CUVÎNTUL
SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPR E CĂSĂTORIE
[...] Fiindcă am vorbit mult despre căsătorie, arătîndu-vă că este adevărată
prea-curvie să-ţi depărtezi femeia sau să iei pe una alungată, cîtă vreme
trăieşte bărbatul cel dintîi. Şi vă aminteam legea lui Hristos, care zice: Cine
va lăsa pe femeia sa, afară de pricină de prea-curvie, o face să săvîrşească
prea-curvie; iar cine va lua pe cea lăsată săvîrşeşte prea-curvie (Matei
5, 32). Şi am văzut [atunci] pe multe plecîndu-şi capul, lovindu-se peste faţă
şi neputîndu-şi nici măcar să-şi ridice privirea. Ei bine, atunci, ridicîndu-mi
ochii spre cer am zis: „Binecuvîntat este Dumnezeu, pentru că glasul meu nu
izbeşte urechi moarte, ci cuvintele mele pătrund cu multă greutate în inimile
ascultătorilor.”
Bine ar fi să nu greşim
deloc, dar nu este puţin lucru pentru mîntuire să suferi greu după păcat, să
recunoşti greşeala sufletului tău şi să-ţi mustri cugetul cu multă tărie; o
astfel de căinţă este o parte de îndreptăţire şi te povăţuieşte pe drumul
nepăcătuirii. De aceea se bucură Pavel cînd îi întristează pe cei păcătoşi, nu
pentru că i-a întristat, ci pentru că prin întristare i-a îndreptat. Acum
mă bucur nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că aţi fost întristaţi
spre pocăinţă; căci întristarea care este după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre
mîntuire fără de căinţă (2 Corinteni 7, 9-10). Deci, fie că v-aţi
îndurera de păcatele voastre, fie de ale altora, sînteţi vrednici de nenumărate
laude. Cînd cineva se întristează pentru păcatele altora, arată simţire
apostolică şi urmează pe Fericitul care zice: Cine este slab şi eu să nu
fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard? (2 Corinteni 11, 29). Iar
acela care se căieşte mult pentru păcatele sale a stins pedeapsa hotărîtă
pentru cele făptuite şi prin această durere s-a făcut mai tare pentru viitor.
De aceea - cînd v-am văzut cu capul plecat, gemînd şi lovindu-vă faţa - şi eu
m-am bucurat, gîndindu-mă la rodul cel mult al acestei suferinţe. Pentru aceea,
şi astăzi vă voi vorbi despre acelaşi lucru, încît cei ce ar voi să se
căsătorească să se gîndească mult la cea ce fac. În adevăr, dacă atunci cînd
avem să cumpărăm o casă, sau robi, ne interesăm mult de stăpînii dinainte, ne
îngrijim de starea caselor, de înfăţişarea trupului şi de caracterul sufletului
[robilor], cu atît mai mult trebuie să arătăm multă băgare de seamă cînd e
vorba de ales o femeie. Casa, dacă este rea, poţi să o vinzi iarăşi, şi tot aşa
poţi să înapoiezi vînzătorului robul găsit neîndemînatec; dar ca să înapoiezi
iarăşi femeia luată celor ce ţi-au dat-o nu se poate, ci eşti silit să o ţii în
casă toată viaţa; iar dacă te scapi de ea depărtînd-o, te faci pricină de
prea-curvie, după legea Domnului. Deci, cînd ai de gînd să-ţi iei femeie, să
citeşti nu numai legile lumeşti, dar şi pe cele bisericeşti, căci după acestea
şi nu după acelea ai să fii judecat de Dumnezeu în ziua judecăţii viitoare.
Dispreţuindu-le pe cele lumeşti, de obicei ai de pierdut o sumă de bani; dar,
dacă le calci pe cele bisericeşti, aduci sufletului chinuri veşnice şi focul
nestins al gheenei.
Cînd ai
de gînd să-ţi iei femeie, tu alergi cu mare grabă la legiuitori lumeşti şi,
învîrtindu-te pe lîngă ei, cercetezi cu toată îngrijirea ce se va întîmpla dacă
femeia moare fără copii, dacă are un copil, doi sau trei, cum să-şi folosească
averea cît trăieşte tatăl ei şi cum după moartea lui, şi ce se va cădea
fraţilor ei din moştenire şi ce soţiei, cînd aceasta va fi stăpînă pe toată
averea şi cînd va trebui să dea din ea tuturor. Şi multe altele de felul acesta
îi întrebi pe ei şi cercetezi, căutînd în toate chipurile să nu cadă vreo parte
din bunurile soţiei la vreo rudă a ei. Deşi, după cum am spus mai sus, chiar
dacă ţi-ar ieşi ceva greşit, toată paguba va sta în pierderea de bani; cu toate
astea nu laşi nimic din ele necercetate. Oare nu este fără rost să arătăm atîta
rîvnă pentru o tocmeală de bani, iar cînd e vorba de primejduirea sufletului
nostru şi de seama pe care o vom da acolo sus, să nu avem nici o grijă pentru
un lucru care cere, mai mult decît oricare altul, muncă, grabă şi grijă?
De aceea, îndemn pe cei ce
au de gînd să se însoare, să se sfătuiască cu Fericitul Pavel şi să citească
legile pentru căsătorie aşezate de acela, învăţînd mai întîi ce îndeamnă el să
faci cînd ai parte de o femeie rea şi desfrînată, dată la beţie, cicălitoare,
fără judecată sau avînd vreun alt neajuns. Căci, dacă vezi că el îţi dă voie să
o alungi şi să aduci alta în locul ei dacă găseşti în ea vreuna din aceste
împrejurări, să fii sigur că nu e nici o primejdie; iar dacă nu-ţi dă acest
drept şi îţi porunceşte că, afară de prea-curvie, să o iubeşti şi să o ţii la
tine, chiar cu toate celelalte neajunsuri, atunci întăreşte-te pe tine în
gîndul că trebuie să înduri toată răutatea femeii tale. Iar de îţi pare grea şi
nesuferită această poruncă, dă-ţi toată silinţa să-ţi iei o femeie bună, înţeleaptă,
ascultătoare, ştiind că, luînd una rea, urmează unul din acestea două: sau să
înduri o supărare necurmată sau, dacă nu vrei asta, să te faci vinovat de
prea-curvie, alungînd-o. Cine va lăsa femea sa, afară de pricină de
prea-curvie, o face să săvîrşească prea-curvie; iar cine va lua pe cea lăsată
săvîrşeşte prea-curvie (Matei 5, 32).
