martedì 9 ottobre 2018

CELE OPT GÎNDURI ALE RĂUTĂŢII

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN CASIAN - DESPRE CELE OPT GÎNDURI ALE RĂUTĂŢII

I Despre înfrînarea pîntecelui

Mai întîi deci vom vorbi despre înfrînarea pîntecelui, care se împotriveşte îmbuibării pîntecelui; apoi despre chipul posturilor şi despre felul şi cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci după cum le-am primit de la Sfinţii Părinţi. Aceştia n-au lăsat un singur canon despre postire, nici un singur chip al împărtăşirii de bucate, nici aceeaşi măsură pentru toţi. Fiindcă nu toţi au aceeaşi tărie şi aceeaşi vîrstă; apoi şi din pricina slăbiciunii unora, sau a unei deprinderi mai gingaşe a trupului, însă un lucru au rînduit tuturor: să fugă de îmbuibare şi de saturarea pîntecelui. Iar postirea de fiecare zi au .socotit că este mai folositoare şi mai ajutătoare spre curăţie, decît cea de trei sau de patru zile, sau decît cea întinsă pînă la o săptămînă. Căci zic: cel ce peste măsură întinde postirea, tot peste măsură se foloseşte adeseori şi de hrană. Din pricina aceasta se întîmplă că uneori, din covîrşirea postirii, slăbeşte trupul şi se face mai trîndav spre slujbele cele duhovniceşti; iar alteori, prin prisosul mîncării, se îngreuiază şi face să se nască în suflet nepăsare şi moleşire. Au cercat Părinţii şi aceea că nu tuturor le este potrivită mîncarea verdeţurilor sau a legumelor şi nici posmagul nu-l pot folosi ca hrană toţi. Şi au zis Părinţii că unul mîncînd două litre de pîine e încă flămînd, iar altul mîncînd o litră, sau şase uncii, se satură. (Uncia este uncia romană: 27 gr. 165 mlgr.). Deci, precum am zis mai înainte, le-a dat tuturor o singură regulă pentru înfrînare: să nu se amăgească nimeni cu saturarea pîntecelui şi să nu se lase furat de plăcerea gîtlejului. Pentru că nu numai deosebirea felurilor, ci şi mărimea cantităţii mîncărilor face să se aprindă săgeţile curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umplea pîntecele, naşte sămînţa desfrînării; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea să se îmbete, ci şi saturarea de apă, precum şi prisosul a orice fel de hrană o moleşeşte şi o face somnoroasă. În Sodoma nu aburii vinului, sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci îmbuibarea cu pîine, cum zice Proorocul (Ezecheil 16, 49). Slăbiciunea trupului nu dăunează curăţiei inimii, cînd dăm trupului nu ceea ce voieşte plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. De bucate numai atît să ne slujim, cît să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi cu socoteală, dă trupului sănătatea, nu îi ia sfinţenia.
Regula înfrînării şi canonul aşezat de Părinţi, acesta este: Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea pînă mai are încă poftă şi să nu aştepte să se sature. Iar Apostolul zicînd: Grija de trup să nu o faceţi spre pofte (Romani 13, 14), n-a oprit chivernisirea cea trebuincioasă a vieţii, ci grija cea iubitoare de plăceri. De altfel pentru curăţia desăvîrşită a sufletului nu ajunge numai reţinerea de la bucate, dacă nu se adaugă la ea şi celelalte virtuţi. De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul şi prin ostenirea trupului mari foloase aduce. Înfrînarea de la iubirea de argint călăuzeşte sufletul spre curăţie, cînd înseamnă nu numai lipsa banilor, ci şi lipsa poftei de a-i avea. Reţinerea de la mînie, de la întristare, de la slava deşartă şi mîndrie, înfăptuieşte curăţia întreagă a sufletului. Iar curăţia parţială a sufletului, cea a neprihănirii adică, o înfăptuiesc în chip deosebit înfrînarea şi postul. Căci este cu neputinţă ca acela ce şi-a săturat stomacul să se poată lupta în cuget cu dracul curviei. Iată de ce lupta noastră cea dintîi trebuie să ne fie înfrînarea stomacului şi supunerea trupului nu numai prin post, ci şi prin priveghere, osteneală şi citiri; apoi aducerea inimii la frica de iad şi la dorul după Împărăţia Cerurilor.

II Despre duhul curviei şi al poftei trupeşti

(capitol pe care l-am reprodus mai înainte în cuvîntul Sfîntului Ioan Casian despre duhul curviei şi al poftei trupeşti)

