălalt, ea este un dar al sinelui, oferit în mod liber celuilalt şi de dragul celuilalt. Răspunsul omenesc la această iubire este, de asemenea, obştesc. Ştiind că suntem obiectul afecţiunii adânci şi tandre a lui Dumnezeu, noi îi oferim în schimb iubirea noastră, prin rugăciunile noastre şi prin fidelitatea cu care îi împlinim poruncile. În acelaşi timp, noi ne aplecăm, plini de dragoste, spre celălalt – spre fiecare „celălalt” – care, asemenea nouă, poartă în adâncul sufletului chipul frumuseţii şi vieţii divine. Nu există nici o limită sau restricţie pentru această iubire. Ea va fi împărtăşită în aceeaşi măsură prietenilor sau duşmanilor, ortodocşilor sau eterodocşilor, fără a ţine cont de identitatea etnică, clasă socială, rasă, religie sau sex. Dumnezeu ne‑a arătat dragostea Sa nemărginită, care înzestrează fiecare fiinţă umană cu valoare şi demnitate infinită. Fiecare „celălalt”, de aceea, este vrednic de dragostea noastră, pentru că cere într‑adevăr dragostea noastră. În simplele, dar profundele cuvinte ale lui O. Clement: „Tout homme a droit a une compassion infinite” – „fiecare persoană merită o compasiune infinită”.            Această convingere i‑a determinat pe teologii moralişti ortodocşi să dezvolte o „etică a iubirii”, distinctă de etica „virtuţii” sau etica „legii naturale”. Desigur, cele trei nu se exclud reciproc. Etica ortodoxă poate stărui asupra importanţei reflectării iubirii divine în faptele oamenilor, dar motivaţia din spatele acestor „acte ale iubirii” va fi căutarea virtuţii, iar conţinutul şi aplicaţia ei vor fi prevăzute de „legea” lui Dumnezeu Însuşi, revelată în creaţie. Totuşi, învăţătura ortodoxă afirmă că nu există o distincţie radicală între revelaţia „generală” şi cea „specială”, între „legea naturală” şi „legea lui Hristos” (Gal. 6, 2). Pentru a cunoaşte voia lui Dumnezeu, trebuie să cercetăm în întregime, adâncimile şi bogăţiile tuturor surselor revelaţiei din Biserică: Scriptura, scrierile doctrinare, ascetice şi mistice ale Sfinţilor Părinţi, Liturghia creştină şi tradiţiile privind cultul personal (de pildă, „isihasmul” sau rugăciunea inimii), canoanele, iconografia şi alte reprezentări grafice ale credinţei, precum arhitectura bisericească; de asemenea, hagiografia sau vieţile şi învăţăturile sfinţilor. Toate aceste surse sunt necesare, pentru că Iisus Hristos, chipul sau „icoana” lui Dumnezeu şi reflecţia slavei Sale (Col. 1, 15; Evrei 1, 3), descoperă „faţa” Tatălui – frumuseţea şi voinţa divină – nu doar în timpul vieţii Sale pământeşti şi nu doar în Scripturile canonice, ci şi ca Domnul înviat şi mărit, Care e prezent şi lucrează în Biserică prin Sfântul Duh.Oricât de adevărate ar fi acestea, descoperirea voinţei Tatălui în şi prin Fiul şi Duhul se face de foarte puţine ori cu privire la acţiuni particulare ce trebuie urmate în situaţii concrete. Îndeosebi în aceste vremuri ale progreselor teribile în tehnologia biomedicală, ne confruntăm adesea cu decizii pentru care se pare că nu găsim un temei solid în sursele Revelaţiei, inclusiv Sfânta Scriptură. Cele zece porunci, Fericirile şi coduri de lege asemănătoare (cf. Efes. 5, Col. 3, I Pt. 2), alături de învăţăturile concrete ale lui Iisus, Pavel şi ale altor scriitori apostolici (e.g. asupra căsătoriei şi divorţului Mt. 19, 3‑12; I Cor. 7, 10‑16, sau despre înviere şi judecată: Mt. 25, 31‑46; In. 5, 19‑29; I Cor. 15, 34‑58), ne înzestrează cu un număr important, dar limitat de reguli în vederea luării deciziilor etice. Ele interzic sau proscriu anumite fapte (idolatria, crima, furtul, adulterul) şi poruncesc sau prescriu altele (curăţenia inimii, împăcarea, faptele iubirii, evanghelizarea), uneori cu nebănuită concreteţe: „Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter”.(Mt. 19, 9); „Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea?” (I Cor. 6, 16); „Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului” (I Pt. 3, 3).            În zilele noastre, aşa cum am precizat în Introducere, se ivesc probleme etice majore în privinţa cărora Biblia şi tradiţia Bisericii par a păstra tăcerea: politica defensivă într‑o epocă a armelor nucleare şi a terorismului sponsorizat de stat, contracepţia şi fertilizarea in vitro, sinuciderea asistată în cazul muribunzilor şi multe altele. De aceea, întrebarea se ridică asupra relevanţei mărturiei biblice. Cât de folositoare poate fi Biblia pentru îndreptarea moralităţii, dacă atâtea probleme etice stringente ale zilelor noastre nu sunt nici măcar menţionate în ea?            Totuşi, a privi lucrurile în acest mod înseamnă a pune o falsă problemă. Valoarea Scripturii şi a întregii tradiţii creştine în privinţa îndreptării moralităţii nu rezidă în cele din urmă în regulile variate pe care ea le prescrie. Christos Yannaras are dreptate când spune: „Dacă privim moralitatea ca pe o simplă conformare a omului faţă de un cod de lege autoritativ sau convenţional, atunci etica devine alibiul omului pentru problema lui existenţială”. Acea problemă existenţială care ne atinge pe toţi, priveşte în ultimă instanţă mântuirea noastră veşnică mai degrabă decât conformitatea cu un cod exterior care să ne conducă acţiunile. Scopul ultim al moralităţii creştine nu este supunerea, şi nici măcar „desăvârşirea”, definită ca imitare fidelă a atributelor divine ale bunătăţii şi iubirii. Adevăratul ei scop este viaţa: veşnică, binecuvântată şi fericită în sânul Treimii.            Moralitatea se raportează la destinul nostru personal ca purtători ai chipului divin, fiind chemaţi, în comuniune cu ceilalţi, să atingem asemănarea divină. Înţelegem de aici că moralitatea este esenţial eclesială. Nu există o „moralitate personală”, de vreme ce scopul vieţii noastre este să‑i îmbrăţişăm pe ceilalţi cu puterea mântuitoare a puterii divine. Importanţa Scripturii pentru viaţa morală constă nu atât în regulile pe care le prescrie, ci în ethos‑ul pe care‑l relevă în comunitatea credinţei. Acest ethos (din care derivă cuvântul „etică”) poate fi descris ca un ethos al Duhului, cu temelia în acţiunea mântuitoare a lui Hristos şi hrănit de viaţa liturgică sacramentală a Bisericii. Este, înainte de toate, un ethos al libertăţii existenţiale, care permite persoanei umane să realizeze sau să respingă scopul vieţii, să răspundă lui Dumezeu şi celorlalţi prin iubire jertfelnică sau să arunce pe cineva în iadul pe care Sartre îl definea sarcastic ca fiind „ceilalţi”.            Din această perspectivă, moralitatea poate fi definită ca viaţă în libertatea Duhului. Acestea fiind spuse, este adevărat totuşi faptul că avem nevoie de anumite directive în viaţa morală, indicaţii clare asupra a ceea ce Dumnezeu ar vrea să facem în anumite situaţii concrete. Existenţa creştină ne antrenează permanent într‑o luptă dublă: să discernem voiţa divină şi să ne conformăm propria voinţă şi atitudinile aceleia. O anumită abordare „deontologică” sau după reguli a judecăţilor morale este necesară dacă vom duce acea luptă, indiferent de rezultat. Deşi Scriptura şi interpretarea ei de‑a lungul istoriei Bisericii nu ne vor oferi răspunsuri explicite la multe din dilemele etice cu care ne confruntăm azi, ea informează, conturează şi susţine ethos‑ul creştin, prin care pot fi găsite asemenea răspunsuri. În cadrul Ortodoxiei, aceasta echivalează cu dobândirea unei „minţi” scripturistice şi patristice, o percepţie luminată a unor adevăruri fundamentale care trebuie să susţină în întregime judecăţile etice adecvate. Aceste adevăruri se referă la Dumnezeu, la noi înşine şi la destinul nostru personal şi comunitar. Ele constituie firele vitale din care e construită ţesătura vieţii noastre creştine.
            Dacă există în prezent atâta confuzie în privinţa luării deciziilor etice, aceasta nu se întâmplă doar datorită noutăţii şi complexităţii problemelor cu care ne confruntăm. Motivul principal este faptul că disciplina eticii a fost tăiată din rădăcinile ei teologice. Dacă e să se constituie ca o veritabilă „teologie morală”, reflecţia etică trebuie să pornească de la credinţa Bisericii şi să o exprime pe aceasta. Ea trebuie să înceapă şi să sfârşească cu convingerea că Iisus Hristos singur este Calea, Adevărul şi Viaţa, temelia şi finalitatea oricărei acţiuni morale, oricât de specifică (concretă) sau trivială ar părea. Etica este teologie aplicată, teologia în acţiune. Ca atare, ea îşi găseşte cea mai elementară şi elocventă afirmare în cunoscuta exhortaţie liturgică care încheie multe slujbele ortodoxe: „Să ne predăm pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeul nostru”.
            Înainte de a ne referi la problemele morale concrete, am putea relua câteva din elementele fundamentale ale credinţei creştine care susţin reflecţia adevăratei morale. Următoarele părţi ale capitolului se vor opri asupra unor doctrine sau învăţături ale Bisericii care definesc Ortodoxia: învăţături despre Dumnezeu – Treimea, despre persoana umană ca purtătoare a chipului lui Dumnezeu, despre lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în Hristos şi despre theosis sau îndumnezeire ca scopul ultim al existenţei umane. În final ne vom referi la problema discernământului în viaţa morală şi la lucrarea Sfântului Duh în conştiinţa umană în privinţa acestui discernământ.            Astfel, vom putea arăta în ce fel tradiţia biblică şi patristică poate vorbi (direct şi ferm) despre problemele morale care apar atât de chinuitoare astăzi. Prima întrebare ce trebuie reţinută este aceasta: În ce fel pot fi principiile teologice abstracte aplicate în „momente etice” concrete, mai ales când trebuie luate decizii de viaţă şi moarte? În ce fel, cu alte cuvinte, pot principiile credinţei noastre să ne ajute să cunoaştem voinţa lui Dumnezeu în situaţii concrete şi să acţionăm conform acestei voinţe, pentru binele nostru şi al celor pentru care suntem responsabili? 
 Dumnezeu ca Treime Părinţii răsăriteni pun în centrul reflecţiei lor teologice Revelaţia: descoperirea vieţii şi voinţei divine. Dumnezeu Se descoperă pe Sine în ordinea naturală (Rom. 1, 20), dar numai ca şi Creator, Domn şi Judecător. Cunoaşterea lui Dumnezeu ca Mântuiror şi Izbăvitor, Care ne comunică profunzimile iubirii Sale şi ne face părtaşi la viaţa Sa divină, este cerută de revelaţia specială care‑şi găseşte expresia în Scriptură, în definiţiile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice şi în experienţa Bisericii. Toate acestea formează ceea ce numim Sfânta Tradiţie, care vorbeşte despre cunoaşterea lui Dumnezeu, indispensabilă mântuirii umanităţii.            Întreaga Revelaţie este, în cele din urmă soteriologică. Ea este dată, aşa cum arată Liturghia euharistică, „pentru viaţa lumii şi mântuirea ei”. Totuşi, pentru Părinţii greci, aceasta nu înseamnă că îl cunoaştem pe Dumnezeu numai în actele sau lucrarea Sa mântuitoare. Putem, de asemenea, cunoaşte, într‑o oarecare măsură, despre fiinţa lui Dumnezeu. Prin urmare, ei fac o distincţie între teologie şi iconomie. Primul termen se referă la relaţiile din sânul divinităţii, iar al doilea la lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în creaţie. Adevărata teologie priveşte deci ceea ce am putea numi „Treimea imanentă”, pe când lucrarea mântuirii este o expresie a „Treimii iconomice”, Dumnezeu ad extra. Distincţia este oarecum artificială, dar folositoare, atâta vreme cât permite afirmarea cunoaşterii noastre despre Dumnezeu care nu se limitează la „actele Sale atotputernice” în istorie, ci care include şi o percepţie a lui Dumnezeu aşa cum este în El Însuşi, dincolo de relaţia Sa cu creaţia.            Conţinutul acestei cunoaşteri revelate a lui Dumnezeu este exprimat în modul cel mai adecvat în limbajul primelor două Sinoade ecumenice, ca unire a celor trei Persoane divine (hypostasis) într‑o singură Natură sau Esenţă divină (ousia). Potrivit sintezelor teologice făcute de Părinţii capadocieni ai veacului al patrulea (Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz şi Grigore de Nysa), cele trei ipostasuri se disting în cele din urmă doar datorită originii lor. Tatăl este „nenăscut” din veşnicie, Fiul este din veşnicie „născut” din Tatăl, iar Sfântul Duh „purcede” din veşnicie din Tatăl. Consubstanţiale (homoousios, „de aceeaşi natură [divină]) şi fără de început, cele trei împărtăşesc nu numai aceeaşi esenţă sau natură, ci şi aceeaşi voinţă, aceeaşi energie sau activitate.            În experienţa umană, voinţa divină este exprimată ca „iconomie”, acţiunea prin care Dumnezeu mântuieşte omenirea şi universul laolaltă. Cu totul inaccesibil în natura Sa divină, Dumnezeu Se descoperă pe Sine şi îşi exercită voinţa prin ipostasurile sau Persoanele divine. Teologia bizantină descrie această „iconomie” în termeni de „hristologie pneumatică”. Aceasta accentuează absoluta unire fără amestecare a lucrării conjugate a Fiului şi Duhului Sfânt în vederea conducerii credincioşilor spre cunoaşterea şi unirea cu Tatăl. Revelaţia şi harul izbăvitor vin de la Tatăl prin Fiul şi se manifestă şi sunt făcute accesibile de Sfântul Duh în Biserică. Hristologia pneumatică distinge o dublă mişcare dinspre divinitate înspre lume. Pe de o parte, credincioşii experiază prezenţa puterii mântuitoare a Cuvântului lui Dumnezeu, iar Cuvântul sau Fiul divin trimite apoi Duhul peste comunitatea credincioşilor (In. 15, 26; In. 16, 7; F. Ap. 2, 23). Pe de altă parte, Duhul „trimite” Fiul prin Întrupare (Lc. 1, 35) şi îl manifestă prin Înviere (Rom. 1, 4; I Tim. 3, 16; sensul probabil al expresiei edikaiôthę en pneumati). El continuă apoi să‑l reveleze pe Fiul sau pe Cuvântul veşnic în era eshatologică a Bisericii. Această „dublă revelaţie” – a Fiului prin Duhul şi a Duhului prin Fiul – face posibilă cunoaşterea lui Dumnezeu, pe care Iisus o numeşte „viaţa veşnică” (In. 17, 3).            Mântuirea constă în „cunoaşterea lui Dumnezeu”, revendicată de Revelaţie. Această cunoaştere, care se referă atât la Treimea „imanentă”, cât şi la cea „iconomică”, îşi are obârşia/temeiul în dezvăluirea de Sine a lui Dumnezeu. Duhul Însuşi e Cel Care manifestă Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu şi inspiră interpretarea mărturiei scripturistice la acest Cuvânt. Şi tot Duhul face din Cuvânt „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea a tot celui care crede” (Rom. 1, 16).            Revelarea de Sine care duce la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la comuniunea veşnică cu El este o expresie a voinţei comune a celor trei ipostasuri divine. Este o revelaţie personală, care comunică viaţa divină ca un act al dragostei care iese din sine. Această dragoste uneşte cele trei Persoane în lăuntrul divinităţii (Duhul rămâne un ipostas distinct şi nu e redus la un nexus amoris sau „pod al iubirii”). În adâncimea şi intensitatea ei inepuizabilă, această dragoste se revarsă peste „limitele nesfârşite” ale fiinţei divine, pentru a îmbrăţişa, mântui şi transfigura obiectul afecţiunii ei.            Dar care este obiectul iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu? Pentru Părinţii greci, acesta nu este doar umanitatea – bărbaţi şi femei creaţi după chipul lui Dumnezeu – ci întreaga creaţie.            După Origen († 254), creaţia este o funcţie a naturii divine. Prin urmare, creaţia trebuie să fie co‑eternă cu această natură, de unde Origen deduce/postulează eternitatea ordinei create. Împotriva acestui punct de vedere, Sfântul Atanasie († 373) şi întreaga Ortodoxie arată că creaţia este ex nihilo, fiinţă din ne‑fiinţă, săvârşită ca o expresie a voinţei divine. Dumnezeu, cum se spune adesea, „riscă enorm creând o natură diferită de a Sa”. „Din nimic”, El „cheamă toate la fiinţă”, astfel încât creaţia are o origine şi un telos, un început şi o împlinire, când moartea va fi învinsă, iar Fiul Se va supune pe Sine şi cosmosul întreg (ta panta) Tatălui, ca „Dumnezeu să fie totul în toate” (panta en pasin) (I Cor. 15, 28).            Această distincţie necesară şi radicală între natura divină şi natura creată îi conduce pe Părinţi, de la Atanasie la Grigore Palama († 1359), la o altă distincţie în sânul divinităţii. Pentru a exprima misterul intervenţiei divine în creaţie, păstrând totuşi absoluta „alteritate” a lui Dumnezeu, ei disting între esenţa (ousia) şi lucrările sau energiile divine. În timp ce Dumnezeu rămâne cu totul incognoscibil şi inaccesibil în esenţa Sa, El Se descoperă pe Sine şi îşi exercită voinţa prin energiile Sale – atributele Sale, ca iubirea, mila, înţelepciunea, puterea şi dreptatea – care sunt adesea identificate cu harul divin. Aceasta nu este, cum s‑a afirmat, o teorie gnosticizantă a emanaţiei. Dumnezeu este prezent în întregime în energiile Sale, conducând persoanele (umane) şi cosmosul spre comuniunea cu El. Prin aceste energii, El transfigurează cosmosul, umplând întreaga creaţie cu sfinţenie.            Deşi iniţiativa activităţii mântuitoare rămâne în întregime a lui Dumnezeu, obiectul acestei activităţi – umanitatea şi cosmosul – nu este pasiv sau static. În virtutea naturii noastre create, posedăm predispoziţia adâncă, dinamică pentru răspuns, unul care implică întregul cosmos, pentru care fiecare din noi e un „microcosm”. Această predispoziţie sădită de Dumnezeu în noi – care e una a „libertăţii în responsabilitate” – face posibilă şi necesară angajarea noastră în continua pocăinţă şi în lupta ascetică împotriva puterilor demonice din sânul creaţiei. Dar această capacitate de a răspunde la iniţiativa lui Dumnezeu în „libertatea Duhului” ne oferă, de asemenea, posibilitatea de a atinge participarea transcendentă şi transformatoare la energiile divine, ceea ce duce la „îndumnezeirea noastră”. 
 Persoana Umană: de la Chip la Asemănare Persoana umană este expresia cea mai sublimă a activităţii creatoare a lui Dumnezeu. Adam şi Eva, bărbat şi femeie, sunt creaţi după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Fac. 1, 26). Dumnezeu este izvorul şi destinul vieţii umane create. „Chipul” Său se realizează în fiinţele umane nu atât prin atribute particulare (iubire, raţiune), cât prin calitatea personală distinctivă care le plasează deasupra altor fiinţe corporale. „Chipul lui Dumnezeu în om” e identificat de mulţi din teologii greci ortodocşi contemporani (Yannaras, Zizioulas, Nissiotis, Nellas) cu „personalitatea” umană: posibilitatea – ca dar divin – pe care o are omul de a intra în relaţie cu Dumnezeu, cu sine şi cu alţii, exersată în libertate şi iubire. Noi suntem cu adevărat „persoane”, deci, doar atâta timp cât oglindim personalitatea esenţială a lui Dumnezeu, caracterizată printr‑o reciprocitate totală a iubirii împărtăşite între Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.            Dacă suntem, într‑adevăr, obligaţi, aşa cum afirmă Yannaras, să ne confruntăm înainte de toate cu „aventura existenţială a libertăţii noastre”, aceasta se întâmplă întrucât Căderea (individuală şi colectivă) ne pune într‑o continuă situaţie de a alege. Decizia noastră liberă de a ne răzvrăti împotriva voinţei divine ne‑a exilat din Paradis. Omul, potrivit Sfântului Vasile, „este un animal care a primit porunca de a deveni Dumnezeu”. Cedând ispitei, ne‑am înstrăinat de Dumnezeu şi am trădat vocaţia noastră esenţială. În Hristos avem posibilitatea progresării „din slavă în slavă” (II Cor. 3, 18) spre acea comuniune plină şi perfectă cu Viaţa divină care ne oferă temelia indispensabilă pentru autentica umanitate sau personalitate. Totuşi, nevoia constantă de a alege lumina şi adevărul în locul întunericului şi minciunii, ne angajează într‑o permanentă luptă lăuntrică împotriva ispitei demonice şi a tendinţelor noastre de auto‑idolatrie.            Aceasta înseamnă că iniţiativa lui Dumnezeu trebuie dublată de răspunsul omenesc, de exerciţiul voinţei umane – prin pocăinţă, rugăciune şi acte/fapte ale iubirii – care ne ajută, ca purtători ai chipului divin, să progresăm printr‑un proces de purificare şi sfinţire interioară, până la atingerea „asemănării” divine. Sfântul Diadoh al Foticeei exprimă acest răspuns ascetic bazat pe iubire cu elocvenţa sa obişnuită: „Toţi oamenii sunt făcuţi după chipul lui Dumnezeu, dar asemănarea Sa este dată doar acelora care printr‑o mare iubire şi‑au supus libertatea lor lui Dumnezeu. Pentru că doar atunci când nu ne aparţinem nouă înşine, devenim întocmai Celui Care prin iubire ne‑a împăcat cu Sine”.            Cum putem înţelege „păcatul originar” din această perspectivă? Teologia ortodoxă nu se opreşte atât asupra tensiunii dintre libertate şi responsabilitate, voinţă liberă şi determinism, cum face teologia protestantă. Totuşi Ortodoxia respinge, de asemenea, dogma scolastică despre păcatul originar transmis de la Adam la toate generaţiile, ca un fel de defect genetic. De fapt, ortodocşii preferă să nu vorbească deloc despre păcatul „originar”, decât dacă înţelegem prin aceasta că originea păcătoşeniei cuiva se află în el însuşi: în voinţa coruptă, căzută care reţine posibilitatea de a face binele (încă o dată, nu există decădere totală) şi alege răul, în mod liber şi, uneori, inevitabil. Epistola către Romani cap. 7 descrie „omul sub Lege”, dar vorbeşte de asemenea cu subtilitate despre lupta credincioşilor.            Concepţia apuseană şi cea ortodoxă despre „păcatul originar” sunt bazate pe interpretări diferite ale textului de la Rom. 5, 12: „Precum printr‑un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii”. Expresia esenţială este următoarea: eph’ hô pantes hęmarton. La ce se referă propoziţia relativă eph’ hô? Teologia scolastică occidentală o traduce prin „în care”, însemnând că toţi vor muri pentru că toţi păcătuiesc în Adam (in quo omnes peccaverunt, în versiunea Vulgatei). Tradiţia patristică răsăriteană, urmată de cele mai multe versiuni protestante, traduce eph’ hô prin „pentru că”: toţi vor muri pentru că păcătuiesc. Potrivit acestei interpretări, cea ce am „moştenit” de la Adam nu este vinovăţia ca şi consecinţă a păcatului său în Paradis. Mai degrabă, dacă se poate vorbi despre o „moştenire”, ea trebuie înţeleasă ca o moştenire a mortalităţii: „moartea a trecut la toţi oamenii pentru că toţi păcătuiesc”. Cu bună ştiinţă ne‑am distrus capacitatea de autodeterminare (autexousia), iar această auto‑idolatrie ne‑a înstrăinat de Dumnezeu şi de comuniunea cu viaţa divină. Moartea este rezultatul direct al neascultării noastre: ea este înţeleasă fie ca o consecinţă „naturală” a unei desprinderi din comuniunea cu izvorul vieţii, fie ca o limită aşezată de Dumnezeu peste existenţa umană temporală pentru ca înstrăinarea noastră să nu dureze veşnic (tradiţia patristică afirmă ambele idei). În ultimul caz, Dumnezeu nu este doar un judecător, ci şi un Milostiv faţă de cei păcătoşi, introducând moartea ca mijloc de stopare a exilului nostru, de readucere a noastră în comuniunea cu izvorul vieţii veşnice.            De aceea, păcatul şi moartea sunt privite ca puteri corupătoare care se determină reciproc. Dacă moartea este urmarea păcatului (Rom. 6, 23), ea este de asemenea, izvorul sau cauza păcatelor. Traducerea lui eph’ hô prin „pentru că” arată că moartea însăşi este originea păcatului. Eph’ hô, în acest înţeles, se referă la thanatos („din cauza căreia”, adică moarte) şi, prin urmare, expresia poate fi înţeleasă în sensul că noi săvârşim păcatul „din pricina morţii”. Cu alte cuvinte, impulsul din spatele păcatului este încercarea disperată de a ne sustrage morţii şi lipsei de sens. Moartea, sau spaima morţii, devine astfel o motivaţie puternică în viaţa umană.            Deşi păcatul şi moartea sunt concepute, în viziunea Sfântului Pavel, ca puteri cosmice înrobitoare, ele sunt limitate în puterea lor de a corupe şi distruge persoana umană. Teologia ortodoxă susţine că păcatul nu poate şterge total chipul divin din noi. La fel, voinţa noastră nu poate fi în întregime coruptă prin neascultare şi nu este incapabilă de pocăinţă şi de dobândirea virtuţilor. Umanitatea este creată în mod esenţial „bună”, precum întreaga creaţie a lui Dumnezeu (Ps. 8). În timp ce chipul divin poate fi serios estompat, o dimensiune a voinţei umane – pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul o numeşte „gnomică”, opunând‑o celei „naturale” – posedă o capacitate indestructibilă pentru libertatea de a alege. Înţeleasă ca o funcţie a persoanei, şi nu a fiinţei – o proprietate ipostatică, şi nu naturală – voinţa gnomică poate răspunde voinţei divine cu credinţă, dragoste şi supunere. Pocăinţa rămâne o posibilitate trainică chiar şi în sufletul cel mai întunecat, pentru că păcatul îşi are originea în dimensiunea personală şi nu în cea naturală a existenţei umane. Totuşi, prin acest aspect personal al vieţii omului – aspect adesea identificat cu nous, care transcende natura şi face posibilă comuniunea cu Dumnezeu – libertatea produce roadele pocăinţei, care deschid calea spre îndumnezeirea personală.            Voinţa omului este în robie, aşa cum afirmă atât Luther, cât şi psihologia modernă. Dar această robie e relativă şi limitată – ne învaţă antropologia ortodoxă. Distincţia lui Maxim între „voinţa naturală” şi „voinţa gnomică” este folositoare, prin urmare, atâta timp cât ţine în echilibru sclavia şi libertatea voinţei umane. Făcând acest lucru, se rezolvă astfel antinomia dintre determinism şi voinţa liberă, libertate şi responsabilitate, şi se salvează iniţiativa umană, săvârşirea „faptelor bune” (Efes. 2, 10), ca un element indispensabil în „dialogul divino‑uman”.            Aceasta înseamnă că, pentru teologia ortodoxă, mântuirea poate fi realizată numai prin sinergie: cooperarea sau conlucrarea dintre Dumnezeu şi noi, culminând cu participarea noastră la însăşi viaţa Lui. Totuşi, Ortodoxia cu gândirea mult Reformată, respinge distincţia scolastică între harul „operant” şi „cooperant”. Mântuirea şi îndumnezeirea nu pot fi exprimate în termeni de cauză şi efect. „Sinergia” implică un paradox fundamental (şi non‑pelagian): iniţiativa îi aparţine în întregime lui Dumnezeu, ea îşi are originea şi împlinirea numai în viaţa Sfintei Treimi; totuşi, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu este activ, în timp ce noi suntem pasivi. Este necesar un răspuns uman adecvat, pentru a primi harul mântuitor. Askesis, viaţa luptei spirituale, implică acţiune, ceea ce implică pocăinţa, rugăciunea şi faptele iubirii. Iniţiativa rămâne, totuşi, în mâinile lui Dumnezeu, de la Care primim harul sfinţitor care ne transformă, ca purtători ai chipului divin, „din slavă în slavă” (II Cor. 3, 17). Noi răspundem la inefabila revărsare a iubirii şi harului divin prin integrarea/interiorizarea lui în existenţa noastră personală. Dar chiar această lucrare a „interiorizării” e împlinită nu de noi înşine, ci de Duhul Sfânt, care sălăşluieşte şi lucrează în „templul sufletului”.
            Pentru Maxim, iniţiativa omului este mai mult decât un simplu răspuns personal. Ea include şi un aspect cosmic. Persoana umană e un microcosmos, iar vocaţia ei este de a învinge diferitele divizări ivite în creaţie prin Cădere: divizări între fiinţele necreate şi create, între celest şi terestru, inteligibil şi sensibil, Paradis şi lumea fenomenelor naturale, şi chiar între bărbat şi femeie (cf. Gal. 3, 28). Această îndatorire teribilă e împlinită prin practicarea virtuţilor corespunzătoare fiecărei situaţii. Astfel, castitatea biruieşte divizarea sexuală, iubirea învinge divizarea cosmică, ş.a.m.d., până când persoana „în Hristos” îşi exersează funcţia preoţească de a se oferi pe sine şi creaţia întreagă înapoi lui Dumnezeu. Acest proces, prin care divizările esenţiale sunt înlăturate, duce în cele din urmă la îndumnezeirea persoanei şi transfigurarea cosmosului.            Totuşi, chiar şi aici iniţiativa şi puterea efectivă aparţine lui Dumnezeu singur. Pentru că aceste virtuţi care înlătură divizările respective, sunt dăruite de Dumnezeu sub forma energiilor îndumnezeitoare: energii care sunt actualizate în experienţa Bisericii prin dimensiunea cosmică a Liturghiei, numită atât de potrivit „Divină”.  
Răscumpărarea: „Dumnezeu era în Hristos” Dogma centrală a vieţii şi credinţei ortodoxe este afirmaţia: „Cuvântul S‑a făcut trup” (In. 1, 14). De‑a lungul secolelor al treilea şi al patrulea ale erei creştine, teologia trinitară a fost construită pe meditaţiile eclesiale privind persoana lui Iisus Hristos. În timp ce doctrina trinitară poate fi, la nivel logic, anterioară celorlalte dogme creştine, totuşi, izvorul nesecat din care îşi trag seva toate dogmele ortodoxe rămâne asumarea naturii umane de către Logos sau Fiul etern al lui Dumnezeu. Criteriul Ortodoxiei este, deci, hristologia.
            Ereziiele ariană, nestoriană şi monofizită au reuşit să deformeze mărturia scripturistică despre persoana Fiului lui Dumnezeu, punând la îndoială fie umanitatea Sa deplină, fie divinitatea Sa. Definiţia calcedoniană din 451 a căutat calea de mijloc. Ea recunoaşte diversitatea hristologiilor Noului Testament şi înceacă să o împace într‑o sinteză care să reflecte experienţa eclesială. Dacă Sinodul I ecumenic de la Nicea (325) afirmase că Fiul este deofiinţă (homoousios) cu Tatăl, Sinodul de la Calcedon susţine că prin Întrupare, Fiul Şi‑a asumat întreaga natură umană în pântecele Fecioarei, devenind asemenea nouă, afară de păcat (Evrei 4, 15; 7, 26; I Petru 2, 22; I In. 3, 5). În persoana unică a Cuvântului, două „naturi” sau „esenţe” (ousiai), divină şi umană, sunt perfect unite, „neamestecate, neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite”. De vreme ce voinţa este o funcţie a naturii (şi nu a persoanei), Sinodul VI ecumenic (Constantinopol, 680‑681) afirmă dogma „duotelismului”: prezenţa a două voinţe în Persoana Cuvântului întrupat. Drept urmare, umanitatea lui Hristos e păstrată intactă, împotriva tendinţei „monofizite” de a absorbi umanitatea în divinitate.            Totuşi, definiţia calcedoniană, alături de adăugirile ulterioare, insistă asupra faptului că unirea umanitaţii şi divinităţii în Logosul întrupat este „asimetrică”. Persoana sau Subiectul care Se întrupează rămâne Fiul lui Dumnezeu, de vreme ce numai Dumnezeu – şi nu o persoană omenească – poate aduce mântuirea noastră. Fiul îşi asumă întreaga umanitate şi, de aceea, e „consubstanţial” cu noi; Persoana sau Ipostasul Său rămâne astfel aceea a Logosului preexistent. Acest accent pus pe caracterul asimetric al existenţei întrupate a lui Hristos poate părea „monofizit”, ca şi cum natura Sa umană ar fi diminuată de divinitatea Sa, ori subordonată acesteia. De fapt, echilibrul exprimat de Crezul niceean – Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat – este păstrat în întregime. Fără a diminua sau limita umanitatea asumată a lui Hristos, întruparea reînnoieşte natura umană în sensul perfecţiunii originare. Rămânând Cuvântul divin etern, Fiul lui Dumnezeu devine „Ultimul Adam”. El este, de asemenea, arhetipul Adam. Ca şi chip văzut al Tatălui nevăzut (Col. 1, 15), „chipul fiinţei Tatălui” (Evr. 1, 3), El este modelul sau paradigma divină a existenţei persoanei umane, eternul prototip după care Adam, sau întreaga umanitate, este creată. Prin urmare, deoarece este consubstanţial atât cu Tatăl cât şi cu umanitatea, El poate media mântuirea şi poate deschide calea spre îndumnezeirea ipostatică – cu adevărat personală – a celui care crede. În cuvintele autorului Epistolei către Evrei: „Pentru aceea, dator era întru toate să Se asemene fraţilor, ca să fie milostiv şi credincios arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru curăţirea păcatelor poporului” (Evr. 2, 17; 4, 15; I In. 2, 1‑2).            Eminentul specialist patrolog, părintele Georges Florovsky, atrăgea atenţia în mod repetat asupra unei renaşteri a vechilor erezii în lumea pluralistă de azi: neo‑arianism, neo‑nestorianism, etc. De fapt, multe din orientările hristologice de azi sunt mult mai departe de înţelegerea biblică şi patristică a persoanei şi lucrării lui Iisus Hristos, decât învăţăturile vechilor eretici. Trăim într‑o epocă în care umanitatea lui Hristos este într‑atât accentuată încât „divinitatea” Sa apare multora ca o simplă metaforă. Teologia „întrupării” a fost înlocuită de diverse teorii care au la bază o hristologie „adopţionisă”. Iisus a fost „adoptat” ca Fiu al lui Dumnezeu la Botez (Mc. 1, 1‑15), şi „consacrat” ca Fiu al lui Dumnezeu prin Învierea Sa din morţi (Rom. 1, 1‑4). Unii teologi, chiar acei care se identifică cu credinţa „catolică” a Bisericii, nu sunt de acord cu folosirea limbajului metafizic pentru a exprima taina lui „Dumnezeu în Hristos” (cf. Col. 2, 9), preferând un limbaj relaţional, convinşi că numai acesta poate păstra identitatea deplină a lui Iisus cu oamenii. Consecinţa acestui reducţionism hristologic: înlăturarea atât a teologiei întrupării, cât şi a celei trinitare. E adevărat că unii teologi vor recunoaşte de formă teologia trinitară, şi totuşi ei vor nega existenţa oricărei relaţii ontologice între Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu şi omul Iisus din Nazaret. Sau, în cel mai bun caz, vor reprezenta un soi de dualism nestorian, care susţine că Iisus este „omul” în care Cuvântul lui Dumnezeu S‑a exprimat, prin învăţătura şi predica Acestuia.            Dacă lucrarea răscumpărării este limitată la o problemă strict juridică, în care păcătosul este socotit „îndreptat” prin credinţa în moartea lui Hristos „pentru noi” pe cruce, atunci, într‑adevăr, nu mai avem nevoie de o teologie tradiţională trinitară sau de o teologie a întrupării. Dacă mântuirea înseamnă simpla noastră „îndreptare” (justificare) – noi fiind declaraţi drepţi, dar rămânând totuşi sub povara păcatului (expresia simul iustus et peccator, cf. Rom. 7, 24‑25) – atunci nu mai trebuie afirmată identitatea ontologică între Fiul etern al lui Dumnezeu şi omul Iisus. Totuşi, în asemenea caz, „credinţa” e mai puţin în persoana lui Iisus Hristos, decât în acţiunea lui Dumnezeu prin El. Iar accentul acestei acţiuni este pus mai mult pe Răstignire decât pe Înviere. Oricum ar fi formulată de anumite tradiţii (sau teologii), lucrarea lui Dumnezeu de răscumpărare – din această perspectivă – e exprimată ca o theologia crucis, o „teologie a Crucii”. În acelaşi timp, cei care reprezintă un asemenea punct de vedere tind să respingă hristologia ortodoxă care, cred ei, face o abordare non‑biblică şi pur metafizică a unei probleme doctrinare care ar putea fi rezolvată mai bine folosind termeni existenţiali în locul celor ontologici. De fapt, de ce continuă Ortodoxia să insiste asupra necesităţii unei abordări ontologice, şi nu existenţiale a persoanei lui Iisus Hristos şi a lucrării Sale mântuitoare?            Un răspuns concis îl putem găsi în adevărurile exprimate de două formule patristice cunoscute. Este vorba, în primul rând, de afirmaţia găsită în diferite forme la Părinţii primelor veacuri, dar pe care o atribuim de regulă Sfântului Atanasie: „Dumnezeu S‑a făcut om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu”. Această formulă exprimă convingerea ortodoxă fundamentală că vocaţia noastră esenţială, ultimul nostru raison d’čtre este de a deveni în har ceea ce Dumnezeu este în existenţa Sa divină. Cu alte cuvinte, sfârşitul (telos) vieţii omeneşti este participarea (koinônia, methexis) la viaţa însăşi a lui Dumnezeu, fiind, totuşi, o participare la „energiile” divine, şi nu la „esenţa” sau „natura” cu totul transcendentă şi inaccesibilă a lui Dumnezeu.            Aceasta este vocaţia originară a lui Adam, pe care el şi fiecare Adam o respinge prin libera decizie de a se răzvrăti împotriva voinţei divine. Adam este „căzut”. Natura umană este coruptă, devenind subiect al forţelor demonice ale păcatului şi morţii. Prin urmare, în robia păcatului şi a morţii stă natura umană şi nu doar relaţiile personale sau judecăţile juridice. Natura umană căzută trebuie readusă la slava ei originară, o slavă derivată din crearea ei după chipul Creatorului său. Totuşi, această natură căzută nu se poate salva singură din mrejele păcatului şi morţii, şi nici nu poate realiza refacerea chipului divin prin propriile eforturi. Într‑un cuvânt, numai Dumnezeu poate realiza mântuirea noastră. De aceea avem nevoie de un Răscumpărător, care nu numai să se identifice cu condiţia umană, ci şi să‑şi asume, să elibereze şi să slăvească/preamărească natura umană în El Însuşi, prin victoria Sa asupra puterii stricăcioase a morţii.            Cea de‑a doua formulă patristică, exprimată mai ales de Sfântul Grigorie de Nazianz, afirmă că Creatorul trebuie să‑Şi asume natura umană creată în plinătatea ei, pentru a o readuce la sensul ei originar, la desăvârşirea şi frumuseţea ei: „Ceea ce nu este asumat, nu e vindecat, dar ceea ce e unit cu Dumnezeu este mântuit” (Epistola 101, ad Cledonium).            Perspectiva ortodoxă cuprinde şi alte teologii ale răscumpărării, care se opresc în primul rând asupra conceptului juridic de „îndreptare” sau a caracterului expiator al jertfei substitutive. Teologia bizantină acceptă conceptul paulin de dicaiosyne – înţeles mai mult ca „dreptate” divină decât ca „îndreptare” – la fel cum acceptă şi alte imagini neotestamentare care vorbesc de valoarea expiatoare a jertfei hristice („Mielul lui Dumnezeu”, „ispăşire”, „răscumpărare”). Poate că nu exagerăm dacă spunem că Părinţii greci erau preocupaţi mai mult de cine a murit pe Cruce decât de întrebarea de ce era necesară această formă de moarte. Această moarte jertfelnică ne aduce mântuirea, întrucât este vorba de moartea Fiului lui Dumnezeu. Încă o dată, dominante sunt categoriile ontologice (şi nu cele juridice sau sacrificiale). De aceea, Ortodoxia îşi exprimă înţelegerea asupra morţii răscumpărătoare a lui Hristos prin doctrina cunoscută sub numele de „teopaschism”. Cu cuvintele Sfântului Chiril al Alexandriei, aceasta înseamnă că „logosul a suferit în trup”. Pentru a izbăvi creaturile Sale omeneşti, Dumnezeu a trebuit să‑Şi asume – în persoana Fiului Său din veci – plinătatea naturii umane, iar apoi să moară şi să învie în acea natură, astfel încât prin preamărirea Sa prin Înălţare, să poată să ne preamărească pe noi cu Sine şi să facă posibilă participarea noastră la viaţa divină.            „Ceea ce nu este asumat, nu este mântuit”. Această afirmaţie nu se referă doar la natura umană la modul abstract, de vreme ce o „natură” trebuie să fie „ipostaziată”, întrupată într‑o existenţă personală. Potrivit lui Leonţiu de Bizanţ, Hristos „enipostaziază” existenţa umană în propriul ipostas divin sau mod personal de a fi. Deşi Subiectul întrupării rămâne Fiul lui Dumnezeu, El Îşi asumă o viaţă omenească personală, care include posibilitatea ispitei şi necesitatea morţii. Cel Care moare pe cruce şi coboară în regatul morţii pentru a‑i ridica pe cei adormiţi, nu este altul decât Dumnezeu‑Omul. În timp ce „patripassionismul” este exclus (Fiul, nu Tatăl, suferă şi moare), „theopaschismul” rămâne temelia ireductibilă a oricărei teologii ortodoxe a răscumpărării.            Dacă Ortodoxia foloseşte foarte puţin termenii „îndreptare”, „satisfacţie” şi „jertfă substitutivă” şi altele asemenea, pentru a explica modul în care Hristos realizează mântuirea noastră, aceasta se întâmplă din cel puţin două motive.            În primul rând, asemenea concepte par să reflecte disputa între Romano‑Catolicism şi Protestantism asupra modului în care vina păcatului originar este ştearsă: fie prin acte meritorii, fie prin darul liber al harului lui Dumnezeu. Aşa cum am văzut, această problemă nu s‑a pus în dezvoltarea doctrinei ortodoxe despre păcatul originar.            Al doilea motiv, şi cel mai important, este cel pe care l‑am arătat mai devreme: faptul că nici una din teoriile tradiţionale apusene ale îndreptării, compensaţiei etc. nu presupune implicarea divină personală în moarte, care realizează răscumpărarea noastră. Dacă mulţi din teologii apuseni de azi tind să minimalizeze divinitatea lui Hristos (sau cel puţin să neglijeze formulele hristologice şi trinitare sinodale), se pare că teoriile apusene ale răscumpărării şi mântuirii pur şi simplu nu implică identificarea ontologică a lui Iisus Hristos cu Divinitatea. Definiţia calcedoniană trebuie apărată ca piatră din capul unghiului a credinţei noastre numai dacă Iisus din Nazaret a fost „Dumnezeu în trup”: adică, numai dacă Dumnezeu a asumat umanitatea „fără schimbare”, a murit pe cruce, S‑a pogorât la iad pentru a rupe lanţurile morţii prin Învierea Sa şi S‑a înălţat în slavă „în trup” (Sfântul Ignatie), şi toate acestea pentru a realiza mântuirea noastră. Acesta este punctul de vedere ortodox. Şi de aceea este străină ortodoxiei orice altă abordare care pare să limiteze mântuirea la o problemă de îndreptare sau compensaţie. Pentru ortodocşi, acesta este abia începutul unui proces veşnic. Mântuirea însăşi nu e sfârşitul (telos) existenţei umane; ea este doar aspectul „negativ” care realizează eliberarea din urmările păcatului şi morţii. Adevăratul sens al lucrării lui Dumnezeu în Hristos poate fi descoperit în procesul continuu care duce de la mântuirea iniţială/obiectivă, prin lucrarea sfinţeniei, spre „îndumnezeirea prin har” a persoanei umane.  