Dacă ne-am pătruns de
acestea înainte de căsătorie şi am cunoscut bine aceste legi, vom avea mare
grijă să ne alegem de la început o femeie virtuoasă şi potrivită cu firea
noastră. Astfel, nu vom cîştiga doar aceasta, că nu o vom alunga niciodată, dar
o vom iubi cu multă dragoste, aşa cum ne îndeamnă Pavel. Cînd a zis: Bărbaţi,
iubiţi-le pe femeile voastre (Efeseni 5, 25), nu s-a oprit la
aceasta, ci ne-a dat şi măsura dragostei: cum Hristos a iubit Biserica. Şi,
spune-mi, cum a iubit-o Hristos? Că S-a dat pe Sine pentru ea. Aşa că, dacă
trebuie să mori pentru soţia ta, să nu mai stai la tocmeală: căci, dacă
Stăpînul a iubit-o pe roabă într-atît, încît şi pe El S-a dat pentru ea, cu
atît mai mult trebuie ca tu s-o iubeşti pe tovarăşa ta de robie. Dar să vedem,
nu cumva frumuseţea soţiei sau virtutea sufletului l-a fermecat pe bărbat? Nu
putem spune aceasta! Cum că a fost urîtă şi necurată, ascultă următoarele,
[căci] - după ce a zis: S-a dat pentru ea - a adăugat: Ca să o sfinţească
pe ea, curăţind-o cu baia apei în cuvînt (Efeseni 5, 26). A arătat că
înainte a fost murdară şi întinată, şi nu de o murdărie obişnuită, ci de cea
mai grozavă necurăţie: era plină de grăsime, de fum, de sînge şi de tot felul
de pete. Cu toate acestea, nu
s-a dezgustat de urîţenia ei, ci i-a vindecat rănile, i-a schimbat chipul, i-a
îndreptat formele, i-a dres neajunsurile. Fă şi tu la fel:
chiar dacă soţia ta ar greşi cu mii de păcate în faţa ta, uită-le pe toate,
iartă tot; chiar dacă are o fire rea, îndrepteaz-o cu dulceaţă şi bunătate, ca
şi Hristos Biserica, [căreia] nu numai că i-a şters necurăţenia, dar a
dezbrăcat-o de bătrîneţe, dezbrăcînd pe omul cel vechi, care căzuse în toate
păcatele. Aceasta înţelege Apostolul Pavel prin vorbele. Ca să o pună
înainte pe ea Lui-Şi Biserică mărită, neavînd întinăciune, nici zbîrcitură (Efeseni
5, 27). N-a făcut-o numai frumoasă, dar şi tînără, nu numai la trup, dar şi la
suflet şi voinţă. Şi a învrednicit-o nu numai de această cinste, căci,
primind-o fără chip, nu S-a scîrbit de urîţenia ei, dar S-a şi dat pe Sine
morţii şi a adus-o pe ea la o frumuseţe de necrezut. Şi, chiar după aceasta,
văzînd-o adesea necurată şi întinată, nu a gonit-o, nici nu a rupt lanţul căsătoriei,
ci a binevoit să o îngrijească şi să o îndrepteze. Căci, spune-mi, cîţi n-au
greşit după ce au primit credinţa, şi, cu toate acestea, nu S-a scîrbit de ei?
Ca pildă stă acela care, în Corint, făcuse cea mai mare desfrînare şi care era
din fiii Bisericii. N-a tăiat acel mădular, ci l-a vindecat. Biserica
Galatenilor a ieşit toată din calea cea bună şi a căzut în iudaism; cu toate
acestea, n-a lepădat-o, ci, îngrijind-o prin Pavel, a adus-o iarăşi la starea
dîntîi. Tot aşa, dacă se iveşte vreo boală în trupurile noastre, nu tăiem
mădularele, ci depărtăm boala. Aşa să facem şi cu femeia: dacă vreuna ar fi
plecată spre prea-curvie, să nu o alungăm, ci să depărtăm răutatea. Şi este mai
cu putinţă să îndreptezi o femeie decît să vindeci un mădular vătămat, pe care
nu-l tăiem, deşi ştim că nu e cu putinţă vindecarea lui. Mulţi au picioarele
sucite, cu fluierele strîmbe, şi mîini uscate şi ochi cu albeaţă; cu toate
acestea, nici ochiul nu şi-l scot, nici piciorul nu şi-l taie, nici mîna nu
şi-o retează. Şi, deşi acestea sînt nefolositoare şi fac ruşine celorlalte
mădulare, le păstrează, pentru că sînt legate de trup. Oare nu este fără rost
să ai atîta grijă cînd îndreptarea şi folosul nu este cu putinţă, dar să te
împotriveşti vindecării cînd sînt bune nădejdi şi lesnicioasă schimbarea?
Neajunsurile trupului sînt peste putinţă de îndreptat, dar o voinţă stricată
poţi să o îmbunătăţeşti.
În zadar vei spune că boala
femeii tale este de nevindecat, că ea, cu toate îngrijirile, vrea să urmeze
aplecările ei rele. Nu este o pricină binevenită pentru a o alunga: căci, din
faptul că nu poţi să vindeci un mădular, nu urmează că trebuie să-l tai. Iar
femeia este unul din mădularele tale: [...] vor fi amîndoi un trup,
zice Scriptura (Facerea 2, 24). Iar cînd e vorba de un mădular [trupesc], odată
ce leacurile sînt neputincioase în faţa bolii, nu mai trebuie nici o îngrijire.
Dimpotrivă, dacă bolnavul este însăşi femeia ta, chiar dacă boala ei nu se va
putea vindeca, ai în vedere că tu vei primi plată pentru lecţiile şi pentru
îngrijirile tale. Şi, chiar dacă n-am culege nici un rod, Dumnezeu va şti să
plătească răbdarea noastră, pentru că temerea Sa ne-a făcut să arătăm atîta
încordare, să îndurăm cu dulceaţă neajunsurile tovarăşei noastre, să îndreptăm
acest mădular al nostru. Mădular chiar al nostru, zic, şi mădular nedespărţit:
de aceea trebuie să-l iubim mai ales. Aceasta ne învaţă Sfîntul Pavel, cînd
zice: Bărbaţii sînt datori să-şi iubească femeile ca pe trupurile lor
înseşi. Cel ce îşi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Că nimeni nu şi-a urît
trupul său vreodată, ci îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos
Biserica; că mădulare sîntem ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui
(Efeseni 5, 28-30). Vrea să spună că, după cum Eva este născută din
coasta lui Adam, tot aşa şi noi sîntem născuţi din
coasta lui Hristos. Într-adevăr, aceasta însemnează din carnea şi din oasele
Sale. Iar pentru Eva ştim toţi că a fost născută din coasta lui Adam, căci
Scriptura spune lămurit cum Dumnezeu a trimis somn lui Adam, a luat una din
coastele lui şi i-a făcut lui femeie. Acum, prin ce ne încredinţăm că Biserica
este zidită din coasta lui Hristos? Şi acest lucru, tot Scriptura îl
arată: cînd Hristos a fost răstignit sus pe cruce şi a murit, unul din
ostaşi a împuns coasta Lui cu suliţa, şi îndată a ieşit sînge şi apă (Ioan
19, 34), şi din acel sînge şi din acea apă s-a întocmit Biserica. Chiar Hristos
mărturiseşte aceasta, zicînd că: De nu se va naşte cineva din apă şi din
Duh, nu va putea să intre întru Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5). Sîngele
este duhul. Şi ne naştem din apa botezului şi ne hrănim cu sînge. Vedeţi cum
noi sîntem din oasele şi din carnea Sa, născuţi, crescuţi cu sîngele şi cu apa
Sa? Şi, după cum femeia s-a zidit după ce a adormit Adam, tot aşa şi Biserica
s-a zidit din coasta lui Hristos cînd El murise.
Şi nu numai pentru aceasta
trebuie să ne iubim femeia, fiindcă este mădular al nostru şi are început al
zidirii din noi, ci şi pentru că Dumnezeu a aşezat lege, zicînd. De
aceea, va părăsi omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi
vor fi amîndoi un trup (Facerea 2, 24). Din aceeaşi pricină ne-a citit
legea şi Pavel, ca să fim împinşi din toate părţile către această dragoste.
