lunedì 19 novembre 2018

VIAŢA IN HRISTOS SE DOBÂNDEŞTE PRIN SFINTELE TAINE

DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS
CARTEA I

VIAŢA IN HRISTOS SE DOBÂNDEŞTE PRIN SFINTELE TAINE
Viaţa în Hristos începe şi se dezvoltă cât timp trăim pe pământ, însă desăvârşirea ei se atinge abia când vom fi ajuns la «ziua aceea» 1. De fapt, nici viaţa de aici, nici cea de din¬colo nu pot da, una fără cealaltă, fericire deplină sufletului omenesc. Căci pe de o parte, grijile trupeşti ale veacului ne întunecă viaţa, iar nestatornicia lumii acesteia nu ne lasă să moştenim aici pe pământ nestricăciunea — motiv pentru care Sfântul Pavel mai bucuros voia să se despartă de trup şi de viaţa aceasta, spre a se uni cu Hristos, căci zicea că e mult mai bine a fi împreună cu El 2 — iar pe de alta, viaţa viitoare n-ar aduce nici o fericire deplină pentru cei care, ajunşi dincolo, n-ar fi dus cu ei puterea şi mădularele sim¬ţurilor cu oare s-o poată gusta, căci ar rămâne într-o stare în care domneşte doar chinul şi moartea. Şi e firesc acest lucru, căci ochiului nu-i vine puterea vederii decât atunci când se vede în faţa luminii şi când soarele îl scaldă cu ra¬zele sale, după cum tot aşa de firesc e că şi cel lipsit de simţul mirosului nu poate gusta mireasma Duhului chiar dacă el s-ar fi vărsat peste toată lumea3. Căci dacă cu aju-
1. Matei 7, 22.
2. Filipeni 1, 23.
3. Imaginea   paulină    despre   ceea   ce-i   trupesc   (σάρχιον),   în   stare
să ne   «întunece»   cugetul,  o  întâlnim   deja  la  Ignatie   (Către  Efeseni
10,  3)  şi  Origen  (Exegetica m Ps. 77,  33, Migne  P.G. 2,   14).  Cel dintâi
scriitor creştin care a schiţat o  doctrină a unor  «simţuri duhovniceşti»
a fost Origen, In Ioannem XX, 33, Migne P.G. 14, 676.

22 NICOLAE   CABASILA
torul Sfintelor Taine vor putea avea parte la ziua judecăţii de însuşi Fiul lui Dumnezeu cei care L-au iubit şi au auzit de la El aceeaşi învăţătură pe care I-o dăduse Lui Tatăl4, apoi nu e mai puţin adevărat că, pentru aşa ceva, ei trebuiau să se fi împrietenit cu Domnul şi să-şi fi dobândit urechi pentru El încă de aici, de pe pământ. Doar nu vei avea de gând, omule, ca abia după ce vei fi trecut în cealaltă lume să te împrieteneşti şi să-ţi deschizi urechi duhovniceşti sau să-ţi găteşti haină de nuntă 5 şi alte lucruri trebuitoare nunţii la care eşti chemat, ci viaţa de aici trebuie să-ţi fie fabrica sau atelierul6 tuturor acelora. Cei care n-au făcut acest lu¬cru înaintea plecării din lumea aceasta, unii ca aceia n-au nici o legătură cu viaţa veşnică : mărturie sunt cele cinci fecioare nebune şi bărbatul chemat la nuntă, ca unii care nu şi-au putut câştiga nici untdelemn în candele, nici haină de nuntă.
Aşadar, aici pe pământ se naşte prin durerile facerii omul lăuntric7, omul cel nou, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, fiind ca un făt în pântecele maicii sale8, iar după ce a prins formă deplină, se naşte aşa-zicând a doua oară pentru cealaltă lume, desăvârşită şi neveştejită. Căci, după cum copilul trăieşte în pântecele maicii sale la întu¬neric, plutind şi pregătindu-se astfel după legile firii pentru viaţa plină de lumină a menirii lui normale de aici de pe pământ, tot aşa stau lucrurile şi în cele duhovniceşti, într-adevăr, acest lucru îl are în vedere Sfântul Apostol Pa-vel când scrie Galatenilor : «Fiii mei, pentru voi rabd din nou chinurile facerii, până ce, în sfârşit, chipul lui Hristos se va împlini în voi»9. Numai că pruncii n-ajung în pânte¬cele maicii lor nicicând măcar la simţământul şi la conştiinţa că trăiesc, pe când creştinul are în decursul vieţii lui pămân-
4. Ioan 15,  15.
5. Matei 22, 11 f 25, 1—13.
6. έργαστήριον.
7. «Omul lăuntric», Romani 7, 22.
8. Imagine   capitală   pentru   întreg   tratatul   lui   N.   Cabasila.
9. Galateni 4, 19.



DESPRE  VIAŢA   ÎN   HRISTOS 23
teşti destule semne despre viaţa de dincolo. Explicaţia stă în faptul că adevărata viaţă, pentru făt, nu este aceea din în-tunericul pântecelui mamei, ci pe el îl aşteaptă alta, cea viitoare. în pântece încă nu s-a revărsat asupra lui nici o rază de lumină şi n-a primit nici un semn că ar mai fi1 şi o altă viaţă. Omul mare însă, creştinul, vede, dimpotrivă, alt¬ceva, şi anume că viaţa viitoare s-a revărsat şi s-a amestecat întru totul prin cea prezentă, iar Soarele măririi ne-a ră¬sărit şi nouă cu îmbelşugare, mireasma cerului s-a vărsat peste ţinuturile pline de miros greu în care trăim, iar spre mâncare s-a dat de acum şi oamenilor pâinea îngerilor10. Iată pentru ce sfinţilor li s-a dat încă de aici de pe pământ nu numai să gătească şi să-şi orânduiască traiul pentru viaţa viitoare, ci să şi trăiască după ea şi să o realizeze încă de aici. Căci scrie Sf. Pavel, într-un loc, lui Timotei41 : «Cuce¬reşte viaţa veşnică», iar în alt loc zice despre sine : «De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine» 12. La fel zice şi Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu13 : «Apă, vie ţâşneşte din mine, zicându-mi : Grăbeşte-te mai iute, spre Tatăl». De altfel e plină întreaga Sf. Scriptură cu astfel de rostiri. Ce altceva trebuie să înţelegem prin cuvintele, în care Însuşi' Dumnezeu, viaţa lumii, ne făgăduieşte însoţirea Sa până la sfârşit : «Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului» 14 ?
Domnul nostru Iisus Hristos nu s-a mulţumit să îm-prăştie sămânţa vieţii pe pământ1δ, pentru ca imediat după aceea să se retragă, lăsând oamenilor grija de a supraveghea creşterea ei, nici n-a aprins foc 16, pe care să-i lase în seama oamenilor să-i sporească  şi,  în  sfârşit,  nici  n-a adus foc şi
10. Psalm 77, 29.
11. I Timotei 6, 12.
12. Galateni 2, 20.
13. Sf.   Ignatie,   Către  Romani, VII,   citat  liber  {P.S.B.,   1,   p.   177).
14. Matei 28, 20.
15. Matei 13, 1—23 ; Luca 8, 5.
16. Luca,  12, 49. . .         ;

24 N1COLAE   CABASILA
sabie 17, ca să le dea oamenilor şi apoi să plece. Nu, ci însuşi Dumnezeu este cu noi, după cuvântul Apostolului : «Dumne-zeu este Cel ce lucrează în voi, El vă face şi să voiţi şi să săvârşiţi»18 orice lucru, aşa încât El însuşi aprinde focul şi-1 pune unde e lipsă, după cum tot El însuşi este cel ce mânuieşte sabia. Ca să nu mai lungim vorba, doar nu se va sumeţi securea faţă de cel ce o ridică19. Tot, aşa nici unul dintre noi nu va putea săvârşi vreun bine dacă n-ar fi ajutat de Bunătatea cea desăvârşită.
Dar nu numai atât. Domnul n-a făgăduit creştinilor numai să le stea într-ajutor, ci le-a făgăduit şi mai mult: că-şi face sălaş înlăuntrul lor20. Şi încă ce spun ? Când vor¬beşte despre unirea noastră cu Dumnezeu, Sfântul Pavel zice că atât ne va covârşi dragostea Lui, încât vom deveni împreună cu El un singur Duh : «Cel ce se lipeşte de Domnul este un singur Duh cu El» 21, iar în alt loc zice : «Ca să fiţi un trup şi un Duh, precum aţi şi fost chemaţi» 22. Căci pe cât de negrăită e bunătatea lui Dumnezeu faţă de noi şi cu cât covârşeşte dragostea Lui faţă de oameni — încât amuţeşte şi limba a mai grăi «pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea» 23 —, tot pe atât de neîntrecută şi de neajunsă este şi unirea duhovnicească a credincioşilor cu Dumnezeu, încât mintea nu poate născoci nimic ca să se poată asemăna cu ea. De aceea şi Sfânta Scriptură are o mulţime de pilde, care să lămurească marea taină a acestei uniri neînţelese, deoarece într-una singură e limpede că nu se poate cu¬prinde un atât de mare adevăr24. Aşa, a fost asemănată uneori cu un mire  care intră într-o  cămară2,  alteori cu o
17. Matei 10, 34.
18. Filipeni 2, 13.
19. Isaia  10, 15.
20. Ioan 14, 23.
21. I Cor. 6,  17.
22. Efeseni 4, 4.
23. Filipeni 4, 7.
24. Sf.   Vasile,   De   Ude,   P.G.   31,   684:    «un    singur    cuvânt  nu-i
de ajuns».
25. Matei 25, 10.

DESPRE  VIAŢA  IN  HRISTOS 25
viţă de vie26, pe a cărei tulpină se reazemă mlădiţele, iar alteori cu o nuntă plină de taină şi, în sfârşit, altă dată cu unirea ce există între mădulare şi cap 27 — dar nici una din aceste imagini nu lămureşte deplin unirea duhovnicească a omului cu Dumnezeu, căci toate se dovedesc neputincioase în a arăta  toată  adâncimea  acestei  taine.
De fapt, orice prietenie duce în chip silit la o unire oarecare ; dar dragostea lui Dumnezeu cu ce s-ar putea ase¬măna ? Se pare că unirea şi legătura dintre soţi, pe de o parte, şi armonia ascultării mădularelor de cap, pe de alta, ar lămuri cel mai bine această unire tainică. Totuşi, până şi aceste imagini sunt slab grăitoare şi rămân departe de ceea ce ar trebui ele să spună.
Aşa, când e vorba de căsătorie, legătura ce o fac cei doi soţi nu-i poate uni în aşa fel încât să trăiască numai unul pentru altul şi să nu fie decât un singur suflet, cum se întâmplă cu unirea dintre Hristos şi Biserică. De aceea, când dumnezeiescul Apostol al neamurilor vorbea despre căsăto¬rie, zicând «taina aceasta mare este», a trebuit să adauge imediat: «iar eu zic în Hristos şi Biserică» ^, vrând prin aceasta să învedereze că plină de taină este nu atât unirea celor doi soţi, ci mai ales desăvârşita unire dintre Hristos şi Biserică.
Ε drept că şi mădularele unui trup sunt unite cu capul, (doar prin această unire şi trăiesc, căci, în clipa în care această unire s-ar strica, şi capul şi mădularele ar pieri), cu toate acestea, mădularele credincioşilor par că se leagă mai strâns de Domnul Hristos decât de capul lor firesc ; mai mult viază prin Fiul lui Dumnezeu decât prin buna potrivire în care trăieşte capul cu trunchiul omenesc. Şi aceasta se vede foarte lămurit din pilduitoarea viaţă a fericiţilor mucenici, care mai curând se bucurau să li se taie capul decât să se dezlipească de Hristos, ba răbdau chiar cu plăcere să li se
26. Ioan 15, 5.
27. Efeseni 5, 24—32.
28. Efeseni 5, 32.

26 NICOLAE   CABASILA
taie şi cap şi mădulare,  dar nu scoteau o singură vorbă  ca să se lepede de Fiul Tatălui ceresc.
Iată un lucru cu totul straniu : cum să te poţi uni cu altcineva mai strâns decât cu tine însuţi ? Şi totuşi aşa ceva e posibil, deoarece unirea tainică dintre Hristos şi Biserică e mai deplină şi decât cea dintre cap şi mădulare, din clipa în care sfinţii se leagă mai cu putere de fiinţa Mântuitorului decât de însăşi viaţa lor. Sfinţilor li-e mai drag de Mântuito¬rul decât de ei înşişi, după cum mărturiseşte Sfântul Pavel29, care mai curând doreşte să fie el însuşi anatema de la Hristos, numai să ştie că dobândeşte întoarcerea Iudeilor şi că ar preamări prin aceasta pe Dumnezeu.
Dacă, deci, dragostea unor oameni se poate ridica până la acea înălţime, apoi cine ar fi în stare să măsoare puterea dragostei dumnezeieşti ? Dacă şi oamenii stăpâniţi de păcate sunt în stare a săvârşi fapte de o aşa de mare re¬cunoştinţă faţă de Dumnezeu, ce va trebui să zicem atunci de puterea de a face bine a însăşi Bunătăţii întrupate ? Şi atunci, fiindcă dragostea dumnezeiască este negrăit mai pre¬sus decât cea omenească, urmează că şi unirea dintre dra¬gostea cea aprinsă a lui Dumnezeu, pe de o parte, şi sufletul omenesc, pe de alta, va întrece puterea de înţelegere a omu¬lui în aşa măsură, încât este cu neputinţă s-o tălmăceşti în cuvinte.
Dar să folosim şi altă imagine pentru a lămuri această unire dintre Dumnezeu şi sufletul omenesc.
De multe lucruri are nevoie trupul omenesc spre a se susţine în această viaţă : de aer, de lumină, de hrană, de îmbrăcăminte. Toate acestea întreţin în chip firesc trupul şi mădularele lui. Ei bine, niciodată nu avem lipsă în acelaşi
29. Romani 9, 3.
30. φίλτρο·»   τών   άνβρώπων, ο   expresie   mult   îndrăgită   de   Cabasila,
e  folosită  si  în  relaţiile  cu  unii  oameni.  In  acest  sens  e  folosită  şi  de
Sf.   Ioan  Hrisostom   pentru  a  zugrăvi iubirea   reciprocă   a  primilor   creş¬
tini,   Homiliae   U—Ui  In    Epistoîam   ad   Ephesios,   Migne   P.G.,    62,    12.
Totuşi  Cabasila   o   foloseşte  mai  ales   pentru  a  arăta   iubirea  lui  Dum¬
nezeu   fată   de   om   şi   cea   a   creştinului  faţă   de   Dumnezeu.

DESPRE  VIAŢA  IN   HRISTOS 27
timp chiar de toate aceste lucruri, ci de unele ne folosim acum, de altele altă dată, după cerinţele clipei şi ale împre¬jurărilor. Căci de haină am nevoie, ca îmbrăcăminte, iar nu spre hrană ; pentru a ne astâmpăra foamea, îi dăm trupului mâncare. In acelaşi fel în care nici lumina nu ni se dă să o respirăm, tot astfel nici aerul nu se poate schimba într-o rază de soare. Dar nici de simţuri şi nici de mădulare nu se foloseşte omul în fiece clipă, căci dacă-i vorba să ascultăm ceva, doar nu vom cere ajutorul ochilor şi al mâinilor. Aşijde-rea, degetele palmei ne ajută să pipăim, iar nu să gustăm, să auzim ori să vedem, căci astfel de trebuinţe le împlinesc alte puteri ale sufletului.
Când avem, însă, în vedere viaţa sufletească a celor ce petrec în Domnul, atunci aflăm că acestora Domnul le vine totdeauna într-ajutor, le împlineşte orice lipsă, este pentru ei totul şi nici nu îi rabdă măcar să-şi întoarcă privirea sau dorul în altă parte decât spre bunătatea Lui. Căci nu există trebuinţă omenească pe care Domnul să n-o împlinească creş¬tinului : El îi dă viaţă, îl creşte, îl hrăneşte, El este lumina şi suflarea lui, El îi deschide ochii, îi luminează şi le dă puterea să-L vadă şi pe El, Domnul. El e şi hrănitorul şi hrana sufletului nostru ; El e cel ce ne dă pâinea vieţii31, pâine care nu-i altceva decât însăşi bunătatea Lui, viaţă pen¬tru cei ce trăiesc, mireasmă pentru cei ce respiră, îmbrăcă¬minte pentru cei goi. Şi nu numai că sufletul nostru merge spre El, dar tot El ne-arată şi drumul, ca unul care ne este şi lăcaş de petrecere aici pe pământ, dar, în acelaşi timp, şi ţintă a călătoriei noastre prin lume. Noi suntem mădularele, El ni-e capul. De trebuie să luptăm, şi El luptă împreună cu noi ( συναγωνίζεσθαι ) ; de ne luăm la întrecere, El ne stă arbitru ( άγωνοθετής) ; de câştigăm, El ni se face cunună (στέφανος) de lauri 32.
31. Ioan  6,   35.  Pasaj   foarte   important  pentru   a   înţelege   concepţia
antropologică   creştină,   aşa   cum   o vede   Cabasila.
32. συναγω^ίζεσθαι, άγωνοθετής, στέφανοί.   imagini  întâlnite   la  Clement
Alexandrinul,    Protreptic    96,    trad.    rom.    P.S.B.    4,   p.   144,    dar    şi    la
Maxim   Mărturisitorul,  Scholia  in  Librum  De  Ecclesîastica  Hierarchia  3,
6, Migne P.G. 4,  132.

28 NICOLAE   CABASILA
Pe toţi din toate părţile ne-adună spre El şi nu rabdă să ne mai depărtăm nici cu gândul de la El şi nicidecum să mai îndrăgim pe altcineva decât pe El. Oriîncotro ne-am îndrepta dorinţele, El ne întâmpină şi ni le împlineşte ; ori într-o parte, ori într-alta, ori de intrăm, ori de ieşim, tot în mâna Lui cădem. «De mă voi sui la cer, Tu acolo eşti; de mă voi pogorî la iad, Tu de faţă eşti; de mi-aş lua aripi şi-aş zbura pe nori până la marginile mării, şi-acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va sprijini dreapta Ta», zice Psalmistul33. Căci Domnul atrage la Sine pe toţi şi uneşte cu El tot sufle¬tul omenesc printr-o silă prea dulce şi scăldată în cea mai desăvârşită iubire de oameni. Îmi închipui că tot o astfel de silă a fost şi aceea cu care îndemna pe sluga Sa ca să umple casa cu cei chemaţi la nuntă : «Sileşte-i să intre ca să-mi umple casa» M.
Viaţa adevărată se câştigă prin dar de sus şi prin strădania noastră
Am arătat pân-acum destul de lămurit că pentru creştini viaţa în Hristos începe şi se trăieşte nu numai în veacul ce va să fie, ci încă şi în acesta de pe pământ. De aceea vom arata în cele următoare în ce chip am putea ajunge să trăim în amândouă vieţile, sau, cum zice Sfântul Pavel, «să umblăm întru înnoirea vieţii»33. Va trebui, prin urmare, să spunem care suflete se leagă aşa de strâns de Dumnezeu încât se unesc ou El şi ce poate fi această unire, pe care nu ştiu cum s-o numesc şi cum s-o tălmăcesc.
Lucrarea porneşte de la Dumnezeu ; din partea noastră se adaugă bunăvoinţa. A Lui e propriu-zis săvârşirea, a noastră e numai dorinţa de împreună-lucrare. Cu alte cuvinte, întru atât putem noi dobândi unirea cu Dumnezeu, întrucât
33. Psalm 138, 8—10.
34. Luca 14, 23.
35. Romani 6, 4.


