mercoledì 25 luglio 2018

Părintele Sofian Boghiu

Un iconar de suflete
- Părintele Sofian Boghiu -
2
Un iconar de suflete
Mărturii despre Părintele Sofian
Volumul I
3
4
Un iconar de suflete
Mărturii despre Părintele Sofian
Volumul I
Carte tipărită cu binecuvântarea
PREAFERICITULUI PĂRINTE
D A N I E L
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Editura Basilica
Sfânta Mănăstire Antim
Bucureşti
2009
5
Volum alcătuit la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel prin osteneala Părinţilor Arhimandrit Mihail Stanciu şi Protosinghel Veniamin Goreanu spre pomenire şi evocare a personalităţii Părintelui Arhimandrit Sofian Boghiu.
6
CUVÂNT ÎNAINTE
Vrednicul de pomenire Părinte Arhimandrit Sofian Boghiu (1912-2002), stareţ al mănăstirilor Antim şi Plumbuita din Bucureşti, a fost un „vas ales” al lui Dumnezeu, o făclie lină şi luminoasă a credinţei, un adevărat trăitor şi un mărturisitor al Ortodoxiei. Primind cu bucurie crucea slujirii Mântuitorului Hristos din fragedă vârstă şi purtându-o cu răbdare şi demnitate până la capăt, Părintele Sofian şi-a desăvârşit mărturisirea iubirii lui Hristos, înălţându-se pe crucea suferinţei şi dându-şi sufletul în mâinile lui Dumnezeu chiar în ziua Praznicului Înălţării Sfintei Cruci din anul 2002. Prin rânduiala lui Dumnezeu, asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur (trecut în veşnicie tot la Praznicul Înălţării Sfintei Cruci, dar în anul 407), Părintele Sofian a trecut la ceruri în timpul Sfintei Liturghii. Credem că acum Părintele Sofian slujeşte Liturghia cerească împreună cu Sfinţii pe care i-a iubit în rugăciune şi i-a zugrăvit în icoane. Întrucât l-am cunoscut şi preţuit în timpul şederii noastre la Sfânta Mănăstire Antim (septembrie 1988 - martie 1990), putem afirma că Părintele Sofian a fost o făclie de înviere a sufletelor, mai ales în anii grei ai comunismului. El a ridicat mulţi oameni căzuţi spiritual, a încurajat mulţi deznădăjduiţi, a luminat şi călăuzit pe calea mântuirii multe suflete dezorientate, a înnoit şi înfrumuseţat viaţa celor care i-au urmat sfatul părintesc. Părintele Sofian a reflectat prin slujirea şi viaţa sa, ca preot şi predicator, ca duhovnic şi păstor, ca rugător şi pictor, icoana Păstorului Celui Mare, imprimând în faptele lui virtuţile slujirii lui Hristos: smerenia, blândeţea, înţelepciunea, dar mai ales iubirea de Dumnezeu şi de oameni.
Aceste virtuţi personale au fost imprimate şi au devenit lucrătoare în toate sufletele „restaurate” de Părintele Sofian,
7
precum nişte icoane vechi, prin Taina Spovedaniei, cu al său „cuvânt cu putere multă” (Psalmul 67, 12), prin care alina suferinţa şi încuraja nevoinţa fiilor săi duhovniceşti. De aceea, ajutaţi de rugăciunea Părintelui Sofian, mulţi credincioşi au primit iertarea şi vindecarea de la Mântuitorul Hristos, harul înfierii de la Duhul Sfânt, spre bucuria Tatălui ceresc. Cu blândeţe, dar şi cu fermitate, cu răbdare şi jertfelnicie, Părintele Sofian a făcut cinste monahismului românesc şi a adus rod bogat în Biserica poporului român. În volumul de faţă se vede cum iubirea şi lumina Părintelui Sofian prezente în inimile şi rugăciunile credincioşilor se transformă în recunoştinţă faţă de el, în mărturii despre persoana, viaţa şi lucrarea sa duhovnicească.
La împlinirea a 7 ani de la trecerea Părintelui Arhimandrit Sofian la Hristos Domnul, binecuvântăm publicarea acestui prim volum de mărturii despre viaţa şi lucrarea vrednicului Părinte stareţ al Mănăstirii Antim, rugând pe Atotmilostivul Dumnezeu să-l odihnească pe vrednicul Său slujitor întru lumina neînserată a feţei Sale împreună cu toţi Sfinţii care iubesc pe Hristos şi ajută Biserica Sa.
Felicităm pe Preacuvioşii Părinţi Arhimandrit Mihail Stanciu şi Protosinghel Veniamin Goreanu, de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, pentru osteneala de a fi pregătit acest volum comemorativ-omagial, recomandat de noi spre a cinsti în comuniune de cuget şi simţire memoria unui mare duhovnic înţelept şi pictor sfânt, chemat de Dumnezeu să fie iconar de suflete luminate după chipul lui Hristos.
La Praznicul Înălţării Sfintei Cruci
14 septembrie 2009
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
8
I. MĂRTURII ALE CONTEMPORANILOR DESPRE CREDINŢA LUCRĂTOARE A PĂRINTELUI SOFIAN BOGHIU
APRECIERI PENTRU VIAŢA SFÂNTĂ ŞI CREDINŢA CURATĂ A PĂRINTELUI SOFIAN
(cuvânt înainte la cartea Buchet de cuvântări)
† TEOCTIST
Patriarhul României
Bineplăcut este cel ce slujeşte cu toată inima (Sirah 35, 16), şi lui Dumnezeu, şi oamenilor. Vrednicul de pomenire Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, multe decenii stareţ şi duhovnic mare cu numele, dar şi cu fapta al Mănăstirii Sfântului Ierarh Martir Antim, din Bucureşti, s-a numărat fără îndoială cu cei pe care îi laudă Înţeleptul. Căci, pe cât de pilduitoare şi deplină i-a fost slujirea – încununată cu harul pătimirii pentru mărturisirea Domnului nostru Iisus Hristos (Matei 5, 11; 10, 32), pe atât de vie şi de cuvioasă îi este pomenirea. Îl pomenesc cu cinstire cei care i-au fost împreună slujitori, numeroşii săi fii duhovniceşti, ca şi aceia care au avut doar bucuria de a-l întâlni; îi păstrează, totodată, neştearsă amintirea, pictura bisericească din atâtea sfinte locaşuri din ţară şi de peste hotare, pe care, cu râvnă sfântă şi cu dragoste, le-a înfrumuseţat. Iar fiiasca grijă a ucenicilor săi din Mănăstirea Antim, care s-au străduit să strângă şi să publice în acest volum o parte din predicile şi meditaţiile prin care Părintele Sofian a propovăduit cu sârg neistovit Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos - şi felurile întruchipării ei în viaţa Bisericii dreptmăritoare - ,
9
aşadar osteneala aceasta ni-l face acum un nepreţuit împreună-vorbitor şi sfătuitor duhovnicesc.
Din predicile adunate în această carte, se înţelege lesne cât timp dedica şi câtă nevoinţă a duhului depunea Părintele Arhimandrit Sofian pentru a ajunge la înţelesurile de adâncime, restauratoare de suflet, ale învăţăturilor Sfintei Evanghelii a Domnului nostru Iisus Hristos. În toate aceste cuvântări se simte puternica sa trăire a prezenţei reale, vii şi mai ales lucrătoare a lui Dumnezeu în Biserică, în cei care se biruiesc pe ei înşişi ca să împlinească voia cea dumnezeiască.
Aceia care l-au cunoscut ca liturghisitor, îşi amintesc, desigur, felul în care, retras în netulburată reculegere şi tensiune duhovnicească, slujea şi propovăduia Evanghelia mântuirii (Efeseni 1, 13), măsurând deopotrivă cu sensibilitate duhovnicească şi înţelepciune pastorală fiecare cuvânt rostit. Pentru Părintele Sofian, cuvântul sfinţitului slujitor este menit să devină, prin dumnezeiescul har, o putere spirituală de neoprit, prin care trebuie să se desăvârşească tainic lucrarea Domnului Hristos de luminare şi de eliberare lăuntrică, adică de vindecare sufletească a celor robiţi păcatului. Căci păcatul şi patimile, cu dreptate spune dânsul, secătuiesc în noi puterea de a cunoaşte şi de a iubi cu adevărat pe oameni şi pe Dumnezeu (pag. 32).
Cu blândeţea-i şi smerenia-i binecunoscute, dar şi cu fermitate şi autoritate duhovnicească, Părintele Sofian a adus roadă bogată de suflete Domnului secerişului (Luca 10, 2).
Cuvântările din acest volum – împărtăşind neistovitele şi dumnezeieştile înţelesuri ale unor pilde şi minuni ale Domnului Iisus Hristos, ca şi semnificaţiile de-suflet-ziditoare ale unor mari sărbători bisericeşti şi ale unor vieţi de Sfinţi, toate ne vorbesc şi despre chipul cel dinlăuntru luminat al unui neodihnit păstor de suflete care îi învăţa pe ceilalţi din cercare: „Când ne vom afla pe o asemenea cale (a sfinţeniei), vom urî fărădelegea şi păcatul, vom simţi nevoia lăuntrică de a face cât mai mult bine în jurul nostru. Atunci ne vom însufleţi uşor pentru tot ce este frumos, nobil şi de folos semenilor noştri şi
10
vom simţi din plin bucuria şi dulceaţa faptei bune, având mereu în noi un duh smerit şi blând” (pag. 149).
De aceea, cu bucurie binecuvântând publicarea acestui miresmat Buchet de cuvântări, rugăm pe Preabunul Dumnezeu să-i dăruiască Părintelui Arhimandrit Sofian „desfătarea vieţii Sale celei nesfârşite şi fericite”, iar pe cei care vor citi această carte să îi arate mai întemeiaţi în credinţă, întăriţi şi neclintiţi de la nădejdea Evangheliei (Coloseni 1, 23).
11
PĂRINTELE SOFIAN – OM AL BLÂNDEŢII DUMNEZEIEŞTI
† TEOFAN
Mitropolitul Moldovei
„Eu am zis: dumnezei sunteţi” (Ioan 10, 34). Ţinta urmată cu tenacitate de creştinul autentic este îndumnezeirea, dobândirea Sfântului Duh. Puţini oameni au capacitatea să înţeleagă acest lucru şi, mult mai puţini, sunt cei care într-o generaţie întreagă îndeplinesc chemarea de a fi dumnezei.
Cum se manifestă un om îndumnezeit? Cum arată o persoană care a devenit sălaş al Duhului Sfânt? Care este chipul celui ce a ajuns la „unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” ( Efeseni 4, 13)?
Dumnezeu m-a binecuvântat de-a lungul vieţii să întâlnesc mulţi oameni îmbunătăţiţi duhovniceşte. Amintesc câţiva dintre cei plecaţi în lumea Împărăţiei cerurilor: părintele Vitimion cel simplu de la Schitul Slănic Argeş, Maica Teodosia cea mult rugătoare de la mănăstirea Bussy en Othe de lângă Paris, Părintele Paisie cel Sfânt de la Sihăstria dimpreună cu Părintele Cleopa mărturisitorul, Părintele Teofil cel întru totul curat de la Balaciu, Părintele Ghedeon cel cuminte de la Schitul Crasna…
La fiecare dintre cei amintiţi am simţit un anume suflu al îndumnezeirii. Ceva de dincolo de lume, ceva inaccesibil nouă, muritorilor obişnuiţi, se descoperea în privirea lor, în glasul, în mişcările, în fiinţa lor: curăţenie sufletească, sensibilitate, disponibilitate spre jertfă, smerenie în orice situaţie, încredere nebună în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, capacitate totală de a binecuvânta, de a iubi, de a ierta, de a purta durerea celuilalt, de a-i oferi bucurie.
12
La acestea toate şi la multe altele se adaugă o atitudine, o stare, un duh inefabil al blândeţii, al bunătăţii, al îngăduinţei. Părintele Sofian de la Mănăstirea Antim, de la a cărui naştere în cer se împlinesc 7 ani, a fost un astfel de chip, un chip al blândeţii prin excelenţă. Întreaga sa fiinţă răspândea blândeţe şi bunătate.
Timp de aproape 10 ani am fost binecuvântat de Dumnezeu să vieţuiesc sub acelaşi acoperiş monahal cu Părintele Sofian. Astfel, aproape în fiecare zi schimbam cel puţin câteva cuvinte, ne sfătuiam pentru binele mănăstirii, adesea slujeam la acelaşi altar, şi, mai ales, eu îmi sprijineam creştetul pe umărul lui în ceas de cumpănă. O, Doamne! Ce izvor de trăire, ce infuzie de har, ce reconfortare sufletească poate trăi omul atunci când creştetul şi-l pleacă pe umărul unui om sfânt. Încercarea prin care trece, suferinţa care-i sfâşie inima devin, la picioarele unei persoane precum Părintele Sofian, izvor de răbdare, de curaj, de nădejde. Iar când un astfel de om te bucură cu prietenia lui, îţi încredinţează anumite trăiri ale sufletului, inima-ţi primeşte o stare de pace, odihnă sufletească ale cărei urmări nu se şterg nicicând.
Un chip al blândeţii, acesta a fost bunul părinte Sofian. Bucureştenii i-au sesizat în număr necrezut de mare izvorul inepuizabil de sensibilitate, gingăşie şi candoare şi se adăpau la această fântână de har în clipe de bucurie şi, mai ales, de încercare. Părintele îi asculta, îi binecuvânta, îi înţelegea în durerea sau păcatul lor, îi întărea şi, mai presus de toate, îi iubea. Îi iubea pentru că era smerit; îi iubea pentru că le purta poverile la rugăciune; îi iubea pentru că îi ajuta cu sfatul; îi iubea pentru că inima sa îi cuprindea pe toţi.
Marele şi rarul dar al blândeţii, care împodobea fiinţa întreagă a Părintelui Sofian, se arăta şi prin faptul că nu avea nici cea mai mică tendinţă de a osândi, de a judeca, de a ţine minte răul. De-a lungul vieţii sale, Părintele Sofian a avut parte de multe vrăjmăşii, care i-au împovărat sufletul, i-au tulburat liniştea. Au fost duşmănii din afară şi, mai dureros, de la
13
casnicii lui. Le aşeza pe toate la picioarele Tronului ceresc prin atitudini de felul: „Doamne, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”
Părintele Sofian a trăit aproape întreaga sa viaţă de monah la Mănăstirea Antim, nu departe de Sfânta Patriarhie şi, în aceeaşi incintă cu sediul Cancelariei Sfântului Sinod. Nu a îndeplinit răspunderi oficiale înalte în sensul omenesc al lucrurilor, dar cunoştea ceea ce se întâmpla bine sau mai puţin bine în Biserică. Nu l-am auzit niciodată judecând, condamnând pe cineva care nu-şi împlinea bine datoria, sau, mai mult, cauza rău misiunii Bisericii. Asculta, medita se ruga şi tăcea. Aveam sentimentul că suferă, se întristează şi că preia situaţia respectivă în rugăciune şi o prezintă lui Dumnezeu spre rezolvare.
Părintele Sofian a plecat dintre noi acum şapte ani de zile. Mănăstirea Antim este altcumva după plecarea Părintelui. Arhiereii, preoţii, monahii şi credincioşii care l-au avut ca duhovnic nu-l mai întâlnesc în altar, în pridvor, pe aleile mănăstirii sau la chilie. Şi e aşa de tristă pentru noi, cei puţin credincioşi, Mănăstirea Antim, fără Părintele Sofian!
Sunt şi persoane, probabil dintre cei mult credincioşi, care vin la mănăstirea Antim, şi aici, în duh şi adevăr, îl întâlnesc pe Părintele. Amintirea feţei sale celei blânde şi rugăciunea lui pentru Mănăstirea care i-a fost atât de dragă, odihna sufletească sădită de el în multe inimi şi faptul că se află de şapte ani împreună cu Sf. Antim în veşnicia sălăşluirii cu Dumnezeu, dau certitudinea prezenţei Părintelui Sofian printre coloanele, florile, arhiereii, monahii şi credincioşii mănăstirii.
Blândeţea Părintelui Sofian se revarsă în cascade, valuri, valuri: peste mănăstirea Antim, peste cei care l-au cunoscut, peste Biserică, peste Ţară şi peste lume.
Îţi mulţumim, Doamne, că din vase de lut faci asemenea „dumnezei” fără de care lumea ta s-ar reîntoarce în nefiinţă.
14
CALDE ADUCERI AMINTE
† NICOLAE
Mitropolit al Banatului
Era prin anul 1942 când isprăvind liceul şi dorind să urmez cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, m-am deplasat din Caransebeş în capitală să aflu ce trebuie să fac, cum să mă înscriu, unde voi putea locui etc. Şi cum din tinereţe gândeam să devin odată monah, primele informaţii mi-am zis că le pot afla de la o mănăstire. Aşezământul de la Antim fiind printre cele mai centrale, am poposit aici şi monahul întâlnit care m-a primit cu deosebită afecţiune a fost Cuviosul Sofian. N-au trecut decât câteva luni şi devenind student teolog, printre cei pe care i-am avut într-un fel colegi, s-a aflat şi părintele Sofian.
De atunci relaţiile noastre au fost extrem de apropiate, ele continuând şi după ce fiecare dintre noi urmându-ne calea vieţii am ajuns pe poziţiile care ne-au permis să-L slujim pe Dumnezeu aşa cum am putut. Părintele Sofian ca duhovnic la mănăstirea Antim, dar în acelaşi timp pictor bisericesc, eu ca ierarh în Banat.
Cunoscându-i calităţile am profitat de relaţiile foarte apropiate pe care le întreţineam şi astfel obţinându-i aceptul, l-am invitat să picteze biserica unei parohii din apropierea Timişoarei. Cu asemenea însuşiri şi calităţi, cu multă credincioşie, pietate şi dăruire în slujba Bisericii, a devenit una din personalităţile de marcă ale Ortodoxiei româneşti, dar şi unul dintre duhovnicii mari ai noştri.
De câte ori mi se ivea prilejul să mă găsesc în Capitală, îl căutam şi împreună depănam nu numai calde amintiri dar şi gânduri legate de mai binele Bisericii.
Nu-l voi putea uita niciodată şi fără încetare îl voi avea în rugăciunile ce le îndrept spre Dumnezeu Atotputernicul.
15
PĂRINTELE SOFIAN BOGHIU MĂRTURISITORUL
† ANDREI
Arhiepiscop de Alba Iulia
Prin 1967, fiind student în Bucureşti, am ajuns la Mănăstirea Plumbuita. O bătrânică simpatică şi credincioasă a ţinut să-mi spună că „în urmă cu ani buni acolo era stareţ Părintele Sofian şi acum este la Mănăstirea Antim”.
M-am dus la Antim şi l-am văzut: era „blând şi smerit cu inima” aşa cum ne-ar dori Domnul Hristos pe toţi (Matei 11, 29). L-am întâlnit apoi de multe ori pe când eram laic, preot, doctorand şi episcop. Cu vremea, am aflat că Părintele Sofian a trecut şi el prin calvarul temniţelor comuniste, mărturisindu-L pe Hristos.
Părintele s-a născut la 7 octombrie 1912, pe plaiurile pline de frumuseţe şi credinţă ale Basarabiei, în comuna Cuconeştii-Vechi, judeţul Bălţi, din părinţii Ioan şi Alexandra Boghiu. Era al treilea dintre cei şase fraţi, iar la botez a primit numele de Serghei.
După şcoala primară, dovedind o reală vocaţie pentru studiu şi viaţă duhovnicească, ajunge frate de mănăstire la Rughi. Avea pe atunci 14 ani. Se înscrie apoi la Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti din Mănăstirea Dobruşa. În anul 1932, după absolvirea acestei şcoli, este trimis la Seminarul Monahal de la Cernica, unde va sta 8 ani.
În anul 1937, încă fiind seminarist, va fi tuns în monahism la Dobruşa, primind numele de Sofian. La 6 august 1939 Tit Simedrea, episcopul Hotinului, îl hirotoneşte ierodiacon la Catedrala din Bălţi. După absolvirea seminarului, în 1940, s-a reîntors la Dobruşa. Evenimentele triste ce au urmat, Basarabia fiind ocupată, l-au obligat ca împreună cu stareţul şi cu alţi
16
vieţuitori să se refugieze în România, la Mănăstirea Căldăruşani.
În 1940 se va înscrie la Academia de Belle Arte din Bucureşti, pe care o va termina în 1945. În 1942 se înscrie şi la Facultatea de Teologic, pe care o absolvă în 1946. Transferat la Mănăstirea Antim, este hirotonit ieromonah în anul 1945 de către arhiereul Atanasie Dincă. Doi ani de zile va fi profesor de pictură la Seminarul Monahal de la Neamţ (1950-1952), iar apoi revine preot la Mănăstirea Antim. Între anii 1954-1958 este stareţ la Mănăstirea Plumbuita.
Acum, în 1958, începe calvarul. Activitatea Părintelui Sofian, ca şi a altor oameni dăruiţi total slujirii lui Hristos, nu era pe placul stăpânirii. Pe 14 iunie 1958 se emite Mandatul de arestare nr. 23/B „împotriva numitului Boghiu Serghie Sofian” şi se ordona „tuturor organelor forţelor publice ca, conformându-se legii, să aresteze şi să conducă la arestul M.A.I. Bucureşti pe numitul Boghiu Serghie Sofian”.
Era ridicat, anchetat şi judecat, la fel ca ceilalţi membri ai mişcării „Rugului Aprins”. Ancheta lungă şi grea începe atunci, pe 14 iunie 1958, la orele 10.00 şi se va termina la orele 1400. Apoi va continua zile la rând. Se căuta o vină care să convingă şi să fie puternic cap de acuzare. Ori vina cea mai la îndemână, şi cea mai gravă, era să fii acuzat că ai făcut parte din Mişcarea Legionară.
La întrunirile Mişcării „Rugului Aprins” preocupările erau, în primul rând, de natură spirituală. Că se ajungea uneori şi la afirmaţii cu caracter politic este foarte firesc. Ce om cu suflet mare putea fi indiferent în momentul în care se instala un sistem ateu şi tiranic? Se ştie că aceste întruniri, după 1948, aveau un caracter conspirativ.
Marele merit al celor de la „Rugul Aprins” era acela că se gândeau şi la viitor. Ca atare, se preocupau de tineri. În dosarul Părintelui Sofian Boghiu se spune că acesta „a primit instrucţiuni de la co-inculpatul Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor) să se ocupe de educarea unui grup de studenţi care veneau la biserica
17
«Plumbuita» al cărei stareţ era. În acest scop inculpatul Boghiu Sofian a organizat o întrunire clandestină în incinta mănăstirii, la care a luat parte un grup de cinci studenţi, care participase la slujba religioasă în frunte cu Văsâi Gheorghe, cărora le-a vorbit în afară de problemele mistic-religioase şi despre probleme de ordin politic, căutând să sădească în ei neîncrederea în cele învăţate de ei în facultate şi să-i instige pentru a nu lua parte la viaţa politico-culturală ce se desfăşoară în facultate”. Vrednică de toată lauda această preocupare a părintelui.
La anchetă Părintele va recunoaşte că „acestor studenţi le-am spus că în afară de preocupările lor din facultate este bine să se ocupe şi de pregătirea lor sufletească, studiind anumite cărţi şi materiale cu caracter religios, care în facultate şi în general în şcoli, nu sunt permise”.
Incomod pentru oficialii puterii era şi faptul că la „Rugul Aprins” se schimbau pe lângă opinii şi cărţi, şi manuscrise. Cele mai multe religioase, dar, în contradicţie cu doctrina marxistă ce se dorea impusă. În dosar se menţionează că „în anul 1957 inculpatul Boghiu Sofian a primit un caiet cu poezii legionare de la inculpatul Dubneac Felix pe care, după ce l-a citit, l-a predat legionarului Zamfiroiu Grigore”. Erau poezii scrise de Radu Gyr în închisoare.
Cu obstinaţie anchetatorii întrebau despre acest caiet şi despre Zamfiroiu Grigorie. Ori acesta, executând lucrări la Mănăstirea Plumbuita, în mod normal ajungea în legătură cu stareţul. Părintele declara că „după procurarea materialelor respective, Zamfiroiu Grigore a fost angajat în continuare să monteze aceste plăci în biserică, lucrare ce a durat circa două săptămâni şi care a fost efectuată în cursul lunii noiembrie 1957”.
Erau interesaţi securiştii şi de relaţiile pe care Părintele Sofian le-a avut cu Sandu Tudor, în călugărie, Părintele Daniil. Părintele relatează: „Începând din anul 1947 – data când Sandu Tudor s-a stabilit la Mănăstirea Antim, până în 1948 – când a plecat din Bucureşti, au existat între noi relaţii de convieţuire în aceeaşi obşte, luând parte împreună la slujbele religioase ce se ţineau. Tot în
18
această perioadă am activat împreună în asociaţia «Rugul Aprins al Maicii Domnului», asociaţie care fusese înfiinţată în anul 1946 şi care era condusă de Sandu Tudor”.
Activitatea de la „Rugul Aprins” s-a continuat clandestin după 1948. Părintele Sofian relatează: „Începând din anul 1956, călugărul Sandu Tudor, când venea în Bucureşti, venea şi pe la Mănăstirea Plumbuita, unde făcea slujbe religioase. În intervalul 1956-1958 am venit în contact cu Sandu Tudor de circa cinci-şase ori în Bucureşti şi o dată la Mănăstirea Slatina în 1956, cu ocazia intrării în monahism a călugărului Andrei Scrima, în prezent în India”.
Părintele, pe lângă faptul că găzduia la „Plumbuita” întruniri ale celor de la „Rugul Aprins”, participa şi el la adunările din casa lui Alexandru Mironescu. Pe acesta îl vizita şi cu alte ocazii: „o dată îmi amintesc că m-am dus de am cerut adresa preotului Scrima din India de i-am scris şi trimis un calendar bisericesc acolo”.
Anchetele s-au sfârşit cu găsirea ca „vinovat” a Părintelui Sofian Boghiu. Tribunalul Militar, prin sentinţa nr. 125 din 8 noiembrie 1958, „în numele Poporului”, condamnă pe: „Boghiu Serghie Sofian la 16 (şasesprezece) ani muncă silnică şi 10 (zece) ani degradare civică, pentru infracţiunea p.p. de art 209 pct.1 C.P. şi art.58 pct.2-5 C.P. Se dispune confiscarea totală a averii personale…”
Urmează ispăşirea pedepsei în trei penitenciare: Jilava, Aiud şi Salcia. În Adeverinţa-Caracterizare de la Salcia se spune că „a prestat muncă în sectorul vegetal cu un procent mediu de îndeplinire a normei de 80-100%… nu a avut sustrageri de la muncă, precum nici alte abateri de la ordinea interioară… Comportarea în această formaţiune a avut-o satisfăcătoare”.