Priveşte înţelepciunea apostolică: ne îndeamnă la dragostea femeilor nu numai
după legile dumnezeieşti sau numai după cele omeneşti, dar vorbeşte şi de
unele, şi de altele, pe rînd; aşa că sufletele înalte şi pline de înţelepciune
sînt împinse să iubească prin încredinţări cereşti, iar sufletele slabe
dimpotrivă, prin temeiuri pămînteşti şi fireşti. Pentru aceasta, el se
sprijineşte mai întîi pe înţelepciunea lui Hristos şi începe îndemnul său
astfel. Iubiţi femeile voastre cum Hristos a iubit Biserica. Dar
ceea ce vine este omenesc: Oamenii trebuie să iubească pe femeile lor cum
îşi iubesc trupurile lor. Urmarea este a lui Hristos: Că mădulare
sîntem ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui (Efeseni 5,
30). Apoi, iarăşi vin temeiuri pămînteşti. Pentru aceea, va lăsa omul pe
tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amîndoi un trup (Efeseni
5, 31). Şi, după ce a citit această lege, zice: Taina aceasta mare este
(Efeseni 5, 32). În ce fel este mare?, întrebaţi voi. În aceea că o
fecioară, închisă pînă atunci în camera ei, poate să-şi iubească şi să-şi
preţuiască, din prima zi şi ca pe însuşi trupul ei, soţul pe care nu l-a văzut
niciodată înainte; şi iarăşi, pentru că, din prima zi, bărbatul pe care ea nu
l-a văzut niciodată pune înaintea tuturor lucrurilor o femeie cu care el
înainte nu schimbase un cuvînt şi o pune înaintea prietenilor, cunoscuţilor, a
tatălui şi a mamei sale. Să vorbim acum de părinţi. Dacă li se întîmplă, afară
de această împrejurare, să piardă niscaiva bani, se întristează, se îndurerează
şi duc înaintea judecăţii pe cei ce i-au păgubit; iar omul pe care ei nu l-au
văzut niciodată, nici nu l-au cunoscut, primeşte de la ei, odată cu fecioara
lor, şi o zestre destul de mare. Şi se bucură făcînd aceasta şi nu socotesc ca
pierdere ceea ce au dat. Cînd îşi văd fiica plecată din casă şi luînd cu dînsa
şi o parte din averea lor, nu simt nici părere de rău, nici necaz, nici durere,
ba încă mulţumesc şi socotesc că li s-au împlinit dorinţele. Pavel ia seama la
toate acestea şi - văzînd cum cei doi soţi îşi părăsesc părinţii pentru a se
lipi unul de altul şi cum noua însoţire capătă o mai mare putere decît vechea
obişnuinţă de la părinţi - gîndeşte că aici nu-i vorba de un fapt omenesc, ci
că Dumnezeu seamănă această dragoste în suflete şi insuflă acea veselie atît
părinţilor, cît şi soţilor. Ca urmare, a zis: „Taina aceasta mare este”. După
cum copilul care se naşte îi recunoaşte de la început pe părinţii săi, înainte de
a putea vorbi, tot aşa soţul şi soţia, fără să fie apropiaţi, fără să fie
îndemnaţi, lămuriţi asupra datoriilor lor, de la vederea dintîi se şi unesc.
Apoi, văzînd că acelaşi
lucru s-a făcut cu Hristos şi cu Biserica, Apostolul se miră mult. Şi cum s-a petrecut
aceasta? După cum bărbatul părăseşte pe tatăl său şi îşi caută femeie, tot aşa
Hristos a părăsit tronul părintesc şi a venit la mireasă. În loc de a ne chema
sus, S-a coborît El singur către noi. Iar prin acest cuvînt, „El a părăsit”, să
nu înţelegeţi o despărţire, ci o coborîre, căci, chiar fiind cu noi, era şi cu
Tatăl Său. De aceea a zis Pavel: „Taina aceasta mare este”. Mare, negreşit,
chiar dacă s-ar face numai pentru oameni. Dar, cînd văd că aceasta este
adevărată şi cu privire la Hristos şi Biserică, atunci sînt mişcat şi mă
minunez. De aceea - după ce a zis: Taina aceasta mare este - a adăugat:
Eu însă zic de Hristos şi de Biserică (Efeseni 5, 32). Tu ştii
acum ce taină este căsătoria, ştii ce chip de faptă mare este; gîndeşte-te deci
mult şi cu îngrijire şi nu căuta bogăţie cînd te căsătoreşti. Nu socoti
căsătoria ca un negoţ, ci ca întovărăşire a două vieţi.
Am auzit pe mulţi zicînd:
„Cutare era sărac, căsătoria l-a îmbogăţit, a luat o femeie bogată; trăieşte
acum în strălucire şi îmbelşugare.” Ce spui, omule? Tu vrei ca femeia să-ţi
aducă bani? Poţi să spui asta fără ruşine şi fără să roşeşti, nu te ascunzi în
fundul pămîntului, cînd cauţi aşa mijloace de cîştig? Aşa vorbeşte un soţ?
Numai o singură însărcinare are femeia: să-i păzească pe cei născuţi, să aibă
grijă de veniturile tale şi de casa ta. De aceea ţi-a dat-o Dumnezeu, ca să te
îngrijească în acestea, ca şi în toate celelalte. Pentru că viaţa noastră
cuprinde două feluri de lucrări, cele obşteşti şi cele de casă, Dumnezeu a
împărţit sarcina între om şi femeie: ei i-a dat conducerea casei, lui - toate
treburile obşteşti, toate cele care se făptuiesc în afară: judecăţi, sfătuiri,
conducerea armatei şi celelalte. Femeia nu poate să poarte lancea, să arunce
săgeata, dar poate să ţină furca, să ţeasă pînză, să pună rînduială în întreaga
casă. Nu e în stare să dea o hotărîre într-un sfat, dar poate să-şi dea părerea
într-ale casei, pe care bărbatul le împarte cu ea. Ea nu poate să mînuiască
bine banii obşteşti, dar poate să-şi crească bine copiii, comoara mai scumpă
decît toate; poate să vegheze la lucrul şi la purtarea slugilor, să dea
încredere bărbatului, să-l descarce de toate grijile pe care le cere o
gospodărie, adică de cămară, de ţesut, de mîncare, îmbrăcăminte şi celelalte
care nu sînt nici potrivite, nici uşoare pentru bărbat, dacă ar vrea să le ia
el asupră-şi. Este o parte din bunăvoinţa şi înţelepciunea dumnezeiască faptul
că acela care se pricepe bine în lucrurile mari se arată neputincios şi
nepriceput în lucrurile mici, pentru ca omul să aibă nevoie de femeie.
Într-adevăr, dacă Dumnezeu l-ar fi zidit pe bărbat deopotrivă îndemînatic în
amîndouă sarcinile, neamul femeilor ar fi fost dispreţuit; şi, pe de altă
parte, dacă ar fi dat femeilor ocupaţii mai înalte şi mai de preţ, ele s-ar fi
umplut de trufie. De aceea nu a încredinţat pe amîndouă numai unuia, ca nu
cumva soarta celuilalt să fie mai înjosită şi zadarnică; şi n-a împărţit
deopotrivă însărcinările, ca să nu se ivească între ei luptă de întîietate şi
femeile să nu ceară de la bărbaţi întîiul rang. Ci, ca să îngrijească şi de
unire, şi de întîietate, a împărţit fiecăruia însărcinarea sa astfel încît
partea bărbatului să fie mai de folos şi mai însemnată, iar a femeii mai mică
şi mai jos puţin; aşa că nevoile vieţii ne îndeamnă să o cinstim [pe femeie],
iar micimea însărcinării sale nu o lasă să se ridice împotriva bărbatului său.
