Despre masturbare şi adevăratele ei efecte

Despre masturbare şi adevăratele ei efecte
________________________________________

1) Ce este masturbarea? 

Masturbarea se poate defini ca o actiune a bărbatului sau a femeii de a-si atinge si manipula organele genitale in scopul producerii de plăcere sexuală. Sfărsitul acestui act este punctul in care persoana respectiva atinge o stare de plăcere foarte intensă, numita orgasm. Lucrul acesta implică eliminarea de lichid seminal (spermă) in cazul bărbatilor, si atat miscări ale vaginului cat si a altor părti genitale in cazul femeilor. Masturbarea este un act de auto-satisfacere sexuală.

2) Este masturbarea normală? 

Multe asa-zise "studii" si "cercetări" (false dealtfel) pretind ca ea este normală. Nu este adevărat! Nu va lăsati prinsi de cei care spun astfel de lucruri.

Masturbarea este anormală si dăunătoare sănatatii omului - atat in cazul bărbatilor, cat si a femeilor. Spun acest lucru avand la bază cazuri reale de oameni care au practicat aceasta forma de auto-satisfacere sexuală si care au avut de suferit din pricina unor boli si afectiuni provocate de ea. Lucrul acesta este cea mai mare dovadă ca masturbarea nu numai ca nu este normală, ci ca are si repercursiuni grave asupra sănatatii omului, cu cat ea este practicată mai des si pe o perioada mai lungă de timp.

3) Care sunt efectele masturbarii? 

Efectele masturbării se intind pe o scară foarte larga. Unul din simptomele initiale care apare la oamenii care se masturbează este tremorul mainilor. Mainile le tremură, ca la bătrani, si deasemenea controlul asupra lor se micsorează. Acest lucru nu se limitează numai la maini, ci este posibil sa se petreacă si in restul corpului in stadiile mai avansate. Mai inainte chiar de aceste simptome, se poate să se distingă o diminuare a preciziei cu care obiectele sunt manipulate de ei cu ajutorul mainilor.

Sperma este formata din diferite minerale si vitamine. Spre exemplu, ea contine proteine, calciu, lecitină, magneziu, fosfor, testosteron, potasiu, vitamina B12, zinc, enzime, si multe alte elemente. Aceste lucruri sunt vitale pentru organismul uman si pentru dezvoltarea lui normală, in special in decursul formării lui: in adolescenta si in anii urmatori acesteia. Masturbarea excesiva, si nu numai, face ca aceste elemente sa fie eliminate din corp fară masură. De exemplu, in acest fel se poate ajunge la Osteoporoză, o boală care se caracterizează in principal prin lipsa calciului din oase, aceasta ducand la randul ei la fracturi osoase grave.

Deasemenea, masturbarea duce la probleme ale memoriei, ale puterii de concentrare si ale 'ascutimii' mintii. Celulele nervoase ale creierului (neuronii) se distrug progresiv si iremediabil datorită risipei excesive de energie. Acesta este un factor deosebit de periculos fiindca nu mai există nici o cale de refacere a acestor neuroni. Pierderea memoriei si a puterii de concentrare o poate observa persoana respectivă pe masura ce ea continuă să se masturbeze mai mult.

S-a mai observat la cei care practică masturbarea ca ei sufera de ejaculare precoce, intr-o forma mai mult sau mai putin gravă. Acest lucru se intampla fiindca auto-controlul asupra impulsulilor sexuale se denaturează prin practica masturbării. De fapt acest auto-control se va modela si adapta mai mult la această practică decat la actul sexual normal.

Ca un ansamblu al tuturor acestora, as putea spune ca masturbarea nu face decat să "imbătranească" omul mult mai rapid decat in mod normal. Acesta, la 40 de ani, se va confrunta cu bolile si afectiunile care se intalnesc in general la pacientii mult mai in varstă. Lucrul ăsta se intamplă din cauza risipei excesiv de mare de energie care nu face decat sa slăbească foarte mult organismul, predispunandu-l la multe alte afectiuni si boli, in functie de fiecare individ in parte. Sistemul imunitar al organismului este deasemenea slăbit pe măsură ce omul continuă sa se masturbeze mai mult, el fiind mult mai putin ferit de virusi si infectii in comparatie cu un om cu un sistem imunitar puternic.

Pe plan psihic, masturbarea duce la o izolare progresivă fată de societate si de mediul inconjurător. Persoana care se masturbează ajunge incet-incet sa-si gasească placerea numai in aceasta practică, dezvoltand o inhibitie progresivă fată de persoanele si evenimentele din jurul său. In cazuri mai avansate se poate ajunge la depresii nervoase greu de vindecat.

4) Cum se poate stopa masturbarea? 

In primul rand trebuie vointă si perseverentă. Trebuie sa spun că exista multe cazuri de oamenii care au constientizat răul pe care singuri si-l fac si s-au luptat pana au reusit sa invingă nevoia de a se masturba. Sfaturile mele pentru cei care doresc sa invingă acest viciu sunt urmatoarele:
● alimentatia este un factor decisiv cand se doreste invingerea acestei dorinte sexuale. Trebuie să faceti tot posibilul pentru a limita consumul de carne si alimente grase in general. Deasemenea, condimentele trebuie eliminate pe cat posibil. Acestea nu fac decat să 'excite' trupul si să-i dea mai multă energie decat (cel mai probabil) ii trebuie. Este de preferat o dietă mai slabă, predominand mai mult regimul vegetarian. Fructele sunt foarte indicate in acest sens. Deasemenea, este bine ca masa de seară sa fie stabilită inainte de ora 19-20, nu mai tarziu. Eliminati pe cat mai mult produsele care au in componenta lor elemente de provenientă chimică (aditivi artificiali, coloranti chimici, acizi, etc). Acestea sunt oricum dăunatoare sănătătii omului. Asadar, regimul pur natural este de preferat, el mentinand un echilibru normal al functiilor organismului. Acest punct as spune ca este cel mai important dintre toate, si fara să-l aplicati va fi mult mai greu sa invingeti dorinta de a va masturba.
● incercati sa eliminati lucrurile care aduc gandul la sexualitate, pe cat se poate mai mult. Filmele pentru adulti, pornografia de orice fel, si toate celelalte de genul asta nu fac decat sa vă impingă spre masturbare. De fiecare data cand gandul dvs. se indreaptă spre un astfel de lucru, incercati sa-l schimbati, gandindu-vă la cu totul altceva.
● timpul trebuie să vi-l ocupati in permanentă cu lucrul, sau alte activitati. Plictiseala favorizeaza si indreaptă gandul dvs. spre viciul de care sunteti stapanit. Ocupati-vă timpul in permanentă, si nu lăsati nici o portită prin care s-ar putea strecura plictiseala in viata dvs.
● aveti o viata cat mai aproape de natură, de prieteni si de oameni in general. Trebuie sa eliminati pe cat mai mult egoismul si sa aveti mai multă dragoste fată de cei din jurul dvs, in asa fel incat să va ganditi mai mult la ceilalti decat la dvs. Făcand lucrul acesta veti observa cum incet-incet atentia dvs va fi indreptata mai mult catre ceilalti, si mai putin catre propriile dvs. vicii si patimi. Acesta este un lucru esential si de mare ajutor!
● incercati cat mai mult să eliminati deznădejdea, tristetea si supărarea de orice fel din sufletul dvs. Ele nu fac decat să impingă omul spre viciul care-l stăpaneste mai tare (in acest caz masturbarea). Masturbandu-se, omul caută de fapt să se "elibereze" de tristetea si supărarea din suflet. De cele mai multe ori el nici nu-si dă seama de lucrul acesta! Totusi, aici se poate vorbi de o inselare, fiindca după ce persoana s-a masturbat, va cădea intr-o si mai mare deznădejde si tristete - aceasta din pricina faptului ca el NU a reusit să-si găsească implinirea dorită in practica masturbării. Asadar, nu aceasta este calea cea buna, ci găsirea unei solutii care sa aducă cu adevărat bucurie si implinire in sufletul dvs.
● faceti sport si plimbări in aer liber, ele fiind foarte importante si de mult ajutor. Incercati sa evitati sa lucrati in spatii inchise, iar lucrul pe care-l faceti zilnic trebuie sa fie cat mai putin monoton.
Există o falsă premisă ca lipsa relatiilor sexuale cu un partener de sex opus ar fi principala cauză pentru care omul ar simti dorinta de a se masturba. Nu este adevărat, iar ca dovadă este faptul ca există multi oameni casatoriti care se masturbează frecvent si sunt chiar dependenti de acest lucru. Din contră, aceasta nu-l face pe om decat sa simtă o si mai mare nevoie de masturbare.

Dupa cum am arătat mai sus, de obicei cauza principală o reprezintă tristetea, supărarea, neimplinirea din sufletul omului, chiar daca persoana respectiva nu constientizează aceste lucruri. De cele mai multe ori acest gol este refulat prin masturbare. Recomand o relatie bazată pe iubire curată, făra contacte de natură sexuală cel putin pană la căsătorie. Cultivarea unei astfel de iubiri nu va face decat sa inlature din sufletul omului tot golul de care este stapanit.

Mai presus de toate, rugati-vă Domnului Iisus Hristos pentru a vă intari si a vă ajuta să depasiti această dependentă de masturbare.

Acestea sunt niste sfaturi care, dacă vreti cu adevărat, pot fi aplicate in viata dvs. Chiar dacă nu veti reusi sa le urmati pe toate de la bun inceput, incercati totusi, si nu vă lăsati invinsi. Rezultatele vor veni in timp. Trebuie un pic de răbdare si perseverentă.