În 1964, în urma decretului general de graţiere, Părintele Sofian devine liber. Va lucra ca şi pictor la Institutul Biblic, între anii 1965-1967, fiind îmbisericit la Mănăstirea Plumbuita. Din 1968 revine ca şi stareţ la Mănăstirea Antim, până pe data de 14 septembrie 2002, când Dumnezeu l-a mutat de pe pământ.
Părintele a pictat biserici şi a scris. Dar, mai ales, a format duhovniceşte şi a mângâiat. Întrebat fiind care sunt principalele
19
însuşiri ale ortodoxiei, a răspuns: „Smerenia şi dragostea! Cele pe care le recomandă Mântuitorul: «Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre». Domnul nostru Iisus Hristos ne îndeamnă aici să încercăm să dobândim smerenia şi dragostea, care sunt atributele lui Dumnezeu. De aceea cred că cu aceste două virtuţi se poate începe descrierea ortodoxiei”.1
1 Părintele Sofian Boghiu, Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe, Bucureşti, 2003, p.158.
20
PĂRINTELE SOFIAN, BUN PREOT ŞI PRIETEN
† GHERASIM
Episcop al Râmnicului
Se împlinesc 7 ani de la trecerea la Domnul a vrednicului ostenitor la Sfânta Mănăstire Antim din Bucureşti, arhimandritul Sofian Boghiu.
L-am cunoscut şi apreciat când eram elevi la Seminarul Monahal Cernica. Prin anii 1936-1938, era bibliotecar la seminar şi l-am înlocuit cât a fost plecat în Basarabia la înmormântarea mamei sale. De atunci, între noi s-a legat o prietenie sinceră, dovadă că în 1943, el fiind acum la Mănăstirea Antim, a intervenit la arhiereul Eugen Laiu, să fiu primit şi eu la acea mănăstire, apoi, tot el a intervenit la Ministerul Cultelor şi am fost numit în postul de preot slujitor în acelaşi an 1943.
Biserica mănăstirii se afla într-o avansată stare de degradare: ploua prin acoperiş, iar turlele de lemn nu mai prezentau nicio siguranţă. In plin război, părintele Sofian împreună cu părintele Benedict Ghiuş au apelat la prietenul lor generalul Traian, să se refacă turlele din cărămidă, cum fuseseră înainte de cutremurul din 1940.
Cu trudă şi jertfă am lucrat cu toţii la restaurarea Sfântului Locaş, această lucrare impresionând credincioşii întrucât Bucureştiul atunci era sub bombardament.
Au venit vremuri tulburi, dar în jurul Sfintei Mănăstiri au venit oameni cu înaltă cultură şi cu o trăire duhnovnicească deosebită. Rugul Aprins a fost un fenomen de atitudine, de rezistenţă ortodoxă împotriva ateilor comunişti. Aici, îi vom găsi pe arhimandriţii Sofian Boghiu şi Benedict Ghiuş, părintele Daniil, Alexandru Mironescu, Constantin Joja, Vasile Voiculescu, părintele Stăniloae şi mulţi alţii.
21
Aici s-a practicat rugăciunea minţii într-un moment de confruntare dramatică între forţele binelui şi cele ale răului.
Fire blândă, gata mereu să-şi ajute semenul, părintele Sofian a rămas un duhovnic iscusit, model de bunătate, răbdare şi înţelepciune.
Întreaga activitate a părintelui Sofian, pe toate planurile, oricât de diversă şi de bogată, a avut ca centru dinamic şi focar de inspiraţie, Sfânta Liturghie. A fost un pasionat şi îndrăgostit de bine şi de frumos.
Sunt mândru că am fost contemporani şi m-am bucurat de prietenia sa.
A întâmpinat multe obstacole dar le-a considerat bine venite şi întăritoare.
Felul său de a fi liniştit, senin, detaşat, chip luminat, duhovnic iscusit, figură legendară a Mănăstirii Antim, arhimandritul Sofian Boghiu va rămâne de-a pururi în inimile noastre.
22
CU PĂRINTELE SOFIAN ÎN GÂND ŞI ÎN RUGĂ LA ŞAPTE ANI DE LA PLECAREA DINTRE NOI
† CASIAN
Episcopul Dunării de Jos
S-au scurs şapte ani de la plecarea dintre noi a duhovnicescului părinte Sofian, o autentică „icoană” a omului lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor veacului nostru, un model greu de imaginat de avvă autentic într-o aglomerare urbană ca cea a Bucureştiului.
Despre Părintele Arhimandrit Sofian, cunoscut de toţi creştinii ca mare duhovnic la Mănăstirea Antim din capitală, iar acum în loc de odihnă, în aşteptarea Învierii, la mănăstirea Căldăruşani, se spun lucruri frumoase şi se arată în amintirea sa operele sale de certă valoare creştină şi mărturiile din viaţa sa duhovnicească. Dar mai presus de toate sublinierile celor ce au avut şansa de a-l fi cunoscut, de a-l fi ascultat mai ales în scaunul spovedaniei, sau ale celor ce au avut prilejul de a-i fi fost în preajmă, despre părintele Sofian, la şapte ani de la plecarea dintre noi, se pot exprima mai ales sentimente de iubire pură faţă de un ales al lui Dumnezeu, care prin adormire, continuă să fie tot atât de prezent, ca şi în vieţuirea de aici de zi cu zi.
Omul cu viaţă sfântă, încă de pe pământ se detaşează de cele pământeşti, iar încercările, primejdiile şi necazurile le aşează în categoria bucuriilor oferite de Domnul pe Cruce, ca astfel să se preguste tot aici şi raza „Luminii celei nenăscute”. Părintele Sofian a primit în viaţa trecătoare, nonagenar, toate darurile oamenilor buni şi pe cele ale celor mai puţin buni. Pe toate, însă, le-a luat ca de la Dumnezeu şi tuturor le-a răspuns din răspunsurile lui Dumnezeu şi ale bineplăcuţilor Săi.
Puţini sunt oamenii Bisericii lui Hristos identificaţi „trup şi suflet” ca Părintele Sofian cu frumuseţea cerească exprimată
23
aievea în manifestările şi în slujirile sale. Chip îngeresc, privire introvertită şi luminoasă, trup plecat spre lucrarea în smerenie, poziţie hieratică în faţa Sfântului Altar, „icoană vie” în scaunul spovedaniei şi frumuseţe cerească expusă în pictarea bisericilor, ca mare artist şi pictor bisericesc. Pe toţi cei ce nu-l uităm şi ne rugăm Domnului pentru fericita sa odihnă, Părintele Sofian ne ajută să ne depăşim propriile neîmpliniri duhovniceşti şi mai ales, ne oferă mereu chipul blândeţii şi al bunătăţii sale ca daruri de nepreţuit.
Să-l cunoaştem din ce în ce mai bine şi după adormire prin ceea ce ne-a lăsat în slujirea sa din Biserică şi mai ales să-i împlinim, după putere şi după râvnă, sfaturile şi viaţa ascetică curată.
Dumnezeu să-l mântuiască şi să-l aşeze între sfinţii Săi, iar pe noi să ne învrednicească să-l pomenim permanent! Să rămânem împreună în rugăciune şi în cinstitoare evocare a vredniciilor sale.
24
SOFIAN ARHIMANDRITUL, ZUGRAVUL SIHASTRU PRIN CETĂŢILE LUMII
† CALINIC
Episcop al Argeşului şi Muscelului
Adeseori, Patriarhul Teoctist, cu felul său original de a gândi şi vorbi pomenea de Arhimandritul Sofian Boghiu. Nu se ivea din povestire nici un fel de vorbă cu iz ironic sau zeflemea, ci devenea foarte sobru şi cădea pe gânduri.
Aşa am înţeles pe Sofian Arhimandritul, pictor şi duhovnic, stareţ şi învăţător pentru cei mulţi, cu răbdare de diamant, se înscria, chiar din timpul vieţuirii în această frumuseţe a lumii văzute, ca un îndreptător al credinţei, cu mireasmă duhovnicească, artist iconar şi urzitor de fresce prin mănăstiri şi cetăţile lumii.
L-am cunoscut la Mănăstirea Sinaia, când eram în obşteasca ascultare, rugându-mă să am în grijă pe fratele său, Lucian ierodiaconul de la Schitul Bunea, care era cuprins de boală.
Atunci am înţeles fineţea şi măsurata vorbă, precum şi cuviincioasa privire cu mlădierea glasului întru culorile ce se aşterneau pe picturile din biserici şi icoane.
Mai târziu, l-am văzut pe schelă la Mănăstirea Radu Vodă, unde picta biserica. Am stat puţin de vorbă cu el şi l-am lăsat în liniştea sfinţilor pe care-i întrupa în culoare şi rugăciune. L-am simţit copleşitor, fără vorbă. Se înţelegea, de departe şi de aproape, că privirea şi mâinile lucrau la zugrăvirea sfinţilor, iar mintea-i cobora mereu în adâncul inimii, şoptind rugăciunea de chemare a lui Iisus, în lucrările sale mari şi mici.
Am slujit odată în soborul pe care-l conducea la Mănăstirea Sfântul Antim Ivireanul. Acelaşi isihast, în plină
25
cetate a Bucureştilor, ce se transforma în dărâmări de biserici şi ruine. Suferinţa sufletului său nu o putea ascunde, ivindu-se adesea pe faţa sa împodobită cu barba albă ca omătul.
S-a stins ca o lumânare, aproape neştiut de mulţi şi fără paradă, ca atunci când pleacă un mare isihast şi vorbitor cu îngerii. Acum odihneşte în dumbrava minunată de la Căldăruşanii lui Matei Basarab, de unde aşteaptă obşteasca înviere.
Înainte de a pune capăt acestor cuvinte – pentru că nu-l bucura lunga vorbire – mi-a coborât în gând un bob de rouă, că ar putea fi şi el un sfânt!
26
UN DUHOVNIC BLÂND ŞI LUMINAT
† Ciprian Câmpineanul
Episcop Vicar Patriarhal
Despre viaţa şi slujirea sfântă a părintelui Arhimandrit Sofian Boghiu, stareţul mănăstirii Antim din Bucureşti, am luat cunoştinţă pentru prima dată din paginile Convorbirilor duhovniceşti ale neobositului Ieromonah Ioanichie Bălan, publicate într-un prim volum în 1984, pe vremea când îmi făceam studiile la Seminarul Teologic din Buzău.
Câţiva ani mai târziu, ca student la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, aveam să-l văd faţă către faţă şi să-i ascult cuvântul de învăţătură rostit la o slujbă de priveghere de sâmbătă seara, la care, pe lângă mulţimea de credincioşi, participau uneori şi studenţi de la teologie.
Privindu-l, faţa senină şi blândă îmi confirma chipul duhovnicesc al bătrânului de pateric ce mi se conturase în minte încă de pe vremea când îmi hrăneam sufletul cu învăţăturile şi sfaturile sau apoftegmele părinţilor pustiei din aşa numitul Pateric Egiptean, o carte rară pentru acele vremuri.
Din prea multă sfială, n-am îndrăznit să mă apropii îndată de părintele Sofian, pe care totdeauna îl vedeam asaltat de mulţimea căutătorilor de răspunsuri duhovniceşti, motiv pentru care sfinţia sa însuşi se îndepărta de mănăstire, mergând fie în ţară, fie în străinătate, ca să înveşmânteze cu frumoase picturi bizantine lăcaşurile de cult. Era deja cunoscut nu doar ca duhovnic iscusit, ci şi ca pictor bisericesc consacrat, punându-şi astfel în valoare darurile deosebite cu care Dumnezeu l-a înzestrat.
Anii au trecut şi în octombrie 1999, când m-am întors în ţară, spre bucuria şi mângâierea mea sufletească, vrednicul de pomenire patriarh Teoctist a rânduit să fiu închinoviat în obştea
27
mănăstirii Antim, aflată şi atunci sub îndrumarea aceluiaşi mare duhovnic şi stareţ Sofian Boghiu, al cărui chip, vizibil împovărat de ani şi slăbit de suferinţe fizice, mi se înfăţişa cu aceeaşi privire senină, blândă şi pătrunzătoare. Din pricina problemelor de sănătate, nu mai putea liturghisi decât rareori, dar nici nu accepta să rămână în chilie, unde putea asculta cântările sfinte prin intermediul unui difuzor. Astfel, atât la priveghere, cât şi la Sfânta Liturghie din duminici şi sărbători, îşi îndrepta încet paşii spre altarul sfânt în care slujise vreme de peste 50 de ani. Credincioşii ştiau cam în ce moment al zilei îşi făcea apariţia în curtea mănăstirii şi, ca la un semnal, dintr-o dată îl înconjurau, cerându-i binecuvântarea şi petrecându-l până la uşa altarului.
Pentru slujitorii mănăstirii Antim – în rândul cărora m-am numărat şi eu, mai întâi ca diacon, apoi ca ieromonah – prezenţa părintelui Sofian în sfântul altar era percepută ca o făclie aprinsă, ce revarsă în juru-i lumină, pace, odihnă şi încredere. Erau pentru noi singurele prilejuri când părintele ne aparţinea, parcă, în totalitate, fiind alături de noi, împreună cu noi şi pentru noi şi întărindu-ne în slujirea sfântă cu rugăciunea sa neîntreruptă. Aceasta, pentru că la chilie, din pricina regimului medical auster, cu anevoie izbutea cineva să-l întâlnească şi să-i vorbească. Şi am înţeles cu toţii rostul acestor măsuri de protejare a părintelui.
A suferit în tăcere în ultimi doi ani, dar n-a încetat să se roage pentru sine şi pentru noi toţi, vieţuitorii obştii monahale şi credincioşii mănăstirii Antim, fiii săi duhovniceşti, cărora s-a dăruit pe sine cu toată fiinţa şi le-a împărtăşit cu prisosinţă câte ceva din înţelepciunea sa, din experienţa pastorală, din cunoştinţele sale, dar mai ales din trăirile sale. Pentru că, atunci când îţi vorbea, părintele Sofian nu-ţi transmitea pur şi simplu ideile unei teologii cerebrale, ci roadele experienţei sale duhovniceşti personale, ale teologiei trăite; de aceea cuvântul său era „cu putere multă”. Aşa aveam să-l cunosc şi eu, începând cu toamna anului 2001 (când, din încredinţarea părintelui patriarh Teoctist am preluat responsabilitatea
28
coordonării administrative a mănăstirii) în timpul unor convorbiri de taină ce m-au întărit şi mi-au dat curaj în momente de binecuvântată încercare. Aşa îi voi păstra amintirea – de duhovnic bun, smerit şi luminat – şi-l voi pomeni cu recunoştinţă cât voi fi, înălţând gând de rugă către Preamilostivul Dumnezeu şi mulţumindu-I că a dăruit poporului român astfel de duhovnici, adevăraţi stâlpi de foc ai Ortodoxiei româneşti.
Omagiindu-l cum se cuvine la împlinirea a şapte ani de la plecarea sa spre patria cerească, rugăm pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Arhiereul Cel Veşnic, să-l odihnească în locaşurile sfinţilor pe cel ce ne-a fost tuturor părinte şi îndrumător duhovnicesc, arhimandritul Sofian Boghiu.
29
MISIONARUL DIN „PUSTIUL CAPITALEI”
Arhimandrit Timotei Aioanei
Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Prin anii 1994-1995, la Centrul Eparhial Iaşi, poposea arhimandritul Sofian Boghiu, cel care întocmea devizele de pictură pentru unele biserici mănăstireşti şi parohiale din Arhiepiscopia Iaşilor şi, în special, pentru Biserica „Sf. Gheorghe” - vechea Catedrală mitropolitană din Iaşi. La întâlnirea cu mitropolitul şi cu unii părinţi, a apărut, la un moment dat, un monah de la Putna care era nemulţumit de petrecerea în obşte şi căuta, după cum zicea el, liniştea pustiei. Miraţi fiind toţi de cererea tânărului novice care nu avea încă experienţa marilor părinţi, a apelat la sfatul părintelui Sofian, care tăcea cu înţelepciunea omului bătrân. „În care pustie vă nevoiţi, părinte Sofian?” a întrebat mitropolitul. „În pustiul Capitalei”, a răspuns avva şi apoi a tăcut din nou.
Monahului de la Putna i-a fost recomandat exemplul părintelui Sofian, care petrecuse în ascultare totală mai mult de 40 de ani în iureşul Capitalei, slujindu-L pe Mântuitorul Hristos în totală dăruire şi smerenie.
Cugetând uneori la cuvintele părintelui Sofian, mi-am dat seama cât i-a fost de greu să vieţuiască zeci de ani în mijlocul Bucureştiului, gândindu-se mereu la „liniştea pustiei” din tinereţea sa petrecută atât în Basarabia cât şi la Căldăruşani, în ambianţa Codrilor Vlăsiei.
Atmosfera de la Antim, în ultimii ani de comunism
Urmând anul I de facultate la Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti, l-am întâlnit de multe ori pe părintele Sofian, slujind ca ierodiacon la altarul Mănăstirii Antim, la unele liturghii chiar sub protia episcopilor-vicari patriarhali
30
Nifon Ploieşteanul şi Vasile Târgovişteanul. În soborul de la Antim era atunci şi părintele Adrian Făgeţeanu, un duhovnic aspru şi conştiincios, care venea în fiecare zi din oraş, de la o rudenie unde locuia, precum şi un preot de mir, cu vârstă venerabilă, foarte spiritual, impunător şi simpatic, Alexandru Zaharescu, care slujise la biserica „Sfântul Spiridon” - Vechi, demolată de regimul comunist.
Atmosfera de la Antim era una aparte în peisajul eclesial al Bucureştiului de atunci, în anii de sfârşit ai regimului comunist. La slujbele de priveghere din ajunul sărbătorilor şi duminicilor, veneau câteva sute de credincioşi care ascultau cu mare atenţie catehezele de la sfârşit, rostite cu mare delicateţe de părintele Sofian şi cu verb înflăcărat de părintele profesor Petre I. David, slujitor şi el la Mănăstirea Antim. Când nu era prezent un arhiereu, părintele Sofian slujea cu mare grijă, folosindu-şi vocea sa melodioasă în psalmodierea ecfoniselor spuse cu simţire şi trăire înaltă. După slujbe, părintele Sofian rămânea mult timp în compania lor, spovedea şi citea rugăciuni la toată trebuinţa. La spovedanie, oferea sfaturi fiilor duhovniceşti care erau mulţi la număr şi unii dintre ei cu studii şi funcţii importante.
„Cine se poate pune cu marele Irineu Protcenco...”
O amintire specială din ultimele luni ale regimului ateu este aceea legată de o vizită pastorală a părintelui Sofian la un înalt demnitar al vremii. Mi-a spus, într-o seară de sâmbătă, să-l însoţesc la oficierea unei aghiasme, rugându-mă să păstrez taina respectivă. Aşa am făcut şi n-am divulgat niciodată numele „arhicunoscut” al familiei care-l invitase. După slujba pentru care fusesem poftiţi, am rămas câteva ceasuri la familia respectivă, părintele Sofian întreţinând, în acest răstimp, o atmosferă cordială, cu discuţii pe mai multe teme, în special duhovniceşti.
La Mănăstirea Antim, părintele avea un obicei preluat din tradiţia Basarabiei. Orice preot, monah sau de mir, chiar
31
dacă nu avea rangul de protosinghel sau iconom stavrofor, purta cruce la slujbele de Priveghere şi Liturghie. Motiva într-un anume fel şi oferea întotdeauna oaspeţilor şi preoţilor mănăstirii (printre care şi ieromonahul Adrian) această binecuvântare.
O altă amintire legată de părintele Sofian este aceea a epistolelor sale scrise într-o splendidă ortografie, trimise cu grijă la sărbători sau cu alte prilejuri. Fiecare misivă era de fapt o mică operă de artă care încânta privirea prin frumuseţea literelor şi încălzea inima prin profunzimea cuvintelor.
Arhimandritul Sofian Boghiu a fost şi un apreciat pictor. Multe mănăstiri şi biserici de enorie l-au avut ca zugrav şi nu unul obişnuit, ci atent şi talentat. În zona mea natală, aproape de ctitoria lui Lăpuşneanu, a pictat o biserică în satul Slatina, numit şi Drăceni, într-o zonă mirifică, pe apa Suhăi, la poalele Stânişoarei. Cum a ajuns de fapt acolo părintele Sofian? Preotul din sat, Petru Ciobanu, era prieten apropiat cu episcopul-vicar patriarhal Antonie Plămădeală, care l-a rugat insistent pe patriarhul Justinian să-i îngăduie pictorului deplasarea şi truda de pe schela bisericii amintite. S-a lucrat cu dificultate, fără lumină electrică, doar cu felinare şi lumânări. Când pictura s-a isprăvit, arhimandritul Sofian a fost invitat la măreaţa slujbă de sfinţire oficiată de episcopii Antonie Plămădeală şi Irineu Crăciunaş. În biserica parohială era o icoană a Maicii Domnului pictată de Irineu Protcenco. I-a cerut preotului Petru Ciobanu îngăduinţa de a avea icoana în chilia lui mai mult timp. A adus-o la Bucureşti şi a încercat să-i facă o copie. După mai bine de un an i-a restituit-o şi i-a mărturisit: „Am încercat, dar n-am reuşit. Cine se poate pune cu marele Irineu Protcenco...”
Sofian Boghiu a uitat de sine şi s-a îngrijit de alţii
Şi astăzi în biserica din Slatina icoana lui Protcenco stă aşezată sub fresca arhimandritului Sofian. Şi peste una şi peste alta au trecut anii şi vremurile. Şi icoana şi fresca ştiu multe despre tainele pictorilor care s-au întâlnit în lumina împărăţiei,
32
pe care au zugrăvit-o cu neîmpuţinată grijă şi evlavie, în lumea aceasta.
Arhimandritul Sofian Boghiu a uitat de sine şi s-a îngrijit mult de alţii. Spovedaniile, omiliile, sfaturile, slujbele, pictura şi cântarea i-au umplut cu folos viaţa aceasta pământească şi l-au pregătit pentru veşnicele bunătăţi.
A plecat dintre pământeni înconjurat de mulţime de ucenici, privegheat de patriarhul ţării şi de mulţi ierarhi cărora le-a fost apropiat. Alţi ierarhi şi clerici din toate cuprinderile româneşti îl pomenesc în rugăciuni şi-i cinstesc viaţa şi lucrarea din „pustiul Bucureştilor”.
L-am căutat într-o zi la Mănăstirea Căldăruşani, locul lui de suflet, ales pentru veşnica odihnă. Bătrânul arhimandrit, trudit de multa-i nevoinţă, n-a mai răspuns la cuvintele noastre. Sau poate a răspuns, tainic, printr-o rugăciune de foc, aidoma aceleia de la „Rugul aprins” care i-a însufleţit pe isihaştii antimişti în zbuciumatul veac XX.
33
PĂRINTELE SOFIAN – ICONARUL SUFLETELOR NOASTRE
Arhimandrit Mihail Stanciu
Stareţul Sfintei Mănăstiri Antim
Când am păşit prima dată în incinta Mănăstirii Antim, student fiind, în primăvara anului 1994, eram cuprins anticipat de emoţia întâlnirii, dorite de multă vreme, cu Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu. Am participat la Sfânta Liturghie şi, de la distanţă, din pronaos, unde stăteam, îl admiram tăcut pe Părintele Stareţ care conducea slujirea liturgică într-un mod plin de maiestuozitate şi gingăşie. Citisem în cărţi că a pătimit ani grei în temniţele comuniste, că şi-a împodobit viaţa cu frumuseţile credinţei şi ale înţelepciunii creştine, că a împodobit la rându-i sufletele multora cu aceste frumuseţi, şi că a împodobit multe biserici cu icoane şi fresce. Dar aceste puţine cuvinte nu puteau decât să-mi stârnescă dorinţa de a-l întâlni, de a-l cunoaşte personal, de a-i cere binecuvântare şi sfat. Aşa m-am apropiat eu de Mănăstirea Antim şi de Părintele Sofian.
Aşteptam cu inima vibrând, aşadar, împreună cu alţi colegi ascorişti, binecuvântarea Părintelui după slujbă. Vederea tot mai aproape a chipului său luminos şi senin mă bucura şi mă învăluia treptat în taina unei descoperiri taborice. Am avut, pentru câteva secunde, încredinţarea unei întâlniri providenţiale cu un om care l-a văzut pe Dumnezeu în lumină şi s-a umplut şi el de lumina Lui… Această încredinţare am trăit-o apoi şi în Taina Spovedaniei, şi în alte clipe de sfat, când, primind iertarea şi cuvântul de folos, simţeam că prin ochii Părintelui Sofian mă priveşte iertător şi iubitor Însuşi Dumnezeu. Oare voi fi eu îndeajuns de mulţumitor pentru aceste binefaceri primite?...
34
Intrând apoi în luna martie 1997, împreună cu alţi patru fraţi, în obştea monahală a Mănăstirii Antim, am avut felurite ocazii de a-l vedea, de a-l cunoaşte mai îndeaproape pe Părintele nostru Stareţ Sofian. L-am văzut slujind la Altar, l-am ascultat predicând la amvon sau psalmodiind la strană, l-am cunoscut spovedindu-ne, l-am însoţit în plimbare prin grădină, l-am văzut pictând la şevalet, l-am simţit rugându-se la chilie, l-am văzut ajutând pe cei nevoiaşi… Cinci ani şi jumătate l-am întâlnit, zi de zi, în aceeaşi lumină, cumpătare, statornicie şi bucurie lăuntrică.
Primul lucru pe care îl sesizai în prezenţa părintelui Sofian era „pacea lui Dumnezeu care covârşeşte toată mintea” (Filipeni 4, 7). Pacea este semnul prezenţei lui Hristos în om. Netulburarea pe care o simţeai în chipul bătrânului Stareţ era mărturia odihnei Duhului Sfânt în persoana lui. Iar înţelegerea, pe care ţi-o împărtăşea atunci când slujea sau vorbea, te umplea de bucuria vederii lui Hristos. Orice întâlnire cu Părintele Sofian conducea astfel la o descoperire în lăuntrul tău a lui Hristos. Parcă icoana Lui din tine se restaura sub penelul rugăciunii şi al cuvintelor Părintelui. Curăţirea la care te chema iscusitul iconar de suflete dădea rod în inima ta: pocăinţa, rugăciunea, milostenia…