„Theosis” sau Îndumnezeirea Participarea divină la existenţa umană deschide calea participării omului la viaţa lui Dumnezeu. Dacă telos‑ul sau punctul final al existenţei noastre nu ar fi o totală participare în viaţa trinitară – dacă am fi chemaţi, de pildă, la simpla „camaraderie „cu Dumnezeu prin justificare sau chiar la bucuria veşnică a „vederii fericite” – atunci ar fi fost teoretic posibil ca Dumnezeu să ne mântuiască fără să apeleze la o întrupare reală care presupunea ca Logosul divin etern să accepte moartea în umanitatea Sa asumată. Participarea ontolgică deplină a lui Dumnezeu la viaţa umană este necesară dacă persoanele umane vor participa în acelaşi grad la viaţa divină.
            Crucea lui Hristos înseamnă, în cele din urmă, eliberare: din anxietate, păcat, moarte şi stricăciune. Dar, aşa cum arată experienţa noastră, fiecare din acestea rămâne o realitate a vieţii cotidiene, pentru creştini ca şi pentru necredincioşi. Puterea eliberatoare a Răstignirii reazemă în izbânda sa finală asupra acelor experienţe atât de plastic descrise în tabelul eshatologic al ultimului capitol din Apocalipsă. Potrivit acestei viziuni, Dumnezeu, odihnind în mijlocul poporului Său, „va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi…”            Cu toate acestea, moartea Fiului lui Dumnezeu în cadrul istoriei omeneşti are ca efect o transformare eliberatoare a vieţii umane deja în orizontul acestei istorii. Această „libertate existenţială” – o libertate în Duh – ne dă posibilitatea să răspundem harului dumnezeiesc mântuitor cu credinţă, supunere şi dragoste. De aceea, această libertate se constituie ca temelia indispensabilă a sfinţirii noastre şi a vieţii morale creştine.
            Ca şi mântuirea, sfinţirea este un proces ce are la bază sinergia sau cooperarea divino‑umană. Şi în acest caz, iniţiativa Îi aparţine în întregime lui Dumnezeu. Duhul e cel care transmite adevărul, aduce daruri şi umple inimile noastre cu dragostea Tatălui, toate în lăuntrul trupului lui Hristos. Duhul e Cel Care stârneşte credinţa, dăruieşte harul şi inspiră virtuţile care iau forma „faptelor iubirii”. Totuşi, fără receptivitatea noastră activă, lucrarea Sa ar fi inutilă. Iniţiativa divină trebuie să întâlnească răspunsul nostru moral pentru ca lucrarea sfinţenei să‑şi împlinească scopul său.            Pentru a evita orice idee de „absorbţie” în divinitate, care ar implica pierderea personalităţii individuale, teologia ortodoxă îşi fundamentează învăţătura despre îndumnezeire pe două teme complementare. Prima susţine că în Hristos, adevărata umanitate, incluzând identitatea personală unică a fiecărei fiinţe omeneşti este păstrată şi readusă la plinătatea şi frumuseţe ei originară. În al doilea rând, pornind de la distincţia între esenţă şi energii, tradiţia patristică grecească afirmă că îndumnezeirea este realizată prin har, prin puterea sfinţitoare a energiilor divine. Nu se poate vorbi de o „participare la natura divină” dacă prin „natură” înţelegem o „fiinţă” (acesta e înţelesul din II Petru 1, 4), ci esenţa divină. Această esenţă rămâne total transcendentă şi inaccesibilă pentru orice formă a realităţii create. De acee, „îndumnezeirea” nu presupune că noi devenim Dumnezeu, în ciuda limbajului destul de îndrăzneţ folosit de unii scriitori patristici. „Îndumnezeire” înseamnă că prin iniţiativa ce aparţine celor trei Persoane divine, omul intră într‑o relaţie personală de participare la energiile divine necreate sau la harul divin. Astfel, purtătorul chipului divin devine „în har” ceea ce Dumnezeu este „în esenţă”.
            Are această învăţătură temei în Sfânta Scriptură? Sau ea reprezintă ceea ce Harnack numea „elenizarea acută” a credinţei creştine primare, o acomodare nesănătoasă la stilul de gândire al antichităţii păgâne?            Platon vorbea de o transformare a vieţii umane prin anamnesis („amintire” în sensul unei reactualizări), care sfârşeşte într‑o anume „asemănare” cu Dumnezeu, iar gnosticii învăţau că divinizarea umană rezultă din dobândirea cunoaşterii esoterice.            Gândirea ebraică nu cunoaşte acest limbaj şi nici ideile dualiste pe care le ascunde. Aceasta se datoreşte în largă măsură preocupării instinctive a evreilor de a apăra transcendenţa divină şi de a evita orice confuzie între realitatea creată şi cea necreată. Este evident că scriitori patristici au folosit verbe ca theopoiein („a îndumnezei”), iar mai târziu substantivul theôsis („îndumnezeire”), pentru a descrie capătul existenţei umane. A fost aceasta o simplă încercare de a adopta şi creştiniza llimbajul şi ideile de provenienţă pur elenistică? Sau acest limbaj reflectă concepte autentic biblice? Cât de fidele mărturiei apostolice sunt expresii precum genetai Theos („a devenit Dumnezeu”, Teofil al Antiohiei, Vasile cel Mare) sau chiar afirmaţiile Sfântului Ignatie că suntem „purtători de Dumnezeu” (theoporoi), chemaţi să fim „Dumnezei prin participare” (Theon metexete).            Fără a face o exegeză a textelor, putem arăta o varietate semnificativă de pasaje din Noul Testament care întemeiază şi autentifică învăţătura patristică despre îndumnezeire.            Textul clasic este II Petru 1, 4, care afirmă că prin făgăduinţele lui Dumnezeu, „scăpând de stricăciunea poftei din lume, ne facem părtaşi dumnezeieştii firi” (genęsthe theias koinônoi physeôs). Acest verset nu este lipsit de dificultăţi, întrucât, aşa cum am văzut, el afirmă ceea ce Ortodoxia respinge cu fermitate, şi anume participarea noastră la însăşi natura lui Dumnezeu. Limbajul teologic era, desigur, fluid la sfârşitul secolului I – începutul secolului al II‑lea, când a fost scrisă această epistolă. Ne putem aminti că, nu mai devreme de secolul al IV‑lea, Sfântul Chiril al Alexandriei a putut vorbi de „o (singură) natură (physis) a lui Dumnezeu întrupat”.            Sunt şi alte mărturii în sprijinul acestei idei în Noul Testament, de la Apostolul Pavel şi evanghelistul Ioan, la autorul Evreilor. Învăţătura Sfântului Pavel despre adopţia filială (Gal. 3, 26; 4, 5; F. Ap. 17, 28), de pildă, alături de binecuvântarea sa care invocă koinônia Duhului (II Cor. 13, 13‑14), duce în mod clar la ideea participării la viaţa divină. Totuşi, şi mai semnificativ este limbajul ce exprimă „christmisticism”‑ul său: expresii ca eu şi syn Christô („în Hristos”) şi exclamaţia „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Atât Sfântul Pavel cât şi Sfântul Ioan oferă o reinterpretare creştină a tradiţiei merkabah din izvoarele apocaliptice iudaice, vorbind de o vedere transfiguratoare a lui Dumnezeu, când, la Parusie, îl vom vedea pe Hristos şi pe noi înşine în adevărata noastră slavă: „Dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui (homoivi autô), fiind că Îl vom vedea cum este” (I In. 3, 2).            Mărturia cea mai clară pentru o doctrină a lui theosis în scrierile ioaneice o găsim în conceptul sălăşluirii reciproce exprimat de verbul menein – „a rămâne/a sta”, dar şi „a sălăşlui”. Duhul coboară asupra lui Hristos la Botez şi „sălăşluieşte” în El (In. 1, 32), astfel încât acelaşi Duh să sălăşluiască în cei care cred (In. 14, 17; I In. 3, 24; In. 4, 13). Conceptul ioaneic al „vieţii veşnice” deja accesibilă în existenţa umană terestră şi împlinită la eshaton, în „ziua cea din urmă” (In. 5, 21‑29), atestă de asemenea participarea reală a umanităţii la existenţa divină.
            Un alt concept cheie în această privinţă este acela al „părtăşiei” sau participării, exprimat de verbul metechô şi conotaţiile sale, sau de expresia (syn) koinônos ginomai. Sfântul Pavel acceptă misiunea apostolică pentru a putea deveni părtaş binecuvântării Evangheliei (I Cor. 9, 23), care mai este numită „moştenirea sfinţilor, întru lumină (…) în împărăţia Fiului iubirii Sale” (Col. 1, 12‑14). Autorul Epistolei către Evrei merge mai departe atunci când vorbeşte de părtăşia noastră la „o chemare cerească” (Evr. 3, 1), care presupune ca noi să devenim „părtaşi” lui Hristos (Evr. 3, 14) şi Sfântul Duh (Evr. 6, 4). În sfârşit, Apostolul Pavel afirmă încă o dată că acei care învie în Hristos „se vor îmbrăca în nemurirea nestricăcioasă a lui Dumnezeu (I Cor. 15, 25‑27).            Am putea cita multe alte pasaje, care toate par să reflecte două teme fundamnetale: învăţătura lui Hristos cu privire la participarea credinciosului la Împărăţie, manifestată în persoana lui Iisus şi experienţa vie a Bisericii, în care hrist‑misticismul paulin culminează în transfigurarea personală. A fi „în Hristos”, prin harul baptismal căruia îi răspundem cu fidelitate şi iubire, înseamnă deja a pregusta venirea (a doua) şi participarea deplină la viaţa divină. La fel ca „viaţa veşnică” în perspectiva Evangheliei a IV‑a, îndumnezeirea este o posibilitate prezentă pentru cei care rămân în Hristos şi în Duhul.
            Exegeţii eterodocşi, a căror tradiţie sau proprie perspectivă exclud noţiunea „îndumnezeirii”, ar putea insista asupra faptului că aceste pasaje sunt susceptibile de interpretări mult diferite de cele oferite mai sus. E adevărat că e necesară o anumită extrapolare pentru a trece de la mărturia Noului Testament la învăţătura patristică despre theôsis, precum şi pentru a trece de la imaginea biblică a lui Dumnezeu odihnind în „lumina cea neapropiată”(I Tim. 6, 6‑16) la tradiţia isihastă atonită, conform căreia acea lumină poate fi văzută de ochii trupeşti. Această extrapolare poate fi făcută doar pe baza experienţei eclesiale, prin care Cuvântul viu al lui Dumnezeu este întâlnit nu numai în Scriptură, ci şi în celebrarea liturgică şi harul sacramental.În experienţa comună a Trupului lui Hristos, „îndumnezeirea este rodul unei căutări lăuntrice neobosite, care începe în prezent şi se împlineşte în viaţa sfinţilor, în Împărăţia lui Dumnezeu. Forţa călăuzitoare din spatele acestui pelerinaj este „dorul” după Dumnezeu, dorinţa ardentă de a‑L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a ne odihni veşnic în comuniunea fericită cu El. O rugăciune ortodoxă concentrează acest „dor” asupra persoanei Fiului divin: „Tu eşti, Hristoase, adevărata dorinţă şi bucuria negrăită a celor ce Te iubesc pe Tine şi toată făptura te laudă în veci!”. Dorul (erôs) ce motivează pelerinajul spre îndumnezeire este în cele din urmă dorul după participarea la viaţa Sfintei Treimi. Acest dor, mai intens decât oricare altul ne ajută să acceptăm calea anevoioasă a efortului ascetic ce duce la purificare, prin sfinţire, la iluminarea transfiguratoare. El este, de asemenea, motivaţia ce stă la baza vieţii morale creştine. Comportamentul etic nu este niciodată un scop în sine. Singura sa justificare reală şi finală o găsim în anevoiosul, dar binecuvântatul pelerinaj care duce la comuniunea veşnică cu Dumnezeul iubirii.            Viaţa morală este, deci, fundamentată pe nezdruncinata „nădejde a slavei” care este „Hristos cel dintru voi” (Col. 1, 27). Este viaţa asumată ca dar divin, trăită în libertatea Duhului şi destinată participării veşnice la slava lui Hristos Cel preamărit: „unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. Iar noi toţi, privind (…) slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă” (II Cor. 3, 17‑18). Din această perspectivă, calea moralităţii creştine nu este altceva decât calea spre îndumnezeire.
Luarea Deciziilor Morale Până aici am trecut în vedere câteva din elementele esenţiale ale teologiei dogmatice ortodoxe care stau la baza deciziilor morale. Ne vom îndrepta acum atenţia asupra modului concret în care trebuie luate aceste decizii. Ce este procesul prin care ajungem la aceste judecăţi morale? Cum ne pronunţăm asupra ceea ce e bun, corect, drept şi potrivit în comportamentul nostru într‑o situaţia dată?            Învăţătura patristică ortodoxă abordează această problemă accentuând rolul conştiinţei şi al virtuţii numite diakrisis (discernământ). Conştiinţa este facultatea sau capacitatea înăscută de a face judecăţi morale. Teologii ortodocşi disting o conştiinţă „anterioară” („iniţială”) şi una „posterioară” („acuzatoare”). Conştiinţa anterioară este atât persuasivă cât şi deconsiliativă. Ca şi conştiinţă persuasivă, ea ne conduce la anumite fapte ce sunt considerate de facultatea noastră de „discernământ” ca „bine”, adică în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu. Ca şi conştiinţă consiliativă, conştiinţa anterioară ne îndeamnă să respingem acele fapte, comportamente şi atitudini considerate de diakrisis a fi rele, greşite, nedrepte sau nepotrivite. Prin urmare, „conştiinţa anterioară” este o facultate ce exersează discernământul ce precede înfăptuirea oricărei fapte morale concrete şi serveşte la îndreptarea comportamentului nostru spre împlinirea acelei fapte sau abţinerea de la săvârşirea ei. Pe de altă parte, conştiinţa „posterioară” vine în urma faptei şi, tot prin exerciţiul discernământului, arată dacă fapta respectivă a fost bună sau rea, corectă sau greşită, conformă cu voinţa lui Dumnezeu sau opusă ei.            Ca dar al lui Dumnezeu prin care emitem judecăţi morale, atât anterioare cât şi posterioare faptelor noastre, conştiinţa este în mod firesc bună. Atunci când vorbim de o „conştiinţă rea” („cuget rău”) nu emitem o judecată de valoare asupra conştiinţei însăşi. Ne referim mai degrabă la ceea ce s‑ar putea numi mai potrivit o conştiinţă „vinovată”. Înţelegem prin aceasta că această conştiinţă judecătoare a considerat o anumită faptă comisă sau un anumit tip de comportament ca fiind greşite sau rele, iar această judecată aduce un sentiment de durere şi tristeţe, perceput ca vinovăţie sau ruşine.            Vinovăţia şi ruşinea sunt de obicei distinse în felul următor: simt vinovăţie când fac o greşeală; simt ruşine când eu sunt greşeala. Cu alte cuvinte, ruşinea este un sentiment de vinovăţie intensificat, transferat de la fapta comisă spre mine însumi şi simţul meu axiologic personal. Sau, putem spune că ne simţim vinovaţi atunci când am încălcat anumite reguli acceptate de noi ca normative; pe când ruşinea este vinovăţia sporită şi interiorizată până acolo încât mă condamn pe mine însumi, şi nu fapta mea.
            În viaţa morală creştină, vinovăţia ne ajută să discernem dacă am fost sau nu ascultători voinţei lui Dumnezeu exprimată în poruncile divine. De cealaltă parte, ruşinea poate fi atât pozitivă cât şi negativă. Dacă săvârşesc o faptă prin care ştiu că încalc voia lui Dumnezeu exprimată în porunci, făcând acest lucru în mod liber, atunci ruşinea este un răspuns potrivit: fapta mea îmi dezvăluie caracterul şi pune la îndoială fidelitatea mea în calitate de „copil al lui Dumnezeu”. Totuşi, de prea multe ori, ruşinea apare dintr‑un transfer nesănătos al judecăţilor mele valorice de la fapta comisă la mine însumi ca persoană. În acest caz, nu atât fapta este percepută ca fiind greşită, pe cât mă consider pe mine ca fiind rău şi cu totul lipsit de valoare în ochii lui Dumnezeu, ai celorlalţi şi ai mei.
            Această distincţie este foarte importantă în cadrul lucrării pastorale. Preoţii care ascultă mărturisirea nu înţeleg adesea că penitentul nu poate admite şi învinge vinovăţia pentru că ea s‑a transformat în ruşine. Ne putem căi de faptele şi acţiunile noastre vinovate, dar e nevoie de un cu totul alt tratament pentru a scăpa de „falsa vinovăţie” sau ruşine, mai ales când ea provine din interiorizarea şi asumarea judecăţilor negative făcute de alţii asupra noastră.            Conştiinţa este, deci, în mod firesc bună, pentru că reflectă chipul lui Dumnezeu după care suntem creaţi. O putem considera o funcţie a naturii noastre, care este bună în sine, chiar dacă, fiind „văzută”, este subiect al influenţei păcatului. Cu toate acestea, conştiinţa este fie dezvoltată, fie nedezvoltată, în funcţie de gradul în care reflectă chipul divin în om.            În sens moral, termenul „conştiinţă” a apărut în filosofia greacă în secolul I î.Hr. Substantivul syneidęsis este derivat dintr‑un verb care avea sensul de a cunoaşte sau de „a te cunoaşte” cu cineva. Acest sens a fost apoi asociat cu ideea de a fi martor la, despre sau pentru cineva, în special pentru sine. În gândirea iudaică, nu există un echivalent al conceptului grecesc de conştiinţă, întrucât această gândire nu era una introspectivă şi nu a meditat asupra mecanismului intern prin care emitem judecăţi privind mai ales propriul nostru comportament. Totuşi, Psalmii şi Profeţii stau mărturie simţului sporit de vinovăţie şi puternicei conştiinţe a păcatului, caracteristice poporului iudeu.
            Cea mai veche mărturie iudaică despre conceptul de „conştiinţă” apare într‑o lucrare de origine elenistică, Înţelepciunea lui Solomon (17, 10): „Fiindcă răutatea inimii este plină de temere, ca una ce se ştie vinovată şi mustrată de ea însăşi; ea îşi vede mărită nenorocirea”. În acest context, conştiinţa apare ca o voce morală ce semnalează nesupunerea la Legea mozaică. Răutatea îşi pronunţă propria condamnare prin conştiinţă. Este semnificativă acţionarea conştiinţei atât înaintea, cât şi în urma faptei, judecând‑o şi condamnând‑o o dată ce a fost comisă. Conştiinţa nu numai că declară răutatea ca fiind „plină de temere” şi „vinovată”, ci ea este şi un bastion împotriva perseverării în fapte rele.            Cele două roluri ale conştiinţei apar şi în Noul Testament. În Epistola sa către Romani, Sfântul Pavel, vorbind despre legea naturală primită de neamuri, afirmă: „Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor care îi învinovăţesc sau îi şi apără. În ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor” (Rom. 2, 15‑16). Acest pasaj dificil cunoscut sugerează că conştiinţa este, într‑adevăr, o facultate înnăscută ce le permite chiar şi păgânilor să cunoască legea „naturală” sau voinţa lui Dumnezeu, dar aceeaşi facultate emite judecăţi asupre acelor fapte care contravin legii divine. Păgânii, ca şi iudeii, sunt responsabili pentru faptele lor morale pentru că şi ei sunt călăuziţi de capacitatea înnăscută – dăruită de Dumnezeu – de a distinge binele de rău, dreptatea de nedreptate. Totuşi, aşa cum reiese din meditaţia îndurerată a Sfântului Pavel de la Rom. 7, conştiinţa nu determină în mod obligatoriu comportamentul nostru. Chiar şi cei botezaţi în lăuntrul Trupului lui Hristos, a căror viaţă e plină de harul şi puterea Sfântului Duh, sunt antrenaţi într‑un conflict permanent între bine şi rău, drept şi nedrept, între supunerea faţă de voinţa lui Dumnezeu şi înrobirea în propria voinţă. Conştiinţa rămâne totuşi vocea lăuntrică ce judecă acţiunile noastre şi ne călăuzeşte, pas cu pas, spre dobândirea cât mai deplină a virtuţilor, care sunt calităţi morale prin care reflectăm în faptele noastre zilnice, compasiunea, dragostea şi milostivirea lui Dumnezeu.
            O ilustraţie ulterioară oferă capitolele 8‑10 din I Corinteni. Aici, conştiinţa are rolul de a face deosebirea între cei „slabi” şi cei „puternici” în problema mâncării cărnii sacrificate idolilor. Conştiinţa îi conduce pe cei puternici spre realizarea unui comportament edificator, care să servească la zidirea Bisericii ca şi comunitate. Ea face acest lucru atât prin canalizarea faptelor noastre înspre bine, cât şi prin condamnarea lor o dată ce au fost săvârşite.            În sfârşit, Sfântul Pavel tratează un aspect al conştiinţei care confirmă concepţia sa privind destinul „celor de un neam cu mine, după trup” (Rom. 9, 1). El afirmă aici despre conştiinţa sa care depune mărturie despre tristeţea pe care o simte în legătură cu respingerea lui Hristos de către prietenii săi iudei, este reală şi neprefăcută. Important în acest pasaj este conştiinţa Apostolului care depune mărturie în Duhul Sfânt, iar adevărul acelei mărturii are temelia în persoana lui Hrostos. Aşa cum se exprima un exeget, conştiinţa este „însufleţită de Duhul” şi „luminată de Hristos”.
            Discursul moral apusean din perioada medievală (Toma d’Aquino) vorbeşte despre conştiinţă ca despre acea facultate a intelectului prin care cineva emite judecăţi morale. Ea este capacitatea prin care ne recunoaştem datoria de a săvârşi fapte considerate morale sau în conformitate cu voinţa divină. Această capacitate este exersată în lumina a ceea ce Aquino numeşte syneidęsis, „primele principii ale acţiunii morale”. Aceste principii trebuie să ne devină proprii printr‑un proces de educaţie. Deşi conştiinţa este darul lui Dumnezeu, ea poate să greşească. Se pot săvârşi fapte reprobabile „cu conştiinţa împăcată”, de la abuzul asupra copiilor prin pedepse exagerate, până la crima „purificării etnice”. De aceea, conştiinţa trebuie educată, iar această educaţie se dobândeşte în mare măsură prin tradiţia ascetică a Bisericii: prin rugăciune, slujbele sacramentale şi liturgice, studiul biblic, ş.a. Educaţia conştiinţei noastre se bazează de asemenea pe modul în care ştim să învăţăm din faptele celor aflaţi deasupra noastră în credinţa, dragostea şi cunoaşterea lui Dumnezeu. În zilele noastre, constatăm o lipsă a maeştrilor spirituali (cum erau vestiţii stareţi din Rusia secolului al XIX‑lea), a căror viaţă şi experienţă i‑au condus la o înălţime a înţelepciunii care este esenţială pentru desăvârşirea conştiinţei. În cea mai mare parte, trebuie să ne bazăm pe tradiţia scrisă a Bisericii: Scriptura, Liturghia şi hagiografia sau vieţile sfinţilor.            În această privinţă, avem multe de învăţat din scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul, care spune: „Nu dispreţui conştiinţa, pentru că ea te sfătuieşte întotdeauna spre ce e mai bine. Ea îţi arată voinţa lui Dumnezeu şi a îngerilor, te eliberează de murdăriile ascunse ale sufletului, iar când vei părăsi această viaţă, îţi va dărui intimitatea cu Dumnezeu”.            Sfântul Maxim descrie conştiinţa ca pe un prieten apropiat, care te sfătuieşte „spre ce e mai bine”, ne dezvăluie voinţa lui Dumnezeu, ne apără şi ne eliberează de influenţa stricăcioasă a propriilor noastre raţionament şi sentimente sau „pasiuni”. Şi mai surprinzător, Maxim descrie conştiinţa ca un avocat, care ne apără şi ne dezvinovăţeşte înaintea judecăţii divine. În acelaşi timp, ea pune temelia comuniunii noastre eterne cu Dumnezeu, atâta vreme cât ne ajută să devenim „desăvârşiţi”, precum şi Tatăl nostru ceresc desăvârşit este.            În altă parte, Maxim arată că educaţia conştiinţei noastre se face prin dobândirea virtuţilor: „Cel care a dobândit virtuţile şi s‑a îmbogăţit în cunoştinţă, privind de aici înainte lucrurile în chip natural, pe toate le face şi le spune după dreapta judecată, nealunecând nicidecum de la aceasta. Căci după cum întrebuinţăm lucrurile cu dreaptă judecată sau fără judecată, devenim virtuoşi sau răi”.            Această viziune optimistă asupra rolului virtuţilor în viaţa omenească îşi are temeiul în experienţa personală a Sfântului Maxim. Ea este în conformitate cu convingerea creştină fundamentală că conştiinţa este educată, iar persoana devine „bună” prin săvârşirea faptelor bune. Virtutea se dobândeşte prin exerciţiul faptelor bune.            Aceasta, oricum, ridică întrebarea: cum ne exersăm discernământul care duce la acţiuni virtuoase? În discuţia privitoare la această problemă, Fr. Stanley Harakas enumeră câteva elemente care intră în procesul de luare a deciziilor morale. El pune un accent deosebit pe resursele oferite de Biserică sub forma Scripturii, a canoanelor, a învăţăturii autorităţii ierarhice şi a Liturghiei. Acestea oferă „legi” sau „reguli” care servesc la dezvăluirea dorinţei lui Dumnezeu şi la crearea răspunsurilor la această dorinţă. Limbajul deontologic va apărea rigid multora în zilele noastre de acut egocentrism, cu relativismul său în scop propriu şi căutare asiduă de satisfacţie imediată. Oricum, ideea lui este bine primită. America este o societate lipsită de un etos ortodox. Există o tendinţă de a crea tipare de comportament, mai puţin din convingere religioasă cât din putere economică. Consumul şi competiţia, considerate vicii de către tradiţia biblică şi patristică, au fost ridicate la statutul de virtuţi de către cultura modernă occidentală. În consecinţă, populaţia creştină se găseşte adesea în derivă, incapabilă să distingă între valorile veritabile care reflectă voinţa lui Dumnezeu şi cele care derivă din obiceiurile sociale sau din comoditate („De fapt, nu avem nevoie de o nouă maşină?”, „Nu‑i mai bine pentru un copil să fie crescut de un cuplu «de acelaşi sex» decât să crească într‑un orfelinat?”). Răspunsul la întrebările de acest fel pot fi formulate cum trebuie doar dacă reflecţia morală care duce la ele se află „în mintea Bisericii”, tradiţia vie care oferă „modele” clare şi autoritative de comportament creştin.
            Totuşi, aşa cum arată Fr. Harakas, „regulile” se pot contrazice, iar principiile tradiţionale pot fi nepotrivite în acţiunea de luare a unor decizii particulare, mai ales în situaţiile critice cu care se confruntă sfera bioeticii. Avem nevoie de alte criterii. De aceea, alături de consecinţele faptelor noastre, vom pune şi intenţiile, motivele şi mijloacele noastre. Conştient de pericolului unei etici „contextuale”, el face un portret al situaţiei în care trebuie luate decizii particulare. Ne vom opri mai târziu asupra importanţei unui asemenea portret, atunci când vom încerca să convertim principiile morale abstracte în răspunsuri concrete la momentele critice din experienţa umană. Aceasta nu înseamnă că, în locul principiilor, vom ajunge la relativism, ci înseamnă că recunoaştem aplicarea principiilor morale trebuie făcută ţinând seama de întregul complex contextual (sau de situaţia cu care ne confruntăm). De pildă, vom fi de acord cu menţinerea vieţii unui adolescent, victimă a unui accident, dar vom fi împotriva aceluiaşi tratament pentru un nou‑născut.            Deşi deciziile noastre morale trebuie luate în funcţie de contextul sau situaţia noastră, aceasta nu înseamnă aderarea la o „etică contextuală”, popularizată câteva decenii în urmă de Joseph Fletcher, care încă influenţează reflcţia morală de azi. În „etica contextuală”, criteriile pentru judecăţile morale sunt oferite de situaţia însăşi. Morala absolută nu există. În forma sa extremă, aceasta este o etică a relativismului, pentru că ia decizii pe baza unor criterii subiective precum „calitatea” vieţii în discuţie. Vom reveni la relaţia dintre „calitatea” şi „sfinţenia” vieţii, problemă atinsă în treacăt în introducere. Deocamdată ajunge să spunem că morala absolută oferită de Sfânta Tradiţie pot şi trebuie tradusă şi aplicată potrivit la fiecare situaţie dată. Pe lângă elementele Tradiţiei menţionate mai sus, sunt şi alte resurse care se oferă în viaţa creştină şi care ajută la luarea deciziilor dificile, atât pentru noi, cât şi pentru cei aflaţi în grija noastră.            Facem judecăţi etice şi acţionăm ca atare în aproape fiecare clipă a vieţii. Întrebarea „Să golesc frigiderul?” sau „Să raportez la poliţie sunetele de pistol pe care le‑am auzit în spatele uşii de vis‑ŕ‑vis?” sunt amândouă întrebări morale, deşi de o stringenţă diferită. Ele se referă nu doar la comportamentul meu, ci şi la consecinţele acestui comportament pentru sănătatea mea spirituală şi pentru a altora. În cele mai multe cazuri, o reflecţie de moment – practic un reflex instinctual – mă determină să acţionez în conformitate cu ceea ce simt eu că e cel mai bine sau potrivit. Atunci când se naşte un conflict între ceea ce vreau şi ceea ce ştiu că e conform voinţei lui Dumnezeu, conştiinţa mea „anterioară” intră în joc. Opţiunea mea va fi determinată de modul în care sistemul meu axiologic a fost modelat de învăţătura Bisericii (şi de soluţiile comportamentale pe care le dau pe baza acestor valori). Astfel, acesta este, de obicei, un proces clar definit. Ori mă supun conştiinţei mele, ori nu o fac şi cad, intenţionat, în păcat sau nesupunere faţă de poruncile divine.            Oricum, multe din problemele bioetice cu care ne confruntăm fie nu comportă o soluţie concretă care să acopere toate cazurile, fie nu au fost cântărite suficient de către teologi şi alţi oficiali din cadrul Bisericii, pentru a da un răspuns definitiv. Chiar cele mai sincere încercări de a analiza o problemă în funcţie de legile Bisericii, motivele şi mijloacele noastre şi eventualele consecinţe, adesea ne lasă un sentiment de frustrare. Dar trebuie luată o decizie, poate una de viaţă şi de moarte; ori ne lipsesc resursele necesare pentru a decide într‑un mod corect sau conform cu ceea ce credem că este voinţa divină. De fapt, adesea voinţa lui Dumnezeu nu este deloc clară, iar noi suntem tentaţi să ne ridicăm mâinile spre cer, disperaţi.            Teologii moralişti ortodocşi (printre ei şi Fr. Harakas) ar spune că procesul care declanşează această frustrare nu poate duce decât la un punct mort. Fie că deciziile noastre implică probleme cotidiene mărunte, fie o judecată de viaţă şi de moarte ce trebuie luată pe moment, aceste decizii sunt fidele voinţei divine atâta timp cât ele sunt nişte decizii eclesiale, luate în virtutea unei conştiinţe care se conformează spiritului Bisericii.            Aceasta mai înseamnă că deciziile dificile pe care suntem chemaţi să le luăm, sunt de fapt luate în comunitatea Bisericii, comunitatea celor vii şi adormiţi, a „sfinţilor” din toate timpurile, cu care formăm împrună Trupul lui Hristos. Pe de o parte, apelăm la sfatul lor, printr‑un dialog personal sau prin scrierile lor (Câţi dintre noi nu au dobândit o slavatoare intuiţie din scrierile unor oameni ca Nicholas Motorilov, ori părintele Alexander Eltchaninov, ori Sfântul Siluan Athonitul), pe de altă parte, noi cerem rugăciunea sfinţilor, mijlocirea lor pentru noi, pentru a fi călăuziţi în reflecţiile noastre etice, ne rugăm să fim conduşi de harul şi puterea Sfântului Duh spre fapte ce corespund voinţei divine.            Trebuie să spunem că nu luăm niciodată singuri deciziile morale. Judecăţile noastre morale şi faptele ce decurg din acestea, sunt făcute întotdeauna în lăuntrul Trupului viu al Bisericii. Prin botez noi devenim „întrupaţi”unul în celălalt, „mădulare unii altora” (Rom. 12, 5). De aceea, deciziile pe care le iau afectează sau influenţează întregul Trup. Aşa cum propria‑mi păcătoşenie afectează întreaga comunitate eclesială, precum şi familia şi cercul meu de prieteni, la fel se întâmplă cu deciziile mele morale, care influenţează, în bine sau rău, întreaga „comunitate a sfinţilor”. Aspectul pozitiv, promisiunea minunată a acestui adevăr, este că mă pot baza pe ajutorul Trupului întreg în momentele mele critice, prin dragostea membrilor săi, prin grija, implicarea personală (acolo unde e nevoie), dar, mai ales, prin rugăciunea acestora.            Concret, aceasta înseamnă ca noi toţi, clerici şi laici, trebuie să construim nişte sisteme de sprijin alcătuite din experţi şi prieteni apropiaţi, care să ne ofere sprijin şi sfaturi atunci când avem de luat decizii dificile. Şi mai înseamnă că noi, ca Biserică, trebuie să recunoaştem şi să acceptăm responsabilitatea noastră faţă de ceilalţi, pentru a le oferi ajutorul, călăuzirea şi intervenţia de care au nevoie. În pragul morţii sau atunci când unul din noi e aruncat în depresie şi deznădejde de boala grea de care suferă, ori atunci când un cuplu se află în pragul divorţului, de multe ori suntem tentaţi să ignorăm problema, de obicei din jenă sau teamă. „Nu vrem să ne implicăm”. Este vorba de aceeaşi atitudine de conservare, tradus în cadru parohial, care ne face să dăm înapoi pe străzile din Manhattan când vedem pe cineva stând pe pragul uşii sau într‑un şanţ. Pur şi simplu nu vrem să ne amestecăm… Nu trebuie deci să ne mirăm că teologii moralişti ortodocşi s‑au simţit obligaţi să dezvolte o etică bazată pe imperativul iubirii care se dăruieşte şi se sacrifică pe sine pentru ceilalţi.            În ultima analiză, există un singur motiv pentru care creştinii acceptă calea îngustă a vieţii morale. Dacă alegem dragostea jertfelnică în locul hedonismului, pe Dumnezeu în locul Satanei, aceasta se întâmplă pentru că suntem convinşi – pe baza propriei experienţe şi a mărturiei altora – că Dumnezeu Însuşi este iubire, că El este Creatorul şi Stăpânul ultim al vieţii noastre pe care El singur o dăruieşte cu sens şi valoare. Ca atare, El se implică în fiecare criză cu care ne confruntăm şi în fiecare hotărâre pe care o luăm. Asemenea crize şi alegeri fac parte din viaţa zilnică. Ele nu pot fi evitate, de vreme ce sustragerea de la luarea unei decizii şi de la acţionarea în consecinţă, este un act moral în sine. Atunci când se întâmplă să nu discernem voinţa lui Dumnezeu într‑o situaţie concretă, trebuie să ne amintim că Ispititorul lucrează cel mai bine prin confuzia, frustrarea şi disperarea noastră. În momentele în care suntem obligaţi să luăm o decizie importantă, dar nu putem identifica voinţa divină, trebuie să cercetăm problema cu multă atenţie şi să ne reamintim intuiţia marilor asceţi ai Bisericii, potrivit căreia asemenea momente critice reprezintă câmpuri de bătălie, arene ale Spiritului, în care decizia cea mai importantă pe care o putem lua este să ne predăm în mâinile pline de milă ale lui Dumnezeu atât pe noi, cât şi pe ceilalţi impicaţi.            Ajungem astfel la o concluzie paradoxală, dar inevitabilă: dacă putem şti cu siguranţă că o anumită decizie morală este conformă cu voinţa lui Dumnezeu şi reprezintă „alegerea corectă”, în cele din urmă nu mai are nici o importanţă. Cea ce contează este faptul că în meditaţiile noastre morale agonizante (privind, de pildă, grija cuvenită oferită unui părinte muribund sau un răspuns adecvat unui comportament destructiv al unui narcoman), noi vom respinge ispita orgolioasă de a ne socoti stăpâni pe situaţie şi, în schimb, „ne predăm pe noi înşine şi pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu”. Aceasta nu înseamnă că renunţăm la libertatea noastră sau fugim de responsabilitate, ci înseamnă că dăm lui Dumnezeu ce este al Său, şi anume, întreaga noastră viaţă, cu motivele şi dorinţele noastre, cu alegerile şi faptele noastre. Toate acestea le facem cu convingerea neclintită că în orice situaţie în care acţionăm în virtutea unei iubirii dezinteresate, Dumnezeu poate converti greşelile şi judecăţile noastre eronate în ceea ce este necesar pentru realizare scopului Său. Credinţa Bisericii este că voinţa divină conduce totul. Prin urmare, esenţa vieţii morale creştine constă în predarea propriei noastre voinţe voinţei lui Dumnezeu, cu ruga fierbinte ca voinţa Sa să se împlinească.            Această predare totală este necesară chiar dacă nu suntem siguri că acţionăm potrivit „spiritului lui Hristos” sau că ne potrivim faptele noastre cu acesta. E nevoie de credinţă profundă şi o smerenie desăvârşită pentru a ne recunoaşte propriile limite atunci când luăm decizii morale pentru a ne adresa forului potrivit. E nevoie, de asemenea, de smerenie şi încredere pentru a ne îndrepta spre ceilalţi şi a le cere ajutorul în astfel de momente, prin dragostea şi mijlocirea lor. Dar exact aceasta ni se cere ca membri ai Trupului şi mădulare unii altora. Prin urmare, întâia şi ultima decizie pe care trebuie să o luăm este aceea de a supune deliberările noastre morale celui care este Capul acestui Trup, cu singura preocupare ca fiecare faptă pe care o vom săvârşi într‑o anumită situaţie, să fie spre slava Sa şi spre mântuirea celor pe care ni i‑a predat în grija noastră.            În capitolele următoare, ne vom îndrepta atenţia către unele probleme etice concrete, dintre care multe au apărut graţie recentelor descoperiri în sfera biomedicale. Pentru a asigura temelia pentru meditaţia asupra moralităţii noilor proceduri reproductive, alături de problema avortului, vom începe cu câteva consideraţii asupra naturii şi semnificaţiei sexualităţii umane. Dorim să oferim o perspectivă fidelă Scripturii şi tradiţiei patristice, accentuând mai ales un aspect nu numai neglijat, dar şi respins de atitudinile predominante: faptul că activitatea sexuală îşi găseşte împlinirea şi unicul context adecvat în legătura consacrată a căsătoriei.            Vom ajunge apoi la o evaluare privind recenta dezbatere asupra „începutului vieţii umane”. Concluziile noastre privind această problemă vor determina în mare măsură atitudinea pe care o vom adopta vis‑a‑vis de proceduri precum avortul, fertilizarea în vitro şi ingineria genetică care implică gameţii umani. Dar problema începutului vieţii este strâns legată de cea a sensului ultim al existenţei personale, al suferinţei şi morţii. În consecinţă, răspunsul la întrebarea „când începe viaţa umană?” va determina atitudinea noastră faţă de problemele legate de sfârşitul vieţii, precum înlăturarea durerii, directivele avansate şi în general, grija şi tratarea pacienţilor muribunzi.