III. Despre iubirea de argint

A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Războiul acesta este străin şi ne vine din afara firii, folosind necredinţa monahului. De fapt aţîţările celorlalte patimi, adică a mîniei şi a poftei, îşi iau prilejurile din trup şi îşi au oarecum începutul în răsadul firii, de la naştere. De aceea sînt biruite abia după vreme îndelungată. Boala iubirii de argint însă, venind din afară, se poate tăia mai uşor, dacă este silinţă şi luare aminte. Dar de nu e băgată în seamă, se face mai pierzătoare decît celelalte patimi şi mai cu anevoie de înfrînt. Căci e rădăcina tuturor relelor (1 Timotei 6, 10), după Apostolul. Să băgăm numai de seamă: îmboldirile cele fireşti ale trupului se văd nu numai la copii, în care nu este încă cunoştinţa binelui şi a răului, ci şi la pruncii cei prea mici şi sugari care nici urmă de plăcere nu au în ei, însă îmboldirea firească arată că o au. De asemenea, observăm la prunci şi acul mîniei, cînd îi vedem porniţi asupra celor ce i-au necăjit. Iar acestea le zic, nu ocărînd firea ca pricină a păcatului (să nu fie), ci ca să arăt că mînia şi pofta au fost împreunate cu firea omului de către Însuşi Ziditorul cu un scop bun, dar prin trîndăvie alunecă din cele fireşti ale trupului în cele afară de fire. De fapt îmboldirea trupului a fost lăsată de Ziditorul spre naşterea de prunci şi spre continuarea neamului omenesc prin coborîre unii de la alţii, nu spre curvie. Asemenea şi imboldul mîniei, s-a semănat în noi spre mîntuire, ca să ne mîniem asupra păcatului, nu ca să ne înfuriem asupra aproapelui. Prin urmare nu firea în sine e păcătoasă, chiar dacă o folosim noi rău. Sau vom învinovăţi pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuinţare necesară şi folositoare e vinovat, dacă cel ce l-a primit îl foloseşte pentru ucidere?
Am spus acestea, vrînd să arătăm că patima iubirii de argint nu-şi are pricina în cele fireşti, ci numai în voia liberă cea foarte rea şi stricată. Boala aceasta cînd găseşte sufletul căldicel şi necredincios, la începutul lepădării de lume, strecoară într-însul niscai pricini îndreptăţite şi la păreri binecuvîntate ca să oprească ceva din cele ce le are. Ea îi zugrăveşte monahului în cuget bătrîneţe lungi şi slăbiciune trupească şi-i şopteşte că cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mîngîiere, nu mai zic cînd este bolnav, dar nici măcar cînd este sănătos; apoi că nu se poartă acolo grijă de bolnavi, ci sînt foarte părăsiţi şi că de nu va avea ceva aur pus de o parte va muri în mizerie. Mai apoi îi strecoară în minte gîndul că nici nu va putea rămîne multă vreme în mănăstire, din pricina greutăţii îndatoririlor şi a supravegherii amănunţite a părintelui. Iar după ce cu astfel de gînduri îi amăgeşte mintea, ca să-şi oprească măcar un bănişor, îl înduplecă vrăjmaşul să înveţe şi vreun lucru de mînă de care să nu ştie Avva, din care îşi va putea spori argintul pe care îl rîvneşte. Pe urmă îl înşeală ticălosul cu nădejdi ascunse, zugrăvindu-i în minte cîştigul ce-l va avea din lucrul mîinilor şi apoi traiul fără griji. Şi aşa, dîndu-se cu totul grijii cîştigului, nu mai ia aminte la nimic din cele potrivnice, nici chiar la întunericul deznădejdii, care îl cuprinde în caz că nu are parte de cîştig; ci precum altora li se face dumnezeu stomacul, aşa şi acestuia aurul. De aceea şi fericitul Apostol, cunoscînd aceasta, a numit iubirea de argint, nu numai „rădăcina tuturor răutăţilor”, ci şi „închinare la idoli”. Să luăm seama deci, la cîtă răutate tîrăşte boala aceasta pe om, dacă îl împinge şi la slujirea la idoli. Căci după ce şi-a depărtat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu, iubeşte idolii oamenilor scobiţi în aur.
Întunecat de aceste gînduri şi sporind la şi mai mult rău, monahul nu mai poate avea nici o ascultare, ci se răzvrăteşte, suferă, cîrteşte la orice lucru, răspunde împotrivă şi nemaipăzind nici o evlavie, se duce ca un cal nesupus în prăpastie. Nu se mulţumeşte cu hrana cea de toate zilele şi strigă pe faţă că nu mai poate să rabde acestea la nesfîrşit. Spune că Dumnezeu nu e numai acolo şi nu şi-a încuiat mîntuirea sa numai în mănăstirea aceea; şi că de nu se va duce de acolo se va pierde.
Banii cei puşi de o parte, dînd ajutor socotinţii acesteia stricate, îl susţin ca nişte aripi să cugete la ieşirea din mănăstire, să răspundă aspru şi cu mîndrie la toate poruncile şi să se socoată pe sine ca pe un străin dinafară. Orice ar vedea în mănăstire că ar avea trebuinţă de îndreptare, nu bagă în seamă, ci trece cu vederea, dacă nu defăima şi huleşte toate cîte se fac. Caută apoi pricini pentru care să se poată mînia sau întrista, ca să nu pară uşuratic, ieşind fără pricină din mănăstire. Iar dacă poate scoate şi pe altul din mănăstire, amăgindu-l cu şoapte şi vorbe deşarte, nu se dă îndărăt să o facă, vrînd să aibă un împreună lucrător la fapta sa cea rea. Şi aşa aprinzîndu-se de focul banilor săi, iubitorul de argint nu se va putea linişti niciodată în mănăstire, nici nu va putea să trăiască sub ascultare. Iar cînd dracul îl va răpi ca un lup din staul şi, despărţindu-l de turmă, îl va lua spre mîncare, atunci lucrările rînduite pentru anumite ceasuri în chinovie, pe care îi era greu să le împlinească, îl va face vrăjmaşul să le împlinească în chilie zi şi noapte cu multă rîvnă; nu-l va slobozi însă să păzească chipul rugăciunilor, nici rînduiala posturilor, nici canonul privegherilor. Ci, după ce l-a legat cu turbarea iubirii de argint, toată sîrguinţa îl înduplecă să o aibă numai spre lucrul mîinilor.
Trei sînt felurile bolii acesteia, pe care le opresc deopotrivă atît Dumnezeieştile Scripturi, cît şi învăţăturile Părinţilor. Primul e cel care face pe monahi să agonisească şi să adune cele ce nu le aveau în lume; al doilea e cel care face pe cei ce s-au lepădat de avuţii să se căiască, punîndu-le în minte gîndul să caute cele pe care le-au dăruit lui Dumnezeu; în sfîrşit al treilea e cel care, legînd de la început pe monah de necredinţă şi moleşeală, nu-l lasă să se izbăvească desăvîrşit de lucrurile lumii, ci îi pune în minte frica de sărăcie şi neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îndemnîndu-l să calce făgăduinţele pe care le-a făcut cînd s-a lepădat de lume. Pildele tuturor acestor trei feluri precum am zis, le-am găsit osîndite în Dumnezeiasca Scriptură. Aşa Ghehazi, voind să dobîndească banii pe care nu-i avea înainte, s-a lipsit de darul proorociei, pe care învăţătorul său voia să i-l lase drept moştenire şi în loc de binecuvîntare a moştenit lepră veşnică prin blestemul Proorocului (4 Regi 5, 22-27). Iuda, voind să recapete banii, de care mai înainte se lepădase urmînd lui Hristos, a căzut nu numai din ceata ucenicilor, alunecînd spre vînzarea Stăpînului, ci şi viaţa cea trupească a sa prin silnică moarte a sfîrşit-o (Matei 27, 5). Iar Anania şi Safira, oprind o parte din preţul vînzării, se pedepsesc cu moartea prin gura apostolească (Faptele Apostolilor 5, 5-10). Marele Moise porunceşte şi el în a Doua lege, în chip tainic, celor ce făgăduiesc să se lepede de lume, dar de frica necredinţei se ţin iarăşi de lucrurile pămînteşti: De este cineva fricos şi-i tremură inima de teamă, să nu iasă la război, ci să se întoarcă acasă, ca nu cumva cu frica lui să sperie şi inimile fraţilor săi (Deuteronomul 20, 8). Poate fi ceva mai întemeiat şi mai lămurit decît această mărturie? Oare nu învăţăm din aceasta cei ce ne lepădăm de lume, să ne lepădăm desăvîrşit şi aşa să ieşim la război, ca nu cumva punînd început slăbănog şi stricat, să întoarcem şi pe ceilalţi de la desăvîrşirea evanghelică, semănînd temere într-înşii? Chiar şi cuvîntul bine zis în Scripturi: că mai bine este a da decît a lua (Faptele Apostolilor 20, 35), îl tîlcuiesc rău aceştia, forţîndu-l şi schimbîndu-i înţelesul, ca să se potrivească cu rătăcirea şi cu pofta lor de argint. De asemenea învăţătura Domnului care zice: Dacă vrei să fii desăvîrşit, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi venind urmează-Mi Mie (Matei 19, 21). Ei chibzuiesc că decît să fii sărac mai fericit lucru este a stăpîni peste o bogăţie proprie şi din prisosul ei a da şi celor ce au lipsă. Să ştie însă unii ca aceştia că încă nu s-au lepădat de lume, nici n-au ajuns la desăvîrşirea monahicească, cîtă vreme se ruşinează de Hristos şi nu iau asupra lor sărăcia Apostolului, ca prin lucrul mîinilor să-şi slujească lor şi celor ce au trebuinţa, spre a împlini făgăduinţa călugărească şi a fi încununaţi cu Apostolul, ca unii care, după ce şi-au risipit vechea bogăţie, luptă ca Pavel lupta cea bună în foame şi în sete, în ger şi fără haine (2 Timotei 4, 7). Căci dacă Apostolul ar fi ştiut că pentru desăvîrşire mai de trebuinţă este vechea bogăţie, nu şi-ar fi dispreţuit starea sa de cinste, căci zice despre sine că a fost om de vază şi cetăţean roman (Faptele Apostolilor 22, 25). Asemenea şi cei din Ierusalim, care îşi vindeau casele şi ţarinile şi puneau preţul la picioarele Apostolilor (Faptele Apostolilor 4, 35), n-ar fi făcut aceasta, dacă ar fi ştiut că Apostolii ţin de lucru mai fericit şi mai chibzuit ca fiecare să se hrănească din banii săi şi nu din osteneala proprie şi din ceea ce aduc neamurile. Încă mai lămurit învaţă despre acestea acelaşi Apostol în cele ce scrie Romanilor, cînd zice: Iar acum merg la Ierusalim ca să slujesc Sfinţilor, că a binevoit Macedonia şi Ahaia să facă o strîngere de ajutoare pentru cei lipsiţi dintre Sfinţii din Ierusalim. Că au binevoit, dar le sînt şi datori (Romani 15, 25-27). Dar şi el însuşi, fiind adesea pus în lanţuri şi în închisori şi ostenit de călătorii, s-a împiedecat de acestea să-şi cîştige hrana din lucrul mîinilor sale, precum obişnuia, spune că a primit-o de la fraţii din Macedonia, care au venit la el: Şi lipsa mea au împlinit-o fraţii cei ce au venit din Macedonia (2 Corinteni 11, 9). Iar Filipenilor le scrie: Şi voi Filipenilor ştiţi că ieşind eu din Macedonia, nici o biserică nu s-a unit cu mine cînd a fost vorba de dat şi luat, decît voi singuri. Că şi în Tesalonic odată şi de două ori mi-aţi trimis cele de trebuinţă (Filipeni 4, 15-16).
Aşadar, după părerea iubitorilor de argint, sînt mai fericiţi decît Apostolul şi aceştia, fiindcă i-au dat din averile lor şi lui cele de trebuinţă. Dar nu va cuteza nimeni să zică aceasta, dacă nu cumva a ajuns la cea mai de-pe urmă nebunie a minţii.
Deci dacă vrem să urmăm poruncii evanghelice şi întregii Biserici celei dintru început, întemeiată pe temelia Apostolilor, să nu ne luăm după socotinţele noastre, nici să înţelegem rău cele zise bine. Ci, lepădînd părerea noastră cea moleşită şi necredincioasă, să primim înţelesul cel adevărat al Evangheliei. Căci numai aşa vom putea urma Părinţilor şi nu ne vom despărţi niciodată de ştiinţa vieţii de obşte, ci ne vom lepăda cu adevărat de lumea aceasta. Bine este deci să ne amintim şi aici de cuvîntul unui Sfînt, care spune că Sfîntul Vasile cel Mare ar fi zis unui senator, care se lepădase fără hotărîre de lume şi mai ţinea ceva din banii săi, un cuvînt ca acesta: „Şi pe senator l-ai pierdut şi nici pe monah nu l-ai făcut!” Trebuie aşadar să tăiem cu toată sîrguinţa din sufletul nostru „rădăcina tuturor răutăţilor”, care este iubirea de argint, ştiind sigur că de rămîne rădăcina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea aceasta anevoie se dobîndeşte nepetrecînd în viaţa de obşte, căci numai în ea nu avem să purtăm de grijă nici măcar de trebuinţele cele mai necesare. Deci avînd înaintea ochilor osînda lui Anania şi a Safirei, să ne înfricoşăm a ne lăsa ceva nouă din averea noastră veche. Asemenea, temîndu-ne de pilda lui Ghehazi, a celui ce pentru iubirea de argint a fost dat leprei veşnice, să ne ferim de-a aduna pentru noi banii pe care nici în lume nu i-am avut. Gîndindu-ne apoi la sfîrşitul lui Iuda cel ce s-a spînzurat, să ne temem a lua ceva din cele de care ne-am lepădat, dispreţuindu-le. Iar peste acestea toate, să avem de-a pururi înaintea ochilor moartea fără de veste, ca nu cumva în ceasul în care nu aşteptăm, să vie Domnul nostru şi să afle conştiinţa noastră întinată cu iubirea de argint. Căci ne va zice atunci cele ce în Evanghelie au fost spuse bogatului aceluia: Nebune, într-această noapte voi cere sufletul tău, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi? (Luca 12, 20).