Părintele Sofian a fost un om blând şi smerit cu inima, ascultător şi răbdător, un om iubitor şi ajutător al celor necăjiţi. De aceea ne şi îndemna totdeauna să dorim cel mai mult smerenia şi dragostea. „Pe acestea să căutăm a le dobândi, spunea Părintele, căci ele sunt trăsăturile fundamentale şi specifice ale Ortodoxiei.” Dar era şi riguros şi ferm în afirmarea învăţăturii ortodoxe, combătând minciunile eretice în predici şi cateheze. Aveam adeseori senzaţia că prin cuvintele Părintelui Sofian ne grăieşte Părintele Stăniloae, alt mare trăitor al Bisericii Ortodoxe Române, împreună pătimitor în temniţă pentru participarea la întâlnirile Rugului Aprins. Încă şi zâmbetul le era acelaşi, odihnitor şi delicat.
35
Dar, cred că starea şi trăsătura dominantă a Părintelui Sofian era rugăciunea. Tăcerea, blândeţea şi lumina ce iradiau împrejurul său erau mărturia rugăciunii lui neîntrerupte. Deprinsă de la Părintele Ivan Kulâghin, pe care îl iubea foarte, „lucrarea rugăciunii lui Iisus era, cum spunea însuşi Părintele Sofian, experienţa duhovnicească la care era mereu începător”. Dar totdeauna învăţa pe alţii să se roage neîncetat, povăţuindu-i pe mulţi ucenici monahi şi mireni cum să se angajeze în această lucrare lăuntrică numită de Sfinţii Părinţi plugăria sufletului. Părintele Sofian ne-a lăsat şi nouă dorul de rugăciune şi rugăciunea lui însuşi pentru noi. Credem că şi acum Părintele se roagă pentru această obşte monahală şi pentru toţi credincioşii mireni cărora le-a fost duhovnic. Trebuie amintit şi faptul că mulţi ierarhi au fost fii duhovniceşti ai Părintelui Sofian.
De asemenea, sfatul Părintelui venea cu autoritate şi delicateţe totodată. Cuvântul său rostit, ca şi cântarea psalmodiată, ca şi icoana pictată, avea putere multă. Limbajul simplu, nepretenţios, intonaţia şi măiestria exprimării artistice atingeau străluciri de mare forţă duhovnicească, de profundă înţelepciune şi de înaltă sensibilitate. A fost un orator iscusit, un iconar priceput şi un păstor bun, ca şi ctitorul şi ocrotitorul mănăstirii, Sfântul Antim Ivireanul, pe care l-a iubit şi urmat în dăruire.
Cu smerita mea mărturisire, vin să aduc mulţumire şi recunoştinţă Părintelui Sofian pentru toate bucuriile şi ocrotirile primite de la Dumnezeu prin Sfinţia sa, pentru toate sfaturile şi încurajările cu care am biruit încercările din viaţă, şi, pomenindu-l mereu în inimă, îl rog, alături de părinţii şi fraţii din obştea noastră, să ne ierte pentru neascultările şi greşelile noastre şi să ne povăţuiască în continuare pe calea mântuirii. Dumnezeu să-l odihnească în veci împreună cu Sfinţii întru Împărăţia Sa!
36
CHIPUL BLÂND ŞI SMERIT AL PĂRINTELUI SOFIAN
Arhimandrit Benedict Sauciuc
Stareţul Mănăstirii Neamţ
L-am cunoscut pe părintele Sofian în anul 1980 la Mănăstirea Antim, împreună cu fratele meu monahul Antonie, frecventam biserica, mai întâi la slujbele de priveghere iar duminica la Sfânta Liturghie şi la vecernie, urmate de frumoasele cuvântări care ne ţineau cu sufletul la gură, absorbind cuvintele marilor predicatori ai Antimului. Deşi este în mijlocul Bucureştiului această frumoasă mănăstire şi-a păstrat tradiţia şi în timpurile de tristă amintire. Atunci erau numai doi călugări, părintele Paisie Prelipceanu care a trecut la Domnul în anul 1986 şi părintele Sofian. Antimul este mănăstirea unde s-au format cei mai mulţi ucenici sub chipul blând al părintelui Sofian, care a slujit biserica mai bine de jumătate de veac, ţinând rugul aprins pentru a împărtăşi tuturor din darurile primite de la Dumnezeu.
Părintele Sofian s-a dăruit pe sine pentru a dobândi pe alţii, pe noi toţi, după cum frumos spune şi monahul de la Rohia Nicolae Steinhardt în cartea „Dăruind vei dobândi”. Părintele Sofian ne spunea uneori că de mic copil era preocupat de mântuirea sufletului, intrând în mănăstire la vârsta de 14 ani, a parcurs toate ascultările, ca apoi să devină monah şi preot, prin acest fel slujind mai cu osârdie lui Dumnezeu şi oamenilor. Chipul blând şi firea aplecată spre cele duhovniceşti l-a adus ca slujitor în capitală, ca apoi să devină bunul duhovnic al Antimului. În această perioadă Mănăstirea Antim era frecventată de mari personalităţi, atât clerici cât şi credincioşi care erau preocupaţi de „rugăciunea lui Iisus” sub îndrumarea
37
ieroschimonahului Daniil Teodorescu, care a fost iniţiatorul „Rugului Aprins”.
Aceste întâlniri aveau ca temă isihasmul românesc din timpul Sfântului Nicodim de la Tismana până la Sfântul Paisie de la Neamţ şi ucenicii săi, care au ţinut practica rugăciunii lui Iisus în mănăstirile noastre. Întrucât regimul comunist nu vedea cu ochi buni aceste întâlniri, în anul 1958, mai mulţi părinţi şi persoane civile care frecventau Antimul au fost condamnaţi, iar părintele Sofian a fost încarcerat timp de 6 ani, până în anul 1964. De multe ori părintele Sofian spunea că detenţia pentru cuvioşia sa a fost o altă şcoală, o altă experienţă şi prin suferinţă s-a apropiat mai mult de Dumnezeu. După ce a revenit la Mănăstirea Antim, părintele Sofian a fost foarte prudent şi pentru a nu da loc interpretărilor, dacă cineva îi cerea un sfat se ducea la chilie şi venea cu o carte, ori cu Sfânta Scriptură şi în dialogul cu persoana respectivă spunea: „să vedem ce spune aici sau ce ne învaţă Sfânta Scriptură”. Acest lucru îl făcea pentru a nu fi luat la întrebări de securitate. Aşa a putut părintele Sofian să reziste în inima capitalei, să povăţuiască, să îndrume şi să dea cuvânt de folos tuturor celor care îl căutau. Adeseori mărturisea în biserică la uşa Sfântului Altar până la ora trei din noapte. Avea răbdare, multă răbdare, foarte multă răbdare, aproape că nu întâlneşti la nimeni, răbdarea pe care a avut-o părintele Sofian. La un ceas de seară ne-a povestit că în anul 1978 a fost împreună cu câţiva ucenici şi a pictat biserica Hama din Siria, deşi era război au stat acolo şi au terminat biserica de pictat. Din păcate această biserică a fost bombardată şi distrusă. Sub dărâmăturile ei au fost descoperite vestigiile altei biserici care data din primele veacuri creştine. Odată un ucenic de-al său era mai exigent şi a ocărât pe cineva din cei ce erau acolo şi ajutau la prepararea frescei. Părintele Sofian îi spune: părinte dacă ai ceva să spui, să ocărăşti pe cineva, să cerţi pe cineva, iată eu sunt aici, ceartă-mă pe mine, ocărăşte-mă, că eu am răbdare, nu te lua de aceştia că ei nu ţi-au făcut nimic.
38
Şi aşa părintele Sofian a luat asupra sa exigenţa altora pentru a nu fi tulburare. Această întâmplare mi-a povestit-o persoana în cauză, care s-a umilit văzând bunătatea şi multa răbdare a părintelui Sofian. Prin blândeţea preacuvioşiei sale a cucerit pe mulţi şi prin taina spovedaniei a adus multe suflete la cunoştinţa de Dumnezeu. Cu mult discernământ şi cu dreaptă socoteală îi îndemna pe credincioşi să-şi deschidă sufletul, iar cei care îl căutau şi primeau binecuvântare de la preacuvioşia sa, veneau mereu pentru a-şi descărca sufletul. Părintele Sofian devenise atât de cunoscut ca duhovnic, încât îl căutau foarte mulţi străini şi de alte religii, iar de multe ori îi povăţuia şi unii dintre ei au primit Taina Sfântului Botez, povăţuindu-i pe calea mântuirii pentru a deveni fii ai împărăţiei Lui Hristos. În anul 1981, la Mănăstirea Antim erau şi câţiva copii, rezultaţi dintr-o căsătorie cu un african şi o româncă, ce a fost părăsită de către soţ, iar părintele Sofian îi ajuta financiar pe aceşti trei copii care au şi fost botezaţi la Mănăstirea Antim.
Printre ucenicii care s-au format la şcoala părintelui Sofian a fost şi părintele Antonie, fratele meu, iar mai târziu, cu smerenie, am fost povăţuit şi eu să îmbrăţişez viaţa monahală. În anul 1981 a plecat la mănăstire, iar eu am rămas în Bucureşti. În anul 1982, am vrut să mă înscriu la Seminarul Teologic din Bucureşti, dar după ce am făcut actele de înscriere, părintele Sofian m-a îndrumat către mănăstire, spunându-mi că, dacă doresc să devin monah, să mă duc mai întâi într-o mănăstire cu tradiţie şi din mănăstire am să fac şi seminarul şi facultatea. În acelaşi an, la îndemnul părintelui Sofian am venit la mănăstire, mai întâi la Mănăstirea Ciolanu din Buzău, iar în ziua de 08 noiembrie, de sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, am venit la Mănăstirea Neamţ. După trei ani, în anul 1985, părintele Sofian a venit la Mănăstirea Sihăstria şi a stat la sfat duhovnicesc cu părintele Cleopa, iar spre seară s-a retras cu părintele stareţ Arhim. Victorin Oanele şi părintele Arhim. Bartolomeu Florea la stăreţie.
39
Din întâmplare am auzit că părintele Sofian este la Mănăstirea Sihăstria şi împreună cu părintele Antonie, am plecat ca să cerem binecuvântare. Părintele stareţ nu ne cunoştea, dar dat fiind faptul că îl căutăm pe părintele Sofian, ne-a primit şi pe noi unde am stat la masă împreună. Sigur ar fi vorbit multe lucruri dacă erau numai ei, dar faptul că am venit şi noi fără să fim invitaţi, după un timp mi-am dat seama că am greşit şi ca învăţătură de minte nu am mai fost în altă parte fără să fiu invitat. Părintele Sofian venea uneori prin Moldova la sfintele mănăstiri, mai întâi la Neamţ unde a şi ucenicit, apoi la Sihăstria, iar dacă timpul îi permitea ajungea şi la mănăstirile din Bucovina, iar uneori şi în Basarabia la Mănăstirea Rughi şi Mănăstirea Dobruşa, unde a fost tuns în monahism. Ultima dată când preacuvioşia sa a făcut acest pelerinaj a fost în decembrie 1997, când a vizitat Mănăstirea Neamţ. Părintele Sofian face parte din pleiada de cuvioşi ai secolului al XX–lea pe care i-a plămădit suferinţa într-o perioadă când Biserica a trecut prin cea mai mare încercare. Astfel, Biserica Lui Hristos a renăscut sfinţi rugători către Dumnezeu în ceruri pentru neamul românesc. Nu sunt vrednic să mă numesc ucenic al părintelui Sofian, vreau doar să mă număr printre cei care l-au cunoscut pe sfinţia sa şi de acolo din ceruri să vegheze asupra noastră a tuturor.
40
VREDNICUL SLUJITOR AL LUI HRISTOS, PĂRINTELE ARHIMANDRIT SOFIAN BOGHIU (1912-2002)
Protosinghel Veniamin Goreanu
vieţuitor în Mănăstirea Antim
Atunci când vorbim despre personalităţile pe care le-a dăruit neamului românesc pământul Basarabiei nu putem să nu amintim de Mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei, Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, Mitropolitul Nestor Vornicescu al Olteniei, Arhiepiscopul Antim Nica al Dunării de Jos, dar şi mulţi clerici şi monahi, printre care la loc de cinste este unul dintre cei mai mari duhovnici ai secolului trecut, Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu de la Sfânta Mănăstire Antim din Bucureşti.
Părintele Sofian s-a născut la 7 octombrie 1912, în comuna Cuconeştii-Vechi, judeţul Bălţi, fiind al treilea copil al familiei Boghiu, primind la botez numele Serghei. După absolvirea şcolii gimnaziale, având doar 14 ani, intră ca frate de mănăstire la Schitul Rughi, judeţul Soroca. Aici va continua pregătirea profesională prin înscrierea, doi ani mai târziu, la şcoala de cântăreţi bisericeşti din Mănăstirea Dobruşa. În toamna anului 1932, după absolvirea şcolii de cântăreţi, este trimis la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Cernica, unde îi va avea colegi, printre alţii, pe vrednicul de pomenire Părinte Patriarh Teoctist, pe Prea Sfinţitul Părinte Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului, şi pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit Grigorie Băbuş.
Atras de mic spre meditaţie şi rugăciune, după cunoaşterea vieţii monahale atât în ţinuturile natale, cât şi în Muntenia, tânărul Serghei va depune voturile monahale, consacrându-şi definitiv viaţa slujirii Mântuitorului Hristos,
41
primind numele Sofian, la slăvitul praznic al Naşterii Domnului din anul 1937, fiind, doi ani mai târziu, hirotonit în prima treaptă a slujirii, diaconia, în ziua Schimbării la Faţă a Mântuitorului, 6 august 1939. Acest moment i-a marcat întreaga viaţă, deoarece a căutat să pună în aplicare Evanghelia, dorind să dobândească desăvârşirea prin smerenie şi credinţă lucrătoare.
Anul 1940 marchează un alt moment important din viaţa tânărului ierodiacon Sofian, respectiv strămutarea obştii Mănăstirii Dobruşa la Căldăruşanii din apropierea Bucureştiului ca urmare a reanexării Basarabiei de către Rusia stalinistă, refugiindu-se din calea valului desacralizant şi dezumanizant al regimului bolşevic.
Dorind să înmulţească talanţii cu care cu prisosinţă l-a înzestrat Dumnezeu, în toamna aceluiaşi an 1940 se înscrie la Academia de Belle Arte din Bucureşti, secţia Artă Decorativă, devenind la absolvirea ei, în 1945, pictor licenţiat. În paralel urmează cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă, între anii 1942-1946, obţinând licenţa cu lucrarea „Chipul Mântuitorului în iconografie”, ca o completare a studiilor de artă pe care tocmai le finalizase.
După şase ani de slujire ca ierodiacon, Părintele Sofian a fost hirotonit preot în ziua de 15 noiembrie 1945, zi în care este prăznuit Cuviosul stareţ al Mănăstirilor Neamţu şi Secu, Paisie Velicikovski, cel care se refugiase în aceste locuri din calea nedreptăţilor îndurate de poporul său. Hirotonia a avut loc la Sfânta Mănăstire Antim, ctitoria marelui mitropolit cărturar, de origine georgiană, personalitate remarcabilă a Bisericii, cu un destin dramatic.
Amintind în treacăt aceste date par nesemnificative pentru cei de astăzi, dar aşezarea lor în crugul vremii nu a fost întâmplătoare. Este o lucrare a proniei divine care arată că şi nedreptatea şi suferinţa pot rodi la fel de bogat ca şi tihna vremurilor în care toate par că doar contemplă. Venirea Părintelui Sofian la Mănăstirea mitropolitului martir Antim
42
Ivireanul îl va lega definitiv de destinul acestuia. Iar aceasta se va vedea lămurit la doar trei ani de la numirea sfinţiei sale ca stareţ. Astfel, în vara anului 1958, este arestat şi închis împreună cu alţi 16 intelectuali, clerici şi mireni, din cadrul mişcării spirituale „Rugul Aprins”, care îşi desfăşura activitatea în această oază de spiritualitate din centrul capitalei.
Părintele Sofian cunoştea bine tainele Filocaliei, dar şi scrierile marilor duhovnici ruşi Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul, Ioan de Kronştadt, pe care le răspândea în copii dactilografiate ori scrise de mână, credincioşilor de la Antim încă din primii ani ai stăreţiei sale (1950-1955). Prin această activitate se încerca păstrarea vie a credinţei în aceşti primi ani ai dictaturii comuniste, în ciuda riscurilor foarte mari pe care le presupunea răspândirea adevărului într-o epocă a minciunii. Deşi părea timid şi neexperimentat, Părintele Sofian a înţeles că nu putem câştiga mântuirea decât prin asumarea credinţei până la jertfă, implicându-se în revigorarea vieţii duhovniceşti a credincioşilor din Capitală, prin cateheze, predici ocazionale, intensificarea programului liturgic etc. La Mănăstirea Antim şi-au găsit alinarea mulţi iubitori de Hristos din Estul Europei, printre aceştia numărându-se şi Ioan Culâghin, care avea rugăciunea inimii. Acest cuvios părinte i-a fost un apropiat părintelui Sofian, îndrumându-l să cunoască şi să se bucure de dulceaţa rugăciunii şi a meditării, a invocării lui Dumnezeu continuu.
Între 1958 – 1964 împărtăşeşte soarta întregii elite culturale şi spirituale româneşti, fiind deţinut politic, condamnat la 15 ani de muncă silnică. În pofida durităţii tratamentelor aplicate deţinuţilor politici, părintele Sofian a profitat de această situaţie pentru a se apropia şi mai mult de Dumnezeu, Cel care suferise infinit mai mult pentru noi. De aceea, vorbind ulterior despre anii de detenţie, declara: „Dacă pot zice aşa, mie mi-a plăcut în închisoare [...] Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra [...] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!”
43
După aproape un veac de lupte şi jertfă, în dimineaţa zilei de 14 septembrie 2002, în chiar ziua Înălţării Sfintei Cruci, stareţul Mănăstirii Antim, părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, a fost chemat la Domnul. Unii dintre ucenicii părintelui au văzut în trecerea la Domnul o mărturie că întreaga viaţă cuviosul părinte a purtat cu demnitate şi vrednicie Crucea pe care Dumnezeu i-a rânduit-o.
Evocând personalitatea duhovnicească a celui care tocmai se strămutase la veşnicele locaşuri, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan sublinia faptul că prin această trecere în veşnicie „Împărăţia cea de sus se îmbogăţeşte cu un pământean. Pământul, în logica lumii, este mai sărac cu un om ceresc. Omenirea, în logica credinţei, devine mai bogată, căci, acolo sus, un rod al ei, găsindu-şi odihna, se osteneşte în rugăciune pentru oameni”.
Curtea mănăstirii Antim a devenit neîncăpătoare, iar ucenicii şi fiii duhovniceşti preoţi, monahi şi credincioşi din ţară şi străinătate, cu flori în mână, au venit la priveghi şi au înălţat rugăciuni pentru sufletul părintelui duhovnic Sofian. Slujba prohodului a fost oficiată de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, care a evocat personalitatea unui bun prieten, fost coleg la Seminarul de la Cernica şi un apropiat colaborator după ce a fost ales ca Patriarh al României.
La mai bine de o jumătate de veac, trupul ostenit al Părintelui arhimandrit Sofian şi-a găsit odihna până la Învierea cea de Obşte acolo unde se adăpostise de duşmanii ce-i cotropiseră ţinutul, în pământul Căldăruşanilor, care şi-a deschis încă o dată braţele, pentru a-l primi pe cel care a zugrăvit în sufletele atâtor generaţii icoana sfântă a Învierii şi a vieţii veşnice în lumina iubirii părinteşti a Tatălui ceresc.
44
Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu – „duhovnicul Bucureştilor”
Privind în ansamblu activitatea Părintelui Sofian, vedem că, după cum era şi firesc, principala preocupare era aceea de a zidi sufletele celor care călcau pragul Mănăstirii „Tuturor Sfinţilor”, de a alina rănile celor greu încercaţi, de a strecura în sufletele celor deznădăjduiţi raza speranţei şi certitudinea ocrotirii Părintelui ceresc. De aceea, privind în oglinda propriei vieţi, singur va mărturisi conştiinciozitatea cu care s-a dedicat acestui tip de slujire a semenilor: „Când am fost solicitat de bolnavi şi credincioşi niciodată nu i-am refuzat, nici i-am întristat cu ceva; ci am făcut tot ce mi-a stat în putere să-i folosesc, să-i mărturisesc, să-i împac cu Dumnezeu şi cu oamenii”.
Părintele Sofian atrăgea ca un magnet oameni de cele mai variate categorii sociale şi intelectuale. Având o pregătire teologică temeinică, putea face faţă cu uşurinţă oricărui tip de provocare duhovnicească. Aşa se face că, datorită relaţiilor sale cu Mişcarea Rugului Aprins (lucru pentru care a şi făcut puşcărie), dar şi datorită calităţii sale de duhovnic, era căutat nu doar de simplii credincioşi, ci şi de cei care făceau parte din elita culturală şi intelectuală a vremii, fiind capabil să răspundă problemelor şi provocărilor specifice epocii.
L-am cunoscut în anul 1992 când s-a făcut proclamarea solemnă a canonizării Sfântului ctitor martir Antim Ivireanul, iar după admiterea la Facultatea din Bucureşti i-am călcat pragul de mai multe ori pentru sfat şi îndrumare. L-am admirat pentru felul în care ne-a primit în chilia modestă din casa stăreţiei de astăzi, cu blândeţe şi dragoste, cu responsabilitate şi determinare, îndemnându-ne: „să vă rugaţi şi să studiaţi mult că Basarabia are nevoie de preoţi vrednici”. Mereu era cineva la uşa părintelui şi pe toţi îi primea cu conştiinţa că îl primeşte pe Hristos.
L-am vizitat cu ocazia Naşterii Domnului şi m-au impresionat lacrimile pe care le-am văzut pe obrajii părintelui
45
când şi-a adus aminte de familie şi de locurile natale, dar şi de părinţii îmbunătăţiţi pe care i-a cunoscut în Basarabia la Dobruşa, Rughi şi Căpriana. S-a bucurat de redeschiderea acestor vetre monahale de altă dată şi a donat o parte din biblioteca sa mănăstirii Dobruşa, având o relaţie aparte cu părintele stareţ Damian şi cu părinţii de acolo.
Unul dintre apropiaţii părintelui Sofian, părintele Grigorie Băbuş, mulţi ani director al Bibliotecii Sfântului Sinod, îmi povestea adesea de calităţile deosebite ale părintelui Sofian, om al rugăciunii şi al cărţii, premiant al Seminarului de la Cernica şi coleg de bancă. Îşi aducea aminte cu drag şi spunea: „Sofian era cel mai bun, avea o memorie deosebită, era primul în clasă”. Un om care avea simţul măsurii şi care pentru a-şi putea lucra mântuirea în linişte a refuzat să primească slujirea arhierească când i s-a propus.
Personalitate de o smerenie exemplară, Părintele Sofian nu a dorit să facă din duhovnicie o cale de afirmare, fapt pentru care nu a fost un scriitor consacrat al genului, ceea ce avem de la dânsul fiind mai ales interviuri, predici, conferinţe, cateheze.
Nenumăraţii ucenici pe care sfinţia sa i-a avut mărturisesc şi astăzi dragostea cu care părintele îi primea la orice oră din zi şi din noapte, amintindu-şi încă de spovedaniile prelungite până târziu în noapte, astfel încât nici un suflet să nu plece nemângâiat.
Având chipul radiind de lumina harică, marele duhovnic îţi transmitea, fără să scoată o vorbă, bucuria vieţii chiar şi în suferinţă, bucuria de a te regăsi în Biserică – Trupul lui Hristos, dorinţa şi hotărârea de a te ridica atunci când cazi şi de a urca pe treptele desăvârşirii. După trecerea la Domnul a părintelui Sofian, am văzut pe mulţi dintre fiii duhovniceşti păşind pragul mănăstirii Antim şi căutând alinarea şi mângâierea la ucenicii părintelui stareţ, la părinţii care transmit mesajul Evangheliei şi dragostea urmării lui Hristos.
46
Părintele Sofian – prietenul săracilor
În Aşezământul Mănăstirii „Tuturor Sfinţilor”, întocmit de către ctitorul său, mitropolitul martir Antim Ivireanul, este stabilit ca mănăstirea să ajute pe cei săraci atât clerici, cât şi mireni, iar părintele Sofian a fost un bun chivernisitor şi împlinitor al testamentului. Avea o grijă aparte ca nimeni să nu plece nemângâiat fără o bucată de pâine sau un bănuţ. După slujbă mulţi credincioşi rămâneau la masă la trapeza mănăstirii, iar seara toţi cei care aveau nevoie de hrană veneau ca să primească de la masa călugărilor. Această rânduială se respectă, de altfel, şi în zilele noastre.
Îmi spunea o fiică duhovnicească a sfinţiei sale că Părintele Stareţ Sofian avea mare grijă de cei bolnavi şi neputincioşi. În fiecare post primea caietul cu adrese şi plicuri cu bani pentru aceşti oameni neajutoraţi. Iar atunci când auzeau că vin de la părintele lor aceşti bătrâni începeau să lăcrimeze şi să mulţumească lui Dumnezeu pentru purtarea de grijă. Din cele relatate putem cu uşurinţă să desprindem dragostea părintelui Sofian pentru cei aflaţi în nevoi şi felul în care a ştiut să desfăşoare activităţi filantropice în acele vremuri de tristă amintire. Am rămas plăcut impresionat să ascult aceste mărturisiri şi să văd cum practic Biserica a rămas alături de fiii ei şi după instaurarea regimului de dictatură comunistă.
Părintele Sofian – traducător al Scripturii şi al vieţilor sfinţilor în culori
În mod neîndoielnic, istoria monahismului românesc va lega de-a pururi numele părintelui Sofian de cel al Mănăstirii Antim. Cu toate acestea, multe alte lăcaşuri din ţară şi din străinătate poartă peste veacuri urma mâinilor sale, cu a căror smerită trudă le-a împodobit. În Bucureşti, poartă amprenta pensulei Părintelui Sofian următoarele mănăstiri şi biserici: Mănăstirea Saon (1957), Mănăstirea Radu-Vodă (1973), Mănăstirea Darvari (1964 si 1993), Biserica „Naşterea Maicii Domnului” - Bumbăcari (1962-1977), Biserica Pitar Moş (1964),