DESPRE VIATA  IN  HRISTOS 29
ne supunem harului şi întrucât nu «ascundem talantul»36 şi nu «stingem Duhul» 37 ce arde în noi. Adică să nu săvârşim nimic ce strică vieţii sufletului, căci orice de felul acesta aduce moartea. Căci atât bunăstarea omului, cât şi simţul lui de a face bine cer ca omul să nu ridice sabia contra lui, nici să fugă de fericire37 bis ori să arunce coroana biruinţei de pe capul său. Doar însuşi Domnul Hristos, care veşnic este printre noi, sădeşte în suflete în chip neînţeles rădăcinile vieţii duhovniceşti.
Căci, într-adevăr, Domnul este totdeauna de faţă şi ajută la creşterea acestor rădăcini de viaţă, care tot de mâna Lui sunt sădite. Se înţelege, El nu-i de faţă în mijlocul nostru aşa cum a fost când era pe pământ, cu acelaşi fel de viaţă, discutând, convorbind şi împărtăşind aceeaşi viaţă, ci într-alt chip, mai desăvârşit, unindu-ne atât de strâns cu El, încât devenim părtaşi şi împreună-vieţuitori cu El38, făcându-ne mădulare ale Lui şi formând un singur trup cu El. Căci, pe cât e de negrăită dragostea Lui de oameni, care ne-a îmbră¬ţişat pe noi nevrednicii şi ne-a făcut vrednici de binefaceri atât de mari, tot pe atât e de neîntrecută unirea desăvârşită a sufletului cu Dumnezeu, încât nici prin icoană, nici prin cuvânt nu se poate tâlcui. Şi tot pe atât de minunat este chipul în care Domnul este de faţă în viaţa noastră, ca şi multele binefaceri cu care El ne încarcă traiul, ca unul Care singur se scaldă în preamărire. Căci de fapt pe cei ce poartă în trupul lor chipul morţii — moarte pentru care şi-a dat viaţa Fiul Omului,— pe aceştia îi zideşte din nou, le dă iar formă şi îi face părtaşi la însăşi viaţa Lui.
Datorită Sfintelor Taine — care vestesc moartea şi în-groparea Domnului — ne naştem şi noi la viaţa duhovni¬cească, cu ajutorul lor creştem în ea şi ajungem să ne unim în  chip  minunat cu  însuşi  Mântuitorul  nostru.    Căci   prin
36. Matei 25, 25.
37. I Tesaloniceni 5, 19.
37 bis.  Expresie   luată  probabil  de  la  Dionisie  Areopagitul, Epistola VIU, 5, Migne P.G.  3,   1096,  «îl cheamă când fuge de fericire».
38. συζάω  -ase împărtăşi din aceeaşi viaţă. Sf. Grigorie de Nyssa,
Despre suflet şi înviere, Migne P.G., 46, 60 B.

30 NICOLAE   CABASILA
aceste lucrări sfinte viem, ne mişcăm şi suntem, cum spunea Sfântul Pavel39.
Astfel, Botezul este cel care ne dă însăşi fiinţa şi trăirea noastră întru Hristos, căci până nu primesc această Taină oamenii sunt morţi şi plini de stricăciune şi abia prin ea păşesc la viaţă.
La rândul ei, Ungerea cu Sfântul Mir desăvârşeşte pe noul născut la viaţa Duhului, întărindu-i puterile de care are nevoie aici pe pământ.
Iar dumnezeiasca Împărtăşanie susţine această viaţă, păstrând-o într-o stare înfloritoare. Şi aceasta, pentru că Pâinea vieţii de veci este cea care susţine puterile sufletului şi-1 întremează de-a lungul călătoriei lui. Pe scurt, sufletul trăieşte din această Pâine a vieţii, după ce şi-a primit fiinţa în baia Botezului şi întărirea prin Ungerea cu Sf.  Mir.
Şi astfel noi trăim în această lume văzută cu gândul la lumea cea nevăzută, schimbând nu atât locul, ci felul de trăire şi de vieţuire. De fapt, nu noi suntem cei ce ne-am mişcat sau ne-am ridicat mai aproape de Dumnezeu, ci Dom¬nul însuşi este cel ce s-a coborât şi a venit la noi40. Căci nu noi am căutat pe Domnul, ci El ne-a căutat pe noi, doar nu oaia a plecat în căutarea păstorului şi nici drahma în căutarea stăpânei sale41, ci însuşi Domnul a coborât pe pă¬mânt şi a găsit în om chipul Său42, a cutreierat locurile pe unde rătăcise oaia pierdută şi luând-o pe umeri a scăpat-o din rătăcire. Bineînţeles nu ne-a mutat în alt loc, ci lăsân-du-ne pe pământ ne-a făcut încă de aici locuitori ai cerului şi ne-a vărsat în suflete dorul după viaţa cerească, fără să ne
39. Fapte 17, 28.
40. Sf.   Vasile:   Despre   smerenie   (Migne   P.G.   31,    532):   «Nu   tu
eşti    cel   ce   ai    cunoscut   pe   Dumnezeu,   ci   Dumnezeu   cu   bunătatea
Lui  este  cel  ce te-a  cunoscut  pe  tine».
41. Luca 15, 4—10.
42. «Dispariţia   chipului,    stricarea    peceţii    dumnezeieşti    întipărită
în  noi   de   la   prima   zidire,   pierderea   drahmei...    ce   cuvânt   le-ar  putea
înşira ?»,  Sf. Grigorie de  Nyssa,  Despre rugăciunea domnească V,  P.S.B.
29, p. 445.

DESPRE  VIAŢA   ÎN   HRISTOS 31
ridice la cer, ci doar aplecând cerurile şi pogorându-Se, după cum zicea proorocul : «Domnul a plecat cerurile şi S-a cobo¬rât pe pământ» 43.
Prin lucrarea acestor Sfinte Taine, Soarele Dreptăţii in¬tră, ca printr-o mare deschizătură a firii v\ în această lume întunecată şi omoară tot ce-i pieritor în ea, împrăştiind peste tot duh de viaţă nemuritoare, căci Lumina lumii45 biruieşte lumea, după cuvintele Lui : «Eu am biruit lumea»m, vrând, adică, să spună prin aceasta că trupul muritor şi stricăcios se face vrednic de o viaţă veşnică şi netrecătoare. Căci, după cum atunci când intră razele soarelui într-o cameră în care arde o lumânare, privirile tuturor sunt atrase de aceste raze a căror strălucire face să pălească cu totul pâlpâirile făcliei, tot astfel şi strălucirea vieţii viitoare, care-şi face loc în lu¬mea aceasta prin Sfintele Taine, covârşeşte în sufletele noastre orice farmec al vieţii trupeşti şi întunecă toată fru¬museţea şi strălucirea acestei lumi.
Aceasta este trăirea în duh, care e în stare să nimi-cească orice poftă a cărnii, după cuvântul Sfântului Pavel : «Cu Duhul să umblaţi şi să nu mai împliniţi pofta trupu¬lui» 47. Aceasta este calea48 pe care a rânduit-o Domnul când a venit la noi şi aceasta este uşa 49 pe care ne-a deschis-o tot El când a intrat în lume, iar când s-a înălţat la Tatăl n-a găsit cu cale să le închidă, ci de acolo din slava Sa tot pe aceeaşi cale şi pe aceeaşi uşă coboară între oameni. De fapt, mai curând am putea spune că însuşi Domnul e veşnic de faţă, şi acum şi în tot cursul vieţii noastre, spre a fi cre¬dincios făgăduinţelor ce ni le-a făcut. Am putea zice şi noi cum zicea patriarhul  Iacob că Sfintele  Taine sunt «casa  şi
43. Psalm 17,  11.
44. «Soarele dreptăţii», Matei 3, 20.
45. Ioan 8,  12.
46. Ioan 16, 33.
47. Galateni 5, 16.
48. Ioan  14, 4—6.
49. Ioan 10, 79.
50. Matei 28, 20.

32 NICOLAE   CABASILA
poarta Cerului» 51, prin care nu coboară numai îngerii — oare de fapt slujesc împreună cu noi la orice lucrare pe care o să¬vârşim —, ci pentru fiecare din cei botezaţi coboară şi Dom¬nul îngerilor52. Pentru aceea, când Domnul a binevoit să pri¬mească botezul de la Ioan — vrând prin aceasta să arate, ca într-o oglindă, măreţia Botezului pe care îl va înte¬meia Μ —, atunci a poruncit de s-au deschis cerurile spre a ne face să înţelegem că taina Botezului este aceea prin care ne învrednicim să vedem desfătările cereşti. Aşijderea, şi când zice că nimeni nu poate intra în viaţa de veci dacă n-a primit Botezul, şi atunci baia Botezului e închipuită ca o trecere şi ca o poartă. De aceea când striga proorocul Da¬vid : «Deschideţi-mi mie porţile dreptăţii»  cred că tocmai aceste porţi dorea să le vadă deschizându-se. Aceasta este ceea ce mulţi prooroci şi împăraţi au dorit să vadă55, dar care s-a putut împlini numai cu venirea pe pământ a însuşi deschizătorului porţilor acestora. Iată pentru ce, dacă i-ar fi fost dat lui David să intre pe uşa aceasta duhovnicească, n-ar fi ştiut cum să mulţumească lui Dumnezeu că a stricat pe¬retele despărţiturii, ci ar fi exclamat: «Deschideţi-mi porţile dreptăţii şi intrând în ele voi lăuda pe Domnul», deoarece, odată trecut pe această poartă, i-ar fi fost dat în măsură şi mai mare să cunoască marea bunătate a lui Dumnezeu şi ne^ grăita Lui iubire de oameni.
într-adevăr, este oare vreo mărturie mai puternică a bunătăţii lui Dumnezeu şi a iubirii Lui de oameni56 decât curăţirea sufletului nostru de întinăciunea păcatului prin spălarea cu apă, decât dobândirea împărăţiei cereşti prin Ungerea cu Sf. Mir sau, în sfârşit, decât ospătarea împreună
51. Facere 28, 18.
52. «Încă de la Botez fiecare creştin primim şi un înger», Origen,
în Mathaeus 1G, 27, Migne P.G. 13, 1-165.
53. Cu    alte   cuvinte,    termenul  προχαράττων   ne    dă    să   înţelegem,
crede   Cabasila,   că  botezul   lui   Hristos   a   prefigurat   şi   Botezul creşti¬
nilor.  Sf.   Chirii  al Ierus.,   Cateheza III  mistagogică,  trad.  rom.,  p.  556.
54. Psalm 117, 19.
55. Matei 13, 17.
56. Tit 3, 4. .

DESPRE  VIAŢA  ÎN   HRISTOS 33
cu Cel ce şi-a dat trupul şi sângele pentru noi ? Prin Sfin¬tele Taine oamenii ajung dumnezei şi fii ai lui Dumne¬zeu 57, iar firea noastră omenească, care altfel e praf şi ce¬nuşă, se învredniceşte de cinstea care numai Domnului I se cuvine, se ridică la atâta mărire, încât ajunge părtaşă la în¬săşi cinstea şi firea dumnezeiască. Cu ce s-ar mai putea ase¬măna această minune ? Ar putea născoci mintea omului ceva peste aceasta ? Atât e de mare puterea Tainelor lui Dumnezeu, încât întrece chiar şi stelele de pe cer58, ba cred că prin strălucirea şi măreţia ei covârşeşte orice altă făp¬tură şi zidire a lui Dumnezeu. De aceea, oricât ar fi de multe, de frumoase şi de măreţe făpturile zidite de Dum¬nezeu, ele sunt departe de înţelepciunea şi nesfârşita pri¬cepere a Făcătorului lumii, Care poate face lucruri şi mai desăvârşite în frumuseţe şi măreţie, mai desăvârşite chiar decât ar putea spune orice limbă.
Căci dacă s-ar putea ca Dumnezeu să zidească o făptură atât de plină de frumuseţe şi de bunătate, încât înţelepciunea şi puterea şi priceperea acestei făpturi să fie deopotrivă cu ale lui Dumnezeu, cu alte cuvinte desăvârşirea ei să se mă¬soare cu însuşi nesfârşitul veşniciei şi să fie ca o strălucire a bunătăţii Lui celei nemărginite, o astfel de făptură cred că ar trebui să întreacă în chip negrăit toate celelalte zidiri ale Lui. Or, dacă lucrarea lui Dumnezeu a constat întotdeauna din a face şi pe altul părtaş la bine şi după această lege a săvârşit toate cele trecute şi va săvârşi toate cele ce vor veni — doar bine spune Dionisie Areopagitul că binele cere să fie împărtăşit şi împrăştiat la cât mai mulţi59 —, adică, dacă buna plăcere a lui Dumnezeu vrea să facă părtaşi pe toţi de
57. Sf.   Vasile,   De   Spiritu   Sancto   9,   Migne   P.G.   32,   109:   «pţrin
Duhul Sfânt putem ajunge dumnezei» (θεό·ν γενέσθαι ).
58. Avacum 3, 3.
59. W. Gass trimite la Dionisie -Areopagitul, De&pre numele
divine, trad. rom.  1,   17.  Se vede  că Pontanus,  primul editor  al lui  Ca-
basiila,  a  confundat  lucrurile.  De  altfel  în  textul  grec nu există nici  o
trimitere la  Dionisie.  în realitate  e  vorba  de Sf.  Grigorie  de  Nazianz,
O/aiio  38,  Migne  P.G.   36,   20,  unde  se  citează  direct:   «binele  se  cere
împărtăşit şi împrăştiat»  (έδει χυθήναι).
3 — Despre viaţa în Hristos

34 NICOLAE   CABASILA
cât mai mult bine, şi anume tot binele pe caire-1 poate să¬vârşi, atunci e sigur că lucrarea Lui este cel mai măreţ şi mai frumos semn al bunătăţii Lui şi cea mai desăvârşită icoană a dragostei Lui de oameni. Or, aceasta nu-i altceva decât lucrarea Iconomiei prin care Dumnezeu a purtat tot¬deauna grijă de omenire ω.
Căci Domnul n-a făcut omenirii numai un bine ca ori¬care altul, ţinându-şi pentru Sine partea cea mai bună, ci ne-a făcut părtaşi la însăşi plinătatea Dumnezeirii61, încăr-cându-ne cu toată bogăţia darurilor care se revarsă din Fiinţa Lui. De aceea n-a greşit Sfântul Pavel când a spus că mai ales în Evanghelie «se descoperă dreptatea lui Dumnezeu» 62, căci dacă există o facere de bine şi o dreptate a lui Dumne¬zeu, apoi aceasta se arată tocmai la împărtăşirea tuturor din belşugul bunătăţilor şi al fericirilor dumnezeieşti, lată de ce Sfintele Taine pot fi numite, cu drept cuvânt, «porţi ale dreptăţii», deoarece tocmai bunătatea şi dragostea lui Dum¬nezeu faţă de omenire — care nu sunt decât reflexul drep- taţii3 şi a facerii Lui de bine — ne-au deschis porţile, prin care oamenii ajung la fericirea Cerului.
Dar în judecata şi în dreptatea Sa, Domnul a ales şi altă cale pentru a ne face părtaşi la biruinţa cerului : ne-a arătat adică şi uşa prin care să intrăm, şi calea spre a ajunge la ea. Căci nu ne-a smuls în chip silnic din ghearele diavolu¬lui ca pe nişte robi, ci s-a dat pe Sine preţ pentru noi, iar pe cel râu I-a pus în lanţuri, nu ca să-şi arate tăria Sa, ci pentru că aşa cerea dreapta judecată. Astfel a ajuns stăpân al casei lui Iacob, după ce nu prin silă, ci după dreptate a nimicit tirania celui rău, ce apăsa asupra sufletelor oameni¬lor. La acest lucru se gândeşte şi Psalmistul când zice : «Dreptatea  şi   adevărul   sunt   temelia  tronului   Tău,   Doam-
60. οίχοΜομία   —   planul   de    mântuire a   lumii   —   prin   întruparea
Domnului.    Despre    ea,    E.   Branişte :    N. Cabasila,    Tâlcuirea    Stintei
Liturghii, Bucureşti, 1946, indice.
61. Col. 2, 9.
62. Rom.  ), 17.
63. Ps. 117,  19.


DESPRE  VIAŢA  IN   HRISTOS 35
ne» u. Această dreptate nu numai că ne-a deschis nouă uşile cerului, dar însăşi Dreptatea întrupată S-a pogorât la noi. Căci în vremea de demult, înainte de a se fi coborât Domnul printre noi, nu exista nici o dreptate pe pământ. Aşa într-o zi, cum nu-I scapă Lui nici cea mai mică taină, s-a aplecat din înălţimea Cerului să vadă dacă va afla, oare, dreptate pe pământ şi n-a aflat deloc. «Căci, zice Psalmistul, toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut, nu este nici unul care să facă  binele,  nu este  până  la  unul»e5.
Iar când celor ce şedeau în întunericul minciunii şi în umbra morţii le-a răsărit adevărul, atunci şi dreptatea s-a pogorât din cer şi s-a arătat oamenilor pentru prima oară în (toată desăvârşirea ei. Atunci s-a făcut îndreptarea noastră, căci prin moartea pe cruce a Celui atotdrept s-a şters vina ce era asupra noastră, au căzut de pe noi cătuşele fărădelegi¬lor şi ale nedreptăţilor, la care singuri ne-am osândit, iar în urma acestei morţi răscumpărătoare a Domnului noi am ajuns să fim şi prieteni, şi aleşi ai Lui. Fiindcă prin moartea Sa, nu numai că Domnul ne-a slobozit din patimi şi ne-a făcut cetăţeni ai altei împărăţii, ci «ne-a dat şi puterea ca să ne facem fii ai lui Dumnezeu»67, unindu-ne cu El atât prin trupul pe care I-a luat asupră-Şi, cât şi prin Cel ce ni se împărtăşeşte sub forma Sfintelor Taine. Aşa că în acest chip însuşi Domnul face să răsară în sufletele noastre drep¬tatea şi viaţa Sa, dreptatea cea adevărată pe care oamenii ajung s-o cunoască şi s-o trăiască prin Sfintele Taine.
,-. Căci chiar dacă şi înainte de venirea Celui ce ne-a adus îndreptarea şi împăcarea au mai fost mulţi oameni drepţi şi iubiţi de Dumnezeu — ceea ce trebuie să recunoaştem —, to¬tuşi aceasta trebuie s-o înţelegem în legătură ou vremea lor, ca unii care au fost credincioşi şi nădăjduitori în vremile ce vor veni după ei, cu alte cuvinte ei trebuiau să stea pregătiţi
64. Ps. 8, 15 ; 88, 15.
65. Ps. 13, 3.
66. Ps. 84,  12 i îs. 9, 1.
67. Ioan 1, 12.