Ca
urmare, să căutăm toţi de aici înainte un singur lucru: virtutea, ca să ne
bucurăm de pace, să gustăm mîngîierile unirii şi ale dragostei necurmate. Dacă
te căsătoreşti cu o femeie bogată, iei mai degrabă un stăpîn pe cap decît o
femeie. Afară de aceasta, prin firea lor, femeile sînt pline de deşertăciune,
de mîndrie şi de dorinţa de a-ţi lua ochii; dacă le mai vine în ajutor şi
averea, în ce chip le vor mai putea suferi bărbaţii lor? Dimpotrivă, acela care
ia o femeie de seama lui sau una mai săracă decît el îşi ia un ajutor, un
tovarăş şi cu adevărat aduce fericirea în casa lor. Lipsa de avere o îndeamnă
pe femeie să fie supusă bărbatului întru totul, să i se plece şi să-l asculte
în toate, aşa că piere pricina de ceartă, luptă, îngîmfare, neînţelegeri, şi se
săvîrşeşte legătura păcii, unirii, iubirii şi a înţelegerii. Pace deci şi bun
trai, iar nu bani! Căsătoria nu este făcută ca să ne umplem casa de lupte şi
bătăi, să trăim în mijlocul certurilor, să muncim în neînţelegeri şi să ne
facem viaţa nesuferită, ci ca să ne dea un ajutor, să ne deschidă un liman, un
adăpost, să ne mîngîie în întristare, să găsim mulţumire în vorba cu femeia
noastră. Cîţi bogaţi nu s-au văzut mai îmbogăţiţi prin zestrea femeii, dar
lipsiţi deodată şi pentru totdeauna de pace şi fericire printr-o căsătorie care făcea din masa lor o arenă, un teatru de
lupte zilnice? Şi dimpotrivă, cîţi săraci nu s-au văzut, uniţi cu femei încă
mai sărace, care se bucură de pace şi sînt fericiţi să trăiască, pe cînd mulţi
bogaţi, în mijlocul belşugului, îşi doresc moartea, ca să scape de femeia lor,
şi nu cer decît scăparea de o viaţă atît de nesuferită? Aşa este de adevărat că
banii nu folosesc la nimic, dacă n-ai o soţie virtuoasă. Dar ce să mai vorbim
de pace şi înţelegere? Aceluia care nu se gîndeşte decît să cîştige bani adesea
pătimeşte rău, fiindcă a luat în căsătorie o femeie mai bogată decît el. Cînd
îşi sporeşte strălucirea traiului pe măsura zestrei primite, moartea fără de
vreme a soţiei vine de-l sileşte să dea înapoi părinţilor zestrea întreagă;
atunci, asemenea naufragiaţilor care nu scapă decît cu trupul din valuri,
nenorocitul - după atîtea certuri, lupte, neînţelegeri, procese - abia scapă
din încurcătură numai cu trupul şi libertatea sa. Şi, după cum neguţătorii
nesătui îşi pierd totul în naufragiu pentru că au încărcat corabia cu multe
mărfuri şi i-au pus o greutate mai mare decît puterea ei, tot aşa şi cei care
urmăresc căsătorii bogate, pe cînd cred că-şi măresc avuţia prin zestrea
femeii, o pierd şi pe aceea pe care o avuseseră mai nainte. Este destul o clipă
şi o izbitură de val ca să se scufunde o corabie; tot aşa, moartea timpurie a
femeii este destulă ca să aducă soţului sărăcia şi doliul.
Gîndindu-ne bine la toate
acestea, să nu mai căutăm bani, să căutăm virtutea, cinstea, smerenia. O femeie
smerită, virtuoasă, înţeleaptă, fie chiar fără avere, va şti să se folosească
de sărăcie mai bine decît alta de bogăţie; dimpotrivă, o femeie rea,
neînfrînată, cicălitoare, chiar dacă ar găsi în casă mii de comori, le va
risipi mai repede decît orice furtună şi va aduce pe capul bărbatului, odată cu
sărăcia, şi nenumărate nenorociri. Să nu căutăm deci bogăţie, ci o femeie care să
folosească bine averea noastră.
Află mai întîi care este
pricina căsătoriei şi de ce ne-a fost lăsată, şi nu cere nimic mai mult. Care
este pricina căsătoriei şi în ce scop a fost hotărîtă de Dumnezeu? Ascultă ce
zice Pavel: Din pricina aprinderii, fiecare să-şi aibă femeia sa (1
Corinteni 7, 2). N-a zis „pentru ca să uşurezi sărăcia” sau „pentru ca să
dobîndeşti bogăţie”; dar ce? Pentru ca să fugim de aprindere, să potolim pofta,
să trăim în curăţie, să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu, mulţumindu-ne numai de
femeia noastră. Iată darul căsătoriei, iată rodul, iată cîştigul. Nu da drumul
la mult ca să alergi după puţin, căci banii sînt puţin lucru în faţa curăţiei.
Singura pricină care trebuie să ne îndemne la căsătorie să fie hotărîrea de a
fugi de păcat, de a scăpa de orice aprindere; orice căsătorie deci trebuie să
ţintească să ne ajute la păstrarea curăţiei. Şi va fi aşa, dacă vom lua în
căsătorie femei care să ne îndemne către multă evlavie, multă înfrînare şi
multă înţelepciune. Căci frumuseţea trupului, cînd nu are ca tovarăş virtutea
sufletului, îl va putea ţine pe bărbat 20 sau 30 de zile, dar nu va merge mai
departe, căci va da pe faţă răutatea ascunsă şi atunci tot farmecul va fi
spulberat. Dimpotrivă, acelea în care străluceşte frumuseţea sufletului n-au
nici o teamă de fuga vremii, care le dă prilej în fiecare zi să-şi descopere
frumoasele lor însuşiri; [faţă de acestea], dragostea soţilor se face mai vie,
legătura dintre ei se strînge mereu. În această stare de lucruri şi înaintea
acestei vii şi fireşti iubiri, orice fel de aprindere este aruncată departe;
chiar gîndul de neînfrînare nu va intra niciodată în mintea bărbatului legat de
femeia sa prin dragoste. Îi va fi credincios pînă la sfîrşit şi astfel, prin
curăţia sa, va coborî asupra casei sale bunăvoinţa şi sprijinul dumnezeiesc.
Iată căsătoriile pe care le făceau drepţii în vremurile vechi, mai aplecaţi
către virtute decît către bogăţie. Şi că lucrul acesta este adevărat, vă voi
arăta printr-o pildă o astfel de căsătorie: Avraam era acum bătrîn şi
vechi de zile, şi Domnul îl binecuvîntase întru toate. Atunci a zis Avraam
slugii celei mai bătrîne a casei sale, care era mai mare peste toate ale sale:
Pune mîna ta sub coapsa mea! Şi te voi jura pe Domnul Dumnezeul cerului şi al
pămîntului ca feciorului meu Isaac să nu-i iei femeie din fetele Hananeilor,
între care locuiesc eu. Ci vei merge în pămîntul unde m-am născut eu, la neamul
meu, şi de acolo vei lua femeie fiului meu Isaac (Facerea 24, 1-4).
Vedeţi ce grijă la acest om virtuos, la acest drept, pentru căsătorie? N-a chemat femei
rele, cum fac cei de acum, nici babe bune de gură, ci a încredinţat acest lucru
în mîna slugii sale. Şi chiar acesta este un semn al marii înţelepciuni a
Patriarhului: că a putut să crească o astfel de slugă căreia să-i încredinţeze
o însărcinare atît de mare. În sfîrşit, femeia care îi trebuie lui nu este nici
o femeie bogată, nici o femeie frumoasă, ci o femeie virtuoasă, şi de aceea
pune pe sluga sa să facă o cale atît de lungă. Luaţi în seamă şi priceperea
slugii! El nu zice: „Ce însărcinare îmi dai tu? Cînd noi sîntem înconjuraţi de
atîtea neamuri la care se găseşte mulţime de fete de oameni bogaţi, alese,
frumoase, tu mă trimiţi într-o ţară aşa de depărtată, printre oameni
necunoscuţi? Cu cine voi vorbi? Cine mă va cunoaşte? Şi dacă îmi întind curse,
dacă mă înşeală? Căci nu e nimic mai uşor de înşelat decît un străin.” El n-a
zis nimic de acestea, ci, dînd la o parte toate, s-a oprit numai la bănuiala
care se iveşte de la început în minte: neîmpotrivindu-se stăpînului său, a
arătat supunere; [apoi], întrebînd numai ceea ce trebuia să ştie, şi-a arătat
priceperea şi prevederea. Care este acest lucru, ce a întrebat pe stăpînul său?
Dar de nu va vrea fecioara - a zis el - să vină cu mine în pămîntul
acesta, întoarce-voi pe fiul tău acolo în pămîntul de unde ai ieşit? (Facerea
24, 5). Avraam i-a răspuns: Ia aminte să nu întorci pe fiul meu acolo.