47
Biserica Hagiu (1970), Biserica Parohiei Tudor Vladimirescu (1970), Biserica Sfântul Visarion (1987-1988), Biserica Doamna Oltea (1977), Biserica Bradu Staicu (1977). De asemenea, şi-a lăsat amprenta şi pe alte biserici cum ar fi: Mănăstirea Agapia (1970), Mănăstirea Dealu (1982), Mănăstirea Bistriţa (1982-1989), Mănăstirea Deir-El-Harf – Liban (1971-1972), Catedrala din Homs – Siria (1978), Biserica din Hama – Siria (1979), Biserica din Muncel - jud. Alba (1969), Biserica Iţcani - jud. Suceava (1969), Biserica Guşteriţa - jud. Sibiu (1970), Biserica Măldăreşti Bacău (1983) sunt doar câteva dintre locaşurile în care putem admira sensibilitatea artistică şi limbajul culorilor din arta sacră a părintelui Sofian. Pe lângă acestea, Preacuvioşia sa a mai făcut devizul multor biserici, fie de restaurare sau de pictare în acei ani grei.
Ca pictor consacrat, Preacuvioşia Sa a mărturisit adevărul dumnezeiesc prin imagine, l-a tălmăcit prin intermediul liniei şi al culorii, l-a făcut accesibil prin delicateţea şi frumuseţea compoziţiei, a întregului ansamblu.
O atenţie deosebită a acordat-o teologiei icoanei, a înţelegerii tainelor dumnezeieşti prin icoană. Poate tocmai de aceea nu a lăsat nimic scris, pentru că scrierea lui a fost una plastică. Nu a lăsat tratate de teologie sau eseuri de duhovnicie, ci, schimbând condeiul cu penelul, a lăsat o operă la îndemâna oricui, dar accesibilă ca esenţă doar celor care sincer caută adevărul. Pentru a pătrunde taina icoanei trebuie să trăieşti taina Celui care a luat chip de rob şi la înfăţişare S-a făcut ca un om (Filipeni II, 6-11).
Iată de ce activitatea Părintelui Sofian poate fi caracterizată ca fiind una deosebit de complexă, dar o complexitate de o subtilitate covârşitoare. Această trăsătură este specifică doar personalităţilor care au trăit o viaţă în smerenie, cu conştiinţa faptului că n-au făcut altceva decât să-şi facă datoria; tot ceea ce au făcut nu a fost decât ceea ce erau datori să facă după cuvintele Mântuitorului că „Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca XVII,10).
48
După cum spunea un alt mare duhovnic contemporan, Părintele Ioanichie Bălan, vocaţia şi rostul Părintelui Arhimandrit Sofian pe pământ a fost să împodobească şi să înnoiască suflete şi biserici, icoane şi oameni. Să săvârşească cele sfinte, să înveţe pe oameni, să mângâie, să aline şi să se jertfească pe sine pentru mântuirea altora; să aducă speranţă, ordine şi frumos, acolo unde este tristeţe, dezordine şi urât; să fie întotdeauna cu Dumnezeu şi cu oamenii prin cuvânt şi culoare, prin căldura inimii care dă viaţă cuvântului şi prin căldura culorilor care dau transparenţă şi profunzime divină icoanelor.
„Blând şi smerit, arzând drept ca o lumânare în faţa noianului de suferinţe, şi-a purtat Crucea cu răbdare şi supunere, biruind vitregiile şi prigoana, pentru a se înălţa la ceruri de ziua ei. Nu ştiu dacă părintele Sofian a aflat până la urmă Chipul Domnului. Dar ştiu că această neîncetată căutare ne-a lăsat pe noi să zărim în fuga timpului, încă din viaţa aceasta, Chipul Sfinţeniei”. Astfel şi-l aminteşte pe Părintele Arhimandrit Sofian un distins ucenic, marcat încă de blândeţea rară care îl caracteriza, modestia, calmul, îndelunga răbdare şi cultura teologică temeinică.
La împlinirea a şapte ani de la trecerea la Domnul a unuia dintre vrednicii slujitori ai Bisericii noastre, cu bucurie sfântă ne amintim de vrednicul de pomenire Arhimandrit Sofian Boghiu şi avem convingerea că a fost primit în Raiul desfătării pentru credinţa lucrătoare şi purtarea cu demnitate a Crucii lui Hristos. Credincioşii de la mănăstirea Antim şi fiii duhovniceşti ai părintelui Sofian merg în fiecare an la marile sărbători şi la ziua pomenirii la mormântul părintelui de la mănăstirea Căldăruşani. Evlavia credincioşilor şi credinţa curată mărturisită prin fapte şi lucrare ne face să credem că într-o bună zi acest mărturisitor al lui Hristos va fi trecut în rândul sfinţilor şi va fi înscris în calendarul Bisericii noastre.
Veşnica lui pomenire !
49
PĂRINTELUI SOFIAN – DASCĂL AL RUGĂCIUNII
Ieromonah Adrian Făgeţeanu
Duhovnic în Mănăstirea Antim
Ce m-a impresionat la Părintele Sofian, încă de la venirea mea la mănăstirea Antim acum peste 60 de ani, era acrivia cu care citea pomelnicele credincioşilor. Se identifica aproape cu omul necăjit care-i cerea să se roage pentru el sau pentru cei apropiaţi. Întâmpina pe fiecare cu multă înţelegere şi dragoste, şi-şi asuma durerea lui.
Am fost şi eu în obştea Rugului Aprins, mai mult făceam treaba Martei decât a Mariei, dar observam la Părinţii Daniil şi Sofian râvna lor de a deprinde rugăciunea, liniştirea şi trezvia minţii de la Părintele Ivan Kulâghin. Erau sporiţi şi statornici de pe atunci în această lucrare lăuntrică.
Uneori mi se părea că Părintele Sofian era exagerat când făcea milostenie, sau când prelungea timpul spovedaniei până după miezul nopţii, dăruind tuturor un ajutor, un sfat, o încurajare... L-am preţuit mult, el fiindu-mi duhovnic de atunci din anii ’46-’47. M-a primit din nou cu bucurie în obşte la Antim după ce am fost în puşcărie şi m-a sfătuit mereu cu înţelepciune, temperându-mi de fiecare dată revoltele şi firea mea iute. Cred că Dumnezeu i-a primit osteneala şi rugăciunile în care eram cuprins şi eu şi în care nădăjduiesc să fiu cuprins şi acum. Dumnezeu să-l aşeze între Sfinţii Lui… Iar pe noi să ne lumineze Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne rugăm pentru el, pentru noi, şi pentru semeni aşa cum ne învăţa mereu…
50
PĂRINTELE SOFIAN – ICONAR ŞI ZIDITOR DE SUFLETE
Ierodiacon Gamaliel Sima
Mănăstirea Cernica
Pe când mă aflam cu ascultarea în biserică vine la mine o creştină între două vârste şi mă întreabă: „Părintele Sofian este în mănăstire?”. Întrebarea mi-a sunat ciudat, Părintele fiind trecut la Domnul de multişor. Mi-am zis în sine că acea persoană se prea poate să nu ştie că e plecat dintre noi, şi întreb la rândul meu: „Dar pentru ce îl căutaţi?”. Vine şi răspunsul: „L-am visat pe Părintele Sofian. Nu-l cunoşteam dinainte de vis. El mi-a spus că este de la mănăstirea Antim şi că dacă vreau să mă fac bine de boala mea să vin la slujba de Maslu”. Am rămas o vreme înmărmurit, apoi, cu binişorul i-am spus ce trebuia să ştie despre Părintele şi că este bine să-i urmeze sfatul. Faţa acelei persoane trăda uimirea şi nutrea nădejde în vindecare miraculoasă. Aşa s-a şi întâmplat.
Mai deunăzi a venit o tânără să-mi ceară amănunte biografice despre Părintele pentru că îi trebuiesc la lucrarea de licenţă în sociologie. Sociologie? Părintele Sofian? De unde şi până unde? Deoarece eu sunt studentă la sociologie şi din recunoştinţă faţă de Părintele vreau să-i dedic lucrarea, îmi răspunde tânăra. Cum aşa? Întreb nedumerit. Îmi spune că Părintele a ajutat-o cu rugăciunea să zamislească şi să nască o fetiţă, în condiţiile în care nu puteam avea conform datelor medicale. Arătându-mă interesat de întâmplarea minunată, o las să-mi istorisească: „L-am visat pe Părintele Sofian, pe care nu l-am cunoscut mai înainte, că-mi spunea în vis să vin la mormântul său să ne rugăm împreună. I-am spus dimineaţă soţului meu visul şi nu m-a luat în serios, însă trei nopţi la rând am avut acelaşi vis. Bărbatul meu, mai înainte sceptic, a visat mai apoi şi el tot trei nopţi la rând pe Părintele şi acelaşi conţinut. Atunci am întrebat-o pe mama, care îl cunoscuse,
51
unde este înmormântat Părintele. Ne-am deplasat la Căldăruşani, ne-am plâns amarul la mormântul Părintelui şi am plecat de acolo senini. La scurtă vreme am rămas însărcinată. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”. Auzind şi bucurându-mă cu sufletul, i-am dat tinerei toate datele aflate la îndemână referitoare la viaţa pământească a Părintelui nostru.
După cum vedeţi, alţii au ce să spună despre Părintele, însă, în ce mă priveşte, câte mai pot adăuga? Şi apoi, cuvintele în frază n-ar putea exprima atât de mult relaţia mea filială cu Părintele Sofian altfel decât în versuri.
BUNUL MEU AVĂ ICONAR
(dedicată Părintelui Sofian Boghiu)
Să-ţi spun,
acum şi aici
că-mi pare rău ?
Îmi pare rău
că n-am ştiut
să preţui timpul
ostenelilor tale,
când te plecai
la greu
asupra mea
şi mă certai
ca pe-un zăbavnic,
lovind cu şoapta tainei
inima spre rugăciune!
Îmi strămutai departe
hotarele micimii mele.
Lărgitu-m-ai …
52
către adâncul
înălţimii tale,
căci n-ai mai vrut
să ştii
a-ţi pune
bunătăţii gard!
Cereai doar pacea
ca să-ţi mânui
ostenitu-ţi trup –
prescură de firimituri
din multe frământări …
Nu te-a gustat,
doar
cine nu te-a vrut.
Lumini pătrunse de răcoare
mă odihneau atent
ochii tăi …
Sub adumbrirea caldă
a privirii tale
mă simţeam ca un fiu!
Şi apoi …
ca pe-o coală gata
la lucru de-nceput
puneai cu pana crucii
sensibile suspine
peste
crâmpeiul sufletului meu …
Bunul meu avă iconar!
53
A CĂUTAT SĂ-ŞI FACĂ MISIUNEA PRIN CUVÂNT ŞI ARTĂ SACRĂ
Preot Iconom Stavrofor Petru Ciobanu
şi soţia sa Angela
Am avut privilegiul de a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, unul dintre cei mai de valoare pictori bisericeşti şi teologi, între anii 1969 - 1971 când printr-o stăruinţă a Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Antonie, pe acea vreme Episcop Vicar Patriarhal şi Preşedintele Comisiei de Pictură Bisericească, Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian cu greu a aprobat ca Părintele Sofian, care deja era angajat în lucrările de pictură la Mănăstirea Dealu, a acceptat ca mai întâi să picteze Biserica Monument istoric din Parohia Slatina. A fost pentru mine una dintre cele mai mari împliniri din viaţa mea, avându-l pe Părintele Sofian în preajmă aproape un an de zile.
A pictat la lumina lămpilor cu gaz nefiind în acea vreme iluminat electric. Pictau uneori până după miezul nopţii şi împreună cu ucenicii lui cântau ca într-un cor îngeresc. Când intram seara în biserică să-i invit la cină mi se părea ca sunt în cer. Slujeam împreună în duminici şi sărbători. Ambianţa în care serveam masa era o încântare pentru noi, se discutau probleme teologice mai ales de duhovnicie şi de viaţă spirituală, din tezaurul de învăţături pentru trăirea noastră în lisus Hristos Domnul.
Era de o seninătate şi blândeţe neasemuită. Niciodată nu l-am văzut trist sau nemulţumuit de ceva. Pe Părintele Sofian e greu să-l creionezi în cuvinte. Îl ai în suflet şi-1 iubeşti aşa cum iubeşti sfinţii.
Ne-a împodobit Biserica cu una din cele mai duhovniceşti picturi din Bisericile din ţară. Ne-a umplut inimile cu bunătatea şi dragostea care revărsau din chipul, glasul şi blândeţea din
54
privirea lui. Legătura cu Părintele Sofian a continuat şi după ce s-a terminat pictura Bisericii. Ne-a îndrăgit aşa cum l-am îndrăgit şi noi. ÎI invitam la hramul Bisericii sau mergeam noi la Mănăstirea Antim, unde ne primea cu aceeaşi bunătate şi iubire ca gazdă, aşa cum ştia să fie şi oaspete. Ne-am mândrit şi ne mândrim cu Biserica pictată de Părintele Sofian. A fost darul nostru de la Dumnezeu.
În cartea de aur a bisericii se pot vedea semnături de oameni luminaţi care au scris frumos despre pictura Părintelui Sofian. Mari Ierarhi ca: Preafericitul Părinte Teoctist, Înalt Preasfinţitul Antonie, Părintele Stăniloae, Olivier Clement şi alţii.
Credem că Părintele Sofian se roagă pentru noi acolo în ceata Sfinţilor. Dovada este că, deşi sunt pensionar, Dumnezeu m-a binecuvântat să slujesc tot la această Biserică bucurându-mă în continuare de înduhovniceasca pictură alături de enoriaşii mei care m-au ajutat şi susţinut în timpul lucrărilor.
Noi nu putem decât să mulţumim lui Dumnezeu pentru darul ce ni l-a făcut petrecând un timp alături de Părintele Sofian de la care am învăţat atâtea lucruri plăcute lui Dumnezeu.
55
PĂRINTELE SOFIAN – OMUL LUI DUMNEZEU
Preot Florin Busuioc
Bucureşti
Îndemnat de o fiică duhovnicească de-a părintelui Sofian, am pornit temător pe drumul către mânăstirea Antim. Căutam un om care să-mi dea putere să merg pe calea pe care abia pornisem. Doream să fiu student la Facultatea de Teologie, doream să-i închin lui Dumnezeu viaţa mea sub această formă. Îmi răsunau în minte cuvintele doamnei care mă îndreptase în această direcţie: „Cu binecuvântarea lui Dumnezeu, prin mâna părintelui Sofian, vei fi admis la Facultatea de Teologie.”.
După încheierea slujbei de priveghere urma să îl aştept pe părintele Sofian afară, lângă uşa sfântului altar. Am fost surprins de mulţimea oamenilor care aştepta acolo ieşirea acestuia.
La un moment dat şi-a făcut apariţia un bătrân simplu, cu barba albă, având o faţă luminoasă ce contrasta cu hainele negre. Privirea sa blândă, liniştită, mângâia şi încălzea inimile celor ce erau în aşteptare. Cu răbdare, a ascultat pe fiecare, găsind cuvânt potrivit pentru problemele prezentate.
Îmi amintesc cu emoţie momentul în care mi-a venit rândul să mă apropii şi să-mi prezint păsul. Şi-a aşezat mâna pe creştetul meu şi a rostit o rugăciune. Apoi a spus: „Dumnezeu să te binecuvinteze să fii un preot bun!”. Am mulţumit, am sărutat mâna ce mă binecuvântase şi am pornit spre casă. Aveam sufletul liniştit, împăcat, cu deplina nădejde că Dumnezeu îmi poartă de grijă în fiecare clipă. Purtam cu mine siguranţa că Domnul este aproape şi mă ţine în braţele Sale.
Ulterior, am revenit la Mânăstirea Antim, cu precădere la slujbele ce se bucurau de prezenţa părintelui. Doream să mă
56
împărtăşesc din darurile lui Dumnezeu care se revărsau cu generozitate spre noi prin Sfinţia Sa. Părintele impunea slujbelor la care participa un ritm liniştit, aşezat, care reuşea să îndepărteze credincioşii de tumultul problemelor personale şi să-i determine să aibă conştienţa faptului că sunt aşezaţi în faţa Domnului. Prezenţa sa era suficient de discretă încât să nu oprească privirile la sine, ci să le îndrepte către Cel Căruia îi slujea.
La finalul slujbelor părintele rostea un cuvânt de învăţătură. Vorbea într-un stil accesibil tuturor, reuşind să răspundă frământărilor şi să rezolve multe probleme interioare ale celor prezenţi. Cuvântările sale erau în mare parte inspirate din înţelepciunea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi Sfinţilor Bătrâni egipteni (Patericul egiptean), dovedind o aprofundare prin experienţă a scrierilor acestora. Reuşise să dobândească o viziune duhovnicească asupra lucrurilor care oferea rezolvări extrem de simple dilemelor complicate în care se găseau cei mai mulţi dintre ascultători, sufocaţi de mulţimea grijilor şi a patimilor.
Ceea ce mi-a rămas cu putere în amintire este bucuria prezenţei lui Dumnezeu ce emana din acest om. De multe ori amintea de durerile de care a avut parte în timpul vieţii şi cum acestea l-au determinat să-L caute cu putere pe Dumnezeu şi să exerseze cu stăruinţă rugăciunea inimii.
Ultima întâlnire cu părintele Sofian a avut loc cu ocazia primei vizite în România a Stareţului Efrem de la mănăstirea Vatoped din muntele Athos, la Paraclisul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul din Bucureşti. Pe atunci eram student teolog şi slujeam ca paraclisier în acel locaş de rugăciune. Deşi se putea vedea că este bolnav, părintele a păstrat luminozitatea chipului şi bucuria întâlnirii cu ceilalţi. Mărturia lui îmi dă şi acum tărie când sunt încercat de necazuri şi încredinţarea cuvintelor: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.” (Matei 5, 4-5).
57
DESPRE ARHIMANDRITUL SOFIAN BOGHIU
(prefaţă la cartea Smerenia şi Dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe)
Academician Virgil Cândea
Culegere de povăţuiri duhovniceşti, contemporană nouă – aşadar o dovadă că gândirea şi trăirea creştină sunt nu numai cu putinţă, ci vii şi lucrătoare în această epocă pe care Cuviosul Paisie, Stareţul Mânăstirii Neamţ, o numea, încă de acum trei veacuri, „vremile cumplite de acum”-, cartea de faţă este, deopotrivă, un document al vieţii religioase româneşti de la cumpăna dintre al doilea mileniu şi cel de-al treilea. Înţelegerea deplină a acestor sfaturi către tineri, rostite de Părintele Arhimandrit Sofian, s-ar cuveni lărgită cândva prin referiri la filiaţia spirituală a Prea Cuvioşiei sale, la ucenicia sa în vetre vestite ale monahismului nostru de dincolo şi dincoace de Prut, prin mărturii despre Părinţii de un gând şi o vieţuire cu dânsul din mânăstirile Cernica, Sfântul Antim sau Plumbuita, ca Ioan cel Străin, Daniil (Sandu Tudor), Petroniu, Benedict Ghiuş, Felix Dubneac, Damian Stogu şi alţii.
În anii imediat următori celui de-al doilea război mondial, în special până la înteţirea prigoanei comuniste (dar şi după aceea), se aflau în Bucureşti sfinte lăcaşuri cu viaţă liturgică intensă, cu slujitori de mare vrednicie; erau duhovnici îmbunătăţiţi care au împlinit împreună misiunea providenţială de îmbărbătare şi îndrumare creştină a credincioşilor Bisericii noastre.
Cursul vieţii duhovniceşti într-o comunitate creştină se aseamănă adesea firelor de apă, numite ponoare, când se strecoară pe sub pământ şi izbucuri, când ies din nou la suprafaţă.
58
Tradiţia rugăciunii neîncetate şi a căutării căilor desăvârşirii părea să fi intrat la noi într-o perioadă de secetă în secolul al XIX-lea, după înflorirea învăţăturilor filocalice şi a vieţuirii monahale din deceniile de aur ale reînnoirii isihaste de sub povaţa Cuviosului Paisie şi a ucenicilor lui. Dar undele cristaline şi dătătoare de viaţă ale Tradiţiei au ieşit din nou la lumină, curate şi puternice, în anii dintre cele două războaie; ele au rodit în ogorul credinţei româneşti atunci când râvna trezvitoare a Părintelui Dumitru Stăniloae şi a duhovnicilor din sihăstriile Carpaţilor le-a deschis matcă nouă către cei însetaţi de „apă curgătoare întru viaţă veşnică”, din care cel ce va bea „nu va mai înseta în veac” (Ioan 4, 14). În ponoare, sub cele patru decenii de suspiciune şi represiune oficială faţă de orice manifestare de „misticism”, aceste izvoare de apă vie au fost păstrate limpezi în taina relaţiei dintre duhovnici şi ucenici, arătându-şi din nou puterea regeneratoare în Biserica Ortodoxă Română umilită, nedreptăţită, dar nebiruită.
Care au fost resursele de Adevăr şi Trăire ce au întărit creştinătatea românească în anii ei de încercare s-a văzut după decembrie 1989 din ridicolul ofensivei sectelor trimise pentru o „misiune” inutilă şi absurdă într-o ţară în care Cuvântul fusese predicat cu două milenii în urmă de Sfântul Apostol Andrei, întemeindu-se astfel una dintre cele mai vechi şi mai puternice Biserici. S-a văzut, de asemenea, din cererea şi răspândirea îmbelşugată a cărţilor mult timp interzise de cenzura ateistă, a acestor izvoare de învăţătură şi vieţuire creştină pe care se întemeiase cu cinci veacuri în urmă însăşi cultura românească. S-a văzut, mai ales, din întoarcerea către Cuvântul dumnezeiesc a celor lipsiţi de puterea Lui ziditoare: cum ar fi tinerii studioşi ai acestei ţări, nu numai teologi, ci din toate ramurile cunoaşterii, dornici, pentru viaţa lor, de temei sigur şi orientare nerătăcită, căutători ai Luminii care risipeşte întunericul şi confuzia „veacului cumplit de acum”.
Rostul providenţial al întâlnirii dintre poveţele iscusite ale Părintelui Sofian şi setea de adevăr a tinerilor din Asociaţia
59
Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (ASCOR) apare din mărturisirea care încheie cartea de faţă. În numele celor de un gând şi o inimă cu el, care i-au încredinţat, pentru anii grei de început, problemele asociaţiei, cu intuiţie sigură şi ascultare de ucenic, Tudor Popescu a cerut răspunsuri şi soluţii iscusitului dascăl şi chip de viaţă duhovnicească din Mânăstirea Sfântului Antim, Părintelui ale cărui cuvinte ziditoare de suflet împletesc firul tradiţiei paisiene cu experienţa grupului de rugăciune şi reflecţie creştină „Rugul Aprins”.
Prin această carte, o parte dintre studenţii bucureşteni preocupaţi de viaţa întru Hristos au ales să-i ceară cuvânt de mântuire Părintelui Sofian, întărit în lucrarea lui de învăţătura Părinţilor filocalici (împrospătată de Părintele Stăniloae şi de pilda unui isihast al vremurilor noastre, venit chiar din infernul totalitar sovietic) şi sporit prin încercările proprii din temniţele comuniste.
În sfaturile Părintelui Arhimandrit, tinerii din ASCOR au aflat arme de apărare în lupta cu cel puţin patru capcane cu care se confruntă azi căutătorii Adevărului. Cartea de faţă se adresează însă nu numai tinerilor, ci oricui îşi începe urcuşul duhovnicesc, pentru că, în acest domeniu, cei mai mulţi suntem abia la începutul drumului, indiferent de vârstă.
Citind, să-i mulţumim Părintelui Stareţ pentru poveţele sale, cunoscând că recunoştinţa noastră i-o putem arăta într-un singur chip: împlinind cele pe care cu înţelepciune şi cu dragoste ni le spune.
60
OMUL SE VEDE DIN FAPTELE LUI
Emanuel Bădescu
Cabinetul de Stampe
Biblioteca Academiei Române
L-am cunoscut pe Părintele Sofian. Cum să nu?! Doamne, ce impunător era! Şi nu prin statură, ci prin blândeţe şi linişte. Avea un chip… extraordinar. Nu am fotografii cu dânsul. Vedeţi?! Când întâlneşti oameni cu totul ieşiţi din tipare, ai sentimentul că sunt eterni, că nu vine o vreme în care nu vor mai fi. Pe de altă parte, fotografia presupune un circuit al imaginii. O intruziune în chiar intimitatea spaţiului monahal. Şi nu ştiu dacă Părintele ar fi fost de acord să fie fotografiat. Era un om cu totul deosebit. Retras. Pe de altă parte, de ce să nu recunosc, chiar nu mi-a dat prin cap să-l fotografiez. Când îl vedeai, realitatea din jur dispărea.
Am auzit că se doreşte canonizarea lui. Mi se pare cât se poate de nimerit. Îl găsesc la fel de mare ca pe Sfântul Constantin Brâncoveanu, deşi pe alt palier. Unul a murit ca un martir, având o avere fabuloasă. Se zice că ascunsese în Hanul Colţei (unde este astăzi cinematograful Luceafărul) comoara Templierilor. Nu se ştie cum, după moartea lui această comoară a dispărut din Valahia şi a ajuns tocmai la Veneţia. Apoi şi de acolo a dispărut. Însă să revenim la Părintele Sofian! Dânsul ţine de altă realitate, de poezie. Ce au finanţele cu poezia, nu?!
Acum când privesc în urmă, pot să spun că m-a marcat. Nu m-a influenţat! Dovadă că nu m-am preoţit. M-a marcat într-un mod decisiv prin faptul că m-a făcut să-mi placă erudiţia. La Părintele Sofian găseai pe masă nu numai cărţi de teologie, ci am văzut cărţi de ştiinţă, de fizică. Odată am văzut o Introducere în ştiinţă. Impresionant! Avea răspuns la orice gen de întrebări. Era un mare gânditor şi un om foarte introvertit. Şi vedeţi, felul
61
acesta de oameni rămâne oarecum neştiut, necunoscut oamenilor obişnuiţi. Era foarte introvertit, repet. Un om care citea mult, care studia, se interesa. Să ştiţi că un om care nu citeşte exclusiv cărţi de teologie, ci citeşte şi din zootehnie, şi din fizică, şi din muzică, vine cu o altă deschidere, cu o altă înţelegere a credinţei. Mai aleasă, mai largă, mai conştientă. Vedeţi, un om care doreşte să înţeleagă Creaţia din mai multe perspective, va înţelege şi mai bine credinţa. Dar să revenim la Părintele Sofian.