VIAȚA DUHOVNICEASCĂ A CREȘTINULUI CAPITOLUL I

CAPITOLUL I 

VIAȚA DUHOVNICEASCĂ A CREȘTINULUI ORTODOX

arhim. SERAFIM
Alexiev
Cel mai însemnat sfânt din veacul al XIX-lea, Sfântul Serafim din
Sarov († 1833), a spus unui ucenic din Mănăstirea Sarovului: „Bucuria
mea, dobândește duhul păcii și atunci mii se vor mântui în preajma ta.”
Ce anume a vrut să arate vestitul Sfânt din Sarov prin aceste cuvinte?
- Pacea, despre care el vorbește, este unul dintre semnele cele mai de
seamă ale Împărăției lui Dumnezeu, care, după cuvintele Sfântului
Apostol Pavel, „nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și
bucurie întru Duhul Sfânt.” /Rom. 14:17/
În dorința sa de a arăta mai deslușit adevărul despre Împărăția lui
Dumnezeu, marele Apostol al neamurilor a pus față în față două
lucruri: 1. mâncarea și băutura, prin care se înțeleg toate trebuințele
și desfătările trupești ale omului și 2. Împărăția Cerului, care este
dreptatea, pacea și bucuria în Duhul Sfânt. Sfântul din Sarov a luat cel
mai firesc semn al Împărăției lui Dumnezeu, pacea, și l-a făcut sinonim
cu fericirea raiului, către care tinde fiecare credincios ortodox adevărat.
De aici se răspândesc raze peste cuvintele Sfântului Serafim:
„Bucuria mea, dobândește duhul păcii și atunci mii se vor mântui în
jurul tău.” Aceasta înseamnă: cel ce iubește pacea duhovnicească și
se adăpostește la umbra harului lui Dumnezeu de vijeliile păcătoase
ale patimilor, acela va intra încă de aici în Împărăția păcii veșnice,
unde va gusta bucuria cea veșnică și netrecătoare și va ajuta și altora
să se facă părtași la această Împărăție a păcii și a bucuriei.
Plămădiți fiind din trup și suflet, și zidiți după chipul lui Dumnezeu,
sântem chemați să avem o viață nu doar trupească, ci și duhovnicească.
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Prin sfânta taină a Botezului, noi, în chip de neatins, ne naștem de
sus, /In. 3:3/ anume din cer și pentru cer. Ținta acestei nașteri din
nou, de sus, este de a ne învrednici să intrăm și să petrecem veșnic
în Împărăția dreptății, a păcii și a bucuriei. Acestea ni le descoperă
Mântuitorul prin cuvintele: „De nu se va naște cineva
de sus, nu va
putea să vază împărăția lui Dumnezeu.” /In. 3:3/ Cu alte cuvinte
spus, fără naștere din apă și din Duh, /In. 3:5/ adică fără
botez, nu
este mântuire!
Mântuirea se dobândește prin supunerea trupului către duh,
prin ducerea unei vieți duhovnicești, după învățătura Sfântului
Apostol Pavel: „Cu duhul umblați, și pofta trupului nu o veți
săvârși.” /Gal. 5:16/
Cei ce viețuiesc cu duhul și s’au pus sub cârmuirea Sfântului Duh
păzesc cu supunere legământul: „De trăim cu Duhul, cu Duhul să
și umblăm.” /Gal. 5:25/ Dar ce înseamnă, de fapt, să viețuim și
să lucrăm cu duhul? Vom vedea în cuvântul acesta închinat vieții
duhovnicești.
arhim. SERAFIM
Alexiev
Ce este viața duhovnicească ?
Spre deosebire de moarte, care este neînsuflețire și nemișcare, viața
se caracterizează prin mișcare și luptă. Viața duhovnicească este și
ea mișcare și luptă.
Mișcarea în viața duhovnicească se cuvine să fie îndreptată înainte
și în sus, spre atingerea desăvârșitei asemănări cu Dumnezeu. /Mt.
5:48/ De se oprește omul a se mai mișca înspre Dumnezeu, începe să
se sfarăme lăuntric, semn al morții sufletești. De aceea apa curgătoare
nu capătă miros de stătut, pentru că se află în neîncetată mișcare, iar
apa stătătoare din lacuri prinde o mâzgă și capătă miros greu.
Lupta în viața duhovnicească este nevăzută, căci duhul care o poartă
este nevăzut. Nu se cade ca ea să fie îndreptată împotriva oamenilor
văzuți, cu care noi, adesea, din neînțelegere intrăm în relații de
vrăjmășie, ci împotriva patimilor din noi și a dracilor din afara noastră.
Acestea sânt întărite și de Sfântul Apostol Pavel, prin cuvintele sale
minunate: „Căci nu este nouă lupta împrotiva cărnii și sângelui,
ci împrotiva începătoriilor și a stăpâniilor, și a țiitorilor lumii
întunerecului veacului acestuia, împrotiva duhurilor vicleniei întru
cele cerești,” /Efes. 6:12/ adică împotriva dracilor.
Dar există draci? - întreabă unii. Nu sânt oare aceștia numai întruchipări
ale răului din lume? Biserica lui Hristos, întemeindu-se
pe dumnezeiasca Descoperire /Iov 1:6; Mc. 1:23; Apoc. 20:10/ ș. a. și
pe cercarea Sfinților Părinți, învață cu tărie că există demoni numiți
10
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
și duhuri rele, draci. Asemenea îngerilor, duhurile rele sânt ființe
duhovnicești, nevăzute și dăruite cu înțelegere, care s’au abătut de
la bine din pricina relei întrebuințări date voii slobode ce li s’a dăruit
de Dumnezeu, punând, astfel, început răului în lume.
Cel ce crede în Dumnezeu, pe Care nu-L vede, se cade să creadă și
în lumea nevăzută, unde există și îngerii și diavolii, deoarece, chiar
de sânt nevăzuți, ei ființează.
Credința, acest minunat aparat dumnezeiesc, sădit întru noi în chip
de neînțeles nouă, captează acestea așa cum aparatul radio captează
undele electromagnetice, cu neputință de prins fără ajutorul său,
unde socotite ca inexistente înainte de inventarea radioului. Dar iată
că „cele inexistente” s’au dovedit a exista! Acum știm cu toții că astfel
de unde ne înconjoară în chip nevăzut și împânzesc pământul întreg.
Întocmai este și cu credința.
Ea captează undele din lumea cealaltă și ne convinge cu iscusință
de existența îngerilor și a diavolilor. Sfântul Apostol Pavel dă o
definiție clasică credinței: „Credința este dovedirea lucrurilor celor
nevăzute.” /Evr. 11: 1/
Un tânăr i-a mărturisit schimonahului Zosima, vestit nevoitor
Rus și înțelept învățător duhovnicesc din veacul al XIX-lea, că nu
împărtășește credința în existența diavolilor.
„Iertați-mă, spuse el, dar nu cred în așa mare măsură într’acele
îngrozitoare arătări diavolești, despre care se scrie atât de mult
în viețile sfinților și despre care am ascultat atâtea istorisiri. Ca
să mă încredințez personal de asta, am dorit să văd eu însumi pe
înfricoșătorul și scârbavnicul diavol. Pentru aceasta, m’am rugat
mai cu seamă lui Dumnezeu, când m’am așezat să dorm, și nu
m’am împrejmuit cu semnul Sfintei Cruci. Am stat întins mult timp
așteptându-l și până la urmă am adormit, însă nici treaz, nici în vis,
nu am văzut nimic îngrozitor.”
11
arhim. SERAFIM
Alexiev
La aceste cuvinte, Părintele Zosima i-a răspuns: „Tocmai prin aceasta,
că nu ți s’a arătat, diavolul te-a întrecut în viclenie.
Cugetă și singur:
ce folos ar fi avut el, dacă ți se arăta? Doar ar fi tulburat și ți-ar fi
speriat inima tânără. Atunci, în spaima ta, ai fi început să te rogi
și să-l cauți pe Dumnezeu, iar diavolul, biruit în felul acesta de un
tânăr, ar fi fost rușinat! Dar dacă nu ți s’a arătat, mult a câștigat: prin
întărirea îndoielii tale, el te-a călăuzit către necredința în existența
lui. Pentru nimic altceva nu se ostenește mai mult vrăjmașul acesta,
decât pentru ca pretutindenea să se ascundă. Căci el niciodată nu
este primejdios în război deschis, ci cu războiul său nevăzut pierde
pe mulți!”
Așadar, există diavoli! Să nu ne amăgim cu necredința în existența
lor, căci aceasta este biruința lor asupra noastră. Însuși Domnul Iisus
Hristos, Care a venit nu să ne înșele, ci să ne descopere adevărul
despre lumea și viața duhovnicească, ne-a arătat că există diavol,
draci pe care El îi izgonea. /Mt. 8:32/ Iar în rugăciunea Tatăl nostru,
El ne învață să ne rugăm nemijlocit așa: „izbăvește-ne de cel viclean,”
adică de satana.
Iată împotriva cui trebuie să fie îndreptată lupta noastră: împotriva
oștirilor nevăzute ale diavolului. Cel care începe să ducă război cu
aproapele său face o mare greșeală, pentru că mută frontul și schimbă
obiectul luptei, aducând astfel mare pagubă pentru sufletul său.
Chiar și în cele mai strălucite biruințe ale sale asupra aproapelui,
un astfel de războinic nechibzuit cunoaște neîncetat înfrângerea,
pentru că a îngăduit patimilor sale să îl stăpânească.
„L-am ocărât! O să mă țină minte!” se laudă unul care l-a vătămat cu
cruzime pe aproapele său. Dar nici nu bănuiește că, așa cum albina,
atunci când își înfige acul în cineva, își pricinuiește sieși cel mai
Sfaturi stărețești ale câtorva părinți nevoitori ai evlaviei din veacurile XVIII-XIX,
Moscova, 1913, p. 170-171.
12
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
mare rău, pentru că ea însăși moare, tot astfel, și acela care a ocărât
pe cineva a suferit mai mult duhovnicește decât cel defăimat, pentru
că s’a făcut mort pentru iubire și, de aici, pentru mântuire.
„M’am răzbunat!” rostește un altul, cu mândrie. Sărmanul, nu
pricepe cât s’a păgubit, desăvârșindu-se în ură.
„I-am întins o cursă” își freacă mâinile cu o mulțumire rea un al treilea,
căci nu vede că singur a căzut într’o capcană mai înfricoșătoare, cea
pe care cel viclean i-a așezat-o înainte, spre a-l prinde în mrejele urii.
O astfel de luptă nu naște biruitori, ci întotdeauna învinși. Ea nu
aduce cinste, ci necinste înaintea lui Dumnezeu și înaintea îngerilor
Săi. Din partea Evangheliei lui Hristos nu-ți aduci cinste și nu te
încununezi cu biruință dacă ești crud și răzbunător, ci dacă ești
blând, iubitor, răbdător, împăciuitor.
Ai fost ocărât și ai răbdat: aceasta este biruința nevăzută! Dacă
unii te-au batjocorit, iar tu te-ai rugat pentru ei, iată măreția
duhovnicească! Dacă te-au blestemat, iar tu i-ai binecuvântat, iată
rușinea vrăjmașilor sufletului tău! O astfel de purtare este în duhul
Evangheliei, care grăiește: „Iubiți pre vrăjmașii voștri, binecuvântați
pre cei ce vă blastămă, bine faceți celora ce urăsc pre voi și vă rugați
pentru cei ce vatămă pre voi și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui
vostru celui din ceruri, că pre soarele său îl răsare preste cei vicleni
și preste cei buni, și plouă preste cei drepți și preste cei nedrepți.”
/Mt. 5:44-45/
Și astfel, lupta duhovnicească nu este împotriva trupului și împotriva
sângelui, ci împotriva duhurilor vicleniei de sub ceruri. Numai ura
împotriva lor este virtuoasă și legiuită, îndreptățită și mântuitoare.
Dar unde le vom afla pe aceste duhuri ale vicleniei, ca să deschidem
front împotriva lor? Înainte de toate, în noi înșine. Nu sântem, oare,
plini peste măsură de patimi, și în spatele fiecărei patimi, după
învățătura Sfinților Părinți se ascunde și un drac? Există draci ai
13
arhim. SERAFIM
Alexiev
iubirii de argint, ai mândriei, ai lăcomiei pântecelui, ai mâniei, ai
urii, ai curviei, ai pizmei, ai beției și alții.
Noi trebuie să avem ca datorie să izgonim dintr’înșine aceste
duhuri întunecate. Prin urmare, trebuie să începem cu noi înșine
această luptă duhovnicească nevăzută, și singura binecuvântată.
Pe lângă aceasta, trebuie să o purtăm cu îndârjire și fără cruțare
de sine vicleană, dacă dorim să ieșim biruitori, cu ajutorul lui
Dumnezeu, și dacă dorim să dobândim acea pace duhovnicească
cu ajutorul căreia vom putea ajuta miile de oameni din jurul
nostru să intre și ei în Împărăția lui Dumnezeu și să dobândească
mântuirea veșnică.
Cine nu pornește lupta de la el însuși, ci de la ceilalți oameni,
socotind că este chemat să lupte înainte de toate cu răul din ei, în
loc să-l urască pe diavol, urăște pe sărmanele victime ale acestuia.
Noi, însă, se cade să facem această deosebire importantă, întru care
ne învață de Dumnezeu insuflații și de har înțelepțiții Sfinți Părinți:
„Urăște păcatul, și nu pe păcătos! Față de păcătos se cuvine să simțim
milă, ca față de un rob nenorocit al diavolului, și să-l tămăduim cu
dragoste, ca pe un bolnav.” (Avva Dorothei)
Cine nu se tulbură din pricina robiei, un cumplit adevăr obștesc?
Dar cine, din pricina robiei, îl urăște pe robi? Noi, îndreptățiți, urâm
robia și deplângem pe robi. Însă iată că în partea morală săvârșim
această greșeală nimicitoare: urâm pe păcătoși, iar nu păcatul și pe
diavol, care îi înrobește.
Din aceasta se nasc necontenite certuri și neînțelegeri, care otrăvesc
legăturile dintre oameni spre biruința deplină a satanei. Ca să
încetăm a ne sfădi cu aproapele nostru, spre a noastră pierzanie,
se cade să ne îndreptăm toate săgețile mâniei înlăuntru, către noi
înșine, și atunci nu vor mai rămâne săgeți pentru semeni.
Dobrotoliubie, vol. II, Moscova, 1895, p. 104.
14
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Aceasta este lupta cea dreaptă, pentru care Dumnezeu dăruiește
răsplăți bogate.
„...și cel ce face altfel, răbdând și păzind răul în lăuntrul său, dar
biciuindu-l și osândindu-l în ceilalți, iar de va și lupta cineva la
jocuri, nu se încununează, de nu se va lupta în chip legiuit. /II Tim.
2:5/ Dimpotrivă, acela va câștiga osândire, căci este scris: „Căci cu
ce judecată veți judeca, judecați veți fi.” /Mat. 7:2/
Așadar, lupta cu noi înșine - iată deviza celui care voiește cu adevărat
să ducă o viață duhovnicească.
Propria noastră inimă, iată arena de luptă! Sufletul nostru, iată câmpul
de luptă!
15
arhim. SERAFIM
Alexiev
Temeiurile vieții duhovnicești
Dată fiind cufundarea noastră în păcate, viața duhovnicească nu
este ceva de la sine înțeles și lesnicios. Cel ce voiește să dobândească
duhul de pace al mântuirii, pentru a ajuta și pe alții pe calea lor către
Dumnezeu, se cuvine să-și pună propria sa viață duhovnicească pe
o temelie sănătoasă.
Unde își are început viața duhovnicească? În credința în Dumnezeu, Care
este Duh. /In. 4:24/ El ne-a zidit după chipul și spre asemănarea
Sa, /Fac.1:26-27/ a sădit în noi temeiul duhovnicesc și năzuința
duhovnicească de a-L căuta, și El vrea de la noi „cu Duhul să
umblăm.” /Gal. 5:25/ De credința în Dumnezeu sânt strâns legate
nădejdea și dragostea pentru Dânsul. Și „fără de credință nu este cu
putință a bineplăcea: căci cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să
crează că este, și că acelora ce caută pre dânsul dătător de plată se
face.” /Evrei 11:6/ Ce te va îndemna spre viața duhovnicească, dacă
tu nici nu crezi în Dumnezeu, nici nu nădăjduiești în El, nici nu-L
iubești pe El?...
Dar pornind de la aceste părți alcătuitoare ale vieții duhovnicești,
credința, nădejdea și dragostea, se cuvine Creștinului ortodox ca,
mai departe, să se apuce de treabă spre a-și clădi prin făptuire viața
duhovnicească.
Ce temelie se cuvine el să pună și din ce material trebuie să zidească
mai departe?
16
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Smerenia
Temelia vieții duhovnicești este smerenia. Puterea vrăjmașului nostru se
ascunde în mândrie. Însă tot acolo se află și neputința lui. Luceafărul
s’a înălțat călăuzit de mândrie spre înălțimi străine lui ca făptură,
dar tot din mândrie a și căzut. Cu mândria, îi ispitește pe toți oamenii.
Nu întâmplător, la căderea cea dintâi în păcat, cea mai puternică
ispită pentru Adam și Eva a fost aceasta: „veți fi ca niște dumnezei.”
/Fac. 3:5/ Dar nu s’a întâmplat așa. Rezultatul a fost potrivnic:
cei
ce s’au mândrit au căzut, din pricina mândriei lor, chiar mai prejos
decât dobitoacele. /Ps. 48:12-13, 21/
Dacă vrem să biruim pe vrăjmașul mântuirii noastre este de trebuință,
înainte de toate, să îmbrăcăm pavăza smereniei. Aceasta
ne va face de neatins înaintea diavolului, căci el este neputincios
înaintea smereniei.
Domnul Iisus Hristos, Care „a desfăcut lucrurile diavolului,” /I In. 3:8/
a arătat prin smerenia Sa arma cea mai puternică împotriva duhurilor
vicleniei de sub ceruri. Întreaga viață pământească a Mântuitorului
este o pildă minunată de smerenie nemaivăzută. Și pogorârea Sa de
pe Scaunul cel ceresc pe acest pământ păcătos, și nașterea Sa într’o
peșteră pentru oi, și creșterea Sa nebăgată în seamă în tainicul oraș
Nazaret, și ascultarea Sa fără cârtire față de semeni, și desăvârșita
slujire a celorlalți până la jertfa de sine, și spălarea
picioarelor
ucenicilor Săi, patimile Sale și moartea Sa pe cruce,
toate dau mărturie
despre desăvârșita Sa smerenie. Dar această smerenie a Mântuitorului
ne îndatorează și pe noi să ne facem următori Lui. „Că pildă am dat
vouă, ca precum eu am făcut vouă, și voi să faceți,” /In. 13:15/ le-a
spus El ucenicilor, după ce le-a spălat picioarele. Cel ce se smerește
pune singura temelie dreaptă a vieții sale duhovnicești-morale.
Dacă omul pornește pe calea feluritelor nevoințe duhovnicești fără
17
arhim. SERAFIM
Alexiev
smerenie, ci împins de mândrie, atunci, mai devreme sau mai târziu,
va cădea. Numai nevoințele și faptele înălțate pe temelia cea adâncă
a smereniei nu se vor clătina. Cu cât este mai înaltă clădirea pe care
voim să o ridicăm, cu atât mai adânci temelii se cuvine să punem. Astfel se
întâmplă și în viața duhovnicească.
Cu cât voim să ne înălțăm mai
sus către Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să ne smerim.
Puterea diavolului se află în mândrie, dar în ea stă și pierzania lui.
El e puternic prin mândria lui, dar numai în fața celor mândri, căci
numai asupra acestora are el putere. Înaintea celor adânc smeriți,
mândria lui se vădește o armă neputincioasă de luptă. Gheața poate
fi foarte tare, dar numai pe vreme geroasă. De-o încălzește soarele,
atunci gheața cea tare începe să se topească, neputincioasă. Asemenea
și mândria celui viclean este neputincioasă în fața însoritei smerenii
a celor cu adevărat bineplăcuți lui Dumnezeu. Prin smerenia lor, ei
se vădesc a fi cei mai viteji luptători. Oare, nu este acesta cu adevărat
vitejie, să fii ocărât, iar tu să nu te răzbuni, să ierți și să biruiești răul
cu binele? /Rom. 12:21/
Sfântul Antonie cel Mare a văzut răspândite peste pământ toate
cursele celui viclean și a strigat plin de tulburare: „Cine va putea să
scape de acestea?,” dar a auzit un glas care i-a răspuns: „Cei ce au
smerită cugetare!”
Nu întâmplător Mântuitorul a așezat smerenia ca temelie a fericitei
vieți duhovnicești: „Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este
Împărăția Cerurilor.” /Mt. 5:3/ Dacă vrem să dobândim duhul
păcii, prin care să ajutăm miilor de credincioși din jurul nostru să
se mântuiască, se cuvine să începem a duce o viață duhovnicească,
așezând ca temelie a sa smerenia. Într’această virtute a celor săraci
cu duhul stă ascunsă pacea duhovnicească, despre care vorbește
Sfântul Serafim din Sarov. Către dobândirea acestei păci ne îndrumă
neîncetat Mântuitorul, după cum ne povățuiește: „[să] vă învățați
18
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
de la Mine, că sânt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă
sufletelor voastre.” /Mt. 11:29/
Osândirea de sine
Al doilea temei al vieții duhovnicești este osândirea de sine. Cel ce a
iubit și a urmat nefățarnic smerenia se cunoaște cel mai bine după
osândirea de sine. Cel mândru nu se osândește niciodată pe sine. El
se socotește întotdeauna a fi drept. Numai cel smerit este pregătit să
recunoască înaintea sa, înaintea semenilor și înaintea lui Dumnezeu
toate greșelile sale. Cel ce se osândește pe sine, numai pentru
aceasta, se află într’un război binecuvântat cu duhurile rele, căci a
rupt legătura cu mândria care îi era însuflată de acestea.
Osândirea de sine se arată în lucrare prin părerea de rău pentru păcatele
săvârșite, care, însă, își află chip văzut în mărturisirea lor prin Sfânta
Taină a Pocăinței. Pentru a putea să-ți mărturisești sincer păcatele, e
nevoie ca mai întâi să le vezi, să te îngrețoșezi de ele și să te osândești
pe sineți pentru ele. Cel care în inima sa plină de patimi izvodește
îndreptățiri întru păcate, zice Psalmul Ps. 140:4, aceluia nu îi este cu
putință să-și îndrepteze nici măcar păcatele sale cele mărunte, cu
atât mai puțin să pornească pe calea vieții duhovnicești statornice
și orânduite.