Domnul Dumnezeul Cerului şi al pămîntului - Cel ce m-a luat din casa
tatălui meu şi din pămîntul în care m-am născut, Cel ce mi-a grăit şi s-a jurat
mie, zicînd: îţi voi da pămîntul acesta ţie şi seminţiei tale - Acesta va
trimite pe Îngerul Său înaintea ta, şi vei lua femeie feciorului meu de acolo
(Facerea 24, 6-7). Vedeţi credinţa Patriarhului? Nu s-a rugat nici de
prieteni, nici de rude, nici de vreun altul, ci i-a dat pe Dumnezeu ca
tălmăcitor şi ca tovarăş de drum. Apoi, voind să întărească pe slugă, în loc
să-i spună numai: „Domnul Cerului şi al pămîntului”, adaugă: „Care m-a scos din
casa tatălui meu.” „Adu-ţi aminte - zice el - cum am făcut atîta drum, cum,
părăsindu-ne ţara, am găsit mai multă mulţumire în pămînt străin, cum cele fără
putinţă s-au făptuit în totul.” Şi nu numai în înţelesul acesta zice: „Cel ce
m-a luat din casa tatălui meu”, ci vrea să-i arate că Dumnezeu îi este
datornic. „Noi sîntem creditorii lui - zice Avraam - şi chiar El a făgăduit:
„Îţi voi da ţie acest pămînt şi seminţiei tale.” Aşa că, chiar dacă am fi
nevrednici, ne va ajuta, pentru că a făcut învoială nemincinoasă cu însăşi gura
Sa; va înlătura toate piedicile dinaintea noastră şi va aduce la îndeplinire
dorinţele noastre.” Zicînd acestea, a trimis sluga.
Ajungînd
în ţara care îi fusese hotărîtă, slujitorul nu a întrebat pe nici un locuitor
al cetăţii, n-a intrat în vorbă cu oameni şi nici cu femei. Dar băgaţi de seamă
cum îşi vorbeşte lui singur. El se ridică pentru rugăciune şi zice: Doamne
Dumnezeul stăpînului meu Avraam, fă cale bună înaintea mea astăzi (Facerea
24, 12). Nu zice „Doamne Dumnezeul meu”; dar cum zice? „Doamne Dumnezeul
stăpînului meu Avraam.” „Eu, zice, nu sînt decît un nevoiaş, dar mă acopăr cu
stăpînul meu, căci nu vin pentru mine, nu sînt decît trimisul său; ia în seamă
credinţa lui şi ajută-mi să duc pînă la capăt sarcina dată.”
Acum,
ca să nu credeţi că el vorbeşte ca un creditor care îşi cere dreptul său,
ascultaţi vorbele care urmează: Fie-Ţi milă de stăpînul meu Avraam (Facere
24, 12). Adică: Chiar dacă am avea mii de drepturi, ne rugăm ca să avem totul
prin bunătatea Ta, nimic ca plată a datoriei Tale. Şi ce cere el? Iată,
eu stau la fîntîna apei, şi fetele celor ce locuiesc în cetate ies ca să scoată
apă. Şi fecioara căreia eu voi zice: Pleacă urciorul tău să beau!, iar ea va
zice mie: Bea tu, şi cămilele tale le voi adăpa, pînă ce vor înceta toate a
bea, aceea să fie pe care Tu ai rînduit-o robului Tău Isaac; şi întru aceasta
voi cunoaşte că ai făcut milă cu stăpînul meu Avraam (Facerea 24,
13-14).
Vedeţi înţelepciunea
slugii? Ce semn pune el? Nu zice: „Dacă voi vedea pe una dusă într-un car tras
de catîri, tîrînd în urma sa o ceată de eunuci, înconjurată de robi numeroşi,
frumoasă şi strălucitoare de farmecul tinereţii, aceea este pe care ai gătit-o
pentru sluga ta.” Ce zice însă? „Fecioara căreia îi voi zice: Pleacă vasul tău
să beau!” Ce faci tu, omule? O astfel de femeie cauţi tu pentru stăpînul tău, o
femeie care cară apă şi vrea să-ţi vorbească? „Da, răspunde el, căci nu m-a
trimis să caut bogăţie, nici neam mare, ci bune însuşiri ale sufletului. Se
găsesc mai des cărătoare de apă care au o virtute desăvîrşită, pe cînd altele,
stăpîne pe bogate locuinţe, sînt pline de patimi şi foarte rele. Dar după ce va
cunoaşte el virtutea acestei femei? După semnul pe care l-a arătat.” Dar cum să
pricepi virtutea prin acest semn? El este foarte mare şi cu totul sigur, căci
învederează milostenia, încît orice altă dovadă este de prisos. Vorbele slugii
însemnează deci acest lucru, deşi el nu-l spune pe faţă. „Eu, zice, caut o
fecioară aşa de milostivă, încît să ducă la capăt toate însărcinările de care
este în stare.” Şi nu pe nedrept căuta o astfel de soţie: ci, trăind într-o
casă unde înflorea mai mult primirea de oaspeţi, el voia înainte de
toate să găsească o femeie potrivită cu firea stăpînilor săi. Ca şi cum ar fi
zis: „Noi voim să aducem la noi o femeie ale cărei mîini să fie deschise pentru
oaspeţi, ca să nu fie luptă şi certuri cînd bărbatul va face milostenii din
averea sa, după pilda tatălui său şi va aduce în casă străini; [căci] aşa se va
întîmpla, dacă femeia este cicălitoare şi nu-l lasă să facă [aceasta], cum se
întîmpla în multe case. Dintru început vreau să mă încredinţez dacă ea este
primitoare de oaspeţi, căci de aici vine toată fericirea noastră. Prin iubirea
de oaspeţi a dobîndit, din cer, stăpînul meu pe mirele de azi, prin aceasta s-a
făcut tată. A jertfit un viţel şi a primit un copil, a frămîntat făină, şi
Dumnezeu i-a făgăduit urmaşi aşa de numeroşi ca şi stelele. Deci, pentru că din
primirea de străini ne-au venit nouă în casă toate bunătăţile, caut această
faptă bună înaintea tuturor celorlalte.” Să avem în vedere că omul nu a primit
doar apa cerută, ci să ne gîndim că el a aflat ce este un suflet bun, care dă
nu numai ce i se cere, ci şi ceea ce nu i s-a cerut.
Dar încă nu sfîrşise
el a cugeta acestea în mintea sa, zice, cînd iată că ieşi cu ulciorul pe umăr
Reveca (Facerea 24, 15), şi aşa se împlini acea
vorbă a Proorocului: Pînă să isprăveşti tu de vorbit, Eu sînt de faţă (Isaia
58, 9). Iată cum Dumnezeu binevoieşte să împlinească rugăciunile oamenilor
evlavioşi mai înainte ca ele să fie sfîrşite. Ca urmare, şi tu, cînd vei vrea
să te căsătoreşti, nu alerga la oameni sau la femei care îşi fac meşteşug din
nenorocirile altora şi nu caută nimic altceva decît să capete un cîştig.