Când l-am cunoscut, să tot fie 35 de ani, eram un puşti în clasa a IX-a. Mă aducea mătuşa mea. Ea stătea pe Griviţei. Nu mi-a spus niciodată de ce, dar avea o dragoste aparte pentru Antim. Şi m-a adus la Părintele Sofian. Ce să vă zic? Îi puneam întrebări de o proastă calitate. Şi mă refer la percepţia receptorului, că pentru mine ele erau foarte interesante. Nu aveam sentimentul inutilităţii întrebării în faţa dânsului, ci sentimentul penibilului. Dar Părintele răspundea. Răspundea tuturor şi răspunsurile dânsului veneau peste tine ca un râu şi te spălau. Apoi nu mai aveai întrebări. Te copleşea liniştea. Trăia adunat, în sine. Şi plecai cu o mulţumire sufletească teribilă. Deşi propriu-zis nu aveai de ce. Ei, vedeţi, asta cred eu: că Părintelui i s-a dat încă din timpul vieţii darul facerii de minuni. Însă repet, m-a făcut să iubesc erudiţia. Un om cu totul deosebit.
Părintele Sofian emana linişte şi interiorizare. Şi sunt absolut convins că s-a descoperit celor de care se simţea ataşat. Ei bine, la ei trebuie căutate mărturiile despre calitatea Părintelui, adică despre sfinţenia sa. Însă, nici pe departe nu e hazardată dorinţa de a fi canonizat.
Veneam la Antim ca să-l văd pe Părintele Sofian. Îmi era de ajuns să-l văd ca să primesc şi eu un pic din sfinţenia dânsului.
Era impunător. Nu prin statură sau altceva. Ci prin sfinţenie. Când apărea, vedeai că era înveşmântat, efectiv, într-o aureolă. De jur împrejur. Şi asta te schimba instantaneu. Se
62
revărsa din dânsul această stare pe care o atinsese. Nu era numai delicateţe. Era mult mai mult decât atât.
Ştiam că era vorba de sfinţenie. Pentru că şi dacă ai fi venit la dânsul cu gândurile cele mai murdare sau dacă ar fi venit cineva chiar cu gândul să-l asasineze, imediat ce l-ar fi văzut, ar fi abandonat absolut toate aceste gânduri sau intenţii şi ar fi devenit pe loc…, cum să zic?, sfios. Acesta e cuvântul: sfios. Asta era puterea sfinţeniei pe care o transmitea.
63
CRÂMPEIE DIN VIAȚA DE PICTOR BISERICESC A PĂRINTELUI ARHIMANDRIT SOFIAN BOGHIU
Profesor Gheorghe Vasilescu
Licenţiat în Teologie şi Arte Plastice din anul 1946, părintele Sofian Boghiu a fost calificat pictor bisericesc, prin examen, autorizat de Ministerul Cultelor, în 1947. În 1950 a fost numit membru în Comisia de Pictură Bisericească de la Patriarhie, unde a funcţionat până la deces, ca referent tehnic.
Între anii 1950-1954, pe când era profesor de pictură la Seminarul monahal din mănăstirea Neamţ, a lucrat pictura din nou, în frescă, a bisericii din comuna Pipirig, jud. Neamţ, ctitoria patriarhului Nicodim, o biserică monumentală din piatră, numită şi „Catedrala Munţilor”.
La Pipirig a lucrat din porunca patriarhului Justinian, care, în primii săi ani de patriarhat, a găsit această biserica aproape gata, dar fără cele două turle din faţă şi, în amintirea patriarhului Nicodim, înaintaşul său, a terminat-o şi a sfinţit-o în alb, după care a trimis călugări pictori să o picteze, ajutaţi de ucenicii lor, elevi la seminarul monahal de la Mănăstirea Neamţ. Fiind la începutul activităţii lor de pictori bisericeşti, nu aveau încă experienţa picturii pe zid, şi atunci le-a asociat un pictor experimentat, pe Dimitrie Nicolaide2, grec de origine, născut în ţară, pictor talentat, prietenos şi foarte cult. A fost prima biserică pictată în frescă de părintele Sofian.
La terminarea lucrării, în 8 decembrie 1954, părintele arhimandrit Sofian a trimis un raport patriarhului Justinian, în care arată că s-a lucrat acolo timp de trei ani, în trei campanii succesive, de câte 5-6 luni pe an, şi a fost „o experienţă care a
2 A pictat în anul 1950 și paraclisul Sfintei Mănăstiri Antim în stil neobizantin, pe care l-a restaurat Părintele Sofian în anul 1996.
64
contribuit în chip hotărâtor la reînvierea vechiului meşteşug al picturii printre monahii noştri”. Grupul de pictori de la Pipirig era constituit numai din călugări care s-au străduit să-și însuşească cunoştinţele teoretice şi practice ale picturii bisericeşti, cum frumos spune părintele Sofian în raportul său: „A fost cu adevărat o şcoală vie, în care studiul, practica şi trăirea s-au împletit laolaltă, realizând aici atmosfera unui schit în care toţi ostenitorii erau zugravi. În zilele de lucru munca se desfăşura cu voie bună, în cântare mănăstirească şi convorbiri asupra meşteşugului, iar în zilele de sărbătoare, sub aceeaşi schelă pe care mai înainte urcau şi coborau zugravii noştri, poporul se aduna în număr mare pentru a se împărtăşi de sfintele slujbe, la care ostenitorii de peste săptămână ai şantierului, acum la străni sau în jurul sfântului altar, slujeau Domnului şi în acest chip. Astfel pictura bisericii din Pipirig a fost dusă la capăt în duh de evlavie mănăstirească şi întru dreaptă cumpănă a muncii, rugăciunii şi învăţăturii”.
La rândul său, pictorul Dimitrie Nicolaide, conducătorul şantierului – şcoală de pictură bisericească de la biserica din Pipirig, şi-a făcut o datorie de conştiinţă în a-l informa pe patriarhul Justinian despre colaborarea sa cu arhimandritul pictor Sofian Boghiu, spunând: „Preacuviosul arhimandrit Sofian Boghiu are simţul culorii, desenează bine şi înţelege stilul. Colaborarea sfinţiei sale mi-a fost foarte preţioasă atât ca artist, cât şi în calitate de conducător duhovnicesc al şantierului. Bunăvoinţa şi priceperea sfinţiei sale mi-a ajutat nespus de mult pentru bunul mers al lucrărilor şi buna rânduială pe şantier”.
Peste timp, între 4 octombrie 1971 - 7 septembrie 1972, părintele arhimandrit Sofian, acum pictor experimentat, a fost trimis de patriarhul Justinian în Liban, unde a pictat în frescă biserica mănăstirii Deir-el-Harf (fiind prima biserică pictată în frescă din Liban) şi biserica din localitatea Broumana.
La trei săptămâni după sosirea în Liban, în 24 octombrie 1971, părintele Sofian a trimis o scrisoare patriarhului Justinian, aducându-i la cunoştinţă împrejurările în care a început lucrările de pictură la biserica mănăstirii:
65
„Eram aşteptat aici de la 1 iulie, a.c. De atunci încă s-a montat schela în biserică şi s-a retencuit toată biserica, pregătindu-o pentru pictura în frescă. Pentru slujbele zilnice, care se săvârşesc în această mănăstire, s-a amenajat, tot de atunci, o cameră de lângă biserică.
Cu cât trecea timpul şi nu se ştia dacă vin sau nu mai vin, cu atât era mai greu de justificat toate pregătirile ce se făcuse pentru pictura bisericii, mai ales când trebuia să se răspundă numeroşilor vizitatori din afara mănăstirii.
În această vreme de aşteptare, sosise pe aici, în drum spre America, un tânăr şi talentat pictor bisericesc, numit Mihai Moroşan. Îl cunoaşteam foarte bine din ţară. Acesta, oprindu-se provizoriu în Liban, a fost solicitat să picteze mai multe icoane, care au plăcut mult pe aici, iar în ultima vreme lucra la un proiect pentru pictura în frescă a unei biserici, cu arhitectură modernă, dintr-un orăşel apropiat de această mănăstire, numit Broumana.
Întrucât lucrările de pictură de la biserica Broumana, din diferite motive, nu se puteau începe îndată, iar biserica mănăstirii Deir-el-Harf era de multă vreme pregătită pentru pictură, conducerea mănăstirii, pentru a ieşi din impasul în care se afla, a acceptat începerea lucrărilor de către susnumitul pictor, cu nădejdea că, totuşi, voi veni şi eu.
La 4 octombrie a.c., când am sosit aici, se începuse pictura pe bolta altarului şi se continua încet şi bine spre bolta naosului.
În ziua de 6 octombrie am început şi eu lucrul la frescă.
Deoarece lucrările de pictură de la Broumana încă nu se pot începe, Mihai Moroşan continuă să lucreze aici, la Deir-el-Harf, împreună cu mine şi cu fratele Daniel Bedran, care îşi face aici stagiul de pregătire pentru calificarea sa ca pictor bisericesc, având pentru aceasta înalta binecuvântare a Preafericirii Voastre.
Mihai lucrează aici în aceleaşi condiţiuni ca şi mine, adică fără plată, întrucât mijloacele de existenţă ale mănăstirii sunt destul de modeste.
Această biserică are o suprafaţă interioară de circa 360 mp şi o arhitectură specifică locului, cu două bolţi gotice, necesitând o pictură destul de bogată. Lucrăm zilnic pe schele câte 16-17 ore, profitând de vremea care încă mai este frumoasă şi bună de lucru.
66
Mănăstirea este aşezată pe munte, la o altitudine de 1.150 m, lângă satul Deir-el-Harf, şi la distanţă de 32 km de Beyrouth. Biserica mănăstirii este alături de biserica maronită, aşezate amândouă pe aceeaşi terasă, construite din piatră în acelaşi stil arhitectonic şi având amândouă bisericile acelaşi hram, pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.
Biserica actuală a mănăstirii datează din anul 1790 şi, după terminarea picturii, va fi prima biserică pictată în întregime în frescă din tot Libanul.
Între timp, am fost vizitaţi la mănăstire de ÎPS George Hodre (Khodr), mitropolitul Muntelui Liban, căruia i-a plăcut pictura pe care o facem şi a mulţumit Preafericirii Voastre că aţi binevoit a mă trimite să lucrez aici.
La Patriarhia din Antiohia încă n-am ajuns până în prezent, deoarece zorim cu lucrul, dar am aflat că se ştia exact data când voi veni, din corespondenţa avută cu Patriarhia Română, iar între timp s-a comunicat că am venit şi că se pictează această biserică.
Preafericite Părinte Patriarh, aducându-vă la cunoştinţă cele arătate mai sus, smerit vă mulţumesc pentru încrederea ce mi-aţi acordat şi nădăjduiesc să facem aici, cu multă trudă, o lucrare bună, frumoasă şi trainică, spre slava lui Dumnezeu şi întru aducerea aminte, cu recunoştinţă, pentru Biserica Ortodoxă Română şi pentru ţara noastră, aici, în munţii din Ţara Libanului”.
Aşadar, în cele două scrisori către Patriarhul Justinian, nepublicate până acum, ne vorbeşte însuşi Părintele Sofian despre activitatea sa de pictor bisericesc, pe care a iubit-o foarte mult.
67
DOUĂ CUVINTE TAINICE ALE PĂRINTELUI SOFIAN
Costion Nicolescu
Părintele Sofian Boghiu (1912-2002) a fost dintre ultimii mari duhovnici ai Bucureştilor sau ai mănăstirilor din împrejurimi, aparţinând unei generaţii deplin hăruite şi necontenit jertfitoare, una alături de care am străbătut cei peste 40 de ani ai deşertului comunist. Generaţie din care au făcut parte Părintele Constantin Sârbu (1905-1975), Părintele Gherontie Ghenoiu (1910-1984), Părintele Alexie Bârcă (1901-1986), Părintele Benedict Ghiuş (1904-1990), Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993), Părintele Dimitrie Balaur (1903-1996), Părintele Iulian Stoicescu (1911-1996), Părintele Constantin Voicescu (1924-1997), Părintele Ilarion Argatu (1913-1999), Părintele Constantin Galeriu (1918-2003), Părintele Macarie Ioniţă (1914-2007), ca să nu-i pomenesc decât pe aceia pe care i-am cunoscut direct, pe unii chiar mai îndeaproape, căci desigur, vor mai fi fost şi mulţi alţii. Unii dintre ei au făcut ani grei de puşcărie pentru credinţa lor şi pentru felul demn în care au mărturisit-o, prin cuvinte şi prin lucrare. Alţii au scăpat ca prin minune de temniţă. Toţi neobosiţi şi neprecupeţitori lămuritori de suflete, alinători în necazuri, mângâind cu cuvinte întru Cuvântul. Retrospectiv privind, am putea să ne aducem, fiecare dintre cei care i-am cunoscut, această importantă mărturie: nişte sfinţi! Pe undeva, prin munţii de la Lainici, se mai roagă încă în trup lui Dumnezeu, încărcat cu dorul fiilor săi duhovniceşti de la Bucureşti, părintele Adrian Făgeţeanu (n. 1912).
Părintele Sofian reuşea să aducă Pustia-Cuvânt în mijlocul Bucureştilor. Nu era un monah adaptat la viaţa Cetăţii, ci unul care ne purta pe noi în Sihăstria cea mai afundă şi mai roditoare. Am fost în multe rânduri (desigur, nu deajuns de multe) la mănăstirea Sfântul Antim Ivireanu, la slujbe la care slujea şi el.
68
Pentru o lungă bună perioadă de timp, numele lui s-a identificat cu cel al mănăstirii Antim. Era stareţ al ei în toate sensurile. Deplin. Cuvintele sale de învăţătură aveau o forţă de pătrundere extraordinară, în ciuda glasului destul de stins. O tăcere de rai se aşternea atunci când începea să grăiască. Numai aşa îi putea fi auzită cuvântarea izvorâtă. Turma se strângea aproape, aproape, pentru a desluşi vorbirea-i ca o boare şi pentru a lua lumină de la lumina chipului său. Căci apărea totdeauna ca venit dintr-o ninsoare cu omăt de lumină. Ochelarii mari şi grei, parcă stând mereu să alunece de pe vârful nasului, lăsau impresia unui om mereu gata să-ţi citească ceva de mare folos (din Sfânta Scriptură, din sfintele cărţi ale Bisericii, din Cartea Vieţii...). Cum se petrece cel mai adesea la marii duhovnici, şi la el blândeţea nesfârşită era însoţită de o fermitate contagioasă a mărturisirii neabătute a dreptei credinţe. În ciuda unei economii deosebite a gesturilor şi, în general, a tuturor manifestărilor sale exterioare, sentimentul că te afli în preajma unui părinte duhovnicesc mult iubitor şi dispus la jertfă pentru tine era pregnant. Era el însuşi un rug aprins, încălzind pe cei din preajmă cu blândă flacără nepârjolitoare. O mărturie vie şi numai prin prezenţă. Existenţa-i era mai mult plutire decât aşezare, părea mereu gata de lină înălţare la cerurile despre care ne spune Apostolul Pavel că le-a văzut. Adesea îşi găsea refugiu de îmbulzeala lumii acesteia pe schele, în cerimea bisericii (cum frumos spuneau ţăranii vechi), printre Sfinţii care-L înconjoară pe Hristos. Zugrăvea chipuri schimbate la faţă, care coborau din Biserica de dincolo în a noastră. Acum ar putea, la rândul lui, să fie aşezat acolo.
Dreapta credinţă trebuie căutată de omul cu minte
Nu am fost unul dintre cei din apropierea imediată a Părintelui. Experienţele mele personale directe au fost puţine. Aş dori să evoc două dintre acestea, cu două cuvinte ale Părintelui, transmise parcă sub o inspiraţie instatanee a
69
Duhului, dar desigur aşezate în el în urma unei îndelungi experieri în prietenie cu Hristos.
Prima vine de la începutul anilor ’80. Soţia mea lucra vara la ONT, undeva pe litoral. La un moment dat mi-a telefonat, spunându-mi că vor trece prin Bucureşti o pereche de canadieni, oameni cu preocupări artistice, iubitori de artă bună. Aceştia aveau un răgaz de o după-amiază până la plecarea spre casă şi mă ruga să-i însoţesc ca să le arăt câte ceva din Bucureşti. I-am dus mai ales pe la biserici vechi, între ele şi la mănăstirea Sfântul Antim. Am nimerit la terminarea vecerniei, spre seară, pe la 5-6. Era o zi de lucru obişnuită, cu mai puţină lume în biserică. Părintele primea pomelnice şi dădea poveţe câtorva credincioşi din uşa din stânga altarului. Eu am înaintat cu cei doi oaspeţi, ca să le arăt icoanele, în special pe cea cu Rugul Aprins, atât de încărcată cu istorie şi specială. Părintele, terminându-şi toate solicitările, a ieşit ca să treacă spre chilie. Cum se cuvine, după rânduială, i-am pus metanie, i-am cerut binecuvântare şi i-am sărutat dreapta. Apoi i-am prezentat pe cei doi străini, spunându-i că sunt credincioşi şi interesaţi de cele ale credinţei, dar că sunt catolici, pentru că aşa s-au născut ei şi n-au prea avut cum să cunoască cele ale Ortodoxiei, dintre care, câteva încerc să le arăt eu acum. „Ei”, a oftat Părintele, şi o umbră de tristeţe i-a înnorat chipul. „Dacă ţi-a dat Dumnezeu minte, nu mai ai nicio scuză că nu alegi dreapta credinţă!” (poate cuvintele nu erau chiar acestea, dar acesta era sensul lor). A spus-o în limba română, mai mult pentru mine care încercam oarecum să motivez necunoaşterea celor doi întru ale dreptei credinţe. Nu mai ţin minte dacă am tradus sau nu spusa Părintelui şi, dacă da, care a fost reacţia celor doi oaspeţi. Erau, de altminteri, oameni extrem de cumsecade.
Rămâne învăţătura. Ea ar fi aceea că pentru oameni cu un anumit nivel intelectual (care este, în fond, un dar al lui Dumnezeu!) orice neglijenţă sau abatere în discernerea şi alegerea căii dreptei credinţe este vinovată. Naşterea într-o credinţă (religie) nu înseamnă dispensarea de o alegere asumată
70
a ei după o judecată în ceea ce priveşte gradul ei de concordanţă cu Adevărul revelat. Normal ar fi ca omul cu învăţătură de carte şi preocupat de problema legăturii sale cu Dumnezeu să ajungă să aleagă şi să trăiască în dreaptă credinţă şi dreaptă slăvire (orto-doxie). (Lucrul ăsta este valabil şi pentru ortodocşi: se cere să nu fii ortodox numai pentru că ai avut „şansa” să te naşti aşa, ci pentru că eşti deplin conştient că aceasta este dreapta credinţă şi, ca atare, ţi-o asumi şi o trăieşti cu toată fiinţa.) Un lucru spus fără patimă, dar atât de limpede într-o epocă în care se cultivă tot mai asiduu relativismul şi sincretismul, în ultimă instanţă o confuzie a valorilor, inclusiv a celor religioase. Şi încă, adevărat este: oricât de apropiaţi şi de dragi ne-ar fi unii oameni de treabă aparţinând unor spaţii de credinţă mai mult sau mai puţin abătute de la Cale, Adevăr şi Viaţă, o geană de tristeţe face ca bucuria însoţirii cu ei să fie adumbrită.
Lenea noastră duhovnicească
A doua vine de prin a doua jumătate a anilor ’90 (din păcate nu ţin un jurnal), când am vrut să-i iau un interviu sau poate să-l invit la o emisiune la Radio. M-am strecurat printre alţi mulţi credincioşi, majoritatea veniţi să se spovedească şi să ceară diverse rugăciuni, pe culoarul din faţa chiliei sale. I-am spus maicii care se ocupa ca toate să fie în rânduială cine sunt şi ce vreau. La un moment dat am fost introdus în chilia Părintelui. Acesta mi-a ascultat rugămintea, dar m-a refuzat pe cât de blând, pe atât de categoric. Până astăzi păstrez credinţa că pe undeva a făcut-o pentru păcatele mele, pe care le străvedea, cu toate că nu mă spovedisem niciodată la el... Dar altceva este important de la această întâlnire. Tot încercând să-l conving, i-am spus că printre alte teme pe care aş dori să le abordăm ar fi şi aceea a sfinţeniei. Atunci a murmurat, aproape fără voie, parcă jumătate pentru el, jumătate pentru mine: „Noi am vrea totdeauna ca celălalt să fie sfânt...” Mi se pare un cuvânt la fel de puternic şi la fel de greu ca cel al lui Siluan, Sfântul de la Muntele Athos: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Luat
71
în sens simplu, a dori ca celălalt să fie sfânt nu poate fi decât o dorinţă generoasă, de bine, un lucru pozitiv. Din cuvintele Părintelui Sofian răzbea însă o evidentă mustrare. Gândul lui exprima faptul că noi aşteptăm de la altul efortul ascetic întru sfinţenie, noi mărginindu-ne să ne dedulcim, mai mult sau mai puţin decent, cu cele ale plăcerilor lumeşti, sperând totodată într-o răsfrângere neabătută şi asupra noastră a sfinţeniei celui care a obţinut-o cu multă şi aspră lucrare duhovnicească. Că ne-ar plăcea să aflăm un drum călduţ spre sfinţenie, fără eforturi ascetice deosebite, pe care le-am dori compensate prin împliniri deştepte sau izbutiri artistice. Acest lucru este de detectat îndeosebi la mulţi dintre intelectualii cu preocupări creştine certe, dar cu o străduinţă ascetică aproximativă.
Fericiţi acei care au stat în preajma Părintelui Sofian şi au ştiut să se folosească, nu sufocându-i răbdarea şi risipindu-i timpul cu fleacuri nesfârşite, ci ascultând vocea lui Dumnezeu grăind limpede prin el şi răspunzând îndemnului ei!
Fericiţi şi aceia care, plecând la Domnul, rămân vii, parcă tot mai vii, lângă noi, în Biserică, spre însoţire întăritoare şi izbăvitoare!
Fericit dragul lui Dumnezeu şi dragul nostru Părinte Sofian!
72
„PRIETEN DRAG, AI ADORMIT. ROAGĂ-TE PENTRU NOI”
Maria Huivan
Bucureşti
Era duminică. După predică, Pr. Dinu Pompiliu de la biserica Şerban Vodă, unde mergeam, ne spune: „Dragii mei, a adormit în Domnul Arhim. Sofian – stareţul mănăstirii Antim, să mergem să aprindem o lumânare.” Trebuie să specific că nu m-am învrednicit să-l cunosc pe părintele cât a fost în viaţă. În ziua înmormântării, trebuia să-mi finalizez actele pentru angajare, îmi mai trebuia un act important. Ce să fac, să merg după act sau la înmormântare? Doamne luminează-mă ce să fac! Îmi zic: merg la biserică şi apoi ce o vrea Domnul. Când am ajuns, lume multă, o mare de flori. Vreau să-mi iau lumânări, când cineva cu voce un pic poruncitoare ne spune: „Vă rugăm să ieşiţi, că vine Preasfinţitul şi-l scoatem pe părintele afară. Fiind la uşă, am rămas lângă scări şi, când l-au scos pe părintele, am avut un şoc – în primul rând, nu avea faţa acoperită, cum ştiam că se face, dar asta nu e tot, părintele zâmbea. Faţa liniştită, blajină a părintelui m-a emoţionat. În discursul de după slujbă, PreaFericitul Teoctist vădit a zis: „Prieten drag, ai adormit în Domnul, roagă-te pentru noi!”
S-a înconjurat biserica cu trei opriri, l-au pus pe părintele într-o maşină mică şi a plecat cortegiul, care era foarte mare. Mă uit la ceas, e târziu să mai merg după act, dar ajungând lângă autobuze îmi zic să aştept să plece toate maşinile, că aşa se cade, şi iartă-mă părinte că nu merg la înmormântare, dar n-am nimic de mâncare acasă şi soţul e tare rău de foame. Cum aşteptam aşa, se opreşte un autobuz şi o creştină mă trage de mână: „Hai că ai loc pe scară!”. Vă închipuiţi că de uimire mi-a fost jenă să zic că eu nu merg la înmormântare. Ce mai…, autobuzul a şi plecat. M-am gândit atunci ce fel de taină o fi asta. Pe drum s-au
73
cântat cântece bisericeşti, tropare, atmosfera era deosebită. Atunci am aflat că mergem la Căldăruşani şi, pentru că era prima oară, nici nu ştiam cât facem, dar m-am liniştit. Părintele a vrut să merg la înmormântare, fie ce-o fi! Creştina care m-a tras de mână îmi zice aşa fără motiv: „Trebuie să am grijă de eşarfă că mi-a dat-o o doamnă. Ajungem la mănăstirea Căldăruşani, o privelişte de basm, dar ce să privesc, că toată lumea, cum cobora, începea să alerge ca să prindă slujba de înmormântare. Eram necăjiţi că se terminase, dar, fiind drumul lung şi multe maşini, a mers mai greu. Mergem să luăm lumânări şi să mergem la cimitir. Nu mai spun că la poartă câteva măicuţe împărţeau pachete. A fost tare primit, că nu mâncasem nimic şi era după-amiază. Ajungem la mormânt, groparii tocmai puneau pământ deasupra, lumea stătea cuminte la rând să aprindă lumânări, care erau de o parte şi de cealaltă a crucii. Creştina care era cu mine a trecut, a aprins lumânări şi, când s-a aplecat să sărute crucea, cum făcea toată lumea, eşarfa stătea pe flăcările de la lumânări. Am vrut să strig că ia foc, dar nu am fost în stare să zic nimic, decât am zis în gând: „Părintele acesta este un sfânt”.
După ce mi-am revenit, ea m-a văzut că sunt schimbată. Am luat-o deoparte şi i-am povestit ce s-a întâmplat, ne uitam una la alta, am tăcut, pentru că nu ştiam ce să facem, dacă zicem, poate nu ne cred. La întoarcere, toţi cei ce îl cunoscuseră povesteau întâmplări ce mi-au întărit convingerea. Ajunsă acasă, le-am povestit unde am fost şi familia mea a fost impresionată şi au zis „Ferice de cei ce l-au cunoscut!”
De atunci, mereu eu mă gândesc
Părintelui să-i mulţumesc,
Că şi pe mine m-a ales
Minunile să-i povestesc.
† Amin
74
II. ÎN LUMINA CREDINŢEI
SFĂTUIRE CĂTRE CEI CE SE SPOVEDESC