36

NICOLAE  CABASILA

şi, îndată ce va veni Dreptatea, să alerge spre Ea ; îndată ce va veni Plătitorul răscumpărării, ei să devină slobozi ; când va veni Lumina, ei să-şi deschidă ochii să vadă, iar când în¬suşi Adevărul se va descoperi trupeşte, atunci să nu se mai uite la «închipuirea» Lui, ci la El însuşi. Pe vremea aceea, cei drepţi se deosebeau de cei nedrepţi numai prin aceea că — după ce şi unii şi alţii purtau aceleaşi lanţuri şi îi apăsa aceeaşi tiranie a iadului — cei dintâi sufereau robia şi apă¬sarea doar de frică, dorind cu toată puterea nimicirea în¬chisorii şi ruperea lanţurilor lor, iar capul tiranului doreau să-i vadă căzut la picioarele lor, în vreme ce ceilalţi nu-şi dădeau nici măcar seama de viaţa îndobitocită pe care o du¬ceau, ci se bucurau de această robie. La fel cu aceştia din urmă au fost şi cei ce au trăit în binecuvântatele zile ale vieţii pământeşti a Mântuitorului : nici ei n-au fost bucuroşi să răsară Soarele Dreptăţii peste ei, ba au făcut tot ce-au putut ca să-i stingă sau chiar să-i oprească razele de a se împrăştia peste lume.
De aceea, era şi firesc ca atunci când a fost să se arate împăratul, primii să fie sloboziţi din tirania iadului, pe când ceilalţi să rămână şi mai departe în lanţurile patimilor. Căci bolnavii care vor cu orice preţ să-şi refacă sănătatea şi care cer bucuros şi cât mai grabnic să vină la ei doctorul, unii ca aceştia arată mai mult dor după sănătate decât cei care nu-şi dau seama nici de boala lor şi nu cer nici ajutorul doctorului. Pe cei dintâi, cred că, chiar înainte de a-i vizite, doctorul îi socoteşte aproape vindecaţi, bineînţeles dacă nu se îndoiesc de meşteşugul său doftoricesc. Or, în timpurile vechi tocmai în acest fel trebuie să înţelegem că a socotit Domnul pe unii drepţi şi aleşi ai Săi. într-adevăr, unii ca aceştia făceau tot ce erau în stare spre a săvârşi cât mai multă dreptate, de aceea în ziua în care a venit Mântuitorul ei s-au şi învrednicit de slobozirea din lanţurile robiei lor. Dar chiar aşa stând lucrurile, soarta lor nu era prea fericită. Căci ca unii care erau mai dinainte hotărâţi să trăiască după





DESPRE  VIAŢA  ÎN  HRISTOS 37
adevărata dreptate, ar fi trebuit s-ajungă în clipa morţii «în pace şi în mâna lui Dumnezeu», cum zice înţeleptul Solo-mon68. Or, cei care plecau din această lume se duceau cu toţii în iad. Când a venit însă în lume Stăpânul lumii, noi am primit dreptatea cea adevărată şi dragostea lui Dumne¬zeu, căci Domnul Hristos n-avea nevoie să le caute undeva departe, din clipa în care ele erau tocmai însuşirile firii Lui. Iar calea de la cer către pământ Domnul n-a aflat-o gata, ci El însuşi şi-a croit-o. Dac-ar fi aflat-o gata, ar fi însemnat că altcineva, înaintea Lui, a deschis-o ; or : «Nimeni nu s-a suit la cer, fără numai Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omu¬lui care este în cer» 69.
Şi atunci, din moment ce înainte de venirea Crucii nu exista nici iertare de păcate şi nici urmă de jertfă răscum-părătoare, oare despre ce fel de dreptate putea fi vorba în acele vremuri ? Căci înainte de a te fi împăcat cu prietenii nu e firesc să te poţi prinde în horă cu ei, iar înainte de a-ţi fi rupt cătuşele robiei, nu poţi avea dreptul să câştigi cununa alergătorilor. Sau, ca să fim mai scurţi, dacă mielul paştilor evreieşti a adus într-adevăr mântuirea, atunci de ce a mai fost necesară o a doua mântuire ? Căci dacă icoana şi în¬chipuirea desăvârşirii ar fi adus fericirea deplină, atunci Adevărul şi Viaţa nu ar mai fi avut rost să vină în lume. Ce rost mai avea moartea lui Hristos ca să împrăştie duşmă¬nia, să strice zidul de despărţire şi să strălucească pacea şi adevărul, dacă încă înainte de jertfa de pe Golgota ar fi fost cu putinţă să te faci drept şi prieten înaintea lui Dum¬nezeu ? 70
Dar să mai aducem o mărturie.
Odinioară Legea era cea care ne unea cu Dumnezeu, azi, credinţa şi harul. Urmează de aici că odinioară starea noastră
68. înţelepciunea lui Solomon 3, 1.
69. Ioan 3, 13.
70. Despre   raportul   dintre   Vechiul   şi   Noul   Testament,   dintre   tip
şi   antitip,   vorbeşte   Cabasila   adeseori   în   Tâlcuirea   Siintei   Liturghii,
trad. E. Branişte.

NICOLAE   CABASILA
faţă de Dumnezeu era aceea dintre rob şi stăpân, pe când azi, cea de fii şi de prieteni ai Domnului ; căci Legea e făcută pentru robi, câtă vreme harul, credinţa şi încrederea sunt pentru prietenii şi copiii familiei. Din toate cele spuse până aici, se învederează că Mântuitorul este «întâiul născut dintre morţi» 71 şi că dacă El nu ar fi înviat dintre morţi nici un om n-ar fi ajuns să guste din viaţă. De aceea El a fost începătorul sfinţirii şi îndreptării noastre, cum spune şi Sfân¬tul Pavel când scrie evreilor : «Domnul Hristos a pătruns dincolo de catapeteasmă până în Sfânta Sfintelor, ca un îna¬inte mergător al nostru»72. Căci când a intrat în aceste Sfinte ale Sfintelor şi S-a adus pe Sine, în locul nostru, jertfă înaintea Tatălui ceresc, Mântuitorul lumii a luat cu Sine şi pe cei ce vor să fie părtaşi îngropării Sale, necerân-du-le să moară în chip firesc ca şi El, ci doar să mărturi¬sească moartea Domnului prin Botez şi să-L vestească prin Ungerea cu Sfântul Mir şi prin împărtăşirea cu Sfânta Taină ce se săvârşeşte pe altarul Bisericii, unde, în chip neînţeles, oamenii mănâncă trupul Celui ce a murit şi a înviat. Aşa că, după ce i-a făcut să intre pe porţile împărăţiei Sale, Domnul îi şi încoronează pe cei ce îi urmează.
Şi aceste «porţi» sunt cu mult mai însemnate şi mai de folos pentru sufletul nostru decât chiar porţile raiului, căci acestea din urmă nu se deschid nimănui dacă n-a trecut îna¬inte prin cele dintâi; porţile raiului stau încă închise, în timp ce celelalte sunt de mult deschise ; cele dintâi lasă pe om să intre, dar îl opresc de a mai ieşi, celelalte dau omului libertatea de a mai ieşi chiar după ce a intrat odată ; unele pot fi închise şi au şi fost închise, celelalte s-au dat în două părţi, catapeteasma s-a rupt73 şi zidul de despărţire a fost dărâmat 74.
71. Col.  1,  18.
72. Evr. 6, 20.
73. Matei 27, 51.
74. Ef. 2, 14 f Col. 1, 20.

DESPRE  VIAŢA  ÎN  HRISTOS 39
De acum însă nu mai tragem linie de despărţire între porţile raiului şi ale harului şi nici catapeteasmă, nici zid despărţitor nu le va mai despărţi pe una de alta. Căci nu numai că s-au deschis porţile, ci, precum aşa de minunat zice evanghelistul Marcu, înseşi «cerurile s-au deschis»75, arătând prin aceasta că de acum n-a mai rămas nici uşiţă de despărţire, nici catapeteasmă şi nici altceva. Căci bine a spus Sf. Pavel că Cel ce a împăcat lumea de sus eu cea de jos şi a unit-o şi a împăciuit-o, iar peretele din mijloc al vrajbei I-a surpat, Unul ca acesta nu se poate minţi pe sine, iar porţile acestea, care pentru Adam s-au deschis întâia dată, au trebuit să se închidă din clipa în care Adam nu mai era în starea în care trebuia să rămână. După ce însă aceleaşi porţi au fost deschise din nou de însuşi Hristos, Cel care n-a săvârşit şi nici n-a putut săvârşi păcat — căci doar se spune că «dreptatea Lui rămâne în veac»76 —, urmează că de atunci aceste porţi trebuie să rămână deschise, pentru ca oamenii să intre prin ele la viaţa cea adevărată, iar odată intraţi acolo, ei nu vor mai ieşi. Căci însuşi Mântuitorul zice : «Eu am venit ca viaţă să aibă şi mai multă să aibă» 77. Or, viaţa pe care ne-a adus-o Domnul ne-a fost dată prin Sfintele Taine, cu ajutorul cărora noi ne facem părtaşi cu El prin moarte şi suferim împreună cu El, căci şi moartea numai aşa o putem înlătura. Pentru că fără a ne fi botezat cu apă şi cu Duh Sfânt nu putem intra în viaţă78, iar fără a mânca trupul Fiului Omului şi a bea sângele Lui nu putem avea viaţă întru noi 79.
Dar să ne întoarcem iar la ceea ce am spus mai sus. Nu putem începe o viaţă în Dumnezeu până nu vom fi murit păcatului, iar păcatul nu-1 poate omorî nimeni decât singur Dumnezeu. Fireşte că dacă omul de bunăvoia sa s-a lăsat bi-
75. Marcu  1,   10 ;  Ef.  2,  14 j   16;  Col.  1, 20;  II  Tim.  2,  13.
76. Ps.  110, 3.
77. Ioan 10, 10.
78. Ioan 3, 5.
79. Ioan 6, 53.

40 NICOLAE   CABASILA
ruit de rău, tot aşa va trebui să recâştige singur biruinţa. Dar din clipa în care a ajuns aproape un rob al păcatului, el nu mai este în stare de aşa ceva. Căci cum ne-am putea face mai buni atâta vreme cât rămânem robi ? Şi apoi chiar dacă am fi într-un fel oarecare mai mari decât diavolul, nu-i mai puţin adevărat că «nici o slugă nu-i mai presus de dom-nul său»81. Şi fiindcă, pe de o parte, omul care trebuia să scape de datoria care-1 apăsa greu pe suflet şi să câştige această biruinţă prin puterile lui ajunsese el însuşi rob al celor peste care el trebuia să fie stăpân, iar pe de altă parte fiindcă Dumnezeu ca stăpân atotputernic nu era cu nimic dator faţă de nimeni, urma că nici Dumnezeu, nici omul n-au deschis lupta cu diavolul, iar întrucât fărădelegea stăpânea mai departe lumea, viaţa cea adevărată nu putea răsări pe pământ, căci unul era cel ce datora şi ou totul altul cel care putea plăti datoria. Din această pricină a trebuit ca Dumne¬zeu şi omul să conlucreze, iar cele două firi au trebuit să se unească în una şi aceeaşi persoană, şi anume în aşa fel ca una din ele să fie biruită, iar cealaltă să iasă învingătoare.
Şi atunci iată ce s-a întâmplat : însuşi Dumnezeu vine şi în locul omului ia asupra Sa lupta contra fărădelegii, pen¬tru că de astă dată El era şi om. Ca om liber de orice păcat. El câştigă biruinţa asupra păcatului, căci este şi Dumnezeu, în felul acesta firea omenească se mântuieşte de rele şi c⺬tigă cununa de biruinţă  asupra păcatelor   în care  căzuse82.
80. Sf.   Vasile:   Comentat   la   psalmul   148   (trad.   rom.   p.   290—1):
«sufletul omenesc a căzut sub jugul greu al păcatului». Sf. Grigorie de
Nyssa :   Despre   rugăciunea   domnească,   t<rad.   D.   Stăniloae,   în   P.S.B.,
p. 445 sq.:  «omul a ales în  locul împreună-vietuirii cu Dumnezeu chi¬
nul tiranizării de către puterea stricătoare».
81. Mat. 10, 24.
82. O  serie  de  teologi   apuseni  în frunte   cu  Gass  însuşi  {op.  cit.,
p. 78), apoi Riviere, Le dogme de la Redemption, Louvain, 1931, φ. 281—
301 au susţinut că Nicolae Cabasila va ii fost influenţat în aceste pasaje
de   «doctrina   juridică   a   satisfacţiei»   formulată   de   Anselm   de   Canter-
bury. Ε meritul lui S. Salaville («Vues soteriologiques chez N. Cabasilas»,
în Revue des etudes byz., Buculreşti, 1943, p. 5—57) de a fi respins acest
neadevăr. Opera lui Anselm a fost tradusă în greceşte mult mai târziu,
încât Cabasila n-o putea consulta.

DESPRE  VIAŢA  IN  HRISTOS 41
Aceasta însă nu însemnează că toţi oamenii luptă şi câştigă biruinţe, deoarece ei n-au putut fi sloboziţi de cătuşele fără-delegilor decât prin mijlocirea dureroasă a lui Hristos, care a dat putere fiecăruia dintre oameni să omoare păcatul şi să devină părtaş la preamărirea Lui. Pentru a asigura deci cununa biruinţei, Mântuitorul a avut parte de răni, de cruce, de moarte şi de altele de felul lor şi chiar când I se îmbia bucuria, «a primit crucea, neţinând seamă de ocara ei» 83.
Pe de o parte însă, Mântuitorul n-a săvârşit nici o ne-dreptate pentru care să poată fi judecat, nici n-a făcut nici o fărădelege şi nici cel mai mic rău, care să dea curaj şi celui mai neruşinat denunţător să-i pârască, iar pe de altă parte, se ştie că răni şi ruşine şi moarte pot veni cuiva nu¬mai pe urma săvârşirii de păcate. Şi atunci, cum de a putut îngădui aşa ceva când ştim că Dumnezeu însuşi este iubitor de oameni şi atotmilostiv ? Căci nu-i de crezut că Cel atot-bun s-ar putea bucura de stricăciunea şi de moartea care stăpâneau în lume. De aceea faţă de păcatele omenirii El a răspuns cu suferinţa şi cu moartea, dar nu atât ca să-i pe¬depsească prin aceasta, cât mai curând ca să-i vindece. Se înţelege doar că Mântuitorului nu I s-ar fi potrivit o soartă ca aceea pe care a primit-o de bunăvoie pentru noi şi nici n-avea măcar urmă de slăbiciune, ca să aibă nevoie de vreo doctorie, ci tăria paharului plin cu amărăciune, pe care I-a băut, a trecut în noi şi a nimicit păcatul de acolo, iar sufe¬rinţa Celui nevinovat ne-a scăpat de marea datorie pe care noi  păcătoşii  trebuia s-o plătim lui Dumnezeu.
Şi fiindcă împăcarea adusă de Mântuitorul a fost mare şi minunată şi mult mai deplină decât răutăţile omeneşti, ea nu numai că a şters vrajba, dar a adăugat în folosul nostru atâtea binefaceri, încât şi cei mai lepădaţi de Dumnezeu şi mai împătimiţi, ca şi cei mai robiţi şi mai necinstiţi au fost ridicaţi până la slava cerului, iar cei de pe pământ au ajuns părtaşi   ai  împărăţiei  lui Dumnezeu.   Căci   moartea   Mântui-
83. Evrei 12, 2.

42 NICOLAE   CABAS1LA
torului nu poate fi îndeajuns preţuită, chiar dacă, din bună¬tatea Domnului, ea a ajuns să fie cumpărată de noi, ucigaşii, pe un preţ atât de mic. Domnul a vrut însă şi pe această cale să se preamărească în sărăcie şi necinste, să trăiască în toate ca un rob şi să fie vândut pe preţ de rob, ca astfel să do¬bândească preţul nelegiuirii. Şi într-adevăr, El a socotit că e o dobândă a suferi astfel de înjosire pentru noi oamenii, căci pe preţul de nimic cu care a fost vândut Mântuitorul ne-a făcut să înţelegem că moartea Lui pentru lume e un dar, un dar cu totul gratuit. El a murit de bună voie fără să fi nedreptăţit pe cineva, nici în viaţa Sa particulară, nici în cea publică, făcându-se izvor nesecat de binefaceri pentru ucigaşii Săi, izvor mai bogat chiar decât şi-au putut închipui şi dori aceşti ucigaşi.
Ce să mai lungim vorba ? Cel care a murit a fost chiar Dumnezeu. Sângele vărsat pe cruce a fost tot al lui Dumne¬zeu. Ce-ar putea fi mai preţios decât această moarte ? Dar în acelaşi timp, ce-ar putea fi mai înfricoşător ? Iată, prin ur¬mare, cât de adâncă a fost căderea omenească, încât pentru a o vindeca a fost necesară o doctorie atât de puternică ! De¬sigur pentru a se ispăşi fărădelegea se cerea o pedeapsă co¬respunzătoare, iar pentru a dobândi iertarea de batjocurile aduse lui Dumnezeu se cere o răscumpărare în stare să ştear¬gă fărădelegea. Căci dacă odată s-a dobândit împăcarea, atunci nimeni nu mai poate invoca vreo vină. Dar între oa¬meni nu se găsea nici unul care să nu aibă nici o vină şi să fie în stare să sufere pentru greşelile altora. Ba mai mult, nici un om singur şi nici omenirea întreagă — chiar dacă ar sufe¬ri de o mie de ori moartea — n-ar fi fost în stare să împace pe om cu Dumnezeu. Căci prin ce suferinţă ar fi în stare un rob nevrednic să răscumpere greşeala de a fi stricat în sine chipul împărătesc8'1 al Domnului, bătându-şi joc de el într-un
84. βασιλιχόί είχών, imagine devenită uzuală în Biserică, înce-pând din sec. IV. Eusetau, De Ecclesiastica Theologia 2, 7 (Migne P.G., 24, 912); Atanasie, Adversus arianos 3, 5, Migne P.G., 21, 332, în trad. rom. P.S.B. 15, p. 330 ; Sf. Grigorie de Nyssa, De Proiessione Christiana, Migne P.G. 46, 215 etc.

DESPRE  VIAŢA   IN   HRISTOS 43
mod atât de josnic ? Pentru aceasta Domnul cel fără păcat, după ce suferă chinuri nenumărate, îşi dă şi viaţa, iar când este copleşit de răni, ca om, acelaşi Domn ia asupră-Şi şi ră¬nile omeneşti, făcându-i astfel liberi pe aceştia de greutatea fărădelegilor lor şi slobozind la libertate pe cei legaţi, ca Unul care n-avea nevoie s-o cucerească pentru Sine, fiind Stăpân şi Dumnezeu.
Iată, deci, cât de scump ne-a fost câştigată viaţa cea ade-vărată prin moartea Mântuitorului !
Cât despre mijlocul de a atrage în sufletele noastre o astfel de viaţă, aceasta nu se poate dobândi decât prin Sfin¬tele Taine : prin spălarea Botezului, prin Ungerea cu Sf. Mir. Prin mijlocirea acestor Sfinte Taine, Hristos vine la noi, Îşi face sălaş în sufletul nostru, Se face una cu el şi-l trezeşte la o viaţă nouă. O dată ajuns în sufletul nostru, Hristos sugru¬mă păcatul din noi, ne dă din însăşi viaţa Sa şi din propria Sa desăvârşire, ne face părtaşi la biruinţa Sa — o / cât e de nespusă bunătatea Lui ! —, după ce-am ieşit din baia Bo¬tezului ne pune pe frunte cununa de lauri, iar la ospăţul sfin¬tei Împărtăşanii ne mai declară şi biruitori împreună cu El !
Dar oare ce legătură este între cununa biruinţei, care de obicei e roadă multor strădanii, şi baia Botezului, Ungerea Mirului şi ospăţul Altarului ? Ceva este, căci chiar dacă nu ne luptăm şi nu ne străduim când săvârşim aceste Taine, nu-i mai puţin adevărat că atunci în sufletul nostru trăim această luptă, preamărim înfrângerea răului, adorăm şi slă¬vim biruinţele sau trofeele Mântuitorului şi-I mărturisim o adâncă şi neţărmurită dragoste. Ba mai mult, chiar rănile, loviturile şi moartea Lui devin ale noastre, iar trupul nos¬tru se schimbă în trupul Celui care a murit şi a înviat. De aceea, e şi firesc să ne bucurăm de bunătăţile ce decurg din suferinţele şi din moartea Lui. Dacă cineva, văzând căzut la pământ un tiran, de care toată lumea din jur striga că-i vrednic de judecată, s-ar apuca să-i laude, să strige că-i vrednic  să  poarte  cunună   pe   cap,  să-i   preamărească   viaţa

44 NICOLAE  CABASILA
plină de cruzimi, ba încă ar spune că e în stare să moară şi el împreună cu acel tiran, pentru că legile au fost nedrep¬te ou el şi că sentinţa s-a dat greşit, — iar pe deasupra, fără pic de ruşine şi fără să-şi mai ascundă răutatea, ar mai lua încă şi pe Dumnezeu de martor în această obrăznicie a lui —, ei bine, ce soartă ar merita un asemenea om ? Oare i-am da şi lui aceeaşi pedeapsă ca şi tiranului ? Se înţelege că da. Dimpotrivă, dacă altcineva îşi preamăreşte prietenul câşti¬gător la alergări, se bucură de câştigul lui, îi împleteşte cu¬nună de lauri, pune pe toţi cei din jur să-i aclame şi să-i aplaude, apropiindu-se cu toată dragostea de biruitor, I-ar săruta pe frunte, i-ar strânge mâna şi atâta ar sălta de bu¬curie ca şi cum el însuşi ar fi câştigat cununa de lauri, în cazul acesta, oare nu s-ar împărtăşi şi el din răsplata viteazu¬lui — cel puţin dacă judecătorii ar fi drepţi — exact în ace¬laşi fel în care cel dintâi s-a făcut vrednic de soarta tira¬nului ?
Căci, într-adevăr, dacă se cade să cerem de la cei răi să dea seama de faptele lor şi-i facem răspunzători de încli-nările lor păcătoase, ar fi nedrept să nu ţinem seamă de gândurile bune ale celor drepţi85. Dacă, pe deasupra, învin-gătorul n-ar avea nevoie de foloasele aduse de biruinţele sale şi nimic n-ar dori decât să vadă pe lăudătorul său acla¬mat de popor, iar în schimbul biruinţei sale mai bucuros ar dori să-i vadă pe prietenul său dobândind cununa de lauri, în acest caz oare n-ar fi lucru firesc şi drept ca, chiar fără strădanii şi primejdii, să ajungă să se încoroneze acest pri¬eten ? Tot aşa vom putea înţelege şi rostul Botezului, al Mi¬rului şi al împărtăşaniei în viaţa noastră. Căci şi noi, pe de o parte dispreţuim, urâm şi ne întoarcem privirile de la tiranul cel necurat, iar pe de altă parte pe Cel ce a câştigat biruinţa îl lăudăm, îl preamărim, admirăm biruinţa Lui şi ne plecăm în faţa strădaniilor Lui, iubindu-L din toată pu-
85. Desigur că «tiranul» nu poate fi decât diavolul, pe când «campionul câştigător» nu poate fi decât Hristos. El e şi «ţintă» (τέλος) şi «răsplată» (ίραίείον).