2. Sexualitate, Căsătorie şi Responsabilitate         
                                                               „Soţul şi soţia sunt un singur trup la fel cum
                                                              Hristos şi Tatăl una sunt”.
                                                               „Dacă ne întemeiem familiile, căutând lucrurile                                                              care plac lui Dumnezeu, vom fi potriviţi pentru a
                                                              supraveghea Biserica, deoarece, într‑adevăr,
                                                              familia este o mică Biserică. De aceea, este posibil                                                              să‑i depăşim pe ceilalţi în virtute, devenind nişte
                                                              buni soţi şi soţii”.
                                                               „Oridecâteori dai un sfat soţiei tale, întotdeauna                                                              să începi prin a‑i spune ce mult o iubeşti”.                                                                                                                             – Sf. Ioan Hrisostom  Modul în care ne pronunţăm asupra moralităţii avortului, a reproducerii asistate şi a manipulării în vitro a gameţilor umani, depinde de locul pe care‑l atribuim sexualităţii în experienţa omenească. Care este scopul prim al sexualităţii: procrearea, sau ceva mult mai esenţial, mai profund? Dorinţa unui cuplu de a avea un copil este de la Dumnezeu, sau este doar expresia unui instinct evolutiv care ne ajută să ne păstrăm moştenirea genetică dând naştere la urmaşi din propriul nostru ADN? Răspunsul la aceste întrebări ne va arăta dacă avortul la cerere este o opţiune pentru noi şi până unde putem merge în privinţa tehnologiilor reproductive ce facilitează concepţia.
Revoluţia Sexuală Concepţia noastră asupra locului şi scopului sexualităţii s‑a schimbat atât de mult în ultimele decenii, încât ne‑ar fi de folos o evocare, pentru început a „atmosferei sexuale” pe care o întâlnim în societatea americană în pragul acestui mileniu. Dacă experienţa sexuală printre adolescenţi nu mai este ceva nou, numărul tinerilor care sunt „activi sexual” a crescut dramatic în ultimele trei decenii. Homosexualitatea, cândva un subiect tabu ce provoca reacţii de la proastă dispoziţie la revoltă, este acum un subiect obişnuit de discuţie în media şi în programele de învăţământ privind educaţia sexuală. În parte datorită crizei SIDA, dar şi din cauza dorinţei de afirmare a „mândriei” de a fi homosexual şi a „drepturilor” acestora, s‑a început un serios studiu ştiinţific asupra originii homosexualităţii, pentru a determina relaţia dintre „natură” şi „educaţie” în cadrul acestui fenomen. Este orientarea sexuală condiţionată, deci modificabilă? Sau îşi are originea în genele noastre şi atunci nu se poate schimba nimic. Oricum, homosexualitatea „a ieşit la lumină”, iar unii preoţi şi teologi se numără printre cei care o apără ca fiind de la Dumnezeu şi voită de Dumnezeu şi de aceea trebuie protejată prin drepturi şi privilegii speciale aprobate prin lege.            Pentru foarte mulţi oameni, printre ei chiar creştini, această transformare în ethosul ţării noastre este de apreciat. Ei consideră libertatea sexuală ca fiind un item vital pe agenda noastră culturală, asemenea mişcării pentru drepturile civile din anii ‘60. Aşa cum Bisericile acelor ani s‑au pus în fruntea marşurilor interrasiale şi a altor demonstraţii, unele Biserici de azi joacă un rol hotărâtor în cadrul mişcării spre emanciparea sexuală prin răspândirea de afişe şi alte declaraţii care consideră activităţile sexuale extraconjugale (îndeosebi cele pre‑conjugale), alături de relaţiile homosexuale, drept normale şi chiar de dorit. Multe iniţiative de acest gen, luate de diverşi lideri din cadrul Bisericilor protestante (mai ales), exprimă totuşi o opinie minoritară. Acest lucru este evident din ostilitatea generală ce a însoţit declaraţiile recente ale luteranilor şi prezbiterienilor asupra sexualităţii umane, ambele fiind retrase în urma unor critici mai puţin vehemente.            Care este poziţia ortodoxă în această problemă? Evident, nu fără o urmă de îndoială/circumspecţie, vom încerca în continuare o expunere a punctului de vedere ortodox.            Încă de la începutul anilor ‘70, Statele Unite s‑au declarat o societate „eliberată sexual”. Sunt de acum trecute constângerile victoriene care, pentru după părerea multora, au adus represiune sexuală şi sexism patriarhal. Lucrurile s‑au schimbat în mod hotărâtor, adesea în bine: femeile beneficiază de un tratament mai bun la locurile de muncă, abuzurile sexuale sunt recunoscute şi condamnate, iar soţii se simt mai puţin obligaţi să rămână în cadrul unei căsătorii compromise. Totuşi, de‑a lungul anilor, atât experienţa pastorală cât şi mass‑media au arătat că revoluţia sexuală a adus în societatea americană mai mult confuzie decât libertate, mai mult libertinaj decât eliberare. Odată ce televiziunea şi‑a intrat în rol, iar producătorii au îceput să realizeze puterea sexualităţii în vânzarea produselor, a început reeducarea socială în masă privind valorile sexuale, aceasta ducând la o importantă restructurare a rolurilor sexuale tradiţionale. O consecinţă majoră a fost dărâmarea vechilor tabuuri legate de pornografie, sex extraconjugal, şi copii „ilegitimi”. De la jocurile inocente ce caracterizau relaţiile (publice) dintre bărbat şi femeie din prima jumătate a secolului, s‑a trecut la comportamentul dezinvolt şi la epidemia sarcinilor la adolescente.            Punând lucrurile în balanţă, se pare că această „revoluţie” nu a adus nimic deosebit în progresul societăţii. S‑a creat în schimb o atmosferă de fixaţie şi exploatare sexuală ce impune o imoralitate indispensabilă – o ieftină şi seducătoare trivialitate – în toate domeniile. Filmele „R” sau chiar unele „PG‑B” prezintă acum actul sexual atât de explicit încât ele ar fi fost evaluate drept pelicule „X” în urmă cu câţiva ani. Limbajul explicit sexual şi scatologic a devenit obligatoriu, chiar şi in prime time. Prezervativele sunt mai la îndemână pentru adolescenţii de azi decât ţigările, iar educatorii, psihologii şi pastorii sfătuiesc pe tinerii noştri, băieţi şi fete, să nu plece de acasă fără a avea unul asupra lor. Mare parte din această îndoctrinare perversă (numită în şcolile noastre eufemistic: „educaţie sexuală”) este justificată cu referire la SIDA – fără a conştientiza faptul că această boală nu ar exista dacă societatea noastră nu ar scuza ceea ce în generaţiile anterioare era socotit drept comportament imoral.Cu alte cuvinte, pragul nostru de toleranţă a explicităţii şi exploatării sexuale s‑a micşorat în mod dramatic. Ironic este faptul că, deşi încurajăm saturarea sexuală a mediei şi a culturii în general, totuşi recunoaştem şi condamnăm abuzurile abominabile suferite de atâtea femei şi copii, de la hărţuirea sexuală la locul de muncă şi viol, la pedofilie. Pe de o parte, condamnăm forme comportamentale ce violează drepturile omului, pe de altă parte, încurajăm o atmosferă de abuz şi exploatare pentru că ea serveşte linia economică de bază. Dar o societate care trăieşte o astfel de ambivalenţă, frizând schizofrenia, nu poate dăinui. Peste un milion şi un sfert de avorturi în fiecare an, frecvenţa înspăimântătoare de abuzuri la copii, o rată a divorţului de aproape 50% împreună cu practica general acceptată a concubinajului, „căsătoriile” homosexuale şi dezmembrarea excesivă dar nu mai puţin reală a familiei moderne ca unitate socială de bază – acestea sunt consecinţele unei revoluţii sexuale deviate, al căror impact asupra calităţii vieţii americane este cel puţin la fel de puternic şi defavorabil precum răspândirea continuă a SIDA.Preţul spiritual şi psihologic al acestei situaţii este incalculabil. Tinerii adolescenţi experimentează sexul de multe ori nu dintr‑o dorinţă personală şi fără o judecată prealabilă, ci doar pentru a fi la modă, pentru a fi priviţi de prieteni cu alţi ochi. Dacă ne gândim la filmele care descriu cupluri diverse care ajungând în dormitor de la prima întâlnire, dacă ne uităm la aluziile făcute la organele genitale şi la sexul oral, dacă homosexualitatea activă se ascunde sub eticheta aprobată de „gay” şi e acceptată ca un „stil alternativ de viaţă viabil”, atunci nu e de mirare că a apărut o prăpastie de netrecut între morala biblică şi etica individualistă – libertină a vremurilor de azi. Ca o consecinţă, tinerii creştini par la fel de vulnerabili ca oricine la confuzie, disperare şi suicid. Educatorii lor – părinţi, preoţi, profesori – întâmpină de multe ori problemele sexuale fie cu indiferenţă, fie cu mânie. Nici una din aceste atitudini nu ajută, întrucât nici una nu vindecă, nu oferă o soluţie. Ambele reacţii tind să‑i împingă pe tinerii noştri chiar mai departe pe drumul spre un comportament destructiv, pentru ei înşişi – promiscuitate, iar pentru ceilalţi – avorturi.Datorită mediului în care au crescut, aceşti tineri sunt pe cale să renunţe la morala biblică, mai ales în ce priveşte sexualitatea, considerând‑o demodată şi constrângătoare. Madison Avenue ne‑a învăţat că acesta este generaţia „să ne simţim bine”; juriştii ne‑au convins de primatul drepturilor asupra responsabilitţilor; iar terapia pop ne‑a condus într‑o călătorie implacabilă spre sine având ca destinaţie „autorealizarea”, adică împlinirea dorinţelor noastre fundamentale. Dumnezeul nostru este Mamona, scopul nostru „viaţă bună”, iar modul de a o obţine este competiţia agresivă. Suntem mai degrabă într‑un picnic, decât într‑un pelerinaj, tânjind după satisfacţia imediată, în loc de consolarea eternă. Într‑o asemenea atmosferă, imperativele biblice ale fidelităţii, sacrificiului de sine şi luptei împotriva păcatului nu pot apărea altfel decât demodate, irelevante şi inoportune – mai ales pe tărâmul sexualităţii, de vreme ce „sexul” este una din puţinele plăceri de care oamenii se pot bucura în lumea turbulentă şi aparent lipsită de sens a zilelor noastre.Dacă cei mai mulţi creştini ortodocşi nu s‑ar exprima atât de vehement/categoric, acesta este totuşi modul în care ei experimentează ethosul cultural, al lor şi al copiilor lor. Este vorba de o analiză dublată de un sentiment de frustrare şi neputinţă. „Majoritatea morală”, dacă ea a existat vreodată, pare să fi devenit o minoritate redusă la tăcere, ale cărei valori tradiţionale au fost călcate în picioare de formula: „Dacă îţi face plăcere, fă‑o” (etica satisfacţiei personale şi imediate). Deşi fără prea multe şanse de a fi luată în seamă, Biserica Ortodoxă continuă să afirme învăţătura tradiţională asupra sexualităţii, învăţătură ce reflectă valorile conservatoare ale majorităţii credincioşilor „tradiţionalişti”, indiferent de apartenenţa confesională. Totuşi, Ortodoxia îşi fundamentează învăţătura despre sexualitate pe viziunea ei teologică specifică, şi nu pe moralismul puritan. Acest lucru esenţial trebuie bine înţeles, dacă vrem să pătrundem unicitatea punctului de vedere ortodox.În experienţa noastră, sexualitatea nu este o opţiune. Ea este un „imbold” esenţial, care exprimă o nevoie elementară a fiecărui om: nevoia de afecţiune, înţelegere, compasiune, tandreţe şi dragoste. Sexualitatea înseamnă mult mai mult decât simpla activitate genitală. Ea priveşte întreaga persoană umană: minte, trup şi suflet. Dăruită de Dumnezeu ca notă definitorie a umanităţii noastre (vom reveni asupra acestui subiect), distincţia sexelor şi expresia ei sexuală ne oferă posibilitatea de a experimenta cele mai adânci şi intime relaţii pe care le putem cunoaşte.Dacă sexualitatea este ieftină şi denaturată, la fel se va întâmpla cu relaţiile pe care le implică. Atunci când satisfacerea de sine devine mai importantă decât sacrificiul de sine făcut din dragoste şi respect pentru altul, chiar noţiunea de „relaţie” – care implică reciprocitate – este adânc compromisă. Ca o consecinţă a revoluţiei sexuale, trăim urmările acestui compromis la o scară fără precedent în istorie. De aceea, este mai important ca niciodată să auzim şi să proclamăm „vocea Bisericii”: înţelepciunea revelată privind adevărata noastră fiinţă şi relaţiile noastre cu ceilalţi.
Legământul Conjugal Care este de fapt învăţătura ortodoxă privind sexualitatea umană şi responsabilităţile ei inerente? Pentru a răspunde acestei întrebări, ne vom concentra asupra învăţăturii biblice şi patristice, întrucât cele două constituie elementele complementare ce formează Sfânta Tradiţie[1].Studiile recente privind sexualitatea se referă fie la căsătoria creştină şi caracterul ei sacramental, fie la problema sensibilă a sexelor şi implicaţiile ei pentru clerul Bisericii(sacerdoţiul creştin). Deşi nevoia unui studiu ortodox amplu asupra sexualităţii este imperioasă, scopul nostru aici este cu totul altul şi mult mai modest. Vom încerca, în primul rând, să demonstrăm rolul esenţial al sexualităţii în viaţa umană şi în relaţiile între oameni, şi vom formula apoi câteva concluzii privind unele practici sexuale concrete, atât în cadrul, cât şi în afara căsătoriei.Discuţiile privind sexualitatea se concentrează, de regulă, asupra relaţiei dintre funcţiile ei procreative şi „unitive”. Care este scopul prim al sexualităţii: naşterea de copii, sau întărirea legăturii conjugale printr‑o împărtăşire reciprocă, incluzând plăcerea experienţei sexuale? Problema nu este una nouă. Voi încerca să o abordez din punctul de vedere al responsabilităţii ce derivă din legământul conjugal, acesta fiind singurul mod în care putem înţelege rolul procreerii şi al plăcerii sexuale în cadrul unei relaţii.Legământul pe care Dumnezeu îl încheie cu Israel implică o responsabilitate şi un angajament reciproc. El le dă primilor oameni misiunea: „Creşteţi şi vă înmultiţi şi umpleţi faţa pământului şi îl supuneţi”, oferindu‑le astfel dominaţia asupra creaţiei lui Dumnezeu Însuşi. Aşa cum citim şi în Psalmul 8, acest mandat implică atât binecuvântare, cât şi responsabilitate, elementele componente ale „Legământului”. De‑a lungul istoriei lui Israel, Dumnezeu a încheiat numeroase legământuri: cu Noe, Avraam, Moise şi David, fiecare implicând angajamentul Său necondiţionat de a împlini o promisiune sau o obligaţie cu valoare eternă. Lui Noe, şi prin el întregii creaţii, Dumnezeu îi promite ca nu va mai pierde pământul niciodată (Gen. 9, 1‑17). Îi promite apoi lui Avraam că îi va dărui lui şi urmaşilor săi pământul Canaan (Gen. 15), pecetluind promisiunea cu porunca circumciziunii prin care Israel îşi afirmă propriul angajament în relaţia legământului. Moise este receptorul legământului făcut de Dumnezeu cu poporul Său pe Sinai, care trebuie păstrat printr‑un comportament etic adecvat şi prin ceremonii cultice. Prin profetul Natan, Domnul afirmă în privinţa lui David: II Sam. 7, 13‑14.
Dumnezeu promite astfel că din seminţia lui David se va naşte Împăratul‑Mântuitor al poporului ales. Circumstanţele tragice ce‑l înconjoară pe profetul Osea privind mariajul său cu desfrânata Gomar, trasează imaginea fidelităţii divine faţă de fiecare legământ şi pe aceea a trădării lui Israel. În fine, Biserica, adevăratul Israel al lui Dumnezeu (Gal. 6, 16), care uneşte pe iudei şi păgâni în unicul Trup al lui Hristos, este moştenirea unui nou legământ, nu în literă, ci în spirit (II Cor. 3, 6). Acesta este noul legământ sau „noul testament” în sângele lui Hristos, care se varsă pentru viaţa lumii. În fiecare din aceste cazuri, cele două părţi implicate se angajează la o fidelitate necondiţionată faţă de împlinirea unei promisiuni de durată eternă.Am văzut deci cum Legământul încheiat de Dumnezeu cu Israel şi cu Biserica implică fiecare parte într‑o responsabilitate şi un angajament reciproc. Dacă Israel „se desfrânează” şi comite adulter prin întoarcerea la idoli sau la „alţi dumnezei”, legământul poate fi restabilit prin pocăinţa poporului şi iertarea divină. La fel se întâmplă cu membrii Trupului lui Hristos care, uitând de Capul acestuia, se abandonează păcatului. Alegerea implică un angajament etern divin şi uman, în care Dumnezeu rămâne mereu credincios. Dacă noi putem încălca acest angajament prin păcat, astfel încât legătura legământului poate fi ruptă, totuşi, Dumnezeu nu vrea ca această stare să rămână pentru veşnicie.În cadrul Bisericii, expresia cea mai clară şi deplină a acestui angajament o constituie taina căsătoriei. (Este, desigur, implicit în alte taine; în special la Botez şi Hirotonie). Scopul căsătoriei este de a asigura, între două persoane, o legătură bazată pe responsabilitate şi fidelitate, care reprezintă şi reactualizează legătura veşnică stabilită de Dumnezeu cu poporul Său ales. Din acestă perspectivă Apostolul afirmă că mariajul este o „mare taină” care este strâns legată de Hristos şi Biserică (Efes. 5, 21‑23, epistola ce se citeşte la cununia ortodoxă). Această legătură a legământului prin care Dumnezeu lucrează la mântuirea noastră este în esenţă o legătură nupţială. Si invers, relaţia nupţială îşi atinge scopul şi se împlineşte numai atâta timp cât este bazată pe angajamentul etern al legământului.Expresia sexuală îşi are locul potrivit numai în cadrul legământului conjugal. Ortodoxia afirmă că singurul loc în care „sexualitatea genitală” poate fi adecvată la un sfârşit bun, potrivit, este contextul unei uniri conjugale binecuvântate, monogame şi heterosexuale. Fiecare adjectiv este important. „Monogamă” pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu gelos, angajamentul Său faţă de poporul Său este total şi fără compromisuri; de aceea, mariajul implică angajamentul exclusiv şi total a două persoane, una faţă de cealaltă, ca reflecţie a unicităţii şi fidelităţii angajamentului lui Hristos faţă de Biserică. „Heterosexuală”, întrucât „Dumnezeu i‑a făcut bărbat şi femeie”, cu scopul de a procrea: continuarea creaţiei prin unirea a două vieţi într‑o îmbrăţişare plină de dragoste, care, în cuvintele ceremoniei căsătoriei, va produce fructul trupurilor lor, copii frumoşi. „Binecuvântată”, deoarece Dumnezeu a binecuvântat de la început bărbatul şi femeia cu capacitatea şi chemarea de „a naşte şi a se înmulţi”( Gen. 1, 28) şi numai El, prin binecuvântarea Sa, poate crea viaţa în uter. Şi în fine, „Conjugală”, pentru că unirea la care Dumnezeu îi cheamă pe bărbat şi pe femeie, reprezintă o „nouă creaţie”, făcând din doi „un singur trup”, născând copii, împlinindu‑se în dragoste şi lucrând împreună la mântuirea lor.Dinamica transfiguratoare şi creativă inerentă unei asemenea uniri conjugale este descrisă elocvent de Sfântul Andrei Criteanul în canonul său de penitenţă: „Căsătoria trebuie cinstită de toţi, iar bărbatul şi femeia trebuie să fie fideli unul altuia, pentru că Hristos i‑a binecuvântat prin prezenţa Sa la nunta din Cana. Acolo El a mâncat şi a schimbat apa în vin, făcând aceasta, prima dintre minunile Sale, pentru ca tu, sufletul meu, să te poţi de asemenea schimba” (Imnul 9).Pentru ca sufletul să se schimbe din apă în vin, pentru ca persoana umană să devină ceea ce a fost destinată să fie – după chipul şi asemănarea divină ‑, trebuie păstrată în relaţia cu Hristos aceeaşi fidelitate pe care Hristos o face necesară într‑un bărbat şi o femeie prin binecuvântarea Sa. Încă o dată, unirea nupţială este imaginea unirii între Hristos şi suflet, între Hristos şi Biserică. De aceea, unirea nupţială, cu implicaţia ei sexuală, îşi găseşte împlinirea în comunitatea eclesială. Binecuvântată în Biserică, ea stă în slujba Bisericii, continuând lucrarea de creaţie a lui Dumnezeu prin procreere, reflectând iubirea eternă a lui Dumnezeu pentru Biserică şi prin aceasta pentru lume, şi fiind un martor al iubirii între soţi, care poate să‑i ducă la viaţa veşnică2.Totuşi, iubirea aceasta, exprimată în experienţa conjugală, este în forma ei cea mai pură, transcendentă dincolo de sine. Scopul ei ultim vizează transcenderea experienţei carnale şi concentrarea în întregime asupra lui Dumnezeu. Dragostea erotică îşi are propriul telos, sfârşitul şi împlinirea, în autenticul eros. Este o iubire nu mai puţin pasională, nu mai puţin care se neagă pe sine şi care trece de sine, decât iubirea conjugală umană în forma ei cea mai pură. Este o iubire ce răspunde iubirii lui Dumnezeu (cf. I In. 4, 10), mişcarea cea mai adâncă a sufletului, pe care nu o putem produce sau susţine. Ea este iniţiată şi susţinută de iubirea pasională a lui Dumnezeu, acţionând în sufletul omenesc sau în întreaga persoană umană. „Dumnezeu este iubire”, afirmă Apostolul. Părinţii Bisericii au înţeles aceasta cu referire la ontologie: la fiinţa sau natura lui Dumnezeu. Din adâncimile acestei iubiri nesfârşite, Dumnezeu se întinde să îmbrăţişeze creaţia Sa umană căzută, pentru a o ridica şi elibera din puterile păcatului, morţii şi stricăciunii. El umple sufletul cu iubirea Sa izbăvitoare, dăruindu‑i posibilitatea de a iubi ca răspuns. Iubirea Sa „erotică”, dorinţa Sa profundă de a fi veşnic unit cu creaturile Sale umane, determină în suflet un răspuns „erotic”, un dor intens de Dumnezeu pe care lacrimule îl exprimă mai bine decât cuvintele. Incluzând întreaga semantică a cuvântului agapę (iubire dezinteresată, jertfelnică), erôs este iubirea unitivă ce duce sufletul în comuniunea eternă cu Dumnezeu. Ea începe cu pasiunea dorinţei sau dorul fervent şi sfârşeşte în bucuria binecuvântată a nepătimirii (dispassion‑apatheîa). În această stare, sufletul se trezeşte în întregime înconjurat şi consumat de obiectul dorului său cel mai adânc.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune în acest sens: „Sufletul atinge perfecţiunea când puterile pasiunii sale sunt îndreptate în întregime spre Dumnezeu”.Despre raritatea acestei iubiri a vorbit mai ales literatura ascetică, destinată în primul rând vieţii monahale. Dar această iubire poate fi cunoscută la fel de bine în cadrul cuplurilor căsătorite. Observaţia Sfântului Pavel că bărbatul însurat „se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii” (I Cor. 7, 33) este desigur adevărată. Aceste preocupări n‑ar trebui însă să excludă căutarea erôs‑ului autentic, aşa cum n‑ar trebui să excludă rugăciunea sau actele de caritate. Dumnezeu oferă fiecăruia – celibatar sau căsătorit – posibilitatea exercitării a ceea ce numim aspectul apetitiv al sufletului (to epithymitikon), astfel încât să transforme pasiunea în nepătimire, eroticul în erôs.Se afirmă adesea că monahul îşi canalizează iubirea sa pătimaşă direct spre Dumnezeu, în timp ce o persoană căsătorită îşi exprimă iubirea pentru Dumnezeu prin iubirea pentru partener. Această afirmaţie ne poate duce la concluzii greşite. Iubirea pătimaşă a persoanei căsătorite, nu mai puţin decât iubirea nepătimaşă a monahului (pentru sine, pentru ceilalţi, pentru întreaga creaţie), este fidelă scopului ei ultim, şi nu idolatră, atunci când este îndreptată prin creaturi spre Creator. În măsura în care capătul şi împlinirea ei este Dumnezeu Însuşi, iubirea conjugală, împreună cu aspectul ei sexual, are capacitatea de a se autodepăşi, de a tansforma pofta trupească în eros autentic. Dacă reuşeşte acest lucru ‑păstrând în acelaşi timp intimitatea şi bucuria relaţiilor sexuale conjugale – unirea conjugală devine chipul lui Hristos şi a Bisericii. Prin urmare, iubirea conjugală are un profund caracter eclesial care face din casa creştinului ceea ce Sfântul Ioan Hrisostom numea „o mică biserică”.Sfântul Maxim descrie această transformare într‑un pasaj celebru: „Dacă mintea cuiva caută pururea spre Dumnezeu, pofta lui de asemenea creşte covârşitor după dragostea dumnezeiască, iar iuţimea i se întoarce întreagă spre iubirea dumnezeiască. Căci prin însoţirea îndelungată cu strălucirea dumnezeiască, omul a ajuns întreg chip de lumină. Acela, strângând la sine partea pătimitoare a sa, s‑a întors spre iubirea dumnezeiască neâncetată, neuitându‑se cu totul de la cele pământeşti spre cele dumnezeieşti” (Filocalia, vol. II, Capete despre dragoste, suta a doua, nr. 48). Ştim că Sfântul Maxim, urmând pe Sfântul Grigorie de Nyssa, respinge ideia că dorinţa sexuală aparţine naturii umane[2]. El sugerează că toate expresiile sexualităţii umane vor fi respinse sau cel puţin depăşite dacă sufletul va atinge perfecţiunea. Deşi afirmă că dorinţa senzuală trebuie „potolită”, el se referă mai degrabă la dezbrăcarea ei de tot ce e trupesc şi transformarea ei într‑un „dor noetic pentru binecuvântările cereşti”. Aşa cum desprindem din pasajul de mai sus, dorinţa trebuie „complet transformată în iubire divină”. Aceasta este o temă frecventă în scrierile ascetice. Când Sfântul Maxim se gândeşte la căsătorie, el se referă în primul rând la „mariajul sufletului cu Logosul”, care este singura sursă a plăcerii adevărate şi veşnice.El spune chiar că „nu ni se cere să trăim feciorelnic ori să ne abţinem de la căsătorie”. Asemenea sărăciei evanghelice şi chemării la singurătate, castitatea (vocaţia monahală în special) este un dar al lui Dumnezeu. Totuşi, împreună cu cea mai mare parte a tradiţiei ascetice, Sfântul Maxim consideră plăcerea sexuală ca fiind cauza păcatului, dacă nu chiar păcătoasă în sine. Prin urmare, sexualitatea trebuie canalizată spre procreare şi nu spre satisfacerea dorinţelor personale. Sfântul Grigorie cel Mare († 604) este reprezentativ pentru această opinie: „Cei căsătoriţi trebuie să‑şi amintească mereu că scopul unirii lor este procrearea, iar dacă vor întreţine relaţii intime în mod necumpătat, plăcerea se substituie procreerii. Să înţeleagă că chiar dacă nu trec dincolo de limita căsătoriei, totuşi în cadrul ei îi exagerează drepturile”.Alţi Părinţi ortodocşi, confirmând ceremonia căsătoriei, accentuează caracterul pozitiv şi sacramental al iubirii conjugale. Un prieten şi corespondent al Sfântului Maxim, egumenul libianTalasie, spune: „Un dor intens pentru Dumnezeu îi leagă pe cei care îl trăiesc atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de ceilalţi”. Talasie se referă aici la iubirea creştină în general, mai degrabă decât la iubirea conjugală. Ideea este că fiecare expresie a iubirii autentice îşi are temelia în dorul intens după unirea cu Dumnezeu: erosul uman ca răspuns la cel divin. În „Omilia XX la Efeseni”, Sfântul Ioan Hrisostom afirmă: „Nici o relaţie între oameni nu este mai strânsă ca iubirea existentă între soţ şi soţie, dacă ei sunt uniţi aşa cum ar trebui să fie”. Şi continuă: „Această iubire (erôs) este adânc înrădăcinată în fiinţa noastră. Neobservată, ea atrage trupurile bărbaţilor şi femeilor unele spre altele, întrucât la început femeia a fost făcută din bărbat, iar din bărbat şi femeie alţi bărbaţi şi alte femei”.
Aici, ca şi în alte scrieri ale Sfântului Ioan, este afirmat caracterul pozitiv şi importanţa deosebită a aspectului trupesc, fizic al iubirii conjugale. Sexualitatea ţine de procreere şi, de aceea, este binecuvântată de Dumnezeu, dar, încă o dată, numai atunci când dorinţa care motivează este îndreptată spre altul: spre partener sau spre Dumnezeu. Aşa cum a arătat şi Sfântul Talasie, iubirea care uneşte pe bărbat şi femeie într‑un „singur trup” îşi are temelia în „dorul după Dumnezeu”, ea este răspunsul omului la iubirea divină eternă care caută să aducă la comuniunea cu Sine pe toţi purtătorii chipului divin.În poemul său „Laudă fecioriei”, Sfântul Grigorie de Nazianz vorbeşte despre cuplurile căsătorite astfel: „Uniţi într‑un singur trup, una în duh, ei trăiesc prin iubirea lor reciprocă, întrucât căsătoria nu îndepărtează de Dumnezeu, ci apropie mai mult de El, pentru că Dumnezeu Însuşi este Cel Care ne atrage spre aceasta”. Iubirea conjugală are, prin urmare, o valoare sacramentală, tinzând spre perfecţiunea pentru care a fost creată, nu prin simpla satisfacţie sexuală, ci prin îndreptarea spre Dumnezeu, obiectul celei mai adânci tânjiri ale sufletului. Totuşi, plăcerea şi dorinţa sexuală nu trebuie eliminate total, ci redirecţionate dinspre sine înspre un altul. Acest lucru nu este prea uşor, îndeosebi în societatea în care iubirea conjugală a fost redusă la partidele de sex, iar angajamentul conjugal a fost înlocuit de divorţuri, din vina ambelor părţi, şi contracte prenupţiale. Este nevoie ca mariajul să fie asumat ca o vocaţie autentică, o „chemare” de a reproduce în viaţa conjugală acelaşi legământ al fidelităţii şi jertfa de sine pe care Domnul Dumnezeu l‑a încheiat cu poporul Său Israel, iar Fiul l‑a pecetluit prin Biserică.Iubirea lui Hristos pentru mădularele Trupului Său are un caracter sacramental şi eshatologic în acelaşi timp. Prin jertfa Sa personală, Hristos caută să „înfăţişeze Biserica Sieşi, Biserică slăvită, fără pată sau zbârcitură” (Efeseni 5, 27), adică în puritate şi integritate, curăţită de tot ce i‑ar putea despărţi pe iubiţii Săi de dragostea eternă a Tatălui. Această intenţie divină se constituie ca model al iubirii conjugale. Puntru ca bărbatul şi femeia să devină „un singur trup” în sensul pe care Dumnezeu îl doreşte, ei trebuie să dea dovadă unul faţă de celălalt de aceeaşi fidelitate şi jertfă de sine pe care Hristos le‑a arătat şi continuă să le arate faţă de poporul Său. E nevoie pentru aceasta de o luptă ascetică permanentă, deci nu de eliminarea dorinţei sexuale, ci de purificarea şi direcţionarea ei către celălalt. Astfel ‑fiind fideli în micile probleme ale vieţii conjugale – cuplul face din unirea lor o „taină” a iubirii crucificate şi mântuitoare, a cărei ultim capăt este participarea la viaţa Împărăţiei lui Dumnezeu.Din această perspectivă, scopul final al relaţiei conjugale nu este nici procreerea şi nici împlinirea personală, ci lucrarea reciprocă a soţilor la mântuirea lor. Acest aspect al legământului conjugal este de obicei neglijat, chiar în unele elemente ale tradiţiei patristice. Sfântul Ioan Hrisostom insistă că „mariajul este un remediu împotriva concubinajului‑păcatului trupesc”, iar Sfântul Ioan Damaschin, reluând o temă cunoscută a Sfântului Grigorie de Nyssa, va argumenta că „căsătoria are ca scop prezervarea rasei umane prin procreere”. Totuşi, trebuie să nu uităm că aceşti mari învăţători se refereau la probleme particulare, care le‑au modificat concepţia într‑un mod semnificativ. De pildă, Sfântul Ioan Hrisostom, în lucrarea sa despre căsătorie, este confruntat cu problema adulterului săvârşit de bărbaţi căsătoriţi, iar intenţia Sfântului Ioan Damaschin este de a lăuda virtuţile superioare ale fecioriei. Observaţiile lor referitoare la puterea şi subtilitatea ispitei sexuale sunt corecte, iar intenţia lor de a apăra castitatea – în interiorul şi în afara căsătoriei – este lăudabilă. Totuşi, este nu mai puţin adevărat că accentele lor tind să lase în umbră mărturia biblică ce plasează adevăratul scop al căsătoriei în cadrul providenţei divine. Acest scop vizează transformarea sexualităţii căzute într‑un act de adorare – laudă, mulţumire şi mijlocire – prin care unirea dintre bărbat şi femeie, prefigurează şi pregăteşte comuniunea lor eternă cu Dumnezeu.
Adresându‑se problemei corintenilor care întrebau dacă o femeie care s‑a încreştinat poate divorţa de bărbatul ei păgân, Sfântul Pavel le răspunde că va accepta divorţul dacă acesta a fost intentat de cel necredincios (I Cor. 7, 13‑15). El îşi încheie totuşi meditaţia cu două întrebări retorice: „Căci, ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, bărbate, dacă îţi vei mântui femeia?”Apostolul îndeamnă cuplurile să rămână în legătura sfântă a căsătoriei, întrucât această legătură are un profund caracter de legământ, în care partenerul credincios trebuie să‑i fie mărturie celui necredincios, astfel încât amândoi să fie mântuiţi.  
Sex şi Sexualitate Dacă tradiţia biblică şi patristică par să pună sexualitatea şi plăcerea sexuală într‑o lumină nefavorabilă, trebuie precizat că puterea ei copleşitoare ne duce la păcat, deci sexualitatea nu este în sine rea sau păcătoasă. Legea ebraică, de pildă, prescrie pedepse aspre pentru diferite tipuri de activitate sexuală, considerate aberante sau nenaturale: adulter, incest, homosexualitate şi bestialitate (cf. Lev. 18). Fiecare dintre acestea ameninţă atât familia, cât şi societatea, deoarece sunt motivate de pofta trupească egocentrică. Pe de altă parte, procreerea este privită ca o binecuvântare a lui Dumnezeu, până acolo încât El introduce căsătoria de levirat pentru a asigura continuitatea numelui şi neamului celui decedat (Dt. 25, 5‑6; Gen. 38, 8; Mt. 22, 23). Psalmistul exclamă: „Iată, întru fărădelegi m‑am zămislit şi în păcate m‑a născut maica mea”(Ps. 50, 5). Aşa cum ne arată pluralul „păcate” (hamartiais) din Septuaginta, nu este vorba de „păcatul originar” – vina lui Adam transmisă prin actul sexual (Sfântul Augustin). Este vorba mai degrabă de faptul că fiecare persoană se naşte într‑o lume căzută, marcată de tragedia păcatului şi a înstrăinării de Dumnezeu. (Deci continuarea logică este: „Fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea”). Conceperea şi păcatul sunt legate strâns, dar nu cauzal. Actul procreării nu este judecat în sine.
            În acelaşi ton, textele liturgice bisericeşti avertizează în mod repetat asupra realităţii ispitelor şi a stricăciunii posibile asociate comportamentului sexual, şi totuşi nu condamnă sexualitatea în sine. Vom lua două exemple aleatorii. În rugăciunea din timpul Cântării Heruvicului, preotul se roagă: „Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie, sau să slujească Ţie, Împărate al slavei; căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cele cereşti. Dar totuşi …”. Este vorba de ataşamentul faţă de problemele lumeşti, ce poate duce la idolatrie, închinarea la alţi dumnezei, dar poate fi vorba şi de o aluzie la ispitele sexuale. În rugăciunea către Domnul nostru Iisus Hristos (alcătuită de Antioh monahul), ne rugăm: „Şi ne dă nouă, Stăpâne, celor ce mergem spre somn, odihnă trupului şi sufletului; şi ne păzeşte pe noi de întunecatul somn al păcatului şi de toată întunecata şi cea de noapte patimă a dulceţii. Conteneşte întărâtările patimilor, stinge săgeţile vicleanului cele aprinse, cele pornite asupra noastră cu vicleşug. Zburdările trupului nostru le potoleşte şi tot gândul nostru cel pământesc şi trupesc adoarme‑l …”. Aluzia la dorinţa sexuală este evidentă. Acest pasaj se referă la lupta pe care o necesită păstrarea castităţii, fie în cadrul căsătoriei, fie în viaţa monahală. Dar, la fel ca în citatul anterior, este vorba şi aici de realitatea puterii ispitelor sexuale care duc la păcat; nu incriminează în schimb sexualitatea în sine.            Se naşte întrebarea dacă sexualitatea şi sexul sunt elemente actului creator originar al lui Dumnezeu, şi reflectă deci chipul divin, sau ele sunt urmări ale căderii şi trebuie puse relaţie cu sfera pasiunilor şi a nevoilor trupeşti care până la urmă trec.