(Cuvânt al Părintelui Sofian)
Toţi cei ce am primit Taina Sfântului Botez ne numim creştini, căci ne-am spălat de păcatul strămoşesc şi ne-am făcut fii – după dar - ai lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.
La Botez, ne-am lepădat de satana şi de toate lucrurile lui, dar, cum mai toţi am fost botezaţi de mici şi nu prea am ştiut noi atunci ce mare importanţă are botezul asupra sufletului şi a trupului nostru, am început să uităm datoriile noastre către Dumnezeu şi ne-am lăsat prinşi de valurile vieţii, care ne-au cufundat în marea păcatelor, făcând o mulţime de nelegiuiri şi chiar înnecându-ne în tot felul de păcate. De aceea, cu toţii am păcatuit, de la vârsta de şapte ani, de când ni se ţin în seamă păcatele, de către Dumnezeu; cu toţii, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, preoţi şi călugări, toţi suntem prinşi de lepra păcatului. Nimeni nu poate spune că nu a făcut păcate, căci este mincinos, cel ce ar spune aşa. Păcate fac şi copiii până la şapte ani, dar nu li se ţin în seamă lor de către Dumnezeu, ci acele păcate cad asupra părinţilor lor şi asupra acelora care îi împing la rele şi nu-i învaţă binele. Aşadar, toţi se cuvine să mergem la Iordan, ca Neeman Sirianul, care era lepros şi scăldandu-se în apele Iordanului, s-a făcut sănătos. Să mergem la scăldătoarea oilor, ca acel slăbănog care zăcea de 38 de ani, din Evanghelie, şi-L vom întâlni pe Domnul Hristos, prin persoana duhovnicului, Care ne va tămădui, îndată ce ne vom spovedi păcatele. Să ne sculăm din vicii şi păcate, ca si fiul cel rătăcit şi curvar, şi să ne întoarcem la Tatăl cu căinţă şi cu
75
lacrimi, mărturisindu-ne aşa: „Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău.”. Şi dacă aducem lacrimile pocăinţei şi zdrobirea inimii noastre, aşa cum s-a căit Petru, cu lacrimi amare, şi să ne pară rău din adâncul inimii şi să zicem: Cum am putut eu să fac asemenea păcate? Cum m-am lepădat eu de Mântuitorul şi Binefăcătorul meu, de Dumnezeu? Şi cum m-am împreunat eu cu satana şi cu lucrurile lui? - căci păcatele noastre sunt cu adevărat lucrurile satanei. Deci, căinţa noastră să nu fie de moment ci să ne căim ca Petru, toată viaţa noastră, până la sfârşit şi să vedem pururi păcatele noastre înaintea ochilor noştri, ca David care zicea în Psalmul 50: „păcatul meu înaintea mea este pururi”. Fiindcă cel ce nu se căieşte din inimă pentru cele ce a făcut, foarte uşor se întoarce şi face iarăşi aceleaşi păcate şi chiar şi mai multe.
Spovedania adevărată trebuie deci să se facă cu acest gând serios şi cu hotărârea de a nu mai păcătui, adică să urâm atât de mult păcatul, încât mai bine să preferi să mori decât să mai păcătuieşti.
Spovedania trebuie făcută fără să te ruşinezi a spune păcatul aşa cum l-ai facut, adică arătând toată gravitatea lui. Să spui toate năravurile tale şi să nu arunci vina pe unul sau pe altul, ci să te osândeşti pe tine însuţi înaintea lui Dumnezeu şi a preotului şi să-i arăţi toate rănile păcatului, zicând: „din lenevirea mea şi din nesimţirea mea am mâniat pe Dumnezeu şi mi-am rănit sufletul şi trupul şi mă aflu acum osândit şi condamnat la temniţele iadului şi la muncile cele veşnice”.
Spovedania s-o faci toată odată, adică să nu spui unele păcate la un preot şi altele la altul, de frică să nu te oprească de la Împărtăşanie, fiindcă mare greşeală faci; căci păcatele pe care le ştii şi nu le spui de ruşine sau din altă pricină, ţi se dublează şi mai bine nu te-ai fi spovedit decât să faci un asemenea păcat, căci te asemeni cu Iuda cel plin de vicleşug, care avea păcatul trădării lui Iisus în minte şi în inimă şi nu-l mărturisea nici Domnului, care era de fa,ă şi nici ucenicilor Săi. De aceea, a căzut el în deznădejde şi apoi s-a spânzurat. Să ştii deci, că
76
numai păcatele cele mici şi cu totul neînsemnate ţi se iartă la spovedanie, dacă nu ţi-ai adus aminte cu niciun chip de ele; dar păcatele cele mari, este imposibil să le uite cineva, pentru că îl mustră conştiinţa şi i le aminteşte mereu.
Să ştiţi că POCĂINŢA este una din cele şapte Sfinte Taine, deopotrivă cu Taina Sfântului Botez.
Această Taină a Pocăinţei sau a Sfintei Spovedanii cuprinde:
CĂINŢA sau zdrobirea inimii;
SPOVEDANIA tuturor păcatelor, fără nici un fel de ocolire;
CANONUL care trebuieşte neapărat făcut.
Duhovnicul este dator să dea canon celui ce se spovedeşte, după păcatele şi după puterea celui ce s-a spovedit, ca să se poată vindeca, făcând canonul. Iar, dacă duhovnicul nu ţi-a dat canon, eşti tu dator să te canoniseşti singur, frate, ca Zaheu, ca Maria Egipteanca sau ca alţi păcătoşi, care prin canon s-au spălat şi s-au curăţat de întinăciunea păcatelor.
DEZLEGAREA PĂCATELOR se face cu darul Sfântului Duh, prin preotul duhovnic căruia i s-au dat cheile de a lega şi dezlega păcatele oamenilor.
Mai înainte de a merge la spovedit să-ţi aduci aminte dacă eşti supărat cu cineva şi nu l-ai iertat din inimă pe acela care ţi-a greşit. Dacă tu l-ai rugat de iertare prin salutări şi prilejuri bune, dar el nu vrea să-ţi răspundă, păcatul este al lui, iar dacă tu l-ai iertat din inimă, tu poţi să te spovedeşti liniştit.
Să ştii că, dacă îţi lipseşte una din cele patru părţi ale acestei Sfinte Taine, adică părerea de rău din inimă, sau spovedania curată, ori facerea canonului, sau dezlegarea de către preot, tu nu ai folos din spovedanie.
Este de neapărată trebuinţă să căutăm pe cel mai iscusit duhovnic, căci zice Sfântul Vasile cel Mare: „Precum ne arătăm bolile trupului nu la orice fel de doctori ci numai la cei mai
77
specialişti şi mai buni, aşadar şi noi se cuvine să căutam doctorul cel mai iscusit care să ştie a ne tămădui rana noastră cea sufletească”.
Cei care vreţi a vă mărturisi bine, cercetaţi dar această cărticică şi, după ea, scrieţi pe hârtie păcatele pe care ştiţi sigur că le-aţi făcut; nu vă apucaţi s-o copiaţi întocmai, ba să mai şi adăugaţi cuvinte de prisos ca să-l obosiţi pe preot şi să nu vă poată asculta cu atenţie. Şi este bine să faceţi această spovedanie amănunţită, nu în ajun de sărbători mari sau când preotul are servicii multe de făcut, ci să căutaţi timpul când el este mai liber, de pildă când faceţi o sfeştanie în casă, rugaţi-l să vă şi spovedească (dacă el este duhovnicul pe care tu l-ai ales). Păcatele pe care le-ai spus odată şi nu le-ai mai repetat să nu le mai spui din nou, mai ales dacă ai facut şi canon pentru ele.
Schimbarea duhovnicului nu se face decât în cazul în care:
- afli că duhovnicul tău a fost caterisit;
- duhovnicul a murit;
- cand el îţi poate fi o pricină de sminteală;
- când duhovnicul tău este neputincios şi ispitit de persoana ta eşti dator fără întârziere să nu-l mai vezi niciodată.
Foarte mult contează spovedania sinceră pe care o faci în faţa lui Dumnezeu şi a duhovnicului tău, căci preotul este numai un martor că tu ai spus aceste păcate. Deci, după ce ţi-ai întocmit lista cu păcatele pe care le-ai scos din cartea aceasta, pregateşte-te dacă se poate şi cu ceva post şi rugăciune, apoi citeşte-ţi singur păcatele, în odăiţa ta, în faţa Sfintelor Icoane, cu candela aprinsă şi spune-le lui Dumnezeu cu lacrimi, cu metanii câte poţi şi zi şi rugăciunea aceasta:
„Doamne, Dumnezeul nostru, Cel bogat în milă şi necuprins în îndurari, care singur din fire eşti fără de păcat şi pentru noi, fără de păcat Te-ai făcut om, ascultă în ceasul
78
acesta dureroasa mea rugăciune, căci sunt sărac şi lipsit de fapte bune şi inima mea s-a tulburat întru mine. Că, Tu Doamne Prea Înalte al cerului şi al pământului ştii că toate tinereţile mele în păcate le-am cheltuit şi umblând după poftele trupului meu m-am făcut cu totul bucurie dracilor şi cu totul am urmat diavolului, tăvălindu-mă totdeauna în noroiul poftelor. Că, întunecându-mi-se gândul din copilărie şi până acum, niciodată nu am voit să fac voia Ta cea sfântă, ci cu totul robindu-mă de poftele ce mă înconjoară, m-am făcut de râs şi batjocură dracilor, nicidecum socotind că nesuferită este urgia mâniei Tale asupra păcătoşilor, pentru care este gătită gheena focului. Şi, de aceea căzând eu în deznădăjduire şi nicidecum în simţire de întoarcere fiind, m-am făcut pustiu şi gol de dragostea Ta. Căci, ce lucru drăcesc nu am lucrat? Ce faptă grozavă şi înverşunată nu am săvârşit cu covârşire şi cu sârguinţă? Mintea mea am întinat-o cu totul prin cugete trupeşti; duhul cu totul mi l-am pângărit cu învoirea spre păcat; toate mădularele ticălosului meu trup le-am pornit spre a lucra şi a sluji la păcate. Cine dar nu mă va plânge pe mine, ticălosul şi cine nu mă va tângui pe mine? Pentru că eu singur, Stăpâne, am întărâtat mânia Ta şi singur eu am aţâţat urgia Ta asupra mea, eu singur am făcut ce este rău înaintea Ta, întrecând şi covârşind pe toţi păcătoşii din veac, căci am păcătuit fără de asemănare şi fără de iertare. Ci, de vreme ce eşti mult Milostiv şi mult Îndurat, Iubitorule de oameni şi aştepţi întoarcerea oamenilor, iată şi eu mă arunc înaintea înfricoşatului Tău divan şi ca şi cum m-aş atinge de preacuratele Tale picioare, din adâncul sufletului strig către Tine: Milostiveşte-te Doamne, iartă-mă, îndura-Te, ajută neputinţei mele, pleacă-Te nedumeririi mele, ia aminte la rugăciunea mea şi lacrimile mele să nu le treci cu vederea. Primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc şi rătăcit fiind întoarce-mă; şi întorcându-mă îmbrăţişează-mă şi mă iartă căci mă rog Ţie. Pentru că nu ai pus pocainţă celor drepţi şi nu ai pus iertare celor ce nu greşesc, ci ai pus pocainţa asupra mea, a păcătosului, care toate le-am lucrat spre întărâtarea mâniei
79
Tale. Gol şi descoperit stau înaintea Ta cunoscătorule de inimi, Doamne, mărturisindu-mi păcatele mele. Pentru că, nu pot să caut şi să văd înălţimea cerului fiind împilat de greutatea păcatelor mele. Deci, luminează-mi ochii inimii mele şi-mi dă umilinţă spre pocainţă şi zdrobire de inimă spre îndreptare, ca cu adevărat şi cu bună nădăjduire să merg spre lumea cea de acolo, lăudând şi binecuvântând totdeauna prea Sfânt numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.”
Încă odată te sfătuiesc să citeşti întâi acasă, cu atenţie, păcatele de pe listă, ca să le poţi citi şi în faţa preotului cât mai clar şi desluşit, ca să audă el bine şi să nu te multumeşti să le înşiri la repezeală, astfel ca duhovnicul să nu le audă cum trebuie şi să nu le înţeleagă bine, căci te păgubeşti singur.
Să spui întâi duhovnicului cam de când nu te-ai mai spovedit şi dacă nu cumva atunci nu ţi-ai spovedit toate păcatele, câte ai mai ascuns din ele sau poate ai mai uitat şi dacă ai primit canon şi ce anume canon ai primit şi daca l-ai împlinit sau nu. Dacă ai umblat din duhovnic în duhovnic, ca să nu fii oprit de la Sfânta Împărtăşanie.
Deci, mergând cu încredere în faţa duhovnicului, ca la scaunul de Judecată al lui Dumnezeu, aruncă-te cu faţa la pământ ştiind bine că înaintea lui Dumnezeu stai tu, iar preotul este numai martor, iar Cel ce ascultă mărturisirea ta este Însuşi Judecătorul viilor şi al morţilor şi fii încredinţat că tu la El ai venit frate şi nu la preot, ca om. Deci, înaintea lui Hristos şi a preotului începe aşa :
„Mărturisesc Domnului Dumnezeu, Atotţiitorul, Care este slăvit şi închinat în Treime, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi tuturor Puterilor îngereşti, tuturor Sfinţilor şi Sfinţiei tale, sfinţite părinte, toate păcatele mele pe care le-am făcut cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul, în toate zilele vieţii mele şi până în ziua de astăzi, păcate cu care am supărat pe Dumnezeu şi pe aproapele meu şi cu care mi-am întinat sufletul şi trupul meu.
80
Căci, în păcate m-am zămislit, în păcate m-am născut, în păcate am crescut şi am vieţuit până în ceasul de acum.”
Apoi, adu-ţi aminte mai întâi de păcatele împotriva Sfântului Duh:
- Nu cumva ai avut încredere prea mare în mila lui Dumnezeu şi ai zis că El este milostiv şi te va ierta de păcate şi pentru aceasta, fără înfrânare ai păcătuit mereu şi ai amânat pocăinţa din an în an până la bătrâneţe?
- Nu cumva te-ai deznădăjduit de mila lui Dumnezeu zicând că de acum poţi păcătui mereu căci tot nu te va mai ierta Dumnezeu?
- Nu cumva ai întristat pe Duhul Sfânt stând împotriva Adevărului, adică socotind Biblia ca o scornire mincinoasă sau hulind Sfintele Taine, înjurând de grijanie, de Dumnezeu, de Biserică şi de cele sfinte?
- Nu cumva ai zis despre maica Domnului – peste care S-a pogorât Sfântul Duh, că a mai avut copii şi că nu a rămas Fecioară după naştere ci este o femeie ca toate femeile, aşa cum zic sectanţii?
- Nu cumva ţi-ai împietrit inima şi ai stat nepăsător la predicile din Biserică sau la chemările dumnezeieşti când s-au facut semne şi minuni?
- Nu cumva ai stat împotriva preoţilor evlavioşi care au propovăduit dreapta credinţă şi ai râs de ei sau i-ai batjocorit zicând că-ţi merge rău dacă îţi iese popa înainte?
- Nu cumva ai stat împotriva copiilor sau a altcuiva care s-a hotărât să urmeze mai serios credinţa şi i-ai batjocorit zicându-le că au înnebunit, s-au prostit, s-au rătăcit, s-au pocăit sau i-ai bârfit la lume ca să fie ei dispreţuiti şi huiduiţi?
- Nu cumva din răutate ai dat cuiva învaţături contra credinţei ortodoxe?
81
- Nu cumva te-ai lepădat de credinţa ortodoxă şi ai trecut la secte?
- Nu cumva ţi-ai pus în minte să te omori sau chiar ai fost hotărât vreodată să faci acest gest cumplit?
Apoi, cercetează-ţi cugetul şi vezi dacă ai făcut aceste păcate care urmează acum şi care sunt păcate strigătoare la cer:
- Nu cumva ai ucis pe cineva cu voie sau în combinaţie cu alţii, sau din cauza ta a murit cineva mai târziu (poate mult mai târziu)?
- Nu cumva ai ucis prunci în pântece sau ca bărbat ai fost de acord cu soţia ta la uciderea pruncilor, sau ai ajutat pe cineva să facă avorturi cu injecţii, sau cu buruieni, sau cu un sfat?
- Nu cumva ai făcut sodomie, adica bărbat cu bărbat sau femeie cu femeie?
- Nu cumva ai făcut păcate de urgie care atrag urgia lui Dumnezeu asupra locului şi asupra persoanelor care le fac : adică bărbatul îşi întrebuinţează organele genitale – nu aşa cum a lasat Dumnezeu ci întrebuinţează dosul, gura sau alte părţi?
- Nu cumva te-ai însoţit cu animale, ca bărbat sau ca femeie şi cu ce fel de animal ai făcut aceasta?
- Nu cumva ai făcut nedreptate şi ai asuprit pe cei săraci, pe văduve şi pe orfani şi pe cei neputincioşi?
- N-ai oprit plata celor ce ţi-au lucrat ceva sau celor ce ţi-au vândut ceva? Nu te-ai împrumutat la cineva de bani şi nu i-ai mai dat înapoi?
- Nu cumva ţi-ai batjocorit părinţii şi i-ai vorbit de rău sau te-ai judecat cu ei? Şi nu cumva te-ai arătat nemulţumitor faţă de părinţii tăi şi nu i-ai ascultat şi i-ai chinuit şi le-ai făcut viaţa amară? I-ai îngrijit tu la bătrâneţe sau când au fost bolnavi? Nu cumva ti-au fost indiferenţi? Iar dacă sunt morţi, nu cumva i-ai uitat pe ei şi nu le faci pomeni şi parastase după porunca Bisericii?
82
Apoi, cercetează-ţi cugetul ca să vezi care păcate din cele ce sunt scrise aici ai făcut tu – căci, acestea sunt împotriva celor 10 porunci (şi sunt şi din cele şapte păcate de moarte):
- Nu cumva te-ai lepădat de credinţa ortodoxă şi ai trecut la vreo erezie sau ai fost în adunările lor, sau ai zis că este bună şi religia lor? Să spui la spovedit, chiar dacă ai fost şi numai o singură dată în adunările lor.
- Nu cumva ai primit binecuvântare de la sectanţi, sau i-ai primit în casă, sau ai mâncat cu ei la masă? Sau poate eşti căsătorit cu un sectant, sau ai vreun copil căsătorit cu un astfel de rătăcit?
- Nu cumva ai citit cărţi sectare, ateiste, păgubitoare de suflet, care atacă şi batjocoresc credinţa Sfintei noastre Biserici ortodoxe?
- Nu faci glume la adresa ortodoxiei şi a clerului? Nu spui glume şi iei în deşert Numele lui Dumnezeu? Nu cumva te ruşinezi să te închini când treci pe lângă Biserică sau pe lângă o troiţă?
- Nu cumva râzi de orbi, de şchiopi, de ciungi sau faci glume pe seama lor?
- Nu cumva te-ai rugat vreodată cu faţa spre apus sau spre miazăzi sau spre miazănoapte cum fac păgânii?
- Nu cumva iubeşti mai mult copiii, averea, soţia, banii, decât pe Dumnezeu (căci aceasta este închinare la idoli)?
- Nu cumva fumezi tutun spre bucuria dracilor sau dai cu roşu pe buze şi pe unghii sau te parfumezi? Nu cumva te-ai mascat vreodată făcându-te din bărbat femeie şi din femeie bărbat, sau ţi-ai pus mască de capră, de urs, de diavol?
- Nu cumva porţi cercei în ureche, brăţări pe mâini, mărgele şi zgardă la gât şi nu cumva ţi-ai tăiat părul sau ţi-ai făcut aluniţe pe obraz ca să placi oamenilor?
83
- Ai avut vreodată intenţia să placi oamenilor ca să-i atragi în cursa desfrânării afară de bărbatul tău?
- Nu cumva ai fost la vrăjitoare, la descântătoare, la ghicitoare, la spiritism şi hipnotism? Ţi-au descântat argintul viu, ţi-a turnat cositorul, ţi-a ghicit în cărţi sau având ură de moarte pe cineva ai cerut să le pună cuţitul sau să lege bărbatul cu femeia ca să nu se mai poată împreuna?
- Nu cumva ţi-ai căutat norocul cu papagalul, cu zodiile, cu şoarecele (adu-ţi aminte în ce cursă ai căzut la aceste vrăjitoare şi dacă ai mai dus acolo şi pe altcineva, să spui exact)?
- Nu cumva ai zis ca budiştii că sufletul după ce iese din trup trece în porc sau în alte vietăţi?
- Nu ţii tu în casă cărţi pentru descântece sau pentru explicarea semnelor, a viselor, a zodiilor sau cărţi de ghicit, de joc? Nu ai tu obiceiul să zici „zău”- lui Dumnezeu sau să iei numele lui Dumnezeu în deşert, pomenindu-L în orice discuţie nefolositoare?
- Nu cumva ai jurat strâmb? Nu te dai diavolului pe tine însuţi sau pe soţie sau pe copii sau vreun lucru din casă ori din afară?
- Nu te-ai jurat sau poate te-ai blestemat cu jurământ să faci un rău cuiva sau poate ai făgăduit să dai bani, veşminte, obiecte, case, pământ, unei Biserici sau Mânăstiri şi nu ai împlinit făgăduinţa ta?
- Nu juri strâmb sau nu obişnuieşti tu să juri zicând: „să mor, să orbesc, sau să nu am parte de copiii mei”?
- Nu ţi-ai cerut tu moartea la vreme de necaz?
- Nu lucrezi tu în duminici şi sărbători? Nu te duci la vânătoare, la distracţii, în aceste zile sfinte sau faci adunări nelegiuite cu băuturi, jocuri, cântece, înjurături sau altele?
84
- Nu cumva vii prea târziu la Biserică şi când vii cauţi locul cel mai din frunte? Asculţi tu cu evlavie Sfintele Slujbe, predicile sau umbli de colo-colo, stricând şi liniştea altora?
- Venind la Biserică, nu cumva te îmbraci în haine transparente sau vii cu capul descoperit sau în pantaloni şi faci sminteală bărbaţilor şi tu încă te şi trufeşti cu aceasta? Să ştii că rugăciunea ta nu-ţi este primită când tu vii aşa, ba în loc să te foloseşti pleci înapoi cu blestem şi cu afurisenie.
- Nu cumva îţi place să vorbeşti şi să povesteşti în Biserică?
- Nu cumva ai ajunat sâmbăta şi duminica sau ai făcut metanii?
- Ai intrat tu în Biserică având scurgere lunară (ca femeie)?
- Nu cumva ai mâncat fără rugăciune sau te-ai culcat fără să te rogi? Nu cumva ai botezat sau ai cununat pe cineva a doua oară zicând că prima slujbă nu a fost primită?
- Ca părinte de copii i-ai iubit şi i-ai îngrijit tu deopotrivă pe toţi? I-ai învăţat pe ei rugăciuni şi sfânta noastră religie? I-ai învăţat să se spovedească, să se împărtăşească, să fie buni? I-ai ferit tu de anturaje rele?
- Nu cumva i-ai învăţat pe copiii tăi să pască vitele pe pământul altora? Nu cumva ai amărât viaţa altora sau ai aţâţat pe cineva la bătaie şi la ceartă, la ucideri? Sau le-ai zdruncinat sănătatea şi de aceea mai târziu ei au murit (chiar târziu de tot)? Nu cumva aţi păcătuit în faţa copiilor, facându-vă pofta, ca soţi?
- Ca bărbat, nu cumva ţi-ai urât tu femeia şi ai batjocorit-o ca pe o roabă şi când a fost bolnavă nu ai îngrijit-o şi nici n-ai căutat-o cu medicamente sau cumpărându-i cele de trebuinţă?
- Ca soţie, nu cumva te-ai sălbăticit şi nu te-ai supus soţului tău ci l-ai drăcuit, că nu-ţi cumpără lux şi i-ai atras şi pe
85
copii de partea ta ca să-l urască pe tatăl lor şi învăţându-i să se depărteze de el?
- N-ai pus tu spurcăciuni în mâncare sau în cafeaua soţului tău şi l-ai spurcat cu descântece de la vrăjitoare sau cu altceva din cele femeieşti?
- N-ai omorât copiii după botez? N-ai lăsat vreun copil să moară nebotezat? S-au poate din neglijenţa ta ţi-a murit vreun copil înnăbuşit sau a căzut în foc, în apă sau s-a ars? Nu cumva ai lepădat copiii vii şi nebotezaţi pe străzi, în târguri, la uşa bisericii şi în alte locuri pe unde trec oamenii ca să-i ia şi să-i crească ei?
- Nu cumva ai făcut prinsoare cu cineva să-l întreci în mâncare, băut sau joc, sărituri şi strigături prin care ţi-ai pierdut sănătatea?
- Nu cumva ai privit cu plăcere la împreunarea animalelor, sau ai privit cu poftă filme pornografice, ilustrate, tablouri, statui, reviste aţâţătoare spre desfrânare? Nu ai tu în casă pe pereţi astfel de idoli sau ilustrate ori reviste pornografice?
- Nu cumva faci tu păcatul onaniei sau a făcut altul cu tine, adică bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie? Nu ai stricat fecioria vreunei fete? Nu ai curvit cu femeie văduvă sau nu ai preacurvit cu femeie măritată cu alt bărbat? Nu ai curvit cu vreo faţă bisericească? Sau cu o femeie de altă religie? Nu ai curvit cu rudenie, soră, verişoară, mătuşă? (Să spui exact cu cine ai păcătuit şi ce fel de rudă îţi este şi dacă femeia a avut păcat (te-a ademenit) sau nu, fiindcă păcatul acesta al curviei, în funcţie de aceasta se măreşte sau se micşorează).
- Nu cumva sunteţi căsătoriţi, rudenii şi să spui exact ce fel de rudenii sunteţi şi să cereţi preotului sfat ce să faceţi.
- Nu cumva ai păcătuit cu soţia ta în sărbători, duminici, în sâmbete sau miercurea şi vinerea sau în cele 4 posturi peste an?
- Nu cumva v-aţi împreunat în timpul ciclului femeii sau în timpul celor 40 de zile de la naşterea pruncului?
86
- Nu cumva aţi culcat în acelaşi pat băieţi şi fetiţe după vârsta de 7 ani? Nu cumva ca tată te-ai culcat în pat cu fetele tale sau ca mamă te-ai culcat în pat cu băieţii tăi după vârsta de 7 ani?
- Nu cumva te-ai căsătorit cu altă femeie până ce nu ai divorţat de cea dintâi? Nu cumva ai trăit măcar o zi cu femeia ta, fără cununie religioasă? Să ai grijă să spui acestea chiar dacă mai apoi te-ai cununat cu ea la Biserică pentru că acest păcat se iartă numai prin spovedanie.
- Nu cumva ai mai păcătuit–având femeie pe femeia de care ai divorţat? Că şi acest păcat este preacurvie.
- Nu cumva ai vreun prieten sau mai mulţi cu care trăieşti fără să te cununi şi fără frică de Dumnezeu? (Căci aşa este obiceiul acum). Ori te cununi, ori te desparţi, căci altfel focul gheenei te aşteaptă.
- Ai furat ceva de la vreo biserică sau mânăstire? Nu cumva te-ai lăcomit şi ai furat din averea aproapelui tău sau ai poftit averea lui, femeia lui, copiii, vitele sau lucrurile lui?
- Nu cumva ai ajutat prin fapte pe cineva să înstrăineze averea bisericii, mânăstirilor sau a vecinilor tăi?
- Nu cumva te-ai îmbogăţit prin minciuni şi judecăţi şi prin martori mincinoşi?
- Nu cumva te îmbeţi şi faci scandal, bătăi şi ceartă în casă şi între vecini?