IV. Despre mînie

A patra luptă o avem împotriva duhului mîniei. Şi cîtă trebuinţa este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia, din adîncul sufletului nostru! Căci mocnind acesta tăinuit în inima noastră şi orbind cu tulburări întunecate ochii inimii, nu putem dobîndi puterea de-a deosebi cele ce ne sînt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti. De asemenea, nu putem păzi desăvîrşirea sfatului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască. Căci s-a tulburat, zice, de mînie ochiul meu (Psalmi 6, 7). Dar nu ne vom face părtaşi nici de înţelepciunea dumnezeiască, chiar dacă am fi socotiţi de toţi fraţii înţelepţi. Fiindcă s-a scris: Mînia în sînul celor fără de minte sălăşluieşte (Ecleziastul 7, 10). Dar nu putem dobîndi nici sfaturile mîntuitoare ale dreptei socoteli, chiar dacă ne socotesc oamenii cuminţi. Căci scris este: Mînia şi pe cei cuminţi îi pierde. Nu vom putea ţine nici cumpăna dreptăţii cu inimă trează, căci scris este: Mînia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu (Iacob 1, 20). Nici podoaba şi chipul cel bun nu-l putem dobîndi, cu toate că ne laudă toţi, căci iarăşi scrie: Bărbatul mînios nu este cu bun chip (Proverbele lui Solomon 11, 25). Drept aceea cel ce vrea să vie la desăvîrşire şi pofteşte să lupte lupta cea duhovnicească după lege, străin să fie de toată mînia şi iuţimea. Iată ce porunceşte vasul alegerii: Toată amărăciunea şi iuţimea şi mînia şi strigarea şi hula să se ridice de la voi, dimpreună cu toată răutatea (Efeseni 4, 31). Iar cînd a zis „toată”, nu ne-a mai lăsat nici o pricină pentru care mînia să fie trebuincioasă sau îndreptăţită. Deci cel ce vrea să îndrepte pe fratele său cînd greşeşte, sau să-l certe, să se silească a se păzi pe sine netulburat, ca nu cumva vrînd pe altul să tămăduiască, să atragă boala asupra sa şi să audă cuvîntul Evangheliei: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi, sau: Ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bîrna din ochiul tău n-o cunoşti? (Luca 4, 23; Matei 7, 3).
Din orice fel de pricină ar clocoti mînia în noi, ea ne orbeşte ochii sufletului şi nu-l lasă să vadă Soarele Dreptăţii. Căci precum fie că punem pe ochi foiţe de aur, fie de plumb, la fel împiedecăm puterea văzătoare, şi scumpetea foiţei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot aşa din orice pricină s-ar aprinde mînia, fie ea, zice-se, întemeiată sau neîntemeiată, la fel întunecă puterea văzătoare.
Numai atunci întrebuinţăm mînia potrivit cu firea, cînd o pornim împotriva gîndurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri. Aşa ne învaţă Proorocul zicînd: Mîniaţi-vă şi nu păcătuiţi (Psalmi 4, 4); adică aprindeţi mînia asupra patimilor voastre şi asupra gîndurilor rele şi nu păcătuiţi săvîrşind cele puse de ele în minte. Acest înţeles îl arată limpede cuvîntul următor: ... pentru cele ce ziceţi întru inimile voastre, în aşternuturile voastre vă pocăiţi (Psalmi 4, 4); adică atunci cînd vin în inima voastră gîndurile cele rele scoate-ţi-le afară cu mînie, iar după ce le veţi fi scos, aflîndu-vă ca pe un pat al liniştii sufletului, pocăiţi-vă. Împreună cu acesta glăsuieşte şi fericitul Pavel, folosindu-se de cuvîntul lui şi adăugind: Soarele să nu apună peste mînia voastră, nici să daţi loc diavolului (Efeseni 4, 26); adică să nu faceţi pe Hristos, Soarele Dreptăţii, să apună pentru inimile voastre, din pricină că-L mîniaţi prin învoirea cu gîndurile rele, ca apoi, prin depărtarea Lui, să afle diavolul loc de şedere în voi. Despre Soarele acesta şi Dumnezeu zice prin Proorocul: Iată celor ce se tem de numele Meu, va răsări Soarele Dreptăţii şi tămăduire va fi în aripile lui (Maleahi 3, 20).
Iar de vom lua cele zise după literă, nici pînă la apusul soarelui nu ni se îngăduie să ţinem mînia. Ce vom zice deci despre aceia care, în sălbătăcia şi turbarea dispoziţiei lor pătimaşe, ţin mînia nu numai pînă la apusul soarelui, ci, întinzînd-o peste multe zile, tac unii faţă de alţii şi n-o mai scot afară cu cuvîntul, ci prin tăcere îşi sporesc veninul ţinerii de minte a răului spre pierzarea lor. Ei nu ştiu că trebuie să fugă nu numai de mînia cea cu fapta, ci şi de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii răului, să cadă din lumina cunoştinţei şi din dreapta socoteală şi să se lipsească de sălăşluirea Duhului Sfînt. Pentru aceasta şi Domnul porunceşte în Evanghelii să lăsăm darul înaintea altarului şi să ne împăcăm cu fratele nostru (Matei 5, 24). Căci nu e cu putinţă ca să fie bine primit darul pînă ce mînia şi ţinerea de minte a răului se află încă în noi. Asemenea şi Apostolul, zicînd: Rugaţi-vă neîncetat (1 Tesaloniceni 5, 17) şi Bărbaţii să se roage în tot locul, ridicînd mîini cuvioase, fără mînie şi fără gînduri (1 Timotei 2, 8), ne învaţă aceleaşi lucruri. Rămîne aşadar ca, sau să nu ne rugăm niciodată şi prin aceasta să ne facem vinovaţi înaintea poruncii apostoleşti, sau, silindu-ne să păzim ceea ce ni s-a poruncit, să facem aceasta fără mînie şi fără a ţine minte răul. Şi fiindcă de multe ori cînd sînt întristaţi sau tulburaţi fraţii noştri, zicem că nu ne pasă, că nu din pricina noastră sînt tulburaţi, Doctorul sufletelor, vrînd să smulgă din rădăcină, adică din inimă, pricinile mîniei, ne porunceşte că nu numai cînd sîntem noi mîhniţi asupra fratelui să lăsăm darul şi să ne împăcăm, ci şi dacă el s-a mîhnit asupra noastră, pe drept sau pe nedrept, să-l tămăduim, dezvinovăţindu-ne, şi apoi să aducem darul.
Dar de ce să zăbovim prea mult la vremurile evanghelice, cînd putem învăţa aceasta şi din legea veche? Deşi s-ar părea că aceasta e cu pogorămînt, totuşi zice şi ea: Să nu urăşti pe fratele tău întru inima ta (Leviticul 19, 17), şi iarăşi: Căile celor ce ţin minte răul, spre moarte (duc) (Proverbele lui Solomon 12, 28). Deci şi acolo se opreşte nu numai mînia cu fapta, ci se osîndeşte şi cea din cuget. De aceea, urmînd legilor dumnezeieşti, să ne luptăm cu toată puterea împotriva duhului mîniei, a cărui boală o avem înlăuntrul nostru.
Să nu căutăm singurătatea şi pustia pentru că ne mîniem pe oameni, ca şi cînd acolo n-ar fi cel ce ne porneşte spre mînie, sau fiindcă e mai uşor să dobîndim virtutea îndelungii răbdări în singurătate. Căci din mîndrie şi din voinţa de a nu ne învinui pe noi înşine şi de a nu pune pe seama trîndăviei noastre pricinile tulburării, poftim despărţirea de fraţi. Drept aceea pînă ce aruncăm pricinile neputinţei noastre în socoteala altora, nu este cu putinţă să ajungem la desăvîrşirea îndelungii răbdări. Capătul îndreptării - şi al păcii noastre nu se cîştigă din îndelunga răbdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea răului aproapelui de către noi. Deci de vom fugi de lupta îndelungii răbdări, căutînd pustia şi singurătatea, patimile netămăduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor rămîne ascunse, dar nu vor fi smulse. Căci pustia şi retragerea celor neizbăviţi de patimi nu numai că le păzeşte patimile nevătămate, ci li le şi acoperă, încît nu-i lasă să se simtă pe ei înşişi de ce patimă se biruiesc, ci, dimpotrivă, le pune în minte năluciri de virtute şi-i face să creadă că au cîştigat îndelunga răbdare şi smerenia, pînă nu este cine să-i ispitească şi să-i probeze. Dar cînd vine vreo pricină, care îi stîrneşte şi-i cearcă, patimile cele ce mocnesc tăinuit sar îndată ca nişte cai fără frîu, hrăniţi multă vreme în linişte şi odihnă, din ocoalele lor şi tîrăsc cu şi mai multă vijelie şi sălbătăcie spre pierzare pe călăreţul lor. Căci şi mai mult se sălbătăcesc patimile în noi, cînd e încetată legătura cu oamenii, încît pierdem şi umbra suferirii şi a îndelungii răbdări, pe care în tovărăşia fraţilor ni se părea că le avem; aceasta pentru lăsarea deprinderii cu oamenii şi din pricina singurătăţii. Căci precum fiarele veninoase ce stau liniştite în culcuşurile lor din pustie, de îndată ce prind pe careva apropiindu-se de ele, îşi arată toată turbarea lor, asemenea şi oamenii pătimaşi, care sînt liniştiţi din pricina pustiei, iar nu din vreo dispoziţie a virtuţii, îşi dau veninul pe faţă cînd apucă pe cineva care s-a apropiat şi-i întărîtă. De aceea, cei ce caută desăvîrşirea blîndeţii sînt datori să pună toată strădania, ca să nu se mînie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor şi nici asupra lucrurilor neînsufleţite. Căci îmi aduc aminte de mine cînd petreceam în pustie, că mă porneam cu mînie asupra trestiei şi o azvîrleam, pentru că nu-mi plăcea fie grosimea, fie subţirimea ei; asemenea şi asupra lemnelor cînd voiam să le tai şi nu puteam repede, sau asupra cremenii, cînd mă sileam să scapăr şi nu ieşea foc îndată. Aşa mi se întinsese coarda mîniei, încît o porneam şi asupra lucrurilor neînsufleţite.
Drept aceea, de vrem să dobîndim fericirea făgăduită de Domnul, datori sîntem să înfrînăm, precum s-a zis, nu numai mînia cea cu lucrul, ci şi mînia din cuget. Căci nu foloseşte aşa de mult a-ţi ţine gura în vremea mîniei, ca să nu dai drumul la vorbe furioase, cît foloseşte a-ţi curaţi inima de ţinerea de minte a răului şi a nu învîrti în minte gînduri viclene asupra fratelui. Învăţătura evanghelică porunceşte să se taie mai bine rădăcinile patimilor decît roadele lor. Fiindcă tăindu-se din inimă rădăcina mîniei, nu mai are loc nici fapta de ură sau de pizmă. Căci celui ce urăşte pe fratele său, ucigaş de om i s-a zis, fiindcă îl ucide cu dispoziţia de ură din cugetul lui. Desigur, aici nu văd oamenii vărsîndu-se sîngele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorît cu gîndul şi cu dispoziţia de ură. Dumnezeu va da fiecăruia sau cunună, sau osîndă, nu numai pentru fapte, ci şi pentru gînduri şi hotărîri, precum Însuşi zice prin Proorocul: Iată vin să adun faptele şi gîndurile lor (Isaia 66, 18). La fel zice şi Apostolul: înseşi gîndurile lor se vor învinui sau apăra între ele, în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor (Romani 2, 15). Dar Însuşi Stăpînul, învăţîndu-ne că trebuie să lepădăm toată mînia, zice în Evanghelie: Cel ce se mînie pe fratele său vinovat va fi judecăţii (Matei 5, 22). Aşa stă în copiile cele bune (cuvîntul în deşert e un adaos), potrivit cu gîndul Scripturii despre acest lucru. Căci Domnul voieşte ca noi să tăiem în toate chipurile rădăcina şi scînteia însăşi a mîniei şi nici o pricină a ei să nu păstrăm în noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr-o pricină aşa-zisă întemeiată, mai pe urmă să alunecăm în turbarea mîniei fără temei.
Iar leacul desăvîrşit al acestei boli acesta este: să credem că nu ne este iertat să ne stîrnim mînia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Căci duhul mîniei întunecîndu-ne mintea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajută să deosebim lucrurile, nici tăria sfatului drept, nici cîrma dreptăţii. Dar nici templu al Duhului Sfînt nu ni se mai poate face sufletul, cîtă vreme ne va stăpîni duhul mîniei întunecîndu-ne mintea. Iar la urma tuturor, avînd în fiecare zi în faţă icoana morţii, care nu ştim cînd poate veni, să ne păzim pe noi înşine de mînie şi să ştim că n-avem nici un folos nici de neprihănire, nici de lepădarea de cele pămînteşti, nici de posturi şi privegheri, căci de vom fi stăpîniţi de mînie şi ură, vinovaţi vom fi judecăţii.