            Există o discuţie fascinantă printre teologii ortodocşi privind tocmai această problemă. Datorită importanţei ei pentru atitudinea noastră faţă de corpul omenesc, inclusiv procrearea şi îngrijirea medicală, ne vom opri puţin mai detaliat asupra acestei probleme.            Cel mai răspândit răspuns la această problemă este acela că diferenţierea sexuală este un aspect al creaţiei bune a lui Dumnezeu. Textul de la Gen. 1, 26‑27 este interpretat în sensul că „bărbat” şi „femeie” apar în natura umană ca expresii ale voinţei divine. Afirmaţia Sfântului Pavel de la Gal. 3, 28 că în Hristos „nu este bărbat sau femeie” (accentul este pus mai degrabă pe distincţia sexuală decât pe persoane) se referă la faptul că încorporarea în Trupul lui Hristos prin botez permite cuplului, în Biserică, să depăşească diferenţele date – cu consecinţele lor sociologice şi psihologice – între iudei şi greci, robi şi liberi, bărbaţi şi femei.            O interpretare similară este dată învăţăturii lui Iisus privind viaţa după înviere: când vor învia din morţi, bărbaţii şi femeile vor fi „ca îngerii (hôs angeloi) din ceruri” (Mt. 12, 25; Mt. 22, 30; Lc. 20, 36) ‑”nu vor mai putea muri, pentru că vor fe asemenea îngerilor (isangeloi) şi fii ai lui Dumnezeu”. Aceasta înseamnă că după înviere, bărbaţii şi femeile nu se vor mai căsătorii, întrucât funcţiunea genitală va fi inutilă în Împărăţie, de vreme ce nu va exista nevoia procreării, iar iubirea va fi îndreptată spre ultimul ei scop – Dumnezeu.            Potrivit acestui punct de vedere, diferenţierea sexuală şi sexualitatea sunt elemente ale creaţiei bune a lui Dumnezeu şi sunt intrinseci naturii umane. În starea de după înviere, nu diferenţierea sexuală este abolită, ci diferitele consecinţe ale acestei diferenţieri, printre care activitatea sexuală şi relaţiile de dominare şi supunere. În terminologia modernă, spunem că în Hristos şi în Împărăţie nu mai există un dezechilibru al puterii şi o dominaţie corespunzătoare a iudeilor asupra grecilor (ca în primele comunităţi creştine), a celor liberi asupra sclavilor, sau a bărbaţilor asupra femeilor. Pasajul din Gal. 3, 28 se referă deci la sociologie, nu la ontologie. Acest text proclamă egalitatea între sexe şi nu distrugerea genului.            Alţi teologi ortodocşi oferă o interpretare diferită acestor texte. Urmându‑l pe Sfântul Maxim, care îşi bazează reflecţia pe textul „Despre crearea omului” al Sfântului Grigorie de Nyssa, acesta neagă faptul că sexualitatea şi diferenţierea sexuală sunt componente esenţiale ale naturii umane, şi susţin că acestea apar ca o consecinţă a căderii. Valerie Karras, de pildă, îşi argumentează foarte interesant acest punct de vedere. Interpretând învăţătura patristică, ea afirmă că trupul omenesc în starea căzută nu reflectă trupul divin. Sfinţii Părinţi, spune ea „fac distincţie între efectele fizice, emoţionale şi psihologice ale trupurilor noastre căzute, în special ale genului, şi natura ultimă nediferenţiată sexual a sufletului uman”. Ea continuă: „Dincolo de actul fizic sexual, genul în sine este privit de Părinţi ca un element adăugat umanităţii noastre datorită preştiinţei lui Dumnezeu cu privire la cădere”, pentru a concluziona: „Dar dacă chipul lui Dumnezeu în umanitate nu se extinde asupra sexualităţii, şi nici nu va fi diferenţiată sexual după înviere, atunci nu există nici o dimensiune spirituală şi nici o semnificaţie ontologică a genului.            Pe lângă faptul că introduce un dualism intolerabil trup‑suflet în antropologia ortodoxă, această argumentaţie face de asemenea confuzie între gen şi sexualitate, între „trup” şi „carne”. Un suport parţial pentru acest punct de vedere poate fi găsit în teza Sfântului Maxim potrivit căreia toate diviziunile din sânul creaţiei vor fi în final depăşite, inclusiv distincţia între bărbat şi femeie. Totuşi, pentru Sfântul Maxim, această distincţie nu este rea în sine, şi nici nu e o consecinţă a căderii. La fel ca celelalte patru distincţii (paradis – lumea locuită, rai – pământ, inteligibil – sensibil, necreat – creat), diferenţierea sexuală este un dat al ordinii create. Ea este susceptibilă păcatului şi aceea susceptibilitate se exprimă prin sexualitate decăzută. Procrearea sexuală a devenit necesară ca o consecinţă a păcatului care este moartea. Comentând „Ambigua” Sfântului Maxim, Lars Thumberg spune: „Din moment ce Sfântul Maxim presupune că Dumnezeu a pregătit o altă formă de înmulţire pentru omul ne‑păcătos, această perspectivă negativă asupra sexualităţii nu implică faptul că forţa reproductivă a omului este cu desăvârşire rea. Ea poate fi folosită într‑un mod pozitiv, spiritual. Elementele masculin şi feminin nu sunt menite să dispară, ci doar să fie subsumate principiului naturii umane.            Diviziunea între bărbat şi femeie, care este depăşită prin mijlocirea dublă a lui Hristos şi a omului, se referă la sexualitate, nu la gen. În acelaşi mod, când Sfântul Maxim vorbeşte despre aspecte care „nu au fost de la început create ca elemente ale naturii umane”, el numeşte plăcerea şi durerea, dorinţa şi frica, şi cele ce derivă din acestea. Încă o dată, el se referă la pasiuni, sexuale sau de alt tip, şi nu la gen.            Încercând să demonstreze că toţi Sfinţii Părinţi (şi nu doar Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Maxim) învaţă că genul este „un element adăugat umanităţii numai datorită preştiinţei lui Dumnezeu cu privire la căderea omului”, Dr. Karras face referire la punctul de vedere al Sfântului Ioan Damaschin în tratatul său despre feciorie şi viaţă conjugală: „Ioan Damaschinul rezumă întreaga tradiţie patristică afirmând că Dumnezeu, prin preştiinţa Sa, a creat umanitatea împărţită în genuri în scop procreativ”. Sfântul Ioan susţine că fecioria era o calitate originară, înnăscută, a naturii umane în starea ei dinainte de cădere. Abia după ce moartea a fost introdusă ca o consecinţă a păcatului, procrearea sexuală a devenit necesară, în scopul de a conserva rasa umană. Este, de asemanea, adevărat că Sfântul Ioan preţuieşte mai mult fecioria decât viaţa conjugală. Dar, încă o dată, aici este vorba de sexualitate. Nu se face nici o referire la diferenţierea sexuală care, aşa cum afirmă atât el cât şi majoritatea mărturiilor patristice, apare o dată cu crearea primului bărbat şi a primei femei în condiţia lor dinaintea căderii. Într‑adevăr, în acelaşi capitol, Damaschinul afirmă că căsătoria este „bună” (chiar dacă fecioria e mai „bună”), citând binecuvântarea căsătoriei făcută de Iisus în Cana (In. 2), precum şi porunca de la Evr. 13, 4: „Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat”. Chiar şi aici, accentul cade pe curăţie şi castitate în relaţiile conjugale. Prin urmare, Sfântul Ioan poate concluziona că „căsătoria este bună” atâta timp cât relaţiile fireşti fac ca „nebunia dorinţei” să nu se concretizeze în acte nefireşti sau împotriva firii (anomos).            Nimic din acestea nu aduce vreo mărturie în sprijinul ideii că genul a apărut abia după Cădere sau că nu este un element constitutiv al naturii umane. Pe de altă parte, în concepţia patristică, sexualitatea este în mod cert post – lapsariană, accentuând acest lucru pentru a evita ideea că concupiscenţa şi alte pasiuni sunt expresii ale naturii create, care este în mod esenţial „bună”. Totuşi, nu se poate afirma că sexualitatea este rea în sine sau că activitatea sexuală este păcătoasă. Combătând povestirile jidoveşti şi noţiunile veterotestamentare de puritate şi impuritate (curăţie şi necurăţie), Sfântul Ioan Hrisostom afirmă: „toate lucrurile sunt curate. Dumnezeu nu a făcut nimic necurat, pentru că numai păcatul este necurat. Acela ajunge în suflet şi îl pângăreşte… Puteţi vedea câte feluri de necurăţii există (din punct de vedere omenesc). Totuşi, Dumnezeu a făcut naşterea de prunci şi sămânţa împerecherii”. Pentru Sfântul Ioan Hrisostom, nu funcţia biologică este păcătoasă, ci greşita ei întrebuinţare. De aceea, în aceeaşi omilie, el afirmă că adulterinul este necurat „nu din pricina relaţiilor intime (pentru că din acest punct de vedere, fiecare bărbat care trăieşte cu soţia sa ar fi necurat), ci datorită răutăţii actului, şi din cauza prejudiciului adus aproapelui”. Prin urmare, nu relaţia în sine face adulterul un păcat, ci intenţiile ascunse şi împrejurările ce însoţesc actul.            În orice caz, nici o exegeză rezonabilă a pasajelor citate mai sus (Gal. 3, 28; Mc. 12, 25) nu poate concluziona că genul va fi eliminat după înviere, aşa cum textul de la Fac. 1, 26‑27, nu poate fi interpretat în sensul că genul nu era un aspect esenţial sau „natural” al omului înainte de Cădere (ce înseamnă, de fapt, că „i‑a făcut bărbat şi femeie”?). La fel stau lucrurile şi în cazul afirmaţiei că distincţia sexuală a existat înainte de cădere doar pentru că Dumnezeu ştia dinainte că omul va păcătui şi va aduce moartea, deci procreerea sexuală va fi necesară pentru a asigura continuitatea speciei umane. Această idee nu numai că nu apare în textele scripturistice, dar ea este contrazisă de referatul creaţiei, care include diferenţierea în activitatea creatoare „bună” a lui Dumnezeu, de binecuvântarea căsătoriei în Cana şi de învăţătura Sfântului Pavel despre trup ca „mădular al lui Hristos” (I Cor. 6, 15), care chiar în starea căzută este capabil de sanctificare (I Tes. 5, 23). Mult mai clară este afirmaţia lui Iisus care confirmă bunătatea genului şi locul său în iconomia divină: „Dar de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i‑a făcut Dumnezeu”, astfel încât în cadrul căsătoriei, „nu mai sunt doi, ci un trup” (Mc. 10, 6‑8)[3].Prin urmare, genul nu este o reflexie târzie şi nici o concesie făcută răutăţii omeneşti. În cuvintele lui Thomas Hopho: „Diferenţierea sexuală a făpturilor umane este un element esenţial în capacitatea lor de a reflecta şi de a participa la viaţa divină, al cărei conţinut este dragostea. Numai ca bărbat şi femeie, într‑o comuniune strânsă, fiinţele umane se împlinesc ca şi creaturi făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”[4].Concluzia între termenii „carne” şi „trup” pare să fie responsabilă în mare măsură de opinia gnostică potrivit căreia trupul – şi, o dată cu el, genul – „nu are o dimensiune spirituală şi nici vreo semnificaţie ontologică”[5].Această opinie se bazează pe (porneşte de la) ideea că trupul căzut, fizic, nu reflectă chipul lui Dumnezeu şi prin urmare, genul nu este un aspect esenţial al umanităţii noastre. Am arătat că această opinie presupune un dualism trup‑suflet care este stăin Scripturii şi Tradiţiei ortodoxe. Ceea ce Dr. Karras numaşte „trupul în starea post‑lapsiană (de după cădere)”, este în realitate acea orientare a trupului pe care Sfântul Pavel o numeşte „carnea” (sarx) sau „vechiul Adam”. „Carnea” se referă în primul rând la aspectul superficial al fiinţei noastre, locul pasiunilor în permanenţă supus ispitelor şi păcatului. Termenul pe care Sfântul Pavel îl opune „cărnii” este nu „trupul”, ci „spiritul”. Deşi limbajul biblic şi patristic este fluid, termenul „trup” (sôma) arată în general întreaga fiinţă: inimă, minte, carne şi spirit (sau suflet). La înviere, trupul va fi cu siguranţă schimbat: transformat dintr‑un „trup fizic” într‑un „trup spiritual” (I Cor. 15, 44), dar va rămâne un trup unic, un singur ipostas, în continuitate cu existenţa sa terestră personală. (Să luăm, de pildă, arătarea lui Iisus înviat către Maria Magdalena şi ucenicilor Săi: In. 20, Lc. 29, etc. Deşi în primul moment nu e recunoscut, o dată ce se descoperă prin cuvânt sau prin „frângerea pâinii”, El este perceput ca ceea ce este El în identitatea Sa personală unică: Domnul înviat este acelaşi cu Iisus din Nazaret.)            E adevărat că literatura ascetică vorbeşte adesea despre trup în termeni negativi. Este vorba de fapt de lupta pe care monahii trebuie să o ducă pentru păstrarea castităţii şi a purităţii gândului. Totuşi, atunci când Părinţii folosesc cuvântul „trup „în acest context, ei se referă de regulă la noţiunea paulină de „carne”, locul războiului spiritual. „Carnea” şi „trupul” nu sunt componente separateale persoanei umane care se afă în opoziţie faţă de „suflet”, aşa cum „carnea” şi „spiritul” sunt părţi sau aspecte diferite ale fiinţei noastre ce se află permanent în război. Aceasta este părerea comună, susţinută şi de faptul că nici Scriptura şi nici scrierile patristice nu folosesc termenii în mod sistematic. „Sarx” (carne) şi „sôma” (trup) reprezintă totalitatea persoanei, dar sunt privite din perspective diferite. De asemenea, atunci când termenii „carne” şi „spirit” sunt folosiţi împreună în contextul dualismului etic al Sfântului Pavel, fiecare se referă la persoana întreagă: „carne” pentru omul căzut şi „spirit” pentru omul mântuit. Expresiile pauline: mintea spiritului şi mintea cărnii, se referă deci la o orientare specifică a întregii fiinţe: spre viaţă şi pace sau spre moarte (Rom. 8, 5‑6).            Prin urmare, „carnea” vizează orientarea persoanei spre păcat şi moarte, de vreme ce „mintea cărnii” se concentrează asupra lucrurilor acestei lumi, şi nu asupra lui Dumnezeu. Pe de altă parte, „trupul” poate fi folosit în multe moduri. El poate reprezenta aspectul fizic sau psihologic al fiinţei noastre, fiind aproape sinonim în acest sens cu termenul „carne”. Dar el poate semnifica şi întreaga persoană, care prin har se poate transfigura după chipul lui Hristos. Primul sens îl găsim în meditaţia Sfântului Pavel despre „trupul morţii”, unde sinele (eul) este „carnal, vândut păcatului” (Rom. 7, 14‑25). Cel de‑al doilea sens, îl găsim în apelul său de a „prezenta trupurile noastre ca un sacrificiu viu, sfânt şi plăcut lui Dumnezeu”(Rom. 12, 1) şi în mustrarea făcută corintenilor (I Cor. 6, 18‑20). Combinarea celor două sensuri apare în I Cor. 15, 38‑39, unde sarx este sinonim cu sôma. În sfârşit, sensul normativ apare din nou în mod clar în pasajul ce urmează (15, 44): la înviere, trupul fizic pământesc (sôma psychikon) va fi transformat într‑un trup spiritual ceresc (sôma pneumatikon). Apostolul se referă aici nu doar la carne, ci la întreaga persoană, la fiinţa întreagă a omului.            Aceste reflecţii ne duc la concluzia că umanitatea (adică „trupul” în stare prelapsariană) includea şi genul, iar diferenţierea sexuală, ca aspect esenţial al existenţei trupeşti, va fi păstrată şi la înviere[6].
Diferenţierea sexuală este inerentă naturii umane, ea fiind dăruită de Creator „de la început”. Prin urmare, nu putem accepta teza potrivit căreia genul nu are „nici o dimensiune spirituală, nici o semnificaţie ontologică”.            Ca funcţiune esenţială a naturii umane, genul permite procrearea, care „de la început, şi nu în urma căderii, este binecuvântată de Dumnezeu ca mijloc prin care persoanele care‑i poartă chipul să poată participa la activitatea Sa creatoare (Gen. 1, 28; 2, 23‑24). Dacă evităm să confruntăm genul cu sexualitatea (căzută), atunci este evident că genul are într‑adevăr şi „semnificaţie ontologică”, precum şi o profundă „dimensiune spirituală”. Prin el, bărbatul şi femeia pot împlini porunca divină de a se înmulţi şi a umple pământul, dar se pot împlini şi unul pe celălalt prin iubire.            Lăsând la o parte întrebarea dacă Sfânta Treime se poate oferi ca prototip, genul ca funcţie a existenţei trupeşti este dăruit de Dumnezeu şi binecuvântat de El la creaţie. Deci, semnificaţia lui se extinde dincolo de plăcerea fizică şi chiar dincolo de procreare. Pentru că, în cele din urmă, genul, care se exprimă în iubirea sexuală, este o imagine sau icoană a legăturii nupţiale ce‑L uneşte pe Hristos cu toţi cei care aderă la El prin credinţă. Totuşi, acest lucru poate avea loc doar în contextul căsătoriei creştine, pe care am numit‑o „unire conjugală monogamă, heterosexuală şi binecuvântată”. Acesta este singurul context care permite genului şi expresiei sale sexuale să primească o autentică valoare sacramentală. Unirea bărbatului cu femeia pentru a crea „un singur trup” este un mister profund (mystêrion, sacramentum) – ne spune Apostolul – şi este legată de unirea mistică, sacramentală între Hristos şi Trupul Său, Biserica. Chr. Saunaras vorbeşte de acest aspect sacramental astfel:            „În taina căsătoriei, Biserica intervine pentru a da iubirii sexuale dimensiunea ei completă, pentru a elibera puterea de iubire a omului de necesitatea naturală, şi pentru a reflecta în unirea bărbatului şi a femeii, imaginea Bisericii şi darul vieţii adevărate”.            În aceeaşi tonalitate, Ortodoxia priveşte căsătoria ca pe o vocaţie creştină, o unire în şi cu Hristos[7]. Ţinta finală a cestei vocaţii este identică cu a monahismului: theôsis sau participarea eternă la viaţa lui Dumnezeu. Ca şi monahismul, căsătoria creştină presupune/implică o continuă asceză: o luptă spirituală, bazată pe permanenta pocăinţă. În cuvintele lui Iannaras, „La adevărata feciorie şi adevărata căsătorie se ajunge pe acelaşi drum: negarea de sine a crucii, şi dăruirea ascetică de sine”. Această Cale a Crucii e simbolizată în ceremonia ortodoxă a căsătoriei de coroanele nupţiale, care sunt coroane ale victoriei şi martiriului în acelaşi timp. „O, Sfinţilor Mucenici” cântă Biserica în timpul procesiunii nupţiale „care bine v‑aţi nevoit şi v‑aţi încununat, rugaţi‑vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre”.
Căsătoria creştină angajează cuplul într‑un război spiritual neîncetat, la fiecare nivel al vieţii lor. Prin pocăinţă continuă şi prin căutarea iertării, mândria se transformă în afecţiune, iar dorinţa egoistă în devoţiune jertfelnică. Pe de altă parte, această luptă îi uneşte pe cei doi într‑un oficiu „preoţesc”, întrucât ei se oferă pe ei înşişi şi unul pe celălalt lui Dumnezeu ca o „jertfă a laudei”. Telos‑ul sau ţinta finală a unirii conjugale este deci mântuirea celuilalt[8]. Dată fiind trivializarea/banalizarea căsătoriei din zilele noastre, chiar în cadrul cuplurilor creştine, aceasta este cu siguranţă o „învăţătură grea” pe care mulţi ar ridiculiza‑o. Dar ea trebuie rostită în bisericile noastre, dacă vrem să se concretizeze în experienţa noastră. La fel trebuie afirmate consecinţele acestei învăţături pentru toate aspectele comportamentului sexual, inclusiv relaţiile pre‑conjugale, extraconjugale şi homosexuale, precum şi masturbarea şi
pornografia. În următorul capitol mă voi referi pe scurt la implicaţiile morale ale fiecăruia din acestea[9].Ea încearcă să demonstreze că, ontologic, ‑la nivelul sufletului – bărbatul şi femeia sunt creaţi la fel. Acest lucru este dincolo de orice dubiu, atât în Scriptură cât şi la Sfinţii Părinţi. Dar se face apoi un salt de la egalitatea esenţială, ontologică dintre bărbat şi femeie, la dubla concluzie că trupul nu reflectă chipul lui Dumnezeu şi că, prin urmare, diferenţierea sexuală va dispărea în existenţa înviată. Raţionamentul acesta presupune un dualism între „omul exterior” (trupul) şi „omul lăuntric” (sufletul), riscând o îndepărtare de concepţia biblică şi patristică.            Atunci când distinge între omul „exterior” şi cel „lăuntric” (literal, omul „manifest”, anthrôpos phainomenon, şi omul „din lăuntru” sau „interior”, anthrôpos esô), Sfântul Vasile se referă la distincţia Sfântului Pavel de la II Cor. 4, 16: „Chiar dacă omul nostru cel din afară (esô anthrôpos) se trece, cel dinăuntru (esô hęmôn) se înnoieşte din zi în zi”. Nu este vorba aici de trup, în contrast cu sufletul. Apostolul, preluând într‑un context creştin o temă familiară din filosofia platonică, neoplatonică şi stoică, pune în contrast viaţa interioară a persoanei ‑umplută şi condusă de Duhul – şi dimensiunea „cărnii”, care este supusă păcatului şi ispitei (din context observăm că se are în vedere deteriorarea fizică ca urmare a persecuţiei).            Cu alte cuvinte, „omul lăuntric” reprezintă „noua creaţie” în Hristos, persoana umană umplută de Duh şi întărită prin credinţă. De cealaltă parte, „omul exterior” este „vechiul Adam”: aspectul vizibil, vulnerabil al existenţei umane, supusă păcatului şi „trecerii”. Tensiunea nu este dualistă (trup‑suflet), ci eshatologică. Este vorba de transformarea continuă a persoanei, ce va culmina la înviere. Sfântul Pavel arată că Mântuitorul, prin această transformare spirituală, „va schimba trupul(sôma) smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale” (Filip. 3, 21). Această metamorfoză eshatologică se referă la „trup”, adică întreaga persoană, în identitatea ei „ipostatică” originară.            Sfântul Vasile îl urmează pe Sfântul Pavel atunci când distinge „doi oameni” (duo gnôrizô anthrôpous): unul manifest şi un altul ascuns, nevăzut. În unele privinţe, spune el, noi suntem „dubli” sau „duali” (diploi), dar de fapt suntem în mod esenţial o fiinţă „lăuntrică” (endon esmen). Dualitatea se referă la ceea ce este esenţial: viaţa „interioară” a „noii creaţii în Hristos”, în contrast cu ceea ce trece: trupul (fizic), pasiunile. Ceea ce rămâne este „sufletul” (psyche), adaugă el, adică raţiunea umană ca aspect al chipului lui Dumnezeu.            Confuzia apare datorită faptului că Sfântul Vasile, alături de mulţi alţi Părinţi greci, foloseşte în acelaşi timp limbajul biblic şi cel filosofic. Luat în afara contextului, acest pasaj poate fi interpretat în sensul în care doreşte Dr. Karras, sugerând un dualism fundamental în gândirea Sfântului Vasile între trup şi suflet. Cuvântul „trup” se poate, într‑adevăr, referi la aspectul coruptibil al existenţei umane (deşi mai potrivit ar fi termenul „carne”). În aceeaşi omilie, de pildă, Sfântul Vasile ‑urmând pe Platon, Filon şi Origen – limitează sensul cuvântului sôma (trup) la aspectul tranzitoriu, schimbător al omului, care nu reflectă chipul lui Dumnezeu: „nu suntem după chipul lui Dumnezeu prin trup. Pentru că trupul este supus stricăciunii”. În acest sens, „trupul” este apropiat ca sens „cărnii”. Într‑un alt loc, Sfântul Vasile foloseşte noţiunea de sôma în sensul ei larg, normativ, referindu‑se la persoană în totalitatea ei.
            Dr. Karras îl citează, de asemenea, pe Sfântul Grigorie Teologul (care laudă virtutea surorii sale Gorgonia) afirmând că „distincţia între bărbat şi femeie este una trupească, nu sufletească”. Scopul ei este de a dovedi convingerea Sfântului Grigorie că virtuţile morale ale femeii sunt egale sau chiar mai mari decât cele ale bărbatului. Sufletul este sediul virtuţilor, pe care bărbatul şi femeia le împărtăşesc în aceeaşi măsură, femeia fiind în unele privinţe superioară. Totuşi aceasta nu înseamnă că genul este strict fizic şi va dispărea în viaţa de după înviere. Preocuparea ei lăudabilă de a accentua „egalitatea ontologică” dintre bărbat şi femeie o conduce la concluzia nefondată că deoarece o femeie poate întrece un bărbat în problemele spirituale şi deoarece verbul andrizô („a fi bărbătesc”) este folosit pentru a descrie femeile sfinte, urmează că diferenţierea sexuală nu va mai exista după înviere.            De fapt, tot ce poate fi spus aici e ceea ce chiar ea afirmă: faptul că andrizô, în limbajul patristic, „este folosit pentru a trece dincolo de diferenţierea sexuală tradiţională”. Putem accepta acest lucru dacă diferenţierea sexuală tradiţională o înţelegem nu în sens ontologic, ci în sensul unei discriminări, care o consideră pe femeie inferioară bărbatului (moral, spiritual şi chiar fizic). Dacă prin aceasta înţelegem că genul în sine nu va fi o caracteristică a trupului înviat (sôma pneumatikon din I Cor 15, 44), concluzia pur şi simplu nu rezultă din premise.            Acelaşi lucru îl putem spune despre un alt citat, luat dintr‑un panegiric rostit de Sfântul Grigorie la moartea fratelui său, Sfântul Cezar. Punând alături Gal. 3, 28 şi Col. 3, 11, Sfântul Grigorie afirmă că suntem una în Hristos, „că putem să nu mai fim bărbat şi femeie, barbar, scit, sclav sau liber, ci putem purta în noi forma lui Dumnezeu” (ton theion characktęra: „amprenta divină”). Trebuie să ne amintim că este vorba de o predică funerară, în care Sfântul Grigorie vorbeşte despre misterul morţii şi despre speranţa învierii. În această viaţă, spune el, suntem legaţi atât de carne (sarkos), cât şi de spirit (pneumatos). Trebuie să mă îngrop cu Hristos, să înviez cu Hristos, să fiu un împreună moştenitor(co‑moştenitor) cu Hristos, să devin un fiu al lui Dumnezeu, chiar Dumnezeu însuşi (huion genesthai theon, theon auton).            Totul trebuie privit din perspectivă eshatologică, inclusiv trimiterea de la Gal. 3, 28. Sfântul Grigorie distinge între pământesc şi ceresc, muritor şi nemuritor. În acest context funerar, el deplânge caracterul schimbător al existenţei terestre. El mulţumeşte totuşi că moartea lui Cezar i‑a reamintit esenţa credinţei sale, din moment ce l‑a făcut „mult mai nerăbdător să părăsească lumea acesta”. Accentul său cade pe unitatea în Hristos, unde toate diferenţele lumeşti vot fi depăşite, inclusiv cele care separă sexele, grupurile etnice şi clasele sociale. Prin urmare, accentul este pus pe eliminarea diviziunii, şi nu pe particularitatea ontologică a persoanelor în cauză. Aceasta înseamnă că este greşit să se folosească acest pasaj (ca şi cel al Sfântului Vasile) pentru a afirma că „trupul” nu reflectă chipul lui Dumnezeu sau că genul nu va fi o caracteristică a existenţei personale în Împărăţia lui Dumnezeu.Mai putem adăuga un lucru, nesemnificativ în aparenţă: Sfântul Grigorie îl numeşte pe Cezar cu pronumele „el”! Pentru Sfântul Grigorie, fratele răposat nu este mai puţin „bărbat” decât atunci când era în viaţă; şi nimic nu sugerează că „masculinitatea” va dispărea la înviere. Cei care progresează în theôsis, în asemănarea cu Dumnezeu, până când „devin Dumnezei” poartă aceeaşi identitate personală pe care au avut‑o de la naştere. Ei nu devin androgini (şi nici „neutri”). Această idee nu este contrazisă de Sfântul Grigorie care afirmă că în Dumnezeu vom „purta în noi numai amprenta divină” şi vom fi modelaţi de Dumnezeu astfel încât vom fi recunoscuţi numai prin aceasta. Pentru că persoana e cea care ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, iar genul este un semn distinctiv esenţial al identităţii personale.  
Responsabilitate şi Comportament Sexual                                                            „Păcatul este o încercare de a umple un gol”.
 – Simone Weil  Egalitatea Sexelor Din cele mai vechi timpuri a existat în mintea multor oameni un dezechilibru nedrept privind necesitatea fidelităţii sexuale şi a responsabilităţii. Greutatea a atârnat mai mult pe umerii femeii, decât pe cei ai bărbatului. Aceasta se datoreşte în parte unei moşteniri neproporţionale pe care am putea‑o numi în limbajul modern „patriarhalism sexist”. Acolo unde soţia e considerată proprietatea soţului ei, ea trebuie să rămână fecioară până la căsătorie, iar apoi „credincioasă” bărbatului ei. Cu puţine excepţii, bărbatul nu suferă de astfel de îngrădiri. Cel puţin în teorie, dacă nu în practică, lucrurile se schimbă o dată cu „schimbarea radicală” adusă de Iisus Hristos. Afirmaţia Sfântului Pavel – „în Hristos nu este nici bărbat, nici femeie” – are în vedere abolirea inegalităţii sociale şi culturale între sexe. Ea se referă, de asemenea, la faptul că, în Hristos, bărbaţii şi femeile poartă în aceeaşi măsură responsabilitatea pentru susţinerea unui ethos moral necesar pentru păstrarea integrităţii vieţii familiale. Bărbatul mai trebuie să împlinească, la fel ca soţia, poruncile din Efes. 5. Dacă soţia „se supune” bărbatului ca lui Hristos, această supunere o reflectă pe cea a Bisericii în relaţia ei cu Hristos. La fel, dacă bărbatul este capul familiei, acest lucru oglindeşte relaţia lui Hristos cu Trupul Său, Biserica. Bărbatul are datoria de a‑şi iubi soţia aşa cum „Hristos a iubit Biserica şi S‑a dat pe Sine pentru ea” dintr‑o dragoste jertfelnică şi dezinteresată. Cheia acestei relaţii reciproce ne‑o oferă versetul care introduce întregul pasaj: Efes. 5, 21: „Supuneţi‑vă unul altuia” din respect pentru Hristos, ca act de adorare a lui Hristos. Cu alte cuvinte, supunerea este reciprocă. Ea implică ambele părţi, dar într‑un mod diferit: soţia prin acceptarea bărbatului ca şi cap al familiei, iar bărbatul prin iubirea oferită soţiei sale.            Datoriile şi obligaţiile relaţiei conjugale sunt reciproce şi egale. Soţul şi soţia exercită funcţiuni diferite în sânul familiei, la fel cum preotul şi laicul o fac în „familia” comunităţii parohiale. Totuşi, aceste funcţiuni sunt complementare, fiind eficace doar atâta timp cât se bazează pe egalitatea deplină şi necondiţionată a fiecărei părţi implicate.            Autentica ierarhie, în cadrul Sfintei Treimi sau în Biserică, presupune o stare de egalitate. Ordinea în sânul Treimii depinde de originea şi funcţiunea fiecărui ipostas: Tatăl este sursa, cauza şi izvorul nenăscut al Fiului şi Duhului, precum şi al întregii creaţii; Fiul este născut din veci de Tatăl şi are în iconomia divină rolul de (Descoperitor), Izbăvitor şi Mântuitor; Duhul purcede din veci din Tatăl şi e trimis, în cadrul aceleiaşi iconomii, de Tatăl prin Fiul să creeze, să inspire, să sfinţească şi să susţină Biserica. Totuşi, această lucrare complementară este posibilă doar pentru că cele Trei Persoane împărtăşesc aceeaşi fiinţă şi voinţă divină.            În cadrul Bisericii, relaţiile ierarhice sunt de asemenea stabilite: de origine – botezul şi hirotonia oferite prin puterea divină, şi de funcţiune – serviciul specific asumat de ierarhia formată din episcop, preot, diacon şi laic. Episcopul este păstorul conducător şi apărătorul unităţii, fiind chemat să rostească cu adevărat „cuvântul adevărului”; preotul e „părintele” comunităţii şi oficiantul Sfintelor Taine; iar laicul e trimis spre a da mărturie … lumii întregi. Dacă putem vorbi de hirotonie ca Taină ce oferă „harul divin”, putem de asemenea susţine că acest har „vindecă ce e bolnav şi oferă ceea ce lipseşte”. El nu conferă însă vreun statut sau valoare ontologică specială. Ierarhia presupune şi chiar reclamă egalitatea deplină a membrilor săi, egalitate ce derivă din statutul de persoane create după chipul lui Dumnezeu şi chemate în aceeaşi măsură la asemănarea divină.            Acelaşi lucru se întâmplă în cadrul familiei. Dacă se poate vorbi de o ordine ierarhică între soţ, soţie şi copii, acest lucru se face cu referire la originea lor, exprimată funcţional în termeni de roluri specifice de tată, mamă şi copil. Aşa cum se arată în Efes. 5, 21/ 6, 4 şi Col. 3, 18‑22, aceste roluri privesc datoriile şi responsabilităţile celor care se împărtăşesc în mod egal de noua viaţă în Hristos. Nu se poate vorbi de vreo superioritate spirituală sau ontologică a unui rol anume.            Şi totuşi aceste roluri sunt specifice fiecăruia în parte. Chiar dacă soţul de azi este sau nu cel care întreţine familia şi chiar dacă soţia se ocupă sau nu de problemele casnice, ei îşi pot împlini posibilităţile şi responsabilităţile doar atâta timp cât îşi asumă rolul patern şi, respectiv, matern în cadrul familiei. Desigur, există astăzi mai multă confuzie ca niciodată cu privire la conţinutul acestor roluri. Motivul nu este însă vreo ambiguitate în funcţiunile stabilite în mod divin în sine, ci mai degrabă este vorba de o devalorizare a specificităţii de gen care s‑a petrecut în societatea occidentală în ultimele decenii. Biserica priveşte critic „unisexismul” pentru că acesta promovează devalorizarea de care vorbeam sfârşind într‑un amestec al rolurilor celor două sexe. Dacă mănăstirile noastre insistă ca femeile să poarte fustă în loc de pantaloni şi dacă unele parohii îndeamnă încă femeile să‑şi acopere capul, aceasta se petrece în primul rând pentru a înţelege şi respecta specificitatea de gen şi pentru a evita orice confuzie. La fel, în sânul familiilor, Biserica îndeamnă cuplurile să‑şi împlinească rolurile specifice, recunoscute în toate culturile ca patern şi matern, oricât de dificil ar fi să definim exact aceşti termeni.            S‑a afirmat pe bună dreptate că problema teologică majoră a zilelor noastre o constituie problema sexualităţii şi a genului. În această privinţă, există o dezbatere curentă ce vizează sensul paternităţii şi al maternităţii. Pentru trasarea specificului celor două roluri, s‑au folosit termeni ca „activ/pasiv”, „jertfelnic/receptiv”, „protector/educator” şi „după chipul lui Hristos/după chipul Duhului”. Nici unul însă nu este potrivit, întrucât se poate uşor demonstra că fiecare expresie se referă atât la bărbat (soţ) cât şi la femeie (soţie). Dezbaterea, ce include căutarea unui limbaj teologic adecvat, este totuşi necesară şi folositoare. Aşa cum afirma J. Potter Stewart referindu‑se la pornografie, putem spune despre specificitatea de gen că nu o putem defini cu exactitate, dar o putem recunoaşte. Acest lucru confirmă o intuiţie veche precum naraţiunea Genezei: genul este un element esenţial şi durabil al umanităţii noastre, o funcţiune a naturii noastre umane „personalizate”.            Am insistat atât de mult asupra acestui subiect, întrucât este foarte important în discuţia privind comportamentul sexual. Dacă genul şi expresia sa sexuală nu are nici importanţă ontologică şi nici una spirituală, atunci comportamentul sexual se reduce la viaţa pământească, fără nici un fel de consecinţe viitoare.            În acest caz, moralitatea sexuală ar fi o simplă problemă psihologică sau sociologică, şi nu una teologică. Pe de altă parte, dacă sexele sunt ontologic egale şi complementare, împărtăşind o natură comună, dar oglindind, în moduri adecvate genului lor specific, frumuseţea şi perfecţiunea naturii divine, atunci conduita sexuală influenţează direct creşterea persoanei în asemănarea cu Dumnezeu. Tradiţia ortodoxă susţine acest punct de vedere. După ce am accentuat semnificaţia eternă a genului, ne‑am referit şi la egalitatea ontologică a sexelor, pentru a combate „sexismul” şi exploatarea sexuală, dar şi pentru a situa comportamentul sexual în cadrul legământului eshatologic şi sacramental ce conferă soţului şi soţiei o responsabilitate egală în atingerea prin har a îndumnezeirii existenţei lor personale. Nimic din ceea ce putem spune despre sexul extra‑conjugal sau homosexualitate – sau, de exemplu, despre avort şi fertilizare in vitro – nu are vreo importanţă teologică dacă nu afirmăm de la început că, în ochii lui Dumnezeu, bărbatul şi femeia sunt (prin fire) ontologic egali şi că fiecare gen posedă propria valoare eternă.  
Virtutea Castităţii Care este atunci semnificaţia teologică a comportamentului sexual în lăuntrul şi în afara unirii conjugale? Într‑un cuvânt, sexualitatea este criteriul care determină şi descoperă angajamentul nostru în cadrul legământului făcut de Dumnezeu cu poporul Său. În mare măsură, angajamentul nostru şi fidelitatea faţă de acest legământ se măsoară prin sexualitate. De notat faptul că vorbele lui Iisus cu privire la angajamentul de neîncălcat al căsătoriei sunt urmate de cel privind celibatul voluntar: „sunt fameni care s‑au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor” (Mt. 19, 8‑12). În Biserică există două vocaţii esenţiale: celibatul non‑clerical şi laic, dar consacrat şi unirea conjugală binecuvântată. Deşi mulţi Sfinţi Părinţi preferă castitatea, Ortodoxia a afirmat în general că cele două vocaţii sunt egale în privinţa valorii spirituale şi a posibilităţilor de a conduce pe om la mântuire. Biserica îi cheamă pe cei necăsătoriţi la celibat din acelaşi motiv pentru care îi cheamă pe unii la viaţa monahală: ca prin harul Duhului să transforme pofta în iubire, eroticul în erôs. Totuşi, Biserica învaţă că căsătoria are aceeaşi finalitate: iubirea purificată şi sanctificată este oferită liber partenerului şi copiilor.
Sexualitatea are deci o semnificaţie spirituală şi teologică profundă, ca şi calvarul în care lupta ascetică conduce către transcendenţa naturii umane decăzute.Dacă tradiţia apostolică condamnă „păcatele cărnii”, este pentru că drumul spre Împărăţie trece prin castitate, fie în cadrul căsătoriei, fie al vieţii celibatare. Prin autentica feciorie, omul se depăşeşte şi nu se neagă pe sine. Ca disciplină a spiritului, ea promovează plinătatea, integritatea şi stabilitatea persoanei concentrând energia sexuală din direcţia sinelui şi a nevoilor sale spre Dumnezeu.Deşi este pe deplin compatibilă cu sexualitatea conjugală, castitatea în cadrul căsătoriei va impune limite exprimării sexuale (împotriva expresiei hedoniste că „totul trece”), dirijând în acelaşi timp iubirea cuplului astfel încât să‑i cuprindă pe amândoi partenerii în devoţiune, atenţie şi bucurie reciprocă. Pe de altă parte, castitatea ca feciorie este o vocaţie specială care în primul rând reflectă puritatea personală, abandonul de sine şi fidelitatea faţă de Dumnezeul Pururea Fecioarei Maria. Este o vocaţie eclesială în care se reflectă fidelitatea necompromisă cerută de la fiecare creştin de relaţia stabilită de legământul pecetluit de Dumnezeu cu poporul Său. Totuşi fidelitatea ambelor vocaţii este aceeaşi: primirea în viaţa cuplului căsătorit sau a călugărului solitar a iubirii pe care Dumnezeu o numeşte iubire nupţială.De aceea, literatura ascetică abundă în imagini aparent contradictorii ale soţilor, al căror legământ conjugal şi comuniune cu Dumnezeu sunt adâncite prin castitate, şi ale călugărului care se raportează la Dumnezeu prin ceea ce este virtual o unire nupţială. Prima imagine care descrie ambele vocaţii – conjugală şi monastică – este cea a căsătoriei: căsătoria înţeleasă ca angajament etern al fidelităţii iubitoare între Hristos şi Biserică. La fel, telos‑ul sau împlinirea ambelor vocaţii constă în participarea lor eternă la ospăţul conjugal al celui care este atât Mielul jertfit, cât şi Mirele. (Apoc. 19, 9; 21, 2; 22, 17).  
Sexualitatea preconjugală Acest tip de reflecţie ne oferă bazele trasării unor concluzii concrete cu privire la activitatea sexuală preconjugală şi extraconjugală, precum şi la homosexualitatea activă. Întâia binecuvântare a sexualităţii o găsim în procreare, care până nu demult a fost universal recunoscută ca avându‑şi locul potrivit în cadrul uniunii familiale create de soţ şi soţie. Presiuni actuale privind crearea unor familii surogat conduse de iubiţi homosexuali sau părinţi singuri violează înţelegerea fundamentală a Bisericii asupra a ceea ce Dumnezeu numeşte „familie”: un bărbat şi o femeie care devin „un singur trup” pentru adâncirea iubirii lor reciproce prin creşterea „fructului trupului lor”.