Hotărârea de a nu mai repeta păcatele grele
Hotărârea de a nu mai repeta păcatele grele trebuie,de asemenea, să stea
la temelia vieții duhovnicești. Osândirea de sine nu este îndeajuns. Ea
se cuvine să fie însoțită de hotărârea neclintită de a nu mai săvârși
fărădelegile din trecut. Altminteri, nu vom avea propășire în viața
duhovnicească. Omul va bate pasul pe loc dacă este dezbinat, dacă
19
arhim. SERAFIM
Alexiev
acum se ridică, acum cade, și dacă acum zidește și apoi năruiește
ce a înălțat, întocmai precum trista mărturisire a poetului Dimcio
Debelianov:
Eu mor, și luminos nasc iară
suflet osebit, în neorânduială,
și noaptea fără milă nimicesc
ce ziua-n chip neobosit zidesc.
(Cântec negru)
Închipuiți-vă că un om tulbură izvorul, iar un altul așteaptă ca apa să
se limpezească. Care dintre aceștia va birui? Firește că cel ce vădește
reaua voință de a tulbura izvorul. Aceștia doi, cel care așteaptă
limpezirea și cel care tulbură, se află, împreună, în sufletul nostru.
Trebuie să împiedicăm aplecările cele rele din noi să ne tulbure izvorul
inimii cu pornirile păcătoase, și acesta se va limpezi... Abia atunci
vom înțelege cu fapta cât de adevărate sânt cuvintele lui Hristos:
„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu.”
/Mt. 5:8/ Neîncetata osândire de sine și hotărârea neclintită de a
fi credincioși Ziditorului nostru slăbesc relele deprinderi din noi și
le întăresc pe cele bune. Pe calea aceasta, până la urmă, din oameni
fățarnici ne vom uni în lăuntrul sufletului nostru și vom putea să ne
încredințăm întreaga viață lui Hristos Dumnezeu. În acest chip vom
dobândi duhul păcii, pentru mântuirea noastră și a semenilor noștri,
cu care Dumnezeu ne-a pus spre împreună viețuire.
Râvna după o viață bineplăcută lui Dumnezeu
Al patrulea temei al vieții duhovnicești este râvna de a fi bineplăcuți lui
Dumnezeu. Această râvnă este miezul vieții duhovnicești. Acolo unde
20
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
este lipsă de râvnă spre a bineplăcea lui Dumnezeu, acolo nu este viață
duhovnicească. (Sfântul Theofan Zăvorâtul, Ce este viața duhovnicească
și cum să o dobândim) Pentru aceasta, cea dintâi grijă a credinciosului ce
dorește să înainteze în viața duhovnicească sau, dacă nu duce o astfel
de viață, să pună din acea clipă început bun adevăratei vieți după
Dumnezeu, este de a aprinde această râvnă în inima sa.
Dar ce fel de râvnă pentru o viață bineplăcută lui Dumnezeu putem
avea în condițiile noastre grele de viață?, vor întreba unii. Ei își
îndreptățesc râvna lor slabă prin împrejurările grele de viață. Dar
oare aceasta să fie pricina? Oare ține râvna de împrejurări prielnice?
Cum putem atunci lămuri că râvna cea mai mare - râvna Apostolilor
- s’a vădit în cele mai grele situații, în necazuri, în prigoane și chinuri
/II Cor. 4:8-9/ Râvna ține de credința, nădejdea și dragostea de
Dumnezeu și nu de împrejurările exterioare ale vieții. Dacă nevolnică
îți este credința, palidă îți este și dragostea. De-ți lipsește nădejdea,
slabă îți este și râvna.
Puțina râvnă este precum o flacără mică, pe care vânturile potrivnice
ale vieții cu ușurință o pot stinge. Iar râvna tare este precum focul
puternic, pe care vânturile nu numai că nu-l sting, ba chiar mai mult
îl întețesc.
Un adevărat credincios Creștin nu se tulbură din pricina furtunilor
vieții. Prin râvnă, el gonește departe de sine toată frica și necredința, și
își mărturisește cu îndrăzneală credința în Dumnezeu, luând aminte
că „celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași (...) partea lor în
iazerul cel ce arde cu foc și cu piatră pucioasă.” /Apoc. 21:8/ Adevăratul
Creștin este neînfricat. El știe că Dumnezeu, Ajutorul și Ocrotitorul
Său, este Atotputernic, și pentru aceasta grăiește împreună cu
Sfântul Proroc David: „Nu mă voiu teme de mii de noroade, carile
împrejur mă împresoară.” /Ps. 3:6/ „Spre Dumnezeu am nădăjduit,
nu mă voiu teme ce va face mie omul.” /Ps. 55:12/
21
arhim. SERAFIM
Alexiev
El nu se teme de nimic altceva decât de a nu-l afla moartea stins duhovnicește.
El nu trăiește pentru pământ și pentru desfătările sale păcătoase, ci
pentru cer și pentru veșnicele lui bucurii duhovnicești.
Toți sfinții mucenici și oameni bineplăcuți lui Dumnezeu s’au osebit
printr’o astfel de râvnă pentru o viață bineplăcută lui Dumnezeu.
Mulțumită acesteia, au săvârșit nevoințele lor cele minunate, care
și astăzi stârnesc uimire. Din râvnă după Dumnezeu, părintele Ioan
din Kronstadt dormea adeseori numai trei - patru ceasuri pe noapte,
ducea o înaltă viață duhovnicească și era întotdeauna gata, plin de
jertfă, să își dea și ultimele sale puteri în slujba fraților celor mici ai
lui Hristos.
Rugăciunea
Al cincilea temei al vieții duhovnicești este rugăciunea. Râvna și
rugăciunea sânt atât de strâns legate între ele încât una fără cealaltă
nu poate ființa. De este râvnă, este și rugăciune. Acolo unde nu este
râvnă, lipsește și rugăciunea. Și dimpotrivă, dacă în inimă arde
dorința de rugăciune, dintr’aceasta se aprinde neîntârziat și o râvnă
fierbinte. Dacă, însă, rugăciunea s’a stins, se va stinge și râvna de a
duce o viață duhovnicească, bineplăcută lui Dumnezeu.
De aici înțelegem că, de vrem să ardem de râvnă pentru Dumnezeu,
este de trebuință să ne rugăm des! Ce-ar fi dacă fiecare Creștin
ortodox, în fiecare zi, o dată cu rugăciunea sa, și-ar aprinde și inima
de la flacăra candelei ce arde înaintea icoanelor din casă?! Atunci ar
străluci tot în acea râvnă plină de har, și cu dragoste ar plini înalta
sa datorie Creștinească.
După ce a vorbit cu Dumnezeu pe muntele Sinai, Moisi a coborât de
acolo cu totul arzând de strălucirea harului lui Dumnezeu. Dacă și
noi ne suim des pe Sinaiul cel duhovnicesc, prin unirea în rugăciune
22
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
cu Dumnezeu, atunci vom arde de râvnă asemenea prorocilor din
vechime, și ne vom mântui și noi, și miile de semeni ai noștri, și
cunoscuții din jurul nostru.
Nevoința rugăciunii este barometrul duhovnicesc care arată cum
este vremea sufletului nostru. Dacă însetăm după rugăciune, este
un semn bun. El arată că sufletul nostru este viu și însetează după
Dumnezeu. De va pieri, însă, această sete sfântă pentru vorbire
în rugăciune cu Dumnezeu, este un semn rău, anume că păcatul
a umplut sufletul cu întunericul său și că sântem aproape de acea
stare vrednică de plâns, care se numește moarte duhovnicească.
Dintr’o astfel de moarte duhovnicească ne poate învia doar Dumnezeu,
prin minunea pocăinței noastre, a fiecăruia dintre noi. El ne
întoarce iarăși la rugăciune și la râvnă.
Așadar, râvna se păstrează prin rugăciune, la fel cum focul se întreține
prin adăugirea de combustibil. Din rugăciunea sinceră se naște un
simțământ cald față de Domnul, care se arată rar la început, apoi mai
des și tot mai des, până ce la cei întăriți acesta se preschimbă în
simțirea neîncetată a lui Dumnezeu. Acest simțământ este dulce
și fericit, și prima sa ivire te îndeamnă să-l dorești și să-l cauți,
încât să nu mai părăsească inima ta, căci în el este raiul (Sfântul
Theofan
Zăvorâtul). Cel ce voiește să intre într’acest rai se cuvine,
după sfaturile Episcopului Theofan Zăvorâtul, să urmeze această
pravilă: Când te rogi, să nu încetezi rugăciunea până ce nu se va
trezi în inima ta vreun simțământ față de Dumnezeu: fie evlavie, fie
credincioșie, fie mulțumire…, fie smerenie, fie nădejde. Dacă o lumânare
stă foarte mult în razele Soarelui, se încălzește peste măsură. Așa
se întâmplă și aici. Când cel ce se roagă stă foarte mult sub razele
unirii voite cu Dumnezeu, inima lui se încălzește din ce în ce mai
mult de căldura nepământească a harului și râvna lui se va înteți.
Adevărata viață duhovnicească începe atunci când omul primește
23
arhim. SERAFIM
Alexiev
această căldură, acest foc binecuvântat. (Sfântul Theofan Zăvorâtul)
Dar râvna poate scădea și în locul ei să-și facă loc răceala. Însă
întotdeauna este această răceală aducătoare de pierzanie? vor
întreba unii. Episcopul Theofan Zăvorâtul răspunde că există o
răcire vremelnică, pricinuită de oboseală sau de boală. Aceasta nu
este foarte primejdioasă, deoarece trece repede, o dată cu încetarea
pricinei. Cumplită este însă răceala pricinuită prin depărtarea de bunăvoie
de la voia lui Dumnezeu, ca urmare a unei viețuiri păcătoase. Această
răceală ucide duhul și taie viața duhovnicească.
Trebuie să ne temem ca de moarte de această răcire. Ea apare ca
urmare a nepăsării în viața duhovnicească. Această nepăsare, la
rândul ei, este legată de biruirea noastră de desfătări nebineplăcute
lui Dumnezeu, de căderea noastră în păcate și mai cu seamă de
nemărturisirea acestora. Fiecare păcat rupe legătura noastră cu
Dumnezeu. Numai prin pocăință și prin Sfânta Taină a Spovedaniei,
care ne dăruiește iertare de păcate, putem reface unirea cu Cerul.
Din scânteia acestei împăcări de bunăvoie cu Dumnezeu se poate
aprinde iarăși focul râvnei stinse după Dumnezeu!
24
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Condițiile de întreținere a vieții duhovnicești
Așa cum pentru viața trupească a omului este nevoie de aer, hrană și
adăpost, tot așa și viața duhovnicească are trebuință de aerul, hrana
și adăpostul potrivite.
Pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu
Aerul care întreține viața duhovnicească este pomenirea neîncetată a
lui Dumnezeu. Se cuvine omului să se deprindă cu aceasta, să nu-l
uite pe Ziditorul său nici măcar o clipă a vieții sale.
Dumnezeu este pretutindenea, iar noi sântem totdeauna într’însul,
și nu în afara Lui, cum greșit cred unii. Nimic nu poate viețui în afara
lui Dumnezeu. El este Atotțiitor, iar El de nimic nu este cuprins.
„Întru dânsul viem și ne mișcăm și sântem.” /F. Ap. 17:28/ Dar dacă
noi sântem totdeauna în Dumnezeu, El nu este întotdeauna în noi.
Prin puterea voii slobode dată nouă de Dumnezeu și libertatea de a
ne face voia, avem această putere, nemaiauzită, de a ne închide inimile
în fața Ziditorului nostru. Și astfel, sântem în Dumnezeu, dar
Dumnezeu nu poate fi în noi, din vina noastră. Stăm precum pietrele
în apă. Ele sânt într’aceasta, căci ea le cuprinde de pretutindeni, dar
aceasta nu este în ele, deoarece sânt tari și de nepătruns. Dacă voim ca
Dumnezeu să fie în noi și noi întru Dânsul, trebuie ca, prin pocăință,
să ne prefacem din pietre tari în ciuperci moi. Ciupercile sânt în apă,
25
arhim. SERAFIM
Alexiev
și apa este în ele. Pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu
ne va face să
fim moi precum ciupercile și supuși harului lui Dumnezeu. Dar cum
se poate ca în mijlocul numeroaselor noastre îndatoriri lumești și în
frământarea zilnică să-l pomenim neîncetat pe Dumnezeu? Este cu
putință! Așa cum în timp ce muncim sau chiar în timp ce ne rugăm,
ne putem gândi la lucruri păcătoase, de ce nu ar fi cu putință să
cugetăm la Dumnezeu? Trebuie numai să schimbăm ținta gândurilor
noastre. Sfântul Ioan Cassian spune: „Lucrarea minții noastre poate fi
asemuită unei pietre de moară, care se învârte iute, în cerc, mișcată de
curgerea năvalnică a stihiei apei. Ea nu poate a nu se învârti, pentru
că este mișcată de apă. Dar de morar ține ce macină piatra de moară -
grâu sau pleavă. Astfel, și mintea noastră, în cursul vieții noastre de
aici nu poate să rămână goală (nelucrătoare) la mișcarea gândurilor,
deoarece neîncetat este pusă în mișcare de șuvoaie năvalnice de
impresii, ce se revarsă către ea de pretutindenea. Dar pe care dintre
acestea îl primim și îl însușim, ține doar de voia și dorința noastră.”
Priviți la Sfântul Apostol Pavel! Orice săvârșea, totul era legat de
Dumnezeu. El a dobândit aceasta deoarece cugeta numai la ceruri,
și nu la cele pământești. /Col. 3:2/ Chiar și când mânca și bea,
dorea să o facă întru slava lui Dumnezeu, /I Cor. 10:31/ cu atât
mai mult rugăciunea, despre care a spus: „Rugați-vă neîncetat!”
/I Thes. 5:17/
Multe lucruri în viața noastră de zi cu zi sânt obiceiuri. Dacă nu vom
dobândi obiceiuri bune, negreșit vom dobândi din cele rele. De ce,
atunci, să nu ne îngrijim să dobândim obiceiuri bune?... Trebuie să
ne dăm osteneala de a ne obișnui încă de la trezirea din somn să
cugetăm la Dumnezeu toată ziua. Nimic deosebit nu ni se cere aici,
fără numai buna dorire ca, în timpul împlinirii datoriilor noastre, să
cugetăm la Dumnezeu, să ne deprindem a ne întoarce gândurile cele
împrăștiate către Părintele nostru Cel ceresc.
26
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Trebuie să ne amintim totdeauna că Domnul este aproape, că El este
în preajma noastră, lângă noi, că nu ne lasă din ochi, că vede faptele
noastre, că ia aminte și la cele mai anevoie de prins mișcări ale inimii
noastre. Sfântul Împărat David astfel a făcut. El a simțit totdeauna
apropierea lui Dumnezeu și de aceea a putut spune: „Am văzut pre
Domnul înaintea mea pururea.” /Ps. 15:8/ Noi, credincioșii Noului
Legământ, care ne bucurăm de vrednicia deosebită de a primi
în inimi pe Mântuitorul nostru prin Împărtășirea cu nestricăciosul
Său Trup și cu preacinstitul Său Sânge, avem un temei cu mult
mai de seamă de a simți apropierea lui Dumnezeu. Oare nu a spus
Mântuitorul Însuși: „Cela ce mănâncă trupul Meu și bea sângele
Meu, întru Mine rămâne și Eu întru el?” /In. 6:56/ Iar în Apocalipsă
citim cuvintele Sale: „Iată stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul
meu și va deschide ușa, voiu intra la el și voiu cina cu el și el cu
mine.” /Apoc. 3:20/
Cei deprinși să viețuiască neîncetat cu cugetul la Dumnezeu văd
singuri ce urmări mântuitoare apar în sufletele lor din aceasta.
Desigur, pomenirea lui Dumnezeu se cade a fi însoțită de frica lui
Dumnezeu și de simțământul cucerniciei. Numai astfel se nasc stări
mântuitoare care suie către Dumnezeu.
Pentru a dobândi obiceiul de a cugeta la Dumnezeu, după sfatul
Sfinților Părinți, trebuie ca în fiecare zi să citim măcar puțin din
cuvântul lui Dumnezeu, mai cu seamă din Noul Legământ și din
Psaltire, precum și să ne deprindem zi de zi în așa-numita rugăciune
a lui Iisus. Să spunem măcar de 100 de ori: „Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluiește pre mine păcătosul!” Firește, această
rugăciune ne va aduce bucurie, cu roade ale harului, dacă o rostim
nu mecanic, ci cu evlavie și stare de rugăciune.
27
arhim. SERAFIM
Alexiev
Faptele săvârșite în numele lui Dumnezeu
Hrana care întreține viața duhovnicească sânt faptele săvârșite
în numele lui Dumnezeu, cu adâncă smerenie, nu pentru a fi văzuți.
Hrana sufletului este chiar smerenia. Ea înlocuiește și faptele, după
învățătura Sfinților Părinți, cea ridicată pe cuvântul lui Dumnezeu.
Spre zidirea noastră, Mântuitorul ne-a istorisit pilda plină de înaltă
învățătură a Vameșului și a Fariseului, care ne învață smerenia.
Vameșul nu avea fapte bune, dar se căia sincer înaintea lui Dumnezeu
pentru multele sale păcate și a plinit lipsa de fapte bune cu smerenia.
Astfel, el s’a mântuit. /Lc. 18:10-14/ Și Fariseul ar fi putut să se mântuiască
prin faptele sale bune, dacă le-ar fi înveșmântat în smerenie.
Dar el s’a trufit și tocmai din această pricină faptele sale bune nu i-au
slujit spre mântuire.
Din cele spuse desprindem două învățăminte: 1. Faptele bune
săvârșite cu mândrie nu sânt aducătoare de mântuire și 2. Pocăința
smerită pentru prilejurile pierdute de a săvârși fapte bune duce la
mântuire.
Dar există și o a treia situație: săvârșirea de fapte rele. Care este
soarta celui ce săvârșește răul în locul binelui și nici nu se gândește
să se pocăiască pentru aceasta?
Cel ce săvârșește fapte rele în locul faptelor bune este asemenea unui
om care bagă otravă în organismul său duhovnicesc. Nimic altceva
nu slăbește mai mult viața duhovnicească decât urmarea căii răului
și împlinirea poftelor firii cu care am fost dăruiți. Calea aceasta duce
spre greaua îmbolnăvire duhovnicească. Ea slăbește voința, împătimește
mintea și pervertește inima. Omul acesta, continuând să trăiască
trupește, moare pentru viața duhovnicească și pe bună dreptate
poate fi numit un „mort viu.” Firește, Dumnezeu poate să-l
învieze și pe el, prin taina pocăinței. Dumnezeu dă chip de pocăință
28
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
fiecărui om și mai cu seamă fiecărui Creștin ortodox, care a primit
harul înnoitor (dătător de viață nouă) al Sfintelor Taine ale Botezului
și Mirungerii.
Odată primit, harul nu se mai ia de la om până la sfârșitul vieții lui,
astfel încât orice păcătos poate, dacă vrea, să se folosească de harul
ceresc primit în dar spre a se pocăi și a fi viu. /Iez. 18:23; 33:11/
Dacă omul alege, însă, să meargă pe calea coborâtoare a păcatului,
Domnul îi dă libertatea să facă ce voiește. Și, cu toate acestea, în
dragostea Sa părintească îi trimite, la felurite prilejuri din viață, îndeosebi
prin boli, necazuri și nenorociri, pricină de amintire și îl
cheamă la pocăință. Chiar și celui mai îndârjit păcătos, potrivnic
Lui, Ziditorul nu îi ia harul Său. Doar la Înfricoșata Judecată îi va
lipsi cu totul de harul Său pe păcătoșii ce nu s’au pocăit, poruncind
slujitorilor Săi, îngerii, să îi taie înaintea Lui. /Lc. 19:27/ Într’un
înțeles duhovnicesc, această tăiere, după tâlcuirea Sfântului Vasilie
cel Mare, este despărțirea pentru totdeauna și luarea harului
de la cei ce nu l-au folosit spre mântuirea lor. De aceea, pentru ca
omul să nu ajungă la o astfel de moarte duhovnicească, trebuie a se păzi
să nu săvârșească ceva oprit de conștiință și să nu lase ceva pe care i-l
încredințează ca datorie legea lui Dumnezeu.
Răbdarea
A treia condiție însemnată pentru hrănirea vieții duhovnicești este răbdarea.
Aceasta este adăpostul în care îi este dat sufletului să viețuiască. În multe
locuri din Sfânta Scriptură ni se arată că Dumnezeu vrea de la noi
să fim răbdători, deoarece întru răbdare omul se călește pentru viața
duhovnicească, și prin răbdare el izbutește să crească cu duhul în
mijlocul celor mai neprielnice împrejurări ale acestei lumi, care
„întru cel viclean zace.” /I In. 5:19/ „Întru răbdarea voastră veți
29
arhim. SERAFIM
Alexiev
dobândi sufletele voastre!” /Lc. 21:19/ - ne poruncește Mântuitorul,
înfățișându-ne în răbdare calea către Dumnezeu. Iar Sfântul Apostol
Pavel ne învață: „cu răbdare să alergăm la lupta carea este pusă
înaintea noastră,” /Evr. 12:1/ pe calea către veșnicie. Adeseori se
aude printre oameni o vorbă ca aceasta: „Și-a ieșit din răbdări.” Ce
înseamnă aceasta? Înseamnă că omul, înfuriat sau supărat, a ieșit
din binecuvântatul său adăpost duhovnicesc, în care Dumnezeu l-a
rânduit să locuiască. O dată ce a ieșit din adăpostul sufletului său, adică
din răbdări, acest om și-a pierdut pacea lăuntrică, dulcea sa liniște și
așezarea sa tăcută cea plină de har. Dintr’o dată, s’a trezit în mijlocul
vânturilor vijelioase ale ispitelor și s’a văzut înaintea prăpastiei, către
care l-a purtat izbucnirea
și nerăbdarea sa. Ce se cade să facă acest
om? Trebuie să se întoarcă de îndată întru sine, să intre în locuința
sa, pe care în chip nechibzuit a părăsit-o, și să redobândească pacea
pierdută prin starea de pocăință cu rugăciune.
Dacă punem întrebarea: Când își iese, de obicei, omul din răbdări,
adică când părăsește casa sufletului său?, vom răspunde: Atunci
când nu mai poate să stea înlăuntru. Fiecare locuință este plăcută
atunci când este primenită, aerisită și când într’însa se găsește ceva
cu care omul să se hrănească. Altminteri, dacă aceste condiții nu se
împlinesc, locuința devine nesuferită, chiar urâcioasă, și omul caută
să iasă afară.