Aleargă la Dumnezeu, şi El te va ajuta în căsătoria ta, căci avem făgăduinţa
Lui: Căutaţi Împărăţia Cerurilor, şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Matei
6, 33). Şi să nu zică nimeni: „Cum pot să-l văd eu pe Dumnezeu, cum pot să vorbesc
cu El şi să-l întreb lămurit?” [Acestea sînt] gînduri ale sufletului fără
credinţă. Pentru Dumnezeu totul este o clipă şi n-are nevoie de vorbă ca să
îndeplinească tot ce voieşti. Şi tocmai aceasta s-a întîmplat cu sluga lui
Avraam: n-a auzit nici un glas, n-a văzut nici o faţă. În picioare, lîngă
fîntînă, se ruga, şi îndată a fost ascultat: Dar încă nu sfîrşise el a
cugeta acestea în mintea sa, cînd iată că ieşi cu ulciorul pe umăr Reveca, fata
lui Batuil feciorul Milcăi, femeia lui Nahor, fratelui lui Avraam. Aceasta era
foarte frumoasă la chip, fecioară, pe care nu o cunoscuse vreun bărbat (Facerea
24, 15-16). De ce-mi vorbeşte de frumuseţea trupului? Ca să pricepi mai bine
marea ei curăţie, ca să înţelegi frumuseţea sufletului ei. Minunat lucru este
curăţia, dar mult mai minunat încă atunci cînd este unită cu frumuseţea
trupului. De aceea Scriptura, înainte de a povesti istoria lui Iosif şi
curăţia sa, vorbeşte mai întîi de frumuseţea trupului său, zicînd: Iosif
însă era chipeş la statură şi foarte frumos la faţă (Facerea 39, 6); şi
numai după aceea ne arătă înfrînarea tînărului, zicînd că această frumuseţe nu
l-a adus la neînfrînare. Căci, după cum frumuseţea nu este întotdeauna pricina
aprinderii, tot aşa nici urîţenia nu este pricină de înfrînare. Multe femei
împodobite cu toate farmecele trupului au strălucit şi mai mult pentru că au
fost curate; altele iarăşi, urîte şi pocite, au avut încă mai multă urîţenie în
suflet şi s-au necurăţit cu nenumărate păcate. Nu în înfăţişarea trupului, ci
în suflet şi voinţă se găseşte atît pricina faptei bune, cît şi a păcatului.
Nu fără scop a numit-o de
două ori fecioară pe Reveca. După ce a zis: „Fecioară era”, a adăugat: „pe care
nu o cunoscuse vreun bărbat.” Pentru că multe fecioare îşi păstrează trupul
neatins, dar au sufletul plin de neînfrînare, dorinţă de strălucire, curse ca
să tragă din toate părţile o mulţime de iubiţi în jurul lor, priviri făcute ca
să înflăcăreze nădejdile tinerilor, vîrtejuri şi capcane de tot soiul. Şi de
aceea Moisi - vrînd să arate că Reveca nu era asemenea cu aceste fete, ci că
era fecioară şi cu trupul, şi cu sufletul, a adăugat: „fecioară, pe care nu o
cunoscuse vreun bărbat.” Cu toate că erau multe prilejuri ca oamenii să o
cunoască: mai întîi că era frumoasă, apoi din felul slujbei pe care o
îndeplinea. Dacă ar fi rămas pururea în camera sa, ca fetele de astăzi, dacă nu s-ar fi
arătat în lume, dacă n-ar fi ieşit niciodată din casa părintească, lauda că
nici un om nu o cunoscuse n-ar fi fost aşa de mare. Dar, dacă ţi-o închipui
mergînd prin lume, nevoită să se ducă în fiecare zi la fintînă, o dată, de două
şi de mai multe ori - şi totuşi nici un bărbat să nu o cunoască, numai atunci
vei pricepe bine preţul laudei. S-au văzut multe fete care nu erau nici
frumoase, nici plăcute, şi pe care le urmau o mulţime de slugi, pierdute, cu
toate acestea, pentru că au trecut o dată sau de două ori prin piaţa publică.
Ce vei zice dar, de aceea care iese în fiecare zi din casa părintească şi nu
numai ca să se ducă în piaţă, ci la fîntînă, să aducă apă, drum pe care eşti
silit să ai mii de întîlniri? Nu este cu adevărat vrednică de toată lauda
noastră? Cînd nici aceste drumuri neîntrerupte, nici farmecul care o
înfrumuseţează, nici trecătorii care o întîlnesc pretutindeni - nimic, într-un
cuvînt - nu pot să-i atingă curăţia?; cînd ea îşi păstrează sufletul şi trupul
departe de orice stricăciune, cînd păzeşte curăţia mai bine decît femeile care
stau închise în casa lor; cînd, în sfîrşit, se arată asemenea cu aceea pe care
o cerea Pavel, zicînd: Să fie sfîntă la trup şi la suflet? (1
Corinteni 7, 34).
Şi, pogorîndu-se ea
la fîntînă, şi-a umplut vasul şi a pornit înapoi. Atunci, sluga lui Avraam a
alergat înaintea ei şi i-a zis: Dă-mi să beau puţină apă din vasul tău! Iar ea
a zis: Bea Domnul meu! Şi, grăind, şi-a lăsat vasul pe braţe şi l-a adăpat pînă
a încetat a bea. Şi a zis: Şi cămilelor tale voi scoate apă pînă ce vor bea toate.
Şi, grăind, a deşertat vasul în adăpătoare, şi iarăşi a alergat la fîntînă să
scoată apă, şi a adăpat toate cămilele (Facerea 24, 16-20). Mare era iubirea de străini a acestei fecioare,
mare curăţia ei, şi amîndouă acestea sînt bine arătate atît prin vorbele, cît
şi prin faptele ei. Ai văzut cum curăţia nu-i vatămă întru nimic milostenia,
dar nici milostenia curăţia sa?! Că nu s-a aruncat înaintea străinului, că nu
i-a vorbit ea întîi însemnează că era cuviincioasă; că nu a tăcut la
întrebările puse şi nici nu s-a împotrivit cererii aceluia însemnează multă
milostenie şi iubire de oameni. Într-adevăr, după cum s-ar fi arătat
îndrăzneaţă şi neruşinată dacă ar fi mers mai întîi ea la el sau i-ar fi vorbit
mai înainte de a fi întrebată, tot aşa, dacă l-ar fi trecut cu vederea cînd era
rugată, s-ar fi arătat crudă şi neomenoasă. N-a făcut nici una din acestea:
nici n-a depărtat milostenia prin curăţie, nici n-a nimicit prin milostenie
lauda curăţiei, ci a arătat aceste două fapte bune în întregime: curăţia, aşteptînd
întrebarea străinului şi iubirea de oaspeţi, săvîrşită într-un chip mai presus
decît orice laudă, cum am zis. Cum să numesc pe aceea care dă atît de mult?
Negreşit, darul său nu era decît apă, dar aceasta era tot ce avea atunci la
îndemînă. Căci obişnuim să judecăm pe oamenii făcători de bine nu după bogăţia
darului, ci după averea pe care o au. Dumnezeu a lăudat pe omul care a dat un
pahar de apă rece şi a zis că femeia care a aruncat doi bănuţi a dat mai mult
decît toţi, pentru că a jertfit tot ce avea atunci. Tot aşa, şi Reveca a dăruit
acestui străin tot ceea ce putea să-i dăruiască.
Şi nu fără scop zice Scriptura
că ea „se grăbi”, „alergă” şi altele asemenea, ci ca să se arate dragostea
ei, ca una care nu era nici îndatorată, nici silită, ca una care dăruia fără
întîrziere şi silă. Şi aceasta nu este fără preţ! De cîte ori n-am văzut şi noi
trecători, pe care i-am rugat să se oprească o clipă şi să ne lase să aprindem
lumină de la ei sau să ne dea puţină apă pentru setea noastră, şi de cîte ori nu
ne-au respins cu neruşinare? Dimpotrivă, Reveca, nemulţumindu-se numai să
aplece străinului ciutura, îşi ia însărcinarea să scoată apă pentru toate
cămilele, punîndu-şi astfel, cu cea mai mare bunătate, chiar trupul său în
slujba iubirii de străini. Nu numai fapta ei, dar şi graba îi învederează
virtutea. Îl numeşte „domn” pe un necunoscut văzut pentru întîia dată, şi -
după cum socrul ei, Avraam, nu întreba pe călători cine sînt, din ce familie,
unde merg, de unde vin, ci făcea fără întîrziere milostenie cu ei - tot aşa
nici Reveca nu întrebă: „Cine eşti tu, din ce familie? De ce ai venit aici?”