Prin urmare, valoarea unitivă a căsătoriei este în mod esenţial legată de potenţialul ei procreativ. Dacă un soţ şi soţia sa nu pot avea copii dintr‑un motiv anume, unirea lor conjugală nu este diminuată. Dar, aşa cum arată suferinţa unui cuplu steril, căsătoria şi sexualitatea îşi găsesc împlinirea şi îşi ating scopul aducând la lumină o nouă viaţă.De aceea, Ortodoxia – ca şi Romano Catolicismul – insistă asupra faptului că, la fiecare act al relaţiei sexuale, cuplul trebuie să accepte posibilitatea conceperii. În cazurile în care sunt luate măsuri pentru evitarea zămislirii, dar aceasta are totuşi loc, cuplul va trebui să primească această viaţă nouă cu recunoştinţă şi bucurie. Ei o vor primi ca un dar al lui Dumnezeu, o vor preţui, proteja şi hrăni pe toată perioada gestaţiei. Dar, mai ales, vor fi conştienţi că orice decizie de a avorta acea viaţă nu poate fi privită de Biserică decât ca cel mai mare păcat, echivalent cu crima. Spre deosebire de echivalenţii lor catolici, episcopii şi preoţii ortodocşi de azi, sunt de acord de obicei că cuplurile căsătorite ar trebui să practice o formă de planning familial, incluzând unele metode de contracepţie. Totuşi, nu toţi sunt de aceeaşi părere. Acest dezacord ne arată că în Ortodoxie procrearea e înţeleasă ca principalul scop şi justificarea esenţială pentru activitatea sexuală. Prin urmare, aspectul unitiv al iubirii sexuale este doar un corolar binecuvântat al procreerii, care este un dar pentru care trebuie să ne bucurăm şi să aducem mulţumire, cu atât mai mult cu cât principalul scop al căsătoriei creştine este participarea directă la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu, prin creşterea de prunci.Relaţiile sexuale preconjugale şi extraconjugale (adulterele) violează angajamentul legământului pe care căsătoria e menită să‑l stabilească. Dincolo de actele criminale violente – ca violul sau incestul – sexul preconjugal ia cele două forme cunoscute: una a relaţiei întâmplătoare între cunoştinţe, şi cealaltă a relaţiei mai adânci între două persoane care vor să se căsătorească. În primul caz, singurul scop este plăcerea – pentru distracţie şi satisfacţie – cu accentul pe sine şi pe nevoile şi dorinţele personale. Pentru că lipseşte angajamentul personal şi prin urmare, responsabilitatea personală, actul respectiv echivalează cu exploatarea celuilalt, chiar şi atunci când dorinţa este reciprocă. De aceea nu poate fi considerat decât – în limbaj catolic – un „rău moral”. În concepţia Bisericii, cu alte cuvinte, actul sexual în afara angajamentului conjugal este păcat.Mai dificil de abordat este cazul relaţiilor sexuale. Aceasta nu pentru că atitudinea Bisericii ar fi ambivalentă, ci întrucât există în societatea contemporană o frecvenţă ridicată a cuplurilor necăsătorite care trăiesc împreună, chiar dacă ei consideră că acest aranjament este de probă sau nu. În urma acestui fenomen, un cuplu logodit doreşte să‑şi exprime dragostea şi angajamentul în mod sexual. De ce ar fi ei obligaţi să aştepte, mai ales dacă situaţia financiară sau alte motive nu le permit să se căsătorească imediat? De ce să împărtăşească practic totul ca un cuplu logodit, dar să nu se bucure de plăcerile sexului, mai ales în aceste vremuri în care contracepţia este atât de facilă şi eficace?Întrebarea aduce răspunsul cu sine. Acolo unde deschiderea de către procreere este în mod sistematic respinsă, sexualitatea nu‑şi poate împlini scopul divin. La fel se întâmplă în cadrul unui mariaj în care cuplul refuză să aibă copii. Nu discutăm situaţiile în care cuplul întârzie acest lucru pentru o anumită perioadă de timp sau chiar acelea în care, după naşterea a mulţi copii, părinţii se decid pentru metodele contraceptive cu scopul de a menţine familia la un număr rezonabil. Este vorba de situaţia în care procrearea e respinsă în principiu, în cadrul, sau în afara unirii conjugale. Prin însăşi natura sa, această atitudine este păcătoasă. Intenţionalitatea sa o face un rău moral, şi nu numai unul „ontic”.Cu privire la viitorii soţi, există o problemă teologică esenţială ce trebuie abordată. În I Cor. 7, Sfântul Pavel sfătuieşte cuplurile care nu‑şi pot asuma lupta abstinenţei să se căsătorească „de vreme ce e mai bine să te căsătoreşti, decât să arzi (de poftă)”. Tonul ezitant al acestei concesii poate fi înţeles în lumina convingerii Apostolului că parusia, a doua venire a lui Hristos, este aproape. Deci este mai bine ca cineva să rămână în starea actuală, căsătorit sau singur, sclav sau liber. Astăzi, în mod tragic, am pierdut această speranţă eshatologică. Prin urmare, perioada dinaintea căsătoriei poate fi apăsătoare atunci când e secondată de decizia cuplului de a se abţine de la relaţiile sexuale.Totuşi întreaga existenţă creştină, inclusiv sexualitatea trebuie privită în această perspectivă eshatologică. De aceea, Sfântul Pavel leagă admonestările sale privind puritatea sexuală – respingerea concubinajului, adulterului, homosexualităţii şi a tot ce implică porneia – de apelul asumării noii vieţi în Hristos şi în Duhul. „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; Ci îmbrăcaţi‑vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Rom. 13, 13‑14). „Zic dar: În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului. Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi. Iar de vă purtaţi în Duhul nu sînteţi sub Lege. Iar faptele trupului sînt cunoscute, şi ele sînt: adulter, desfrînare, necurăţie, destrăbălare, …” (Gal. 5, 16‑19).În această perspectivă eshatologică, căsătoria are o importanţă teologică fiind martor al noii creaţii a lui Hristos, susţinută de Sfântul Duh. Există un singur răspuns la întrebare. De ce să aştepţi până la căsătorie pentru a te bucura de relaţiile sexuale? Răspunsul: pentru că sexualitatea este modul în care se realizează legătura sacramentală a „unui singur trup”. Ea este singurul semn al acestei legături şi singurul mod prin care este pecetluită, aşa cum oficierea Euharistiei este semnul şi întâia expresie a preoţiei. Ca Taină a Bisericii, căsătoria trebuie oficiată în public. Ea trebuie celebrată ca martor al harului coborât atât peste cuplu, cât şi peste comunitatea credinţei. Taina Căsătoriei, ca şi cea a Preoţiei, iniţiază persoanele într‑o viaţă a angajamentului plin de dragoste şi a slujirii sacrificatoare, şi face acest lucru în şi pentru viaţa Bisericii ca întreg.Limbajul contractual, propriu slujbei căsătoriei în Apus, a obscurat caracterul esenţial sacramental al căsătoriei. De asemenea, a fost uitat caracterul de legământ al vocaţiei conjugale. Ca taină şi legământ, căsătoria trebuie oficiată prin ritualul liturgic al Bisericii, de vreme ce slujba în sine este cea prin care este exprimat public angajamentul reciproc al cuplului, iar unirea lor e pecetluită de binecuvântarea lui Dumnezeu.Această binecuvântare crează singură o unire conjugală, ce oferă unicul context în care sexualitatea genitală poate fi exercitată în acord cu voia lui Dumnezeu. Persoanele necăsătorite angajate în relaţii sexuale se aseamănă copiilor noştri care se joacă „de‑a preotul”. Copiii pot citi din cărţile de cult, pot face fiecare gest şi pot consuma pâine şi vin. Totuşi, ei nu sunt preoţi, iar jocul lor nu e o taină, de vreme ce nu sunt hirotoniţi, iar dimensiunea eclesială lipseşte. Pentru ca oficiul preoţesc să fie nu numai „valid”, ci şi real, Biserica trebuie să primească şi să consfinţească pe cel chemat la hirotonie, şi să asigure contextul sacramental în care Dumnezeu a ales să‑şi reverse harul Său. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul celor chemaţi la viaţa unirii conjugale. Fără acel context şi acea binecuvântare sacramentală, nu există nici preoţie, nici căsătorie. Nu este decât, în cel mai bun caz, actorie, iar în cel mai rău, blasfemie.Paralela trasată adesea între relaţiile sexuale şi celebrarea euharistică nu este nici prea romantică şi nici frivolă. Ambele acţiuni presupun consacrarea sacramentală şi culminează în consumarea care aduce comuniunea cu cel iubit. Mai mult, ambele acţiuni se bazează pe jertfa care pecetluieşte relaţia: jertfa lui Hristos reactualizată în Euharistie şi jertfa cuplului, simbolizată de cununile nupţiale, prin oferirea unuia celuilalt şi lui Dumnezeu. Aşa cum nimeni nu poate participa la Sfânta Împărtăşanie fără să fi fost botezat, iar preotul nu poate oficia o Liturghie reală fără să fi fost hirotonit, cuplul nu poate beneficia de harul pe care Dumnezeu îl trimite prin unirea sexuală fără ca relaţia lor să fie binecuvântată de El, aşa cum Biserica a învăţat şi a practicat dintotdeauna. Dragostea lor poate fi adâncă, iar angajamentul reciproc autentic, dar fără harul dobândit prin Taina Căsătoriei, nu se poate vorbi de o comuniune reală între cei doi. Relaţiile lor sexuale nu fac decât să hrănească „dorinţele şi plăcerile cărnii”, iar ei sunt incapabili să ajungă la comuniunea eternă şi la bucuria inefabilă a erôs‑ului divin care îi uneşte cu Dumnezeu, precum şi pe unul cu celălalt.Dacă preotul trebuie hirotonit pentru a primi „harul divin” care să‑i împlinească oficiul, bărbatul şi femeia care doresc să trăiască ca „un singur trup” trebuie să fie căsătoriţi pentru a‑şi împlini chemarea lor personală. Altfel, ei trăiesc în minciună, iar sarcina este un accident regretabil, pe când angajamentul divin ce realizează mântuirea reciprocă nu există. Prin urmare, numai în contextul unei uniri conjugale binecuvântate, sexualitatea însăşi poate fi privită ca mijloc esenţial al împlinirii voinţei lui Dumnezeu în privinţa vieţii şi mântuirii cuplului.Cum vor reuşi însă tinerii să abordeze tensiunile fireşti ce sunt asociate cu sexualitatea adolescentină? Aceasta este o problemă dificilă, de vreme ce căsătoria este adesea amânată în zilele noastre până ce cuplul a ajuns în jurul vârstei de treizeci de ani. Pe de altă parte, posibilitatea procreerii precum şi energia sexuală există încă de la pubertate. Se ridică astfel problema expresiilor sexuale adecvate în timpul „prieteniei” sau pe toată perioada logodnei.Anumite culturi încearcă să evite problema prin interzicerea „întâlnirilor” şi prin impunerea „căsătoriilor aranjate”. În funcţie de etosul cultural respectiv, această atitudine poate sau nu să se sfârşească bine. Unii creştini ortodocşi din S.U.A., îngrijoraţi de presiunile sexuale şi promiscuitate, au încercat de asemenea să‑i oprească pe copiii lor „să se implice în jocul întâlnirilor”. Uneori, acest lucru a avut un rezultat pozitiv. Totuşi, pericolul constă în izolarea tinerilor de perechile lor şi de cultură ca întreg. O abordare mult mai eficace ar fi să‑i învăţăm pe copiii noştri încă din copilărie adevăratul sens al sexualităţii, sădind în ei un simţ al respectului şi responsabilităţii în toate relaţiile lor personale. În orice caz, încercările adulţilor de a controla comportamentul sexual al adolescenţilor – în loc să‑i conducă şi să‑i ghideze – sunt sortite eşecului, exceptând rarele cazuri în care copiii chiar îşi doresc un asemenea control. Motivaţia pentru un comportament responsabil trebuie să vină din lăuntrul tânărului. Ea nu poate fi în mod artificial impusă de alţii, fie ei părinţii, fără să creeze resentimente şi înstrăinare.Una din cele mai dificile decizii pe care trebuie să o ia un cuplu necăsătorit este „până unde să meargă”. Când tinerii încep să se gândească la această problemă, ei au de obicei în minte un număr de comportamente concrete de la ţinutul de mâini, la sărut şi pipăit, şi până la relaţiile intime. Preocuparea lor ar putea fi determinarea dinainte a nivelului implicării sexuale pe care şi‑o vor permite. Totuşi, în lumina a ceea am spus despre natura şi scopul sexualităţii, această abordare este cu totul inadecvată. În primul rând, este foarte greu de stabilit dinainte limite precise. De exemplu, cuplul poate decide să nu se angajeze în relaţii intime, iar jocurile sexuale care duc la acestea să fie evitate. Emoţiile sunt însă atât de nestatornice, iar pasiunea tinde să domine raţiunea, încât limita propusă este călcată. Aceasta până ce unul îl convinge pe celălalt să se oprească, sau celălalt capitulează în faţa dorinţelor interioare şi a presiunilor exterioare. În asemenea circumstanţe au loc atât de frecventele abuzuri cunoscute sub numele de „date rape” (viol la întâlnire).Poate suna ciudat astăzi, dar singura călăuză morală în conformitate cu învăţătura Bisericii privind sexualitatea preconjugală este abstinenţa. Fecioria are o valoare emoţională şi spirituală întotdeauna recunoscută şi preţuită printre creştini, iudei şi alţii cu un angajament religios solid. Se pare că mulţi tineri de azi redescoperă această valoare. Lupta lor trebuie recunoscută şi sprijinită de către parohie, dar şi de familiile lor. (Din păcate, cu puţine excepţii, şcolile publice nu pot oferi nici un fel de ajutor sau asistenţă privind acest aspect. Este mai uşor să distribui prezervative decât să te confrunţi cu problemele morale şi psihologice care se ridică vis‑a‑vis de fascinaţia adolescentină pentru sex. Oricum, profesorii preocupaţi se confruntă cu teribilul adevăr că peste jumătate din băieţii şi fetele din ţara noastră au relaţii intime de la vârsta de aproximativ 18 ani).
Singura speranţă pentru a‑i ajuta pe copiii noştri să‑şi păstreze virginitatea sau chiar să se protejeze în mod eficace de SIDA, este aceea de a‑i încuraja să se abţină de la relaţiile sexuale până la căsătorie. Această încurajare trebuie dublată de programe educaţionale sponsorizate de comunitatea parohială, programe în cadrul cărora responsabilitatea este în primul rând a preotului. Asemenea programe ar trebui să‑i implice şi pe părinţi pe cât posibil, învăţându‑i semnificaţia adâncă a sexualităţii şi sfătuindu‑i să facă acelaşi lucru cu copiii lor, încă din primii ani de şcoală.
De asemenea, este important ca tinerii să fie sensibilizaţi asupra necesităţii de a redirecţiona energia sexuală dinspre sine spre ceilalţi şi, mai ales, către Dumnezeu. Convertirea eroticului în erôs nu este un simplu exerciţiu monastic, ci implică folosirea adecvată a sexualităţii de către fiecare creştin, bărbat sau femeie, căsătorit sau singur. Prin urmare, o regulă importantă pentru cei necăsătoriţi ar fi abţinerea de la activitatea care ar putea produce un nivel de stimulare sexuală ce ar conduce la orgasm. Pe măsură ce cele două persoane se cunosc, se bucură şi se preţuiesc unul pe celălalt, este natural ca ei să treacă de la gesturile timide de afecţiune la săruturi şi mângâieri. Totuşi ei ar trebui să‑şi amintească de fiecare dată că „naturalul” este căzut şi – cu precădere pe tărâmul sexualităţii – este în mod constant deschis spre demonic. Raţionalizarea, sau pasiunile „raţionalizate” pot trece uşor de la un grad de intimitate la altul, până când cele mai bune intenţii s‑au pierdut, iar cuplul a cedat poftei. Aşa cum mulţi tineri recunosc la spovedanie: când se întâmplă acest lucru, ei se simt murdari şi ieftini, nu din pricina sexului în sine, ci pentru că s‑a spulberat un ideal şi, mult prea des, cineva este iremediabil rănit. E de prisos să spunem că, în asemenea momente, sensibilitatea pastorală este indispensabilă. Ea trebuie însoţită de fermitate, dar trebuie să dăruiască iertare şi compasiune.Este imposibil să impui limite – deci răspunsuri concrete la întrebarea „până unde…” – pentru că este dificil să le observi când ele par să fie legale şi arbitrare. Abordarea cea mai eficace este încurajarea tinerilor, începând cu preadolescenţa, să mediteze şi să vorbească despre sensul vieţii lor ca şi copii ai lui Dumnezeu, ca purtători ai chipului Său, şi ca persoane a căror singură valoare vine din fidelitatea faţă de Dumnezeu şi mărturia dată despre El înaintea oamenilor. Din această perspectivă trebuie abordată sexualitatea, în mod ferm şi deschis, cu respect deplin pentru puterile ei, cât şi pentru frumuseţea şi puterea ei creatoare.  
Adulterul Aceste concluzii privind relatiile sexuale preconjugale ţin a fortiori pentru relaţiile extra‑conjugale, care constituie adulterul. Termenul adulter se referă în general la relatiile sexuale între o persoană căsătorită şi un partener de sex opus care nu‑i este soţ sau soţie. Conceptul trebuie totuşi lărgit, pentru a include orice tip de sexualitate genitală împărţită de 2 persoane care nu sunt unite prin căsătorie, inclusiv relaţiile homosexuale. De pildă, un bărbat căsătorit care practică homosexualitatea nu e mai puţin un adulter decât bărbatul care face dragoste cu altă femeie decât soţia sa.            Scriptura este clară în privinţa problemei adulterului, de la porunca a 7‑a până la învăţătura lui Iisus. Una din marile „antiteze” ale Predicii de pe Munte arată că păcatul trupesc implică în aceeaşi măsură mintea şi inima (Mt. 5, 27‑28).            Aceasta este în esenţă chemarea de a ne feri de la idolatrie. Prin însăşi natura sa, pofta este obsesivă. Ea se concentrează într‑un mod nesănătos (disfuncţional, am spune azi) asupra unei persoane reduse în acest fel la un simplu obiect, şi care devine astfel un „idol”. Dar, ca şi orice idol şi acesta este ireal; el este produsul imaginar al fanteziei.            Pofta care aduce cu sine adulterul, rupe legătura creată între soţi prin Taina Căsătoriei. De aceea, Iisus adaugă la cuvintele despre adulter sfatul ferm de a ne tăia mai bine madularul bolnav decât să meargă trupul întreg în iad (Mt. 5, 29‑30). Legătura conjugală poate fi durabilă numai dacă e construită pe încredere şi fidelitate. Întrucât adulterul subminează în mod cert aceste valori, Iisus (potrivit tradiţiei lui Matei) permite faimoasa „excepţie” de la interzicerea divorţului (Mt. 5, 31; Mt. 19, 9).            Fie că porunca se referă în acest context explicit la adulter, fie că înseamnă mai mult decât atât, ideea este clară. În afara unirii conjugale, activitatea sexuală distruge legătura intimă a încrederii şi fidelităţii, care este conditia sine qua non a căsătoriei. Ea violează relaţia dintre soţi şi îndepărtează pe Dumnezeu, întrucât Acesta este ultima sursă şi finalitatea acelei relaţii. De aceea, Dumnezeul Vechiului Legământ condamnă idolatria ca o formă de adulter, aşa cum Iisus condamnă adulterul ca opunându‑se scopului divin de a face din bărbat şi femeie „un singur trup” (cf. Mc. 10, 4‑9).            Canoanele Bisericii prescriu adesea excomunicări pentru cazuri de adulter, atât ca pedeapsă, cât şi ca mijloc de conştientizare a penitentului asupra gravităţii faptei sale. Sinodul de la Ancira, de pildă, prescrie o pedeapsă de 7 ani (de penitenţă) pentru soţul sau soţia care au comis adulterul. Chiar con‑locuirea cu o soţie adulteră este suficientă pentru a opri un laic de la Taina Preoţiei sau pentru a depune un cleric. Sfântul Vasile îi pune pe adulteri la un loc cu criminalii şi sodomiţii (homosexualii), propunând aceeaşi pedeapsă pentru toţi. Canonul său 58 (a treia epistolă canonică) stipulează: Adulterul „în patru ani va fi tânguindu‑se, iar în cinci ascultând, în patru prosternându‑se, în doi împreună stând” înainte de a i se permite primirea Sfintei Împărtăşanii.            Ispita sexului extra‑conjugal este mai puternică acolo unde este singurătate şi frustrare, fiind legată mai ales de criza vârstei de mijloc. Înafară de bărbaţii divorţaţi sau separaţi de soţiile lor, clientul tipic al unei prostituate este bărbatul alb de vârstă mijlocie care are o „căsnicie fericită” şi o stare materială acceptabilă. El plăteşte pentru sex fie pentru a compensa faptul că soţia nu‑i mai satisface dorinţele, fie din pricina stresului provocat de cariera sa. Nici clericii nu sunt imuni la astfel de sentimente şi dezamăgiri. Dacă ei cad cu bună ştiinţă în păcatul trupesc, îndeosebi cu o femeie căsătorită, ei spulberă încrederea sufletelor de care sunt responsabili şi prin aceasta îşi trădează vocaţia. De aceea, Canonul 25 Apostolic spune: „Episcopul, prezbiterul ori diaconul, prinzându‑se în desfrânare sau în jurământ strâmb sau în furtişag, să se caterisească”.
            Iar Canonul 1 al Sinodului din Neocezareea (începutul sec. IV) afirmă clar: „Prezbiterul dacă se va însura, să se scoată din trepta sa, iar de va fi desfrânat, sau va comite adulter, să se excludă cu desăvârşire şi să se supună penitenţei”.
            Este un lucru îngrozitor ca membrii clerului să distrugă relaţiile conjugale prin săvârşirea adulterului, iar canoanele reflectă acest lucru.            Cum rămâne însă cu dimensiunea pastorală a acestei probleme? Dacă o femeie vine la duhovnicul său pretinzând că soţul ei a comis adulter, trebuie ea încurajatâ să intenteze divorţ? Dacă unul din soţi săvârşeşte adulterul, este în acest fel distrusă legătura creată între ei prin Taina Căsătoriei?            Pe scara valorilor morale, adulterul este în mod evident mult mai grav decât activitatea sexuală pre‑conjugală, întrucât violează un legământ conjugal real: legătura dragostei şi a încrederii dintre două persoane. Totuşi, nici sexul pre‑conjugal şi nici cel extra‑conjugal nu sunt păcate de neiertat. În cazul adulterului, există o singură posibilitate de reconciliere: pocăinţa din partea celui care a greşit şi iertarea oferită de partener. Nu există probabil nici o altă situaţie care să provoace resursele emoţionale şi spirituale ale unui cuplu ca şi în cazul în care unul din ei comite adulter. Partenerul ofensat se va simti trădat, respins, umilit. Acestea sunt sentimente puternice care trebuie înfruntate, exprimate şi depăşite ‑adesea cu sprijinul unei terţe persoane – pentru ca vindecarea să aibă loc.
            Dar, ca şi în cazul celorlalte păcate, adulterul nu afectează doar persoanele implicate direct, ci întreaga comunitate eclesială. Noi suntem „mădulare unul altuia”, uniţi într‑un singur Trup, al cărui cap este Hristos. Avem faţă de fiecare mădular responsabilitatea de a aduce împăcarea şi pacea atunci când este posibil. Pentru păstrarea confidenţialităţii, preotul trebuie uneori să reprezinte comunitatea, încercând să împace şi să vindece cuplul rănit. Dar toţi cei care cunosc situaţia – partenerul, prietenii, preotul – pot şi trebuie să participe la acest proces prin rugăciunea continuă a fiecăruia pentru cei doi.            Un lucru esenţial în astfel de cazuri este păstrarea confidenţialităţii de către preot, dar şi de către ceilalţi implicaţi, mai ales atunci când este vorba de confesiunea unui penitent. Totuşi, există unele cazuri care ar putea cere ruperea acestei tăinuiri, in primul rând cazurile de pedofilie, incest sau viol. Dacă preotul este obligat să spună tot ce ştie autorităţilor sau să se confrunte cu făptaşul, el trebuie să ia toate măsurile de precauţie pentru a păstra confidenţialitatea confesională. Afară de situaţiile în care păcatul mărturisit pune în pericol alte vieţi – pedofilia, violul în serie sau crima premeditată – confidenţialitatea trebuie să rămână absolută. Preotul se poate trezi că trebuie să rezolove singur situaţia. El poate fi ajutat de alte persoane din cadrul sau din afara parohiei care cunosc cuplul şi în care se poate avea deplină încredere. În orice caz, scopul urmărit trebuie să fie pocăinţa sinceră a celui care a păcătuit şi iertarea partenerului. Dacă cea de‑a treia persoană este deschisă unui astfel de proces, preotul îi va oferi de asemenea îngrijirea pastorală cuvenită.            Chiar dacă preocuparea principală a preotului este persoana adulterului (mai ales dacă îi este prieten sau dacă e un alt preot) el trebuie să fie sensibil mai ales la nevoile şi sentimentele părţii ofensate. Adesea apare ispita de a salva pe cel care a greşit, neglijând partenerul. Amândoi însă trebuie să se bucure de aceeaşi atenţie din partea preotului. Problema este şi mai complexă, cerând o şi mai atentă sensibilitate pastorală atunci când cea de‑a treia persoană face parte din aceeaşi comunitate parohială. Prioritatea trebuie să se dea păstrării şi întăririi familiei, mai ales când sunt şi copii la mijloc. Aceasta înseamnă în primul rând că preotul îl va încuraja pe cel care a săvârşit adulterul să‑i împărtăşească secretul partenerului său de viaţă ‑să deschidă rana pentru a o putea trata – şi va face tot ce este necesar pentru ca acesta să se vindece prin pocăinţă şi asistenţă adecvată.            În opera asistenţei pastorale, preotul trebuie să expună în predicile sale învăţătura Bisericii privind sexualitatea în general şi păcatele legate de ea, în particular. Este important să se evite accentuarea valorilor spirituale şi teologice ale sexualităţii. Accentul se va pune pe importanţa ascezei în viaţa credinţei. Obiectivul nu este doar prevenirea păcatelor sexuale, ci angajarea în războiul spiritual care duce la viaţa transfigurată.            Lupta împotriva gândurilor păcătoase, ca şi cea împotriva manifestărilor sexuale exterioare, este una profund spirituală. Iisus şi Scripturile în general condamnă aceste păcate atât de vehement, pentru că ele distrug relaţiile interumane, reducând persoana la o caricatură a adevăratei umanităţi. Încă o dată, sexualitatea trebuie privită din perspectiva eshatologică. Pentru că în cele din urmă, moralitatea sexuală este justificată atâta timp cât trasează drumul care duce la Împărăţia lui Dumnezeu.  
Pornografia Din această perspectivă, putem să ne dăm seama care este punctul de vedere ortodox privind pornografia. Fenomenul constituie o afacere uriaşă în S.U.A., iar eforturile de a‑l controla au avut puţin succes. Una din probleme este dificultatea de a o defini cu exactitate. Imagistica sexuală prezintă valori diferite în diferitele civilizaţii. Francezii, de pildă, sunt de acord cu nuditatea parţială sau chiar totală la T.V. şi pe plajă, dar cei mai mulţi ar fi ofensaţi de senzualitatea ieftină ce constituie hrana obişnuită a tinerilor americani. Totuşi, sunt anumite intuiţii generale în privinţa subiectului („îl recunoaştem când îl vedem”) care ne permit să facem câteva distincţii şi să sugerăm unele soluţii.            Facem o primă distincţie între pornografia totală („hard‑core”) şi cea uşoară („soft core”). Prima, incluzând imagini sadomasochiste şi pedofile, duce la exploatare şi abuz de cel mai rău soi. Datorită urmărilor distructive, părintii, educatorii şi publicul întreg ar trebui să facă orice efort pentru a lupta împotriva acestora. Pornografia „hard‑core” este o năpastă pe care nici o societate civilizată nu ar trebui să o tolereze. Răspândirea sa şi enorma influenţă economică în această ţară tind să confirme, din păcate, morbida observaţie a lui Georges Clemenceau, că S.U.A. este singura naţiune din istorie care trece de la barbarism la decadenţă făra a traversa o perioadă de civilizaţie.            Pentru o trecere în revistă fugară a impactului pornografiei „hard‑core” asupra etosului american, e de ajuns să ne aruncăm o privire asupra subiectului din 10 febr. 1997 al revistei U.S. News&World Report. Lângă imaginea unui cunoscut star porno, citim pe copertă că „America este de departe principalul producator de filme porno în lume, cu o incredibilă rată de 150 de titluri noi pe săptămână”. Urmează o statistică: „Un club striptease profitabil câştigă 5 milioane de dolari pe an; starurile porno de primă mărime câştigă 20.000$/săptămână dansând. Aproximativ 8 miliarde de dolari au fost cheltuiţi anul trecut în afacerile porno”; numărul închirierilor de casete video „hard‑core” a crescut de la 75 milioane în 1985 la 665 milioane în 1996, la un preţ de peste 8 miliarde de dolari etc.; reportajul începe cu prezentarea producătorului de filme porno aflat în top, a cărui companie se numeşte sugestiv „Evil Angel Videos”. Se arată apoi că industria respectivă a redus femeia la un obiect dezumanizat al dorinţelor/obsesiilor altora. Este o cronică remarcabilă despre depravarea pe care mulţi cititori, probabil, o întâmpină cu un zâmbet şi o ridicare din umeri. Iar exploatarea continuă implacabil.            Pornografia „soft‑core” este atât de agresivă încât cu greu o mai putem recunoaşte. De la blajinele cataloage Victoria’s Secret, la revistele şi filmele mai explicite, pornografia „soft‑core” umple casele noastre, locurile de muncă dar şi şcolile noastre. Şi aici avem o problemă de definit: relaţiile sexuale explicite într‑o sumă „R” sunt „hard” sau „soft”? Şi, până la urmă, oare mai contează? Problema este care sunt efectele saturării mediei şi a obsesiei publicului de sex? Ce se întâmplă cu minţile şi sentimentele celor care privesc telenovele zilnic, sau talk‑show‑uri cu subiecte sexuale? Ce impresie îşi fac copiii noştri când văd sex şi violenţă în desenele animate de sâmbăta dimineaţa?
Potrivit majorităţii cercetărilor, încă nu există o dovadă clară a faptului că pornografia duce la creşterea criminalităţii sexuale. Totuşi, prevaleţa acesteia în casele celor care săvârşesc viol, abuz infantil sau alte fapte violente legate de sex, sprijină teoria că pornografia stimulează comportamentele deviante. Este fără dubiu faptul că îi răneşte şi îi degradează pe cei pe care îi înfăţişează, fie ei bărbaţi, femei sau copii. De asemenea, goleşte cel mai intim comportament uman de orice sens al iubirii, fidelităţii ori responsabilităţii şi, în acelaşi timp, obiectivează şi relativizează sexul prin accentul pus pe imagine – o fantezie – care prin definiţie nu are substanţă, realitate. (Manualele sexuale care sfătuiesc cuplul să‑şi imagineze că partenerul este o persoană mai arătoasă, nu fac altceva decât să incite la adulter). Astfel, ea degradează şi depersonalizează sexualitatea într‑un mod abuziv. Dată fiind această influenţă, e greu să înţelegem cum oameni sănătoşi din punct de vedere moral cer ca pornografia, mai ales cea „hard‑core”, să fie protejată de primul Amendament.
Filosoful german ateu Ludwig Feuerbach afirma: „Man ist was man iβt!” – „Suntem ceea ce mâncăm!”. Pr. Alexander Schmemann preia această frază într‑un mod genial, demonstrând că principalul nostru scop în viaţă este să consumăm Sfânta Euharistie şi în aces fel „să devenim euharistici”. Rostul iconografiei în Biserică este de a hrăni mintea şi inima cu mâncare cerească, mâncarea purităţii, binecuvântării şi sfinţeniei. Pornografia este o iconografie demonică. Ea înzestrează mintea cu imagini corupte care provoacă stricăciune în adâncimile sufletului. Pornografia creează dependenţă. Cei care se folosesc de ea – fie pentru a‑şi elibera tensiunea ori neliniştea, fie pe post de stimul sexual – vor simţi inevitabil nevoia să mărească doza pentru a obţine acelaşi efect. În cele din urmă, pornografia este abuzivă. Ca industrie, ea exploatează şi manipulează pe cei care o folosesc pentru stimularea sexuală. Oricât de mult ar contribui la GNP, puţine se pot spune pentru a o justifica. Dacă, într‑adevăr, „suntem ceea ce mâncăm”, pornografia este evident o otravă pentru sistem. Ca şi antiteza perversă a iconografiei autentice, ea reclamă tratamentul pe care Iisus îl recomandă pentru orice păcat legat de privire (Mt. 5, 29). O soluţie mai puţin radicală, dar poate la fel de eficace, este renunţarea la materialele pornografice.            Un canon al Sinodului Trulan („Quinisext”, 692) spune în legătură cu acest subiect: „Ochii tăi să privească cele drepte şi cu toata paza tinereţii inima ta porunceşte Înţelepciunea (Prov. 4; 232‑25) căci simţirile trupului lesne strecoară în suflet cele ale lor. Poruncim aşadar ca de acum înainte, în nici un chip să nu se mai zugrăvească, fie pe tablouri, fie altcumva înfăţişate, chipuri care amăgesc vederea şi care strică mintea şi împing spre aţâţările plăcerilor ruşinoase” (Canonul 100).            Tradiţia ortodoxă şi intuiţiile creştinilor condamnă pornografia tocmai pentru că „simţirile trupului lesne strecoară în suflet cele ale lor”. Pornografia îi corupe atât pe cei care o produc, cât şi pe cei care o folosesc. De aceea, ea este o problemă socială şi morală de mari proporţii. Şi pentru că dezumanizează prin deformarea chipului lui Dumnezeu din om, ea este şi o problemă profund spirituală.  
Masturbarea Strâns legată de problema pornografiei este practica masturbării. În ultimii ani, părerile s‑au împărţit referitor la această problemă, trecând de la o extremă la alta. De la teama fără temei că masturbarea provoacă boli mentale şi deformări fizice, s‑a ajuns ca mulţi medici, şi chiar clerici, să o prezinte ca pe o activitate fără urmări negative ce trebuie încurajată ca mijloc de a rezolva tensiunile sexuale în cadrul căsatoriei sau în afara ei.
            În copilărie, anumite forme de „explorare a sinelui”, numite adesea cu termenul „masturbare”, sunt perfect normale. Pe măsură ce copilul creşte şi se apropie de pubertate, schimbările sexuale creează nevoi ce fac parte din creşterea biologică normală. Unele astfel de explorări şi stimulări sunt inevitabile la această vârstă şi chiar inofensive. Primejdia apare în momentul în care acest comportament este dublat de sentimente puternice de vină sau ruşine, care sunt de regulă consecinţa dezaprobării exprimate de părinţi sau alte persoane importante din viaţa copilului. Este esenţial, prin urmare, ca atitudinea faţă de copiii noştri să fie bazată atât pe Tradiţia Bisericii, cât şi pe realitatea biologică. Părinţii care au dificultăţi cu propria sexualitate sau practică masturbarea – şi o fac având sentimentul de jenă – e probabil să transfere aceste dificultăţi şi sentimente copiilor lor. Sexualitatea, ca şi cea mai mare parte a comportamentului uman, este puternic influenţată de pasiuni şi atitudini proprii „sistemului familial”. Dacă aceste atitudini sunt sănătoase şi realiste, iar pasiunile sunt înlocuite de o călăuzire înţelegătoare există toate şansele ca un copil să‑şi păstreze sănătatea sexuală şi să se apropie de maturitatea sexuală.            Dacă nevoia care duce la masturbare este în esenţă una biologică şi este întărită de influenţe externe, de ce majoritatea moraliştilor ortodocşi „împreună cu episcopii şi cu preoţii noştri afirmă că această practică este greşită” sau cel puţin nesănătoasă? Răspunsul este complex, dar el include aceiaşi factori pe care i‑am menţionat în legătură cu relaţiile preconjugale şi pornografia.            În primul rând, masturbarea este de obicei însoţită de imagini care sunt în esenţă pornografice. Fie că aceste imagini sunt interne (imaginaţia) sau externe, ele implică exploatarea şi devalorizarea altor persoane. Până la urmă, masturbarea este caricatura unei relaţii conjugale adecvate. Ea se concentrează exclusiv asupra propriei persoane şi a satisfacţiei personale. Elementele de bază ale dragostei şi angajamentului, caracteristice relaţiilor conjugale autentice lipsesc cu desăvârşire. Din acest motiv, bazându‑se pe teologia Legii naturale, Romano‑Catolicii consideră că masturbarea este contrară scopului „natural” pentru care Dumnezeu a creat sexualitatea la început. Îi lipseşte finalitatea – procreerea – , dăruirea de sine reciprocă şi încalcă porunca de a duce o viaţă virgină. Pentru a‑şi împlini scopul, sexualitatea trebuie să formeze comuniunea între două persoane, unirea durabilă a unui „singur trup”.            În plus faţă de aceste obiecţii teologice trebuie să adăugăm faptul că masturbarea creează foarte uşor dependenţă. Vor trebui găsite tot mai mari doze de stimulante, indiferent de natura lor, pentru a produce acelaşi nivel de excitaţie. O dată devenit un viciu, comportamentul este greu de înfrânt.            Dacă un penitent îşi mărturiseşte în mod repetat păcatul masturbării, preotul ar trebui să înţeleagă că se află în faţa unui caz de dependenţă. Simplul sfat de a‑şi schimba atitudinea nu va da roade în majoritatea cazurilor. Soluţiile ar trebui să fie includerea persoanei în cadrul unor programe de terapie în acest sens, precum şi rugăciunea şi perioade scurte de abstinenţă totală, pentru ca dependenţa să fie înfrântă.            Este important, totuşi, ca persoana în cauză să fie tratată ca suferind de o boală, iar nu ca un păcătos. Cei care se luptă cu dependenţa sexuală admit de regulă că este o cruce dureroasă, ruşinoasă şi adesea imposibil de purtat. Indiferent de manifestarea lui exterioară, un dependent sexual nu va avea mai multă plăcere decât un star porno care reia de mai multe ori aceeaşi scenă erotică. De fapt, masturbarea devenită viciu este însoţită adesea de sentimente de ruşine, mânie sau dezgust faţă de sine. La nivelul la care aceste sentimente sunt mai degrabă cauza decât consecinţa comportamentului auto‑erotic, este necesară o formă de terapie adecvată.            Grija pastorală pentru o persoană care se confruntă cu o astfel de problemă trebuie să se manifeste prin iertare şi suport moral, şi nu judecare şi condamnare. Preotul va trebui de asemenea să însoţească persoana respectivă, cu dragoste, înţelegere şi rugăciune, pe parcursul întregului drum al vindecării.  Scurgerile Nocturne Trebuie să facem câteva scurte referiri la secreţiile nocturne şi la modul greşit în care acestea au fost înţelese. De multe ori vin la spovedanie tineri care poartă un sentiment de vină pentru aceste secreţii. Dacă ele au loc sâmbăta sau în ajunul unei sărbători, problema este dacă ei pot primi Sfânta Împărtăşanie.            Adesea bărbatul este preocupat de faptul că a săvârşit „păcatul lui Onan” (Gen. 39, 9) şi se simte responsabil pentru a‑şi fi „risipit sămânţa”. Deşi în limbajul zilelor noastre, „onania” se referă la masturbarea masculină, sensul său originar era legat mai degrabă de coitus interruptus. (Păcatul lui Onan nu constă în faptul că el se masturbează, ci în aceea că refuză să împlinească responsabilitatea leviratului, a cărui datorie era să o însămânţeze pe văduva fratelui său în scopul de a asigura continuitatea neamului acestuia. Cu alte cuvinte, păcatul nu constă atât în „împrăştierea sămânţei pe jos”, cât în refuzul de a se supune legii leviratului). Dacă sperma este risipită prin masturbare, aceasta este rezultatul unei acţiuni păcătoase. Totuşi, nu se poate spune acelaşi lucru despre secreţiile nocturne.
            Trebuie să înţelegem că aceste secreţii sunt un aspect normal şi sănătos al funcţionării trupului. Ca şi multe altele, ele pot fi cauza păcatului dacă sunt însoţite de sentimente şi imagini corespunzătoare şi, mai ales, dacă duc la masturbare. Chiar sentimentele senzuale ce însoţesc şi provoacă adesea secreţiile, sunt produsul biologiei noastre şi cu greu pot fi calificate drept un rău moral.            Epistola Sfântului Atanasie către călugărul Ammus merită citată în acest sens:            „Poluţiile nocturne involuntare nu sunt un păcat: căci ce fel de păcat sau necurăţie poate avea în sine un excrement natural? Gândeşte‑te ce absurd e să consideri un păcat ceara din urechi sau scuipatul din gură. Mai mult, am putea spune şi alte lucruri: am putea explica de pildă cum excreţiile stomacale sunt necesare pentru viaţa animalelor. Dar dacă credem că omul este lucrul mâinilor lui Dumnezeu, cum ne învaţă Scriptura, cum am putea în mod necesar să producem ceva impur?”