V. Despre întristare

A cincea luptă o avem împotriva duhului întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Cînd duhul acesta viclean tăbărăşte asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi facă rugăciunile cu osîrdie, nici să stăruie cu folos pe lîngă sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blînd şi smerit faţă de fraţi; îi pricinuieşte scîrbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mîntuitoare ale sufletului şi usucă toată puterea şi stăruinţa lui, făcîndu-l ca pe un ieşit din minte şi legîndu-l de gîndul deznădejdii. De aceea, dacă avem de gînd să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile răutăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării (Proverbele lui Solomon 4, 23). Căci precum molia roade haina şi caria lemnul, aşa întristarea mănîncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întîlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvînt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. În sfîrşit îi pune în minte gîndul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de tulburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu dinafară vine boala, ci ea mocneşte înăuntru, făcîndu-se arătată cînd vine vreo ispită care o dă la iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea, Ziditorul a toate şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur ştie rănile sufletului cu de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea sufletului se dobîndeşte nu despărţindu-ne de oameni, ci petrecînd şi exercitîndu-ne cu cei virtuoşi. Cînd, aşadar, pentru oarecare pricini, zise „îndreptăţite”, ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala ce mocneşte înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea tot războiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom scoate pe acestea din inimă cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar şi cu fiarele sălbatice vom petrece cu uşurinţă, cum zice şi fericitul Iov: Fiarele sălbatice vor fi cu tine în pace (Iov 5, 23). Deci mai întîi trebuie să luptăm împotriva duhului întristării, care împinge sufletul la deznădejde, ca să-l alungăm din inima noastră. Căci acesta n-a lăsat pe Cain să se pocăiască după ce şi-a ucis fratele, nici pe Iuda după ce a vîndut pe Domnul. Să ne deprindem numai în acea întristare, care se cuprinde în pocăinţa pentru păcate şi e împreunată cu nădejdea cea bună. Despre aceasta zice şi Apostolul: întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mîntuire, fără părere de rău (2 Corinteni 7, 10). Căci întristarea cea după Dumnezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocăinţei, e împreunată cu bucurie. De aceea ea face pe om osîrduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blînd, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfîntului Duh, care sînt: bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa şi înfrînarea. De la întristarea cea potrivnică însă, cunoaştem roadele duhului celui rău, adică: trîndăvia, lipsa de răbdare, mînia, ura, împotrivirea în cuvînt, lenea la rugăciune. De această întristare sîntem datori să fugim, ca şi de curvie, de iubirea de argint, de mînie şi de toate celelalte patimi. Ea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşi.

VI. Despre trîndăvie

A şasea luptă o avem împotriva duhului trîndăviei, care e înjugat cu duhul întristării şi lucrează împreună. Cumplit şi apăsător e acest drac şi neîncetat războieşte pe monahi. El cade pe la al şaselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleşeală, întristare şi scîrbă chiar şi faţă de locul unde se află şi de fraţii cu care petrece, ba şi faţă de orice lucrare şi de însăşi citirea dumnezeieştilor Scripturi. Îi pune în minte şi gînduri de mutare, şoptindu-i că de nu se va muta într-alte locuri, deşartă îi va fi toată vremea şi osteneala. Pe lîngă acestea mai stîrneşte şi foame într-însul pe la al şaselea ceas, cîtă nu i s-ar fi întîmplat chiar după un post de trei zile, sau după un drum foarte îndelungat, sau după o osteneală grea. Apoi îi pune în minte gîndul că nu va putea scăpa de boala şi greutatea aceasta în nici un chip altfel, fără numai de va ieşi des şi se va duce la fraţi, dîndu-i ca motiv folosul sau cercetarea celor neputincioşi. Iar dacă nu-l poate înşela numai cu acestea, îl scufundă în somn greu şi se năpusteşte şi mai furios asupra lui, neputînd fi alungat într-alt fel, fără numai prin rugăciune, prin reţinerea de la vorbe deşarte, prin cugetarea la cuvintele dumnezeieşti şi prin răbdarea în ispite. De nu va găsi însă pe monah îmbrăcat cu aceste arme, îl va săgeta cu săgeţile sale şi-l va face nestatornic, împrăştiat şi leneş, îndemnîndu-l să colinde mănăstiri multe şi să nu se îngrijească de nimic altceva, fără numai să afle unde se fac mîncăruri şi băuturi mai bune. Căci nimic nu-i năluceşte mintea leneşului decît gînduri ca acestea. Prin acestea îl încîlceşte apoi cu lucruri lumeşti şi puţin cîte puţin îl atrage în îndeletniciri vătămătoare, pînă ce îl scoate cu totul şi din cinul monahicesc.
Ştiind Dumnezeiescul Apostol că această boală e foarte grea şi ca un doctor iscusit vrînd s-o smulgă din sufletele noastre din rădăcini, arată mai ales pricinile din care se naşte, zicînd: Vă poruncim vouă fraţilor, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de tot fratele care umblă fără de rînduială şi nu după predania care aţi luat de la noi. Că înşivă ştiţi cum trebuie să urmaţi nouă, că noi n-am umblat fără de rînduială între voi, nici am mîncat de la cineva pîine în dar, ci cu osteneală şi trudă lucrînd zi şi noapte, ca să nu îngreunăm pe nimeni dintre voi. Nu doar că n-am fi avut dreptul, ci ca pe noi să ne aveţi pildă spre a urma nouă. Cînd ne aflam la voi acestea vă porunceam, că dacă cineva nu lucrează, nici să nu mănînce. Auzim că sînt unii dintre voi, care umblă fără rînduială nimica lucrînd, ci iscodind. Unora ca acestora le poruncim şi-i rugăm întru Hristos Iisus, ca întru linişte lucrînd să mănînce pîinea lor (2 Tesaloniceni 3; 6-12). Să luăm aminte cît de lămurit ne arată Apostolul pricinile trîndăviei, cînd numeşte „fără de rînduială” pe cei ce nu lucrează, dezvăluind prin acest singur cuvînt multele lor păcate. Căci cel fără de rînduială este şi fără de evlavie şi obraznic în cuvinte şi gata spre batjocură, de aceea şi incapabil de linişte şi rob trîndăviei. Drept aceea porunceşte tuturor să se depărteze de ei, ferindu-se ca de ciumă. Apoi zice: „Şi nu după predania, care aţi luat de la noi”, arătînd prin cuvintele acestea că aceia sînt mîndri şi dispreţuitori şi desfac predaniile apostolice. Şi iarăşi zice: în dar n-am mîncat pîine de la nimeni, ci cu osteneală şi trudă, lucrînd zi şi noapte. Învăţătorul neamurilor, propovăduitorul Evangheliei, cel răpit pînă la al treilea cer (2 Corinteni 12, 2), cel ce zice că Domnul a poruncit ca aceia care vestesc Evanghelia, din Evanghelie să trăiască (1 Corinteni 9, 14), lucrează cu osteneală şi trudă zi şi noapte spre a nu îngreuia pe nimeni. Atunci cum ne vom lenevi noi la lucru şi vom căuta odihnă trupească, odată ce nu ni s-a încredinţat nici propovăduirea Evangheliei, nici grija bisericilor, ci numai purtarea de grijă a sufletului nostru? Apoi arătînd şi mai lămurit vătămarea ce se naşte din şederea fără lucru, adaugă: „nimica lucrînd, ci iscodind”. Căci din şederea fără lucru iese iscodirea şi din iscodire neorînduiala şi din neorînduială tot păcatul. Arătîndu-le apoi şi tămăduirea, zice: „Iar unora ca acestora le poruncim ca întru linişte lucrînd să-şi mănînce pîinea lor”. Pe urmă le spune într-un chip şi mai dojenitor: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănînce”. De aceste porunci apostoleşti fiind învăţaţi Sfinţii Părinţi cei din Egipt, nu îngăduie nici o vreme în care monahii să rămînă fără lucru, mai ales cei tineri, ştiind că prin răbdarea lucrului alungă trîndăvia, îşi dobîndesc hrana şi ajută celor lipsiţi. Căci nu lucrează numai pentru trebuinţele lor, ci din prisos dau şi străinilor, săracilor şi celor din închisori, crezînd că o atare facere de bine este o jertfa sfîntă şi bine primită la Dumnezeu. Încă zic Părinţii şi aceasta: că cel ce lucrează, e războit adesea numai de un drac şi numai de acela e năcăjit, pe cînd cel ce nu lucrează, de nenumărate duhuri este robit. Pe lîngă acestea, bine este să aducem şi un cuvînt al lui Avva Moisi, cel mai cercat dintre Părinţi, pe care l-a zis către mine. Căci şezînd eu puţină vreme în pustie, am fost supărat de trîndăvie şi, m-am dus la dînsul şi am zis: „Ieri fiind cumplit supărat de trîndăvie şi slăbind foarte, nu m-aş fi izbăvit de ea, de nu m-aş fi dus la Avva Pavel”.
Şi mi-a răspuns la aceasta Avva Moisi şi a zis: „Să ştii că nu te-ai izbăvit de ea, ci şi mai mult te-ai dat prins şi rob. Deci să ştii că mai greu te va lupta, ca pe unul ce calci rînduiala, dacă nu te vei strădui de acum înainte să o birui cu răbdarea, cu rugăciunea şi cu lucrul mîinilor”.

VII. Despre slava deşartă

A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte. Patima aceasta este foarte felurită şi foarte subţire şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de dînsa. Atacurile celorlalte patimi sînt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dînsele, căci sufletul cunoaşte pe potrivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin împotrivirea cu cuvîntul şi prin rugăciune. Dar păcatul slavei deşarte, avînd multe înfăţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvînt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, posturi, rugăciune, citire, linişte, pînă şi prin îndelunga răbdare. Pe cel ce nu izbuteşte să-i amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngîmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvînt, îl amăgeşte prin tăcere, făcîndu-l să-şi închipuie că a dobîndit liniştea. Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dă prilej de război acestui drac viclean. Pe lîngă acestea el îl face pe monah să se gîndească şi la preoţie. Îmi aduc aminte de un bătrîn, pe cînd petreceam în pustia sketică. Ducîndu-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de uşă l-a auzit grăind. Şi socotind bătrînul că citeşte din Scriptură a stat să asculte, pînă ce a simţit că fratele îşi ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se hirotonisise pe sine diacon, fâcînd tocmai otpustul celor chemaţi. Deci cum a auzit bătrînul acestea, împingînd uşa a intrat şi întîmpinîndu-l fratele i s-a închinat după obicei şi ceru să afle de la el, dacă de multă vreme aşteaptă la uşă. Iar bătrînul i-a răspuns în glumă, zicînd: „Acum venii cînd făceai tu otpustul celor chemaţi”. Auzind fratele acestea, a căzut la picioarele bătrînului, cerîndu-i să se roage pentru dînsul, ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta.
Am amintit aceasta, vrînd să arăt la cîtă nesimţire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvîrşit şi să ia cununa dreptăţii desăvîrşite să se străduiască în toate chipurile să biruie această fiară cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor cuvîntul lui David: „Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor”. Deci nimic să nu facă uitîndu-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lepede necontenit gîndurile care vin în inima lui şi îl laudă, şi să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte.