Ci, dînd nenumărate semne de milostenie, nici nu ia în seamă celelalte lucruri.
Aşa cum negustorii de pietre scumpe şi zarafii caută în totul doar cum să
cîştige bani de la acei ce cumpără şi nu-i priveşte nimic altceva, tot aşa,
nici Reveca nu caută decît să culeagă rodul iubirii de oaspeţi, să primească în
întregime cîştigul hotărît. Ea ştie bine că oaspetele trebuie cinstit cu
osebire, că el are nevoie de o primire grabnică, fiindcă întîrzierea noastră îl
face neîndrăzneţ; dacă îl obosim cu o mulţime de întrebări nepotrivite, se
înfricoşează, se dă îndărăt şi se apropie de noi cu silă. De aceea, nici Reveca
nu s-a purtat aşa faţă de slujitor, precum nici socrul ei Avraam faţă de
străinii călători, [pe care căuta] să nu-i sperie, ci se mulţumea să se
îngrijească de ei, după care le da drumul. De aceea a primit el într-o zi
Îngeri în casa lui; dacă i-ar fi copleşit cu întrebări, cîştigul lui ar fi fost
mult mai mic. Într-adevăr, ne minunăm de el nu că a primit Îngeri, ci că i-a
primit fără să-i cunoască. Dacă i-ar fi îngrijit ştiind cine sînt, nu făcea
nimic de mirare: măreţia unor astfel de oaspeţi ar fi făcut îndatoritor şi
omenos şi pe omul cel mai crud şi mai nesimţitor. Acesta e lucrul de mirare:
că, socotindu-i pe ei nişte oameni de rînd, le-a arătat atîta îngrijire. Tot
aşa a făcut şi Reveca: ea nu ştia numele slugii, pricina călătoriei sale,
gîndul pe care îl avea ca să o ceară în căsătorie; ea nu vedea decît un călător
şi un străin. Aşa că rodul milosteniei sale a fost cu atît mai mare, cu cît ea
a îngrijit cu o bunăvoinţă desăvîrşită pe un om cu totul necunoscut, rămînînd
însă credincioasă legilor buneicuviinţe. Nici neruşinare, nici îndrăzneală,
nici silă, nici mînie; a ştiut să-şi facă datoria fără să treacă peste marginea
cuvenită. Aceasta înţelege şi Moisi cînd zice: Iar omul o socotea pe ea
şi tăcea, ca să cunoască, îndreptase Dumnezeu calea lui, sau nu? (Facerea
24, 21). Ce însemnează „o socotea”? Asta însemnează că îi privea statura,
mersul, înfăţişarea, vorbirea - în sfîrşit, totul - cu o mare grijă, căutînd să
citească, din mişcări, firea sufletului. Şi nu a fost destul: face şi altă
încercare. După ce i-a dat să bea, nu s-a oprit, ci a întrebat-o: A
cui fată eşti? Spune-mi de este la tatăl tău loc, să sălăşluim noi? (Facerea
24, 23). Ce a răspuns ea? Cu răbdare şi cu dulceaţă i-a spus numele tatălui său
şi nu s-a supărat, ca să-i zică: „Dar tu cine eşti, îndrăzneţule care întrebi
aşa de iscoditor de casa noastră?” I-a răspuns: Sînt fiica lui Batuil,
fiul Melhei, pe care l-a născut ea lui Nahor. Paie şi fin mult este la noi,
precum şi loc de sălăşluit (Facerea 24, 25). Şi acum, ca şi
atunci cînd fusese vorba de apă, ea îi dădu mai mult decît cerea. Atunci cînd
el nu voia decît să bea, ea ceru să-i adape şi cămilele şi le-a adăpat. Acelaşi
lucru şi aici: el întreabă numai dacă este loc pentru oaspeţi, ea îi răspunde
că sînt paie, fin şi celelalte, prin aceasta îndemnîndu-l şi trăgîndu-l spre
casă, ca să cîştige preţul iubirii de oaspeţi. Să nu ascultăm aceasta nici cu
uşurinţă şi nici fără luare aminte, ci să ne gîndim la noi înşine, să ne punem
în locul lor şi atunci tot aşa vom socoti şi noi fapta bună a Revecăi. Adesea,
cînd adăpostim pe prieteni şi cunoscuţi, ne vine greu şi, dacă şederea lor se
lungeşte o zi sau două, iată-ne supăraţi. Reveca ducea cu mare bucurie în casa
lor un necunoscut şi un străin, şi avea să se îngrijească nu numai de el, dar
şi de atîtea cămile ale lui.
Însă, după ce a intrat oaspetele,
luaţi în seamă înţelepciunea lui: cînd i-a dat pîine să mănînce, el a zis: Nu
voi mînca pînă ce nu voi grăi cuvintele mele (Facerea 24, 33).
Vedeţi cît de grabnic şi de cumpătat a fost? Apoi, cînd i-a dat voie să
vorbească, să vedem în ce chip îi vorbeşte? Oare i-a spus că are un stăpîn de
neam mare, cinstit de toată lumea, întîiul locuitor din părţile sale? Dacă ar
fi voit să vorbească aşa, n-ar fi fost de loc încurcat, într-adevăr, oamenii
din ţară aceea cinsteau pe Avraam ca pe un rege. Dar el nu spune nimic [de
acest fel], trece peste cinstea omenească şi nu împodobeşte pe Avraam decît cu
cinstea dumnezeiască, zicînd: Sluga lui Avraam sînt eu. Domnul a
binecuvîntat pe stăpînul meu foarte, şi l-a mărit, şi i-a dat lui oi şi boi,
argint şi aur, slugi şi slujnice, cămile şi asini (Facerea 24, 34-35).
Dacă aminteşte de bogăţii, nu o face ca să arate că Avraam este în belşug, ci
ca să se vadă că este iubit de Dumnezeu. Nu voia să-l laude că era bogat, ci
fiindcă primise toate acestea de la Dumnezeu. Apoi, a vorbit despre tînăr. Şi
Sarra, soţia lui, i-a născut un fiu în bătrîneţele lui (Facerea 24,
36). Prin aceasta, a lăsat să se înţeleagă felul naşterii, arătînd că naşterea
i-a fost dată după rînduială dumnezeiască, în afară de legile firii. Tot aşa şi
tu, fie că îţi cauţi o soţie sau un soţ, cercetează înainte de toate dacă este
iubit de Dumnezeu, dacă este plin de bunătatea cerească. Căci, dacă se găsesc
acestea, toate celelalte vin singure; iar neavînd nimic din acestea, chiar dacă
are o mare avere, nu-i nici un cîştig. Apoi, ca să nu fie întrebat de ei de ce
nu a luat în căsătorie pe nici una din ţara lui, a adăugat: Şi m-a jurat
stăpînul meu, zicînd: Să nu iei femeie fiului meu din fetele Hananeenilor,
între care locuiesc eu în pămîntul lor. Ci să mergi la casa tatălui meu şi la
neamul meu, şi vei lua soţie feciorului meu de acolo (Facerea 24,
37-38).
Dar nu vreau să aduc aici
toată istoria, căci mi-e teamă să nu vă supăr. Să trecem la sfîrşit. După ce a
povestit cum s-a oprit la fintînă, cum s-a rugat de fată, cum i-a dat mai mult
decît a cerut el, cum a fost mijlocitorul său; în sfîrşit, după ce a povestit
totul pe larg, a încetat din vorbă. Ceilalţi, după ce au ascultat această
povestire, n-au stat nici o clipă la îndoială şi fără întîrziere, ca insuflaţi
chiar de Dumnezeu, au dat pe fiica lor îndată. Laban şi Batuil răspunseră: De
la Domnul a ieşit lucrul acesta; nu vom putea grăi ţie împotrivă, nici rău,
nici bine. Iată, Reveca este înaintea ta; ia-o şi te du, şi să fie femeia
feciorului stăpînului tău, după cum a grăit Domnul (Facerea 24, 50-51).