            Atanasie se referă aici la F. Ap. 10, 15: „Cele ce Dumnezeu a curăţit tu să nu le numeşti spurcate”. Deşi este folosit termenul peiorativ „poluţie”, în acest context, el înseamnă pur şi simplu „secreţie”. Ideea este clară: secreţiile nocturne, ca şi alte „risipe” trupeşti, sunt rezultatul funcţiilor naturale create şi binecuvântate de Dumnezeu. Ele nu sunt în ele însele un impediment la primirea Împărtăşaniei. În acelaşi fel, epistola canonică a lui Dionisie al Alexandriei către episcopul Vasilide ( canonul 4), sfătuieşte: „Cei care au avut poluţii nocturne involuntare să facă precum vor voi (să se împărtăşească sau nu)”. Răspunsul canonic al lui Timotei al Alexandriei (întrebarea 12), face o distincţie importantă între pofta omenească şi ispita demonică: „Cum va fi sfătuit cel care vrea să se împărtăşească după ce a avut poluţii nocturne? Răspuns: Dacă au venit din dorinţa pentru o femeie, se va opri, dar dacă au fost o ispită a diavolului, se va împărtăşi pentru că ispititorul îl va munci când va dori să se împărtăşească”.            La fel ca şi în cazul „gândurilor”, pe care părinţii deşertului le considerau atât de periculoase, sentimentele şi emoţiile care însoţesc secreţiile pot duce uşor la păcat, deşi ele nu sunt în sine decât „ispite”. Totul depinde de răspunsul nostru. Ca şi toate „gândurile”, ele ar trebui văzute aşa cum sunt, iar apoi înlăturate. Într‑un cuvânt, să le predăm în mâinile lui Dumnezeu şi să adormim din nou.
Homosexualitatea În final, ne vom referi la problema dificilă şi delicată a homosexualităţii. Subiectul este delicat întrucât implică comportamente care au fost condamnate de societate şi de autoritatea biblică pe parcursul istoriei, iar specialiştii susţin că cel puţin 10% din populaţie este angajată într‑o formă oarecare de homosexualitate sau ar dori să facă acest lucru, în timp ce 3‑4% sunt de orientare exclusiv homosexuală. Subiectul este dificil pentru că a implicat atâtea controverse. În ultimii ani am fost martorii unei polarizării între cei care confundă „orientarea” homosexuală cu comportamente specifice, alături de condamnarea persoanei respective, şi cei care afirmă că homosexualitatea este neutră din punct de vedere moral şi, prin urmare, ea este „alternativ un mod de viaţă viabil”. Cei care se consideră ca făcând parte din mişcarea homosexual‑lesbiană sunt într‑un conflict adânc cu cei care apără valorile tradiţionale (exclusiv unirile heterosexuale în cadrul mariajului). Conflictul s‑a lărgit în sfera publică prin cererile homosexualilor şi ale lesbienelor, care‑şi doresc o legislaţie specială care să permită căsătoriile „homosexuale”, adopţiile în cadrul acestora şi un acces fără restricţii la cazare şi angajare. În cadrul Bisericii, problema esenţială a dezbaterii este legată de accesul homosexualilor activi la serviciul divin (la Taina Preoţiei). Conflictul este sporit de limbajul folosit de „homofobi” (epitete care îi denigrează pe homosexuali şi acuză comportamentul homo‑erotic) şi „homofili” (acuze de „homofobie” şi „heterosexism patriarhal” aduse fără discriminare celor care nu sunt de acord cu ei).            Homosexualitatea este definită de regulă ca o „atracţie psihosexuală predominantă şi persistentă faţă de membri ai aceluiaşi sex”. În general, termenul desemnează atât dorinţa sexuală pentru o persoană de acelaşi sex, cât şi comportamentul legat de această dorinţă. Unele studii clinice recente au arătat că homosexualitatea este condiţionată de factori multipli: fiziologici, psihologici, genetici şi sociali. Este încă greu de precizat relaţia reală între „natură” şi „educaţie” (între modul în care datele genetice şi mediul influenţează orientarea homosexuală). Homosexualii militanţi insistă asupra componentei genetice, pentru a apăra teoria conform căreia homosexualitatea este înnăscută şi ireversibilă şi pentru a se putea constitui legal ca grup minoritar. Alţii accentuează rolul factorilor de mediu, în general problemele de relaţie care apar în sânul familiei.            În 1991, neurobiologul Simon Le Vay a descoperit că un mic grup de neuroni din hipotalamusul creierului bărbaţilor homosexuali este doar a treia parte dintr‑o jumătate din mărimea celui întâlnit la bărbaţii heterosexuali şi aproape de aceeaşi mărime cu cel al femeilor heterosexuale. Întrucât atât bărbaţii homosexuali cât şi femeile heterosexuale sunt atraşi de bărbaţi, s‑a ajuns la concluzia că mărimea nucleului hipotalamic este legată de orientarea sexuală. (Hipotalamusul reglează temperatura corpului, somnul, foamea, ritmul cardiac şi alte activităţi autonome, incluzând‑o pe cea sexuală). Totuşi, întrebarea care se pune este dacă mărimea redusă a nucleului este cauza sau consecinţa homosexualităţii. În 1992, psihologul J. M. Bailey şi psihiatrul R. C. Pillard au adus alte dovezi care sprijină ideea că factorii genetici sunt semnificativi în formarea orientării sexuale. Alte cercetări au sprijinit, dar nu au stabilit definitiv justeţea teoriei că genele ar juca un rol în preferinţele sexuale. Oricum, toţi specialiştii insistă să se ia în considerare şi factorii sociali şi psihologici. Aşa cum a arătat John F. Harvey, faptul că aproape jumătate din gemeni nu au orientarea sexuală a celuilat întăreşte ideea că dezvoltarea psiho‑sexuală depinde într‑o oarecare măsură de mediul în care creşte copilul.            Distincţia între actele homosexuale şi orientarea homosexuală este una recentă, bazată pe opera lui Freud şi a altor cercetători din aria sexualităţii umane. Această distincţie era necunoscută în vremurile biblice, când se afirma că comportamentul homosexual este o pervertire voită şi păcătoasă a posibilităţilor sexuale dăruite de Dumnezeu. Întrebarea este în ce fel trebuie revizuită această judecată acum când „orientarea” sexuală este un fapt stabilit? Pe de altă parte, realitatea „orientării” implică considerarea faptelor ce decurg din ea ca fiind juste din punct de vedere moral?            Poziţia Bisericii Ortodoxe este că toate faptele homosexuale sunt inacceptabile din punct de vedere moral: ele denaturează scopul şi funcţiunea firească a organelor trupeşti, nu au nici o valoare procreativă şi reprezintă o parodie a unirii „într‑un singur trup”. Caracterul de promiscuitate al comportamentului homosexual în genere îl arată ca fiind un păcat, în timp ce actele specifice – incluzând relaţiile anale şi stimularea oral‑genitală şi oral‑anală – provoacă multora repulsie şi dezgust. Aceste sentimente sunt oglindite în multe pasaje biblice şi scrieri patristice care condamnă activitatea homosexuală.            Textele scripturistice principale sunt:            Gen. 19, 4‑11 – bărbaţii Sodomei încearcă să violeze musafirii lui Lot
            Lev. 18, 22: „Să nu te culci cu bărbat ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune” şi Lev. 20, 13: „De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se omoare, că sângele lor asupra lor este”.
            Rom. 1, 26‑27: bărbaţii au renunţat la relaţiile naturale cu femeile, „săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”.
            I Cor 6, 9‑11: între cei care nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu se numărără idolatrii, adulterii şi sodomiţii (arsenokoitai – se referă la homosexualitatea masculină).
            I Tim 1, 8‑11: legea este pusă penntru cei fără de lege şi păcătoşi, ca şi pentru pornois, arsenokoitais şi andrapodistais (desfrânaţi, homosexuali şi vânzători de oameni).
            Iuda 7: se referă la imoralitatea sexuală şi pofta nefirească (ekporneusasai...sakos heteras) a Sodomei şi Gomorei. La aceasta am mai putea adăuga Dt. 23, 17 care interzice prostituţia feminină şi cea masculină în Israel I Regi 14, 24 şi 22, 46 care includ prostituţia masculină între „spurcăciunile” săvârşite în faţa lui Dumnezeu.
            Unii reputaţi biblişti şi alţii alături de ei au făcut eforturi considerabile pentru a arăta că aceste pasaje nu pot fi citite ca o condamnare fără echivoc a homosexualităţii. O parte a acestor eforturi au fost rodnice, dar cea mai mare parte a fost motivată de un plan al „corectitudinii politice”, care a produs o exegeză înşelătoare. Conform acestei exegeze, bărbaţii sodomiţi sunt vinovaţi nu de „sodomie”, ci de nerespectarea ospitalităţii orientale; prescripţiile levitice se referă la „curăţia cultică”; în Epistola către Romani, Sfântul Pavel critică idolatria, alături de pofta care‑i urmează; iar în Epistola către Corinteni şi Timotei, referirea trebuie înţeleasă ca o condamnare exclusiv a pederastiei greco‑romane şi nu a homosexualităţii în sine. (Din informaţiile mele nimeni nu a construit un argument rezonabil împotriva sensului din prima facie din Iuda 7). Dacă aceste texte sunt citite în context – şi mai ales când sunt privite în lumina învăţăturii lui Iisus despre căsătorie şi unirea conjugală – este puţin probabil ca ele să nu condamne actele homosexuale.            O atitudine similară întâlnim în literatura patristică. În Didahii 2,2 se spune: „să nu săvârşeşti crimă, adulter, pederastie (paidophthoreseis), păcat trupesc..”.. Teofil al Antiohiei, Clement şi Atanasie ai Alexandriei, Ioan Damaschin şi mulţi alţii condamnă paidophthoria, dar aceasta s‑ar putea limita la ceea ce numim pedofilie (sau abuz sexual infantil).            Mai puţin ambigue sunt scrierile Sfântului Vasile cel Mare şi mai ales ale Sfântului Ioan Hrisostom. Canonul 7 al Sfântului Vasile din prima Epistolă canonică, precizează: „Stricătorii de parte bărbătească şi stricătorii de animale, şi ucigaşii, şi fermecătorii, şi adulterii şi idolatri sunt vrednici de aceeaşi pedeapsă, iar în privinţa celor ce 30 de ani s‑au curăţit pentru necurăţirea pe care au făcut‑o întru neştiinţă, nu se cuvine nici a ne îndoi de primirea lor”. Canonul 62 din a treia Epistolă canonică afirmă: „Cel ce a arătat imoralitate în cele bărbăteşti, i se va hotărî timpul de penitenţă ca celui ce nelegiuieşte întru adulter” (15 ani de excomunicare – Can. 58), iar Can. 63 adaugă: „La fel şi cel ce îşi arată păgânătatea sa între cele necuvântătoare.”.. Canonul 61 Apostolic consideră păcatul trupesc, adulterul şi homosexualitatea ca impedimente pentru Taina Preoţiei: „Dacă împotriva unui credincios se face vreo învinuire de desfrânare, de adulter sau de o altă oarecare faptă oprită inclusiv actele homosexuale şi s‑ar dovedi, acela să nu devină cleric”.            Cel mai riguros dintre toţi este Sfântul Ioan Hristosom, mai ales în Omiliile sale la Romani cap. 1 şi 4. Comportamentul homosexual este numit „o nebunie monstruoasă”, o pasiune nefirească a celor care „L‑au părăsit pe Dumnezeu”. Această nebunie, care este mult mai rea decât desfrânarea, degradează pe om, coborându‑l mai jos ca animalele. Retorica lui Hrisostom trebuie explicată, cel puţin în parte, prin convingerea sa că activitatea homosexuală este pur voluntară: o pervertire voită a heterosexualităţii comune tuturor bărbaţilor. Acest punct de vedere nu mai este valabil, de vreme ce există o „orientare” sexuală condiţionată psihologic şi genetic, şi care este în multe cazuri ireversibilă. Acest fapt stabilit clinic i‑a făcut pe moralişti să redefinească relaţia dintre orientare şi comportament, ca şi semnificaţia morală a actelor homosexuale în sine.            Conducerea Bisericii Romano‑Catolice, exprimată prin Congregaţia Sacră pentru Doctrina Credinţei, a solicitat acordarea unui suport pastoral celor care sunt de orientare homosexuală, considerând în acelaşi timp că această condiţie este în sine „disfuncţională” sau cel puţin incompletă. Mulţi moralişti catolici (McCormick, Curran, Cahill ş.a.) s‑au întrebat dacă este adecvată expresia disfuncţie obiectivă pentru a descrie condiţia homosexuală, pretinzând că aruncă o pată neagră asupra persoanei, şi nu doar asupra comportamentului. Adepţii termenului au replicat că aceasta nu înseamnă că „homosexualul este rău în sine”. În timp ce condamnă ca fiind inacceptabilă din punct de vedere moral orice activitate genitală homosexuală, aceştia cer să se recunoască faptul că homosexualitatea în sine – chiar dacă este „disfuncţională” – nu este neapărat un păcat. Distincţia, precum şi terminologia, se sprijină pe teologia catolică despre natură.            De la o extremă la alta, răspunsurile creştine la problema homosexualităţii se împart precum urmează:            1. O atitudine „nefavorabilă‑puritivă”, condamnând atât actele, cât şi orientarea ca „deviante”, perverse etc.            2. O atitudine „nefavorabilă‑non‑puritivă” care consideră homosexualitatea ca o disfuncţie, condamnă totuşi păcatul, dar nu şi pe păcătos.            3. O acceptare prudentă, limitată, înţelegând homosexualitatea şi actele sale ca un rău ontic şi totuşi în cazurile ireversibile sunt acceptate relaţiile stabile, iar actele homosexuale în aceste relaţii sunt considerate permise şi chiar responsabile.            4. „Acceptarea deplină” considerând orientarea homosexuală ca fiind înnăscută (deci dăruită de Dumnezeu), iar comportamentul care o însoţeşte ca adecvat din punct de vedere moral, şi chiar de dorit.            Numeroşi eticişti catolici sunt pentru cea de‑a treia abordare (deşi au fost etichetaţi drept „revizionişti” de mai mulţi catolici conservatori, care reprezintă atitudinea „nefavorabilă‑non‑pu-ritivă”). Poziţia lor are la bază o importantă reflecţie asupra naturii actelor în sine. Se pune întrebarea: împrejurările particulare modifică numai relaţia cuiva cu o faptă anume, sau şi valoarea morală a faptei în sine?            În studiul său din 1977 – „Moralitatea sexuală. O abordare catolică”, Philip S. Keane răspunde afirmativ. El afirmă că există o prioritate şi o normativitate a actelor şi relaţiilor heterosexuale ce nu pot fi eludate de nici o teologie a homosexualităţii. Totuşi, el se foloseşte de o metodologie care priveşte anumite fapte obiectiv grave, dar subiectiv necondamnabile. El spune: „sunt cazuri în care răul ontic al faptelor homosexuale nu devine un rău moral obiectiv, întrucât în împrejurările respective it is truly proportionate for the homosexual acts to be posited”. Prin urmare, concluzia este: „persoana rămâne membru al Bisericii şi este liberă să primească Sfintele Taine”.            Aceeaşi poziţie o adoptă Lisa Cahill şi Richard McCormick. Pentru Cahill, actele homosexuale sunt „ne‑normativ dar obiectiv justificabile în situaţii excepţionale”, în care două persoane de acelaşi sex formează o relaţie permenentă şi exclusivă. McCormick conchide că sunt două criterii după care relaţiile homosexuale pot fi considerate ca permise (şi nu justificabile, de vreme ce orientarea şi actele heterosexuale rămân normative).            1. Dacă persoana în cauză este ireversibil homosexuală.            2. Dacă persoana în cauză nu este chemată la celibat pentru Împărăţie.
            El insistă că aceste judecăţi constituie responsabilitatea persoanei înaintea lui Dumnezeu şi, în scopul unei abordări pastorale adecvate, ele ar trebui respectate de Biserică.            Încă o dată problema esenţială este cea ridicată de Philip Keane: „circumstanţele legate de o faptă schimbă relaţia morală a unei persoane cu fapta respectivă, sau şi caracterul moral al faptei în sine?”. Referindu‑ne la criteriile lui McCormick, ne vom întreba dacă sensul moral al unei fapte depinde de circumstanţe sau fapta posedă în ea însăşi o valoare morală?            Ortodocşii, împreună cu alţi creştini, recunosc că anumite împrejurări pot diminua răul sau gravitatea unor fapte, cum ar fi omorul în timp de război sau avortul în cazul unei sarcini ectopice. Totuşi, unde vom aşeza limita? Justifică oare grija pastorală acceptarea relaţiilor homosexuale până acolo încât îi vom primi la Sfânta Împărtăşanie, îi vom privi ca pe un cuplu şi le vom permite să adopte copii? Cu alte cuvinte există circumstanţe care să prezinte actele homosexuale ca „acceptabile”, deşi ne‑normative? Sau vom putea spune că aceste împrejurări schimbă natura faptei în sine, astfel încât să o putem considera „obiectiv gravă”, dar „subiectiv necondamnabilă”?            Răspunsul ortodox este că faptele posedă în sine valoare morală „independent de împrejurări”. (Punctul de vedere expus de Philip Keane este un exemplu de proporţionalism extrem, care ar putea uşor aluneca în relativismul situaţiei sau etica contextuală). Faptele în sine şi nu doar intenţiile, atitudinile, consecinţele sunt bune sau rele, juste sau greşite.            Abordarea conservatoare şi foarte nepopulară astăzi a creştinilor ortodocşi faţă de această problemă este sau ar trebui să fie bazată teologic pe principiile morale şi nu pe reacţiile emoţionale la fenomenul homosexual în sine. Acest principiu care susţine întreaga antropologie ortodoxă – afirmă că unicul scop al vieţii omeneşti, incluzând existenţa trupească, este slăvirea lui Dumnezeu. Acelaşi principiu stă la baza poruncii lui Iisus: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48) şi a avertismentului Sfântului Pavel: „slăviţi pe Dumnezeu în trupul vostru” (I Cor. 6, 20).            Actele homosexuale (genitale) prin însăşi natura lor violează acest principiu, din motive pe care le‑am menţionat mai devreme. Homosexualii deviază acţiunea naturală a organelor sexuale în încercarea de a‑şi satisface pofta egoistă şi parodiază legătura unui singur trup pe care numai un bărbat şi o femeie o pot avea, căutând să compenseze patologic lipsa unei identităţi din copilărie (cu părintele de acelaşi sex, potrivit lui Elisabeth Moberly).            Mult mai important din punct de vedere pastoral este un aspect menţionat adesea în literatura de specialitate: faptul că actele homosexuale sunt în mod evident dăunătoare celor angajaţi în ele. În loc să repare sau să vindece ruptura din relaţiile personale care la un anumit nivel le susţine (în plus faţă de componenta genetică posibilă), actele respective nu fac decât să menţină boala sau disfuncţia. Deşi afecţiunea a doi homosexuali este adesea adâncă şi autentică, ea este inevitabil viciată de un erotism narcisist, produsul a ceea ce Basil Zion numea „robia dublului narcisist”.Puterea acestei robii pare să stea în aspectul de stare de dependenţă a homosexualităţii, care împiedică persoana să se raporteze la un altul ca „persoană”, prin oferirea unei iubiri jertfelnice şi dezinteresate. Sunt desigur şi excepţii: cazuri în care relaţiile între homosexuali reflectă o asemenea iubire într‑o măsură mai mare decât multe căsătorii. Dar acestea sunt excepţii care întăresc regula.            Acestea fiind spuse, este necesar să menţinem clară distincţia dintre act şi orientare. Dacă este cauzată genetic sau de către mediu, ori (mult mai probabil) de amândouă la un loc, orientarea homosexuală nu este nici un păcat, nici un rău. Persoanele care au această orientare sunt în sensul cel mai deplin „persoane”, purtătoare ale chipului lui Dumnezeu şi chemate să crească, alături de ceilalţi, spre asemănarea divină. Mai ales atunci când încearcă să‑şi schimbe orientarea sexuală – sau pur şi simplu continuă în lupta lor de a‑şi păstra castitatea – ele au nevoie de sprijinul, sfatul şi dragostea Bisericii (episcopi, preoţi şi laici).            Totuşi, este clar faptul că condiţia homosexuală este adesea ireversibilă: orientarea este permanentă. În ciuda acestui fapt, Biserica Ortodoxă nu poate scuza manifestările exterioare ale acestei orientări, chiar în cadrul unei relaţii stabile. Datorită faptului că aceste relaţii sunt un păcat şi distrug persoana, teologia morală ortodoxă se opune ferm „căsătoriilor” homosexuale. Dintr‑o grijă pastorală pentru sănătatea spirituală, psihică şi fizică a membrilor săi – „normali sau homosexuali” – Biserica trebuie să respingă astfel de relaţii, aşa cum trebuie să se opună adopţiilor în cazul unor cupluri homosexuale. Ireversibilitatea orientării homosexuale nu justifică instituţionalizarea ei şi ridicarea căsătoriilor de acest gen la gradul de mariaje autentice, acceptate de voinţa divină. Acest lucru nu justifică nici expunerea copiilor la un „stil de viaţă homosexual” sub pretenţia că un copil poate creşte la fel de bine cu „două mămici” sau „doi tătici” ca şi cu părinţii săi biologici. Problema nu este dacă un copil e mai bine să nu fie crescut de un cuplu homosexual decât de un singur părinte sau un orfelinat. Adevărata problemă se referă la natura actelor homosexuale şi efectul lor asupra celor implicaţi. Dacă este adevărat – şi credem acest lucru – că asemenea acte sunt un păcat şi sunt în detrimentul persoanelor implicate, atunci singurul mod în care un cuplu homosexual poate creşte un copil într‑un mod sănătos şi responsabil este să rămână celibi.            „A‑L slăvi pe Dumnezeu în trup” înseamnă a reduce activitatea sexuală genitală la unire conjugală heterosexuală, binecuvântată de Dumnezeu. Biserica nu poate să‑i binecuvinteze mai mult pe homosexualii care doresc să trăiască şi să‑şi exprime sexualitatea împreună, decât poate s‑o facă în cazul adulterilor sau a desfrânaţilor. Chiar şi acolo unde promiscuitatea nu este prezentă iar relaţia pare să fie bazată pe o grijă şi dragoste autentică, stilul de viaţă homosexual rămâne în antiteză cu chemarea pe care o adresează Evanghelia oamenilor. Homosexualii trebuie să facă o alegere: fie să se abţină de la activitatea sexuală genitală, fie – în virtutea refuzului lor – să se rupă de comuniunea deplină cu Trupul lui Hristos.            Acest lucru înseamnă că persoanele de orientare sexuală care îşi asumă crucea abstinenţei sexuale pot primi Sfânta Împărtăşanie ca oricare alt membru al Bisericii. De asemenea, nu mai există în acest caz nici un impediment la Taina Preoţiei. Din punct de vedere moral, un bărbat sau o femeie de orientare homosexuală care acceptă celibatul nu este cu nimic diferit de un heterosexual celib sau care îşi limitează experienţa sexuală la sfera mariajului. Dacă, totuşi, homosexualii aleg să se manifeste şi în exterior, ei se fac vinovaţi moral ca şi cum ar persista în desfrânare sau adulter.            Din punct de vedere pastoral, cedarea lor în faţa ispitei ar trebui tratată ca şi în cazul altor păcate sexuale: chemarea fermă la pocăinţă, dublată de asigurarea unei iertări plină de dragoste pentru momentul căinţei. Dacă preotului i se aduce la cunoştinţă existenţa unui credincios al parohiei sale care este activ homosexual şi refuză să se căiască – să renunţe la activitatea sexuală şi să caute vindecarea – preotul va trebui, cu sfatul şi sprijinul episcopului, să‑l excomunice temporar pe cel vizat. Această pedeapsă sună destul de aspru în vremurile noastre. Totuşi, este crucial ca persoanele implicate să fie conştientizate de seriozitatea şi nocivitatea comportamentului lor. Excomunicarea trebuie însă aplicată cu o grijă pastorală autentică: ea este o măsură temporară, menită să aducă persoana respectivă la pocăinţă.            Cu privire la criteriile lui McCormick notate mai sus, avem un singur lucru de spus: din perspectiva ortodoxă, fiecare persoană care nu e chemată la unirea conjugală este chemată la celibat pentru Împărăţie. Este un ideal greu de îndeplinit, dar miile de sfinţi din istoria Bisericii dovedesc că nu este imposibil. Mulţi din ei, fără să‑i ştie nimeni, doar înaintea lui Dumnezeu, au ajuns la sfinţenie prin lupta lor înflăcărată împotriva ispitei sexuale. Motivaţia lor ar trebui împărtăşită de toţi credincioşii creştini, fără excepţie. Este evident faptul că fiecare gând şi gest al nostru, sexual sau nu, reflectă credinţa şi fidelitatea noastră faţă de Dumnezeu şi arată până unde mergem cu răspunsul nostru la dragostea pe care El ne‑o oferă.            Atunci când cerem cuiva să‑şi asume crucea castităţii, nu trebuie să trecem cu vederea faptul că viaţa conjugală are nevoie adesea de anumite limite în expresia ei sexuală, mergând uneori până la abstinenţa totală, şi această cruce trebuie acceptată, dacă persoana sau cuplul doreşte să‑şi împlinească vocaţia cu fidelitate. Pentru că ţelul ambelor vocaţii – viaţa conjugală şi celibatul – este asumarea vieţii şi a condiţiilor particulare cu mulţumire, şi predarea lor ca o jertfă a laudei spre slava lui Dumnezeu. 
3.  Procrearea şi începutul vieţii                                                                   „A fost necesar pentru om să fie creat;
                                                                  iar mai apoi, creat fiind, să crească; şi crescut                                                                  fiind, să devină matur; şi devenind matur, să se
                                                                  înmulţească; şi înmulţindu‑se, să devină puternic;
                                                                  şi devenind puternic, să fie glorificat;
                                                                  şi fiind glorificat, să privească la Dumnezeu”.
                                                                                      – Sf. Irineu                                                                   „Dumnezeu a creat omul, dând naştere
                                                                  trupului său din materia preexistentă,                                                                  pe care El a însufleţit‑ocu propriul Său Duh”.                                                                                      – Sf. Grigorie de Nazianz                                                                   „Începutul existenţei este unul şi acelaşi
                                                                  pentru trup şi suflet”.                                                                                      – Sf. Grigorie de Nyssa  Despre sensul „concepţiei” „Când începe viaţa omului?”  Răspunsurile variate propuse la această problemă îndelung discutată exprimă adesea a political or social agenda as much as they do current knowledge of embryo development. Sugestiile se referă, pe rând, la momentul în care mama simte pentru întâia oară copilul mişcându‑se în pântecul ei; la momentul în care fetusul poate supravieţui în afara uterului (de obicei după 24 de săptămâni) ; la momentul naşterii, când copilul începe să respire singur, sau la o perioadă de câteva zile după naştere, o dată ce nou‑născutul şi‑a demonstrat dreptul la viaţă (aceasta însemnând, printre altele, absenţa oricărei boli sau dereglări psiho‑somatice). Cu cât mărim distanţa între „începutul vieţii umane” şi momentul fertilizării, cu atât se dilată şi deschiderea pentru avorturi, infanticid şi experimente embrionare.            Pe de altă parte, Biserica a afirmat dintotdeauna că viaţa umană începe cu conceperea, care face frontieră comună cu fertilizarea. Cu mult timp înainte ca medicii specialişti să descopere celulele embrionare şi cromozomii, scriitorii creştini condamnau avortul în orice stadiu al sarcinii, pe temeiul că fetusul „format sau neformat”, este întru totul om şi poartă în el „chipul lui Dumnezeu”.
            Problema este din nou ridicată azi dintr‑o perspectivă diferită, care încearcă să fundamenteze reflecţia teologică pe datele biologice. Urmându‑i pe embriologii britanici, câţiva moralişti creştini au făcut o distincţie între embrion şi aşa numitul „pre‑embrion”. Acesta din urmă e descris ca o masă de celule nediferenţiate, de la zigotul uni‑celular şi până la dezvoltarea „primei trăsături” sau a primului „ax” al trupului în timpul săptămânii a treia a sarcinii.            În acest punct, după implantarea în peretele uterului, el suferă o transformare radicală numită „singularitate” şi se poate spune astfel că posedă suflet omenesc sau individualitate umană. Potrivit acestei scheme, „conceperea” nu trebuie înţeleasă ca un moment (e.g. la încheierea fertilizării), ci ca un proces. Trecerea de la „pre‑embrion” la „embrion”, adică de la existenţa potenţială la cea actuală, are loc doar la finalizarea acestui proces. Se afirmă, totuşi, că viaţa umană „începe cu conceperea”. Dar definiţia „conceperii” este modificată, pe baza recentelor descoperiri din cadrul embriologiei, ea însumând „singularitatea” prin implantarea conceptus‑ului în membrana uterină, lucru care se întâmplă la aproximativ două săptămâni după fertilizare. Cu alte cuvinte, conceperea şi fertilizarea nu mai sunt înţelese ca fiind simultane. Fertilizarea marchează începutul procesului conceperii, proces care durează 12 – 14 zile. Abia la sfârşitul acestei perioade se poate vorbi de o nouă „viaţă umană” şi de existenţa unui „suflet omenesc” unic.            Cercetările şi discuţiile pe această temă au fost conduse de o reală preocupare pastorală. În confuzia morală cauzată de proliferarea avorturilor legale în S.U.A. şi în alte ţări dezvoltate, dată fiind sensibilitatea la traumele produse de violuri şi incesturi, mulţi teologi caută sincer un mijloc care să permită victimelor violenţei sexuale să pună capăt unei sarcini nedorite într‑un mod „licit”, care să fie conform învăţăturii morale tradiţionale a Bisericii.
Dacă distincţia între pre‑embrion şi embrion este legitimă, atunci întreruperea unei sarcini înainte de implantare – adică înainte de finalizarea procesului conceperii şi de însufleţire, nu va fi considerat „avort”, aşa cum este definit termenul în mod tradiţional de diferitele Biserici. Mai mult, distincţia medicală şi morală între pre‑embrion şi embrion implică faptul că primul reprezintă mai degrabă viaţa umană potenţială, decât cea actuală, şi este în acest fel mai puţin îndreptăţit să beneficieze de drepturile şi protecţia socială acordate individualităţilor umane sau „persoanelor”. O consecinţă majoră a acceptării acestei distincţii constă în eliminarea obiecţiilor morale privind proceduri ca fertilizarea in vitro sau cercetările şi experimentele pe embrion în scopuri terapeutice.
            Dacă astfel de preocupări pastorale şi terapeutice sunt lăudabile şi sincere, ele presupun totuşi o perspectivă ştiinţifică a dezvoltării embrionului, care este departe de a fi unanim acceptată de specialiştii în domeniu; de asemenea, ei se opresc asupra problemei teologice a însufleţirii şi a calităţii de persoană ce derivă de aici, care din perspectivă ortodoxă ridică serioase obiecţii. Vom încerca în acest capitol să schiţăm argumentul formulat de trei din cei mai mari eticişti romano‑catolici care au abordat acest subiect, şi vom arăta de ce credem că punctul lor de vedere ar trebui schimbat, în baza recentelor cercetări embriologice. Vom concluziona cu o evaluare a implicaţiilor teologice ale poziţiilor lor, din perspectivă ortodoxă.  
Shannon, Wolter and McCormick on the „Pre‑Embryo”
             Pe baza ultimelor descoperiri în domeniul embriologiei, putem schiţa următoarele stadii în dezvoltarea „pre‑embrionului”.
            Multe celule din corpul omenesc sunt celule „somatice”, fiecare conţinând în nucleul său 46 de cromozomi. Sperma masculină şi ovulele feminine (vocilele sau ouăle), sunt celule embrionare sau „gameţi”, fiecare cu câte 23 de cromozomi. Unirea acestor gameţi întro singură celulă zigot (într‑un zigot unicelar) care conţine 46 de cromozomi dispuşi în 23 de perechi, se petrece prin procesul fertilizării. Fertilizarea are loc la capătul trompei uterine, lângă ovare. Sperma depozitată în traiectul reproductiv feminin are nevoie de aproximativ 7 ore până ce enzimele sale penetrează peretele exterior al ovulului. Vor mai trece apoi trei ore până ce sperma îşi va face „călătoria” spre locul unde va avea loc fertilizarea. Din milioanele de spermatozoizi, unul singur va penetra protecţia (zona pellucida) ovulului şi îşi va face loc prin citoplasmă pentru a se uni cu nucleul haploid (care conţine un singur set de cromozomi nepereche). Acesta va produce ceea ce se numeşte „singamie”: unirea a doi gameţi în vederea formării unei individualităţi unice din punct de vedere genetic. Nucleul diploid rezultat conţine acum un aranjament unic al materialului genetic (ADN) care determină sexul conceptus‑ului şi crează condiţiile pentru mitoză : divizarea celulelor individuale (blastomeri). Procesul începe cu o celulă dublă, o celulă triplă a‑cronică, apoi o celulă cvadruplă, după care progresează prin multipli de 2 (8, 16, 32, etc.), până când embrionul se implantează în membrana uterină, spre finalul săptămânii a doua a sarcinii.
            Timpul desfăşurării acestui proces este bine determinat: aproximativ şapte ore de la relaţia intimă la fecundare, încă trei ore până ce sperma va ajunge la ovul, şi încă doisprezece pentru penetrare. Fuziunea celor două celule, singamia, mai durează încă o zi. Prin urmare, întregul proces ce duce la fertilizare durează între 36 – 48 de ore. În ziua a patra, embrionul numără circa 16 celule şi este localizat lângă gura (intrarea) uterului. Stadiul „blastocit” este atins atunci când celulele care se divizează (continuu) formează o sferă sau un disc, al cărui înveliş exterior (trofoblast) va da naştere structurilor nutritive, inclusiv placenta, în timp ce masa internă (embrioblast) constituie embrionul însuşi. În acest moment, zona pellucida se rupe, iar embrionul, pentru a se ataşa peretelui uterului.            În timpul acestei perioade de 10 – 12 zile, anterioară implantării, are loc fenomenul impropriu numit „pierdere”. Se estimează că între jumătate şi 2/3 din ovulele fertilizate sunt date afară din uter. Ele nu reuşesc să se implanteze şi sunt avortate (fără ca mama să ştie), dintr‑o mulţime de motive, cum ar fi dezechilibre chimice în sistemul reproductiv sau gene defective purtate de embrion. Dacă embrionul se implantează cu succes, el suferă o restructurare numită „gastrulaţie” sau „organogeneză”, rearanjare a celulelor în ectoderma, endoderma şi mezoderma embrionară. O dată cu aceasta se conturează şi trăsătura primitivă sau primitive body axix, care duce la dezvoltarea iniţială a sistemului nervos embrionic.            La sfârşitul săptămânii a opta, sistemul nervos este pe deplin alcătuit, iar copilul în creştere, numit acum fetus, se poate mişca şi poate simţi durerea.            Apelând la noile descoperiri din domeniul embriologiei, Thomas Shannon şi Allan Wolter afirmă alături de alţi embriologişti sau teologi, că trebuie făcută o distincţie clară între pre‑embrion şi embrionul propriu‑zis. Pre‑embrionul, susţin ei, este compus dintr‑o masă de celule nediferenţiate (blastomeri), fiecare din acestea posedând totipotenţă. Asemenea hologramei, fiecare blastomer este înzestrat cu aceeaşi informaţie genetică, pe care o posedă întregul. Aceasta înseamnă că de la zigot la formarea primei trăsături, fiecare celulă a morulei are capacitatea de a se dezvolta singură într‑o individualitate umană. Această capacitate este totuşi „potenţială”, atâta timp cât concept‑usul trebuie să primească informaţie genetică adiţională de la mamă după implantare, pentru a ajunge la „singularitate” şi a se dezvoltaîntr‑un embrion adevărat. Acest lucru este evidenţiat de faptul că pre‑embrionul se poate în două entităţi identice din punct de vedere genetic (dând naştere la doi gemeni), apoi în cazuri rare, cele două se pot reuni pentru a produce o individualitate unică. Se mai afirmă că această capacitate de împărţire şi reunire persistă până la „gastrulaţie” numită şi „restricţie”, atunci când începe diferenţierea celulelor, iar totipotenţa se pierde. Cu alte cuvinte, zigotul nu poate deveni un embrion uman până ce nu primeşte informaţie genetică suplimentară de la gazda maternă, şi nu de la gameţi. Altfel se poate transforma într‑o „aluniţă hidatidiformă” canceroasă, compusă din ţesutul placental.
            Prin urmare, afirmă aceeaşi moralişti, este impropriu (incorect) să se vorbească despre existenţa embrionului înainte de implantare. De‑a lungul primelor două săptămâni, în timp ce se finalizează procesul conceperii, concept‑usul trebuie numit „pre‑embrion”, ceea ce nu implică o „individualitate ontologică” sau a fortiori, calitatea de persoană.            Această indicaţie, alături de fenomenul „risipirii” (wastage) i‑a condus la concluzia că pre‑embrionul nu posedă suflet imaterial şi raţional. Mergând mai departe, ei susţin teoria „animaţiei mediate” şi nu a celei imediate, afirmând că însufleţirea nu poate avea loc înaintea „singularităţii” şi a rearanjamentului structurii celulare necesare apariţiei embrionului. Pre‑embrionul devine estfel, prin definiţie, un candidat pentru avortul licit din punct de vedere moral şi pentru experimentele ştiinţifice (deşi Shannon şi Wolter nu merg atât de departe în mod explicit).            O abordare la fel de atentă şi informată ştiinţific o face Richard Mc Cormick în articolul său „Cine sau ce este Pre‑embrionul ?” El afirmă că termenul „pre‑embrion” a fost adoptat de Societatea Americană pentru Fertilitate şi de B. V. L. A., „întrucât primele stadii de dezvoltare a mamiferelor implică în primul rând stabilirea trofoblastului non‑embrionic, şi nu formarea embrionului”. Vom vedea îndată că această problemă este pusă la îndoială de recentele cercetări embriologice.            Articolul lui Mc Cormick prezintă diferite opinii romano‑catolice care presupun că începutul individualităţii umane coincide cu începutul calităţii de persoană a omului. El vrea să demonstreze, asemenea lui Shannon şi Wolter, că individualitatea umană nu este determinată de fertilizare, ci de întregul proces care duce la singularitate şi la formarea primei trăsături (după care formarea gemenilor nu mai e posibilă). El face în acest sens o distincţie importantă între „individualitatea genetică” şi „individualitatea de dezvoltare”. Prima există într‑adevăr de la fertilizare, dar aceasta nu înseamnă că conceptus‑ul a primit calitatea de persoană sau că poate fi considerat „o persoană umană însufleţită”. Şi aceasta pentru că trebuie să existe o anumită stabilitate biologică în organism înainte de a fi posibilă calitatea de persoană. Această stabilitate nu apare înainte de stadiul organizării embrionare primare, adică înainte de apariţia primei trăsături. Deşi concluzia este că pre‑embrionul trebuie tratat ca o persoană, întrucât el este într‑un sens „persoană în devenire”, el menţine totuşi termenul „pre‑embrion” datorită totipotenţei sale caracteristice şi a capacităţii de a se diviza în două părţi eglale (de a da naştere unor gemeni). Prin urmare, „pre‑embrionul” nu este un „cine”, ci este un „ce”, care e unic din punct de vedere genetic şi are „posibilitatea de a deveni adult”. Dar această potenţialitate se poate realiza numai prin dobândirea „individualităţii de dezvoltare”, după apariţia primei trăsături. El conchide că pre‑embrionul trebuie tratat ca o persoană, dar numai întrucât are un „potenţial intrinsec” de a deveni persoană şi întrucât întreaga problemă e înconjurată de „multe incertitudini”, încheie el.            Fr. Mc Cormick nu exclude nici experimentele non‑terapeutice, întrucât pentru el pre‑embrionul nu poate fi considerat o persoană umană însufleţită în realitate. Totuşi, el ar aproba cercetările pre‑embrionare numai atunci când criteriile pentru aceste cercetări sunt stabilite la nivel naţional. Deşi nu abordează problema avorturilor pre‑implantatorii, implicaţiile punctului său de vedere sunt că acestea sunt permise din punct de vedere moral în cazul sarcinilor cauzate de abuzuri sexuale. 
Jérôme Lejeune and the „Concentration Can”             Cum vom aprecia aceste argumente în favoarea distincţiei între pre‑embrion şi embrion, sau între individualitatea genetică şi cea de dezvoltare? Problema se reduce practic la acurateţea evidenţei ştiinţifice care susţine „totipotenţa” blastomerilor şi la afirmaţia lui Mc Cormick că „primele stadii ale dezvoltării mamiferelor implică în primul rând stabilirea trofoblastului nonembrionic, şi nu formarea embrionului”.            Deşi au fost aduse mărturii solide în favoarea ambelor idei, alte studii recente aduc concluzii diferite.            Totuşi, înainte de a nota aceste consideraţii, e nevoie să accentuăm faptul că ştiinţa embriologiei e într‑o stare de flux. Mai ales în S. U. A. şi Franţa, dezbaterea se concentrează acum asupra unor probleme precum rolul citoplasmei în transmiterea informaţiei genetice spre ovulul proaspăt fertilizat, dar părerea specialiştilor asupra acestui subiect nu a ajuns încă la un consens.