Astfel este și în viața duhovnicească. Omul trăiește în răbdare
dacă îl pomenește neîncetat pe Dumnezeu, aerul cel mai curat
pentru suflet, și dacă își hrănește inima cu harul faptelor bune și
cu simțământul dulce al smereniei. Dar dacă nu-l pomenește pe
Dumnezeu, dacă nu îngrijește flacăra rugăciunii înlăuntrul său
și dacă slăbește duhovnicește din pricină că nu face nimic bun, ci
săvârșește neîntrerupt fapte rele - un astfel de om, la orice prilej
neplăcut și la orice ispită de dinafară își va ieși din răbdări, adică va
30
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
izbucni, se va mânia, își va ieși din fire, părăsind răbdarea, această
locuință a sufletului binecuvântată de Dumnezeu.
Luând aminte la toate acestea, minunatul stareț de la Optina,
Ieroschimonahul Ambrosie spune: „Casa sufletului este răbdarea,
iar hrana lui este smerenia. Dacă nu este hrană în casă, cel care
viețuiește acolo iese afară - adică dacă omul nu are smerenie, el își
iese din răbdări.”
Cât de ușor și limpede este deslușită, în aceste câteva cuvinte, taina
păcatului! Multe amărăciuni va întâlni omul duhovnicesc pe calea sa!
Dacă nu are răbdare să aștepte sfârșitul oricărei încercări și oricărui
necaz cu nădejde în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, niciodată nu
va aștepta până la capăt roadele trudei sale duhovnicești.
Răbdarea trebuie să se întindă peste tot ceea ce pronia lui Dumnezeu
ne trimite în viața noastră duhovnicească. Prin răbdare, omul
devine bun luptător și nevoitor, și dobândește adeseori mai multe
izbânzi duhovnicești decât altul, prin nevoința sa de bunăvoie.
Iov a fost un nevoitor de bunăvoie atunci când trăia în cucernicie și se
bucura de copiii săi; el nu uita să se roage lui Dumnezeu pentru ei
în fiecare zi, pentru a abate judecata dreaptă a lui Dumnezeu de la
greșelile lor fără de voie. El săvârșea fapte bune, era tată al tuturor
orfanilor și ocrotitor al văduvelor. Îl cinstea pe Dumnezeu în zilele
îmbelșugării sale și, prin aceasta, a bineplăcut foarte Ziditorului
Său. Dar el a ajuns și nevoitor fără de voie, atunci când, sub loviturile
încercărilor trimise asupră-i de Dumnezeu, a pierdut totul: țarini,
averi, dobitoace, slugi, copii, chiar și sănătatea, și cu toate acestea
nu a cârtit, ci a rostit neuitatele cuvinte: „Gol am ieșit din pântecele
maicii mele, gol mă voiu și întoarce acolo. Domnul au dat, Domnul
au luat, cum au plăcut Domnului, așa s’au și făcut: fie numele
Domnului binecuvântat.” /Iov 1:21/
Nevoința de bunăvoie l-a arătat pe Iov a fi un bărbat mult-cucernic,
31
arhim. SERAFIM
Alexiev
dar nevoința fără de voie, stăruitoare, în îndurarea celor mai grele
lovituri care se abăteau asupra lui, i-a înveșnicit numele și a proslăvit
în lumea întreagă virtutea lui. Și astfel, dacă voim să ne ținem viața
duhovnicească la înălțimea cuvenită pentru a ne mântui și noi, și
semenii noștri, se cade, neîntârziat, să sporim în cea mai grabnică
aducătoare de biruință virtute: răbdarea.
32
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Pri mejdii pentru viața duhovnicească
Deoarece viața duhovnicească este un război cu vrăjmași foarte
puternici și foarte vicleni, cu diavolul în afara noastră și cu patimile
în lăuntrul nostru, niciodată nu trebuie să ne slăbim puterile
duhovnicești, să nu lăsăm niciodată privegherea, să nu ne amăgim
pe noi înșine că am izbândit în luptă și l-am biruit pe vrăjmașul.
„Privegheați și vă rugați!” ne previne Mântuitorul. /Mt. 26:41, Mar.
13:33, Mar. 14:38/
Întreaga viață pământească este o luptă, în care omul poate uneori
să dobândească oarecari biruințe, iar alteori să fie rănit și înfrânt.
Tocmai de aceea, luptătorii înțelepți împotriva păcatului nu și-au
îngăduit să se arate biruitori înainte de vreme pentru izbânzile lor.
Slava deșartă
Cea dintâi și cea mai mare primejdie pentru viața duhovnicească se
ascunde în slava deșartă. Aici avem de luptat cu un vrăjmaș peste
măsură de iscusit. Atacurile lui sânt foarte chinuitoare și viclene.
Acolo unde îi este cu putință, îi biruie pe oameni cu ajutorul
propriilor lor patimi și păcate. Iar acolo unde întâlnește împotrivire
și luptă împotriva patimilor și păcatelor, însuflă gânduri deșarte
de felul acestora: „Iată, am biruit și slăbiciunea asta a mea, și pe
cealaltă!
Cât de mult m’am ridicat duhovnicește!” Cel ce se iubește
33
arhim. SERAFIM
Alexiev
pe sine într’acest chip, din pricina reușitelor mărunte, lesne poate
să se piardă.
Slava deșartă risipește comorile duhovnicești adunate. Ea nimicește
lucrările bune câștigate. Îl întoarce înapoi, de năprasnă, pe omul care
s’a ridicat cu mari osteneli la o oarecare înălțime duhovnicească. De
aceea, cel ce voiește să ducă o viață duhovnicească dreaptă e dator,
mai înainte de toate, să stăruie a alunga din inima sa simțământul
slavei deșarte. În acest scop, de fiecare dată când săvârșește un bine,
el trebuie să-și spună: „Nu nouă Doamne, nu nouă, ci numelui tău
dă slavă!” /Ps. 113:9/
Negrija și trândăvia
A doua primejdie mare pentru viața duhovnicească o reprezintă
delăsarea și lenea noastră. Ele pot fi stări firești, izvorâte din firea
noastră care lesne se istovește, dar foarte adesea sânt pricinuite și
de înrâurirea diavolească asupra noastră. După ce te-ai ostenit o
vreme asupră-ți, săvârșind voia lui Dumnezeu cu silire de sine către
nevoință, pentru curățirea sufletului nostru de păcate, de tine se poate
apropia în chip nevăzut ispititorul și începe, cu viclenie, să adune în
cugetul tău astfel de gânduri: „Îndeajuns te-ai chinuit! Îngăduie-ți
acum puțină odihnă!” Acest cuget este atât de ademenitor, spune
Sfântul Theofan Zăvorâtul, încât nici nu te vei gândi că trebuie să i
te împotrivești. Și, pe lângă aceasta, este atât de ticălos, că de i te vei
încredința numai pentru puțină vreme, toate din lăuntrul tău se vor
tulbura. Delăsarea este asemenea unei spărturi mici într’un stăvilar.
De îndată ce s’a ivit doar o astfel de spărtură mică, stăvilarul nu va
mai rezista; apa îl va lua negreșit. Ceva asemănător lucrează în noi
și delăsarea: va lua totul, încât va trebui să o iei de la capăt, să începi
să te reclădești pe sineți. (Sfântul Theofan Zăvorâtul)
34
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Adeseori ne îngăduim a ne delăsa, dar deosebit de pierzătoare este
negrijania noastră după Postul Mare, care se nimerește odată cu
venirea primăverii. În timpul Sfintelor Păresimi, ascultând cântările
pline de pocăință și umilință (Suflete al meu, suflete al meu, scoală!
Pentru ce dormi?..., Ușile pocăinței deschide-mi, Dătătorule de viață.. și
altele) poate că ne-am ostenit să fim treji, cu trezvie, veghetori. Dar
după Înviere, dacă ne îngăduim să mâncăm fără măsură, dacă vom
petrece în desfătări ale simțurilor către care ne îndeamnă natura ce
se trezește primăvara, putem pierde dintr’odată tot ce am agonisit
în Postul Mare.
Primăvara aprinde cu osebire simțurile. Simțământul plăcut
dătător de viață încă nu este greșit; bucuria vieții, care cuprinde
toate cele vii și le supune puterilor fremătătoare ale firii, poate fi
folosită de sufletul credincios spre a mulțumi lui Dumnezeu pentru
că a lăsat pe pământ, alături de necazuri, și atât de multe bucurii.
Dar dacă această bucurie se preschimbă în visări la fărădelegi
și în desfătări ale simțurilor neîngăduite de Dumnezeu, atunci
omul, pe nesimțite, pornește pe calea patimilor și rupe legătura cu
viața duhovnicească. De aceea, nu trebuie niciodată să ne lăsăm
pradă delăsării și trândăviei duhovnicești, nici să nesocotim pravila
noastră duhovnicească. Sarcina noastră este a ne aminti că în
întreaga noastră viață duhovnicească sântem înconjurați de aprigi
vrăjmași nevăzuți, cu care trebuie să ne luptăm până la moarte,
ca niște ostași ai lui Hristos, ce poartă război pentru dreptatea lui
Dumnezeu și pentru mântuirea sufletelor noastre nepieritoare. Pe
câmpul nostru de luptă, pe linia de foc a frontului, nu este potrivit
să stai în lenevire și delăsare, în trândăvie. De vrei să-l biruiești pe
vrăjmașul care neîncetat veghează și pândește, trebuie ca și tu să
veghezi la venirea lui, și atunci Hristos îți va ajuta să-l zdrobești.
35
arhim. SERAFIM
Alexiev
Mulțumirea patimilor
A treia primejdie pentru viața duhovnicească este mulțumirea patimilor.
În scrierile duhovnicești, patimi sânt socotite nu numai aplecările
trupești, ci și mânia, lăcomia pântecelui, iubirea de argint, mândria, lenea
și altele.
Lupta cu patimile este de neocolit în viața duhovnicească. Ea este
cea mai chinuitoare și mai înverșunată luptă, deoarece patimile nu
dau înapoi niciodată, până ce omul, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu le
biruiește. Omul nu a fost zidit cu înclinații păcătoase, dar, în urma
căderii în păcat, darurile cele bune sădite în sufletul lui s’au prefăcut
în patimi. Nevoia de a mânca s’a prefăcut în lăcomie a pântecelui,
nevoia de a bea în beție, simțământul firesc de dezgust față de rău
în cruda osândire a semenilor, înclinația către înmulțirea neamului
omenesc în adulter și desfrânare, iar darul de a ne mânia împotriva
diavolilor, cei ce seamănă rău în sufletele noastre, s’a prefăcut în
mânie împotriva semenilor noștri.
Fiind ceva neînsemnat și după fire străin sufletului omenesc, patimile
pot fi îndepărtate prin împreună-lucrarea Ziditorului, Care ne-a
făcut de la început buni. /Facere 1:31/ Episcopul Theofan Zăvorâtul
vorbește foarte lămuritor: „Patimile sânt întru noi, dar nu sânt
neatârnate în noi. Mintea, de pildă, este o parte însemnată a sufletului
și nu poate fi îndepărtată fără a nimici sufletul, dar patimile nu sânt
așa. Ele au pătruns în ființa noastră și pot fi alungate dintr’însa fără
ca aceasta să împiedice omul a mai fi om. Dimpotrivă, atunci când
sânt gonite, lasă omul să fie om cu adevărat, pe când prin prezența
lor ele îl stricau și făceau din el o ființă în multe privințe mai rea
decât dobitoacele.”
Toate patimile își au obârșia în „facerea voii proprii, iubirea de
câștig, iubirea de sine, adică din pofta trupului și pofta ochilor,
36
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
și trufia vieții.” /I In. 2:16/ Pe acestea se și sprijină ele (patimile).
Pentru ca cineva să poată începe a duce o viață duhovnicească în
Hristos, trebuie să se lepede de sine, /Mc. 8:34/ adică de patimile
cele păcătoase din sufletul său. Dacă omul se biruie pe sine și se
însuflețește prin hotărârea de a fi bineplăcut numai lui Dumnezeu,
patimile încep să și piardă reazemul în acest om. Și o dată ce și-au
pierdut sprijinul, ele nu mai au puterea dinainte, când omul se târa
după ele ca un dobitoc supus. /I Cor. 12:2/
Să-ți plinești patimile înseamnă să rupi legătura cu viața duhovnicească
sau, măcar, să te abați cu voie proprie de la calea ei
mântuitoare și să-ți cauți singur pierzania.
Cel ce își împlinește patimile îl poftește pe diavol în sufletul său.
Vrăjmașul vine în preajma omului și trăiește din lucrările lui cele
rele, așa cum câinele, când adulmecă o măcelărie, se tot învârtește în
preajma ei, așteptând să îi arunce cineva vreun os sau vreo bucată
de carne. Dacă, însă, măcelăria este golită și preschimbată, bunăoară,
într’o florărie, câinele va veni, după obicei, încă de câteva ori, dar
când va vedea că nu mai este carne acolo pentru el, ci miroase
frumos a flori, va pleca dezamăgit cu coada între picioare și nu se va
mai întoarce altă dată.
37
arhim. SERAFIM
Alexiev
Lupta cu pati mile
Biruirea voii de sine
Pentru ca omul să-și izgonească patimile din suflet, se cuvine, cu
strădanii osârduitoare ale voinței, să își biruie voia de sine și să își
sădească lucrarea voii lui Dumnezeu în inimă. Spre atingerea acestei
meniri, el trebuie să se deprindă, înainte de toate, să-și urmărească
gândurile și simțirile și să recunoască către ce înclină ele: către a
bineplăcea lui Dumnezeu sau a bineplăcea sieși. De cum va înțelege
aceasta, omul nu va mai greși dacă va porni să le săvârșească pe toate
împotriva plinirii voii de sine și mai ales dacă se va hotărî să nu
mai fie înrobit patimilor sale păcătoase. Un Bătrân spunea adesea
ucenicului său: „Ia aminte, să nu ții în sinea ta pe acel trădător!”
„Cine este acela?,” a întrebat odată ucenicul. „Voia de sine,” i-a
răspuns lui starețul. Și, într’adevăr, ea este vinovată pentru toate
nenorocirile omului, după cum deslușește Episcopul Theofan. De
aceea, trebuie ca omul duhovnicesc să îi stea împotrivă, cu stăruință
hotărâtă, până la sânge. /Evr. 12:4/
Oricât de slabe ni s’ar părea patimile care se ivesc în noi, în chip neînsemnat,
trebuie să ne împotrivim lor ca unora dintre cele mai mari și puternice
ispite. Altminteri, de le îngăduim să apară slobode în noi, ele repede
vor crește, se vor întări și vor deveni cumpliții noștri tirani. De nu vom
smulge neghina cât este încă mică, aceasta degrabă se va înmulți și
38
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
își va întinde atât de larg rădăcinile, încât îți va fi peste putință să
o mai stârpești. De nu te lepezi de țigări sau de alcool la începutul
împătimirii de ele, curând după aceea vei deveni un jalnic rob al lor.
Când bem apă, scoatem din ea și cea mai mică musculiță căzută
în pahar. Dacă ni se înfige în deget cel mai mic spin, ne dăm mare
osteneală să scăpăm de acesta. Dacă în ochiul nostru intră un fir de
praf, nu avem liniște până ce nu îl scoatem. La fel trebuie să facă
omul duhovnicesc cu patimile sale. El are nevoie să le izgonească
din sufletul său chiar și pe cele mai neînsemnate dintre ele, căci
greșelile mici cresc în patimi mari.
Dar cum să alungăm patimile din noi? Cu osebire, sânt trei feluri:
1. Episcopul Theofan ne sfătuiește să arătăm vrăjmășie și mânie față
de ele. De te mânii împotriva patimii tale de cum ai simțit ivirea ei,
deja ai biruit-o pe jumătate, deoarece patimile se reazemă pe mila
noastră față de ele. Iată, numai mânia aceasta este îngăduită și chiar
poruncită. Sfinții Părinți învață că mânia pentru aceasta a fost dată
ca să ne înarmăm cu ea împotriva patimilor și mișcărilor păcătoase
ale inimii și, astfel, să le izgonim. „Mâniați-vă, și nu greșiți,” /Ps.
4:4/ citim în Psaltire. „Mâniați-vă împotriva patimilor și nu veți mai
greși,”
ne povățuiește Episcopul Theofan, „căci de îndată ce patima
este alungată de mânie, prin aceasta se taie orice prilej de păcat.”
2. Chemarea ajutorului lui Dumnezeu în rugăciune. Dar experiența arată
că nu orice cuget pătimaș se risipește atunci când ne mâniem și îl
alungăm. În dese rânduri, el rămâne și, stăruitor, cere ale sale. „Aceasta
se întâmplă,” lămurește Episcopul Theofan, „deoarece în trezirea
acestor cugete adeseori participă diavolii, iar ei sânt nerușinați. Oricât de
mult te-ai mânia pe ei, tot vor stărui în cugetul lor. Este neîndoielnic
că după mâniere trebuie să alergăm la încă un alt mijloc.” Aceasta este
chemarea ajutorului lui Dumnezeu în rugăciune. „Doamne, ajută! Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!,” „Doamne, ca să ajuți
mie grăbește!” /Ps. 69:1/
39
arhim. SERAFIM
Alexiev
Vrăjmașii, arși de numele Domnului, vor fugi. Sfântul Isihie, preot în
Ierusalim, spune: „Cu numele Domnului Iisus bate-i pe potrivnici,”
adică pe draci. Omul este slab, dar cu ajutorul lui Dumnezeu se
întărește. /Filip. 4:13/
Deslușind ucenicilor săi cum să se lupte cu diavolul, Sfântul Ioan
Colov spune: „Eu lucrez ca un om, care stă sub un copac și privește
împrejur cu grijă. Omul acesta, de cum vede că se apropie de el fiare
ca să-l sfâșie, de îndată se urcă în copac și fiarele, venind, dau târcoale
copacului, iar apoi pleacă. Asemenea și eu, de cum zăresc fiarele
cele duhovnicești
că se apropie de mine prin cugetele pătimașe, de
îndată îmi înalț mintea către Domnul.”
Episcopul Theofan asemuiește stăpânirea sufletului omenesc de
către patimi cu o desfrânată frumoasă, pe care cârmuitorul unei țări
o plăcea și a luat-o de soție. Vechii ei prieteni au început să o caute
și, aflându-o în casa cârmuitorului, au început să o fluiere. Dar ea,
de cum a auzit fluieratul cunoscut, a alergat în încăperile dinăuntru
și a venit înaintea binefăcătorului ei, cârmuitorul, unde a aflat liniște.
Așa trebuie să facă și sufletul cu patimile și diavolii de care s’a
lepădat. Când aceștia îl strigă, sufletul trebuie să alerge în rugăciune
la Domnul, și acolo va afla pace.
După Sfântul Isihie al Ierusalimului, cel ce duce o viață duhovnicească
trebuie să țină toate cele patru lucruri care urmează: 1. smerenie,
pentru ca prin ea să lupte cu dracii cei mândri, 2. luare-aminte ascuțită,
spre a nu îngădui cugetelor însuflate de patimi să intre în inimă,
3. împotrivirea la gânduri, ca să le alunge cu mânie, și 4. rugăciunea,
pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu.
3. Deasa spovedire și primire a Sfintei Împărtășanii. Acestea sânt, la
rândul lor, mijloace foarte lucrătoare de luptă împotriva diavolilor
și pentru biruirea patimilor. Ce este spovedirea curată a păcatelor,
dacă nu rupere a legăturii cu diavolul și pornire pe o cale nouă,
40
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
a virtuții! Păcatele noastre sânt agoniseală a satanei, pe care noi o
adunăm în sufletele noastre și cu care ne îmbogățim. Această agoniseală
se păstrează în noi ca niște comori diavolești. Cei ce îngrămădesc
în sufletele lor păcate se află sub stăpânirea diavolului, după
cuvintele Sfântului Apostol Petru: „căci ceea ce te biruiește, aceea te
și robește.” /II Pet. 2:19/ Diavolul poate avea, pe drept, pretenția că
cei păcătoși sânt ai lui, pentru că lucrează ca robi ai săi.
Dacă păcătosul însă azvârle toate păcatele din sufletul său prin
spovedanie deschisă, dacă se pocăiește de fărădelegile sale și pornește
pe o cale nouă și dreaptă, care duce la Hristos, el se smulge de sub
stăpânirea diavolului. Iar atunci când acesta, cerându-și drepturile
asupra jertfei aduse lui odinioară, pătrunde în sufletul omului
și vede că nu mai are nimic al lui într’însul, nici o agoniseală, îl
părăsește rușinat.
Cu astfel de suflete curățite de patimi și păcate se unește Domnul
Iisus Hristos mai ales în taina cea cu neputință de cuprins cu
mintea a Sfintei Împărtășanii. Prin ea, Dumnezeiescul Sânge se
revarsă în sufletele noastre bolnave și slăbite, și noi devenim iarăși
buni și destoinici vieții duhovnicești! Sufletul unit cu Mântuitorul
dobândește putere și se poate împotrivi cu bine diavolilor și
patimilor sădite de aceștia.
Pentru întărirea simțământului mântuitor al pocăinței, cel ce
viețuiește duhovnicește trebuie ca măcar o dată pe zi să rostească
Psalmul 50 și de multe ori rugăciunea lui Iisus. Iar seara, când a rămas
singur cu sine, Creștinul trebuie să socotească cum a petrecut ziua
ce s’a scurs și, după ce și-a amintit păcatele, să le însemneze în
carnețelul său de preț, și neîncetat să se pocăiască pentru ele. Cu
cel dintâi prilej la îndemână, el trebuie să meargă la duhovnicul său
Părintele Serafim se referă aici la înseamnarea pe hârtie a păcatelor, spre a fi citite
la spovedanie. (n.tr.)și astfel, spălat în harul Sfintei Taine a Pocăinței, în fiecare zi să pună
început bun și după fiecare cădere de îndată să se ridice și să reia
lupta cu păcatul - și, tot așa, până la sfârșitul vieții sale. Prin curățirea
necontenită a inimii în felul înfățișat mai sus, omul, în chip nevăzut,
va ajunge la acea pace despre care Sfântul Serafim din Sarov a spus:
„Bucuria mea, dobândește duhul păcii și atunci mii se vor mântui
împrejurul tău!”
Ziditorului, Purtătorului de grijă, Răscumpărătorului, Sfințitorului
și Mântuitorului nostru, slavă în vecii vecilor.
Amin!
41
arhim. SERAFIM
Alexiev