VIII. Despre mîndrie

A opta luptă o avem împotriva duhului mîndriei. Aceasta este foarte cumplită şi mai sălbatică decît toate cele de pînă aici. Ea războieşte mai ales pe cei desăvîrşiţi şi pe cei ce s-au urcat pînă aproape de culmea virtuţilor, încercînd să-i prăbuşească. Şi precum ciuma cea aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, aşa mîndria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deşi tulbură sufletul, se războieşte numai cu virtutea opusă şi căutînd să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul. Patima mîndriei însă îi întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adîncă prăpastie. Ca să înţelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sîrguieşte să strice înfrînarea; curvia, curăţia; iubirea de argint, sărăcia; mînia, blîndeţea; şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse. Dar păcatul mîndriei, cînd pune stăpînire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărîmă în întregime şi îl surpă pînă în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela care pentru mîndrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea şi înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpînului, ci din firea sa. De aceea, s-a socotit pe sine întocmai ca Dumnezeu. Gîndul acesta al lui mustrîndu-l Proorocul zice: Ai zis întru inima ta: şedea-voi pe un munte înalt, pune-voi scaunul meu peste nouri şi voi fi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14). Iar tu om eşti şi nu Dumnezeu. Şi iarăşi alt Prooroc zice: Ce te făleşti întru răutate puternice? (Psalmi 51, 1) şi celelalte ale psalmului. Deci, ştiind acestea, să ne temem şi cu toată străjuirea să păzim inima noastră (Proverbele lui Solomon 4, 23) dinspre duhul mîndriei cel purtător de moarte, zicînd în noi înşine de cîte ori am dobîndit vreo virtute, cuvîntul Apostolului: Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine (1 Corinteni 15, 10), şi cel zis de Domnul: Fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5), sau cel zis de Proorocul: Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi ziditorii (Psalmi 126, 1), şi în sfîrşit cel zis de Apostol: Nu a celui ce voieşte, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, carele miluieşte (Romani 9, 16). Căci chiar de ar fi cineva cît de fierbinte cu osîrdia şi de sîrguitor cu vrerea, fiind legat de trup şi sînge nu va putea ajunge la desăvîrşire, decît prin mila lui Hristos şi prin harul Său. Pentru că zice Iacov: Toată darea cea bună de sus este (Iacob 1, 17); iar Apostolul Pavel zice: Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum n-ai fi luat şi te făleşti ca de ale tale? (1 Corinteni 4, 7).
Iar că mîntuirea ne vine prin harul şi mila lui Dumnezeu, ne dă mărturie adevărată tîlharul acela de pe Cruce, care a primit Raiul nu ca preţ al virtuţii, ci prin harul şi mila lui Dumnezeu. Acestea ştiindu-le Părinţii noştri, toţi cu un glas au învăţat, că nu putem ajunge într-alt fel la desăvîrşirea virtuţii, fără numai prin smerenie. Iar aceasta se naşte din credinţă, din frica lui Dumnezeu, din blîndeţe şi din sărăcia desăvîrşită, prin care ne vine şi dragostea desăvîrşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

CUVINTE ALE SFINŢILOR PĂRINŢI

CUVINTE ALE SFINŢILOR PĂRINŢI - DESPRE ÎMPĂRTĂŞIREA CU VREDNICIE ŞI CU NEVREDNICIE

Tîlcuire a Sfîntului Teofilact al Bulgariei la zicerea Apostolului: Aşadar, oricine va mînca pîinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie... (1 Corinteni 11, 27-31)

27. Aşadar, oricine va mînca pîinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sîngele Domnului.
Cu aceste cuvinte, Apostolul arată ghicitoreşte corintenilor că se împărtăşeau cu Dumnezeieştile Taine cu nevrednicie. [...] Dar cum este „vinovat Trupului şi Sîngelui Domnului” acela ce se împărtăşeşte cu nevrednicie? Acesta se face vinovat şi sub judecată la fel cu acela care nu ar voi să mănînce Trupul Domnului sau să bea Sîngele Lui, ci ar voi doar să-L omoare şi să-I verse sîngele. Căci - precum ostaşii care au împuns trupul Domnului (adică mîinile, picioarele şi coasta) nu l-au împuns ca să bea sîngele Lui, ci pentru ca să-l verse spre necinste şi spre defăimare - tot aşa şi acum, cine bea cu nevrednicie tainicul Sînge al Domnului, dar nu ia nici un folos dintru aceasta, l-a vărsat în zadar. Căci evreii, răstignind trupul Domnului, s-au arătat ca şi cum ar fi spintecat hlamida Împăratului; iar creştinul care se împărtăşeşte cu nevrednicie cu Trupul Domnului este asemenea cu acela care ar arunca hlamida Împăratului în mijlocul noroiului, căci noroiul este sufletul lui necurat cu care o împărtăşeşte. De aceea - şi iudeii, care au rupt hlamida Împăratului, şi creştinii care au aruncat-o în noroi - sînt vinovaţi şi osîndiţi ca unii ce L-au necinstit pe Împărat la fel.
28. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănînce din pîine şi să bea din pahar!
Dumnezeiescul Pavel, cînd alătură în mijlocul oarecărei pricini o altă pricină, obişnuieşte să o povestească pe aceea, precum a făcut şi acum. Căci, avînd înaintea sa pricina despre mese şi căzînd în cuvîntul despre Dumnezeieştile Taine, îl vorbeşte pe acesta cu amănunţime, fiind mai de nevoie, şi arată că este capul bunătăţilor a se apropia cineva de Dumnezeieştile Taine şi a se împărtăşi cu conştiinţă curată. Căci zice: Eu nu-ţi pun alt judecător ţie, creştine, ca să te judece pentru aceasta, ci chiar pe tine te pun judecător al tău însuţi. Deci - zice - judecă-te şi te cercetează pe sine-ţi cu conştiinţa ta, şi aşa apropie-te de Dumnezeieştile Taine şi împărtăşeşte-te, nu cînd este praznic, ci cînd te vei afla pe sine-ţi curat şi vrednic!
29.1. Căci cel ce mănîncă şi bea cu nevrednicie judecată lui-şi mănîncă şi bea,
Zice: Creştinul care se împărtăşeşte de Trupul şi Sîngele Domnului cu nevrednicie o face spre a sa osîndă, nu din pricina firii Tainelor (pentru că acestea de sine sînt pricinuitoare de viaţă şi de mîntuire), ci pentru nevrednicia lui. Căci şi soarele este luminos şi dulce celor ce au ochii sănătoşi, iar celor ce îi au stricaţi şi bolnavi li se face vătămător şi păgubitor.
29.2. nesocotind Trupul Domnului.
Adică: Creştinul ce se împărtăşeşte cu nevrednicie o face spre osînda sa, fiindcă nu cercetează şi nu înţelege mărimea tainei. Căci - dacă am cerceta şi am socoti bine Cine este Acela Care Se află înaintea noastră pe Sfînta Masă, Cine este Acela cu Care ne împărtăşim, că adică este de faţă Însuşi Iisus Fiul lui Dumnezeu, tăinuit cu dumnezeirea şi omenirea Sa sub chipul Sfinţitei pîini - negreşit nu am avea trebuinţă de altă învăţătură; căci însăşi socotinţa aceasta ne-ar face să ne temem, să ne trezvim şi să fim cu luare-aminte cînd ne împărtăşim.
30. De aceea, mulţi dintre voi sînt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.
Zice: Din relele şi primejdiile care urmează vouă, creştinilor, luaţi dovezile a ceea ce vă zic. Căci de aceea urmează la voi morţi neştiute, năpraznice şi mai înainte de fireasca vreme şi boli de ani îndelungaţi, fiindcă mulţi dintre voi se împărtăşesc cu nevrednicie. Dar poate ar zice cineva: Apoi ce? Cei ce nu se împărtăşesc şi nu mor înainte de vreme, ci ajung la adînci bătrîneţe, aceştia nu păcătuiesc? La aceasta răspundem că păcătuiesc şi aceştia. Dar aceştia - care nu se îmbolnăvesc, nici nu mor mai înainte de vreme, căci nu sînt pedepsiţi aici - vor fi pedepsiţi mai rău în cealaltă viaţă.
Noi însă, dacă nu vom păcătui, nu vom fi pedepsiţi nici aici, nici acolo. Despre aceasta zice şi mai departe:
31. Căci, dacă ne-am judeca pe noi înşine, nu am mai fi osîndiţi.
Nu a zis: „dacă ne-am pedepsi noi pe noi înşine”, ci numai: „dacă ne-am judeca”, adică: Dacă ne-am cunoaşte păcatele şi ne-am osîndi pe noi înşine cu ocara de sine şi cu pocăinţa, nici aici nu ne-am osîndi de Dumnezeu, nici acolo, ci am scăpa şi de vremelnicele munci de aici, şi de cele veşnice de acolo. Căci - precum zice dumnezeiescul Hrisostom - „cel ce se osîndeşte pe sine îl îmblînzeşte pe Dumnezeu de două ori, şi pentru că şi-a cunoscut păcatul, şi pentru că se face mai lenevos a urma păcatului” (cuvîntul 28 la această pricină).
Bibliografie: Sfîntul Teofilact al Bulgariei: Tîlcuirea Epistolei întâi către Corinteni şi a Epistolei a doua către Corinteni a Sfîntului Apostol Pavel, Editura Sophia, Bucureşti, 2005


CUVINTE ALE SFÎNTULUI SIMEON NOUL TEOLOG - DESPRE ÎMPĂRTĂŞANIA CU VREDNICIE ŞI NEVREDNICIE

Cuvîntul al IV-lea. Despre pocăinţă şi umilinţă şi din ce lucruri le poate cîştiga cineva. Despre lacrimi fără de care nu este cu putinţă a ajunge cineva la curăţie şi nepătimire