            Evidenţa care începe să se impună tinde totuşi să sprijine teoria că viaţa umană – existenţa individuală şi, prin urmare, cea personală, încep de fapt, nu odată cu implantarea, ci odată cu finalizarea fertilizării şi singamia, sau, în cele din urmă, cu stadiul bi‑celular al mitozei. Pentru a înţelege această problemă vom reaminti un caz recent care a atras atenţia în mass‑media, întrucât a adus disciplina arcană a embriologiei în sfera legii civile.            În aprilie 1989, New York Times relata despre divorţul în curs dintre Mary Sue Devis şi Jr. Lewis Davis, din Maryville, Tennessee. Ceea ce făcea din această întâmplare un fapt unic şi o cause célébre internaţională este faptul că cei doi apelaseră la fertilizarea in vitro, care a produs un total de 9 embrioni. Doi dintre aceştia au fost transferaţi în uterul doamnei Davis, dar nu au reuşit să se implanteze. Ceilalţi 7 au fost îngheţaţi pentru o întrebuinţare ulterioară. În timpul divorţului, d‑na Davis a cerut custodie fie pentru a primi embrionii chiar ea, fie pentru a‑i dona cuiva. Dl. Davis a afirmat, pe de‑o parte, că nu poate fi obligat să‑şi asume responsabilitatea de părinte după divorţ şi prin urmare, a cerut şi el custodie, pentru a distruge embrionii, ca o parte a proprietăţii comune a cuplului. Pe lângă problema conservării criogenice şi posibilitatea ca embrionii să moară în concentration can, datorită întârzierilor sistemului juridic, adevărata problemă morală se reduce la un fapt esenţial: erau embrionii persoane umane cu „drepturi” vrednice de protecţia legii, sau erau o simplă proprietate comună care trebuia împărţită între cele două părţi şi folosită în consecinţă? Problema a fost în cele din urmă decisă la recurs. Jr. Davis a primit custodia şi embrionii au fost, probabil, distruşi.
            Unul din martorii apărării (mama) a fost eminentul genetician francez Dr. Jérôme Lejeune, care îşi câşigase recunoaşterea mondială pentru descoperirea trisomy 21, cauza sindromului Down.            Mărturia lui Lejeune este reprodusă în cartea sa The Concentration Can, Când începe viaţa umană ? Deşi Lejeun, decedat între timp, a fost criticat pentru perspectiva sa „integristă” şi pentru apărarea înflăcărată a învăţăturii romano‑catolice despre avort, mărturia sa se bazează pe cercetări făcute în Anglia, Franţa şi S. U. A. şi care au fost acceptate de comunitatea ştiinţifică internaţională. Foarte pe scurt, argumentarea sa este următoarea :            La sfârşitul anilor ’80, cercetările geneticianului britanic Alec Jeffreys au confirmat unicitatea genetică a fiecărui ovul uman fertilizat, stabilind prin experiment ştiinţific că zigotul unicelular se caracterizează prin „individualitate genetică”. Alte cercetări intreprinse de grupuri ale Universităţilor Cambridge şi Duke au arătat că procesul chimic numit „metilaţie” determină informaţia care va fi transmisă de anumite segmente de ADN în timpul fertilizării. S‑a crezut mult timp că cromozomii gameţilor materni şi corespondenţii lor masculini care se unesc pentru a crea cele 23 perechi de cromozomi ai nucleului diploid, sunt identici. Descoperirea metilaţiei a infirmat acest lucru, arătând că fiecare cromozom masculin şi fiecare cromozom feminin aduce zigotului o informaţie unică. Adăugarea de metil (CH₃) peste baza cytosine a ADN‑ului are un efect de sau de suprimare a activităţii genetice astfel încât, cu fiecare divizare succesivă, celulele devin tot mai diferenţiate.            În exprimarea lui Lejeune, „oul fertilizat este cea mai diferenţiată celulă de sub soare”. El conţine toată informaţia necesară pentru a produce o fiinţă umană vie. Expresia primară a vieţii umane derivă din alinierea unică a materialului cromozomic în nucleul acestei celule originare. Atunci când fertilizarea e încheiată, acea expresie începe să dirijeze funcţionarea celulară.            Acest lucru este adevărat în ciuda faptului că RNA‑ul matern derivat din citoplasma ovulului dirijează dezvoltarea zigotului până la mitoză, când genomul embrionic este activat. Acest prim proces de dezvoltare are loc o dată cu singamia. Individualitatea unică din punct de vedere genetic care rezultă e formată din interacţiunea nucleului şi a citoplasmei, care continuă chiar după ce genele embrionului sunt „activate”. Totuşi, „expresia primară” care ar putea fi identificată cu „sufletul”, trebuie să fie prezentă de la singamie, pentru a crea condiţii pentru interacţiune şi pentru a dirija creşterea zigotului.            Pe parcurs, în timp ce zigotul unicelular suferă mitoza, anumite porţiuni din informaţia sa genetică sunt „dezactivate” de metilaţie. Astfel, diferenţierea poate avea loc, permiţând dezvoltarea organismului de‑a lungul perioadei pre‑implantării.            Dacă Lejeune are dreptate, diferenţierea celulară este „programată” sau „înscrisă” în concept‑us de la începutul existenţei sale. Prin diferenţierea iniţială, informaţia genetică este transmisă de la prima celulă la a doua. Lejeune vorbeşte de un stadiu ipotetic tri‑celular al mitozei şi afirmă că la acest nivel are loc individualizarea. Aceasta (fie la stadiul tri‑celular, fie la cel tetra‑celular) e confirmată de faptul că dincolo de acest punct este imposibil să se creeze o himeră (o fiinţă care rezultă din amestecarea materialului neasemănător genetic, precum anomalia ţapului „geep”). Pe măsură ce celulele continuă să se divizeze, o altă informaţie este „dezactivată”, şi are loc o diferenţiere şi mai pronunţată. Aceasta înseamnă că diferenţierea celulară începe nu cu implantarea, ci cu „singularitatea”, abia la sfârşitul primelor două săptămâni ale sarcinii. Ea începe cu zigotul unicelular, atunci când o „expresie primară” dirijează un proces continuu care, în condiţii normale, va duce la naşterea unui copil. Prin urmare, în viziunea lui Lejeune, este greşit să se vorbească de „pre‑embrion” ca o „masă nediferenţiată de celule”. Diferenţierea, care implică existenţa individuală, se petrece o dată cu încheierea fertilizării. Prin urmare, fertilizarea şi conceperea trebuie recunoscute ca fiind simultane.
            Pe de altă parte, chiar expresia „pre‑embrion” se arată ca fiind una greşită, care trebuie abandonată. Dacă fertilizarea şi conceperea sunt simultane, atunci distincţia între „individualitate genetică” şi „individualitate de dezvoltare” nu mai poate exista. Fertilizarea marchează în mod obişnuit începutul unui proces continuu, neîntrerupt, care implică „individuazarea” progresivă prin diferenţiere şi de la stadiul „bi‑” şi „tri‑” celular al dezvoltării embrionului. Viaţa umană începe mai degrabă cu fertilizarea, atunci când întregul „cod” sau „program” înscris în zigot începe să dirijeze diviziunea celulară şi schimbul de informaţie genetică.  
O evaluare ortodoxă Problema esenţială ridicată de această dezbatere se referă la „individualitate”, procesul prin care individualitatea de dezvoltare şi cea ontologică – deci un individ uman distinct sau o „persoană” – se poate spune că există. În prezent, embriologiştii şi eticiştii sunt împărţiţi în două tabere în această privinţă. Pentru unii, totipotenţa şi lipsa aparentă a diferenţierii între blastomeri sau primele celule embrionare (alături de procentajul mare de ovule fertilizate respinse, sunt mărturii ale „animaţiei întârziate” şi a legitimităţii caracterizării conceptus‑ului pre‑implantatoriu ca un „pre‑embrion”. Pentru alţii, individualitatea genetică (care există fără discuţie de la singamie) şi continuitatea dezvoltării de la fertilizare la implantare şi mai departe, sunt argumente puternice în favoarea „animaţiei imediate”. Aceasta înseamnă că de la fertilizare, embrionul este o individualitate umană, care poate fi numită „persoană”, cu drepturi de protecţie deplină din partea legii.            Dilemele etice ridicate de această dezbatere sunt multiple. Dacă animaţia sau identitatea individuală apar o dată cu trăsătura primară la implantare, atunci s‑ar putea vorbi de mai multe niveluri de protecţie acordată conceptus‑ului. Cei care acceptă acest punct de vedere vor fi de acord că „pre‑embrionul” – ca individualitate umană potenţială – are dreptul la respect şi protecţie împotriva manipulării nediscriminate. Ei nu vor accepta totuşi, experimentele pe embrion în vederea obţinerii unor rezultate care să îmbunătăţească tehnicile pentru proceduri ca schimbarea genelor, reproducerea asistată prin FIV (fertilizarea in vitro) sau contracepţie. De asemenea, ei vor socoti drept morală întreruperea sarcinilor rezultate din viol sau incest şi poate chiar vor susţine avorturile „selective”.Dacă este definitiv dovedit faptul că diferenţierea celulară începe de la fertilizare, i. e., că animaţia sau însufleţirea au loc o dată cu singamia, atunci, pentru mulţi eticişti, fereastra de două săptămâni pretinsă de Shannon, Wolter ş. a. ar dispărea.
            Totipotenţa ar apărea ea însăşi ca o himeră: un concept hibrid născut din interese şi dintr‑o ştiinţă defectuoasă.            Fertilizarea in vitro şi experimentele pe embrion ar însemna manipulare care violentează drepturile individului la protecţie. Şi indiferent de modul în care a fost conceput embrionul, a pune capăt intenţionat unei sarcini în orice moment al ei ar implica un act ilicit de avort, întrucât el distruge o persoană umană în curs de dezvoltare.            Care este opinia Ortodoxiei faţă de această problemă? Antropologia Bisericii, fundamentată pe un principiu dublu al „sacralităţii şi sfinţeniei vieţii”, cheamă la recunoaşterea calităţii de persoană a omului din „momentul conceperii”. În timp ce embriologia modernă a demonstrat ambiguitatea inerentă acestei expresii, respingerea ortodoxă a avortului în orice stadiu, („indiferent că fetusul este format sau neformat”, în limbajul Sfântului Vasile), se aliniază cu perspectiva mai conservatoare a Bisericii Romano‑Catolice care susţine animaţia imediată.
            Opiniile celor două Biserici se despart în privinţa doctrinei catolice despre „însufleţire”, mai ales aşa cum a fost exprimată ea în termeni aristotelici şi tomişti. Expresii precum „însufleţire”, „infuzia unui suflet imaterial, raţional”, sau „un principiu al unei individualităţi materiale sau principiu al sinelui” sunt dualiste în viziunea ortodoxă, fiind o moştenire origenistă. Din perspectiva patristică răsăriteană (şi cea biblică), sufletul sau nephesh‑ul este chiar calitatea de persoană a individului (Facerea 1, 26 – 27 ; 2, 7) Prin urmare, este mai potrivit a spune: „Sunt un suflet” decât „Am un suflet”. De aceea, lunga controversă legată de animaţia imediată – mediată, îşi are obârşia într‑o antropologie defectuoasă, care crede că trupul material este animat de un suflet raţional creat separat de el şi infuzat în el la fertilizare, la implantare sau la un alt stadiu al dezvoltării sale.
            Susţinătorii teoriei animaţiei întârziate argumentează de regulă cu două acte biologice: unul monozigotic „identical twinning” şi „risipa” (wastage = respingerea ovulelor fertilizate înaintea implantării). Anthony Fisher a discutat ambele probleme în articolul său „Individuogenesis” şi a adus argumente ce sunt compatibile cu punctul de vedere ortodox. În timp ce problema risipei poate fi rezolvată doar prin ideea de teodicee, cu privire la „twinning” putem afirma următoarele:            Este un lucru stabilit faptul că blastomerii au o anumită totipotenţă până la gastrulaţie şi singularitate. Una sau mai multe celule ale morulei pot fi separate de masa principală şi, întrucât grupul separat conţine toată informaţia genetică a zigotului originar, el se poate dezvolta într‑un „geamăn identic”. De fapt, gemenii, posedând material genetic similar, nu sunt deloc „identici” în sensul strict al cuvântului, aşa cum orice părinte al unor gemeni crede. Dacă fiecare se dezvoltă dintr‑un genom comun, ei sunt – în virtutea metilaţiei şi a acţiunii citoplasmei oocite (RNA matern) – diferenţiaţi genetic, de vreme ce blastomerii înşişi sunt diferenţiaţi de la stadiul bi‑celular al mitozei, când începe expresia genomică.            Prin urmare, celulele pre‑implantatorii se pot despărţi în gemeni. Problema spinoasă a existenţei unui suflet sau a două suflete se rezolvă dacă privim fiecare entitate ca „fiind” un suflet şi nu ca „având” un suflet, pentru că prin „suflet” înţelegem puterea dăruită de Dumnezeu sau dynamis (cea dintâi expresie a lui Lejeune) care actualizează existenţa umană personală. În cazurile de reunire, identitatea personală nu mai este exprimată de două existenţe individuale, ci de una singură. Gemenii „identici” nu sunt deci fiinţe identice. Identitatea lor este genetică, dar este limitată de metilaţie astfel încât fiecare se dezvoltă într‑o persoană unică şi distinctă.            Fenomenul totipotenţei, limitat cum este, nu se prezintă deci ca un impediment în calea ideii că embrionul pre‑implantatoriu trebuie privit ca o fiinţă umană personală. Dacă formarea primei trăsături marchează sfârşitul totipotenţei şi a posibilităţii de a produce gemeni, diferenţierea celulară începe nu în acest moment, ci aproape imediat după fertilizare, la stadiul bi‑celular al divizării.            O asemenea diferenţiere prematură pare să pună în discuţie ideea lui Mc Cormick, că „stadiile primare” ale dezvoltării mamiferelor implică în primul rând stabilirea trofoblastului non‑embrionic şi nu formarea embrionului. La acest stadiu, trofoblastul este un element şi o condiţie vitală în dezvoltarea embrionică la fel cum sunt „organele vitale” care se dezvoltă ulterior. Acest lucru este adevărat în ciuda faptului că placenta este înlăturată la naştere. Dinţii de lapte, părul şi fiecare celulă somatică a fiecărui organ înlăturată la un anumit punct al dezvoltării umane şi este înlocuită de altele. Nu se poate spune atunci că organizarea şi creşterea trofoblastului în stadiul pre‑implantatoriu exclude ideea că embrionul este o viaţă umană individuală, pentru că, deşi trofoblastul este manifestarea vizibilă a acestei noi vieţi, „programul” sau „expresia primară” care va determina dezvoltarea sa ulterioară în organe vitale este deja activă (aşteptând să ia expresie la momentul potrivit în ciclul vieţii. În condiţii normale, există o continuitate în dezvoltarea umană, de la formarea zigotului, la implantare şi formarea sistemului nervos, şi până la naştere. Singurul moment în cadrul acestui continuum în care se poate spune că începe viaţa umană este chiar începutul său.            Acest tip de gândire ridică întrebări esenţiale privind moralitatea unor proceduri ca IVH (FIV) şi avortul, fie terapeutice sau elective. Oricât de dezirabilă ar fi acea „fereastră” de două săptămâni, pentru a facilita reproducerea, pentru a pune capăt sarcinilor tragice şi nedorite sau pentru a permite experimentele pe embrion, descoperirile recente în embriologie şi genetică arată că o astfel de fereastră nu există. Dacă într‑adevăr diferenţierea celulară începe în stadiul bicelular, atunci numirea formei de viaţă embrionare primare ca „pre‑embrion” este în cel mai bun caz amăgitoare. Această diferenţiere – sugerată clar de fenomenul metilaţiei, de imposibilitatea creerii de himere la stadiul tetra – celular al divizării şi de însăşi natura înţeleasă corect – confirmă părerea tradiţională a Bisericii că viaţa umană începe cu fertilizarea şi singamia ce‑i urmează.            Totuşi, chiar dacă embriologii ar demonstra în cele din urmă că o asemenea diferenţiere nu există – că metilaţia nu se aplică la oameni şi că pre‑embrionul este o „masă de celule nediferenţiate – aceasta nu ar schimba convingerea Bisericii Ortodoxe că viaţa umană începe cu concepţia, adică fertilizarea. Acest lucru s‑ar întâmpla nu datorită unui conservatorism încăpăţânat, ci evidenţei clare că „sufletul” omenesc este prezent chiar de la început, când „pro‑nucleii” spermei şi ai oocitului se unesc pentru a forma zigotul, creând astfel o fiinţă umană nouă şi unică. Principiul vieţii sau „expresia primară” care produce o dezvoltare continuă, ducând în mod normal la naşterea unui copil, este prezent de la primul stadiu. Prin urmare, nu se poate face nici o afirmaţie rezonabilă privind moralitatea avortului, a reproducerii asistate şi a experimentelor embrionare, fără să se ţină cont de acest adevăr esenţial.            Ne vom întoarce acum la problemele avortului, procreării asistate medical şi a ingineriei genetice, pentru a ne întreba asupra moralităţii acestor proceduri, în lumina concluziei de mai sus: viaţa umană începe de la fertilizare şi reclamă respect şi protecţie deplină din acel moment.  3. Procrearea şi începutul vieţii “În privinţa omului, acesta se cuvenea ca întâi să fie creat; creat, trebuia să crească; crescut fiind, trebuia să devină adult; adult, să se înmulţească; înmulţindu-se, să se întărească; întărit, să fie slăvit şi slăvit să vadă pe Dumnezeul Său.” - Sf. Irineu “Dumnezeu a creat omul dând naştere trupului său din materia preexistentă, pe care El a însufleţit-o cu propriul Său Duh.” - Sf. Grigorie Teologul
 “Începutul existenţei este unul şi acelaşi pentru trup şi suflet.” - Sf. Grigorie de Nyssa  Despre sensul “concepţiei”[10] “Când începe viaţa omului?”
         
Răspunsurile variate propuse la această problemă îndelung discutată exprimă adesea atitudinea corespunzătoare ordinii de zi politice sau sociale şi, de asemenea, cunoştinţele culturale despre dezvoltarea embrionară. Sugestiile se referă, pe rând, la momentul în care mama simte pentru întâia oară copilul mişcându-se în pântecele ei; la momentul în care fetusul poate supravieţui în afara uterului (de obicei după 24 de săptămâni); la momentul naşterii, când copilul începe să respire singur, sau la o perioadă de câteva zile după naştere, după ce nou-născutul şi-a demonstrat dreptul la viaţă (aceasta însemnând, printre altele, absenţa oricărei boli sau dereglări psiho-somatice). Cu cât mărim distanţa între “începutul vieţii umane” şi momentul fertilizării, cu atât se dilată şi deschiderea pentru avorturi, infanticid şi experimente embrionare.            Pe de altă parte, Biserica a afirmat dintotdeauna că viaţa umană începe o dată cu concepţia, care face frontieră comună cu fertilizarea. Cu mult timp înainte ca medicii specialişti să descopere celulele embrionare şi cromozomii, scriitorii creştini condamnau avortul în orice stadiu al sarcinii, pe temeiul că fetusul “format sau neformat” este întru totul om şi poartă în el “chipul lui Dumnezeu”[11].
            Problema este ridicată astăzi din nou dintr-o perspectivă diferită, care încearcă să fundamenteze reflecţia teologică pe datele biologice. Urmându-i pe embriologii britanici, câţiva moralişti creştini au făcut o distincţie între embrion şi aşa numitul “pre-embrion”. Acesta din urmă e descris ca o masă de celule nediferenţiate, de la zigotul unicelular şi până la dezvoltarea “primei trăsături” sau a primului “ax” al trupului în timpul săptămânii a treia de sarcină.            În acest punct, după implantarea în peretele uterului, el suferă o transformare radicală numită “singularizare” şi se poate spune astfel că posedă suflet omenesc sau individualitate umană. Potrivit acestei scheme, “concepţia” nu trebuie înţeleasă ca un moment (de exemplu la încheierea fertilizării), ci ca un proces. Trecerea de la “pre-embrion” la “embrion”, adică de la existenţa potenţială la cea actuală, are loc doar la finalizarea acestui proces. Se afirmă totuşi că viaţa umană “începe cu concepţia”. Dar definiţia “concepţiei” este modificată pe baza recentelor descoperiri din cadrul embriologiei, ea cuprinzând şi “singularizarea” prin implantarea conceptus-ului (produsului concepţiei) în membrana uterină, lucru care se întâmplă la aproximativ două săptămâni după fertilizare. Cu alte cuvinte, concepţia şi fertilizarea nu mai sunt înţelese ca fiind simultane. Fertilizarea marchează începutul procesului concepţiei, proces care durează 12 – 14 zile. Abia la sfârşitul acestei perioade se poate vorbi despre o nouă “viaţă umană” şi despre existenţa unui “suflet omenesc” unic.            Cercetările şi discuţiile pe această temă au fost rodul unei preocupări pastorale reale. În confuzia morală cauzată de proliferarea avorturilor legale în S.U.A. şi în alte ţări dezvoltate, dată fiind sensibilitatea la traumele produse de violuri şi incesturi, mulţi teologi caută sincer un mijloc care să permită victimelor violenţei sexuale să pună capăt unei sarcini nedorite într-un mod “licit”, care să fie conform învăţăturii morale tradiţionale a Bisericii. Dacă distincţia între pre-embrion şi embrion este legitimă, atunci întreruperea unei sarcini înainte de implantare, adică înainte de finalizarea procesului concepţiei şi de însufleţire, nu va fi considerat “avort” în accepţia tradiţională a termenului, cum este definit de către diferitele Biserici. Mai mult, distincţia medicală şi morală între pre-embrion şi embrion implică faptul că primul reprezintă mai degrabă viaţa umană potenţială decât cea actuală şi este, în acest fel, mai puţin îndreptăţit să beneficieze de drepturile şi protecţia socială acordate individualităţilor umane sau “persoanelor”. O consecinţă majoră a acceptării acestei distincţii constă în eliminarea obiecţiilor morale privind proceduri ca fertilizarea in vitro sau cercetările şi experimentele pe embrion în scopuri terapeutice.
            Dacă astfel de preocupări pastorale şi terapeutice sunt lăudabile şi sincere, ele presupun totuşi o perspectivă ştiinţifică a dezvoltării embrionului, care este departe de a fi unanim acceptată de către specialiştii în domeniu; de asemenea, ei se opresc asupra problemei teologice a însufleţirii şi a calităţii de persoană ce derivă de aici, care ridică serioase obiecţii din perspectivă ortodoxă. Vom încerca în acest capitol să schiţăm argumentul formulat de către trei dintre cei mai mari eticieni romano-catolici care au abordat acest subiect şi vom arăta de ce credem că punctul lor de vedere ar trebui schimbat, datorită recentelor cercetări embriologice. În concluzie vom evalua implicaţiile teologice ale poziţiilor lor, din perspectivă ortodoxă.  Shannon, Wolter şi McCormick despre “pre-embrion”[12]         
            Pe baza ultimelor descoperiri în domeniul embriologiei, putem schiţa următoarele stadii în dezvoltarea “pre-embrionului”:
            Multe celule din corpul omenesc sunt celule “somatice”, fiecare conţinând în nucleul său 46 de cromozomi. Sperma masculină şi ovulul feminin sunt celule embrionare sau “gameţi”, fiecare cu câte 23 de cromozomi[13]. Unirea acestor gameţi într-o singură celulă zigot (într-un zigot unicelular), care conţine 46 de cromozomi dispuşi în 23 de perechi, se petrece prin procesul fertilizării. Fertilizarea are loc la capătul trompei uterine, lângă ovare. Sperma depozitată în traiectul reproductiv feminin are nevoie de aproximativ 7 ore până ce enzimele sale penetrează peretele exterior al ovulului. Vor mai trece apoi trei ore până ce sperma îşi va face “călătoria” spre locul unde va avea loc fertilizarea. Dintre milioanele de spermatozoizi, unul singur va penetra zona de protecţie (zona pellucida) a ovulului şi îşi va face loc prin citoplasmă pentru a se uni cu nucleul haploid (care conţine un singur set de cromozomi nepereche). Acesta va produce ceea ce se numeşte “singamie”: unirea a doi gameţi în vederea formării unei individualităţi unice din punct de vedere genetic. Nucleul diploid rezultat conţine acum un aranjament unic al materialului genetic (ADN), care determină sexul conceptus-ului şi creează condiţiile pentru mitoză : divizarea celulelor individuale (blastomeri). Procesul începe cu o celulă dublă, o celulă triplă a-cronică, apoi o celulă cvadruplă, după care progresează prin multipli de 2 (8, 16, 32, etc.), până când embrionul se implantează în membrana uterină, spre finalul săptămânii a doua de sarcină.
            Timpul desfăşurării acestui proces este bine determinat: aproximativ şapte ore de la relaţia intimă la fecundare, încă trei ore până ce sperma va ajunge la ovul şi încă douăsprezece pentru penetrare. Fuziunea celor două celule, singamia, mai durează încă o zi. Prin urmare, întregul proces ce duce la fertilizare durează între 36 – 48 de ore. În ziua a patra, embrionul numără circa 16 celule şi este localizat lângă intrarea uterului[14]. Stadiul “blastulă” este atins atunci când celulele care se divizează  (continuu) formează o sferă sau un disc, al cărui înveliş exterior (trofoblast) va da naştere structurilor nutritive, inclusiv placentei, în timp ce masa internă (embrioblast) constituie embrionul însuşi. În acest moment, zona pellucida se rupe, iar embrionul se “cuibăreşte”, se ataşează de peretele uterului.
            În timpul acestei perioade de 10 – 12 zile, anterioară implantării, are loc fenomenul impropriu numit “pierdere”. Se estimează că între jumătate şi 2/3 din ovulele fertilizate sunt date afară din uter. Ele nu reuşesc să se implanteze şi sunt avortate (fără ca mama să ştie), dintr-o mulţime de motive, cum ar fi dezechilibre chimice în sistemul reproductiv sau gene cu defecte purtate de embrion. Dacă embrionul se implantează cu succes, el suferă o restructurare numită “gastrulaţie” sau “organogeneză”, rearanjare a celulelor în ectoderm, endoderm şi mezoderm embrionar. O dată cu aceasta se conturează şi trăsătura primitivă sau pritimive body axix, care duce la dezvoltarea iniţială a sistemului nervos al embrionului. La sfârşitul săptămânii a opta, sistemul nervos este pe deplin alcătuit, iar copilul în creştere, numit acum făt (fetus), se poate mişca şi simte durerea[15].
            Apelând la noile descoperiri din domeniul embriologiei, Thomas Shannon şi Allan Wolter afirmă alături de alţi embriologi şi de unii teologi, că trebuie făcută o distincţie clară între pre-embrion şi embrionul propriu-zis[16]. Pre-embrionul, susţin ei, este compus dintr-o masă de celule nediferenţiate (blastomeri), fiecare dintre acestea posedând totipotenţă. Asemenea hologramei, fiecare blastomer este înzestrat cu aceeaşi informaţie genetică pe care o posedă întregul. Aceasta înseamnă că de la zigot la formarea primei trăsături, fiecare celulă a morulei are capacitatea de a se dezvolta singură într-o individualitate umană. Totuşi, este o capacitate “potenţială”, atâta timp cât conceptus-ul trebuie să primească informaţie genetică adiţională de la mamă după implantare, pentru a ajunge la “singularizare” şi a se dezvolta într-un embrion adevărat. Acest lucru este evidenţiat de faptul că pre-embrionul se poate împărţi în două entităţi identice din punct de vedere genetic (dând naştere la doi gemeni), apoi, în cazuri rare, cele două se pot reuni pentru a produce o individualitate unică. Se mai afirmă că această capacitate de împărţire şi reunire persistă până la “gastrulaţie” numită şi “restricţie”, atunci când începe diferenţierea celulelor, iar totipotenţa se pierde. Cu alte cuvinte, zigotul nu poate deveni un embrion uman până ce nu primeşte informaţie genetică suplimentară de la gazda maternă şi nu de la gameţi[17]. Altfel se poate transforma într-o “molă hidatidiformă” canceroasă, compusă din ţesut placentar[18].
            Prin urmare, afirmă aceiaşi moralişti, este impropriu să se vorbească despre existenţa embrionului înainte de implantare. De-a lungul primelor două săptămâni, în timp ce se finalizează procesul concepţiei, conceptus-ul trebuie numit “pre-embrion”, ceea ce nu implică o “individualitate ontologică” sau, a fortiori, calitatea de persoană. Această indicaţie, alături de fenomenul “risipirii” (wastage), i-a condus la concluzia că pre-embrionul nu posedă ”suflet” imaterial şi raţional[19]. Mergând mai departe, ei susţin teoria “însufleţirii mediate” şi nu a celei ”imediate”[20], afirmând că însufleţirea nu poate avea loc înaintea “singularizării” şi a rearanjamentului structurii celulare necesare apariţiei embrionului. Pre-embrionul devine astfel, prin definiţie, un candidat pentru avortul licit din punct de vedere moral şi pentru experimentele ştiinţifice (deşi Shannon şi Wolter nu merg atât de departe în mod explicit).
            O abordare la fel de atentă şi informată ştiinţific o face Richard McCormick în articolul său “Cine sau ce este pre-embrionul ?” El afirmă că termenul “pre-embrion” a fost adoptat de către Societatea Americană pentru Fertilitate şi de către British Voluntary Licensing Authority, “întrucât primele stadii de dezvoltare a mamiferelor implică în primul rând stabilirea trofoblastului non-embrionic şi nu formarea embrionului”[21]. Vom vedea îndată că această problemă este pusă la îndoială de recentele cercetări embriologice.
            Articolul lui McCormick prezintă diferite opinii romano-catolice care presupun că începutul individualităţii umane coincide cu începutul calităţii de persoană a omului. El vrea să demonstreze, asemenea lui Shannon şi Wolter, că individualitatea umană nu este determinată de fertilizare, ci de întregul proces care duce la singularizare şi la formarea primei trăsături (după care formarea gemenilor nu mai e posibilă). El face în acest sens o distincţie importantă între “individualitatea genetică” şi “individualitatea de dezvoltare”. Prima există într-adevăr de la fertilizare, dar aceasta nu înseamnă că conceptus-ul a primit calitatea de persoană sau că poate fi considerat “o persoană umană însufleţită”, deoarece trebuie să existe o anumită stabilitate biologică în organism înainte de a fi posibilă calitatea de persoană. Această stabilitate nu apare înainte de stadiul organizării embrionare primare, adică înainte de apariţia primei trăsături[22]. Deşi concluzia este că pre-embrionul trebuie tratat ca o persoană, întrucât el este într-un sens “persoană în devenire”[23], el menţine totuşi termenul “pre-embrion” datorită totipotenţei sale caracteristice şi a capacităţii de a se diviza în două părţi eglale (de a da naştere unor gemeni). Prin urmare, pre-embrionul nu este un “cine”, ci este un “ce”, care e unic din punct de vedere genetic şi are “posibilitatea de a deveni adult”[24]. Dar această potenţialitate se poate realiza numai prin dobândirea “individualităţii de dezvoltare”, după apariţia primei trăsături. El conchide că pre-embrionul trebuie tratat ca o persoană, dar numai întrucât are un “potenţial intrinsec” de a deveni persoană şi întrucât întreaga problemă e înconjurată de “multe incertitudini”, încheie el.
            McCormick nu exclude nici experimentele non-terapeutice, întrucât pentru el pre-embrionul nu poate fi considerat o persoană umană însufleţită în realitate. Totuşi, el ar aproba cercetările pre-embrionare numai atunci când criteriile pentru aceste cercetări sunt stabilite la nivel naţional. Deşi nu abordează problema avorturilor pre-implantatorii, opinia sa duce la acceptarea avorturilor din punct de vedere moral, în cazul sarcinilor cauzate de abuzuri sexuale[25].
  Jérôme Lejeune şi “cutia de concentrare” Cum vom aprecia aceste argumente în favoarea distincţiei între pre-embrion şi embrion, sau între individualitatea genetică şi cea de dezvoltare? Problema se reduce practic la acurateţea evidenţei ştiinţifice care susţine “totipotenţa” blastomerilor şi la afirmaţia lui McCormick că “primele stadii ale dezvoltării mamiferelor implică, în primul rând, stabilirea trofoblastului non-embrionic şi nu formarea embrionului”. Deşi au fost aduse mărturii solide în favoarea ambelor idei, alte studii recente duc la concluzii diferite.            Totuşi, înainte de a nota aceste consideraţii, este nevoie să accentuăm faptul că ştiinţa embriologiei se află într-o stare de flux. Mai ales în S. U. A. şi în Franţa, dezbaterea se concentrează acum asupra unor probleme precum rolul citoplasmei în transmiterea informaţiei genetice către ovululul proaspăt fertilizat, dar părerile specialiştilor asupra acestui subiect nu au ajuns încă la un consens. Evidenţa care începe să se impună tinde totuşi să sprijine teoria că viaţa umană (existenţa individuală şi, prin urmare, cea personală) începe nu o dată cu implantarea, ci o dată cu finalizarea fertilizării şi cu singamia sau, în cele din urmă, cu stadiul bi-celular al mitozei. Pentru a înţelege această problemă, vom reaminti un caz recent care a atras atenţia în mass-media, întrucât a adus disciplina secretă a embriologiei în sfera legii civile.            În aprilie 1989, New York Times relata despre divorţul în curs dintre Mary Sue Devis şi Jr. Lewis Davis, din Maryville, Tennessee. Ceea ce făcea din această întâmplare un fapt unic şi un caz celebru pe plan internaţional era faptul că cei doi apelaseră la fertilizarea in vitro, care a produs un total de 9 embrioni. Doi dintre aceştia au fost transferaţi în uterul doamnei Davis, dar nu au reuşit să se implanteze. Ceilalţi 7 au fost îngheţaţi pentru o întrebuinţare ulterioară. În timpul divorţului, doamna Davis a cerut custodie, fie pentru a primi embrionii chiar ea, fie pentru a-i dona cuiva. Domnul Davis a afirmat, pe de-o parte, că nu poate fi obligat să-şi asume responsabilitatea de părinte după divorţ şi, prin urmare, a cerut şi el custodie pentru a distruge embrionii, ca o parte a proprietăţii comune a cuplului. Pe lângă problema conservării criogenice şi posibilitatea ca embrionii să moară în cutia de concentrare, datorită întârzierilor sistemului juridic, adevărata problemă morală se reduce la un fapt esenţial: embrionii erau persoane umane cu “drepturi” vrednice de protecţia legii, sau erau o simplă proprietate comună care trebuia împărţită între cele două părţi şi folosită în consecinţă ? Decizia a fost, în cele din urmă, luată la recurs. Dl. Davis a primit custodia şi embrionii au fost, probabil, distruşi[26].
            Unul din martorii apărării (ai mamei) a fost eminentul genetician francez Dr. Jérôme Lejeune, care îşi câşigase recunoaşterea mondială pentru descoperirea trisomiei 21, cauza sindromului Down. Mărturia lui Lejeune este reprodusă în cartea sa The Concentration Can, When Does Human Life Begin?[27] Deşi Lejeune, decedat între timp, a fost criticat pentru perspectiva sa “integristă” şi pentru apărarea înflăcărată a învăţăturii romano-catolice despre avort, mărturia sa se bazează pe cercetări făcute în Anglia, Franţa şi S. U. A. care au fost acceptate de comunitatea ştiinţifică internaţională. Expunem pe scurt, în cele ce urmează, argumentarea sa.
            La sfârşitul anilor ’80, cercetările geneticianului britanic Alec Jeffreys au confirmat unicitatea genetică a fiecărui ovul uman fertilizat, stabilind prin experiment ştiinţific că zigotul unicelular se caracterizează prin “individualitate genetică”. Alte cercetări intreprinse de grupuri ale Universităţilor Cambridge şi Duke au arătat că procesul chimic numit “metilare” determină informaţia care va fi transmisă de anumite segmente de ADN în timpul fertilizării. S-a crezut mult timp despre cromozomii gameţilor materni şi corespondenţii lor masculini, care se unesc pentru a crea cele 23 de perechi de cromozomi ai nucleului diploid, că sunt identici. Descoperirea metilării a infirmat acest lucru, arătând că fiecare cromozom masculin şi fiecare cromozom feminin aduce zigotului o informaţie unică. Adăugarea de metil (CH₃) peste baza citozină a ADN-ului are un efect de întrerupere sau de suprimare a activităţii genetice specifice astfel încât, cu fiecare divizare succesivă, celulele devin tot mai diferenţiate. În exprimarea lui Lejeune, “oul fertilizat este cea mai diferenţiată celulă de sub soare”[28]. El conţine toată informaţia necesară pentru a produce o fiinţă umană vie. “Expresia primară“ a vieţii umane derivă din alinierea unică a materialului cromozomic în nucleul acestei celule originare. Atunci când fertilizarea e încheiată, acea expresie începe să dirijeze funcţionarea celulară.
            Afirmaţia este adevărată în ciuda faptului că ARN-ul matern, derivat din citoplasma ovulului, dirijează dezvoltarea zigotului până la mitoză, când genomul embrionic este activat. Acest prim proces de dezvoltare are loc o dată cu singamia. Individualizarea ce rezultă, unică din punct de vedere genetic, e formată din interacţiunea nucleului şi a citoplasmei, care continuă chiar după ce genele embrionului sunt “activate”. Totuşi, “expresia primară” care ar putea fi identificată cu “sufletul”, trebuie să fie prezentă de la singamie, pentru a crea condiţiile necesare interacţiunii şi pentru a dirija creşterea zigotului. Pe parcurs, în timp ce zigotul unicelular suferă mitoza, anumite porţiuni din informaţia sa genetică sunt “dezactivate” de metilare. Astfel, diferenţierea poate avea loc, permiţând dezvoltarea organismului de-a lungul perioadei pre-implantării[29].
            Dacă Lejeune are dreptate, diferenţierea celulară este “programată” sau “înscrisă” în conceptus de la începutul existenţei sale. Prin diferenţierea iniţială, informaţia genetică este transmisă de la prima celulă la a doua. Lejeune vorbeşte despre un stadiu ipotetic tri-celular al mitozei şi afirmă că individualizarea are loc la acest nivel. Faptul e confirmat (fie la stadiul tri-celular, fie la cel tetra-celular) prin aceea că, dincolo de acest punct, este imposibil să se creeze o himeră (o fiinţă care rezultă din amestecarea materialului neasemănător genetic, precum anomalia oaie-ţap numită “geep”). Pe măsură ce continuă diviziunea celulară, o altă informaţie este “dezactivată” şi are loc o diferenţiere şi mai pronunţată. Aceasta înseamnă că diferenţierea celulară începe nu cu implantarea, ci cu “singularizarea”, abia la sfârşitul primelor două săptămâni ale sarcinii. Ea începe cu zigotul unicelular, atunci când o “expresie primară” dirijează un proces continuu care, în condiţii normale, va duce la naşterea unui copil. Prin urmare, în viziunea lui Lejeune, este greşit să se vorbească de “pre-embrion” ca o “masă nediferenţiată de celule”. Diferenţierea, care implică existenţa individuală, se petrece o dată cu încheierea fertilizării. Deci fertilizarea şi concepţia trebuie recunoscute ca fiind simultane.
            Pe de altă parte, chiar expresia “pre-embrion” se arată ca fiind una greşită, care trebuie abandonată. Dacă fertilizarea şi concepţia sunt simultane, atunci distincţia între “individualitate genetică” şi “individualitate de dezvoltare” nu mai poate exista. Fertilizarea marchează în mod obişnuit începutul unui proces continuu, neîntrerupt, care implică “individuazarea” progresivă prin diferenţiere şi specificitate, de la stadiul bi şi tri-celular al dezvoltării embrionului. Viaţa umană începe deci, mai degrabă cu fertilizarea, atunci când întregul “cod” sau “program” înscris în zigot începe să dirijeze diviziunea celulară şi schimbul de informaţie genetică.  O evaluare ortodoxă             Problema esenţială ridicată de această dezbatere se referă la “individualizare”, procesul în urma căruia individualitatea de dezvoltare şi cea ontologică – deci un individ uman distinct, sau o “persoană” – se poate spune că există. În această privinţă embriologii şi eticienii sunt împărţiţi astăzi în două tabere. Pentru unii, totipotenţa şi lipsa aparentă a diferenţierii între blastomeri sau primele celule embrionare (alături de procentajul mare de ovule fertilizate respinse) sunt mărturii ale “însufleţirii întârziate” şi a legitimităţii caracterizării conceptus-ului pre-implantat ca un “pre-embrion”. Pentru alţii, individualitatea genetică (care există fără discuţie de la singamie) şi continuitatea dezvoltării de la fertilizare la implantare şi mai departe, sunt argumente puternice în favoarea “însufleţirii imediate”. Aceasta înseamnă că de la fertilizare, embrionul este o individualitate umană, care poate fi numită “persoană”, cu drepturi de protecţie deplină din partea legii[30].