DESPRE VIAŢA   ÎN  HRISTOS 45
terea sufletului nostru, încât din prisosul acestor adânci simţăminte de dragoste îl primim ca pâine să ne cumine¬căm, ca mir să ne ungem, ca apă să ne spălăm de fărădelegi. Se vede, aşadar, lămurit că Mântuitorul a luptat pentru noi murind, pentru ca noi să biruim ; de aceea nu trebuie să ne pară ciudat şi nefiresc lucru ca prin mijlocirea Sfintelor Tai¬ne să câştigăm cununa biruinţei. Aşa, în ce priveşte Bote¬zul, noi suntem convinşi că el are tot atâta putere ca şi moartea şi îngroparea lui Hristos, de aceea îl primim cu toată graba şi bucuria. Dar şi Domnul — El care nu face oamenilor daruri fără însemnătate şi nu-i face vrednici de binefaceri mărunte — pe cei care au murit şi s-au îngropat loruşi prin Botez, îi face una cu El, şi nu numai că-i face vrednici de o cunună de biruinţă sau de o parte din mări¬rea Sa, ci li se dă pe Sine însuşi încununat cu toată strălu¬cirea biruinţei.
Când ieşim din apa Botezului, noi avem în suflete pe însuşi Mântuitorul nostru, şi încă nu numai în suflet, ci şi pe frunte, în ochi, ba şi în mădulare şi în cel mai ascuns ungher al fiinţei noastre, şi anume îl avem plin de mărire, curat de orice păcat şi lipsit de orice stricăciune, aşa pre¬cum a înviat, aşa cum S-a arătat apostolilor, precum era pe când S-a înălţat la cer şi, în sfârşit, aşa cum va fi când Se va întoarce iarăşi să ne ceară comoara ce ne-a încredinţat-o.
Prin mijlocirea acestei naşteri, prin Botez, noi am fost însemnaţi într-un fel oarecare cu însuşi chipul şi pecetea lui Hristos, care de acum încolo stăpâneşte toate intrările fiin¬ţei noastre, pentru ca nimic străin să nu mai pătrundă în noi. Cele două căi pe care se face respiraţia şi hrana trupu¬lui nostru sunt tot aceleaşi prin care Domnul pătrunde în sufletele noastre ; amândouă căile ne unesc cu fiinţa Sa, una sub  formă  de  ungere  de  bună mireasmă,  iar  alta sub
86. Acelaşi  φίλτρον   (iubire excesivă)  de care  am mai pomenit.

46 NICOLAE   CABASILA
formă de mâncare duhovnicească. Domnul devine suflarea noastră şi hrana noastră şi, astfel, unindu-Se cu noi şi ames-tecându-Se pentru totdeauna în unitatea fiinţei noastre, El Se face trupul nostru tainic şi în acest trup El ajunge cu vre¬mea să fie pentru noi ceea ce este capul pentru mădulare. Prin Domnul, noi ne facem părtaşi la toate binefacerile Du¬hului, pentru că El e capul nostru, şi ceea ce aparţine capu¬lui e firesc să treacă şi asupra mădularelor.
Poate că cineva s-ar mira că Dumnezeu nu ne-a lăsat să avem parte mai mare la suferinţele şi la moartea Lui. Se vede că a vrut să lupte El singur, dar când a fost vorba de cununa biruinţei, îndată ne-a făcut şi pe noi părtaşi la ea, Aici e taina nespusei iubiri de oameni a Fiului lui Dumne-zeu, iubire care covârşeşte toată mintea şi toată puterea de înţelegere87. Căci abia după ce Hristos S-a răstignit, ne-am putut uni şi noi cu Domnul, câtă vreme până ce nu murise, noi n-avusesem nici o legătură cu El. înainte de a muri, El era fiu prea iubit; în aceeaşi vreme noi eram nişte făcători de rele, robiţi patimilor şi înrăiţi la suflet. După ce, însă, Mântuitorul Şi-a dat viaţa pe cruce, dobândindu-ne răscum-părarea şi zdrobind cătuşele diavolului, din acel moment am primit slobozenie şi înfiere şi ne-am făcut mădulare ale trupului care are drept cap pe Hristos. Din această pricină, tot ce se ţine de cap, devine şi al nostru. Şi anume, prin baia Botezului ne curăţim de orice păcat, prin Taina Mirului ne facem părtaşi la darurile cele dumnezeieşti, iar prin Sfânta Cuminecătură dobândim părtăşie la însăşi viaţa Domnului Hristos. In ce priveşte viaţa noastră viitoare, ne va fi dat să o trăim ca nişte dumnezei în jurul marelui Dumnezeu88, să
87. Iubirea de oameni cea negrăită (τήί αρρήτου φιλαΜθρωπίαί) (a Dom¬
nului) depăşeşte orice judecată şi toată puterea de înţelegere.
88. Mineiul  lunii   August,   ziua   6,   la   praznicul   Schimbării   la   Fată;
irmosul   utreniei :   «la   a   doua   venire   a   Sa   Hristos   Se   va   arăta   ca   un
Dumnezeu între dumnezei».

DESPRE  VIAŢA   IN   HRISTOS 47
devenim moşteni la aceleaşi bunuri ca şi El şi chiar să ajun¬gem să stăpânim împărăţia Lui — bineînţeles, dacă nu cumva ne vom orbi de bunăvoie în restul vieţii pământeşti şi dacă nu vom spinteca cu mâinile proprii haina noastră împără¬tească 89. Căci în cealaltă vreme a vieţii noastre numai un singur lucru ni se cere : să păstrăm binefacerile şi darurile împărtăşite de Hristos şi să nu lepădăm cununa, pe care cu atâtea oboseli şi strădanii ne-a împletit-o Mântuitorul. Doar aceasta şi este viaţa în Hristos, viaţă pe care o câştigă Tainele Sfinte, la care, bineînţeles, se adaugă şi strădania binevoitoare a omului90.
Dar, pentru a putea vorbi despre această viaţă în Hristos, se cade să tratăm întâi despre fiecare Taină în parte, iar în al doilea rând, despre rostul pe care-1 are în această lucrare şi voinţa omului.
89. Iarăşi χ
90. Această frază, cuprinzând pe de o parte rolul harului dobândit
prin   Sfintele  Taine,   iar   pe   de   altă   parte   contribuţia  omului   (  σπουδή),
face legătura primelor cinci cărţi cu cea de a şasea.


domenica 18 novembre 2018

PARINTELE PAISIE AGHIORITUL DESPRE ANTIHRIST:

PARINTELE PAISIE AGHIORITUL DESPRE ANTIHRIST:

“Totul va deveni un spital de nebuni. Vin ani grei, vom avea incercari mari. Crestinii vor avea mare prigoana”

Despre Antihrist

“- Parinte, spuneti-ne ceva despre Antihrist. - Sa spunem mai bine despre Hristos… Cat putem, sa fim langa Hristos. Daca suntem cu Hristos, ne vom teme de Antihrist? Oare nu exista duh antihristic acum? Rau face duhul antihristic. Si daca se va naste si un monstru antihrist si va face unele neghiobii, va fi luat in ras la sfarsit. Se vor petrece multe evenimente. Poate veti apuca sa traiti si voi multe din semnele scrise in Apocalipsa. Incet-incet destule incep sa iasa la iveala. Strig si eu netrebnicul de atatia ani! Situatia este infricosatoare, ciudata. Nerozia a intrecut limitele. A venit lepadarea si ramane ca acum sa vina “fiul pierzarii” (2 Tes. 2,3). Totul va deveni un spital de nebuni. In harababura ce va stapani, fiecare stat se va ridica sa faca orice-i spune cugetul. Dumnezeu sa ajute, ca interesele celor mari sa fie astfel incat sa ne ajute. Din ce in ce vom auzi de ceva mai nou. Vom vedea facandu-se lucrurile cele mai neasteptate, mai nerationale. Numai ca evenimentele se vor derula cu repeziciune. Ecumenism, piata comuna, un stat mare, o religie dupa masurile lor. Acesta este planul diavolilor. Sionistii pregatesc pe cineva de Mesia. Pentru ei Mesia este imparat, adica va stapani aici pe pamant. Martorii lui Iehova si ei viseaza la un imparat pamantesc. Sionistii vor prezenta unul si martorii lui Iehova il vor primi. Vor spune “Acesta este“. Se va face mare zapaceala. In mijlocul acestei zapaceli toti vor cere un Mesia, ca sa-i mantuiasca. Si atunci vor prezenta pe unul care va spune: “Eu sunt Imam, eu sunt al cincilea Buda, eu sunt Hristos pe care-l asteapta crestinii, eu sunt acela pe care-l asteapta Martorii lui Iehova, eu sunt Mesia evreilor”. Va avea cinci “eu“-uri ! … Evanghelistul Ioan atunci cand in prima sa epistola spune: “Copiii mei… ca vine antihristul, iar acum multi antihristi s-au aratat…” (1 In. 2, 18), nu intelege ca asteptatul Antihrist va fi ca prigonitorii Maximian si Diocletian, ci ca
Antihristul cel asteptat va fi intr-un fel ca un diavol intrupat, care se va prezenta poporului israelian ca Mesia si va insela lumea. Vin ani grei, vom avea incercari mari. Crestinii vor avea mare prigoana. Si uita-te: oamenii nici nu inteleg ca traim in semnele vremurilor, ca pecetluirea inainteaza. Traiesc ca si cum nu s-ar intampla nimic. De aceea spune Scriptura ca va cauta sa insele, de va fi cu putinta, si pe cei alesi (Mt. 24,24; Mc. 13,22). Cei care nu vor avea intentie buna, care nu vor fi luminati, se vor insela in anii apostaziei. Pentru ca cel ce nu are harul dumnezeiesc, nu are claritate duhovniceasca, asemeni diavolului. - Parinte, sionistii cred cele despre Antihrist? - Acestia vor sa stapaneasca toata lumea. Ca sa le reuseasca scopul, folosesc vrajitoria si satanismul. Satanolatria o vad ca pe o putere, care ii va ajuta in planurile lor. Adica vor sa stapaneasca lumea cu putere satanica. Pe Dumnezeu nu-L pun in socoteala lor. Se vor binecuvanta asadar de Dumnezeu? Din asta Dumnezeu va scoate multe lucruri bune. Celelalte teorii satanice au tinut cel putin 70 de ani; ale acestora nici 7 ani nu vor tine. - Parinte, atunci cand aud despre Antihrist simt o frica inauntrul meu. - De ce te temi? Va fi mai infricosator decat diavolul? Acesta este om. Sfanta Marina l-a batut pe diavol si Sfanta Iustina a alungat atatia. La urma urmei noi n-am venit sa ne aranjam in aceasta lume.
Imparatul pamantesc al evreilor
Semnul ca se apropie implinirea proorociilor va fi daramarea templului lui Omar din Ierusalim. Il vor darama, ca sa rezideasca Templul lui Solomon, care, precum se spune, a fost zidit in locul acesta. In cele din urma sionistii il vor aseza acolo pe Antihrist ca Mesia. Am auzit ca evreii deja se pregatesc sa rezideasca Templul lui Solomon. - Parinte, evreii, desi citesc Vechiul Testament, cum de nu cred in Hristos? - Nu te duci sa le-o spui asta evreilor? Evreii au avut fanatism de la inceput. Ei inteleg, dar egoismul ii orbeste. Daca ar fi luat putin aminte, n-ar fi ramas nici un evreu (necrestinat). - Cele pe care le-au citit, cum le-au explicat? - Cum le-au explicat si cum le explica? Noimele duhovnicesti le fac materiale. De pilda, ceea ce spune proorocul Isaia “au inflorit pustiurile Iordanului” (Is. 35,2), sa vezi cum au explicat-o. Ca sa arate ca a inflorit pustiul, au intors inapoi un rau, au facut diguri, gradini, au sadit banani, lamai, portocali, au facut numai livezi, asadar spun ca “a inflorit pustiul”. Pe toate asa le explica. In timp ce cuvintele acestea ale Proorocului se refera la renasterea lumii prin Sfantul Botez, prin baia nasterii din nou. - Acum asteapta pe imparatul pamantesc? - Da, pe Antihrist. Rabinii stiu ca a venit Mesia si ca L-au rastignit. Am aflat de la o persoana ca, atunci cand un evreu trage sa moara, merge rabinul si-i spune la ureche: “Mesia a venit“. Vezi, ii mustra constiinta, pentru ca se simt vinovati, dar nu se smeresc. - Si ce castiga ca o spun in vremea aceea ? - Nimic. O spun asa, deoarece ii mustra constiinta si cred ca, spunand-o, sunt in regula. - Ceilalti nu aud? - Nu, caci i-o spun la ureche. Si unii copii ai evreilor s-au razvratit impotriva rabinilor. “Mesia a venit – spun ei; pe care Mesia il asteptati?”. In America un grup de tineri care se ocupa istoriceste de Sfanta Scriptura scot o revista in care este scris: “Mesia a venit. Celui care nu crede ca a venit Mesia ii vom trimite in dar revista, pana ce va crede. Cel care crede, sa trimita ajutor, ca s-o trimitem si altora ca sa creada“. - Acestia sunt evrei? - Da, evrei.
- Au devenit crestini? - Ei, daca au crezut tot e ceva. [este vorba, probabil de asa-numitii "evrei mesianici", nota noastra] - Se poate sa existe rabini crestini in ascuns? - Rabini sa fie crestini in ascuns? Daca se face crestin, mai ramane rabin? Adica sa invete pe evrei ca n-a venit Mesia si atunci cand trag sa moara sa le spuna ca a venit?
Pecetea – 666
- Parinte, peste cat timp se vor petrece aceste evenimente? - Intarzie din pricina ta si a mea, ca sa dobandim o stare duhovniceasca buna. Dumnezeu inca mai rabda, pentru ca de se vor intampla acum ne vom pierde amandoi. Nu se spune nicaieri in invatatura lui Hristos despre un anumit timp (Mt. 24,36; Mc. 13,32; F.Ap. 1,7; I Tes. 5,1;) insa Scriptura spune ca semnele vremurilor vor instiinta despre venirea lor (Mt. 24,29 s.u.; Mc.13,24 s.u; Lc.21, 25 s.u;). Sa fim intotdeauna gata si le vom vedea atunci cand se va apropia timpul. Atunci vom fi mai siguri. “Timpul si experienta le vor descoperi celor treji” (Sf. Andrei al Cezareii – “Explicarea Apocalipsei Sf. Ioan Evanghelistul“, Cap. 38, pg 106, 340C) – spune Sfantul Andrei al Cezareii. Mi-a cazut in mana o carte care avea pe coperta un 666 mare. Ei, oameni lipsiti de marime de suflet! O fac ca sa-l prezinte frumos pe 6 si sa obisnuiasca lumea cu el. Astfel, incet-incet va veni si pecetluirea. - Parinte, si nasturii ce se cos la haine se vand prinsi pe niste hartii care au numarul 666. - Mai, si diavolul asta! Pe cartelele de credit l-au pus de mult timp. Acum si pe nasturi. Multi pun pe 666 ca firma, ca sa fie preferate produsele lor. Unul il sprijina pe altul. Adica 666 sa ia de la 666. S-a scris ca atunci cand va circula reclama cu sarpele ce isi mananca coada, asta va insemna ca evreii vor stapani toata lumea. Acum si-au pus numarul si pe unele bancnote. 666 a cuprins si China si India. - Parinte, cum de stiu si totusi pun acest numar?
- Sfantul Evanghelist Ioan stia ce va face diavolul, precum si proorocii au proorocit ca-L vor vinde pe Hristos pentru “treizeci de arginti” (Zaharia 11, 1-13;), ca-L vor adapa cu otet (Ps. 68, 22), ca-I vor imparti hainele (Ps. 21, 19). Cu 2000 de ani in urma s-a scris in Apocalipsa ca oamenii se vor pecetlui cu numarul 666. “Cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei; caci este numar de om. si numarul ei este sase sute saizeci si sase” (Apoc. 13,18). Pentru evrei numarul 666 este simbolul economiei. Evreii, precum se arata in Vechiul Testament, au pus impozit concret neamurilor pe care le-au supus in diferite razboaie. Impozitul anual era de 666 talanti de aur (3 Regi 10,14 si 2; Par. 9,13). Acum, ca sa supuna toata lumea, pun iarasi acest numar de impozit vechi, care se leaga de trecutul lor slavit. De aceea nu vor sa-l inlocuiasca cu alt numar. Adica 666 este simbolul lui mamona. L-au luat de la greutatea aurului – nu stiau aceasta ce o spune Sfantul Ioan in Apocalipsa – dar nu inceteaza sa fie mamona. Evanghelia insa spune: “sau Hristos sau mamona“. “Nu puteti sluji lui Dumnezeu si lui mamona” (Mt. 6,24). Lucrurile inainteaza in mod programat. In America cainii umbla fiind pecetluiti cu un emitator si, pac!, ii gasesc. Asa stiu unde se afla fiecare caine. Cainii care nu au marcaj si sunt fara stapan, ii omoara cu raze laser. Dupa aceea vor incepe sa-i omoare si pe oameni. Au pecetluit tone de pesti si-i urmaresc din satelit in ce mare sunt. Acum iarasi a aparut o boala, pentru care au aflat un vaccin care va fi obligatoriu si, ca sa-l poata face cineva, il vor pecetlui. Cati oameni nu sunt deja pecetluiti acolo cu raze laser, unii pe frunte si altii pe mana. Mai tarziu, cel care nu va fi pecetluit cu nr. 666 nu va putea nici vinde, nici cumpara, sau sa ia imprumut, sa fie numit intr-un post etc. Imi spune gandul ca Antihrist cu acest sistem vrea sa prinda toata lumea si, daca cineva nu este in sistem, nu va putea lucra etc., fie el rosu, fie negru, fie alb, adica toti. Va supraveghea astfel printr-un sistem economic care va controla economia mondiala si numai aceia care au primit pecetea cu numarul 666 vor putea avea acces la schimburi comerciale. Dar ce vor pati oamenii care se vor pecetlui!… Mi-a spus un specialist ca prin razele laser se pricinuiesc vatamari. Oamenii care se vor pecetlui vor atrage astfel razele soarelui si vor fi atat de vatamati, incat isi vor manca limbile de durere (Apoc. 16,10). Cei care nu se vor pecetlui vor petrece mai bine decat ceilalti, pentru ca Hristos ii va ajuta pe cei ce nu s-au pecetluit. Acesta nu este putin lucru!
- Parinte, cand ii va ajuta? Dupa aceste evenimente? - Nu, chiar atunci. - Parinte, daca nu vor putea vinde si cumpara, cum vor putea petrece mai bine? - Sa vezi, Dumnezeu stie un mod, il stiu si eu. Asadar…, m-a preocupat mult subiectul acesta si mi-a trimis dupa aceea… o telegrama. Mai, mai, cum ne iconomiseste Dumnezeu ! - Parinte, de ce pecetluirea se numeste si increstare? - Pentru ca nu este la suprafafa. Ce inseamna “a incresta“? Nu inseamna a trage linii adanci, crestaturi? Pecetluirea va fi increstare, pe care o vor pune mai intai pe toate produsele si dupa aceea vor impune sa se faca si cu raze laser pe mana sau pe fruntea oamenilor. Acum doi ani i-am spus unui medic din Toronto despre pecetluire si acum, mi-a spus acela, a citit intr-un ziar ca in loc de cartela cer amprentele (Staretul se referea la imaginea palmei ce inlocuieste cartela) de la mana. Ei inainteaza, dar nu putem spune ca va fi asta sau aceea. Unele televizoare trimise in ultimul timp in Grecia au si un aparat care urmaresc pe cei ce privesc la televizor. Peste putin toti cei ce vor avea televizor vor privi la televizor, dar vor fi vazuti si ei. Adica vor urmari si vor fi urmariti. Li se va controla astfel prin computer toata viata lor; ce spun, ce fac, totul. Vezi la ce fel de dictatura s-a gandit diavolul! La Bruxelles au o cladire intreaga cu 666, in care-si adapostesc computerul. Acest computer poate controla miliarde de oameni – sunt aproape 6 miliarde toata lumea. Toate le vor fi cunoscute printr-o rasucire de buton. Unii europeni s-au impotrivit, deoarece se tem de dictatura mondiala. Noi, ortodocsii, ne impotrivim, pentru ca nu-l vrem pe Antihrist si, fireste, nici dictatura. Ne asteapta evenimente, dar nu vor dura mult. Pe cat s-a vatamat Ortodoxia prin comunism, pe atat se va vatama si acum.
Explicarile proorociilor
- Parinte, unii spun: “Ceea ce este scris de la Dumnezeu, aceea se va face. Ce ne mai intereseaza altceva?” - Da, o spun, dar nu este asa, bre copile! si eu aud pe unii spunand: “Evreii nu sunt asa de prosti sa se tradeze cu 666, cand Sfantul Ioan Evanghelistul o spune clar in Apocalipsa. Daca ar fi fost asa, ar fi facut-o intr-un mod mai inteligent, mai ascuns”. Ei bine, carturarii si fariseii nu stiau Vechiul Testament? Anna si Caiafa nu stiau mai bine ca toti ca era scris ca Hristos va fi tradat pentru “treizeci de arginti”? De ce n-au dat 31 sau 29 de arginti si au dat “treizeci”? Deci erau orbiti. Stia Dumnezeu ca asa se vor petrece lucrurile. Dumnezeu toate le cunoaste de mai inainte, dar nu hotaraste de mai inainte – numai turcii cred in ceea ce este scris, in Kismet (in soarta, destin). Dumnezeu stie ca un anumit lucru se va face asa, insa omul il face din lipsa lui de minte. Nu Dumnezeu a dat porunca, ci vede pana unde va ajunge rautatea oamenilor si ca parerea lor nu se va schimba. Nicidecum ca asa a randuit Dumnezeu. Altii se ocupa cu proorociile si fac propriile lor talcuiri. Cel putin nu spun: “asa imi spune gandul“, ci spun: “asa este“, si apoi isi expun o serie de teorii proprii. Unii, iarasi, le explica dupa cum vor ei, ca sa-si indreptateasca patimile lor. Rastalmacind ceea ce a spus Sfantul Chiril: “mai bine sa nu se petreaca semnele lui Antihrist in zilele noastre” (Sfantul Chiril al lerusalimului “Cateheze”, Cateheza a XV-a catre cei ce vor sa se lumineze, cap. 18., Ed. Inst Biblic, 1945, p. 415.) , unul care vrea sa se indreptateasca pe sine si frica sa, spune: “A, vezi Sfantul Chiril s-a temut ca nu cumva sa se lepede; sunt eu mai presus de Sfantul Chiril? Prin urmare, chiar de m-as lepada de Hristos, nu e nimic…” Dar Sfantul a spus sa nu se petreaca, nu pentru ca se temea, ci pentru ca sa nu-l vada pe Antihrist cu ochii sai. Vezi ce face diavolul? Din pacate, unii “cunoscatori” infasa pe fiii lor duhovnicesti ca pe niste prunci, chipurile, ca sa nu-i mahneasca. “Nu vatama asta; nu-i nimic. E suficient sa credeti launtric”. Sau spun: “nu vorbiti despre subiectul acesta – despre buletine si pecetluire – ca sa nu se mahneasca oamenii”. In timp ce de le-ar spune: “Sa incercam sa traim mai duhovniceste, sa fim mai aproape de Hristos si sa nu va temeti de nimic, si de va trebui vom si marturisi” – ii vor pregati oarecum. Daca cineva cunoaste adevarul, isi face probleme si se trezeste. Il doare pentru situatia de astazi, se roaga si ia aminte sa nu cada in cursa. Acum insa ce se intampla? In afara de faptul ca unii isi dau propriile lor talcuiri, se tem si ei ca oamenii lumesti, in timp ce ar fi trebuit sa se nelinisteasca duhovniceste si sa-i ajute pe crestini, aducandu-i la nelinistea cea buna si intarindu-i in credinta ca sa simta mangaierea dumnezeiasca. Ma mir cum de nu-si fac probleme dupa toate aceste evenimente ce se intampla? De ce nu pun cel putin un semn de intrebare la talcuirile mintii lor? Si daca il ajuta pe Antihrist in pecetluire, cum nu se gandesc ca atrag si alte suflete la pierzanie? Atunci cand Sfanta Scriptura spune: “… sa insele, daca e cu putinta si pe cei alesi” (Mc. 15,22), se refera la faptul ca se vor insela aceia care le explica pe toate numai cu mintea lor. Asadar, in spatele “sistemului perfect”, al “cartelei de ajutorare“, al computerului de asigurare, se ascunde dictatura mondiala, sclavia lui Antihrist.
“… ca sa-si puna semn pe mana lor cea dreapta sau pe frunte, incat nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, decat numai cel ce are semnul, adica numele fiarei, sau numarul numelui fiarei. Aici este intelepciunea. Cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei, caci este numar de om. Si numarul ei este sase sute saizeci si sase“ (Apoc. 15, 16-18)”.
(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2002)