[...] În adevăr, dacă omul nu plînge în fiecare zi şi noaptea înaintea lui Dumnezeu, apoi nici atunci cînd vrea să se împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine nu va putea să se tînguie şi să plîngă cît de puţin, sau să verse vreo lacrimă după Dumnezeu. Cum să plîngă cel căruia îi vin rar lacrimile, fie din vreo neştiinţă, fie din vreo întîmplare oarecare? Ceea ce nu mi se pare un lucru de mirare, pentru că mulţi nici la ieşirea sufletului nu plîng şi nu lăcrimează. De aceea mi se pare că nici nu sînt mulţi cei ce plîng, ci foarte puţini şi lesne de numărat. Iar dacă şi acest lucru îl socotesc cu neputinţă, şi anume: să se împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine totdeauna cu lacrimi, vai de nebunia lor! Vai de nesimţirea lor! Vai şi mie pentru nebunia celor ce zic acestea şi întunecarea şi lenevirea lor! Dacă s-ar fi judecat singuri, nu ar fi judecaţi de însăşi cuvintele lor. Dacă s-ar fi îngrijit de pocăinţă nu ar fi răbufnit că lucrul este cu neputinţă. Dacă ar face fapte mîntuitoare nu s-ar lipsi cu totul de acest dar al lui Dumnezeu. Dacă ar agonisi frica lui Dumnezeu în inimile lor, ar mărturisi că este cu putinţă a plînge şi a lăcrima nu numai în vremea împărtăşirii cu Dumnezeieştile Taine, ci de-a pururi şi în tot ceasul.
De aceea vreau să încredinţez dragostea voastră mai deplin despre acest lucru şi aduc cuvîntul ca şi cum aş întreba chiar pe cei ce au grăit cele de mai sus: Spuneţi-mi, fraţilor, de ce este cu neputinţă acest lucru? Îmi veţi răspunde: Fiindcă din fire unii se pleacă cu lesnire spre umilinţă, iar alţii sînt vîrtoşi şi împietriţi la inimă şi nu se umilesc nici cînd sînt bătuţi. Cum, deci, să plîngă şi să lăcrimeze aceştia şi să se împărtăşească totdeauna cu lacrimi? Chiar şi preoţii, cum pot plînge cînd săvîrşesc Jertfa cea dumnezeiască şi fără de Sînge?
Fie aşa cum ziceţi, vă răspund eu, dar spuneţi-mi, dacă ştiţi, din ce pricină sînt vîrtoşi şi cu anevoie plecaţi spre umilinţă? Iar dacă nu ştiţi, să nu vă ruşinaţi a vă coborî puţin din înălţimea voastră şi plecîndu-vă urechea cu dragoste să nu vi se pară lucru nevrednic a învăţa de la mine, cel mai din urmă decît toţi. Căci scris este: Dacă se va descoperi celui mai mic, cel mai mare să tacă! (1 Corinteni 14, 30). De ce, deci, vă întreb eu, unul este împietrit, iar altul lesnicios spre umilinţă? Iată de ce, vă răspund: pentru că, cu voia sa unul este bun, iar altul rău. Cu ştiinţa sa, unul face cele rele, iar altul nu le face. Unul adică este rău, pentru că face cu voia sa cele potrivnice, iar altul este bun că face cu voia sa cele plăcute lui Dumnezeu. Dacă vei lua aminte, vei vedea că totdeauna oamenii s-au făcut buni din răi şi răi din buni prin aceste trei: cu voia, cu cugetul şi cu fapta. [...]
Dacă nimeni nu este fără de păcat, chiar numai o zi de-ar fi viaţa lui, şi dacă nimeni nu poate avea inima curată, prea limpede este că nici fără pocăinţă şi fără lacrimi nu trebuie să treacă nici o zi din viaţa omului. Dacă n-are lacrimi, măcar este dator să le caute din toată puterea şi din tot sufletul. Altfel nu poate să fie fără de păcat şi cu inima curată. Dacă cineva, ştiindu-şi mulţimea păcatelor şi greutatea greşelilor, nu voieşte să se culce pe jos, să privegheze şi să-şi vindece rănile poftei sale pătimaşe şi ale cugetelor care îl duc la nesimţire, care s-au împuţit şi au putrezit din lenevirea şi neplecarea lui, ceea ce este o mare nebunie, cum se va cutremura el de osînda şi de judecata cea aşteptată de cei păcătoşi, şi cum va plînge întru durerea inimii sale?
Dacă nu voieşte omul să rabde, ostenindu-se şi gîrbovindu-se pînă la sfîrşit, să umble ziua şi noaptea, mîhnindu-se şi necăjindu-se, să se smerească în toate, să răcnească întru suspinarea inimii lui, făcîndu-se ca o pasăre singuratică pe acoperişuri, să se asemene cu pelicanul din pustie, să devină cu aşezarea sufletului străin faţă de toţi cei din mănăstire şi din lume, fără îndrăzneală faţă de cei mari şi de cei mici, să se ostenească cu suspin, să mănînce cenuşă cu pîinea şi cu băutura sa, s-o amestece cu plîngerea, cum va putea o, fraţilor, vreodată, în fiecare noapte să-şi spele patul şi aşternutul să-l ude cu lacrimi? Cu adevărat, nicidecum! Şi nu numai că nu va vedea la sine niciodată lacrimi, dar nici în vremea rugăciunii nu le va afla, nici loc nu va putea să gătească Domnului, nici sălăşluire vrednică Dumnezeului lui Iacov, Care este Hristos Domnul, Mîntuitorul şi Dumnezeul nostru. Şi dacă pe acestea nu le va face bine, adică nu se va cumineca cu lacrimi şi cu vrednicie, apoi nu va primi în sine pe Împăratul şi Dumnezeu, chiar dacă şi numai o dată pe an ar face acest lucru. Că Sfintele se cade totdeauna să fie numai celor Sfinţi. Aceste cuvinte: Sfintele Sfinţilor, unii le propovăduiesc şi le strigă tare, şi o, măcar de le-ar auzi şi ei, iar alţii, cînd le aud zic: „Ce? Cel ce nu este sfînt este şi nevrednic?” Da, nevrednic, cel ce nu-şi mărturiseşte totdeauna cele ascunse ale inimii sale, cel ce nu face pocăinţă adevărată pentru ele şi pentru cele greşite din neştiinţă, cel ce nu plînge de-a pururi şi nu se mîhneşte şi nu face cu rîvnă cele zise mai sus, acela nu este vrednic.
Iar cel ce face toate acestea este foarte vrednic să se împărtăşească cu Dumnezeieştile Taine, nu numai la praznice, ci şi în fiecare zi, şi îndrăznesc să zic chiar de la începutul pocăinţei şi al întoarcerii sale. Pentru că cel ce face acestea pînă la sfîrşitul vieţii sale, trăind în smerenie şi cu inima frîntă, este iertat. Dacă aşa este şi aşa face, se luminează la suflet în fiecare zi, cu ajutorul Sfîntelor Taine, şi, în scurtă vreme, ajunge la desăvîrşită curăţenie şi sfinţenie. Altfel nu este cu putinţă a spăla şi a curăţa vasul nostru cel întinat şi casa noastră cea pîngărită. Mai mult decît atît nici nu am putea învăţa, nici din Dumnezeieştile Scripturi, nici din lucrare. Apostolul ne spu­ne necontenit: Să se ispitească omul pe sine şi aşa să mănînce din pîine şi să bea din pahar. Că cel ce mănîncă şi bea cu nevrednicie Trupul Domnului, îşi mănîncă şi bea lui-şi osîndă. Şi iarăşi: Cel ce cu nevrednicie mănîncă Trupul şi bea Sîngele Domnului, nesocotind Trupul Domnului, vinovat va fi de Trupul Domnului (1 Corinteni 11, 27-29).
Şi dacă cel ce nu arată roade vrednice de pocăinţă este mustrat şi vădit de toată Scriptura cea de Dumnezeu insuflată că este nevrednic, spune-mi cum va putea cineva fără lacrimi să se curăţească şi să se împărtăşească cu vrednicie cu Sfintele Taine? Căci acestea (lacrimile) sînt cel dintîi rod al pocăinţei. Şi după cum urîta scurgere a trupului şi îndulcirea inimii cu vreo patimă este un fel de jertfa pe care noi o aducem diavolului, tot aşa şi lacrimile vărsate din durerea inimii sînt o jertfă bine primită Stăpînului şi curăţă necurăţia acelei dulceţi pătimaşe. Arătînd acest lucru, David zicea: Jertfa (bine plăcută) lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Şi cu dreptate; că astfel deprinzîndu-se sufletul, şi smerindu-se totdeauna, nu va petrece nici o zi fără lacrimi, precum a zis David: Spăla-voi în toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda (Psalmi 6, 6).
Pentru aceasta, vă rog pe voi, părinţilor şi fraţilor, fiecare cu rîvnă să-şi iscusească în acestea sufletul, care, astfel umilindu-se şi schimbîndu-se, să se facă puţin cîte puţin izvor care varsă rîuri de lacrimi şi de umilinţă. Iar dacă nu ne vom sîrgui astfel să ne curăţim, ci vom umbla în lenevire, în trîndăvie şi slăbănogire, eu, pentru cruţarea dragostei voastre, nu voi zice ceva apăsător, ci numai atît: chiar dacă cineva se va împărtăşi vreodată cu lacrimi, adică va plînge fie înaintea Dumnezeieştii Liturghii, fie în timpul Sfîntei Liturghii, fie chiar în vremea împărtăşirii cu cele Dumnezeieşti, însă în celelalte zile şi nopţi nu se sîrguieşte să facă acest lucru, de nici un folos, nu-i va fi faptul că a plîns o dată. Că numai cu atîta nu ne facem vrednici şi nu ne curăţim degrabă, ci totdeauna şi neîncetat trebuie să plîngem, pînă la moarte, precum Însuşi Stăpînul ne-a poruncit, zicînd: „Pocăiţi-vă, cereţi, căutaţi şi bateţi. Pînă cînd? Pînă ce veţi lua, veţi afla şi vi se va deschide. Ce anume? Împărăţia Cerurilor.”
Că, pocăinţa aceasta care se face necontenit şi pînă la moarte, precum am zis, cu osteneală şi cu necaz, încetul cu încetul ne face să vărsăm lacrimi amare, care spală şi curăţă întinăciunea şi spurcăciunea sufletului. Abia după acestea vine pocăinţa cea curată şi lacrimile cele amare se fac dulci şi bucuria neîncetată se naşte în inimile noastre şi ne face să vedem strălucirea cea nespusă. Pe care de nu ne vom nevoi cu toată sîrguinţa să o ajungem şi s-o primim, duhovniceştilor Părinţi şi fraţi, nu ne vom putea izbăvi de toate patimile, nu vom putea agonisi deloc faptele cele bune, nu vom putea cu vrednicie şi cu lacrimile cele după Dumnezeu să ne împărtăşim totdeauna cu Dumnezeieştile Taine, nici să vedem dumnezeiasca Lumină, Care se află împreună cu ele. Nici inimă curată nu vom avea vreodată, nici Sfîntul Duh nu Se va sălăşlui cunoscut în noi, nici nu ne vom învrednici ca Sfinţii să vedem pe Dumnezeu: nici aici, nici dincolo, dacă ne ducem orbi. Ci, precum zice Sfîntul Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu: „Aşa de departe vom fi de vederea aceea, potrivit cu orbirea cea de aici a fiecăruia dintre noi, pe cît ne­am lipsit de bună voie de Lumina Lui în viaţa aceasta de acum.” [...]

Cuvîntul al V-lea. Despre pocăinţă; şi că nu este de ajuns pentru curăţirea sufletului numai să împărţim averile noastre, nici numai să ne lipsim de lucruri, dacă nu vom cîştiga şi plînsul. Despre izgonirea lui Adam. Şi că dacă s-ar fi pocăit după ce a călcat porunca, nu ar fi fost scos din Rai. Ce mare bine a adus pocăinţa lui, după cădere. Despre a doua venire a Domnului şi despre osîndirea păcătoşilor. Mustrări celor ce trăiesc în răutate şi făţărnicie.