Cine nu se va mira? Cine nu va rămîne izbit de mirare, gîndindu-se la numărul
şi la greutatea piedicilor ridicate într-o clipă? Trimisul era un străin şi o
slugă; drumul de făcut era foarte lung; nici mirele, nici tatăl său, nici una
din rudele sale nu erau cunoscuţi de ei. Erau destule greutăţi ca să împiedice
căsătoria. Cu toate acestea, nimeni nu o împiedică şi, ca şi cum Isaac ar fi
fost un vecin, o cunoştinţă, un prieten de demult, ei i-au dat pe fiica lor cu
o întreagă încredere: mijlocitor era Dumnezeu. Într-adevăr, să încercăm a face
ceva fără ajutorul Său: ceea ce ne părea uşor şi lesne ne va pune în cale numai
prăpăstii, şi strîmtori şi mii de nenorociri. Deci nimic să nu facem, nici să
zicem, pînă ce n-am chemat pe Dumnezeu şi nu L-am rugat să ne ajute în aceea ce
vrem a săvîrşi, după cum a făcut această slugă.
Să vedem acum, după ce a
luat-o, cum a prăznuit nunta. Oare a înşirat după el chimvale, şi fluiere, şi
danţuri, şi tobe, şi flaute, şi tot ce se obişnuieşte în astfel de împrejurări?
Nimic din acestea! Singur primise pe Reveca, singur a adus-o, fără alt tovarăş
decît Îngerul care îl întovărăşea, îndeplinind rugăciunea pe care Avraam o
făcuse lui Dumnezeu, de a apăra călătoria slugii sale, cînd acela părăsise casa
lui. Şi tînăra fecioară era dusă la soţul ei fără să audă nici flaut, nici
liră, nici alt instrument, dar cu capul acoperit de binecuvîntările cereşti,
cunună mai bogată în strălucire decît stema cea mai scumpă. Era dusă la
bărbatul ei îmbrăcată nu cu ţesături de aur, ci cu curăţie, credinţă,
milostenie, în sfîrşit, cu toate faptele bune. Era dusă la bărbatul său nu pe
un car acoperit, nici pe vreun alt scaun împodobit, ci pe spinarea unei cămile.
În acea vreme, fecioarele, pe lîngă virtuţile lor, aveau şi sănătate trupească.
Într-adevăr, mamele lor nu le creşteau cum este obicei astăzi şi nu stingeau
sănătatea lor cu băi, parfumuri, sulimanuri, haine moi şi, în sfîrşit, prin
multe alte chipuri de zădărnicii, care mai repede le moleşesc. Dimpotrivă, ele
le supuneau la cele mai aspre încercări. De aceea aveau o frumuseţe înnăscută a
trupului şi de bun soi, căci aveau totul de la fire, nimic străin. Şi se
bucurau de o sănătate neatinsă de nimic, iar farmecele lor erau de neînchipuit,
pentru că trupul lor nu era niciodată chinuit de boală şi trîndăvia le era
necunoscută. Greutăţile, oboseala, obişnuinţa de a face totul singure, gonind
trîndăvia, le dădeau putere şi sănătate nezdruncinată. De aceea erau şi mai
plăcute bărbaţilor şi mult mai iubite, pentru că găseau în ele multă
înţelepciune.
Reveca
era deci pe o cămilă; apropiindu-se [de sălaşurile lui Avraam], mai-nainte ca
să ajungă [acolo], a ridicat ochii, l-a văzut pe Isaac şi a sărit jos de pe
cămilă. Vedeţi putere? Vedeţi uşurinţă? A sărit jos de pe cămilă! Aşa era
vigoarea, care se unea cu înţelepciunea, la fecioarele din acea vreme! Şi a zis
slugii: Cine este omul acela, care merge pe cîmp spre întâmpinarea
noastră? Şi a zis sluga: Acesta este stăpînul meu. Atunci ea îşi luă vălul şi se
acoperi (Facerea 24, 65). Recunoaşteţi peste tot smerenia ei,
admiraţi-i ruşinea şi neîndrăzneala!
Şi a dus-o Isaac în
cortul mamei sale, Sarra; şi a luat pe Reveca, şi aceasta s-a făcut femeia lui,
şi a iubit-o pe dînsa. Şi s-a mîngîiat Isaac de pierderea mamei sale, Sarra (Facerea 24, 67). Aceste cuvinte - „şi a
iubit-o pe dînsa, şi s-a mîngîiat Isaac de pierderea mamei sale, Sarra” - nu le
citesc eu degeaba: am voit să înţelegeţi ce farmec avea Reveca, încît a avut
parte de atîta iubire. Şi cine n-ar fi iubit o femeie atît de înţeleaptă, atît
de cinstită, de omenoasă, de binefăcătoare, de dulce, o femeie aşa de curajoasă
cu inima, aşa de tare cu trupul?
Nu am spus acestea ca să
fiu ascultat sau ca să fiu aplaudat de voi, ci ca să aţîţ rîvna voastră. Voi,
părinţilor, urmaţi prevederea Patriarhului, care a vrut să dea fiului său o
femeie cu adevărat virtuoasă; n-a căutat nici bogăţie, nici neam mare, nici
frumuseţe, nici altceva, decît frumuseţea sufletului. Voi, mamelor, aşa să
creşteţi pe fiicele voastre. Iar voi, tinerilor care voiţi să vă luaţi soţii,
să prăznuiţi nunta cu această cuviinţă: departe să fie de voi jocurile,
zgomotele de rîs, glumele lumeşti, flautele, şi întreagă acea măreţie
diavolească şi orice îi poate semăna; să rugaţi numai pe Dumnezeu să fie
mijlocitorul vostru în toate faptele voastre. Dacă vom săvîrşi aşa toate
faptele noastre, nu va fi nici despărţire, nici bănuială de prea-curvie, nici
cuvînt de gelozie, nici bătăi, nici certuri, ci vom gusta toate dulceţile păcii
şi unirii, la care se vor adăuga cu siguranţă toate faptele bune. După cum,
atunci cînd bărbatul şi femeia sînt neuniţi, nu e nimic sănătos în casa lor,
chiar dacă lucrurile ar merge bine, tot aşa, cînd domneşte pacea şi unirea,
nimic nu va fi neplăcut, chiar dacă s-ar ivi mii de furtuni în aceeaşi zi. Dacă
căsătoriile se vor face astfel, şi copii vor putea fi crescuţi în lucrarea
faptelor bune. Cînd femeia va fi cinstită, înţeleaptă şi împodobită cu toate
virtuţile, va putea să cîştige cu totul un bărbat pe care să-l şi stăpînească
prin puterea dragostei ei, şi, cînd l-a cîştigat, să găsească în el un tovarăş
plin de rîvnă pentru creşterea copiilor. Şi va îndemna chiar pe Dumnezeu să
privească cu grijă asupra lor. Atunci cînd chiar Dumnezeu ajută astfel de
gospodării aşa de bine îndreptate, îngrijind chiar el de sufletele copiilor,
toate chinurile vor pieri, totul va fi iubire în casă, ca şi în sufletele
stăpînilor. În acest chip, fiecare, împreună cu casa sa - înţeleg cu femeia,
copii şi slugile sale - va putea să străbată pînă la capăt, fără primejdie,
viaţa de aici şi să intre la sfîrşit în Împărăţia Cerurilor, pe care doresc să
o dobîndim cu toţii, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus
Hristos, cu care este mărirea şi puterea Tatălui, împreună cu Sfîntul şi de
viaţă dătătorul Duh, acum, şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