            Dilemele etice ridicate de această dezbatere sunt multiple. Dacă însufleţirea sau identitatea individuală apare o dată cu trăsătura primară la implantare, atunci s-ar putea vorbi de mai multe niveluri de protecţie acordată conceptus-ului. Cei care acceptă acest punct de vedere vor fi de acord că “pre-embrionul”, ca individualitate umană potenţială, are dreptul la respect şi protecţie împotriva manipulării hazardate. Ei vor accepta totuşi experimentele pe embrion în vederea obţinerii unor rezultate care să îmbunătăţească tehnicile pentru proceduri ca schimbarea genelor, reproducerea asistată prin FIV (fertilizarea in vitro) sau contracepţia. De asemenea, ei vor socoti drept morală întreruperea sarcinilor rezultate din viol sau incest şi poate chiar vor susţine avorturile “selective”.            Dacă este definitiv dovedit faptul că diferenţierea celulară începe de la fertilizare, adică faptul că însufleţirea are loc o dată cu singamia, atunci, pentru mulţi eticieni, “fereastra“ de două săptămâni, pretinsă de Shannon, Wolter ş. a. dispare. Totipotenţa ar apărea ea însăşi ca o himeră: un concept hibrid născut din interese şi dintr-o ştiinţă defectuoasă. Fertilizarea in vitro şi experimentele pe embrion ar însemna manipulare care violează drepturile individului la protecţie. {i indiferent de modul în care a fost conceput embrionul, a pune capăt intenţionat unei sarcini, în orice moment al ei, înseamnă un act ilicit de avort, întrucât el distruge o persoană umană în curs de dezvoltare.            Care este opinia Ortodoxiei faţă de această problemă? Antropologia Bisericii, fundamentată pe un principiu dublu al “sacralităţii şi sfinţeniei vieţii”, cheamă la recunoaşterea calităţii de persoană a omului din “momentul concepţiei”. În timp ce embriologia modernă a demonstrat ambiguitatea inerentă acestei expresii, respingerea ortodoxă a avortului în orice stadiu (“indiferent că fetusul este format sau neformat”, în limbajul Sfântului Vasile), se aliniază cu perspectiva mai conservatoare a Bisericii Romano-Catolice care susţine însufleţirea imediată.
            Opiniile celor două Biserici se despart în privinţa doctrinei catolice despre “însufleţire”, mai ales aşa cum a fost exprimată ea în termeni aristotelici şi tomişti[31]. Expresii precum “însufleţire”, “infuzia unui suflet imaterial raţional”, sau “un principiu al unei individualităţi materiale sau principiu al sinelui” sunt dualiste în viziunea ortodoxă, fiind o moştenire origenistă. Din perspectiva patristică răsăriteană, sufletul sau nephesh-ul este chiar calitatea de persoană a individului (Facerea 1, 26-27; 2, 7) Prin urmare, este mai potrivit a spune: “Sunt un suflet” decât “Am un suflet”. De aceea, lunga controversă legată de însufleţirea imediată sau mediată (întârziată), îşi are obârşia într-o antropologie defectuoasă, care crede că trupul material este animat de un suflet raţional creat separat de el şi infuzat în el la fertilizare, la implantare sau la un alt stadiu al dezvoltării sale.
            Susţinătorii teoriei însufleţirii întârziate argumentează de regulă cu două acte biologice: multiplicarea monozigotică (“identical twinning”) şi “risipa” (wastage – respingerea ovulelor fertilizate înaintea implantării). Anthony Fisher a discutat ambele probleme în articolul său Individuogenesis şi a adus argumente ce sunt compatibile cu punctul de vedere ortodox. În timp ce problema “risipei” poate fi rezolvată doar prin ideea de teodicee[32], cu privire la multiplicarea monozigotică (twinning), noi putem afirma următoarele:
            Este un lucru stabilit faptul că blastomerii au o anumită totipotenţă până la gastrulaţie şi la atingerea singularizării. Una sau mai multe celule ale morulei pot fi separate de masa principală şi, întrucât grupul separat conţine toată informaţia genetică a zigotului originar, el se poate dezvolta într-un “geamăn identic”. De fapt gemenii, posedând material genetic similar, nu sunt deloc “identici” în sensul strict al cuvântului, aşa cum orice părinte al unor gemeni ştie. Dacă fiecare se dezvoltă dintr-un genom comun, ei sunt – în virtutea metilării şi a acţiunii citoplasmei oocite (ARN matern) – diferenţiaţi genetic, de vreme ce blastomerii înşişi sunt diferenţiaţi de la stadiul bi-celular al mitozei, când începe expresia genomică.
            Prin urmare, celulele pre-implantatorii se pot despărţi în gemeni. Problema spinoasă a existenţei unui suflet sau a două suflete se rezolvă dacă privim fiecare entitate ca “fiind” un suflet şi nu ca “având” un suflet, pentru că prin “suflet” înţelegem puterea dăruită de Dumnezeu sau dynamis ("formula primară" a lui Lejeune) care actualizează existenţa umană personală. În cazurile de reunire, identitatea personală nu mai este exprimată de două existenţe individuale, ci de una singură. Gemenii “identici” nu sunt deci fiinţe identice. Identitatea lor este genetică, dar este limitată de metilare, astfel încât fiecare se dezvoltă într-o persoană unică şi distinctă.
            Fenomenul totipotenţei, limitat cum este, nu se prezintă deci ca un impediment în calea ideii că embrionul pre-implantatoriu trebuie privit ca o fiinţă umană personală. Dacă formarea primei trăsături marchează sfârşitul totipotenţei şi a posibilităţii de a produce gemeni, diferenţierea celulară începe nu în acest moment, ci aproape imediat după fertilizare, la stadiul bi-celular al divizării.            O asemenea diferenţiere prematură pare să pună în discuţie ideea lui McCormick potrivit căreia “stadiile primare” ale dezvoltării mamiferelor implică în primul rând stabilirea trofoblastului non-embrionic şi nu formarea embrionului[33]. În acest stadiu, trofoblastul este un element şi o condiţie vitală în dezvoltarea embrionică, la fel cum sunt “organele vitale” care se dezvoltă ulterior. Acest lucru este adevărat în ciuda faptului că placenta este înlăturată la naştere. Dinţii de lapte, părul şi fiecare celulă somatică a fiecărui organ înlăturat la un anumit punct al dezvoltării umane, sunt înlocuite de altele. Nu se poate spune atunci că organizarea şi creşterea trofoblastului în stadiul pre-implantatoriu exclude ideea că embrionul este o viaţă umană individuală, pentru că, deşi trofoblastul constituie manifestarea vizibilă a acestei noi vieţi, “programul” (sau “formula primară”) care va determina dezvoltarea sa ulterioară în organe vitale este deja activ, aşteptând să ia expresie la momentul potrivit în ciclul vieţii[34]. În condiţii normale, există o continuitate în dezvoltarea umană, de la formarea zigotului la implantare, apoi la formarea sistemului nervos, până la naştere. Singurul moment în cadrul acestui continuum în care se poate spune că începe viaţa umană nu este altul decât chiar începutul său.
            Acest tip de gândire ridică întrebări esenţiale privind moralitatea unor proceduri ca FIV şi avortul terapeutic sau la cerere. Oricât de dorită ar fi acea “fereastră” de două săptămâni pentru a facilita reproducerea, pentru a pune capăt sarcinilor tragice şi nedorite sau pentru a permite experimentele pe embrion, descoperirile recente în embriologie şi genetică arată că o astfel de fereastră nu există. Dacă într-adevăr diferenţierea celulară începe în stadiul bi-celular, atunci numirea formei embrionare primare de viaţă ca “pre-embrion” este în cel mai bun caz amăgitoare. Această diferenţiere, sugerată clar de fenomenul metilării, de imposibilitatea creării de himere la stadiul tetra-celular al divizării, confirmă părerea tradiţională a Bisericii că viaţa umană începe cu fertilizarea şi singamia ce-i urmează.            Totuşi, chiar dacă embriologii ar demonstra în cele din urmă că o asemenea diferenţiere nu există – că metilarea nu se aplică la oameni şi că pre-embrionul este o “masă de celule nediferenţiate – aceasta nu ar schimba convingerea Bisericii Ortodoxe că viaţa umană începe cu concepţia, adică o dată cu fertilizarea. {i nu datorită unui conservatorism încăpăţânat, ci datorită evidenţei clare că “sufletul” omenesc este prezent chiar de la început, când “pro-nucleii” spermei şi ai oocitului se unesc pentru a forma zigotul, creând astfel o fiinţă umană nouă şi unică. Principiul vieţii sau “formula primară” care produce o dezvoltare continuă, ajungând în mod normal la naşterea unui copil, este prezent de la primul stadiu. Prin urmare, nu se poate face nici o afirmaţie rezonabilă privind moralitatea avortului, a reproducerii asistate şi a experimentelor embrionare, fără să se ţină cont de acest adevăr esenţial.            Ne vom întoarce acum la problemele avortului, ale procreării asistate medical şi ale ingineriei genetice, pentru a ne întreba asupra moralităţii acestor proceduri, în lumina concluziei de mai sus: viaţa umană începe de la fertilizare şi reclamă respect şi ocrotire deplină din acel moment.         
  Apendice 1             Această declaraţie sumară despre avort a fost scrisă de către autor acum câţiva ani, ca o broşură pentru a fi distribuită în parohiile ortodoxe şi nu numai. A fost publicată de către Departamentul Educaţiei Religioase al Bisericii Ortodoxe din America şi se poate obţine prin DRE, PO Box. 675, Syosset, N. Y.  11791.  Ortodoxia şi avortul Avortul: poziţia Bisericii             Fiecare fiinţă umană fiind creată de către Dumnezeu, poartă chipul lui Dumnezeu şi primeşte darul vieţii pentru a-L slăvi pe Dumnezeu şi a se bucura de comuniunea veşnică cu El. Învăţătura creştină insistă, aşadar, asupra sfinţeniei vieţii omeneşti din momentul concepţiei.            În cadrul dezbaterii asupra avortului se ridică următoarea întrebare : care anume este momentul începutului vieţii? Când începe viaţa umană? Aceasta este o întrebare crucială, întrucât în societatea americană luarea voită a vieţii omeneşti încă este considerată drept crimă. Cei care promovează avortul la cerere (“pro-alegerea”) nu sunt, în mod raţional, “pro-crimă”, adică pentru crimă. Mai degrabă ei neagă faptul că fetusul este cu adevărat om.
            Biserica Ortodoxă a învăţat întotdeauna că viaţa umană începe la concepţie, când un spermatozoid se contopeşte cu un ovul pentru a produce o fiinţă vie, unică din punct de vedere genetic. Acuzând avortul încă din secolul IV, Sfântul Vasile cel Mare spunea: “Cea care cu bună ştiinţă distruge fetusul, va fi pedepsită pentru crimă …  şi la noi nu este după subtilitatea expresiunii de făt format şi neformat” (Canoanele 2 şi 8)[35]. Consensul patristic susţine că sufletul e creat la concepţie. Noi exprimăm acest adevăr în chip liturgic, sărbătorind zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul (24 septembrie), cea a Maicii Domnului (8 decembrie) şi a Mântuitorului însuşi (Bunavestire, 25 martie). Ortodoxia conchide, aşadar, că avortul făcut în orice moment al sarcinii este o formă de omucidere şi atrage vina asupra celui care săvârşeşte acest lucru la fel de mult ca şi asupra mamei.
  Excepţiile şi “cazurile grave”             Dată fiind această poziţie, poate vreodată Biserica să admită excepţii? În acele cazuri, tot mai rare, în care alegerea medicală trebuie făcută între viaţa mamei şi cea a copilului nenăscut, este admisibil moral să se acorde prioritate mamei. Aceasta nu pentru că ea ar fi o “persoană” integră, în timp ce copilul este doar o “viaţă potenţială” – deoarece amândoi sunt oameni, în aceeaşi măsură – ci pentru că mama îşi are locul ei şi responsabilitatea ei în familie, unde prezenţa sa iubitoare influenţează direct viaţa soţului şi a celorlalţi copii ai săi.            Cu toate acestea, o mamă care îşi dă viaţa în mod voit, în favoarea copilului ei, săvârşeşte actul cel mai profund de binefacere creştină. “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are – spune Iisus – ca viaţa lui să şi-o pună pentru prieteni.” (Ioan 15, 13). Însă orice decizie de acest gen trebuie făcută în lumina nevoilor şi dorinţelor membrilor familiei, întrucât familia ca întreg, constituie un trup ce reflectă iubirea dintre Hristos şi Trupul Său, Biserica (Efeseni 5). De aceea este recomandabil ca cei doi soţi să discute deschis şi cinstit împreună cu duhovnicul lor, o astfel de eventualitate încă din timpul fazelor primare ale sarcinii. Cele două traume identice, ale violului şi ale incestului, sunt adesea invocate ca justificare pentru avort. Ambele acte sunt, prin însăşi natura lor, brutale şi dezumanizante. Totuşi, sunt foarte rare sarcinile ce au o asemenea cauză. Când o femeie devine victimă a violului sau a incestului, ar trebui să caute imediat un tratament medical pentru oprirea concepţiei. {tiinţa embriologiei a arătat că fertilizarea, adică unirea nucleului spermatozoidului cu nucleul ovulului, necesită 36 de ore pentru finalizare. Acest lucru deschide o “fereastră” de mai mult de o zi pentru a se face o astfel de intervenţie, fără riscul de a avorta un rod al concepţiei, recunoscut de către Biserică drept o “persoană” umană, un “individ” uman.De la o vârstă foarte mică, copiii ar trebui învăţaţi cu grijă, dar deschis, despre locul şi funcţia sexualităţii în relaţia conjugală. Ei ar mai trebui să afle că violenţa sexuală există, şi în interiorul şi în afara familiei, şi că nu ar trebui să se ruşineze dacă devin victimele ei. Mai degrabă ar trebui să caute un tratament medical, spiritual şi psihologic, pentru a vindeca urmările traumei, ca şi pentru a evita concepţia.Dacă sarcina se produce ca rezultat al violului sau al incestului, atunci copilul ar trebui lăsat să se nască şi, dacă mama nu poate accepta responsabilitatea pentru acesta, copilul ar putea fi oferit spre adopţie. Aceasta e o “învăţătură grea” cu siguranţă, mai ales în societatea noastră unde avortul a devenit o formă de control al naşterii, acceptată şi considerată legală. Este tragic faptul că femei creştine, prea traumatizate de viol pentru a mai apela la medic, s-au sinucis deoarece un preot bine intenţionat sau un membru al familiei le-a obligat să poarte copilul zămislit. “Sfinţenia vieţii”, principiul ei, se aplică în aceeaşi măsură mamei cât şi copilului în astfel de cazuri, iar în situaţia rară în care trauma este atât de mare încât constituie un adevărat pericol pentru viaţa mamei, avortul după implantare (care are loc la şase sau opt zile după concepţie) poate fi cel mai mic dintre două rele. însă conceptul de “traumă” nu trebuie extins pentru a se referi la cazurile care implică simplul disconfort al mamei, anxietatea, problemele financiare, planurile referitoare la cariera mamei, etc. Nici nu ar trebui invocat în cazurile în care mama devine însărcinată ca rezultat al liberei angajări în relaţia sexuală.Acceptă Biserica avortul în cazurile în care copilul este descoperit, prin investigare genetică, ca anormal, destinat să trăiască cu un grav handicap o viaţă întreagă? Dată fiind sfinţenia inerentă fiecărei vieţi umane, răspunsul nu poate fi decât că Biserica nu poate şi nici nu o face. În unele cazuri, precum cazul sindromului Down, părinţii sau îngrijitorii sunt cei care simt handicapul, iar nu copilul. În alte cazuri grave, precum cel de spina bifida, tehnologia medicală poate aduce o însemnată uşurare pacientului, ajutându-l să ducă o existenţă relativ fără durere şi creatoare. În rarele situaţii de boli incurabile, care debilitează fiinţa umană, precum sindromul Lesch-Nyhan sau fibroza cistică, dilema pare mai acută, întrucât suferinţa fizică nealinată şi cea psihică pot să se adauge bolii, iar tratamentul prelungit poate impune o povară financiară insuportabilă adupra familiei. Totuşi, nu există altă explicaţie pentru avortarea unor astfel de copii, decât aceea că se ucide un nou-născut “anormal”, care poate supravieţui cu îngrijirea medicală necesară şi îngrijirea părintească plină de iubire. Dată fiind originea vieţii în momentul concepţiei, avortul poate fi perceput ca infanticid. Tragedia epocii noastre este că acesta din urmă devine la fel de acceptabil ca şi primul, în gândirea obişnuită. Dacă îl putem distruge pe cel nenăscut, de ce nu am face la fel şi în cazul celui nou-născut nedorit? Întrebarea a fost pusă şi este pusă în tonalităţi tot mai stridente, chiar şi de către aşa-zişi eticieni creştini.  Un răspuns ortodox             Împotriva afirmaţiilor făcute de către militanţii pro-avort, sarcina nu implică doar femeia şi propriul ei trup. Sarcina este o relaţie creată între mamă şi fiinţa unică, personală care trăieşte şi se dezvoltă în ea. Fie că recunoaşte sau nu acest lucru, propria ei viaţă îi aparţine lui Dumnezeu şi se află în întregime sub puterea Lui. Acelaşi lucru este adevărat, implicit şi în mod necesar, şi în ceea ce priveşte copilul cel nenăscut.            Creştinii ortodocşi din S. U. A. trăiesc într-o societate în care 6 % din tinerele femei au făcut cel puţin un avort la vârsta de 15 ani, iar numărul acestora creşte. Sarcina la adolescente nu constituie singurul motiv pentru avort, însă este unul major. Biserica trebuie să-i înveţe pe cei tineri şi pe cei bătrâni laolaltă însemnătatea sexualităţii şi necesitatea responsabilităţii sexuale. Ea trebuie să facă tot posibilul pentru a convinge tinerii creştini că activitatea sexuală îşi are locul potrivit doar în contextul unei uniri binecuvântate, heterosexuale şi conjugale. Biserica mai trebuie să accentueze responsabilitatea tatălui, deplină şi egală moral, spiritual şi financiar, în orice situaţie în care este conceput un copil. O astfel de instruire nu ar trebui lăsată în seama şcolilor sau a altor organizaţii din cadrul societăţii noastre, căci acestea au dovedit adesea că subminează valorile etice creştine. Răspândirea necontrolată a SIDA, datorată astăzi în mare parte opţiunii majoritare pentru aşa numita “viaţă sexuală sigură”, în defavoarea principiului moral autentic.            Dar nu este de ajuns ca noi creştinii să mărturisim doar poziţia tradiţională a Bisericii faţă de problema avortului. Trebuie făcut orice efort pentru ajutarea copiilor nedoriţii sau abuzaţi care nu pot sau nu ar trebui crescuţi în familia lor de origine. Aceasta însemnă oferirea de suport financiar unde e nevoie, şi pentru mamă şi pentru copil, şi eforturi pentru ca legislaţia să faciliteze cu responsabilitate procedurile pentru adopţie în toată ţara. Pe scurt aceasta înseamnă că nu putem condamna avortul în chip rezonabil dacă nu vrem să ne asumăm responsabilitatea pentru bunăstarea copiilor nedoriţi ce se nasc, indiferent de sănătatea lor, de capacitatea mintală sau de mediul rasial.            Vorbind de dimensiunile responsabilităţii creştine în Biserică şi în întreaga lume creată de către Dumnezeu, Sfântul Pavel ne-a oferit o imagine ce se aplică atât responsabilităţii noastre faţă de cei ce aleg avortul, cât şi faţă de cei care vor fi victimele lui: “Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (Romani 12, 5).Dacă refuzăm să aplicăm această imagine problemei avortului, îl trădăm nu numai pe cel nenăscut, dar şi pe însuşi Autorul vieţii. {i invers, a oferi sprijin material adecvat şi îngrijire iubitoare “unora ca aceştia”, înseamnă a-I arăta respect şi a-I sluji Lui.
Alte lecturi:Fr. Stanley S. Harakas, Contemporary Moral Issues Facing the Orthodox Christian (Minneapolis: Light & Life Publishing, 1983, partea a III-a , “Sex and Family Issues”.Fr John Kowalcyzk, An Orthodox View on Abortion, Minneapolis : Light & Life Publishing, 1979. Al Zecelea Conciliu din Întreaga Americă al Bisericii Ortodoxe din America a lansat următoarea declaraţie, distribuită în toate parohiile, despre Duminica Sfinţeniei Vieţii, 18 ianuarie 1998: Afirmaţia sinodală despre avort            Avortul este un act de crimă pentru care cei implicaţi, voluntar şi involuntar, vor răspunde în faţa lui Dumnezeu.            Cei care se găsesc în situaţii tragice – precum cele implicând violul, incestul şi boala – în care vieţile mamelor şi ale copiilor nenăscuţi sunt ameninţate, şi este nevoie să se ia hotărâri dureroase, de viaţă şi de moarte, trebuie sfătuiţi să ia atitudini responsabile în faţa lui Dumnezeu, Care este drept şi milostiv, Căruia îi vor da socoteală pentru faptele lor.            Femei şi bărbaţi, inclusiv membrii familiei şi prietenii femeii însărcinate, tentaţi să recurgă la avort, ar trebui încurajaţi să reziste acestui act rău şi ajutaţi să-şi nască copiii, să-i crească în condiţii materiale şi spirituale sănătoase.            Femeile care au recurs la avort, bărbaţii care erau părinţii copiilor avortaţi şi alte persoane implicate în cazuri de avort, ar trebui îngrijiţi pastoral, incluzând aici recunoaşterea gravităţii actului şi încredinţarea că există milă din partea lui Dumnezeu pentru cei care se căiesc de păcatele lor.            Creştinii ortodocşi trebuie să contribuie la procesele legislative în funcţie de cunoaşterea, competenţa, abilitatea şi influenţa lor, astfel încât să fie puse în aplicare legi care ocrotesc şi apără vieţile copiilor nenăscuţi, ţinând seama în acelaşi timp de complexitatea şi de tragediile din societatea contemporană. 

---

[1] Ortodoxia a considerat întotdeauna Scriptura ca fiind Cuvântul normativ şi canonic al lui Dumnezeu. Ea respectă de asemenea învăţăturile Părinţilor Bisericii, în special tradiţia grecească, considerând că aceştia oferă cea mai fidelă – deci cea mai autoritativă/normativă – interpretare a Scripturii, deşi este conştientă de faptul că scriitorii patristici pot uneori greşi. Numai Sfânta Scriptură este ”canonică”, adică fără greşală în doctrina şi morala sa. Aceasta înseamnă că Scriptura păstrează întreg Adevărul revelat, pe care-l transmite atunci când este corect interpretat.2 Câteva reflecţii romano – catolice recente sunt întru totul compatibile cu punctul de vedere ortodox. Spre exemplu: ” Bărbatul şi femeia constituie două moduri de realizare, la nivelul creaturii umane, a unei participări la viaţa divină. (cf. II Pt. 1, 14): Ei sunt creaţi ”după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” şi îşi împlinesc această vocaţie nu ca persoane singulare, ci şi ca şi cupluri, care sunt comunităţi ale iubirii. Orientaţi spre unire şi fecunditate, bărbatul şi femeia căsătoriţi, participă la iubirea creatoare a lui Dumnezeu, trăind în comuniunea cu El prin celălalt…”.[2] Plăcerea, dorinţa şi teama, precum şi cele ce izvorăsc din ele, nu făceau parte la început din natura umană. Sunt de acord în această privinţă cu Sfântul Grigorie de Nyssa, care spune că acele lucruri sunt rezultatul căderii din desăvârşirea originară, infiltrându-se în natura noastră în acele locuri dotate cu mai puţină inteligenţă).[3] Într-o anumită măsură, problema este una metodologică. Mai exact, ea derivă dintr-o tendinţă spre texte-probă: selectarea unor pasaje din Scriptură – sau din Sfinţii Părinţi – şi comentarea lor în afara contextului. Această ispită nu pândeşte pe toţi, ea se ascunde în încercările noastre de a extrage din mărturiile biblice şi patristice învăţături sistematice care de fapt nu se află acolo. Datorită importanţei argumentării Dr. Karras şi a semnificaţiei acesteia pentru antropologia ortodoxă, ar fi de folos să aruncăm o privire mai atentă la trimiterile patristice pe care le aduce în sprijinul tezei sale.[4] Dr. Karras citează acest pasaj şi îl critică, dar îşi concentrează comentariul asupra întrebării dacă genul reflectă Persoanele Treimice. Aceasta este o problemă dificilă – pe care Thomas Hopho a tratat-o cu mare atenţie– dar nu priveşte teza sa principală că genul este un ”element esenţial” al existenţei umane, necesar pentru stabilirea comuniunii în dragoste între soţi şi apoi între aceştia şi Dumnezeu.[5] Un bine cunoscut logion din Evanghelia gnostică a lui Toma (Log. 22) pare să susţină ideea că diferenţa de gen va dispărea în Împărăţia lui Dumnezeu. Ca replică la întrebarea ucenicilor: ”Noi, fiind copii, vom intra în Împărăţie?”, Iisus răspunde: ” ”. Feminiştii au folosit această apocrifă în sprijinul ideii că diferenţierea sexuală (şi în special dominaţia masculină) va dispărea în Împărăţie. Ironia este că teologia gnostică a lui ”single one”(monachos), în ciuda impresiei ce rezultă din acest logion, afirmă de fapt că femininul va fi absorbit de masculin. Noul ”chip” nu înseamnă androginia şi nici lipsa sexului, ci ”dominaţia masculină”. Acesta este unul din motivele pentru care Biserica nu a acceptat această scriere gnostică drept Evanghelia a cincea.[6] Dr. Karras afirmă că acest lucru introduce inevitabil ”un nivel ontologic intermediar între esenţă sau natură … şi manifestarea ei concretă în persoană sau ipostas, iar aceasta duce la ”negarea libertăţii absolute a persoanei în relaţia ei cu Dumnezeu şi cu celelalte persoane umane”. Dacă genul sau diferenţierea sexuală este înţeleasă ca o ”funcţiune” sau un ”element esenţial” al naturii umane, atunci nu se mai poate ajunge la o asemenea concluzie. În mod sigur, natura trebuie depăşită: persoana, exercitându-şi libertatea, trebuie să treacă dincolo de limitele necesităţii naturale pentru a atinge asemănarea cu Dumnezeu sau îndumnezeirea. Totuşi, natura şi persoana nu sunt două principii opuse. În limbajul lui Leonţiu de Bizanţ, natura este ”enipostaziată”. Ea este ”conţinută de” sau proprie, ”specifică” persoanei. În cuvintele lui Vladimir Lossky ”natura este conţinutul persoanei, iar persoana-existenţa naturii”. Dacă natura este ”depăşită” în creşterea dinamică spre asemănarea divină, ea nu este distrusă sau eliminată, ci este transformată în ceea ce trebuia să fie de la început. Ceea ce dispare este fragmentarea naturii în entităţi individuale. Theôsis-ul implică transformarea individului într-o persoană care exprimă complet şi perfect natura umană, creată pentru a reflecta asemănarea cu natura divină. Deşi Lossky poate afirma (împotriva lui Grigorie de Nyssa şi a Sfântului Maxim) că ” Eva luată din firea lui Adam, os din osul lui, carne din carnea lui, noua persoană umană a completat firea lui Adam, a fost o singură fire, o singură carne cu el. Prin urmare, el concluzionează: ”Persoana devine chipul perfect al lui Dumnezeu prin dobândirea asemănării, care înseamnă desăvârşirea naturii comune tuturor oamenilor”. Din moment ce această natură comună aparţine în aceeaşi măsură lui Adam şi Evei înainte de păcat, se poate concluziona că genul este un element esenţial al naturii umane, care va rămâne şi în viaţa de după înviere.[7] Deci “căsătoriile” făcute în afara binecuvântării sacramentale a Bisericii sunt simple aranjamente sociale, consfinţite din motive juridice (protecţia copiilor, transferul de proprietate, etc.), dar fără vreo valoare spirituală. Faptul că cei mai mulţi creştini văd în căsătorie puţin mai mult decât o convenţie practică, explică rata mare a divorţurilor. Acesta este un subiect pastoral de importanţă majoră ce trebuie abordat în fiecare comunitate parohială.[8] Vigen Guroian exprimă foarte clar acest lucru: “Căsătoria este o formă de martiriu … o imagine şi o experienţă anticipatoare a Noii Creaţii în care erôs-ul, purificat prin castitate şi eliberat de senzualitate, este transformat într-o dorinţă ne-egoistă şi o preocupare activă pentru binele celuilalt (de compasiune). De asemenea, sacrificiul de sine devine o comuniune liberă, neconstrânsă de păcat sau necesitatea naturală. Căsătoria devine o intrare în Împărăţie prin crucificare (askêsis)”.[9] În privinţa punctului de vedere expus de Karras, potrivit căruia diferenţierea sexuală nu va mai exista după înviere, trebuie să examinăm contextul în care apar textele ce vin în sprijinul acestei idei. Doamna Karras citează pasaje întregi din Sfântul Vasile şi Sfântul Grigore de Nazianz pentru a susţine idea că: “Părinţii afirmă că trupul fizic nu reflectă chipul lui Dumnezeu”. ”Sfântul Vasile -spune ea– este ferm în distincţia pe care o face între persoana exterioară şi cea lăuntrică. Omul adevărat este cel lăuntric; cel exterior, pur şi simplu ţine de omul lăuntric”. Ea adaugă apoi un citat din Sfântul Grigorie: “Natura femeii, depăşind pe cea a bărbatului în lupta comună pentru salvare şi demonstrând că distincţia dintre masculin şi feminin este una a trupului, nu a sufletului”.
 [10] Doresc să mulţumesc doctorilor Robert C. Cefalo, Germain Grisez şi Paul Kimissis pentru materialele oferite şi refleţiile lor privitoare la acest capitol. Orice eventuală greşeală în interpretarea materialelor, îmi aparţine.
[11] Vezi Didahia 2, 2; 5, 2; Sfântul Vasile cel Mare, Canonoanele 2 şi 8 (Ioan N. Floca, op. cit., p. 342 şi 345-348). Jurământul lui Hipocrate avea aceeaşi bază, interzicând administrarea de otrăvuri sau avortul.[12] Thomas A. Shannon şi Allan B. Wolter, OFM, “Reflections on the Moral Status of the Pre-Embryo”, Theological Studies 51/4, dec. 1990, p. 603-625, retipărită în T.A. Shannon, ed. Bioethics, ediţia a 4-a, Mahwah, NJ: Paulist, 1993, p. 36-60 şi Richard A. McCormick, SJ, “Who or What is the Preembryo ?”, Kennedy Institute of Ethics Journal 1/1, martie 1991, p. 1-15. Vezi de asemenea Joseph Donceel, SJ, “Immediate Animation and Delayed Hominization”, Theological Studies 31/1, 1970, p. 76-105, al cărui studiu a dat naştere la această dezbatere şi răspunsurile date de Germain Grisez, “When Do People Beging?”, Proceedings of the American Catholic Philosophical Association 63, 1989, p. 27-47, revizuită de Stephen J. Heaney, ed., Abortion: A New Generation of Catholic Responses, The Pope John Center, 1992, p. 3-27 şi William E. May, “Zygotes, Embryos and Persons” partea I, Ethics and Medics, oct. 1991, p. 2-4 şi partea a II-a, Ethics and Medics, ian. 1992, p. 1-3.
[13] Cromozomii cuprind materialul genetic sau genele: unităţi ale acidului dezoxiribonucleic (AND) ce determină caracteristicile ereditare – forma fizică, comportamentul până la un punct, abilităţi, talentul sau malformaţiile individului. Fiecare cromozom cuprinde aprox. 1 metru de material genetic, cca. 50.000 - 100.000 de gene individuale.
[14] Este ştiut că la acest stadiu “morula” (din latină, cuvântul folosit pentru dudă, întrebuinţat aici datorită formei embrionului) este o masă de celule adunate în ciorchine, ce formează embrionul.[15] Vezi ACOG Committee Opinion of the American College of Obstetricians and Gynecologists, No. 136, aprilie 1994: “Preembrryo Research: History, Scientific Background and Ethical Considerations”.
[16] O mare parte din discuţia pe această temă a fost iniţiată de Norman Ford, When Did I Begin? Conception of the Human Individual in History, Philosophy and Science, Cambridge University Press, 1988. Ford susţine “însufleţirea întârziată” afirmând că, ontologic (şi nu genetic), individul uman devine fiinţă numai la două săptămâni după fertilizare, o dată cu apariţia primei trăsături. Antholy Fisher face o analiză amănunţită despre părerile lui Ford: “Individuogenesis and a Recent Book de Fr. Norman Ford“, Revista di Studi sulla Persona e La Famiglia: Anthropotes, 2, 1991, p. 199-244. Opinia romano-catolică este divergentă referitor la “individualizare”. Pentru o trecere în revistă a literaturii privitoare la acest subiect, vezi Lisa Sowle Cahill, “The Embryo and the Fetus: New Moral Contexts”, Theological Studies 54/1, martie 1993, p. 124-142.
[17] O afirmare clară a acestei poziţii găsim la Carlos A. Bedate şi Robert C. Cefalo, “The Zygote: To Be Or Not To Be A Person”, The Journal of Medicine and Philosophy 14 (1989), 641-645. Ei ajung la concluzia că: “formarea embrionului depinde de o serie de evenimente din cursul ontogenezei, unele fiind în afara controlului programului genetic. Zigotul posedă suficientă informaţie, pentru a produce exclusiv ţesut uman, dar nu pentru a deveni o fiinţă umană” (p. 644).[18] O molă hidatidiformă este o tumoră, formată în uter, ce rezultă din degenerarea oului fertilizat. Este adesea rezultatul fertilizării oului de către doi spermatozoizi cu cariotipul cromozomial de 69 în loc de 46 cât e normal. O asemenea anomalie nu poate fi considerată “om” (Chiar dacă cineva doreşte să afirme că sufletul uman există imediat după fertilizare, asta nu înseamnă că o molă hidatidiformă este un om malformat. Deoarece nu are numărul de cromozomi ce determină o fiinţă umană, AND - ul unei mole hidatidiforme este, de la început, preparat să fie o molă şi nu o fiinţă umană). Alte anomalii ca “Trisomia 21” (un cromozom 21 în plus) ce produce sindromul Down nu scade, nu afectează în vreun fel umanitatea individului.[19] Privitor la “risipire” (wastage), ei spun: “O asemenea pierdere mare de embrioni constituie un argument împotriva creării unui izvor al individualităţii imateriale la concepţie”.[20] “Mediate animation” (însufleţire mediată) este cunoscută ca “delayed hominization” (ominizare întârziată). Vezi Germain Grisez, “When Do People Begin?”, şi William E. May, “Zygotes, Embryos and Persons”, partea a II-a, pentru critica acestei teorii.
[21] Art. cit., p. 1.
[22] Ibid., p. 9.
[23] Ibid, p. 13
[24] Ibid, p. 3.
[25] Peter Steinfels, “Catholocs Scholars, Citing New Data, Widen Debate on When Life Begins”, New York Times (13 ianuarie 1991) oferă o concisă analiză a articolelor lui McCormick şi Shannon-Wolter ce prezintă corect criteriul frecvent propus al naşterii creierului (brain birth). Unii susţin că trebuie recunoscută o simetrie între începutul activităţii cerebrale (brain birth) şi sfârşitul ei (brain death). Dacă moartea cerebrală înseamnă decesul persoanei, ei argumentează că naşterea sau originea persoanei ar trebui determinată de începutul activităţii cerebrale. McCormick notează că “Activitatea cerebrală fetală nu provoacă un proces de dezvoltare organică integrală, în acelaşi fel în care pierderea activităţii cerebrale determină sfârşitul ei”. Nu s-a ajuns la nici un consens referitor la punctul în care începe activitatea cerebrală (brain birth).[26] Embrionii congelaţi au o viaţă de 2 ani, deşi tehnicile noi prelungesc acest timp până la 5 ani. Cu tehnicile moderne prin care ouăle nefecundate pot fi congelate pentru perioade mai mari de timp, se speră că crioprezervarea embrionilor fertilizaţi va fi, eventual, o practică ce ţine de domeniul trecutului.[27] San Francisco: Ignatius Press, 1992; originalul în franceză a fost publicat în 1990, înaintea ultimului apel judecătoresc al cazului. Primul verdict a fost dat de judecătorul Dale Young, în favoarea pârâtului, afirmând umanitatea embrionilor din momentul fertilizării. Verdictul acesta a fost schimbat la apel. Vezi R. Smothers, “Embrions in a Divorce Case: Joint Property or Offspring”, New York Times (22 aprilie 1989); şi “Frozen Embryos Fate Awaits L. I. Custody Battle”, New York Times, 25 iunie 1994. Ultimul articol se ocupă de o altă femeie care căuta să obţină controlul embrionilor ei congelaţi, într-un caz de divorţ.[28] The concentration Can, p. 44.
[29] Un nume important implicat în această cercetare este M. Azim Surani de la Departamentul de Embriologie Moleculară al Institutului de Fiziologie Animală şi Cercetare Genetică, Cambridge, Anglia. El, împreună cu echipa de cercetători, s-au concentrat asupra procesului de metilare la embrionii de şoarece. Vezi Surani şi alţii, “Developmental consequences of imprinting of parental chromosomes by DNA methylation”, Phil. Trans. R. Soc. Lond. 1990, 313-327; şi “Genome Imprinting and Development in the Mouse”, Development 1990 Supplement (1990), p. 89-98. Studiile lor demonstrează că şi genomul matern şi cel patern sunt necesari pentru dezvoltarea normală a embrionului de şoarece, indicând că genoamele diferă; şi că întipărirea iniţială a genomului are loc în linia genetică, înainte de fertilizare. Mai mult, citoplasma oocitului matern contribuie semnificativ la procesul de întipărire. Cuplată cu fenomenul de metilare, această dovadă susţine puternic teoria potrivit căreia diferenţierea celulară are loc, la embrionul şoarecelui, de la stadiul de două celule. Specialiştii în embriologie nu au căzut de acord dacă metilarea AND-ului are loc şi la oameni.[30] Pentru un argument elocvent privitor la “personalitatea” embrionului de la începutul formării, vezi Germain Grisez, “When Do People Begin?” şi “Living a Christian Life”, Vol. 2 al The Way of the Lord Jesus, Quincy, IL: Franciscan Press, 1993, p. 489 - 498.[31] Pe lângă studiul lui N. Ford, vezi W.E. May, Zygotes, Embryos and Persons, Partea a II-a; A. Fisher, Individuogenesis 202 p. 212-215; şi Shannon şi Wolter, Reflections, p. 614 -618.
[32] Aşa cum am arătat şi în capitolul I, teologia ortodoxă interpretează pasaje precum cel din Epistola către Romani 5, 12 în înţelesul că ceea ce noi moştenim de la Adam nu e vinovăţie personală, ci mortalitatea. Ea nu împărtăşeşte părerea şcolii apusene potrivit căreia nou născuţii nebotezaţi (inclusiv fetuşii) sunt condamnaţi pentru vecie. Moartea prematură a embrionilor, cauzată de "pierderi naturale" ("natural wastage"), nu se deosebeşte, logic, de moartea prematură a copiilor, cauzată de boală ori accidente. Dacă accidentele sunt privit ca un eveniment tragic, este datorită pierderii legăturii cu un copil, resimţite de către părinţi sau de către rude. Bineînţeles, o asemenea relaţie nu există încă între embrion şi mamă. Dar această relaţie nu lipseşte embrionul de “personalitate” din moment ce acea calitate derivă nu din infuzia unui suflet ci din relaţia pe care Dumnezeu o stabileşte cu creatura în stadiul de embrion. Astfel, personalitatea nu depinde nici de "un  suflet infuzat", nici de relaţia conştientă cu alţii; depinde, mai degrabă, de dragostea lui Dumnezeu, Care-l îmbrăţişează pe purtătorul chipului Său de la zămislire, prin moarte şi dincolo, până pe celălalt tărâm. De aceea pacienţii aflaţi în comă sau cei într-o stare vegetativă permanentă, rămân persoane în sensul deplin al cuvântului: ei sunt recunoscuţi de Dumnezeu ca atare.[33] Who or What is the Preembryo ?, p. 1.
[34] Profesorul Germain Grisez a scris referitor la această problemă: “Faptul că efortul principal de dezvoltare se îndreaptă la început spre trofoblast, nu arată deloc că această dezvoltare nu este a embrionului. Pentru că ceea ce se aruncă la naştere, reprezintă până atunci organe vitale ale individului nenăscut, nu mai puţin organe decât inima, plămânii, rinichii şi stomacul tău“. Natural, dezvoltarea produce mai întâi organe esenţiale pentru primul stadiu al vieţii (din corespondenţa personală, 7 septembrie 1994).
 [35] N. Floca, Op. cit., p. 342.