Bun lucru este pocăinţa şi folosul pe care îl aduce. Ştiind aceasta, Cel ce pe toate le ştie, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos a zis: Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! (Matei 3, 2). Însă vreţi să ştiţi că fără pocăinţă din adîncul sufletului, cum o cere Cuvîntul de la noi, nu ne putem mîntui? Ascultaţi pe însuşi Apostolul care strigă: Tot păcatul este afară de trup, iar cel ce curveşte, în trupul său păcătuieşte (1 Corinteni 6, 18). Şi iarăşi: Se cade să stăm înaintea Judecăţii lui Hristos, ca să le ia fiecare după cele ce a lucrat în trup, fie bune, fie rele (Romani 14, 10).
Dar poate cineva, auzind acest cuvînt, va zice: „Mulţumesc Iui Dumnezeu că nu mi-am spurcat trupul cu nici o faptă rea” (ceea ce eu nu pot spune, eu care sînt lucrător a toată fărădelegea) şi se mîngîie cu aceasta că este fără de păcat trupesc. Îi grăieşte însă împotrivă Stăpînul, cu pilda celor cinci fecioare nebune şi ne învaţă pe toţi cu hotărîre, că nimic nu ne foloseşte curăţia trupului, dacă nu avem şi celelalte fapte bune. Acelea, deşi aveau ceva untdelemn în vasele lor, adică oarecare fapte bune în ostenelile cele dinafară, aveau şi unele daruri, de aceea şi candelele lor au ars o vreme, totuşi pentru lenevirea, neştiinţa şi trîndăvia lor au fost aruncate în focul cel mai din afară. Fiindcă nu au avut grijă de patimile cele ascunse înlăuntru, lucrate de duhurile cele rele, şi nici nu şi-au dat seama de ele. Ci înţelegerea lor a fost vătămată de cele potrivnice, s-au învoit cu gîndurile, au fost amăgite şi biruite de ele şi au săvîrşit în ascuns: zavistie, rîvnire, prigonire, ceartă, grăire de rău, urîciune, mînie, amărăciune, pomenire de rău, slavă deşartă, dorinţa de a plăcea oamenilor, iubire de argint, plăcerea de sine, poftă trupească, îndulcire de gînduri pătimaşe, necredinţă, nefrică, netemere, trîndăvie, întristare, grăire împotrivă, slăbănogire, moleşeală, îngîmfare, înaltă cugetare, trufie, mîndrie, nesăturare, desfrînare, lăcomie, deznădejde şi toate lucrurile subţiri ale răutăţii care sînt păcatele lăuntrice. [...] Deci, spune-mi mie, ce folosim dacă vom împărţi săracilor toate averile noastre, dar nu ne vom depărta de la rău şi nici nu vom urî păcatul? Ce ne foloseşte dacă nu facem păcatul trupesc, iar cu mintea ne învoim cu gîndurile cele necurate, săvîrşim păcatul nearătat şi sîntem stăpîniţi şi destrămaţi de pa­timile sufletului? Să lepădăm, vă rog, patimile şi robia răutăţilor celor de mai sus şi să nu ne oprim aici şi numai la atît, ci întinăciunea s-o spălăm cu lacrimile pocăinţei. [...]
Tot aşa nu se va folosi cineva de şi-ar împărţi averile la săraci şi ar lua asupra lui toată sărăcia şi necîştigarea dacă nu se va depărta de rele şi nu-şi va curăţi sufletul cu pocăinţă şi lacrimi. Că tot omul care a păcătuit (asemenea mie celui cu totul osîndit) şi şi-a astupat simţurile sufletului cu noroiul poftelor şi a dulceţilor, chiar dacă şi-ar împărţi toată avuţia sa la săraci şi şi-ar părăsi toată slava demnităţilor sale strălucirea caselor, a cailor, a turmelor, a cirezilor, a robilor şi pe însăşi prietenii şi rudeniile sale, şi aşa sărac ar veni şi ar îmbrăca chipul călugăresc, cu toate acestea, tot are mare trebuinţă de lacrimile pocăinţei, ca să-şi poată spăla noroiul păcatelor sale. Şi cu atît mai mult, dacă (asemenea mie) poartă funinginea şi noroiul răutăţilor celor multe, nu numai pe faţă şi pe mîini, ci şi peste tot trupul. Nu­mai împărţirea averilor nu-i de ajuns pentru curăţirea sufletului, dacă nu vom plînge şi nu vom lăcrima din suflet, fraţilor! Că de acest noroi, pe cît socot eu, dacă nu mă voi curaţi de întinăciunea păcatelor cu lacrimi, ci voi ieşi din această viaţă întinat, pe dreptate voi fi de rîs şi de batjocură înaintea lui Dumnezeu şi a Îngerilor Lui şi voi fi aruncat împreună cu dracii în focul cel veşnic, într-adevăr, aşa este fraţilor! Că nimic n-am adus pe lume, pentru ca după ce am păcătuit, să-l dăm lui Dumnezeu drept răscumpărare pentru păcatele noastre şi să fie răsplătit. [...]
Deci este cu putinţă tuturor, nu numai monahilor, ci şi mirenilor, să se pocăiască neîncetat, să plîngă şi să se roage neîncetat lui Dumnezeu şi prin astfel de fapte să cîştige şi celelalte fapte bune. Că aceasta este calea cea adevărată, o mărturiseşte şi Sfîntul Ioan cel cu graiul de aur (Gură de Aur), stîlpul şi învăţătorul cel mare al Bisericii, care în cuvintele sale despre David, la tîlcuirea Psalmului 50, zice: „Şi cel ce are femeie, copii, slujnice şi mulţime de slujitori şi bogăţie multă şi s-a învrednicit de mari dregătorii lumeşti, poate totdeauna să plîngă, să se roage şi să se pocăiască şi să ajungă dacă vrea la plinătatea faptelor bune, să ia Duh Sfînt, să se facă prieten al lui Dumnezeu şi să se îndulcească de vederea Lui, cum au fost înainte de venirea lui Hristos: Avraam, Isaac, Iacov şi Lot cel din Sodoma şi (ca să las pe ceilalţi prea mulţi), Moise şi David. Iar în darul cel nou, la arătarea lui Dumnezeu şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Petru pescarul şi necărturarul, împreună cu soacra sa şi mulţi alţii care propovăduiau pe Dumnezeu Cel ce Se arătase.” Că pe ceilalţi cine va putea să-i numere fiind mai mulţi decît picăturile ploilor şi decît stelele cerului: împăraţii, boierii, puternicii, ca să nu mai vorbesc de cei săraci şi de cei care au trăit numai cu hrana zilnică, despre care mărturisesc pînă acum oraşele, casele şi bisericile ridicate de dînşii cu dărnicie şi azilurile de bătrîni şi de săraci, ce există şi astăzi. Căci toate cele agonisite în timpul vieţii lor, ei le folosesc nu ca pe ale lor, ci ca pe nişte robi ai Stăpînului, iconomisindu-le ca pe nişte lucruri încredinţate lor şi după plăcerea Stăpînului, folosindu-se de lume după glasul lui Pavel, dar nefolosindu-se rău (1 Corinteni 7, 31). De aceea, au şi fost slăviţi şi străluciţi în viaţa aceasta de acum şi vor fi şi de acum şi pînă în veac, iar întru Împărăţia lui Dumnezeu vor fi şi mai slăviţi şi mai străluciţi. [...]

Cuvîntul al VIII-lea. Învăţătură către cei ce de curînd s-au lepădat de lume, despre pocăinţă şi despre începutul unei vieţi vrednice de laudă. Cum să se poarte cel ce se pocăieşte. Despre lacrimi şi umilinţă