DOAMNE, DĂ-MI SĂ PUN ÎNCEPUT BUN! CAPITOLUL II

CAPITOLUL II 

DOAMNE, DĂ-MI SĂ PUN ÎNCEPUT BUN!

PREDICI ALESE

43
arhim. SERAFIM
Alexiev
Despre pacea sufletului
Iubiți frați, astăzi vom vorbi despre pacea dătătoare de har a
sufletului, de care, după cuvântul lui Dumnezeu, atârnă mântuirea
sufletului nostru.
Vom lua ca punct de plecare două gânduri din Psaltire, pe care le
vom cita după traducerea slavonă a Sfintei Scripturi.
Întâiul gând grăiește astfel: „Cu cei ce urau pacea eram făcător de
pace.” /Ps. 119:7/ Aceasta înseamnă că blândul împărat David nu a
vrăjmășuit pe semenii săi, ba nici chiar pe cei care erau peste măsură
de potrivnici lui.
Al doilea gând cuprinde una dintre cele mai înalte descoperiri făcute
de cuvântul lui Dumnezeu. El ne spune că Dumnezeu se află acolo
unde este pace și dragoste între oameni, iar nu acolo unde clocotesc
patimi, dezbinări și gâlcevi. El grăiește: „și s’a făcut în pace locul
lui.” /Ps. 75:2/
Este vreo legătură între aceste două gânduri ale Psalmistului? Este,
și una temeinică. Primul gând grăiește despre pacea noastră cu
oamenii, iar al doilea, despre pacea noastră cu Dumnezeu. Dacă
sântem în pace în relațiile cu oamenii, atunci și Dumnezeu se va
sălășlui întru noi, deoarece El se află acolo unde este pace și dragoste
între oameni: și s’a făcut în pace locul lui.
Rostită la Mănăstirea Kniajevo, purtând hramul „Acoperământul Maicii
Domnului,” pe 3/16 Martie 1986.
44
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Când citim din viețile sfinților și urmărim felul în care aceștia, după
o luptă îndelungată cu păcatul din ei, cu acest cel mai mare vrăjmaș
și răzvrătitor al nostru, au aflat în cele din urmă pace în Dumnezeu,
îi fericim pentru că și-au biruit patimile cu ajutorul lui Dumnezeu
și au câștigat raiul încă de aici, de pe pământ. Înțelegem că fericirea
noastră veșnică și trainică se află în petrecerea întru Dumnezeu. Dar
când cei ce ne vor binele ne sfătuiesc să pornim și noi pe calea sfințeniei,
ca să ajungem la această fericire, de îndată dăm înapoi. De
ce? Pentru că ne temem că, legându-ne cu Dumnezeu,
vom pierde
legătura „plăcută” cu păcatul ademenitor ce viețuiește în noi. În
chip părelnic, însetăm după mântuire, dar ne închipuim că o putem
dobândi fără să plinim cele două condiții de căpătâi: 1. să viețuim
în pace cu oamenii și 2. să înălțăm Scaun de pace lui Dumnezeu
în sufletele noastre. Vrem să avem pace cu Dumnezeu, dar fără să
mergem pe calea luptei cu păcatele noastre. Așa facem noi. Așa
lucrează și toți păcătoșii.
Unul ține minte răul și nu vrea să ierte răul ce i s’a făcut. Parcă dacă
iartă, pierde ceva de mare preț - când, de fapt, se va slobozi de tirania
chinuitoare a păcatului.
Altul, însă, este groaznic de trufaș și socotește ca umilitor să ceară
iertare de la cel pe care l-a ocărât sau pe care chiar el l-a jignit. Parcă
a cere iertare înjosește vrednicia omenească și aplecarea înaintea
fratelui îl face pe cel ce se smerește un om nevrednic, mic, aproape
caraghios în ochii celorlalți. Dar acest simțământ este înșelător. De
fapt, înaintea ochilor atotvăzători ai lui Dumnezeu, caraghios este
trufașul plin de sine, în chip nebunesc. Iar omul care se pocăiește
și își cunoaște păcatele îi va îndupleca prin smerenia sa pe oamenii
înțelepți, și mare biruință face în ceruri, după cuvintele Mântuitorului:
mare bucurie va fi în cer, printre îngerii lui Dumnezeu, pentru un
păcătos ce se pocăiește. /Lc. 15:7/
45
arhim. SERAFIM
Alexiev
Un al treilea este necioplit, rău, osândește pe toți și toate. Poate oare
un astfel de Creștin să spună: „Cu cei ce urau pacea, eram făcător de
pace?”/Ps. 119, 7/ Dar cum să spună așa ceva cel ce osândește, dacă
el face tocmai dimpotrivă - prin osândirea sa îi tulbură chiar și pe
oamenii cu fire pașnică! Prin purtarea sa potrivnică lui Dumnezeu,
el arată, în chip întors, că în sufletul necinstitor, care îi osândește
pe cei dimprejur, nu împărățește Dumnezeu! Cel ce osândește își
otrăvește singur sufletul. Până ce nu se leapădă de acest păcat
al
său, urât înaintea lui Dumnezeu, nu va gusta din pacea cea dulce a
Sfântului Duh.
Iubiții mei! Noi sântem chemați să moștenim împărăția păcii, care
se numește împărăția lui Dumnezeu, împărăția dreptății, împărăția
bucuriei veșnice. /Rom. 14:17/ Această împărăție nu este de neatins.
Sfinții, în viața lor, au câștigat-o, lucrând cu osteneală necurmată,
cu ajutorul lui Dumnezeu, spre biruirea păcatelor proprii. Și ei au
fost ca noi, păcătoși, oameni cu slăbiciuni. Dar cu rugăciune neîncetată
și cu trude ale voii slobode, cu care i-a dăruit pe ei Dumnezeu,
au primit har din preaplin și, cu ajutorul lui, au ajuns încă de aici
părtași ai Împărăției harului, prin care au intrat întru Împărăția
veșnică a slavei.
Și dacă unii dintre cei ce ne doresc binele, văzând viața noastră
duhovnicească aflată în neorânduială, ne sfătuiesc să pornim odată
la împlinirea făgăduințelor noastre monahale și de la Sfântul Botez,
și să apucăm pe calea mântuirii cu hotărâre (iar aceasta este calea
pe care au mers Sfinții), ce răspuns am putea da? Mulți dintre noi
ar cârti cu ușurință: „Noi nu sântem sfinți și nu putem fi astfel.”
Adevărat este că nu sântem sfinți; dar, iubiții mei, să nu uităm că,
deși nu sântem sfinți, cu toții sântem chemați să devenim sfinți,
/I Thes. 4:7/ să ne învrednicim de milosârdia intrării în unirea
veșnică cu Dumnezeu, așa cum ne învață Sfântul Apostol Pavel:
46
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
„Pacea să urmați cu toții și sfințenia, fără de carile nimenea va vedea
pre Dumnezeu.” /Evr. 12:14/
Care este folosul nostru din cele spuse până acum?
Este limpede! De ne-a adus vătămare cineva, să ne ostenim a asupri
simțământul ocării și să păstrăm pacea în inima noastră, după pilda
Sfântului Împărat David, care a spus: Cu cei ce urau pacea eram făcător
de pace. Atunci vom face un pas, chiar dacă mic, către sfințenie, și
Dumnezeu va împărăți în sufletele noastre. „Căci s’a făcut în pace
locul lui.” /Ps. 75:2/ Dacă însă cel ce ne-a ocărât (adeseori acesta
este un om apropiat de noi) ne cere ajutorul, să alergăm degrabă
în
ajutor, fără să spunem: „M’a jignit. S’a purtat rău cu mine. Ia să-l las
acum să se chinuie, ca să înțeleagă că nu a făcut bine.” Să nu uităm
că de la sufletele fără pace ale celor ce țin minte răul s’a depărtat
harul lui Dumnezeu și Dumnezeu nu petrece în ei, căci s’a făcut în
pace locul lui.
Dacă îți este anevoie, iar un semen al tău te-a rugat să îl ajuți cu
ceva care îți stă în putință, sârguiește-te să-i faci voia! Nu îngădui
diavolului să tulbure sufletul tău cu cârtire lăuntrică, că toți se
folosesc de tine, ci dimpotrivă, tu însuți să te folosești de întâmplarea
aceasta, pentru a face bine. Așa vei păzi pacea lui Dumnezeu în
sufletul tău. Căci s’a făcut în pace locul lui. Ai credință că Dumnezeu
poate rândui lucrurile astfel încât să rămână vreme îndestulătoare
și pentru îndatoririle tale. Prin îngăduința lui Dumnezeu, se poate
uneori ca oamenii să se poarte nedrept cu tine și să te nesocotească.
În această împrejurare, în loc să cârtești, bucură-te lăuntric, căci prin
aceasta primești putința să te smerești. Astfel, Dumnezeu arată că
nu te-a uitat, nu te-a nesocotit, ci se îngrijește de buna creștere și
zidirea ta duhovnicească.
Iubiții mei, fie ca prin aceste gânduri și altele asemenea lor, să punem
începutul stăruinței noastre spre dobândirea păcii lui Dumnezeu
47
arhim. SERAFIM
Alexiev
înlăuntrul nostru. Să plinim prilejurile de nevoință, de smerenie, de
silire a sinelui spre bine, pierdute până acum! Să începem, în cele din
urmă, să creștem cu duhul și ne vom încredința prin trăire „că nu
este împărăția lui Dumnezeu mâncare și băutură, ci dreptate și pace
și bucurie întru Duhul Sfânt.” /Rom. 14:17/ Atunci vom înțelege
cât de mare, cât de adânc este tâlcul cuvintelor din psalmi, rostite
pentru Domnul: s’a făcut în pace locul lui și vom înțelege că pacea cu
Dumnezeu este, de fapt, raiul sufletului. Amin!
48
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX

Vrajmași nouă înșine

Iubiții mei! Tema cuvântului către voi de astăzi este „Vrăjmași nouă
înșine.” Ce înseamnă aceasta?
Printre oamenii păcătoși este larg răspândită astăzi părerea că în
lumea aceasta, a răului și a vrajbelor, omul trebuie să se lupte cu
vrăjmașii săi, care i-au pricinuit atât de multe necazuri, și că, dacă
se poartă blând și smerit cu cei din preajma sa, aceștia îl vor strivi.
Din păcate, această judecată o împărtășesc și mulți dintre Creștinii
ortodocși. Ei îi privesc pe cei din jurul lor ca pe niște dușmani. Nici
unul dintre ei nu gândește, după cuvintele Sfântului Ioan Gură de
Aur, că el însuși își este cel mai mare vrăjmaș, prin patimile sale,
prin mândrie, iubire de sine și egoism fără de rușine. În certuri, fiecare
îl învinuiește pe celălalt, fiecare se socotește îndreptățit înaintea
cugetului său ca să se mânie pe aproapele său care l-a ocărât și i-a
adus vătămare, fie materială, fie duhovnicească.
Ca duhovnic, am auzit un Creștin spunând: „Acesta m’a rănit rău!
Nu mai vreau să-l văd înaintea ochilor!” La întâmpinarea mea: „Dar
dumneavoastră trebuie să îl iertați! Dacă nu veți face acesta, nici
Dumnezeu nu vă va ierta!,” mi se răspunde de obicei: „Bine, îl voi
ierta în inima mea, dar nu vreau să-l întâlnesc și să mai vorbesc cu
el. Mi-a rănit sufletul!”
Rostită la Mănăstirea Kniajevo, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului” la
4/17 Iulie 1984.
49
arhim. SERAFIM
Alexiev
Să ne punem însă întrebarea: cât de adevărată este părerea atât
de răspândită că omul se vatămă sufletește de cei ce vrăjmășesc
împotriva sa?
Ca să dăm un răspuns la întrebarea aceasta, mai întâi de toate,
trebuie să ne lămurim: Ce înseamnă pentru noi vătămare? Cu
adevărat păgubitor pentru noi este numai acel lucru care ne face
să greșim înaintea lui Dumnezeu și care ne pătează sufletul cel
zidit după chipul lui Dumnezeu. După cum se întrevede din Sfânta
Evanghelie, întreaga vrednicie a omului nu se află în cele pe care
le are ca semne lumești văzute: bogăția, slava, știința, talentul ș.a.,
„ci în viața sa lăuntrică și curată întru Hristos, în care se arată omul
cel ascuns al inimii, întru nestricăciunea celui blând și liniștit duh,
carele este înaintea lui Dumnezeu de mult preț.” /I Pet. 3:4/
Virtutea, iată, aceasta este adevărata vrednicie a Creștinului ortodox!
și dacă ne-am trudit foarte să agonisim această virtute, nici unui om
nu îi este cu putință să ne lipsească de ea, nici chiar diavolului! De
ea ne putem lipsi numai noi singuri, dacă sântem necredincioși lui
Hristos, dacă dăm rea folosință voii noastre slobode. Dumnezeu a
dat omului suflet nemuritor, menit să fie lăcaș al Sfintei Treimi. /In.
14:23/ Sufletul acesta este ca o cetate de necucerit pentru vrăjmași!
Nici un vrăjmaș nu poate să o cucerească cu sila și să intre cu biruință
în ea. De vedem zi de zi, ceas de ceas cum multe suflete omenești cad
în mâinile diavolului ispititor, aceasta se întâmplă pentru că omul
singur se face propriul său trădător, deschizând diavolului
porțile
sufletului, prin împlinirea patimilor - mândria, răzbunarea,
răutatea
ș.a. - și dă cheile (sufletului) în mâinile lui! De nu ar deschide singur
porțile sufletului său înaintea vrăjmașului, nimeni nu ar putea
pătrunde să îi aducă pagubă! Iată și adeverirea acestui lucru:
Să spunem că cineva te-a ocărât greu și te-a rănit prin cuvinte. Dacă
rabzi cu credință în Dumnezeu, cu nădejde și dragoste pentru El,
50
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
sufletul tău nu numai că nu va suferi nici o vătămare din răutatea
străină, ci dimpotrivă, chiar mai mult se va întări în virtute și va
străluci în lumina virtuților lui Hristos, răbdarea, blândețea și
smerenia. /Mt. 11:29/ Cu aceste virtuți vei vedea înaintea ta deschise
porțile raiului!
Altfel stau lucrurile pentru cel care te-a ocărât. El singur se face
vinovat împotriva sa când vădește răutate și singur își pricinuiește
mare pagubă prin vrajba sa. Da, îți pricinuiește un rău mare, pe care
nici cel mai neîmpăcat dintre diavoli, cu toată ura sa față de noi, nu
ni-l poate pricinui. Firește, dacă cel ce ne-a vătămat se pocăiește și
își mărturisește păcatul, îl va izgoni din sufletul său pe diavolul cu
care s’a întovărășit spre a sa pierzanie. Iar dacă rupe legătura cu
diavolul, se va slobozi din robia întunecată a păcatului /In. 8:34/
și va primi iarăși în mâini cheile sufletului său. Dar de nu aduce
pocăință, singur își va pricinui pierzanie veșnică.
Și astfel, și ocărâtorul, de nu se pocăiește, și ocărâtul, dacă nu rabdă
bărbătește vătămarea, ci hotărăște să se răzbune, împreună vor
primi mare vătămare de la vrăjmășia pe care o au unul față de altul.
Dar, luați aminte! Ei primesc această rănire nu unul de la celălalt, ci
fiecare de la sine însuși. De aceea, se poate spune că cel care greșește
este cel mai mare dușman al său.
După cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, cel păgubit, de îndată
ce începe să se mânie de răul care i-a fost făcut și să hulească pe
Dumnezeu, primește mare vătămare sufletească, însă nu de la
pricinuitorul răului, adică de la vrăjmașul său, ci de la propria lui
nerăbdare și slăbănogire duhovnicească. Dacă ar fi răbdat, ar fi
putut, prin părelnica vătămare pe care i-o pricinuiește vrăjmașul
închipuit, să agonisească uriaș folos duhovnicesc. Iar folosul acesta
este mântuirea veșnică a sufletului!
Bineînțeles, când te vatămă, vrăjmașul nu are scopul de a-ți mântui
51
arhim. SERAFIM
Alexiev
sufletul. Dar Dumnezeu întoarce lucrurile în așa fel încât acest
vrăjmaș, împotriva propriei voi, se face pentru tine binefăcător și
părtaș în marea lucrare a mântuirii sufletului tău, căci îți dă prilejul
să rabzi, să te rogi și să ierți.
Fericit cel ce rabdă relele, deoarece prin răbdare își adaugă noi
agoniseli în vistieria sufletească de virtuți. Cel ce, însă, face rău
aproapelui său fără a se căi după aceea, este tare năpăstuit, pentru
că va moșteni după moartea sa aceeași soartă cu cel mai mare
pricinuitor al răului, diavolul.
Slavă lui Dumnezeu, Care a rânduit să ne putem folosi și de
răul străin spre binele nostru! Se cere numai să nu pricinuim rău
nimănui, să nu osândim pe nimeni, să credem tare în Dumnezeu și
să ne purtăm cu dragoste unii cu alții, după cum Însuși Iisus Hristos
ne-a poruncit: „Poruncă nouă dau vouă, ca să vă iubiți unul pre
altul.” /In. 13:34-35/ Să știm că așa precum noi sântem neputincioși
după suflet și că așa cum nu putem totdeauna să purtăm obida cu
mărime de suflet și să ne folosim de ea spre mântuirea noastră, așa și
sufletele semenilor noștri sânt slabe și neputincioase. Dacă dorim să
plinim porunca evanghelică a iubirii celorlalți ca pe noi înșine, /Mt.
22:39/ sântem datori să nu le punem piedici în calea către mântuire.
Marele Apostol Pavel ne învață: „să nu puneți poticnire fratelui sau
sminteală;” /Rom. 14:13/ „Iubirea de frați să rămâie;” /Evr. 13:1/
„Pacea să urmați cu toții și sfințenia, fără de carile nimenea va vedea
pre Domnul.” /Evr. 12:14/ Pe lângă aceasta, trebuie să ne amintim
neîncetat cuvintele adânci ale Sfântului Ioan Gură de Aur: „Pe cel ce
se păzește a nu-și aduce vătămare sieși, nimeni altcineva nu va putea
a-l vătăma. Și dimprotivă, celui ce nu voiește să fie veghetor și să
plinească cele ce este dator a le face (adică poruncile lui Dumnezeu),
aceluia nimeni nu o să-i poată aduce folos.”
Iubiții mei! Ce învățături să tragem din toate cele spuse până aici?
52
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Mântuirea noastră nu este legată de purtarea bună a semenilor noștri
față de noi, ci de noi înșine. Semenii noștri pot fi foarte buni și foarte
lingușitori cu noi. Dacă sântem însă nelucrători la mântuirea
noastră și aplecați către păcat (de pildă, spre îngâmfare, osândire,
curvie, lăcomia pântecelui ș.a.m.d.), plinătatea dragostei lor nu ne
va fi de folos nouă, ci lor înșile - deoarece, în ciuda bunătății lor, noi
vom pieri. Și dimpotrivă: dacă hotărâm să ne luptăm bărbătește cu
patimile înlăuntrul nostru, orice obidă ar fi, orice răzbunare, orice
altă răutate ne-ar face cei din preajma noastră, vrăjmășia lor nu va
atinge începutul nemuritor din noi, nu va pricinui nici o pagubă duhovnicească
sufletului, ci dimpotrivă, îl va îmbogăți, dacă ne arătăm
viteji și răbdători. În înțelesul acesta ne învață și Mântuitorul: „Întru
răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre.” /Lc. 21:19/ Răul îl
va pierde pe acela care îl săvârșește, dar nu și pe acela care îl rabdă.
Cel ce săvârșește rău piere, iar cel ce rabdă răul se mântuiește. Cea
mai puternică dovadă a acestui lucru o vedem în viețile sfinților
mucenici. Îndurând multe rele și chinuri, ei acum strălucesc ca
soarele întru Împărăția Cerurilor! /Mt. 13:43/
Și astfel, fie ca începând de astăzi să luăm hotărârea de a nu mai
pricinui rău nimănui, ci să răbdăm vitejește răul care ni se aduce.
Și să înțelegem adevărul mântuitor că nimeni nu va fi vinovat de
pierzania noastră decât numai noi singuri, prin împătimirea noastră,
prin șovăiala noastră, și puțina noastră credință... Și, înțelegând
aceasta, să ne spunem: „Îndeajuns ne-am fost vrăjmași nouă înșine!
Îndeajuns ne-am împiedicat
singuri mântuirea! Să începem a trage
folos duhovnicesc și din binele pentru care trebuie să aducem
mulțumire, și din răul pe care sântem datori să-l îndurăm cu
răbdare.”
Și atunci Dumnezeu ne va milui și ne va mântui. Amin!
53
arhim. SERAFIM
Alexiev
Dreptatea noastră și dreptatea lui Dumne zeu
Despre îndreptățirea de sine
Iubiților! Negreșit, vi s’a întâmplat să vedeți cum cineva, apropiat
al vostru, învinuit pe nedrept, se aprinde dintr’odată de mânie și
începe să se apere pe sine cu înflăcărare, atacându-i înverșunat pe
învinuitorii săi. Cel ce răspunde astfel se poate socoti pe sine Creștin,
poate chiar să dorească a duce o viață duhovnicească, dar încă nu
s’a înălțat la acea treaptă a răbdării prin care se mântuiesc sufletele.
/Lc. 21:19/ Îndreptățirea de sine năvalnică grăiește despre lipsa
smereniei la acel om și despre prezența mândriei, a unor patimi
puternice și a unor simțăminte neplăcute lui Dumnezeu, ce așteaptă
numai un prilej din afară ca să izbucnească.
În pâraiele de munte sânt ochiuri de apă unde, pe fund, se găsește
nisip curat, argintiu. Dacă zvârlim o piatră într’un astfel de loc, apa
va rămâne limpede. Dar în câmpii există și bălți care par limpezi,
pe al căror fund s’a depus mult mâl. De veți arunca o piatră într’o
astfel de baltă, mult se va tulbura. Asemenea se întâmplă și cu
oamenii. Cei drepți sânt precum iazurile de munte, nu se tulbură
chiar dacă sânt învinuiți pe nedrept. Sufletul lor rămâne curat și
liniștit atunci când piatra este aruncată asupra lor. Iar cei păcătoși
sânt asemenea iazurilor părelnic limpezi, răspund mânios și își vădesc
în felul acesta mocirla patimilor, așezată pe fundul sufletelor
54
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
lor. Când sânt învinuiți în chip nedrept, drepții fie spun adevărul
- că în împrejurarea aceea nu sânt vinovați, lucru prin care îi ajută
pe învinuitorii lor să nu cadă în păcatul defăimării și al osândirii,
sau, dacă nu sânt crezuți - tac și își pun nădejdea în Dumnezeu că îi
va ocroti și îndreptăți. Drepții nu nădăjduiesc în vreo dreptate a lor
de vreun fel și nu caută să o apere cu toate mijloacele, și îngăduite
și neîngăduite, ci nădăjduiesc în dreptatea lui Dumnezeu. Ei de
aceea se și numesc drepți, deoarece au ales dreptatea lui Dumnezeu în locul
celei omenești. Ei nu au dreptatea lor personală, ci flămânzesc
și însetează după dreptatea lui Dumnezeu, potrivit învățăturii lui
Hristos despre fericiri. /Mt. 5:6/
Păcătoșii, dimpotrivă, necunoscători și călcători ai dreptății mari a
lui Dumnezeu, apără în chip înflăcărat fiecare „dreptate” jalnică a
lor. De aceea, când sânt învinuiți, mai cu seamă atunci când este în
chip neîntemeiat, ei ies furtunos și trufaș în apărarea dreptății lor.
Încercați să dați unui păcătos care se îndreptățește pe sine sfatul:
„Rabdă, frate, chiar de ești învinovățit pe nedrept! Poartă fără de
cârtire nedreptatea săvârșită asupra ta și Dumnezeu te va milui pentru
răbdarea ta.” El de îndată îți va răspunde: „Cum!? Să rabd? De aș
fi fost vinovat, nu m’aș fi zbuciumat atât de mult. Dar cum să rabd,
când văd că îmi sânt puse pe seamă fapte pe care nu le-am săvârșit!
Nu, nu pot să îndur învinuiri nedrepte!” Un astfel de „iubitor de
dreptate” este de fapt nu iubitor de Dumnezeu, ci iubitor de sine.
Astfel de scene întâlnim destul de des în viață. Băgăm de seamă că
ele se întâmplă nu numai în rândul mirenilor, ci, din păcate, și printre
preoți și în mănăstiri. Fiecare se îndreptățește pe sine. Fiecare își
îndreptățește întărâtarea sufletului său cu o vină străină. Și aproape
nimeni nu înclină să se mustre pe sine.
De unde izvorăște aceasta? Din căderea noastră în păcat, al cărui
început l-au pus strămoșii noștri în rai. După călcarea poruncii
55
arhim. SERAFIM
Alexiev
de a se înfrâna de la rodul oprit, Dumnezeu l-a întrebat pe Adam:
„Ce ai făcut?” Adam i-a răspuns: „Nu eu, ci femeia!” După aceea
Dumnezeu a întrebat-o pe Eva: „Ce ai făcut?” Ea i-a răspuns:
„Nu eu, ci șarpele.” De atunci până astăzi se răspândește în lume
îndreptățirea de sine, care caută vina numai în ceilalți.
În ciuda educației Creștine, noi, de fapt, ne cufundăm în nepăsare
duhovnicească și, de aceea, după cuvintele Sfântului Marcu Ascetul,
„ducem război cu oamenii, război pentru ceva ce ne este vătămător,
ca și cum ar fi ceva de folos.”
Deprinzând duhovnicia adevărată, acest Sfânt Părinte vorbește
despre trei stări în care se află mintea omenească: cea după fire, cea mai
presus de fire și cea potrivnică firii.
Atunci când mintea se află în starea ei firească, omul caută neîncetat
vina în sine însuși și își spovedește smerit păcatele. Atunci când
însă este o împrejurare împotriva firii, omul uită de dreptatea lui
Dumnezeu și poartă război cu oamenii, precum cei ce ocărăsc
pe nedrept. Iar atunci când mintea se ridică la o nouă stare, mai
presus de fire, află în sine roadele Sfântului Duh, arătate de Apostol:
„dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare ș.a.” /Gal. 5:22/
De-a lungul vieții se vorbește mult despre dreptate. Dar dreptate
nu are, deoarece fiecare socotește că are dreptate. Dreptatea nu
este în noi, păcătoșii cei ce osândim, ci la Dumnezeu, Judecătorul
Nepărtinitor, fără de greșeală, despre Care vorbește Psalmistul:
„Drept ești, Doamne, și drepte sânt judecățile tale.” /Ps. 118:137/
Despre „dreptatea noastră” cea omenească, însă, găsim scris într’una
din rugăciunile
de la Taina Sfântului Maslu: „Toată dreptatea noastră
este înaintea ta ca o cârpă lepădată.” Iar cu o astfel de cârpă nu se
intră în rai. Într’una dintre pildele lui Hristos citim următoarele: La
o nuntă, a intrat Împăratul să vadă pe oaspeții ce ședeau la masă și
„văzut-a acolo pre un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă
56
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
(adică dreptatea harului). Prietene, cum ai intrat aici neavând haină
de nuntă? și a zis slujitorilor: Legând lui mâinile și picioarele, luați-l
și-l aruncați întru întunerecul cel mai dinafară; acolo va fi plângerea
și scrâșnirea dinților.” /Mt. 22:11-13/
Iubiții mei! Dumnezeu nu vrea să ne vadă în zdrențele sărmanei
noastre „dreptăți.” El nu încuviințează când ne vede că ne lăudăm
cu cinstea și păruta noastră virtute, căci cu asemenea „dreptate”
nimeni nu poate sta înaintea judecății lui Dumnezeu. /Ps. 142:2/
Cunoscând aceasta, Sfinții au căutat nu să arate dreptatea lor, ci
smerindu-se, repetau, rugându-se, cuvintele Psalmistului: „să te
îndreptățești întru cuvintele Tale și să biruiești când te vei judeca
Tu.” /Ps. 50:5/
În viața Sfântului Maxim Mărturisitorul citim: Când s’a pornit
furtuna eresului monotelit, când împărați și patriarhi, cler și norod
au fost târâți într’însa, Sfântul Maxim, în ciuda amenințărilor, neclătit
a rămas în Sfânta Ortodoxie. Nici îngrozirile, nici dosădirile n’au
putut să-l zdruncine. Și în loc să vădească cu aprindere nedreptatea
pătimirilor la care era supus, el a rostit înaintea chinuitorilor aceste
minunate graiuri: „Mulțumesc Dumnezeului meu că sânt în mâinile
voastre și cu niște pricini nedrepte ca acestea sânt cercetat, ca prin
acestea greșalele mele cele de voie (greșelile de voie sânt cele pe
care omul le săvârșește cu știință, cu participarea voii sale libere) și
prihana vieții mele să se curățească.” (Sfântul Dimitrie al Rostovului,
Viețile Sfinților pe luna Ianuarie, ziua 21)
Prin aceste cuvinte de neuitat, Sfântul Maxim ne-a descoperit un
adevăr din cale afară de însemnat: prin răbdarea pătimirilor fără
vină și a învinuirilor nedrepte se acoperă greșelile noastre cu voie
și se lecuiesc patimile îmbătrânite din viața noastră. Dacă am ști
și am ține minte neîncetat acest adevăr, și dacă l-am urma în faptă
necurmat, ar fi îndeajuns pentru mântuirea sufletelor noastre.
57
arhim. SERAFIM
Alexiev
Practic, în condițiile noastre, aceasta înseamnă următoarele: să spunem
că o soră rănește pe alta, care este fără vină. Aceasta trebuie,
de îndată, să cugete astfel: „Dumnezeu a îngăduit să sufăr fără vină
pentru păcate săvârșite de mine. Mulțumesc Ziditorului meu că
atât de mult se îngrijește de curățirea sufletului meu de toate relele
și fărădelegile cu care nu voi putea intra în Împărăția Cerurilor!”
Dacă cea vătămată va gândi astfel, aprinderea ei împotriva celei ce
a rănit-o va trece de îndată, și o va da uitării. Și lucrul mai de seamă
este că cea care nu și-a apărat dreptatea va primi de la Dumnezeu
cununa dreptății Sale.
Iubiților, dacă dorim cu adevărat să ne curățim de păcatele noastre
și să ne tămăduim de patimile noastre, să încercăm, cu ajutorul
lui Dumnezeu, să nu învinuim pe nimeni și nimic, pentru mânia
și firea noastră supărăcioasă, în afară de iubirea noastră de sine,
iubirea de cinstire și mândria. De pătimim „nevinovați,” de sântem
învinuiți fără pricină, să mulțumim lui Dumnezeu, așa cum a
mulțumit Sfântul Maxim Mărturisitorul, și să luăm aminte că învinuirile
îndreptățite și mustrările neîndreptățite, îndurate răbdător
și fără cârtire, ne sânt nespus de folositoare, după cele zise de Apostolul
Pavel: „...că celora ce iubesc pre Dumnezeu toate împreunălucrează
spre bine.” /Rom. 8:28/ Prin învinuirile întemeiate, dacă
le îndurăm fără cârtire, biruim mândria și ne răscumpărăm vina.
Iar prin mustrările nedrepte primim atât iertare pentru păcatele cele
fără voie, pentru care nu ne-am pocăit, cât și tămăduire de patimile
noastre, care nu pot fi dezrădăcinate în alt chip.
Și astfel, când sântem învinuiți pe nedrept și osândiți, să nu avem
îndreptățire de sine, ci cu pocăință să tăcem și în taină să ne rugăm
lui Dumnezeu ca să ne ierte păcatele pe care le-am uitat. Și, abia
atunci, din învinuirile împotriva noastră se va naște nevinovăția;
din păcătoși, fără să știm cum, ne vom preface în drepți. Astfel, prin
58
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
pătimirile nemeritate ne vom face bineplăcuți lui Dumnezeu, după
cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Că aceasta har este, de rabdă
cineva întristăciune pentru cugetul lui Dumnezeu, pătimind pre
nedrept.” /I Pet. 2:19/ Amin!
59
arhim. SERAFIM
Alexiev
Piedici părelnice în calea mântuirii
Iubiților, un cunoscut vine adesea la mine și mă întreabă:
„Cum să
fiu smerit?” „Citește Sfinții Părinți!,” l-am sfătuit eu. „Ei arată și prin
pilda lor, și prin învățătura lor cum se dobândește smerenia.” „Îi
citesc,” îmi răspunde el, „dar cele pe care le citesc parcă nu îmi intră
în inimă. Și simt că întreaga taină a vieții duhovnicești se ascunde
tocmai în smerenie. Știu că aceasta este temelia virtuților și a mântuirii.
Dar cum să o dobândesc pe aceasta, nu pot înțelege!” Eu iarăși îi
amintesc prietenului meu unele învățături ale Sfinților Părinți despre
smerenie, care îi sânt bine cunoscute. Dar fiindcă omul acesta doar
citește, și nu se ostenește să plinească cele citite - deoarece ascultă,
dar nu se face ascultător - rămâne străin de smerenia dorită. Ceva îl
tot împiedică să o dobândească.
Poate și cu noi, iubiții mei, se întâmplă asemenea! Cu toții știm
câte ceva despre smerenie. Toți o iubim și ne este plăcută. Citim la
Sfinții Părinții că ea aduce mântuirea și fără alte virtuți; tânjim și noi
să ne mântuim prin ea; dar când vine clipa hotărâtoare să arătăm
smerenie, ceva parcă ne împiedică. Se pune întrebarea: ce este ceea
ce ne împiedică?
Avva al nostru, vrednicul de pomenire Arhiepiscop Serafim
(Sobolev) ne istorisea despre un monah căruia i s’a dat să aibă în
Rostită la Mănăstirea Kniajevo, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului,” la
31 Iulie/13 August 1983.
60
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
grijă porcii mănăstirii. Și el auzise multe lucruri despre smerenie,
dar tot nu știa cum să o dobândească. Și suspina neîntrerupt
după ea, spunând: „Până acum aș fi ajuns sfânt, dar mă împiedică
porcii!” Iată, noi râdem de acest monah! Dar oare știți că aproape
toți cugetăm ca el? Unul se simte împiedicat de porci, altul de vaci
și de găini, al treilea de ascultarea la trapeza mănăstirii, al patrulea
de caracterele rele ale celor din jur, iar al cincelea de egoismul celorlalți
și de ocările cu care îl copleșesc... Dar sânt, oare, toate aceste
înrâuriri din afară o piedică în calea dobândirii smereniei? Fără
îndoială că nu! Piedicile zac adânc în noi, și nu în împrejurările
din afara noastră. Piedică în calea dobândirii smereniei sântem noi
înșine, și nu semenii noștri. Sfinții Părinți adeveresc că nici oamenii
din jurul nostru, nici ascultările grele, nici atitudinea rea față de noi
nu ne pot împiedica să dobândim smerenia cea mântuitoare. Singurele
opreliști sânt mândria noastră, iubirea noastră de cinstire,
lenevirea noastră duhovnicească de a îndura răbdători necazurile,
îndreptățirea noastră neîntreruptă și lipsa noastră de hotărâre în a
folosi „părelnicele” piedici pomenite, spre zidirea duhovnicească
și mântuirea noastră - deoarece aceste „opreliști” îi împiedică pe
cei nelucrători, dar îi ajută pe cei puternici în hotărârea lor de a trăi
după Dumnezeu, drept și sfânt. Aceste „piedici” îi doboară pe cei
slabi în credință, dar îi ridică de la pământ pe luptătorii cinstiți,
căzuți pentru scurtă vreme, ca să dobândească o viață virtuoasă încă
și mai înaltă. Nu există piedici pentru cei ce îl iubesc pe Domnul
din toată inima și se ostenesc sincer să fie în luptă neîncetată cu
patimile lor și în unire a credinței cu Cel Preaînalt. Nici diavolul
nu poate pune opreliști în calea celor ce luptă împotriva lui.
Dimpotrivă, el se face pricină a izbânzii lor, împotriva voii lui.
Acest lucru a fost arătat în chip minunat de Sfântul Apostol Pavel,
prin cuvintele: „celora ce iubesc pre Dumnezeu toate împreună61
arhim. SERAFIM
Alexiev
lucrează spre bine.” /Rom. 8:28/ Cuvântul toate înseamnă aici și
binele și răul.
În zadar dă cineva vina pe atitudinea grosolană față de el pentru
mânia sa. Dacă el se luptă cu sine, prin grosolănia celor din jur poate
dobândi inima cea mai blândă și virtuoasă. Cu ce l-au împiedicat
pe Sfântul Serafim din Sarov tâlharii care l-au atacat în pădure?
Aceștia l-au bătut crunt. I-au pricinuit mulțime de răni și l-au lăsat
pe jumătate mort, căzut la pământ. Cu toate acestea, însă, ei nu
numai că nu l-au dus în păcat, ba l-au înălțat la înălțimea nerăutății
îngerești și a atotiertăciunii.
Mai toți se plâng: „De mă rănesc, sufăr și eu, căci sânt om, nu înger!
De mă nesocotesc, mă simt și eu jignit. De mă ocărăsc, am și eu
simțăminte rele față de cei ce m’au ocărât. De mă păgubesc, mă
umplu de mânie și de ură. Dacă
mă provoacă, mă răzbun și eu. Dacă
nu m’ar fi stârnit, aș fi rămas liniștit. Ei! de nu ar fi astfel de opreliști,
și eu aș trăi sfânt și în virtute.”
Astfel de oameni nu știu ce spun. Ei nu înțeleg că prin cuvintele
lor tăgăduiesc Sfânta Evanghelie. Iisus Hristos nu a spus nicăieri:
„Fericiți veți fi, când veți trăi liniștiți în chilia voastră, și nimeni nu
vă va stânjeni.” Dimpotrivă, El învață: „Fericiți veți fi când vor ocărî
pre voi, și vă vor prigoni, și vor zice tot ce este viclean împrotiva
voastră, mințind pentru mine. /Mt. 5:11/ Iubiți pre vrăjmașii voștri,
binecuvântați pre cei ce vă blastămă, bine faceți celor ce urăsc pre voi
și vă rugați pentru cei ce vatămă pre voi și vă prigonesc.” /Mt. 5:44/
Sfințenia nu se dobândește fără luptă. Fără necazuri nu există
sporire în viața duhovnicească. Sfântul Ioan Gură de Aur învață
minunat: „Dumnezeu îngăduie necinstirea și rabdă pe cei nelegiuiți
ca ei să slujească nevoirii celor binecredincioși.” Iar Sfântul Ioan
Scărarul învață că egumenul este dator neîncetat să mustre sufletele
încredințate lui, ca să le dea prilej să se smerească.
62
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Așadar, de ne fac mustrare, să o primim cu tăcere! Așa ne vom învăța
blândețea. De ne spun cuvânt rău, să îl primim ca fiind vinovați,
și astfel vom spori în smerenie. De se poartă cu noi cu mândrie și
nesocotire, să nu îngăduim simțămintelor rele și răzbunătoare să
intre înlăuntrul sufletului nostru, și astfel să ne învățăm răbdarea.
De ne cer să ostenim la vreo muncă, să o săvârșim cu conștiință
curată, și Dumnezeu ne va ajuta să creștem în smerenie. De ne pun
la bucătărie, să nu ne încruntăm din pricina grelei ascultări ce ne-a
fost încredințată, ci să ne amintim că, pregătind hrana pentru surori,
slujim Domnului Iisus Hristos.
Cel ce este mare în smerenie, acela este mare și în har, căci s’a
spus: „Domnul, celor mândri le stă împrotivă, iar celor smeriți
dă dar.” /Iacov 4:6/ Iar să fii mare în har înseamnă să dobândești
sfințenia!
Iubiții mei, după ce am auzit cele spuse aici, să nu ne mai întrebăm
de-acum cum se dobândește smerenia, ci să ne folosim de fiecare
mustrare, de fiecare ocară, de fiecare ascultare, silindu-ne să purtăm
totul cu răbdare. Răbdarea ne va duce la smerenie. Smerenia va
atrage asupra noastră harul lui Dumnezeu, iar harul ne va duce în
rai! Amin!
Mănăstirea în care s’a rostit acest cuvânt este una de maici. (n. ed.)
63
arhim. SERAFIM
Alexiev