venerdì 9 novembre 2018

CUVÂNT DESPRE TAINA SPOVEDANIEI, AL SFÂNTULUI NICODIM AGHIORITUL

CUVÂNT DESPRE TAINA SPOVEDANIEI,

AL SFÂNTULUI NICODIM AGHIORITUL

Cuvînt înainte

Dupa cum, la rînduiala firii, Dumnezeu n-a purtat de

grija numai sa fim sanatosi în viata aceasta, ci sa si

dobîndim sanatatea cu osebite doctorii si tamaduiri

cînd ne vom îmbolnavi trupeste - în acelasi chip, si la

rînduiala Darului, El n-a purtat de grija numai ca sa ne

nastem a doua oara duhovniceste, sanatosi, prin

Sfîntul Botez, ci si sa dobîndim sanatatea cea

duhovniceasca, cînd ne vom îmbolnavi sufleteste, cu o

baie curatitoare si doctorie minunata. Si aceasta nu

este altceva decît Taina Sfintei Marturisiri. [...]

Dar, o, nenorocire! Aceasta baie curatitoare si

minunata doctorie, adica marturisirea cea folositoare de

suflet, s-a facut astazi la Crestini o Taina prea putin

folositoare! Caci, socotind ca se curata în aceasta baie,

n-au ajuns nici macar sa se spele - dupa cum zice

Solomon: „Fiul rau pe sine se judeca a fi drept, si de

întinaciune nu s-a spalat.” (Pilde 30, 13) - de vreme ce

unii dintre dînsii sau nu se marturisesc niciodata, sau

se marturisesc foarte rar, iubind, ticalosii, mai bine sa

se tavaleasca în noroiul pacatelor lor ca dobitoacele

decît sa alerge la aceasta baie si sa se curete. Altii se

marturisesc, e adevarat, însa nu precum se cuvine,

pentru ca nu se spovedesc cu cea mai cuviincioasa

cercetare a constiintei si a pacatelor lor, nici cu

zdrobirea si umilinta cea trebuincioasa, nici cu o vointa

hotarîtoare ca de aici înainte sa nu mai pacatuiasca,

nici cu facerea canonului care se cuvine - ca acestea

toate alcatuiesc marturisirea cea placuta lui Dumnezeu.

Ci se marturisesc fara de nici o cercetare, fara de nici o

umilinta, fara de hotarîre si fara de împlinirea canonului,

mai pe scurt spus, se spovedesc numai pentru

obicei, poate pentru ca vine Pastele, sau Nasterea lui

Hristos, sau Botezul. Si asa, în acest chip rau

marturisindu-se, ticalosii, se batjocoresc cu adevarat si

foarte se pagubesc. De aceea, noi ne întristam pentru

o atît de mare paguba si înselare a fratilor nostri

Crestini, încît ne-am nevoit ca sa adunam de la multi

dascali aceasta scurta sfatuire catre cel ce se

pocaieste, si cu aceasta sa-i îndemnam pe pacatosii ce

se marturisesc sa se marturiseasca mai des; iar celor

de se marturisesc rau, sa le tîlcuim si sa-i facem sa

cunoasca a se marturisi cum se cuvine, pentru ca

marturisirea lor sa fie placuta lui Dumnezeu, si

folositoare si, ca urmare, sa fie adeverita si fara de

îndoiala iertarea pacatelor lor, care se da de la

Dumnezeu prin preotul duhovnic. [...]

Marturisirea trebuie sa se faca la cei mai iscusiti

duhovnici

Întîi, cerceteaza si afla care este cel mai iscusit

duhovnic între ceilalti. Pentru ca Marele Vasile spune

(în hotarîrea pe scurt 229): „Dupa cum oamenii nu-si

arata unul altuia suferintele si ranile trupului, ci le

dezvaluie doctorilor încercati care stiu sa le lecuiasca,

asa si pacatele se cade sa fie înfatisate nu oricui, ci

acelora care pot sa le tamaduiasca”.

Cum sa-si cerceteze cineva cugetul sau

În al doilea rînd, dupa cum stai si socotesti cu cîti

bani esti pagubit în negutatoria pe care o faci, tot asa

aduna-te si tu, frate, deoparte, si - înainte sa mergi la

un asemenea duhovnic, vreme de doua sau trei

saptamîni, mai cu seama la începutul celor patru

posturi ale anului - sezi în mare liniste, si plecîndu-ti

capul, cerceteaza în cugetul tau ceea ce Filon Iudeul

numeste judecata cugetului. Si sa nu te faci aparator, ci

judecator al pacatelor tale, cum spune Sfintitul

Augustin. Socoteste si tu, precum Iezechia, toata vremea

trecuta a vietii tale, cu mîhnire si amaraciune în

sufletul tau: „Sfîrsi-voi firul vietii mele aducîndu-mi

aminte de amaraciunea sufletului meu!” (Isaia 38, 15);

sau macar socoteste, dupa ce te-ai marturisit, cîte

pacate ai savîrsit;cu fapta, cu vorba si încuviintarea

gîndurilor. Numara lunile; apoi, de la luni, treci la

saptamîni, si de la saptamîni la zile. Adu-ti aminte de

oamenii cu care ai pacatuit si de locurile unde ai

pacatuit si gîndeste-te cu grija, ca sa afli fiecare pacat

al tau.

Deoarece oamenii astazi fie ca se lasa greu cînd e

vorba sa-si faca o asemenea cercetare amanuntita a

cugetului lor, fie ca uita si nu pot sa-si aminteasca

pacatele, iata, frate, ca ti-am asternut pe hîrtie, în

„Învatatura catre duhovnic”, pacatele de moarte, pacatele

ce se iarta si pacatele care se trec cu vederea. Tiam

înfatisat acolo si cele zece porunci si cine sînt cei

ce gresesc la fiecare din acestea, ca sa te despovaram

de aceasta greutate si sa te facem sa-ti amintesti cu

usurinta pacatele tale. Deci cauta acolo, si, cercetînd,

adu-ti aminte care pacate din cele ce se afla acolo le-ai

savîrsit, ca sa le marturisesti. […]

Cum trebuie sa se marturiseasca pacatosul

Dupa ce te vei fi gîndit în acest chip la pacatele tale,

frate al meu pacatos, si te vei fi pregatit cu aceasta

zdrobire a inimii si îngrijorare, mergi atunci la acel

iscusit duhovnic de care am vorbit. Daca stii carte,

însemneaza-ti, frate, pacatele si pe hîrtie, ca sa nu le

uiti.[…]

Ce este marturisirea?

Marturisirea este o înfatisare, de bunavoie, prin grai,

a faptelor rele, ca si a vorbelor si a gîndurilor. Ea este

smerita, învinuindu-se pe sine, este dreapta, fara rusinare,

hotarîta, si se face catre un duhovnic legiuit.

Marturisirea trebuie facuta de bunavoie

Asadar, si tu, frate: 1) Trebuie sa marturisesti, cu

însasi gura ta, toate faptele tale cele rele, toate vorbele

tale rele si toate gîndurile tale rele. Am zis sa-ti spui

pacatele cu însasi gura ta deoarece, chiar daca le-ai

avea scrise ca sa nu le uiti, totusi ai datoria sa le citesti

tu însuti duhovnicului tau.[…]

Marturisirea trebuie sa fie smerita

2) Trebuie sa te marturisesti cu smerenie, cu multa

umilinta si cu inima zdrobita - precum si-a marturisit

femeia desfrînata pacatele ei, precum Cananeanca si

precum se ruga vamesul - pentru ca Dumnezeu sa

primeasca marturisirea ta si sa-ti dea iertarea

pacatelor. Fiindca „inima înfrînta si smerita, Dumnezeu

nu o va urgisi” (Psalmul 50:18). Aceasta smerenie si

umilinta trebuie sa o arati înca si atunci cînd te mustra

duhovnicul pentru vreun pacat al tau, pastrînd tacerea

si fara sa te mînii, si nici taindu-i vorba, ci primind

dojana cu bucurie, ca si cînd ti-ar face-o Însusi

Dumnezeu.[…]

Marturisirea trebuie sa fie spre învinovatirea ta

3) Cînd te marturisesti nu trebuie sa învinovatesti pe

unul sau pe altul, spunînd ca ei au fost pricina de ai

pacatuit, dupa cum Adam a dat vina pe Eva, si Eva pe

sarpe. Nu! Tu sa nu faci asa! Ci sa te învinovatesti

numai si numai pe tine si vointa ta cea ticaloasa. „Daca

vrei sa învinovatesti pe cineva - îti spune

dumnezeiescul Gura de Aur (Omilia 51 la Matei) -

învinovateste-te pe tine!” Si alcatuitorul Pildelor spune:

„Drept este cel ce se învinovateste pe sine” (Pilde 18,

17). „Pe sine” zice, si nu“ pe altii”. Pentru ca nu cumva,

2

cautînd sa-si împutineze cu marturisirea pacatele sale,

sa si le sporeasca, adaugînd si învinovatirea.[…]

Marturisirea trebuie sa fie dreapta

4) Trebuie sa te marturisesti întru adevarul si

dreptatea inimii tale, aratîndu-ti toate pacatele, asa cum

le-ai savîrsit, cu toate împrejurarile: locul, persoana,

pricina, numarul pacatelor si felul lor. (vezi capitolul V al

„Învataturii catre Duhovnic”, despre împrejurari. Numai

ca numele persoanelor cu care ai pacatuit nu trebuie sa

le arati.) Marturiseste-ti pacatele fara sa adaugi sau sa

scazi ceva, fara sa spui jumatate din pacatele tale unui

duhovnic, si jumatatea cealalta altuia, cum fac unii

vicleni. Sa nu le spui cu cine stie ce cuvinte

mestesugite - cu care în acelasi timp sa-ti ascunzi

pacatele, cu scopul sa-ti micsorezi rusinea - ci sa le

marturisesti simplu si drept, cu inima fara viclesug, si

adevarat.[…]

Marturisirea trebuie facuta fara sa te rusinezi

5) Trebuie sa te marturisesti fara sa te rusinezi,

fiindca rusinea pe care o capeti cînd te marturisesti îti

aduce slava si har de la Dumnezeu, potrivit cu Sirah:

„Este rusine care aduce pacate si este rusine care

aduce marire si har” (Isus Sirah 4, 23). Rusinea

aceasta te face sa scapi de rusinea ce va sa fie în ziua

înfricosata a Judecatii, potrivit cu Scararul (Cuvîntul IV):

„Nu nesocoti marturisirea pacatului tau, pentru ca, prin

rusinea de aici, sa scapi de rusinea de dincolo!”

De ce te rusinezi, pacatosule? Cînd savîrsesti

pacatul nu te rusinezi, si acum, cînd cauti sa te scapi

de el, te rusinezi? O nebunule! Tu nu stii ca rusinea

aceasta este de la diavolul, care, atunci cînd faci pacatul,

îti da îndrazneala si nerusinare, iar cînd îl marturisesti

îti da frica si rusine? Asa da marturie Sfîntul

Ioan Gura de Aur: „Doua sînt acestea: pacatul si

pocainta: în pacat - rusine si batjocura; în pocainta -

lauda si îndrazneala. Dar satana rastoarna rînduiala si

da la pacat îndrazneala, si la pocainta rusine. Tu însa

sa nu i te încrezi!” (Cuvîntul pentru marturisire). […] În

vechime, cei ce pacatuiau, stateau la poarta bisericii sisi

marturiseau pacatele la toata multimea care intra în

biserica, dupa cum spune Sozomen: „La început, asa

au socotit preotii sa se arate multimii din biserica

pacatele de catre cel ce se marturiseste, ca într-un

teatru” (Cartea a VII-a, capitolul 16, si canoanele 56 si

75 ale marelui Vasile spun acelasi lucru.) […]

Pacatele trebuie sa fie aratate, fie aici, fie

dincolo.

6) Una din doua: sau aici, jos, trebuie sa-ti arati

pacatele tale, frate, catre duhovnicul; sau, dincolo,

înfricosatul Judecator le va da în vileag înaintea tuturor

Îngerilor si oamenilor, cu mare mustrare pentru tine.