- Nu cumva ai furat vite, păsări, ouă sau altceva? Să ştii că păcatul furtului nu se iartă până ce nu dai înapoi lucrul furat iar dacă nu mai trăişte persoana căreia tu i-ai furat, împarte la săraci.
- Nu cumva ai judecat şi osândit pe cineva pe drept sau pe nedrept sau poate ai băgat vrajba între oameni sau între preoţi sau între părinţi şi copii?
87
- Nu cumva ai pârât pe cineva sau ai vorbit vorbe cu două înţelesuri ca să semeni zâzanie între oameni? Să fii atent să judeci ce fel de minciună ai spus, că nu e de ajuns să spui numai atât „am minţit”ci adu-ţi bine aminte că şi minciuna e ca şi furtul, una e să furi un ou şi alta e să furi un bou. Una e când spui o minciună fără să cauzezi cuiva ceva rău şi alta e să spui o minciună la un proces sau să calomniezi pe cineva sau să faci vrajbă sau să spargi o casă, despărţindu-i pe soţi prin minciuna ta.
- Nu cumva ai înşelat pe cineva cu bani sau ai pus apă în lapte sau în vin sau ai făcut în alt chip înşelăciune? Nu cumva ai mutat hotarul grădinii tale şi te-ai judecat cu vecinii?
- Nu cumva eşti plin de mândrie şi te înalţi cu gândul că eşti cineva, te mândreşti cu frumuseţea sau că eşti învăţat sau că ai copii învăţaţi şi frumoşi? Nu cumva te mândreşti că eşti de neam mare - că ai neamuri bogate sau te mândreşti cu haine, avere etc. Şi poate că din cauza mândriei ai căzut în făţărnicie, în obrăznicie şi ai devenit încăpăţânat, ambiţios, îngâmfat?
- Nu cumva ai căzut în mândrie retezându-ţi părul capului, smulgându-ţi sprâncenele sau porţi rochie scurtă şi strâmtă şi tocuri înalte?
- Nu cumva din cauza mândriei ai râs de păcatele altora, ai râs de sărăcia şi de îmbrăcămintea altora, ai râs de portul sau de corpul altuia că este prea gras?
- Nu cumva ai ascultat la ferestrele altora ca să semeni vrajba între oameni? Nu cumva ai făcut fapte bune ca să fii lăudat de oameni?
- Nu cumva ai intrat în Sfântul Altar fără învoirea preotului?
88
- Nu cumva ai fost zgârcit şi nu ţi-a păsat de lipsurile şi de sărăcia altora? Nu cumva eşti nesăţios, nedrept şi trădător?
- Nu cumva ai dat bani cu camătă ca să-i iei cu dobândă? Nu cumva ai plâns cu lacrimi şi cu deznădejde când ai pierdut ceva din averea ta?
- Nu cumva ai în minte gânduri spurcate sau vorbeşti glume curvăsăreşti sau ai făcut cu ochiul la cineva sau priveşti cu poftă trupul altuia sau ai trimis cu poftă scrisori în scopul desfrânării?
- Nu cumva ai clevetit pe cineva prin şoapte sau făcând semne cu mâna? Nu cumva te-ai bucurat de paguba şi de necazul altora şi nu cumva ţi-a părut rău de fericirea şi norocul altuia?
- Nu cumva n-ai vrut să-i ierţi pe cei ce ţi-au cerut iertare sau nu te-ai plecat cu smerenie să ceri tu iertare de la cei pe care i-ai supărat? Nu cumva eşti nerecunoscător, ţii ură sau ţii minte răul pe care ţi l-au făcut alţii?
- Nu cumva ai povestit altora păcatele aproapelui tău? Nu cumva eşi lacom la mâncare şi băutură şi la altele şi calci cele patru posturi de peste an, ajunările sau zilele de miercuri şi vineri, mâncând de dulce din lăcomia ta? Şi nu cumva din cauza lăcomiei tale, că iată, ai mâncat şi ai băut peste măsură, ai vărsat după împărtăşanie?
- Ai mâncat ceva pe ascuns în familia ta? N-ai mâncat ceva spurcat, mortăciune, carne de şoarece (nutrie) sau broască sau păsări moarte sau pască jidovească sau ceva de la vrăjitoare? Nu cumva ai mâncat ceva de furat sau ai învăţat pe copii să fure, mâncând împreună bucate furate?
89
- Nu cumva eşti tare mânios şi supărăcios, înjuri şi baţi sau ai scuipat şi ai rănit pe aproapele tău sau ai bătut şi ai chinuit animale punându-le să ducă peste puterea lor?
- Nu cumva ai ţinut mânie pe cineva, o zi, o săptămână, o lună sau ani de zile? Nu cumva ai făcut mizerie cuiva – slugi, elevi de şcoală, soţiei, copiilor?
- Nu cumva eşti leneş la rugăciune, la treburi sau te leneveşti şi nu mergi la Biserică, să-ţi faci canonul dat de duhovnic sau dormi în timpul Sfintei Liturghii, la Biserică sau acasă?
- Nu cumva ai amânat din lene ca să te spovedeşti, să te împărtăşeşti sau să faci fapte bune şi rugăciuni? Nu cumva din lene nu ai vrut să stai în genunchi la rugăciune? Sau să chemi preotul să-ţi facă sfeştanie? Nu cumva locuieşti în casă nesfinţită de preot prin slujbă?
- Nu cumva din lene ţi-ai uitat mormintele părinţilor neîngrijite?
- Nu cumva din lene nu ţi-ai păzit făgăduinţele făcute la Sfântul Botez sau la călugărie?
- Nu cumva te-ai împrietenit cu necredincioşii şi ai luat în batjocură sfânta credinţă?
- Nu cumva ai amânat pocăinţa de azi pe mâine, de la un post la altul?
- Nu cumva din lene, stând în Biserică, ţi-ai lăsat mintea să hoinărească după păcate, privind îmbracămintea sau trupurile oamenilor?
- Nu cumva te-ai lenevit a-ţi pedepsi copiii, când fac rele şi păcate?
- Nu cumva ai învăţat şi ai sfătuit pe cel pe care îl vedeai greşind, să facă răul mai departe? Dar dacă îl vedeai greşind, nu
90
cumva din lene sau răutate nu ai vrut să-l sfătuieşti să nu mai facă răul? Nu cumva ţi-a părut bine vazându-i pe ei greşind?
- Te-ai rugat tu pentru binele aproapelui sau ţi-a părut rău de binele lui?
Te-ai rugat tu pentru vrăjmaşii tăi? I-ai iertat tu din toată inima ta? Ii iubeşti pe duşmanii tăi, după porunca Domnului? Ai suferit tu nedreptaţile şi ocările lor, cu răbdare şi cu bucurie?
Şi mai adu-ţi aminte şi de aceste fapte – care, dacă nu le-am făcut, să ne grăbim a le face, că la Judecată ne va întreba Domnul Hristos de ele, adică :
- dacă ai dat de mâncare celui flămând;
- dacă ai dat apă celui însetat;
- dacă ai îmbrăcat pe cel gol;
- dacă ai cercetat pe cei din închisori;
- dacă ai căutat pe cei bolnavi;
- dacă ai primit pe cei străini în casa ta;
- dacă ai îngopat pe morţii care nu au pe nimeni.
După ce ai terminat de citit lista cu păcatele tale, spune aşa:
„Pentru toate aceste păcate pe care le-am făcut şi de care-mi pare rău din inimă şi cu zdrobirea inimii mele mă rog Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi Tuturor Sfinţilor şi Sfinţilor Îngeri şi sfinţiei tale, părinte, ca să-mi fiţi martori în ziua judecăţii mele, împotriva vrăjmaşului diavol, care în tot momentul mă pândeşte ca să mă surpe în osânda iadului. Şi acum, te rog părintele meu, să-mi rânduieşti mie canon după păcatele mele pe care le-am mărturisit şi să-l împlinesc, Dumnezeu ajutându-mi.”
Acum, preotul îţi va rândui ţie canon, un număr de metanii pe zi sau post şi rugăciune sau milostenii sau sărindare sau botez de prunci sau rugăciuni felurite sau chiar oprirea pentru un timp de la Sfânta Împărtăşanie. Şi tu să nu te tulburi pentru aceasta căci mai de folos îţi este să primeşti un astfel de canon decât să te împărtăşeşti tu cu nevrednicie, căci nu-ţi va
91
folosi ţie ci vei fi mai mult pedepsit de Dumnezeu. Şi după ce ţi-ai primit canonul, mergi cu bucurie acasă, aprinde candela ta şi, stând în genunchi spune şi această rugăciune, a Sfântului Augustin, ca mulţumire că Dumnezeu te-a primit:
„Mult milostive Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, mulţumesc că m-ai învrednicit pe mine nevrednicul să iau iertare de la tine, pentru păcatele mele. Deci acum, urmând lui David care a zis - Juratu-m-am şi am spus c-o să păzesc judecăţile dreptăţii Tale – iată şi eu îţi făgăduiesc Doamne, cu hotărâre din tot sufletul meu, ca aleg mai bine să mor decât să mai fac de acum înainte vreun păcat de moarte, prin care să supăr Bunătatea Ta cea nemărginită. Dar de vreme ce voinţa mea este neputincioasă şi fără ajutorul tău nu pot face nimic, mă rog ţie, cu fierbinţeală, să-mi dai putere şi să mă întăreşti cu harul Tău cel atotputernic, ca să rămân până la sfârşit neschimbat în hotărârea mea de acum, Iubitorule de oameni, Iisuse al meu şi-mi dă puterea să petrec întru pocăinţă toată cealaltă vreme a vieţii mele şi să dobândesc pacea aici pe pământ, iar dincolo, viaţa cea veşnică, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale şi ale Tuturor Sfinţilor Tăi. Amin.”
Acum, să ştii că, dacă te-ai spovedit cu atenţie după cartea aceasta, te-ai spovedit curat, eşti ca şi când te-ai fi botezat din nou şi ţi-ai reînoit haina botezului care era murdară de păcate. De acum, să te păzeşti curat şi să fugi de calea pierzării şi de lumea cea potrivnică lui Dumnezeu, căci te va amăgi şi te va arunca din nou în păcate. Şi să fugi şi de poftele trupului tău, căci nici un folos nu-ţi aduc.
DUMNEZEU SĂ TE AIBĂ ÎN PAZĂ! Amin.
92
SFATURI CULESE DIN MĂRTURIILE UCENICILOR
Unii dintre fiii duhovniceşti ai Părintelui Sofian îşi aduc aminte cu drag de părintele lor duhovnicesc şi de sfaturile pe care le dădea. În câteva pagini vom încerca să împărtăşim şi cititorilor noştri din îndemnurile marelui duhovnic al Bucureştilor.
Ne spunea mereu să facem milostenie. Zicea: „Dă cât poţi, dar dă! Că milostenia e mare înaintea lui Dumnezeu, şterge multe păcate!”. Iar alteori ne spunea: „Măi omule, milostenia te ridică la cer şi Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea.”.
Părintele ne cerea mereu să dăm. Asta-i plăcea: să fii milos. Ne zicea: „Dacă primeşti, să dai. Oricât de puţin. Dar să dai. Dacă cineva îţi dă un covrig, iar lângă tine şade unul ca tine, un om sărman, un frate de-al tău, rupe din covrig o bucăţică şi dă-i şi lui. Că Dumnezeu e mare şi poate din bucăţica aia să vă sature pe amândoi.”.
Ne mai zicea: „Când dai, să nu-ţi pară rău. Să dai cu bucurie că lângă tine e îngerul care te scrie în cartea cu fapte bune. Iar dacă îţi pare rău, nu te poate scrie că te îndoieşti în inima ta. Şi lui Dumnezeu nu-I plac îndoielile. Dumnezeu e drept şi bun şi vrea să fim şi noi la fel.”.
Părintele se întrista mult când auzea că femeile leapădă copiii. Avea lacrimi în glas şi zicea: „Să ţii post negru miercurea şi vinerea, fără strop de apă, pentru că ai omorât un suflet de om.”. Era bun cum nu pot povesti.
93
Părintele Sofian Boghiu spunea: „În post contează foarte mult să vă iertaţi unul pe altul. Poţi să mori de foame, nu are niciun rost postul tău, până nu te împaci cu celălalt. Unii nu-şi vorbesc cu anii. Dar postesc fiecare post. Vai de postul lor!...”
Părintele ne zicea multe lucruri frumoase despre Sfânta Împărtăşanie. Mereu ne învăţa ceva. Ne spunea că după Sfânta Împărtăşanie, să nu vorbim, să nu ne supărăm, să nu ne certăm unii cu alţii, pentru că Duhul Sfânt e curat şi bun şi nu şade în tine dacă nu poţi să-L ţii.
Altădată noi l-am întrebat: „Părinte la cât timp trebuie să ne împărtăşim ca să vină Duhul în noi?”, iar dânsul ne-a zis: „La Împărtăşanie nu trebuie să te grăbeşti. Unii vin la 40 de zile, alţii la o lună, alţii mai des. Dar eu vă spun că Duhul stă în voi atâta timp cât voi nu-L alungaţi. Nu trebuie să calculaţi zilele, ci să aveţi inimă bună şi curată. Şi atunci Duhul Sfânt e în voi.”.
Părintele era şi glumeţ. Odată l-am întrebat: „Părinte, vreţi o cafea?”, dar dânsul mi-a zis: „Ce-mi trebuie cafea, când mă doare o măsea?”. Ştia să te înveselească şi să te facă să uiţi de necazuri.
Nimeni, nimeni, nimeni nu pleca de la dânsul trist. Nu te rănea, nu te supăra. Uneori stăteam pe capul dânsului să-l ascultăm până noaptea la 11. Şi ne zicea: „Hai că nu mai aveţi tramvaie!”, dar noi ziceam: „Părinte, nu mai vrem să plecăm!”, „Păi, unde vreţi să dormiţi?”, „Aicea pe jos în Biserică.”. Şi dânsul nu ne întrista: „Bine, hai! Dar numai de data asta!”. Şi aşa stăteam de multe ori toţi.
*
Se supăra pe unii care făceau milostenie în văzul lumii. Nouă ne cerea să nu fim văzuţi când dăm, să nu aşteptăm laude
94
sau vorbe frumoase de la cei pe care-i ajutăm. Dânsul a avut grijă de mine toată viaţa. Am avut multe necazuri, mama era bolnavă, alimente nu prea se găseau. Şi mă striga: „Ecaterino!”, „Da, Părinte!”, „Ia mai stai un pic!”. Era lume în jurul lui, îi puneau întrebări... Nu putea să-mi dea. Dar ţinea mâinile la spate, cu sacoşi pline. Îmi dădea când nu mai era nimeni lângă dânsul. Şi ce nu-mi punea? Ulei, zahăr, câte şi câte... Aşa plecam.
Odată eram la bucătărie, era 11 noaptea şi i-am zis: „Părinte, veniţi că se răceşte ciorba”, dar dânsul, blajin, mi-a zis: „Ce-mi trebuie mie ciorbă? Ce, eu trăiesc cu ciorbă?”.
Îi plăcea să postească. Se ruga, citea şi picta. Dar mânca târziu seara o bucăţică de ceva. Părintele şi picta şi se ruga. Le făcea pe ambele.
Nu-i plăcea moda. Zicea femeilor: „Să nu vii la Biserică cu moda ca să întoarcă alţii capul după tine. Să nu-ţi pui haine strălucitoare! Să nu te machiezi, să nu-ţi dai cu roşu pe buze, să nu te vopseşti. Că asta înseamnă că tu nu crezi că Dumnezeu te-a făcut frumoasă, că a greşit şi vrei tu să te faci.”.
Mereu zicea: „Lăsaţi moda! La Biserică vino să te rogi!”. Odată a venit un băiat tânăr şi i-a zis: „Părinte, am venit la Biserică să-mi găsesc nevastă.”, iar dânsul i-a răspuns: „Eu credeam că la Biserică vii să te rogi, nu să te căsătoreşti. Hai, lasă! Roagă-te şi mai apoi, vedem ce vrea Dumnezeu cu tine.”.
Tot când ne certa cu moda, ne zicea: „Lasă hainele care nasc invidie! Tu vino la Biserică cu straie curate, simple!”.
Părintelui îi plăcea mult să ne înveţe. Stăteam în Biserică, dânsul scotea din altar un scăunel şi noi pe jos, în jurul dânsului.
95
Părintele iubea canoanele. După ele te învăţa şi după ele te certa.
„Părintele avea darul facerii de minuni. Dar eu nu pot spune despre asta. Dânsul vedea. Şi-ţi vorbea aşa cum Dumnezeu îi descoperea lucrurile despre tine. Pe mine m-a întrebat: „Eşti domnişoară?”, şi i-am spus adevărul. O lună trăisem în păcat. Dânsul mi-a zis: „Acum gata cu ce-a fost! De acum stai aici şi să iubeşti Biserica!”. Nu mi-a mai trebuit niciodată bărbat şi uite de 60 de ani sunt numai cu Biserica. Şi n-am fost singură. Maica Domnului mi-a dat tot, iar Părintele avea grijă şi de mine. Ăsta era darul dânsului cu care făcea minuni. Îţi schimba toată viaţa.”
(Ecaterina T., 81 de ani)
96
III. VIAŢA ÎN IMAGINI
În vremea Seminarului Monahal de la Mănăstirea Cernica, alături de alţi Părinţi: Ioasaf Ganea, Teoctist Arăpaşu (viitorul Patriarh), Grigorie Băbuş - 1938
97
Icoana Rugului Aprins adusă în anul 1943 de Părintele Ivan Kulâghin de la Mănăstirea Optina din Rusia – emblema Mişcării duhovniceşti de la Mănăstirea Antim
98
Stareţ al Mănăstirii Antim din Bucureşti - 1950
99
Icoane în mozaic pe frontonul clopotniţei şi pe catapeteasma din piatră a bisericii, realizate de Părintele Sofian şi Olga Greceanu în anul 1950
100
Fotografia din dosarul penal al Rugului Aprins - 1958
Revenit stareţ al Mănăstirii Antim - 1980
101
Mănăstirea Deir-el-Harf din muntele Liban, a cărei biserică a fost pictată de Părintele Sofian în anul 1972
102
Împreună cu Părinţii Paisie Prelipceanu şi Adrian Făgeţeanu - 1985
103
Iconarul - 1988
104
Cu Părinţii arhimandriţi Felix Dubneac şi Roman Braga - 1990
În Sfântul Munte Athos, alături de PS Gherasim Cristea,
Arhim. Grigorie Băbuş, Arhim. Petroniu Tănase
şi PS Epifanie Norocel - 1992
105
La slujba privegherii de sâmbătă seara - 1994
106
Slujind Sfânta Liturghie - 1996
107
Icoana Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul
pictată de Părintele Sofian în anul 1992
cu prilejul canonizării Sfântului Antim
108
Frescă din paraclisul Mănăstirii Antim
restaurată de Părintele Sofian şi trei ucenici în anul 1996
109
Părintele Sofian în vizită la Mănăstirea Neamţ,
alături de părinţii Antonie şi Benedict Sauciuc - decembrie 1997
110
În mijlocul tinerilor din A.S.C.O.R. pe care îi călăuzea – decembrie 1997
În aula Facultății de Drept din București, la o conferință organizată de A.S.C.O.R. - 1998
111
Pomenind în sfântul altar pomelnicele credincioşilor – 1998
112
Rostind cuvânt de folos la sfârşitul Sfântului Maslu - 1998
113
Sfinţirea Aghiazmei în Sărbătoarea Izvorului Tămăduirii - 1998
Obştea Sfintei Mănăstiri Antim în anul 1998
114
Consultând o carte pe un şantier de pictură - 1999
115
Plimbându-se în grădina mănăstirii Antim – iunie 2001
La Sfânta Liturghie de hramul Sfântului Antim,
împreună cu Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist şi Arhimandritul Grigorie Băbuş, colegii din seminar
– 27 septembrie 2001
116
În chilie – aprilie 2002
117
La slujba înmormântării – 16 septembrie 2002
118
Mormântul Părintelui Sofian, Mănăstirea Căldăruşani - 2008
119
Bilet de voie scris de Părintele Sofian pentru fratele său
120
Scrisoare a Părintelui Sofian
adresată Părintelui Arhimandrit Petroniu Tănase,
stareţul Schitului Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos
121
IV. ARTICOLE ŞI CĂRŢI SCRISE DE PĂRINTELE SOFIAN
 Pictura murală şi iconografia neobizantină în Biserica Ortodoxă Română, în revista Mitropolia Banatului, anul XXXVI, nr. 3, mai-iunie 1986 (pag. 49-57)
 Rugul Aprins şi temniţa, în revista Vestitorul Ortodoxiei, VIII, nr. 157, iunie 1996
 Dialoguri despre rugăciune, interviu publicat în revista Vestitorul Ortodoxiei, IX, nr. 172, ianuarie 1997 (material republicat în cartea Duhovnici români în dialog cu tinerii, Editura Bizantină, Bucureşti, 1997)
 Ne vorbeşte Părintele Sofian, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători - Neamţ, 1997
 Taina Spovedaniei ca eveniment în viaţa Bisericii astăzi, interviu publicat în revista Vestitorul Ortodoxiei, X, nr. 198-199, februarie-martie 1998 şi nr. 200-201, aprilie 1998
 Cea mai desăvârşită pace este pacea inimii, interviu publicat în revista Vestitorul Ortodoxiei, XII, nr. 239-240, ianuarie 2000
 Mitropolitul Antim Ivireanu, în revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 7-12, Bucureşti, 2000 (pag. 306-334)
 Chipul Mântuitorului în iconografie, Editura Bizantină, Bucureşti, 2001
122
 Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe, Fundaţia Tradiţia Românească şi Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români, Bucureşti, 2001
 Dumnezeu nu vrea de la noi decât un singur lucru: să fim oameni, interviu publicat în revista Formula As, XII, nr. 497, ianuarie 2002
 Sfântul Antim Ivireanul şi Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005
 Buchet de cuvântări. Predici şi meditaţii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006
Cărţi, reviste, articole despre Părintele Sofian:
 Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Vasile Manea, Editura Patmos, Bucureşti, 2000
 Revista Vestitorul Ortodoxiei, XIV, 1 octombrie 2002
 Revista Rost, nr. 56, Bucureşti, octombrie 2007
 Părintele Sofian, Ioana Iancovescu şi Constanţa Costea, Editura Bizantină, Bucureşti, 2007
 Revista Lumea monahilor, nr. 1 - iulie 2007, nr. 4 - octombrie 2007 şi nr. 22 - aprilie 2009
 Rugul aprins de la Mănăstirea Antim la Aiud, Mihai Rădulescu, Sfânta Mănăstire Antim şi Editura Proxima, Bucureşti, 2009
123
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE ................................................................................ 6
I. MĂRTURII ALE CONTEMPORANILOR DESPRE CREDINŢA LUCRĂTOARE A PĂRINTELUI SOFIAN BOGHIU ................................... 8
APRECIERI PENTRU VIAŢA SFÂNTĂ ŞI CREDINŢA CURATĂ A PĂRINTELUI SOFIAN .............................................................................. 8
PĂRINTELE SOFIAN – OM AL BLÂNDEŢII DUMNEZEIEŞTI ................... 11
CALDE ADUCERI AMINTE .................................................................... 14
PĂRINTELE SOFIAN BOGHIU MĂRTURISITORUL ............................... 15
PĂRINTELE SOFIAN, BUN PREOT ŞI PRIETEN....................................... 20
CU PĂRINTELE SOFIAN ÎN GÂND ŞI ÎN RUGĂ LA ŞAPTE ANI DE LA PLECAREA DINTRE NOI ........................................................................ 22
SOFIAN ARHIMANDRITUL, ZUGRAVUL SIHASTRU PRIN CETĂŢILE LUMII .................................................................................................... 24
UN DUHOVNIC BLÂND ŞI LUMINAT .................................................... 26
MISIONARUL DIN „PUSTIUL CAPITALEI” ........................................... 29
PĂRINTELE SOFIAN – ICONARUL SUFLETELOR NOASTRE .................. 33
CHIPUL BLÂND ŞI SMERIT AL PĂRINTELUI SOFIAN ........................... 36
VREDNICUL SLUJITOR AL LUI HRISTOS, PĂRINTELE ARHIMANDRIT SOFIAN BOGHIU (1912-2002) .............................................................. 40
PĂRINTELUI SOFIAN – DASCĂL AL RUGĂCIUNII ................................ 49
PĂRINTELE SOFIAN – ICONAR ŞI ZIDITOR DE SUFLETE ...................... 50
A CĂUTAT SĂ-ŞI FACĂ MISIUNEA PRIN CUVÂNT ŞI ARTĂ SACRĂ ...... 53
PĂRINTELE SOFIAN – OMUL LUI DUMNEZEU ..................................... 55
DESPRE ARHIMANDRITUL SOFIAN BOGHIU ...................................... 57
OMUL SE VEDE DIN FAPTELE LUI ......................................................... 60
CRÂMPEIE DIN VIAȚA DE PICTOR BISERICESC A PĂRINTELUI ARHIMANDRIT SOFIAN BOGHIU......................................................... 63
124
DOUĂ CUVINTE TAINICE ALE PĂRINTELUI SOFIAN ........................... 67
„PRIETEN DRAG, AI ADORMIT. ROAGĂ-TE PENTRU NOI” .................. 72
II. ÎN LUMINA CREDINŢEI ................................................................. 74
SFĂTUIRE CĂTRE CEI CE SE SPOVEDESC .............................................. 74
SFATURI CULESE DIN MĂRTURIILE UCENICILOR ................................ 92
III. VIAŢA ÎN IMAGINI ...................................................................... 96
IV. ARTICOLE ŞI CĂRŢI SCRISE DE PĂRINTELE SOFIAN ................... 121
CUPRINS......................................................................................... 123
125
„Vrednicul de pomenire Părinte Arhimandrit Sofian Boghiu (1912-2002), stareţ al mănăstirilor Antim şi Plumbuita din Bucureşti, a fost un „vas ales” al lui Dumnezeu, o făclie lină şi luminoasă a credinţei, un adevărat trăitor şi un mărturisitor al Ortodoxiei. Primind cu bucurie crucea slujirii Mântuitorului Hristos din fragedă vârstă şi purtându-o cu răbdare şi demnitate până la capăt, Părintele Sofian şi-a desăvârşit mărturisirea iubirii lui Hristos înălţându-se pe crucea suferinţei şi dându-şi sufletul în mâinile lui Dumnezeu chiar în ziua Praznicului Înălţării Sfintei Cruci din anul 2002. Prin rânduiala lui Dumnezeu, asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur (trecut în veşnicie tot la Praznicul Înălţării Sfintei Cruci, dar în anul 407), Părintele Sofian a trecut la ceruri în timpul Sfintei Liturghii. Credem că acum Părintele Sofian slujeşte Liturghia cerească împreună cu Sfinţii pe care i-a iubit în rugăciune şi i-a zugrăvit în icoane. Întrucât l-am cunoscut şi preţuit în timpul şederii noastre la Sfânta Mănăstire Antim (septembrie 1988 - martie 1990), putem afirma că Părintele Sofian a fost o făclie de înviere a sufletelor, mai ales în anii grei ai comunismului. El a ridicat mulţi oameni căzuţi spiritual, a încurajat mulţi deznădăjduiţi, a luminat şi călăuzit pe calea mântuirii multe suflete dezorientate, a înnoit şi înfrumuseţat viaţa celor care i-au urmat sfatul părintesc. Părintele Sofian a reflectat prin slujirea şi viaţa sa, ca preot şi predicator, ca duhovnic şi păstor, ca rugător şi pictor, icoana Păstorului Celui Mare, imprimând în faptele lui virtuţile slujirii lui Hristos: smerenia, blândeţea, înţelepciunea, dar mai ales iubirea de Dumnezeu şi de oameni.”
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