Despre pocăința mântuitoare

„Doamne, Dumnezeul meu, măcar de nu am făcut nici un bine înaintea ta,
ci dă mie dupre milosârdia ta să pun început bun.”
Iubiților! Sfântul Ioan Gură de Aur ne-a învățat să ne rugăm cu
aceste cuvinte în fiecare seară, înainte de a merge la odihna de
noapte. Minunatul plăcut al lui Dumnezeu a înțeles foarte bine
sufletul omenesc și a văzut nestatornicia inimii omenești. A știut că
noi, credincioșii, chiar dacă am primit harul lui Dumnezeu la Sfântul
Botez, nu sântem slobozi de slăbiciunile proprii firii omenești. El a
înțeles că noi, Creștini fiind, însetăm după Dumnezeu, tânjim să viețuim
în pace cu El și cu semenii noștri, dar din pricina nestatorniciei
noastre, ba luăm hotărâri bune să ducem o viață duhovnicească, ba
le călcăm; ba dorim binele, ba ne abatem către rău.
Sfântul cu Gură de Aur din Constantinopole cunoștea bine slăbiciunile
oamenilor. Dar ceea ce este important pentru noi în această situație
este ce învățătură a tras el din trezvitoarele și adâncile sale cercetări
asupra nestatorniciei omenești. A tras oare învățătura că nu are rost să
se propovăduiască unui neam omenesc „necredincios și îndărătnic?”
/Mt. 17:17/ Nu! Acest mare propovăduitor al pocăinței nu a ostenit
Rostită la Mănăstirea Knieajevo, cu hramul „Acoperământul Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu” la 31 Iulie/13 August 1985.
În tipicul românesc, se găsesc în Ceaslov, la Rugăciunile Dimineții, Rugăciunea
a 8-a, a Sfântului Ioan Gură de Aur - Dupre numărul Ceasurilor nopții, și ale zilei.
(n. ed.)
64
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
niciodată să urmeze pilda și povețele Sfântului Apostol Pavel, care
scrie ucenicului său Timothei: „Propoveduiește cuvântul, stăi asupră
cu bună-vreme și fără de vreme, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată
îndelunga-răbdare și cu învățătură.” /II Tim. 4:2/
Astfel a făcut Sfântul Ioan Gură de Aur, îndemnat de pilda
dumnezeiescului Învățător Iisus Hristos, Care a semănat și continuă
să semene cuvântul lui Dumnezeu nu numai în pământ bun, dar
și lângă cale, unde semințele au fost călcate în picioare și păsările
cerului le-au mâncat, și pe pietriș, unde nu aveau pământ mult,
și în spini, care le-au înnecat pe ele. /Mt. 13:4-8/ Dumnezeu este
neobosit în îndelunga Sa răbdare. El îi îndeamnă și pe slujitorii
Săi credincioși să aibă îndelungă-răbdare precum Dânsul. Iată, și
Sfântul cu Gură de Aur, care ardea de credință în milostivirea lui
Dumnezeu față de noi, cei neîndreptați și nestatornici, nu ne lasă în
necazuri și deznădejde, neluând în seamă căderile noastre în păcat,
repetate în fiecare zi, ci ne învață ca în fiecare seară, cu stăruință tare
și neclătinată, să îndreptăm către Dumnezeu rugăciunea: „Doamne,
Dumnezeul meu, măcar de nu am făcut nici un bine înaintea ta, ci
dă mie dupre milosârdia ta să pun început bun.”
Unii pot privi cu scepticism această rugăciune și să spună: „Să
punem început bun? Deșartă nădejde! Câtă apă poate fi vărsată
într’un urcior spart, atâta bun început se poate aștepta de la un om
ce s’a obișnuit cu păcatul!”
Dar, iubiții mei, luați aminte la următoarele: Sfântul Ioan Gură de
Aur nu hrănește în noi nădejdea deșartă că omul păcătos poate singur
să pună început bun. Nu, dimpotrivă, după cuvintele Sfântului,
păcătosul trebuie să se roage lui Dumnezeu ca să îi dea harul Său, și
cu ajutorul Lui să pună început bun. Asta-i cu totul alt lucru! Aceasta
presupune credință în Dumnezeu, pocăință și nădejde în atotputernicul
ajutor al lui Dumnezeu. Omul nu se poate schimba de unul singur.
65
arhim. SERAFIM
Alexiev
Dar Dumnezeu este atotputernic! Cu harul Său, Dumnezeu poate
să facă și cele cu neputință pentru noi, poate să ne facă din păcătoși
drepți!
Aceasta mărturisește Psalmistul, când se roagă lui Dumnezeu cu
următoarele cuvinte: „Stropi-mă-vei cu issop, și mă voiu curăți;
spăla-mă-vei, și mai vârtos decât zăpada mă voiu albi. (...) Întoarce
fața ta de către păcatele mele și toate fărădelegile mele șterge.” /Ps.
50:8;10/ Păcătosul trebuie să aștepte, cu mare credință și cu pocăință
neîntreruptă și înnoită, ca Dumnezeu să zidească inimă curată în
pieptul său și să-l întărească „cu duh stăpânitor.” /Ps. 50:11;13/
De la noi, nevrednicii și necredincioșii înaintea lui Dumnezeu,
se cere numai un lucru: să ne zdrobim inima cu pocăință și să ne
smerim duhul nostru trufaș, după ce ne vom vedea cât sântem de
păcătoși. Restul îl va săvârși El! Sfinții Părinți ne învață că în lucrarea
mântuirii noastre trebuie să facem cele ce sânt în puterea noastră. Și
atunci Dumnezeu va face, din partea Sa, cele cu neputință nouă,
căci El Însuși spune: „Cele cu neputință la oameni sânt cu putință la
Dumnezeu.” /Lc. 18:27/
Dar ce putem face noi? Iată ce: de îndată ce-am greșit, cu zdrobire
neprefăcută să ne întoarcem cu rugăciune către Dumnezeu, și să ne
pocăim cu adâncime! Aceasta măcar ne-a fost dată, aceasta stă în
puterile noastre. Prin rugăciune, credința noastră se va întări, inima se
va înmuia tot mai mult și duhul nostru se va smeri. Atunci Dumnezeu
ne va da puterile harului ca să rupem legătura cu deprinderile noastre
păcătoase și cu adevărat să punem început bun.
Dar dacă nu ne rugăm, dacă nu ne pocăim și nu ne silim pe noi
înșine spre zdrobirea inimii, niciodată nu vom ajunge la acel bun
început, bineplăcut lui Dumnezeu, ci vom merge spre mai rău și
mai rău, vom cădea tot mai jos și mai jos, până ce, într’un sfârșit,
nepocăința noastră ne va azvârli în cel iadul cel veșnic.
66
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
Odată, a mers la Sfântul Sisoe un monah tânăr și i-a spus: „Părinte,
ce să fac? Am căzut în păcat!” „Ridică-te!,” i-a răspuns bătrânul, „și
te vei mântui.” „M’am ridicat, dar iarăși am căzut,” a zis cu zdrobire
tânărul nevoitor. „De ai căzut, iarăși te ridică! Pune început bun!”
„Dar până când voi cădea și mă voi ridica așa?” „Până la sfârșitul
vieții tale!”
Câtă dreptate are Sfântul Sisoe! Dacă ne obișnuim ca după fiecare
cădere a noastră în păcat să ne ridicăm cu pocăință sinceră, moartea
poate să ne găsească îndreptați. Atunci vom fi mântuiți! „În ce te
voiu găsi, în aceea te voi judeca!,” ne grăiește Domnul prin Sfânta
Scriptură. De nu ne ostenim însă să ne ridicăm de îndată după fiecare
cădere a noastră, adică de vom amâna să punem început bun, atunci
ne vom deprinde să zăcem în noroi și nu ne vom curăța de el. În
cazul acesta, pierzania noastră este sigură!
Iubiții mei! Să ne amintim cuvintele rugăciunii de la Sfânta Taină
a Maslului: „De câte ori vei cădea, scoală-te, și te vei mântui!” Și
fie ca, după făgăduința Sfântului Ioan Gură de Aur, să ne ostenim
a săvârși măcar acestea: să ne pocăim, adânc să ne pocăim, și cu
ajutorul harului ceresc să punem început bun mântuirii sufletului
nostru, în fiecare zi. Și Dumnezeu nu ne va lepăda, văzând că iarăși
ne întoarcem la El cu inimă zdrobită, ca fii păcătoși, dar credincioși
Lui. Amin!
67
arhim. SERAFIM
Alexiev