„Mustra-te-voi si voi pune înaintea fetei tale pacatele

tale” (Psalmul 49, 22). Ce zic, „judecator”? Însesi

pacatele tale nemarturisite te vor mustra atunci si te vor

da în vileag, la acel Scaun de judecata a toata lumea.

„Lepadarea ta de credinta te va pedepsi si rautatea ta

te va mustra” (Ieremia 2, 19). Vezi si pe dumnezeiescul

Ioan Gura de Aur care zice: „Acolo le vom vedea

(greselile noastre), în fata ochilor, goale si descoperite,

si vom plînge acolo, si va fi în zadar!” Vezi si marturia

marelui Vasile, ca vom vedea atunci pacatele noastre,

pe fiecare cum s-a savîrsit (în al optulea capitol al “

Învataturii catre Duhovnic”).

Daca cumva vreun singur pacat va ramîne nemarturisit,

ramîn neiertate si celelalte. Daca vei

marturisi toate pacatele tale, dar vei ascunde, de

rusine, numai unul singur, afla ca nu numai pacatele pe

care le-ai marturisit ramîn neiertate, dar îti mai adaugi

tie, pe deasupra, si un alt mare pacat, al pîngaririi celor

sfinte, pentru aceasta tainuire[…]De aceea, si un

oarecare dascal te sfatuieste cu întelepciune ca, daca

vrei sa biruiesti pe diavolul care îti aduce rusinea,

spune, mai înainte de toate celelalte, acel pacat de

care te rusinezi mai mult.

Marturisirea se cuvine sa fie plina de hotarîre

7) Trebuie sa te marturisesti cu hotarîre, adica sa

arati înaintea duhovnicului o hotarîre temeinica si statornica

cum ca vrei mai bine sa mori de mii de ori, decît

sa mai pacatuiesti cu voia ta, avînd ajutorul harului

dumnezeiesc. Fiindca, daca nu iei o asemenea hotarîre

în inima ta, putin îti va folosi zdrobirea inimii, si

îngrijorarea si pocainta, cum spun îndeobste toti

dascalii Bisericii.[…] Citim la Pateric ca un parinte a

vazut sufletele coborînd în iad cum cade zapada pe

pamînt în mijlocul iernii. Si oare de ce aceasta? Nu

pentru ca nu se marturisesc Crestinii, ci fiindca nu se

marturisesc bine, cu hotarîrea de a nu mai pacatui;

fiindca nu-si sfîsie inima cu o durere adevarata, pentru

o îndreptare hotarîta, ci îsi sfîsie numai vesmintele,

dupa cuvîntul Proorocului, cu o mincinoasa si prefacuta

durere. “ Sfîsiati inimile, si nu hainele voastre!” (Ioil 2,

13). […] Întreaga ta pocainta înseamna sa te hotarasti

sa-ti schimbi viata. Sa nu spui: Daca am sa pot, am sa

ma îndrept! – sau: Am voit sa nu pacatuiesc! Ci asa sa

spui: Hotarasc sa ma îndrept! Vreau de astazi - cu

vointa puternica, neschimbata si hotarîta - sa nu mai

pacatuiesc, dupa cum nu vreau sa beau vreodata un

pahar cu otrava, dupa cum nu vreau vreodata sa ma

prabusesc într-o prapastie si dupa cum nu vreau

vreodata sa ma omor.” […] Se cuvine sa însemn aici ca

se face si o a doua marturisire a propriilor pacate,

pentru trei pricini: 1) daca cineva nu-si marturiseste

pacatele cu împrejurarile si cu pregatirea cuviincioasa,

cu întristarea si hotarîrea de a nu mai gresi si cu

împlinirea canonului; 2) daca nu s-a îndreptat si nu s-a

canonisit cum trebuie de duhovnic; si 3) (dupa Simeon

al Tesalonicului, întrebarea 24) daca - odata ce a cazut

din nou în aceleasi pacate sau într-altele, care sînt urmare

a celor dintîi - spune, odata cu pacatele din urma,

si pe cele dintîi, socotite ca niste radacini si pricini ale

celor din urma, sau pentru o mai mare zdrobire a inimii

si smerenie.

Scris este în cartea ce se cheama „Învatatura pentru

cel ce se pocaieste”, ca este un lucru foarte folositor

daca îsi face cineva si o marturisire cuprinzatoare si de

obste a tuturor pacatelor pe care le-a savîrsit în

întreaga sa viata, dupa cum fac cei ce vor sa se

preoteasca si cei ce sînt în primejdie de moarte, macar

o data pe an si mai ales, daca se întîmpla sa mergi la

un nou duhovnic. [...]

Ce este împlinirea canonului

Dupa marturisire, urmeaza a treia parte a pocaintei,

adica facerea canonului dat de duhovnic, care este o

împlinire prin fapte a canonisirii, dupa cum o hotaraste

Gavriil al Filadelfiei, în cartea lui despre Taine. Asadar

si tu, frate al meu pacatos, esti dator sa primesti cu

mare bucurie canonul pe care ti -l va da duhovnicul, fie

ca e vorba de post, de plecari ale genunchilor, de

milostenie, sau de altceva. Si, înainte de toate, sa

primesti din tot sufletul îndepartarea de la împartasire,

atîtia ani cît va hotarî el. Fiindca cu aceasta mica

pedeapsa îmblînzesti marea urgie pe care o are

Dumnezeu împotriva ta. Cu acest canon trecator, scapi

de canonul cel vesnic al iadului. […]

3

Cel ce se pocaieste se cuvine sa ceara de la sine

un canon mai greu

Daca, din întîmplare, duhovnicul tau vrea sa-ti dea

canon usor, atunci tu, din dragostea pentru Dumnezeu,

trebuie sa-l rogi sa-ti dea canon mai greu (cum fac

multi care se pocaiesc cu osîrdie), ca sa îmblînzesti

mai vîrtos, prin acest canon vremelnic, dumnezeiasca

dreptate si sa te încredintezi mai bine ca Dumnezeu tea

iertat de pedeapsa cea vesnica pe care ai fi capatat -o

pentru pacat.

Pacatosul trebuie sa -si capete canonul fie aici,

în chip vremelnic, fie dincolo, pe veci

Frate, sa alegi una din doua: ori sa primesti aici, în

chip vremelnic, canonul pacatelor tale; ori acolo, pentru

vecie. Daca-l primesti aici, atunci scapi de cel de acolo;

iar daca nu-l primesti aici, atunci negresit ai sa-l capeti

dincolo, dar va fi pe vecie. Dupa cum scrie si Gavriil al

Filadelfiei, în cartea sa despre Taine „Cel ce nu s-a

supus (canoanelor) aici trebuie sa fie trimis la scaunul

de judecata de dincolo, si va da socoteala de

nelegiuirile pe care le-a savîrsit, ca unul ce a încalcat

asezamintele Sfintei Biserici”.

Cel ce se pocaieste trebuie sa se îndeparteze de

la Sfînta Împartasanie

Mai presus de toate, îti spunem, frate, ca trebuie

fara gres sa stai departe de Sfînta Împartasire atîtia ani

cîti îti va hotarî duhovnicul, pentru ca aceasta

îndepartare este o canonisire a canonisirilor, trebuincioasa

si alcatuind adevarata ta pocainta. Fiindca, daca

vei cuteza sa te împartasesti în acesti ani, vei ajunge

un al doilea Iuda. Si, daca vei sili pe duhovnic sa te

ierte, tu nu vei mai fi un om care se pocaieste, ci un

asupritor si un tiran care sileste legile dumnezeiesti si

canoanele Sfintelor Sinoade ale Bisericii si ale

Parintilor. Pentru aceasta, dumnezeiasca Împartasire îti

va fi tie nu pentru iertare, ci pentru o mai mare osînda

si pedeapsa. Si, ca sa întelegi mai bine acest lucru,

întelege din pilda aceasta: dupa cum omul care are rani

pe trup merge si le arata doctorului, si primeste de la el

porunca cum sa ia cutare doctorie pentru rani, si sa nu

bea vin sau sa nu manînce cutare mîncare, pentru ca

altfel ranile nu i se vindeca - tot asa si tu, frate al meu,

porti rani nevazute în sufletul tau, adica anumite

pacate. Ai mers si le-ai aratat duhovnicului, adica te-ai

marturisit, iar duhovnicul a hotarît sa folosesti o

anumita doctorie pentru pacatele tale, canonul adica:

hrana uscata, plecarea genunchilor, milostenie,

rugaciuni si celelalte. Pe lînga acestea, ti-a prescris sa

nu bei si sa nu manînci cutare mîncare, adica sa nu te

împartasesti cu dumnezeiestile Taine. Asadar, daca

nu-i vei da ascultare duhovnicului (mai adevarat,

Canoanelor Sfintilor Parinti 1, n. n.), ranile si pacatele

tale nu se vor vindeca, ba vor ajunge mai cumplite si

mai întinse. Dar ce zic eu ca nu se vindeca? Ti se trage

înca si moartea, sufleteasca si trupeasca, cum spune

dumnezeiescul Pavel: „De aceea, multi dintre voi sînt

neputinciosi si bolnavi, si multi au murit” (I Corinteni 11,

30). Adica, deoarece se împartasesc fiind nevrednici,

unii mor sufleteste si ajung neputinciosi si bolnavi, si

multi dintre ei înceteaza din viata.

Daca cineva, fiind nedumerit, ar spune ca pacatul

celui ce se pocaieste se iarta prin rugaciunea de iertare

a duhovnicului - si deci de ce acestuia nu i se îngaduie

sa se împartaseasca cu Sfintele Taine, odata ce a fost

iertat si îndreptat? - acestuia îi raspundem în trei

chipuri: 1) adevarat este ca se iarta pacatosului

pacatul, însa nu de-a dreptul, ci socotind ca el va

împlini canonul si va sta departe de Sfînta Împartasanie

(fiindca de aceea duhovnicul, înainte de iertare, îi

hotaraste canonul si lipsirea de Sfintele Taine); 2)

adevarat este ca se iarta pacatosului pacatul, nu însa si

pedeapsa si certarea pentru pacat, cu alte cuvinte

canonul, în care se cuprinde si îndepartarea de la

Sfînta Împartasanie. Fiindca si pacatul lui David s-a

iertat cu adevarat de Dumnezeu - cînd Natan i-a spus:

„Domnul a ridicat pacatul tau” - dar nu s-a iertat si

pedeapsa pentru pacatul lui, fiindca, dupa aceasta

iertare, el a fost izgonit din împaratia sa de catre fiul

sau, Avesalom, si sabia nu s-a îndepartat de casa lui si

alte nenumarate rautati a patimit, dupa cum însusi

Natan i le proorocise; 3) adevarat este ca se iarta

pacatosului pacatul, dar este nevoie ca pacatosul sa fie

pus la încercare si, cu timpul, sa fie întarit în harul lui

Dumnezeu.

În sfîrsit, îti spunem, frate, ca acel canon pe care ti-l

va da duhovnicul (dupa Canoanele Sfintilor Parinti n.

n.), trebuie sa-l împlinesti cît mai repede cu putinta,

adica cîta vreme te afli în harul lui Dumnezeu, si sa nu

amîni, fiindca nu stii ce ti se va întîmpla mîine: „Ca nu

stii la ce poate da nastere ziua de mîine” (Pildele lui

Solomon 27, 1). [...]

Cum sa se pazeasca pacatosul dupa marturisire

Iar dupa ce te-ai marturisit si ti-ai primit canonul de

la duhovnicul tau, pentru ca sa te pazesti sa nu cazi din

nou în acelasi pacat sau în altele, foloseste-te de

aceste cinci povatuiri, ca de niste leacuri care sa te

pazeasca:

Întîia pazire: aducerea aminte de pacatele facute.

[…] Daca tu vei scrie si îti vei aminti de pacatele tale,

dumnezeiescul Gura de Aur te încredinteaza ca

Dumnezeu le va sterge si ti le va ierta. Iar daca tu le vei

sterge de unde le-ai scris si le vei uita, atunci le va

scrie Dumnezeu si-Si va aminti de ele. Si iarasi spune

acelasi: „Caci nu este nici un alt leac pentru iertarea

pacatelor precum neîncetata aducere aminte si

necurmata lor osîndire”. (Cuvîntul II cum ca spre folos

este ca proorociile nu sînt limpezi).

Sfîntul Marcu Pustnicul te sfatuieste însa ca, atunci

cînd îti marturisesti lui Dumnezeu pacatele tale, sa nu-ti

amintesti de ele dupa felul lor, deci sa nu-ti amintesti

împrejurarile si fetele oamenilor cu care ai pacatuit.

Deoarece, fiind tu înca împatimit si iubitor de placeri, sar

putea sa poftesti iarasi la ele si sa te tulburi; sau,

aducîndu-ti aminte cu durere de ele dupa chipul lor, sa

cazi în deznadejde. Mai cu seama sa te feresti cînd

este vorba de pacatele trupesti si murdare pe care le-ai

savîrsit: deci sa nu-ti aduci în minte împrejurarile si

oamenii cu care ai pacatuit, fiindca îti întinezi mintea.

Sa-ti amintesti doar ca esti pacatos si ca ai savîrsit

multe pacate cu care ai mîniat pe Dumnezeu.

A doua pazire: sa fugi de pricinile pacatului. A

doua pazire foloseste-o ca sa fugi de pricinile pacatului,

fiindca aceleasi pricini aduc întotdeauna si aceleasi

urmari. Fugi dar, frate, de privelistile cele rele, de

vorbirea si întovarasirea cu cei fara de rînduiala si, mai

cu seama, sa fugi de vorbirea si prietenia cu oamenii

aceia cu care ai pacatuit trupeste. […]

A treia pazire: marturisirea deasa aduce cinci

lucruri bune. De a treia pazire foloseste-te, spovedindu-

te des, asa încît, daca este cu putinta, sa alergi

îndata la duhovnic ori de cîte ori vei savîrsi un pacat cît

de mic, care se iarta, nu doar cînd vei savîrsi un pacat

mare si de moarte. Fiindca, dupa cum ranile care sînt

aratate doctorului nu se maresc, tot asa si pacatele

4

mici, cînd sînt marturisite, nu sporesc, dupa cuvîntul

Scararului: „Vînataile care sînt date la iveala nu se vor

înrautati, ci se vor tamadui” (Cuvîntul lV pentru

ascultare).[…]

Întîiul folos al marturisirii dese: dupa cum copacii

care se rasadesc des nu pot sa prinda radacini adînci

în pamînt, tot asa si deasa marturisire nu lasa

obiceiurile si deprinderile rele ale pacatului sa capete

radacini adînci în inima celui ce se spovedeste des. […]

Al doilea folos al marturisirii dese: cine se

spovedeste des are mare usurinta în a-si cerceta cu

amanuntime cugetul si a-si afla numarul pacatelor sale,

deoarece, usurîndu-se neîncetat de multimea pacatelor

prin deasa marturisire, acestea ramîn tot mai putine.

Pentru aceasta poate si el sa le gaseasca mai lesne si

sa si le aminteasca. Iar cel care nu se marturiseste

des, datorita numarului mare de pacate care se

îngramadesc asupra lui, nu poate nici sa le afle cu

amanuntime, si nici sa si le aminteasca; ci, de multe

ori, uita multele si grelele pacate ale sale care, daca

ramîn nemarturisite, ramîn prin urmare si neiertate. […]

Al treilea folos al marturisirii dese: cel ce se

marturiseste des, chiar de va savîrsi vreodata un pacat

de moarte, îndata însa, dupa ce s-a marturisit, intra în

harul lui Dumnezeu, si cîte fapte bune va face, îl vor

învrednici de viata cea vesnica. Iar cel ce nu se

marturiseste des, daca - sa zicem - savîrseste si el

acelasi pacat de moarte, si nu alearga neîntîrziat sa se

spovedeasca, cîta vreme ramîne nespovedit, nu numai

ca este lipsit de harul lui Dumnezeu, dar si lucrurile

bune pe care le face de la sine - posturi, privegheri,

metanii mari si altele asemenea - nu-i sînt vrednice

pentru a-i cîstiga plata si viata vesnica, pentru ca sînt

lipsite de harul lui Dumnezeu, care este începutul si

temelia tuturor faptelor care duc la mîntuire. (Vezi si

capitolul X al „Învataturii catre duhovnic”.)

Al patrulea folos al marturisirii dese: cel ce se

marturiseste des este mai încredintat ca moartea îl va

afla în harul lui Dumnezeu si ca astfel va fi mîntuit. […]

Al cincilea folos al marturisirii dese: al cincilea

folos pe care îl pricinuieste deasa marturisire este ca îi

împiedica si-i înfrîneaza pe oameni de la pacat. Fiindca

cel ce se marturiseste des, cînd îsi aminteste ca peste

putine zile are sa se spovedeasca, chiar daca îsi are

gîndul la pacat, se opreste numaidecît, socotind

rusinea pe care o va simti cînd se va marturisi si dojana

pe care o va auzi de la duhovnic. […]

A patra pazire: aducerea aminte a lucrurilor

celor de apoi. Foloseste cea de a patra pazire, frate,

ca sa-ti amintesti de cele de la sfîrsitul vietii tale, adica

sa cugeti necontenit la moartea ta, la înfricosata

Judecata a lui Dumnezeu, la pedeapsa cea vesnica si

la vesnica desfatare a Raiului. Fiindca aducerea aminte

si teama de acestea patru se face întru tine ca un frîu

puternic, care nu te lasa sa pacatuiesti. Dupa cum

graieste Duhul Sfînt, prin Isus Sirah: „În tot ce faci, aduti

aminte de sfîrsitul tau, si nu vei pacatui niciodata”

(Sirah 7, 38).[…] De voiesti sa nu pacatuiesti, frate al

meu, pune înaintea ta toate felurile înfricosate de

pedeapsa pe care le-a aflat dreptatea lui Dumnezeu ca

sa pedepseasca pacatul, adica necurmata lipsire de

Dumnezeu, întunericul cel mai din afara, focul cel

nestins, viermele cel neadormit, strafundul cel prea

rece, plînsul cel nemîngîiat, scrîsnirea dintilor si

celelalte cazne nenumarate si felurite. Si, mai presus

de toate, ca te vei gasi pururea întovarasit cu însisi acei

diavoli, dusmanii tai, pe care îi urasti atît de mult,

pentru ca ti-au pricinuit atîtea suferinte. Lucru care este

mai cumplit decît celelalte feluri de pedeapsa - potrivit

cu Sfîntul Maxim. Caci - în cuvîntul de sfatuire catre

Gheorghe, Eparhul Africii - acesta spune urmatoarele:

„Si, ceea ce este mai jalnic între toate si mai greu de

spus cu adevarat - lucru pe care nu pot macar sa-l

graiesc, cu atît mai mult sa-l îndur (izbaves te-ne,

Hristoase, si scapa-ne de aceasta durere!): despartirea

de Dumnezeu si de Sfintele Sale Puteri, si vietuirea

laolalta cu diavolul si dracii sai vicleni, care va tine o

vesnicie! Si cea mai grea si mai cumplita dintre

pedepse este sa stea de-a pururi împreuna cei ce

urasc cu cei ce sînt urîti.” Apoi, tine minte ca toate

aceste suferinte vor fi pedeapsa pacatosilor nu pentru o

suta de mii de ani, nu pentru o mie de milioane de ani,

ci în vecii vecilor, fara nadejdea ca li se va mai pune

capat vreodata.