lunedì 23 luglio 2018

Canonul Sf Grigorie Teologul

Canonul Sf Grigorie Teologul (390)

1
GrigorieTeologul


CANONUL CĂRŢILOR SFINTEI SCRIPTURI


Pentru ca să nu fíe mintea ta înşelată de cărţi străine, fiindcă sunt multe
scripturi mincinoase şi fals intitulate, primeşte, iubite, această dreaptă
numărare a mea. Cărţi istorice ale înţelepciunii celei vechi evreieşti sunt
douăsprezece. Cea mai dintâi Facerea, apoi Ieşirea, şi Leviticul, după aceea
Numerii, apoi A Doua Lege; apoi Isus şi Judecătorii; a opta Rut; a noua şi a
zecea Faptele împăraţilor şi Paralipomena; şi cea de pe urmă Ezdra. Iar
cele alcătuite în versul cinci, cea dintâi, a lui Iov, după aceea a lui David;
apoi trei ale lui Solomon, Ecclesiastul, Cântarea şi Pildele. Şi aşijderea cinci
ale Duhului profetic. într-o carte sunt douăsprezece: Oseea şi Amos, şi
Miheia a treia, după aceea loil, apoi Iona, Avdie, şi Naum, şi Avacum, şi
Sofonie, Agheu, apoi Zaharia, şi Maleahi. Acestea sunt deci una; iar a doua
a lui Isaia, după aceea a lui Ieremia cel chemat din pruncie, apoi a lui
Iezechiel, şi harul lui Daniel. Iată că am numărat douăzeci şi două de cărţi
ale Legii Vechi, care corespund literelor evreilor. Iar după acestea, numără
şi pe ale Tainei noi. Matei a scris Minunile lui Hristos pentru evrei; Marcu
pentru Italia, Luca pentru Ahaia, iar loan, marele propovăduitor, cel ce se
înalţă spre cer, pentru toţi. După aceea Faptele înţelepţilor Apostoli. Şi
patrusprezece epistole ale lui Pavel. Şi şapte soborniceşti: dintre care una a
lui Iacob, două ale lui Petru, şi trei iarăşi ale lui loan; şi a şaptea a lui Iuda;
astfel le ai pe toate. Iar de mai este careva afară de acestea, nu e dintre
cele autentice.
85 ap.; 60
Laod.; 24
Cartag.; 2
Atanasie

Canonul Sfântului Amfilohie

Canonul Sfântului Amfilohie
1 Amfilohie CANONUL CĂRŢILOR SFINTEI SCRIPTURI
Ti se cuvine a sti mai ales si aceasta. Nu fiecare carte care a primit
numire vrednică de cinstire a Scripturii este adevărată, fiindcă sunt
uneori cărţi cu nume mincinoase, iar altele de mijloc sau mai
aproape, cum ar zice cineva, de cuvintele adevărului. Iar altele sunt
falsificate şi greşite, precum de pildă şi monedele cele fals bătute şi
falsificate, deşi au inscripţia împăratului, dar după materie sunt
netrebnice, falsificate. Din cauza aceasta îti voi arăta tie fiecare carte
dintre cele de Dumnezeu insuflate. Şi pentru ca să cunoşti bine
deosebirea între ele, întâi îţi voi arata pe cele ale Vechiului
Testament. Pentateuhul are Facerea, apoi Ieşirea, şi cartea de mijloc -
Levitic, după aceasta Numerii, apoi A Doua Lege. Adaugă la aceasta
pe Isus şi Judecătorii. După aceea Rut şi patru cărţi ale împăraţilor, şi
două cărţi Paralipomena. După acestea, a lui Ezdra întâi, apoi a doua.
Mai departe voi numi ţie cinci cărţi în versuri: a lui Iov, cel încununat
cu nevoinţele feluritelor patimi, şi cartea Psalmilor, leac potrivit
pentru suflete. Trei cărţi ale înţeleptului Solomon: Pildele,
Ecclesiastul şi Cântarea Cântărilor. Să se mai adauge la acestea şi cei
doisprezece prooroci: cel dintâi Oseea, apoi al doilea Amos, Miheia,
Ioil, Avdie, şi lona, chipul patimilor celor de trei zile. După dânşii,
Naum, Avacum, apoi al nouălea, Sofonie, Agheu şi Zaharia, şi celebrul
vestitor Maleahi. în urma lor cunoaşte pe cei patru prooroci, pe
marele Isaia, cel ce a proorocit cu sinceritate, şi pe Ieremia de aceeaşi
simţire, pe Iezechiel tainicul şi în sfârşit, pe Daniel cel preaînţelept în
fapte şi cuvinte. La aceştia, unii socotesc şi pe Estera. Acum să
numesc cărţile Noului Testament. Să primeşti numai patru
evanghelişti, pe Matei, apoi pe Marcu, cărora adaugă pe al treilea, pe
Luca şi numără pe Ioan, al patrulea după vârstă, dar întâiul după
înălţimea dogmelor. Deci după cuviinţă îl numesc pe dânsul fiul
tunetului, care cu mare glas a făcut cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu.
Apoi primeşte şi a doua carte a lui Luca, pe cea a Faptelor generale
ale Apostolilor. Apoi adaugă pe vasul alegerii, pe Apostolul Pavel,
propovăduitorul neamurilor, care cu înţelepciune a scris cele
patruspre-zece epistole către biserici; una către romani, la care se
cuvine a adăuga două către corinteni, pe cea către galateni, şi pe cea
către efeseni, după aceasta pe cea către cei din Filipi, apoi pe cea
scrisă către coloseni, două către tesaloniceni, două către Timotei,
către Tit, si către Filimon, fiecăruia câte una, şi una către evrei. Dar nu
zic bine unii, care spun că către evrei nu este adevărată; căci întru
dânsa este harul cel adevărat. Apoi mai departe unii zic că trebuie să
se primească şapte epistole soborniceşti; iar alţii că numai trei, una a
lui lacob, una a lui Petru, şi una a lui loan; dar unii primesc trei ale lui
Ioan, şi pe lângă acestea pe cele două ale lui Petru şi pe cea a şaptea
a lui Iuda. Şi iarăşi unii judecă între ele şi Apocalipsa lui Ioan, iar mai
mulţi zic că nu este adevărată. Deci acest preanemincinos canon să
fie al Scripturilor celor de Dumnezeu insuflate.
85 ap.; 60 Laod ;
24 Cartag.; 2
Atanasie;
Grigorie
Teologul

Canon

Canon
     
Totdeauna unitatea Bisericii merge dimpreuna cu unitatea de credinta si pururea învatatura Mintuitorului viaza în învatatura Apostolilor si a Sfintilor Parinti.
      Niciodata întocmirile Bisericii nu vor fi perimate sau clasate drept ultra-rigoriste, nicio data Sinoadele ecumenice nu au contrazis sau exclus vreun canon formulat la Sinoadele anterioare, niciodata Sfinta Traditie nu va fi supusa revizuirii sau reînnoirii moderniste, niciodata nu ne vom aseza deasupra Bisericii prin împartasirea unor experiente personale ce contrazic experienta infailibila a Bisericii, niciodata nu vom reduce Biserica la vreo masura personala sau hotarire statala, caci atunci cind vom încuviinta cea mai mica dintre ereziile acestea atunci ne vom rupe de Trupul Bisericii si ne vom face hulitori ai Capului Ei, Mintuitorul si Domnul nostru Iisus Hristos.






Profetice rãmîn si cuvintele vrednicului Arhiereu Tit Smedrea, apãrãtor al dreptei credinte si opozant al înnoirilor pãguboase din vremea sa:

"... refuzãm a primi ideea cã mãcar una din Tocmelile Bisericii ar fi perimate, ori cel putin cãzulte în desuetitudine si ca atare supuse revizuirii..."

"Aceasta înseamnã a te aseza pe tine deasupra Bisericii si a te opune cu experinta ta personalã - limitatã de contingentele fizice - experientei infailibile, vesnice si cãlãuzitã de Duhul Sfînt a Bisericii. Niciodatã Sfintele Sinoade ecumenice n-au afirmat perimarea vreunuia din canoanele formulate mai înainte."

"Unii cautã sã reducã Biserica la mãsura lor personalã, nu pe sine la mãsura Bisericii; si prin aceasta substituindu-se Bisericii, se situeazã în afara ei, încetînd de a mai participa la viata Bisericii."


Si tot în aceastã luminã trebuie a privi cuvintele Mîntuitorului si ale Sfintilor, pentru a nu ne prãbusi în "teologice" pãreri de sine sau omorîtoare justificãri eretice.



Matei 7:15 ~ "Luati-vã aminte de proorocii mincinosi, care vin cãtre voi în vesmintele oilor, iar dinlãuntru sunt lupi rãpitori."

Matei 24:24 ~ "Cã se vor scula hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor da semne mari si minuni, cît sã însale, de va fi cu putintã, si pre cei alesi."

Faptele Apostolilor 5:29 ~ "Si rãspunzînd Petru si apostolii, ziserã: A asculta trebuie pre Dumnezeu mai mult decît pre oameni."

Fapte 20:28 ~ "Luati drept aceea aminte, si vouã si la toatã turma întru care pre voi Duhul Cel Sfânt v-au pus socotitori, ca sã pasteti Biserica lui Dumnezeu, pe care o au câstigat prin sângele Lui."
Fapte 20: 29-30 ~ "Pentru cã eu stiu aceasta cã vor intra, dupã venirea mea lupi grei între voi, necrutînd turma. Si dintre voi, singuri se vor scula bãrbati grãind îndãrãtnicie, ca sa tragã pre ucenici dupã dînsii."

Romani 16:17-18 ~ "Si rog pre voi fratilor sã socotiti pre aceia ce împerecherile si smintelile fac afarã de învãtãtura care voi ati învãtat, si vã abateti de la ei. Pentru cã unii ca aceia Domnului nostru Iisus Hristos nu slujesc, ci pîntecelor lor, si prin bunãcuvîntare si bun grai însalã inimile prostilor."

Galateni 1:8 ~ "Ci mãcar de noi sau înger din cer va binevesti vouã afarã de ce am vestit vouã, anathema sã fie!"

Efeseni 4:5 ~ "Este un Domn, o Credintã, un Botez."

Efeseni 4:14-16 ~ "Ca sã nu fim prunci, învãluindu-ne si purtîndu-ne cu tot vîntul învãtãturii, cu rãtãcirea oamenilor întru viclesug, spre mestesugirea înselãciunii.
Ci adeveriti fiindu-I, cu dragoste sã crestem la El toate, Carele este capul Hristos."

II Tesaloniceni 2:15 ~ "Drept aceea fratilor, stati si tineti învãtãturile carele v-ati învãtat, ori prin cuvânt, ori prin cartea noastrã."

II Tesaloniceni 3:6 ~ "Si poruncim vouã fratilor, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, sã vã feriti voi de cãtre tot fratele ce umblã fãrã de tocmealã, si nu dupã învãtãtura care au luat de la noi."

I Timotei 4:1 ~ "Iarã Duhul aievea zice cã în cele de apoi vremi, se vor depãrta oarecare de cãtre credintã, luînd aminte la duhuri de înselãciune si dãscãlii ale dracilor."

I Timotei 4:6-8 ~ "Acestea arãtîndu-le fratilor, bun slujitor vei fi lui Iisus Hristos, hrãnindu-te cu cuvintele credintei si ale celei bune învãtãturi, cãreia ai urmat. Iar cele spurcate si bãbesti basme le pãrãseste si te învatã pre tine cãtre buna credintã."

I Timotei 4:16 ~ "Ia aminte tie si învãtãturii: rãmîi întru acestea; pentru cã aceasta fãcînd si pre tine vei mîntui si pre cei ce te ascultã."

I Timotei 6:20-21 ~ "O, Timotei, ce ai pus înainte pãzeste, depãrtîndu-te de cele spurcate glasuri desarte si prigoane ale stiintei celei ce e cu mincinos nume, cu care unii lãudîndu-se, împrejurul credintei nu nimerirã."

II Timotei 4:3-4 ~ "Cãci va veni o vreme cînd nu vor mai suferi învãtãtura sãnãtoasã ci - dornici sã-si desfãteze auzul - îsi vor grãmãdi învãtãtori dupã poftele lor si îsi vor întoarce auzul de la adevãr si se vor abate cãtre basme."

Tit 3:9-10 ~ "Iar cele nebune cercãri si graiuri de neamuri si pricini si sfãdiri de lege, pãrãseste-le, pentru cã sunt nefolositoare si desarte. Pre omul eretic, dupã întîia si a doua mustrare, pãrãseste-l, stiind cã s-a îndãrãtnicit unul ca acela si pãcãtuieste, fiind singur de sine osîndit."

Iacov 2:10 ~ "Pentru cã cine va pãzi toatã legea, dar va gresi într-o singurã poruncã, s-a fãcut vinovat fatã de toate poruncile."

I Petru 5:2-3 ~ "Pãstoriti turma lui Dumnezeu, datã în paza voastrã, cercetînd-o nu cu silnicie, ci cu voie bunã, dupã Dumnezeu, nu pentru cîstig urît, ci din dragoste. Nu ca si cum ati fi stãpîni peste Biserici ci pilde fãcîndu-vã turmei."

II Petru 1:20-21 ~ "Dar mai înainte de toate, trebuie sã stiti cã nici o proorocie a Scripturii nu se tîlcuieste dupã socotinta fiecãruia. Pentru cã niciodatã proorocia nu s-a fãcut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grãit, purtati fiind de Duhul Sfînt."

I Ioan 4:1 ~ "Iubitilor, nu dati crezare oricãrui duh, ci cercati duhurile dacã sunt de la Dumnezeu, fiindcã multi prooroci mincinosi au iesit în lume."

I Ioan 4:6 ~ "Noi de la Dumnezeu suntem; acela ce stie pre Dumnezeu aude pre noi; carele nu iaste de la Dumnezeu nu ascultã pre noi (apostolii)."

II Ioan 1:10-11 ~ "De vine oarecine cãtre voi si aceastã învãtãturã nu aduce, nu-l primiti pre dînsul în casã si "Multam" lui nu-i ziceti. Pentru cã acela ce-i zice lui "Binete" se amestecã cu lucrurile lui cele rele."

Apocalipsa 12:3-4 ~ "Si iatã balaur mare de foc avînd capete sapte si coarne zece si preste capetele lui steme sapte. Si coada lui trãgea a treia parte din stelele cerului si le puse pre ele la pãmînt." (citatele scripturistice sunt preluate din Biblia de la 1688, Bucuresti)

Psalmul 100:9 ~ "Cel ce grãieste nedreptãti nu va sta înaintea ochilor mei."

Psalmul 118:126 ~ "Vremea este sã lucreze Domnul, cã oamenii au stricat legea Ta."

Canonul 10 al Sfintilor Apostoli ~ "Dacã cineva s-ar ruga, chiar si în casã cu cel afurisit (scos din comuniune) acela sã se afuriseascã."

Canonul 45 al Sfintilor Apostoli ~ "Episcopul, presbiterul sau diaconul, dacã numai s-ar ruga împreunã cu ereticii, sã se afuriseascã, iar dacã le-a permis acestora sã sãvîrseascã ceva ca si clerici (sã sãvîrseascã cele sfinte), sã se cateriseascã."

Canonul 46 al Sfintilor Apostoli ~ "Episcopul sau presbiterul care primesc botezul sau jertfa ereticilor, poruncim sã se cateriseascã. Cãci ce întelegere poate sã fie între Hristos si Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?"

Canonul 47 al Sfintilor Apostoli ~ Episcopul sau preotul de va boteza din nou pe cel cu botez adevarat, sau de nu va boteza pe cel spurcat (cu botezul fals) de catre necinstitorii lui Dumnezeu, sa se cateriseasca ca unul ce-si bate joc de crucea si moartea Domnului si nu deosebeste pe adevaratii preoti, de preotii cei mincinosi ai ereticilor.

Canonul 64 al Sfintilor Apostoli ~ "Dacã vreun cleric sau laic intrã în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca sã se roage, sã se cateriseascã si sã se afuriseascã."

Canonul 6 al Sinodului V local de la Laodiceea (343) ~ "Nu este îngãduit ereticilor a intra în casa lui Dumnezeu dacã stãruie în eres."

Canonul 32 al Sinodului V local de la Laodiceea ~ "Nu se cuvine a primi binecuvîntãrile ereticilor, care sunt mai mult absurditãti decît binecuvîntãri."

Canonul 15 al Sinodului al Nouãlea din Constantinopol (861)
"Cei ce propovãduiesc public eresul sau îl învatã în Biserici, sã fie îndepãrtati de comuniunea cu credinciosii si afurisiti, ca unii ce fac schismã si sfãrîmã unitatea Bisericii."

Din cuvântul Sinodului al VII- lea Ecumenic (Niceea, 787)
"Sã nu faceti nici inovatie, nici omitere în Predania pe care am pãzit-o cu evlavie pînã acum. Deoarece toti cîti s-au pãstrat înlãuntrul Sfintei Biserici Universale, nu au primit nici adaosuri, nici omiteri. Si cu mare pedeapsã va fi condamnat cel ce va face fie adãugiri, fie omiteri."

Sinodul de la Constantinopol din anul 1724
"Cei care vor dezerta de la Ortodoxie si vor pãrãsi pãrintestile si dreptele dogme ale credintei si Predaniile obstesti ale Bisericii si vor decãdea si se vor îndepãrta cu inovatii si cu credinte absurde si cu obiceiuri eterodoxe si vor falsifica si vor mãslui adevãrul Ortodoxiei, acestia nici nu mai sînt, nici nu se mai numesc crestini cu adevãrat, ci se taie si se despart de totalitatea mãdularelor Bisericii si a crestinilor, ca niste eterodocsi si inovatori si se izgonesc afarã din sfîntul staul ca niste oi rîioase si mãdulare putrede."


ANATEMA IMPOTRIVA ECUMENISMULUI
a Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei

         "ANATEMA celor ce atacã Biserica lui Hristos învãtînd cã Biserica Sa este împãrtitã în asa-zise "ramificatii" ce se deosebesc în doctrinã si în felul de viatã, sau cã Biserica nu existã vizibil, ci va fi formatã în viitor cînd toate "ramificatiile" - sectele, denominatiunile si chiar religiile - vor fi unite într-un singur trup, si care nu deosebesc Preotia si Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun cã botezul si euharistia ereticilor sunt eficace pentru mîntuire, prin urmare, celor ce cu bunã-stiintã sunt în comuniune cu acesti eretici înainte-mentionati sau celor ce sustin, rãspîndesc sau pãzesc erezia lor ecumenistã sub pretextul dragostei frãtesti sau al presupusei uniri a crestinilor despãrtiti, sã fie Anatema!"
(Datã de Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, Vancouver- Canada, august 1983, iscãlitã de toti episcopii, spre a fi adãugatã la sfîrsitul anatemelor din Credinta Ortodoxiei, si pomenitã mereu în prima Duminicã a Postului Mare, Duminica Ortodoxiei)

TALMACIREA ANATEMEI

         Biserica Ortodoxa Rusa de peste hotare, condusa in acest moment de mitropolitul Filaret, se marturiseste ca fiind o parte de nedespartit a Bisericii istorice a Rusiei. Ca Biserica Locala are dreptul sa-si tina soboarele obisnuite si sa dea hotarari ce sunt obligatorii in totalitate pentru toti fii ei imprastiati in int reaga lume. Timpul va arata daca celelalte Biserici Locale vor accepta hotararea noastra privind Ecumenismul, chiar daca la vremea lor, hotararile celor zece Sinoade Locale au fost acceptate de catre toti, si au fost inscrise in "Cartea Canoanelor Sfintilor Apostoli, ale Sfintelor Sinoade Ecumenice si Locale si ale Sfintilor Parinti" a Bisericii Sobornicesti... Cat priveste Ecumenismul, fiecare Biserica Locala a avut timp suficient in decursul ultimei sute de ani pentru a-l studia, si daca o anume Biserica Locala isi bazeaza invataturile si viata pe canoanele Sfintilor Apostoli, pe canoanele tuturor Sinoadelor Ortodoxe, atunci nu poate decat sa recunoasca faptul ca Ecumenismul s-a format intr-una din ereziile care au existat din totdeauna, atat in trecut cat si in prezent, si numeste aceasta unitate o biserica.
O astfel de manifestare este deja pe deplin a Antihristului.

         Astfel, dand Anatema, ne-am protejat turma de aceasta ispita apocaliptica, si in mod neintentionat am ridicat o intrebare profunda constiintei tuturor Bisericilor Locale, pe care trebuie mai devreme sau mai tarziu sa o solutioneze intr-un fel sau altul.
Viitoarea lor soarta duhovniceasca va depinde de raspunsul la aceas ta intrebare. De jure [de drept] Anatema care a fost data de noi are un caracter strict local al Bisericii Ortodoxe Ruse de peste hotare, dar de facto [de fapt] are o semnificatie istorica imensa, pe plan universal, istoric si ecleziastic, exact fiindca Ecumenismul este o erezie de scara mondiala. Aceasta pozitie a Bisericii Ortodoxe Ruse de peste hotare este vadit constiinta tuturor ortodocsilor. Pentru noi, este o cruce grea pusa asupra noastra de Domnul. Dar nu mai putem pastra tacerea, caci tacerea in continuare ar echivala cu o tradare a adevarului, de care tradare sa ne izbaveasca Domnul pe noi toti.

Arhiepiscop Vitalie de Montreal