Pravilă pentru o viață cucernică 10

Silește-te pe sineți întotdeauna să te trezești devreme și la un ceas
anume. Fără o pricină deosebită, să nu dormi mai mult de șapte
ceasuri. Dimineața, de îndată ce te-ai trezit din somn, înalță cugetul
tău către Dumnezeu și te închină cu evlavie, cugetând la Domnul
Iisus Hristos, Care a fost răstignit și a murit pe Cruce pentru a noastră
mântuire. Apoi, fără de zăbavă, ridică-te, îmbracă-te și nu-ți îngădui
să te odihnești și să stai întins în pat vreme îndelungată. Îmbracă-te,
ia aminte că te afli în prezența Domnului Dumnezeu și a îngerului tău
păzitor. Amintește-ți de căderea în păcat a lui Adam, care prin păcat
s’a lipsit pe sine de veșmântul neprihănirii și roagă-te Domnului
Iisus să-ți dăruiască har ca să te îmbraci în el. După aceasta, grăbește
de citește rugăciunile de dimineață. Îngenunchind, roagă-te cu grijă,
cu evlavie, după cuviință, când te afli sub privirea Atotputernicului.
Roagă-L să-ți dăruiască nădejde și dragoste, binecuvântare
pentru
ziua care începe și puteri să le întâmpini cu suflet bun pe toate
cele pe care va găsi de cuviință să le trimită sau să le îngăduie, și
să porți toate poverile, necazurile, tulburările, nenorocirile, scârbele
și bolile sufletului și ale trupului din dragoste pentru Iisus Hristos.
Hotărăște neabătut ca toate să le săvârșești pentru Dumnezeu, toate
să le primești din mâna Lui părintească. În fiecare dimineață, închină
măcar un sfert de ceas unei scurte cugetări la adevărurile de credință,
10 A Arhiepiscopului Platon Kostromski.
68
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
mai cu seamă la neatinsa taină a Întrupării
Fiului lui Dumnezeu
și la Înfricoșata a doua Sa venire, la iad și la rai. Gândește: „Poate
aceasta este ultima zi din viața mea” și pe toate le fă așa cum le-ai
face dacă ar trebui să te înfățișezi înaintea judecății lui Dumnezeu.
Mulțumește Domnului că te-a păzit în noaptea ce a trecut, că ești
încă viu și nu ai murit în păcatele tale. Câți oameni nu s’au înfățișat
în noaptea aceasta înaintea înfricoșatei judecăți a lui Dumnezeu!
Mulțumește lui Dumnezeu că mai este vreme pentru tine, că
mai este har, milosârdie și chipuri de pocăință și de agonisire a
Împărăției Cerurilor. Cugetă în fiecare zi la sineți, că abia acum
începi și vrei să devii Creștin, iar vremea de până acum pierdută
a fost. După rugăciune și cugetare, dacă timpul îți îngăduie,
citește vreo carte duhovnicească, de pildă Abecedarul duhovnicesc
al Sfântului Dimitrie al Rostovului sau Comoară duhovnicească
adunată din lume
a Sfântului Tihon al Zadonskului, și citește până
ce inima ta se va umple de blândețe. De te oprești la un loc și cugeți
la el, citește mai departe și cu grijă ascultă cele pe care Domnul le
grăiește în inima ta.
După aceea, începe să faci lucrurile cele de fiecare zi și fie ca toată
lucrarea ta să fie spre slava lui Dumnezeu. Ia aminte că Dumnezeu
pretutindenea te vede, vede faptele tale, ocupațiile, simțirile,
gândurile și dorințele tale, și că îți va da răsplată pentru toate faptele
tale cele bune. Nu începe nimic fără a te ruga înaintea lui Dumnezeu,
căci ceea ce grăim sau săvârșim fără rugăciune se vădește mai apoi
fie nedrept, fie vătămător, și în chip nevăzut ne dojenește. Însuși
Domnul a spus: „Fără de mine nu puteți face nimic.” /In. 15:5/ Întotdeauna
fii binevoitor în munca ta și reușita muncii tale pune-o
pe seama binecuvântării lui Dumnezeu. Împlinește tot ceea ce este
anevoie pentru tine ca o pedeapsă pentru păcatele tale, cu duh de
ascultare și smerenie. Ostenindu-te, repetă rugăciuni scurte, mai
69
arhim. SERAFIM
Alexiev
cu seamă rugăciunea lui Iisus, și închipuiește-ți-L pe Hristos, Care
cu sudoarea feței Sale s’a trudit împreună cu Iosif.
Dacă treburile tale se încheie cu bine, mulțumește Domnului după
cum îți dorește inima. Dacă se încheie în chip nereușit, amintește-ți că
Dumnezeu îngăduie aceasta, iar Dumnezeu le face toate spre bine.
La vremea amiezii, închipuiește-ți că Părintele tău Cel Ceresc și-a
deschis mâna Sa ca să te hrănească. Să nu uiți niciodată să te rogi
înainte de masa de prânz. Închină o parte din hrana ta pentru cei
săraci. După masa de prânz, socotește-te a fi unul dintre cei cinci
mii pe care în chip minunat i-a hrănit Iisus Hristos, adu mulțumire
Lui din inimă și Îl roagă să nu te lipsească de hrana cea cerească,
cuvântul Său și de Preacinstitul Său Trup și Sânge. Dacă vrei ca
viața ta să fie în pace, încredințează-te deplin voii lui Dumnezeu.
Nu vei afla pacea sufletească până ce te vei odihni în Unul Dumnezeu
și Îl vei iubi numai pe El. Totdeauna și în toate să-ți aduci
aminte de Domnul și de iubirea Lui sfântă pentru noi, păcătoșii.
Ostenește-te în toate să plinești voia lui Dumnezeu, să fii bineplăcut
numai lui Dumnezeu Cel Unul, pe toate lucrează-le și le rabdă
pentru Dumnezeu. Nu te îngriji dacă oamenii din lumea aceasta te
cinstesc și te iubesc, ci doar să fii bineplăcut lui Dumnezeu și să nu
te mustre cugetul în păcate. Fii cu purtare de grijă asupra ta, asupra
simțurilor, gândurilor, mișcărilor inimii tale și asupra patimilor.
Nu socoti neînsemnat nimic din cele ce sânt legate de mântuirea ta
veșnică. Când cugeți la Dumnezeu, roagă-te stăruitor, ca Domnul
să-și amintească de tine când Îl vei uita pe El. Fie ca în toate să-ți fie
învățător Iisus Hristos. Privește la El cu ochii minții tale și te întreabă
des: cum ar socoti, cum ar face în această privință Iisus Hristos? Fii
blând, liniștit, smerit, taci și rabdă, după pilda lui Iisus. El nu-ți va
da o Cruce pe care tu să nu o poți duce. Chiar El te va ajuta să-ți
porți Crucea. Nu gândi că poți dobândi vreo virtute fără scârbe și
70
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
suferințe sufletești. Cere de la Domnul har ca să împlinești cât mai
bine sfintele Sale porunci, chiar de ți se vor părea foarte anevoioase.
De plinești vreo poruncă a lui Dumnezeu, să te aștepți la ispite, căci
iubirea pentru Hristos se cearcă prin împotriviri. Să nu rămâi nici
măcar pentru scurtă vreme fără să lucrezi ceva, ci totdeauna petrece
în osteneli și lucrări, căci cel ce nu trudește nu este vrednic a se numi
om. Însingurează-te în singurătate ca Iisus, Care s’a îndepărtat
de ceilalți oameni spre a se ruga Părintelui Ceresc. Dacă ești încercat
cu necaz sufletesc sau răceală pentru rugăciune și pentru deprinderi
ale evlaviei, nu lăsa lucrările bunei-cinstiri, precum Domnul Iisus
Hristos, Care în trei rânduri S’a rugat când sufletul Său era îndurerat
până la moarte. Fă totul în numele Domnului Iisus Hristos și, astfel,
fiecare lucrare a ta va fi lucrare a evlaviei. Ostenește-te a te păzi și
de cele mai mici păcate, căci cel ce nu fuge de cele mici, negreșit
va cădea în păcate mari și grele. Dacă vrei să nu fii tulburat de
gânduri rele, primește cu smerenie umilințele sufletești și necazurile
trupești, nu numai într’o vreme anume, ci necontenit, în tot locul
și în orice lucrare. Fiecare gând care te depărtează de Dumnezeu,
mai cu seamă cugetele trupești necurate, izgonește-l din inima ta
cât mai grabnic cu putință, așa cum te-ai grăbi să scuturi de pe
haina ta o scânteie care a căzut pe ea. Când vine un astfel de gând,
roagă-te cu stăruință: Doamne, miluiește! Doamne, miluiește! Ajutămă,
Doamne! Nu mă lăsa! Izbăvește-mă din ispită! sau în alt fel,
asemenea cu acesta. Dar în toiul ispitei nu te tulbura. Cel Care ți-a
trimis prilej de luptă, Acela îți va da și puteri de biruință. Fii cu duhul
în pace, ai nădejde în Dumnezeu. Dacă El e cu tine, cine se va
ridica împotriva ta? Roagă-te lui Dumnezeu să ia de la tine tot ceea
ce hrănește iubirea de sine, chiar dacă este foarte amar pentru tine.
Să dorești a viețui și a muri pentru Dumnezeu și întrutotul să fii al
Lui. De se va întâmpla să ți se facă necinste de la oameni, gândește
71
arhim. SERAFIM
Alexiev
că ea ți-a fost trimisă de Dumnezeu spre slava ta și, în felul acesta,
vei fi fără tristețe și în slavă întru necinste. Dacă ai apă, hrană și îmbrăcăminte,
fii mulțumit de ele, după pilda lui Iisus, Care pentru
noi a sărăcit. Nu te certa niciodată și nu te strădui mult să te aperi
și să te îndreptățești. Nu grăi nimic împotriva întâistătătorilor sau
semenilor tăi, fără nevoie și îndatorire. Fii sincer și simplu la inimă,
primește cu dragoste învățături, povețe și mustrări de la ceilalți,
chiar de ești foarte iscusit.
Nu fi urâtor, pizmuitor, peste măsură de aspru în faptele și cuvintele
tale. Ceea ce nu vrei să-ți facă alții, nu face nici tu lor, și ceea ce vrei
să-ți facă ceilalți, fă-le tu mai întâi. Dacă cineva te cercetează, ridică
inima ta către Domnul și roagă-te să îți dea duh blând, smerit și
adunat, iar după aceea fii mângâietor, simplu, grijuliu, cu mărime
de suflet, orb și surd, după împrejurări. Gândește că Însuși Iisus
Hristos se află printre cei cu care vorbești. Nu spune nimic nechibzuit,
amintește-ți întotdeauna că vremea scurtă este și că fiecare va
trebui să dea socoteală despre fiecare cuvânt deșart. Fie ca fiecare
vorbă a ta să aibă o noimă anume, ostenește-te să o îndrepți spre
mântuirea sufletului. Ascultă mai mult decât să vorbești: de vei vorbi
peste măsură, nu te vei putea feri de păcat. Cere de la Dumnezeu
har ca să poți vorbi la vremea cuvenită și să taci la vremea potrivită.
Nu fi curios, și nu căuta să afli noutăți, ele împrăștie duhul. Dacă
aduci folos cuiva prin cuvintele tale, să știi că aceasta este lucrarea
harului lui Dumnezeu. Când rămâi singur, cercetează-te pe tine însuți
să nu fi devenit mai rău decât erai înainte, dacă cumva nu ai
căzut în păcate pe care nu le-ai mai săvârșit. Când greșești, cere de
îndată iertare de la Dumnezeu, cu smerenie, zdrobire și nădejde în
bunătatea Lui și grăbește-te să te spovedești înaintea părintelui tău
duhovnic, căci fiecare păcat rămas fără pocăință este păcat de moarte.
În plus, dacă nu te zdrobești și nu ai părere de rău adevărată pentru
72
Viața DUHOVNICEASCĂ
a creștinului ORTODOX
păcatul săvârșit, în scurtă vreme vei cădea în el. Sârguiește-te să faci
tot binele, cât și când poți, și nu socoti de va fi prețuit binele tău,
dacă îți va fi cineva recunoscător. Nu te bucura atunci când ai făcut
bine cuiva, ci când fără ținere de minte rabzi vătămarea adusă ție
de aproapele tău, mai cu seamă de acela căruia i-ai făcut binefacere.
Dacă cineva nu te ascultă de la întâiul cuvânt, nu îl sili cu ceartă, ci
te folosește tu singur de binele pe care el l-a pierdut, căci nerăutatea
îți va aduce cel mai mult folos. Dar când stricăciunea de la un om
se răspândește la mai mulți, aceasta să nu rabzi, și nu căuta folosul
tău, ci folosința celor mulți. Binele obștesc este mai bun decât
cel personal.
La vremea mesei de seară, amintește-ți de cea de pe urmă Cină a
lui Iisus Hristos și roagă-L să te învrednicească cu Cina Sa cerească.
Înainte de a te culca ca să adormi, întreabă-ți cugetul, roagă-te să
primești cunoașterea păcatelor tale, gândește-te la ele, cere iertare și
făgăduiește că te vei îndrepta. Apoi predă-te pe sineți lui Dumnezeu
ca și când în noaptea aceasta va trebuie să te înfățișezi înaintea Lui.
Încredințează-te Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, îngerului tău
păzitor, sfântului al cărui nume îl porți. Închipuiește-ți că patul îți
este groapă, iar acoperământul giulgiu. După ce îți faci semnul Crucii
și săruți crucea pe care o porți cu tine, adormi sub acoperământul
Păstorului lui Israil, Cel Ce te păzește și nu va dormita, nici nu
va adormi. /Ps. 120:4/ Dacă nu poți să adormi sau să veghezi în
timpul nopții, amintește-ți cuvintele: „Iar la miezul nopții s’a făcut
strigare: Iată mirele vine, ieșiți în întâmpinarea lui!” /Mt. 25:6/ sau
amintește-ți de acea zi din urmă, în care Iisus S’a rugat Părintelui
Său cu sudoare de sânge. Roagă-te pentru cei ce se află în boli grele
și în chinuri de moarte, pentru cei ce suferă și pentru cei adormiți.
Roagă-te Domnului să nu te acopere întunericul cel veșnic. Ridică-te
la miezul nopții și roagă-te cât îți îngăduie puterile.
73
arhim. SERAFIM
Alexiev
Când ești bolnav, înainte de toate, pune-ți nădejdea în Dumnezeu
și în dese rânduri amintește-ți și cugetă la patimile și moartea lui
Iisus Hristos, spre a te întări cu duhul înaintea suferințelor bolii
tale. Roagă-te neîncetat, cum știi și cum poți. Cere de la Domnul
iertare pentru păcate și răbdare în vreme de boală. Să te înfrânezi în
tot chipul de la cârtire și năduf, atât de obișnuite în timp de boală.
Domnul Iisus Hristos a îndurat cele mai grele chinuri și suferințe
pentru mântuirea noastră, și noi ce am făcut sau am îndurat pentru
mântuirea noastră?
Mergi la slujbele de la biserică, cât poți de des, și te ostenește mai
cu seamă, cât poți de des, să fii acolo la Sfânta Liturghie. Zilele
de Duminică și de praznic să le închini, neapărat, faptelor buneicinstiri.
Când ești în biserică, amintește-ți totdeauna că te afli în
prezența lui Dumnezeu, a îngerilor și a tuturor sfinților. Cealaltă
vreme a zilei, după Sfânta Liturghie, închină-o lucrării faptelor
evlavioase. În fiecare an și fiecare lună cercetează-ți aspru cugetul.
Mărturisește-te și te împărtășește cu Sfintele Taine, cât poți de des.
Cât privește cuminecarea cu Sfintele Taine, să te apropii întotdeauna
cu adevărată foame și sete sufletească, cu inimă zdrobită, cu evlavie,
smerenie, credință, nădejde și dragoste. Cugetă, pe cât de des poți,
la patimile și moartea lui Iisus Hristos, rugându-I-te să-ți acopere
toate păcatele cu acoperământul milostivirii Sale și să te primească
în Împărăția Sa. Să ai totdeauna numele lui Iisus Hristos pe buzele
tale, în mintea ta și în inima ta. Cugetă, pe cât de des îți este cu putință,
la marea dragoste a Domnului Dumnezeu pentru tine, Cel slăvit
și închinat în Sfânta Treime, și să-L iubești și tu din toată inima, cu
tot sufletul și toate puterile tale. Făcând astfel, vei avea viață cu pace
aici pe pământ, și viață veșnică și fericită în ceruri.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu tine. Amin.