Asadar, asa sa-ti vorbesti în tine însuti: Daca eu nu

pot sa rabd durerea pricinuita de un os al meu cînd

iese din locul lui, cum voi rabda, nefericitul de mine,

îndepartarea vesnica de Dumnezeu, Care este tot ce e

mai launtric în fiinta mea? Daca eu nu pot îndura sa fiu

aruncat doar pentru un ceas într-un cuptor, chiar daca

mai înainte m-as fi bucurat de toate placerile lumii, cum

voi suferi sa ma aflu pe vecie în cuptorul acela al

focului nestins? Blestemat sa fii, pacatule, care ma

stînjenesti! Nu, nu te voi savîrsi! Si cum, pentru o

singura si marunta placere, sa dobîndesc o vesnicie de

suferinte si sa plîng nemîngîiat, ca un smintit, precum

acel Ionatan: „Doar am gustat putina miere cu vîrful

toiagului pe care îl aveam în mîna, si, iata, trebuie sa

mor!” (I Împarati 14, 43).

A cincea pazire: cunoasterea pacatului.

Foloseste, frate, si a cincea pazire, cunoscînd bine ce

lucru rau este pacatul, si mai ales cel de moarte. Toti

oamenii savîrsesc pacatul fiindca nu stiu cît de mare

rau este. De aceea, în multe parti ale dumnezeiestii

Scripturi, pacatosii se numesc „nesocotiti” si

„nestiutori”. […] O mare rautate pe care o face pacatul,

iubitule, este ca te lipseste de toate platile tuturor

faptelor bune pe care le-ai savîrsit. De pilda: de ai fi

dus o viata aspra vreme de saizeci de ani împliniti,

ramînînd despuiat si ars vara de arsita soarelui, iar

iarna înghetat de frig, precum Onufrie si Petru de la

Sfîntul Munte; daca ai fi purtat pe grumazul tau un lant

de fier, vreme de douazeci de ani, ca Sfîntul Eusebiu;

daca ai fi locuit într-un mormînt paisprezece ani,

precum Cuviosul Iacov; daca ai fi stat patruzeci de ani

deasupra unui stîlp, ca Sfîntul Simeon Stîlpnicul; de ai

fi adus la credinta mai multe neamuri decît Apostolii, de

ai fi primit mai multe descoperiri decît Proorocii; de ai fi

varsat mai mult sînge decît toti mucenicii, dar, dupa

acestea, ai fi savîrsit un singur pacat de moarte, din

pricina acestuia pierzi îndata acele fapte bune ale tale

de mai înainte si rasplata lor si, murind în pacat, nu te

vei folosi cu nimic de pe urma atîtor nevointe. Asa

hotaraste Însusi Dumnezeu pentru dreptul care pacatuieste,

ca nu se vor aminti faptele lui cele drepte: „atunci

nu se va mai pomeni toata dreptatea lui” (Iezechiel 33,

13). [...] (Sfîntul Nicodim Aghioritul, Dulce sfatuire, Editura Credinta

Stramoseasca, 2000).

1 (Aceasta nota se doreste a fi un ajutor celui care se

spovedeste în a-si cunoaste mai bine gravitatea pacatelor,

stiind ca Prea Cuviosul Parinte Arhimandrit Cleopa

Ilie tinea foarte mult la respectarea Sfintelor Canoane si a

învataturilor Sfintilor Parinti. La redactarea ei s-au folosit:

5

Îndreptarea Legii, Târgoviste, 1652, Pidalionul, tiparit la

Manastirea Neamt în 1844, Molitfelnic, editia 1937,

Pravila cea Mica, de arhimandrit Nicodim Sachelarie,

Seminarul Monahal Cernica - Ilfov, 1939.)

Cine pune apa în vin si-l vinde, sa nu se împartaseasca

5 ani si 66 metanii pe zi.

Ascultatorul la ferestre un an sa nu se împartaseasca

si sa faca câte 15 metanii pe zi.

Femeia care a pierdut copilul fara de voie se canoniseste

un an. Femeia care desfrâneaza si îsi omoara

fatul în pântece, 10 ani. Femeia care va bea ierburi ca sa

nu nasca copii, 7 ani si câte 200 de metanii pe zi.

Mireanul care va blestema si va huli, acela se

canoniseste un an sa nu se împartaseasca, sa faca

post, metanii si milostenii.

Cei care s-au casatorit cu nunta nelegiuita sa cada

sub canon 7 ani, fireste dupa ce s-au despartit de acea

însotire. Cine îsi va însura copiii în alta credinta, sa aiba

canon 5 ani. Cei care se casatoresc fara voia parintilor

lor, traiesc în curvie, iar împacându-se cu parintii lor, se

vor canonisi 3 ani. Nunta întâi este lege, a doua este iertare,

a treia este calcare de lege. Casatoria a doua nu

se binecuvinteaza cu cununie (pe cap), ci se canoniseste

2 ani a nu se împartasi, iar a treia casatorie 5

ani. La aces te nunti, preotul sa nu manânce.

Cel ce cleveteste, un an sa nu se împartaseasca.

Curvarul va fi neîmpartasit 7 ani. Cel ce a prea-curvit

15 ani. Cel ce va umbla cu femeia sa peste fire, 15

ani. La fel si pe femeie, de va fi fost cu voia ei; iar de va

fi fost cu sila, mai putin. Femeia care a fost siluita

[violata] de barbat, si viata ei dinainte era cinstita, sa nu

se afuriseasca; iar daca viata ei era necinstita, sa se

afuriseasca. Cel care a siluit fata minora, 12 ani.

Curvia cu dobitoace. Cei ce au pacatuit înainte de a

împlini 20 de ani, sa nu se împartaseasca 20 de ani.

Cei care dupa 20 de ani, având si femei, 30 de ani. Iar

daca unii, fiind casatoriti au pacatuit, având peste 50 de

ani, numai la iesirea din viata. Celui ce a pacatuit cu

dobitoace i se va aplica 15 ani, daca se va marturisi

singur.

Cine va gresi cu nasa-sa, 9 ani sa se pocaiasca si

sa faca 150 de metanii pe zi. Cine cu fina-sa ce a

botezat -o, 12 ani si metanii 300 pe zi. Cine a curvit cu

mama logodnicii lui, 14 ani si nunta sa nu se faca. Cine a

curvit cu soacra, 15 ani si în toate zilele câte 160 de

metanii. Cine va curvi cu cumnata, 11 ani. Femeia cu

doi frati, 11 ani. Cine pacatuieste cu mama vitrega, 12

ani. De se va întoarce fiul spre mama sau tatal spre

fiica, 20 de ani sa se pocaiasca si în toate zilele sa

faca câte 366 de metanii. Cine a pacatuit cu sora sa, 12

ani. Cu vara sa primara, 10 ani; cu vara a doua, 9 ani.

Cine va curvi cu calugarita, 9 ani si 150 de metanii pe zi.

Cel ce a facut pacatul malahiei se canoniseste 40

de zile, mâncând mâncare uscata si facând câte 100

de metanii pe zi, iar de nu vor putea sa manânce sec,

atunci sa nu se împartaseasca un an si sa faca în fiecare

zi 50 sau 100 de metanii. Iar de vor face malahie între

dânsii, atunci sa manânce sec 80 de zile sau sa nu se

împartaseasca 2 ani si câte 50 metanii. Onania este

pacatul care-l fac doi soti, care întrebuinteaza mijloace

de a nu face copii (Fac. 38, 9-10). Acest pacat se canoniseste

ca malahia si avortul, pâna la vindecare, caci

fara îndreptare nu exista iertare. Pe cei ce fac acest pacat

Dumnezeu îi pedepseste asa: li se întuneca mintea si

se îmbolnavesc sufleteste, devin nervosi, le tremura

mâinile si trupul, au visuri îngrozitoare, li se nasc copii

slabi si bolnavi, îmbatrânesc mai repede si mor rau.

Cei care au casa de toleranta sa se afuriseasca, iar

daca nu se pocaiesc, nici darurile lor sa nu se

primeasca, nici în cimitir sa nu se îngroape când vor

muri. Ei se canonisesc ca si preacurvarii, 15 ani.

Cei care iau dobânda nu se cuvine a fi împartasiti,

daca staruiesc în nelegiuirea lor.

Fumatul se canoniseste la fel ca luxul si jocul de

noroc, 1-3 ani.

Gomoria (relatii sexuale orale n.n.) se pedepseste la

fel ca sodomia (relatii sexuale anale n.n.) si uciderea de

suflete, pâna la 20 de ani.

Cine are vrajba asupra cuiva, sa nu fie primit la

Biserica, nici prescurile lui, pâna ce nu va face pace, ca

rugaciunea lui se preface în blestem.

Jocul de noroc, sub orice forma, si cu orice scop,

se canoniseste la fel ca furtul si uciderea. Jocul la nunti

sau petreceri de orice fel, 1-3 ani. Nici un mirean sau

cleric sa nu joace zaruri, table, carti, ghioc, dame sau

alte jocuri de acest fel, iar de va face acestea, clericul

sa se cateriseasca, iar mireanul sa se afuriseasca. Se

opreste cu desavârsire a se face mimi si teatre ale

acestora, precum si privirile jocurilor de pe scena,

stadioane. Cei care nu se supun acestui canon, sa se

afuriseasca.

Calcatorii de juramânt (la tribunal) vor fi necuminecati

10 ani. Cel ce jura strâmb ca sa ia bunurile altuia, 3 ani

sa faca post, metanii si milostenii si sa întoarca

neaparat bunurile luate.

Cine manânca sânge de animal, 2 ani sa nu se

împartaseasca.

Cel care tine mânie, un an sa nu se împartaseasca si

150 metanii pe zi. Minciuna usoara, fara gând de a face

rau, se canoniseste ca si defaimarea, un an.

Jefuitorul de morminte 10 ani va fi neîmpartasit. Cei

care ard trupurile mortilor, 20 de ani.

Cine nu va posti cele patru posturi, miercurile si

vinerile de peste an, fara a fi împiedicat de slabiciune

trupeasca, sa se afuriseasca. Cel care va mânca

carne, oua sau brânza în Postul cel Mare sau

miercurile si vinerile de peste an, 2 ani sa nu se

împartaseasca. Cine manânca carne în lunea brânzei

sau cine manânca brânza în lunea dintâi a Postului

Mare, 4 ani sa se pocaiasca si 300 de metanii pe zi.

Cine se va spurca din nestiinta în Postul Mare, un an si

36 de metanii pe zi.

Cine rapeste si ia al strainului cu nedreptate 5 ani si

câte 100 metanii pe zi (cu conditia sa întoarca ce a

rapit).

Cel ce s-a întinat în somn cu patima scurgerii, se

înlatura o zi de la împartasire, sa se spele, sa-si schimbe

acoperamântul trupului, sa zica Psalmul 50 si sa

faca 49 de metanii; iar cel ce s-a întinat, fiind treaz cu

trupul, se înlatura de la împartasire 7 zile, zicând în

fiecare zi Psalmul 50 si câte 49 de metanii. Femeile care

se afla în scurgerea de sânge obisnuita lor, nu pot intra

în biserica pâna la 7 zile, nici a se împreuna cu barbatii

lor, nici a saruta Sfintele Icoane, nici a lua anafora ori

aghiasma, dar pot a se ruga si a citi sfintele carti. De

se va afla în Biserica si va simti ca-i vine aceasta

scurgere, sa iasa afara, iar de se va rusina si nu va

iesi, atunci sa primeasca canon; de a luat si anafora, sa

primeasca canon mai greu. Femeile care zamislesc

copii în aceste 7 zile vor naste copii bolnavi sau copii

care se vor îmbolnavi dupa nastere cu boli care nu au

leac.

Cel ce a ucis de voie si dupa aceasta s-a pocait, va fi

neîmpartasit 20 de ani; cel ce a ucis fara de voie, 10 ani;

cel ce ucide în razboi, 3 ani.

Omul mirean de se va îmbata si va vomita, sa nu

se împartaseasca un an si 12 metanii pe zi.

Cel ce se supune vrajitoriei (descânta) se va

canonisi cu timpul ucigasului (20 de ani). Cine ia mana

6

grâului, a dobitoacelor, sau altceva dintre acestea sa

aiba pocainta 4 ani si câte 100 de metanii pe zi. Cei ce

se adreseaza prezicatorilor, ca sa afle ceea ce ar voi, se

canonisesc 6 ani. Daca vor starui în acestea, sa se lepede

de tot de la Biserica. Preotul care deschide sfintele carti,

sa se cateriseasca, iar mireanul sa se afuriseasca. Cei

care prac tica yoga, bioenergie, radiestezie sau altceva

asemanator acestora (care accepta reîncarnarea sau

destinul), sa se supuna canoanelor pentru vrajitori, pâna

la îndreptare.

Sinuciderea este un pacat împotriva Duhului Sfânt,

care nu poate fi iertat nici în lumea aceasta, nici în

cealalta. Unuia ca acestuia nu i se pot face nici un fel de

slujbe. Fac exceptie cei care sunt bolnavi mintal

(schizofrenicii) si cei demonizati.

Nici un cleric nu poate dezlega pe cel legat de altul,

decât numai daca cel ce a legat a murit, sau a fost

legat pe nedrept si în urma judecatii facute, sinodul sau

episcopul a hotarât sa fie dezlegat. Oricare barbat sau

femeie de îsi va lasa duhovnicul sau, fara oarecare vina,

si se va spovedi la altul, sa se desparta de Biserica

împreuna cu cel ce l-a primit pe dânsul.

Pentru cei ce se pocaiesc în curatenie si cu sârguinta

îsi chinuiesc trupul se scurteaza timpul de pocainta,

dupa masura înfrânarii. Adica, daca cineva ar primi sa

nu bea vin în zile rânduite, se scade un an din canonul

prevazut de Parinti pentru greseala lui. Daca promite sa

nu manânce carne un timp, se scade înca un an. Iar

daca vrea sa nu manânce brânza, oua, peste sau untdelemn,

pentru fiecare din aceste abti neri se scade câte

un an. Tot asa si pentru o alta nevointa (metanii, post,

milostenie) [Vezi Sfântul Ioan Ajunatorul]. (Arhim. Cleopa

Ilie, Îndreptar pentru spovedanie, Mânastirea Sihastria, 2004.)

Din canoanele Sfântul Ioan Ajunatorul (Postnicul):

Canonul VIII: Cel ce comite malahie se canoniseste

cu patruzeci de zile, hranindu-se cu mâncare uscata si

facând o suta de metanii.

Canonul XII: Îl sfatuim pe tot cel ce a desfrânat,

calugar sau mirean, sa nu se împartaseasca vreme de doi

ani, daca este însa gata ca - dupa ceasul al noualea (ora

1500 n.n.) - sa manânce mâncare uscata si sa faca doua

sute cincizeci de metanii. Iar daca se va arata nepasator,

sa împlineasca vremea hotarâta de Parinti.

Canonul XIII: Pe preadesfrânat, dupa trei ani, îl

socotim potrivit sa se împartaseasca, daca nu se

împotriveste sa ia hrana uscata dupa ceasul al noualea

(ora 1500 n.n.) si de va bate doua sute cincizeci de metanii

în fiecare zi. Iar daca se leneveste, sa astepte pâna la

sfârsitul vremii pe care au hotarât -o Parintii.

Canonul XVIII: Cel ce a necinstit pe un barbat, s-a

socotit de cuviinta sa fie oprit trei ani de la Sfânta

Împartasanie, sa se tânguie si sa posteasca si sa ia hrana

uscata catre seara si sa faca doua sute de metanii. Iar

daca pretuieste mai mult nepasarea, sa împlineasca cei

cincisprezece ani (de canonisire).

Canonul XX: Pe ucigas cel cu voia sa (si cei/cele ce

fac avorturi n. n.) îl îndepartam pentru cinci ani de la

Sfânta Împartasanie, iar pe cel fara de voie, la trei ani,

daca - dupa ce tine post pâna seara, folosind hrana cu

desavârsire uscata - se învoieste sa faca si trei sute de

metanii zilnic. Daca însa se leneveste, sa împlineasca ceau

hotarât Parintii.

Canonul XXVII: Pe furul care se pocaieste de

bunavoie îl oprim patruzeci de zile de la Sfânta

Împartasanie. Pe cel dovedit (de altii) de hotie, - pâna la

sase luni, cu hrana uscata, dupa ceasul al noualea (ora

1500 n.n.), si facând, în fiecare zi, câte o suta de metanii.

Canonul XXXI: Cei care, de nevoie sau fara de

nevoie, au jurat strâmb am socotit ca trebuie sa-i amânam

cu Împartasania timp de un an, si sa manânce hrana

uscata dupa ceasul al noualea (ora 1500 n.n.) si sa bata

zilnic doua sute cincizeci de metanii.

Canonul XXXII: Celor ce marturisesc ca au facut

vrajitorii si farmece, le scurtam, cu pogoramânt, la trei ani

vremea de pocainta de vor fi gata ca, în fiecare zi, sa

socoteasca de foarte mare pret postul, si, dupa ceasul al

noualea (ora 1500 n.n.), sa foloseasca hrana saracacioasa

si uscata, încât abia sa-si duca zilele. Dar sa faca si doua

sute cincizeci de închinaciuni, lovindu-si cu evlavie fruntea

de pamânt. La acestea le îndatoram si pe femeile care fac

baiere si se îndeletnicesc cu ghicitul. (Sfântul Nicodim

Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Episcopiei

Râmnicu-Vâlcea).

NOTA: Cum se iconomiseste cel ce se pocaieste,

când are multe pacate

Si daca cel ce se pocaieste are multe pacate, îi dai

canon pentru cel mai mare dintr-însele, adica acela care

are drept epitimie cei mai multi ani. Iar câta vreme

savârseste pacatul, desi nu se cumineca, totusi timpul

acesta nu se socoteste la anii de împlinire a canonului. Iar

daca se va îndeparta de la pacatul pe care l-a marturisit,

oarece vreme, si apoi cade iarasi într-însul, iarasi ia de la

început anii de canon. Iar de cade într-alt pacat, trebuie sa

chibzuiesti care cere mai multi ani: canonul pe care nu-l

împlinise sau pacatul din urma, si pe acei ani sa rânduiesti

sa-i tina.

Iar daca, înainte sa ti se fi marturisit, cel ce se spovedeste

s-a departat de la pacat si, deopotriva, si de la Dumnezeiasca

Împartasanie, fie din îndemnul sau fie dupa al

altui duhovnic, sa stii ca se numara la canon si anii aceia

care încep odata cu îndepartarea de la pacat. Sa se

numere la canon vremea aceia în care s-a îndepartat de

la pacat, si de la Împartasanie cel ce se pocaieste, dupa

hotarârea sa, adica fara sa fi marturisit pacatul de moarte

pe care l-a savârsit. Aceasta sa faci prin pogoromînt si

milostivire si nu dupa asprime si dupa dreptate. Fiindca,

dupa ce crestinul îsi va marturisi pacatul de moarte, de

atunci încolo se socoteste canon si îndepartarea de la

pacat si de la Împartasanie, precum si toate faptele bune

pe care le face si-i aduc viata vesnica si-l slobozesc de

osânda vesnica. Iar câta vreme are nemarturisite pacatul

cel de moarte si îndepartarea de la pacat si de la

Împartasanie, precum si toate faptele bune pe care le-a

savârsit, (acestea) nu-i aduc nici viata vesnica, nici nu-l

izbavesc de la osânda cea vesnica. Si acesta este lucru

învederat, fiindca daca el moare astfel, cu acest pacat de

moarte al sau nemarturisit, se osândeste. (Sfântul Nicodim

Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Episcopiei

Râmnicu-Vâlcea).

Cum trebuie sa chibzuiasca duhovnicul fata de cei

ce au gânduri de hula si îndoieli

Daca se întâmpla sa spovedesti pe unii care au

gânduri de hula sau pe unii care au mereu îndoieli si

temeri în cugetul lor, pentru sanatatea si viata lor, sau

pentru mântuirea sufletului, celor dintâi spune-le sa-si

defaime hulele acestea si sa nu le priveasca nicidecum

drept un pacat, fiindca nu sunt rodul lor, ci al diavolului,

care uraste binele sau, de asemeni, sa se împotriveasca

acestor gânduri de hula cu aceste cuvinte: „Mergi înapoia

mea, satana, pentru ca eu ma voi închina Domnului

Dumnezeului meu si Lui singur îi voi sluji si asupra capului

tau va întoarce raul si hula ta, în veacul de acum si în cel

ce va sa vina", dupa cum, cu întelepciune, sfatuieste

Sfântul Ioan Scararul, în Cuvântul sau al douazeci si

treilea, împotriva hulei. […]

Cum se cuvine sa-i iconomiseasca pe cei ce au

facut fagaduinte

Daca vor veni la tine sa se marturiseasca cei ce au

fagaduit lui Dumnezeu sa se faca monahi, sau sa mearga

sa se închine la Datatorul de viata Mormânt sau la alte

7

sfintite manastiri si moaste, sau sa faca milostenii, sau sa

ridice asezaminte pentru ucenici sau manastiri, sau sa tina

cutare post, sau vreo alta facere de bine si virtute, pe

acestia trebuie sa-i sfatuiesti, duhovnice, nu numai sa

împlineasca asemenea fagaduinte ale lor, ci si sa le împlineasca,

cu un ceas mai devreme, fara sa amâne sorocul,

pentru ca pacatuiesc. Ca acest lucru este adevarat, o

spune Însusi Dumnezeu, prin gura proorocului Moise: „De

vei da fagaduinta Domnului Dumnezeului tau sa nu întârzii

a o împlini, caci Domnul Dumnezeul tau o va cere de la

tine si pacat vei avea asupra ta" (Deut. 23, 21), prin gura

înteleptului Sirah: „Nu te împiedica a împlini fagaduinta în

vreme buna, si nu astepta pâna la moarte ca sa faci ce ai

fagaduit" (Întelepciunea lui Isus Sirah 18, 22). Pentru

aceasta si Grigorie Dialogul mustra pe Rusticiana, patriciana

romana, fiindca fagaduise sa mearga sa se închine

la Ierusalim, apoi ducându-se la Constantinopol, ca (mai

pe urma) sa plece de acolo, îsi pierdea vremea si nu si-a

împlinit mai repede fagaduinta sa. Fiindca, înainte ca

cineva sa fagaduiasca, trebuie sa chibzuiasca întru sine,

daca poate sa-si împlineasca fagaduinta. Dar, odata ce a

fagaduit, nu mai poate sa o încalce, fiindca (astfel) ispiteste

si îsi râde de Dumnezeu, cum spune Sirah:, ,Mai înainte

de a fagadui, pregateste-te si nu fi ca omul care ispiteste

pe Domnul" (Întelepciunea lui Isus Sirah 18, 23). Si nu

numai când va îngadui cineva, din interesul sau, dar si

când parintii îi vor fagadui pe copiilor (nevârstnici fiind) lui

Dumnezeu, la vreme de boala sau în vreo primejdie, sa-i

calugareasca, si atunci - zic - sunt datori copiii, împreuna

cu parintii, sa tina si sa împlineasca o atare fagaduinta,

aducându-i pe acestia înaintea lui Dumnezeu, cum a facut

Ana cu Samuil, precum porunceste Dumnezeu la cap. 30

al Numerilor. Daca însa unii ca acestia sunt împiedicati de

vreo mare nevoie sa savârseasca, fie închinaciunea la

Sfântul Mormânt, fie ridicarea de asezaminte pentru

ucenici sau manastiri, pe care le-au fagaduit, trebuie sa

socotesti bine, duhovnice, cu mare chibzuinta, câte

cheltuieli si nevointe puteau ei sa foloseasca pentru

împlinirea unor atari fagaduinte ale lor, si astfel sa le ceri

sa dea sumele acestea la nevoiasi sau pentru alte fapte

bune asemanatoare, daca au mijloace. Iar daca nu au, sa

le ceri sa savârseasca alte lucruri care sa le înlocuiasca,

precum posturi, rugaciuni, metanii si altele.

Iar celor care s-au fagaduit sa se calugareasca si apoi

s-au însurat, trebuie sa le spui, duhovnice, ca si-au calcat

fagaduinta si trebuie sa se pocaiasca fata de Dumnezeu.

Si ca trebuie, si casatoriti fiind, sa se nevoiasca cu posturi

si rugaciuni, si cu asupriri ale trupului, si sa se înfrâneze,

în ce-i priveste. Dar si pe sotiile lor, daca este cu putinta,

sa le înduplece, cu multe rugaminti, sa se întelepteasca

întru aceasta. Iar daca se întâmpla sa le si moara

nevestele, atunci trebuie sa-si împlineasca fagaduintele si

sa se faca monahi. Si dupa aceasta, sa-i sfatuiesti mereu

sa nu mai faca asemenea juruinte si fagaduieli înaintea lui

Dumnezeu la orice nevoie care li se întâmpla. Deoarece

nefiind în stare sa le împlineasca, pacatuiesc greu. Vezi

canonul 19 al sinodului din Anghira si canonul 18 al

Marelui Vasile, care canonisesc pe cei care fagaduiesc

sa-si pazeasca fecioria si apoi încalca fagaduinta.

Cum sa sfatuiasca duhovnicul pe desfrânati

Daca spovedesti desfrânati, sau preadesfrânati, pe

acestia toti, duhovnice, trebuie nu numai sa-i mustri,

îndeobste, aratându-le ca, prin patimile trupesti, pierd firea

înalta a judecatii si se aseamana cu dobitoacele cele

necuvântatoare, ci mai vârtos sa-i faci pe fiecare dintr-însii

sa-si urasca pacatul lor. Trebuie sa le arati cât de vatamatoare

de suflet sunt desfrâul, preadesfrâul, sodomia,

împreunarea cu dobitoace si malahia.

Cât de stricacioasa rautate este desfrâul se arata din

pricinile care urmeaza: 1. Ca cine desfrâneaza îsi vatama

si îsi strica trupul, pentru ca îl supune la boli numeroase si

fara leac. Pentru aceasta Apostolul a zis: „Cine se deda

însa desfrânarii pacatuieste în însusi trupul sau" (1 Cor. 6,

18). Asadar, daca cel ce savârseste alt pacat este vrajmas

sufletului sau, potrivit cu cuvântul: „Iar cel ce iubeste

nedreptatea îsi uraste sufletul sau" (Ps. 10, 5), cel ce

desfrâneaza este vrajmas înca si al trupului sau. 2.

Fiindca cine desfrâneaza îsi pierde fecioria, care este o

comoara ce nu are pret cu care sa fie pretuita si care -

dupa ce a fost odata pierduta - nu mai este chip sa se

redobândeasca vreodata. „Cazuta ca sa nu se mai scoale

fecioara lui Israel, trântita sta la pamânt si nimeni nu o

ridica" (Amos 5, 2). 3. Fiindca desfrâul atât de mult

întuneca mintea si atât de mult slabeste vointa încât, mai

mult decât oricare alt pacat, nu-l lasa pe nefericitul faptas

al lui sa se întoarca la Dumnezeu si sa se pocaiasca:

„Faptele lor nu le dau ragaz sa se întoarca la credinta în

Domnul Dumnezeul lor, ca un duh de ticalosie salasluieste

în mijlocul lor" (Oseea 5,4). Pentru aceasta, pe drept a zis

dumnezeiescul Isidor acest înfricosat cuvânt: „Neamul

omenesc mai mult este supus diavolului prin desfrâul

trupului, decât prin vreun alt pacat". 4. Fiindca desfrâul

este atât de mult urât lui Dumnezeu, încât numai datorita

lui a adus în lume acel potop, de n-au mai scapat altii, fara

numai opt oameni si L-a silit sa spuna ca S-a cait ca l-a

facut pe om: „Si s-a cait Dumnezeu ca a facut pe om"

(Fac. 6, 7).

Preadesfrânatilor spune-le, duhovnice: 1. Ca preadesfrânarea

este un rau atât de mare, încât Însusi Dumnezeu

porunceste sa se omoare barbatul si femeia care l-au

savârsit. „De se va desfrâna cineva cu femeia maritata,

adica de se va desfrâna cu femeia aproapelui sau, sa se

omoare desfrânatul si desfrânata" (Lev. 20, 10) 2. Daca în

Legea veche preadesfrânarea era o faradelege atât de

mare, cu atât mai mult este azi, sub harul Evangheliei,

când nunta a fost înaltata la cinstea unei Taine. Pentru

aceasta dupa cum atunci, Dumnezeu mâniindu-se i-a

spus lui David ca nenorocirile nu vor lipsi din casa lui,

pentru preadesfrânarea pe care o facuse: „Nu se va departa

sabia de deasupra casei tale în veac, pentru ca tu

M-ai nesocotit pe Mine si ai luat pe femeia lui Urie" (II Regi

12, 10), asa si acum cu mai multa asprime spune aceasta,

fiecarui preadesfrânat. 3. Ca fiecare preadesfrânat se numeste

fiu al mortii, precum singur David i-a spus lui Natan:

„Precum este adevarat ca Domnul este viu, tot asa este

de adevarat ca omul care a facut aceasta este vrednic de

moarte" (II Regi 12, 5 si 7) ca fiecare rapire si furtisag,

asemanate cu preadesfrânarea, sunt ca marea de mijloc

(Mediterana) fata de întreg oceanul, sau ca un om înalt de

un cot, fata de un urias. De aceea si Solomon a spus: „Nu

este lucru de moarte daca este prins cineva furând..., iar

preadesfrânatul, din lipsa de minte, îsi aduce pierzanie

sufletului sau, sufera chinuri si necinste, si rusinea lui nu

se va sterge în veac" (Pildele lui Solomon 6, 30-33).

Iar pentru malahie, cât de mare nenorocire este, cauta

în însemnarea ce urmeaza celui de al optulea canon al Sf.

Grigorie al Nisei.

Cum se canonisesc hulitorii si cei ce jura strâmb

Celui ce a hulit cu cuvântul sa-i dea canon sa

mareasca pe Dumnezeul pe care L-a necinstit; si tot asa

sa-i dai si celui ce a jurat strâmb, pe lânga celalalt canon

pe care îl rânduieste pentru aceasta Postnicul (canonul

31), si la amândoi sa li se dea canon sa citeasca sau sa

asculte carti de suflet folositoare, mai cu seama Psaltirea,

care cuprinde multe cântari de marire lui Dumnezeu. […]

Cum se canonisesc hotii si cei ce savârsesc

nedreptati

Hotilor si celor ce savârsesc nedreptati (înainte de alt

canon - al douazeci si saptelea al Pustnicului) sa le dai

canon, duhovnicesc, sa înapoieze lucrul strain pe care l8

au luat, daca îl mai au, fie la însisi stapânii lucrului, daca

traiesc, fie la rudele lor, daca aceia au murit si anume - fie

prin mâna duhovnicului, fie al unui alt ins de încredere. Iar

daca nu-l mai au, sa se întoarca la cel pagubit si sa-i

ceara iertare. Iar daca si neamurile lor au murit sa-i spui

sa-l dea celor lipsiti. De aceea si Grigorie Cuvântatorul de

Dumnezeu (Cuvânt la Botez) arata ca nici însusi Sfântul

Botez nu poate sa ierte nedreptatea aceea, când poate sa

se dea înapoi (un lucru) si nu se da. Fiindca cine rapeste

lucru strain si apoi se boteaza, nu trebuie sa creada ca

aceasta rapire a lui a fost iertata, daca lucrul se afla înca

în mâinile lui si poate sa fie înapoiat; în acest chip, se

înseala cât priveste curatirea (de pacat), socotind ca prin

botez se curateste de nedreptate, fara sa fie curatit. […]

Cum se canonisesc desfrânatii, preadesfrânatii si

sodomitii

Desfrânatilor si sodomitilor sa le dai canon: post,

mâncare uscata, metanii si, mai presus de toate, sa fuga

de aceia cu care au pacatuit sau sa-i alunge, daca îi tin în

casele lor. Sa iei aminte bine, duhovnice, sa nu citesti

rugaciune de iertaciune nici celor vinovati, daca nu vor

înapoia lucrul strain, nici desfrânatilor si sodomitilor daca

nu-si vor alunga mai întâi din casa lor pe cea sau pe cel

cu care au pacatuit. Ci chiar daca îti vor fagadui sa faca

aceasta, tu sa nu-i crezi cu usurinta, fiindca cei mai multi

dintr-însii îsi leapada fagaduinta lor si îsi râd de tine, pâna

ce îsi capata iertaciunea, precum ne-am si învatat. Si sa

stii si aceasta, duhovnice ca, de multe ori, vei afla multe

asprimi si greutati din partea celor ce tin o desfrânata sau

un baietan în casa lor, caci aceia te vor ruga, odata, cu

lacrimi în ochi sa îngadui sa-si aiba fiintele acelea în casa

la ei, dar tu sa nu te înduiosezi, aducându-ti aminte de

cuvântul pe care îl rosteste Dumnezeu: „Nici saracului sa

nu-i fi partinitor la judecata! (Ies. 23, 3). Alteori te vor

ameninta ca-ti vor face rau, dar tu sa nu te temi,

aducându-ti aminte de cuvântul pe care-l graieste

Dumnezeu: „Cauta dreptate si iar dreptate" (Deut. 16, 20),

precum si: „Nu te teme de ocara oamenilor si de batjocura

lor sa nu te înfricosezi.” (Is. 60, 7).

Cum se canonisesc cei ce învinuiesc fara temei si

cei rautaciosi

Celor ce învinuiesc pe nedrept si defaimatorilor sa le

dai canon, duhovnice, sa mearga ei însisi la locul unde au

clevetit si sa spuna ca minciuni au grait împotriva fratelui

lor. Iar de nu vor merge singuri, macar printr-un al treilea

ins sa marturiseasca cum ca au mintit sau sa trimita

scrisoare de tagada a defaimarii lor, în chip fatis sau în

taina. Celor rautaciosi si care poarta dusmanie sa le dai

canon sa se împace între dânsii. Ia aminte bine,

duhovnice, sa nu citesti rugaciune de iertaciune nici celor

rautaciosi pâna ce nu fac pace. Si spune-le cele ce

urmeaza ca sa se împace: Cum, adica, Duhul Sfânt le

spune: „Caile celor ce nu uita raul, duc spre moarte" (Pilde

12, 18) si, iarasi, „Cel ce tine minte raul este fara de Lege"

(Pildele lui Solomon 21, 24). Si Ioan Bogoslovul zice:

„Oricine uraste pe fratele sau este ucigas de oameni" (1

In. 3, 15). Ca, de nu-l vor ierta pe dusmanul lor, nu pot sa

rosteasca „Tatal nostru", fiindca nu iarta gresitilor -

greselile lor, cum sta scris în „Tatal nostru". Ca

Dumnezeu, cu suferinte va sa ceara datoria si acelora

carora le-au fost iertate de El pacatele, dupa pilda slujitorului

care era dator cu zece mii de talanti. Fiindca

îndatorirea poruncii cea pentru dragoste, îi sileste, nu

numai sa nu se razbune, dar nici sa urasca, întru nimic, pe

aproapele lor, nici cu cugetul, dupa cuvântul: „Sa nu

dusmanesti pe fratele tau în inima ta" (Lev. 19, 17). Si ca,

atunci când se vor împaca cu dusmanul lor, se va usura si

se va bucura inima lor.

Povesteste-le lor, duhovnice, pilda Domnului, Care se

ruga pe cruce pentru cei ce l-au rastignit, pilda Sfântului

Stefan, întâiul mucenic, care se ruga pentru cei ce l-au

lovit cu pietre. […] În sfârsit, se cade, duhovnice, sa-l

sfatuiesti pe cel care facuse începatura dusmaniei, sa

mearga si sa cada de multe ori înaintea celui pe care l-a

stârnit, pâna ce îl va face sa-l ierte, cum graieste dumnezeiescul

Gura de Aur: „Sa nu-mi spuna cineva ca l-am

rugat odata si de doua ori si nu m-a primit. Daca facem

aceasta cu inima deschisa, sa nu încetam, pâna ce,

biruindu-l cu multa (noastra) staruinta, nu-l vom trage de

partea noastra si nu-l vom îndeparta de ura care ne-o

poarta." (Cuvântul XXVIII la Facere). […]

Cum se canonisesc ucigasi i

Ucigasului sa-i dai pe lânga canonul XX al Postnicului,

sa rascumpere si un rob, daca are putinte (dupa Simeon

al Tesalonicului, întrebarea LXXII), ca sa fie un suflet în

locul unui suflet. Iar daca o femeie a lepadat pruncul, sa-i

dai canon sa creasca un prunc sarman, daca are mijloace,

potrivit cu acelasi Simeon (tot acolo), despre care vezi si

canonul XXII al Postnicului.

Spune-i, duhovnice, ucigasului ca, precum, întru tot

Prea Sfintitul Patriarh Atanasie si împaratul Andronic

hotarasc (Vlastaris, lit F, cap. VIII), trebuie ca acesta sa-si

împarta averea la fiecare din copiii pe care-i are, si o parte

sa se dea la cel mort, adica nevestei lui si orfanilor, daca-i

are. Iar daca nu-i are, trebuie sa dea pomeni si milostenii

pentru sufletul celui ucis. Si sa roage pe Dumnezeu, din

tot sufletul, sa-l ierte si, astfel, prin acestea, sa faca sa

taca strigatul pe care îl face sângele celui ucis si care cere

razbunare împotriva lui, si sa împiedice înfricosatele

pedepse care sunt pregatite pentru el, atât pe cele

vesnice, cât si pe cele vremelnice. Fiindca: „De va varsa

cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mâna de om se

va varsa" (Fac. 9, 6).

Iar ca sa arati si ucigasului, pe scurt, cât de mare este

pacatul sau, spune-i: 1) ca, dintre toate rautatile care se

fac aproapelui, cea mai mare si mai de frunte este omorul.

2) ca cel ce ucide rapeste puterea de la Dumnezeu, care

este Domnul vietii si al mortii si 3) ca cel ce ucide un om,

savârseste mai mare pacat decât daca ar fi pârjolit si

stricat toate câmpiile cele întinse, toate roadele

pamântului, toate dobitoacele, toti copacii lumii, toate

casele oraselor si satelor. Fiindca ucigând un om, el a ucis

pe împaratul a toata faptura, cel înscaunat de Dumnezeu.

Cum se canonisesc bolnavii foarte batrâni

Daca, din întâmplare, se va afla cineva bolnav si foarte

batrân, ca nu poate împlini canonul trupesc pe care îl

rânduieste dumnezeiescul Postnic, acestuia poti sa-i dai,

duhovnice, alt canon duhovnicesc: al rugaciunii, al citirii de

carti folositoare sufletului si al milosteniei, trupesti sau

sufletesti (vezi la începutul acestui capitol), dar nu si sa-i

dai pogoramânt la anii de îndepartare de la Împartasanie,

cei rânduiti de Postnic. (Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte

folositoare de suflet, Editura Episcopiei Râmnicu-Vâlcea).

Sfîntul Paisie de la Neamt († 1794) zice: „Va spun si

aceasta ca eu am cautat cu rîvna în toate sfintele canoane,

daca nu cumva se gasesc oarecare epitimii fara îndepartarea

de la împartasirea cu Sfintele Taine, dar n-am

putut gasi. Însa este prea înfricosata si înspaimîntatoare

certarea pusa asupra preotilor, care îndraznesc sa împartaseasca

pe cei opriti de sfintele canoane. Pe amîndoi

Biserica îi aseamana cu Iuda vînzatorul”. (Vietile Sfintilor pe

luna Noimbrie, Editura Episcopie Romanului si Husilor, 1993)

CITITI CU LUARE AMINTE, DE MAI MULTE ORI, CU-VINTELE

SFINTILOR PARINTI, LUATI AMINTE LA CE NE SFATUIESC, SI

PUNETI-LE ÎN FAPTA!