Luaţi aminte la cuvintele mele, primiţi-le cu bucurie, ca pe un îndemn făcut pentru binele vostru şi al meu. Că numai aşa sporim şi ne desăvîrşim în Hristos; puţin cîte puţin şi cu măsuri neînsemnate la vedere. Iată ce vreau să vă spun: După ce ieşiţi de la biserică, nu vă risipiţi în lucruri zadarnice şi nefolositoare, ca nu cumva, venind diavolul şi găsindu-vă robiţi de ele, să facă asemenea corbului care răpeşte de pe ogor sămînţa neacoperită cu pămînt; adică să nu facă şi el la fel, răpindu-vă din inimă cuvintele acestei învăţături şi voi să rămîneţi goi şi jefuiţi de cunoştinţa cea mîntuitoare. Ci fiecare să meargă acolo unde este rînduit, la lucrul cu mîinile sau altă ascultare, cu capul plecat şi luînd aminte numai la sine. Iar cînd lucrează sau îşi împlineşte slujba sa, să zică în sine: „O! Ticălosul de mine, cîte zile şi cîţi ani i-am petrecut în răspîndire şi desfătare! O, cum mi-am irosit vremea pînă acum, auzind Dumnezeieştile Scripturi şi neluînd aminte la glasul lor. La ce mi-a folosit această viaţă şi cine ştie de voi mai ajunge ziua de mîine?! Ani întregi numai am mîncat şi mi-am umplut pîntecele cu carne şi cu vin, cu cea mai grozavă lăcomie. M-am îmbrăcat cu haine strălucite, m-am desfătat, am rîs, m-am îmbogăţit cu mulţime de bani pe care i-am cheltuit şi i-am risipit pe nimicuri şi apoi am început să adun alţii. M-am îmbrăcat, m-am parfumat pînă la saţiu, am călărit pe cai şi pe catîri, m-am îndulcit din multe mese bogate, am zavistuit pe aproapele, l-am ocărît, l-am defăimat, am furat, am minţit. Am vizitat şi m-am împrietenit cu oamenii slăviţi şi bogaţi şi am locuit cu cei mari. Mi-am făcut nume vestit, m-am tolănit pe paturi
moi, mi-am odihnit acest trup de tină şi l-am îndestulat de somn. Toate acestea la ce mi-au folosit pînă acum, sau ce-mi vor ajuta ele mie, dacă mîine Cel ce ţine toată suflarea va porunci să fiu răpit din această lume? Cu adevărat nimic.”
De aceea, de acum înainte, măcar zilele care mi-au mai rămas nu le voi mai cheltui zadarnic, ci chiar de acum mă lepăd de toate, ca să trăiesc aşa cum au trăit Sfinţii Părinţi. De voi posti ca să repar lăcomia trecută, voi posti încît nici limba din gură să n-o mai pot mişca, ca măcar aşa să potolesc această nepotolire, chiar dacă din această cauză voi fi posomorît, palid şi trist. Însă dintr-o dată şi fără osteneală, mă voi slobozi de bîntuielile gîndurilor şi voi curma răspîndirea, desfătarea şi rîsul. Mă voi îmbrăca în haine sărăcăcioase, iar pe cele scumpe le voi da celor necăjiţi şi toţi banii agonisiţi îi voi împărţi celor lipsiţi. De ce să mă îngrijesc de acestea, cînd m-am lăsat cu totul în purtarea de grijă a Celui ce hrăneşte toată suflarea? Pe cai şi pe catîri nu voi mai încăleca şi mă voi lepăda de toţi: de părinţi, de prieteni, de tovarăşi, fiindcă oricît de puţin ai iubi pe cineva mai mult decît pe Dumnezeu, nu mai eşti vrednic de El, precum El Însuşi a spus-o. De baie nu mă voi mai apropia, nici pe pat nu mă voi mai culca, ci pe pămînt şi pe loc tare. Iată aşternutul pe care mă voi culca de voie, pentru ca vrînd-nevrînd vîrtoşenia lui să mă supere şi să mă împiedice să dorm prea mult. Ei şi ce dacă voi muri? Dar mai sînt eu oare vrednic să mai trăiesc? Apoi mă voi scula la miezul nopţii, voi îngenunchea şi în întristarea ticălosului meu suflet voi plînge şi mă voi tîngui cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu, astfel: „Doamne, Dumnezeule al Cerului şi al pămîntului ştiu că am păcătuit mai mult decît tot omul, mai mult decît toate dobitoacele necuvîntătoare şi decît tîrîtoarele înaintea Ta, Dumnezeule, Cel înfricoşat şi neajuns, şi nu mai sînt vrednic de mila Ta. Nici n-aş fi îndrăznit să mă apropii şi să cad la Tine, Iubitorule de oameni, Împărate, dacă n-aş fi auzit Sfîntul Tău glas: Cu voia nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Şi iarăşi: Bucurie se face în Cer pentru un păcătos care se pocăieşte! (Luca 15, 7). Mi-am adus aminte de pilda fiului risipitor, pe care ai spus-o Tu, Stăpîne, cum Tu, Prea Milostive Doamne, chiar înainte de a fi ajuns la Tine, ai alergat înaintea lui, L-ai îmbrăţişat, L-ai acoperit cu sărutări. Încrezător în noianul milostivirii Tale, am venit la Tine, cu durere, cu întristare şi cu inimă zdrobită, aşa împietrit şi sfărîmat cum sînt, zăcînd cu ticăloşie în adîncul iadului fărădelegilor mele. Îţi făgăduiesc, Doamne, că de acum înainte nu te voi mai părăsi în toate zilele cîte îmi vei mai dărui, nu mă voi mai întoarce la răutăţi nici nu mă voi mai alipi de ele. Doamne, Tu ştii neputinţa şi ticăloşia mea, Tu ştii slăbiciunea şi vechea mea aplecare spre rele, care mă tiranizează şi mă munceşte. Vino în ajutorul meu! Cad la picioarele Tale, nu mă părăsi, nici nu mă lăsa de istov să fiu batjocura şi rîsul vrăjmaşului, pe mine care de acum sînt sluga Ta, Prea Bunule Doamne.”
Iată, fraţilor, care trebuie să fie de-a pururi cugetele şi frământarea sufletească a celui ce a fugit de lume şi s-a hotărît să înveţe arta artelor, adică viaţa de luptă şi de nevoinţă şi aşa să intre în stadionul luptei. Pe un astfel de om îl îndemn, dacă se va fi aflînd cumva în mijlocul nostru, dacă e însetat după cuvîntul de întărire şi dacă rîvneşte să înceapă de îndată pocă­inţa cea adevărată. Pe lîngă acestea, prea iubite, pînă seara nu te apropia de mîncare. Seara intră în chilie, şezi pe pat şi reamintindu-ţi de toate cîte ţi-am spus, mulţumeşte în primul rînd lui Dumnezeu că te-a învrednicit să ajungi la sfîrşitul zilei şi la începutul nopţii. Cercetează-te apoi şi cugetă la toate păcatele care le-ai făcut împotriva lui Dumnezeu şi Făcătorului tău. Cugetă la toţi anii de cînd te rabdă El şi te lasă să trăieşti şi-ţi dăruieşte toate cele de trebuinţă trupului, adică: hrană, băutură, îmbrăcăminte, aşternut, chilia în care stai, fără să Se mînie, fără să-Şi întoarcă Faţa de la tine din pricina păcatelor tale şi fără să te fi dat morţii sau dracilor, ca să te piardă. Adu-ţi aminte, deci, după cuviinţă, de toate acestea. Apoi ridică-te, aşterne-ţi rogojina pe pămînt, drept pernă pune o piatră şi-ţi pregăteşte astfel aşternu­tul pentru culcare.
Dar mai ascultă ceva. Vreau să-ţi pun înainte şi o altă metodă pentru o adevărată şi deplină pocăinţă, metodă care degrabă îţi va aduce lacrimi şi umilinţă, chiar dacă ai inima de piatră, zăbavnică la întristare şi neputincioasă la umilinţă. Însă să nu ţi se pară nemaiauzit şi neobişnuit printre credincioşi lucrul la care eu te îndemn, mai înainte de a-l încerca tu însuţi. Este adevărat că cine s-a păzit după Sfîntul Botez pentru Dumnezeu fără pată şi nu şi-a întinat Chipul Celui ce l-a făcut, acela n-are nevoie de nimic pentru a-şi recăpăta starea cea dintîi, pentru că el deja se află în Dumnezeu. Dar cel ce s-a întinat în fapte nesocotite şi cu fărădelegi; cel ce prin desfrînări a făcut din templul trupului său, adică din lăcaşul lui Dumnezeu, sălaş al poftelor, al patimilor şi al dracilor, acela zic, pentru pocăinţă are nevoie nu numai de metoda pe care ţi-o spun şi la care te îndemn, ci de multe alte mijloace şi metode de pocăinţă, ca să îmblînzească pe Dumnezeu şi să-şi recapete vrednicia dumnezeiască pierdută prin viaţa sa de păcat. În această privinţă găseşti multe lucruri în Cuvîntul despre pocăinţă, din Scara dumnezeiescului nostru Părinte Ioan Scărarul.
Deci care e metoda de pocăinţă la care eu te îndemn părinteşte? Ascultă, frate, cu luare aminte şi fără să te sminteşti: După ce ţi-ai pregătit rogojina pentru culcare, (cum ţi-am spus), stai la rugăciune în picioare, ca un osîndit. Zi: Sfînte Dumnezeule, Tatăl Nostru... şi celelalte rugăciuni, şi cînd le rosteşti cugetă cine eşti tu şi cine Tatăl, pe Care tu îl chemi. Cînd vrei să zici: Doamne miluieşte, ridică-ţi mîinile spre cer, uită-te în sus la ele, înalţă-ţi mintea aţintind-o la mîini, adu-ţi aminte de faptele tale cele rele şi de toate păcatele pe care le-ai făcut cu mîinile, de faptele ruşinoase la care ele ţi-au slujit, cutremură-te şi spune-ţi întru sine-ţi: „Vai de mine, necuratul şi spurcatul! Oare văzîndu-mă Dumnezeu că-mi întind cu neruşinare mîinile către Dînsul, nu-Şi va aduce aminte de nelegiuirile pe care le-am săvîrşit cu ele şi nu va trimite foc asupră-mi să mă piardă? Du-ţi dar mîinile la spate, ca şi cum ai fi osîndit la moarte, şi suspinînd din adîncul inimii, zi cu glas jalnic: „Mîntuitorule, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi nevrednicul de viaţă şi vrednicul cu adevărat de toată osînda” şi tot ce harul lui Dumnezeu îţi va mai da să zici. Aducîndu-ţi aminte de păcatele tale, loveşte-te cu putere şi fără milă, zicînd: „Cum de ai făcut unele ca acestea, răule şi ticălosule?” Pune-ţi apoi iarăşi mîinile la spate, stai în picioare şi roagă-te lui Dumnezeu. După acestea dă-ţi palme peste obraz, trage-te de cap, smulge-ţi părul, aşa cum ai face unui duşman de moarte, care a năvălit asupra-ţi şi zi: „De ce ai făcut aceasta şi aceea?” După ce ai făcut aceasta îndeajuns, pune-ţi mîinile la piept, stai în picioare şi rosteşte cu sufletul plin de bucurie doi sau trei psalmi, fă şi metanii cîte vei putea. Apoi, tot în picioare, adu-ţi aminte de toate cele ce ţi-am spus şi dacă Dumnezeu îţi va dărui lacrimi şi umilinţă, nu slăbi pînă ce ele vor înceta. Dacă însă n-ai lacrimi, nu te tulbura, ci spune-ţi în sine: „Căinţă şi lacrimi au numai cei vrednici şi cei ce s-au pregătit pentru ele, dar tu cîţi ani te-ai rugat lui Dumnezeu sau L-ai ascultat? Cu ce fapte bune te-ai pregătit ca să primeşti aceste daruri? Nu-ţi este destul că trăieşti?” Zicînd acestea, şi după ce ai dat slavă lui Dumnezeu, înseamnă-ţi fruntea cu Preacinstita Cruce, pieptul şi tot trupul, apoi aşază-te pe rogojină şi te culcă. Iar dacă te-ai trezit, nu te întoarce pe cealaltă parte, ci scoală-te îndată şi începe din nou rugăciunea, aşa cum ţi-am spus mai sus şi stai la rugăciune şi citire fără să te mai culci pînă ce bate toaca; atunci mergi cu ceilalţi la Utrenie. În Biserică, stai drept ca şi cum ai fi în Cer împreună cu Îngerii, cu cutremur şi socotindu-te nevrednic a fi împreună cu fraţii. Stînd aşa, ia aminte numai de tine şi nu te uita încoace şi încolo, nu te uita nici la fraţi, cum stau sau cum cîntă fiecare. Fii atent numai la tine, la cîntare şi la păcatele tale, adu-ţi aminte şi de rugă­ciunea din chilie. Nu vorbi absolut nimic în timpul slujbei cu nimeni, nici măcar un cuvînt în şoaptă şi nu ieşi din Biserică înainte de rugăciunea cea din urmă. Dacă este cu putinţă, nu te aşeza jos în timpul cititului, ci stai în picioare într-un loc ferit, ascultînd ca şi cum Însuşi Dumnezeu, Care este deasupra tuturor, Ţi-a vorbit prin gura celui ce citeşte. [...] În sfîrşit, ieşind din Biserică după otpust, adu-ţi aminte cum ai petrecut ziua trecută şi dacă ai făcut vreo greşeală, îndreptîndu-te.
Dacă vei stărui în această osteneală, Domnul nu va zăbovi să-Şi reverse mila Sa peste tine. Garant mă fac eu pentru Cel Preamilostiv, mă fac eu răspunzător pentru Iubitorul de oameni, oricît de îndrăzneţ ar părea acest cuvînt. Dacă El te va trece cu vederea, să mor eu; dacă te va părăsi, să fiu eu aruncat în focul veşnic! Numai ascultîndu-mă fă cum îţi spun eu, fără să te îndoieşti cu inima şi fără să fii cu sufletul împărţit. Dar ce înseamnă a fi cu inima îndoielnică şi împărţită? Ia aminte, iubitule! Ai inima îndoielnică dacă socoţi sau cugeţi întru sine-ţi astfel: „Oare Se va milostivi Dumnezeu spre mine sau nu?” Acest cuvînt: „oare” vine din necredinţă. Dacă tu nu crezi că voieşte să Se milostivească spre tine mai mult decît îţi închipui tu, de ce mai vii şi te mai rogi către Dînsul? Şi ai inima împărţită cînd, în loc să mergi pînă la moarte pentru Împărăţia Cerurilor, tu te îngrijeşti de ea mai puţin decît pentru viaţa trupească. Un lucru să ştii: cel ce se pocăieşte cu adevărat trebuie să se păzească cu tot dinadinsul să nu facă ceva care să-l ducă la moarte şi astfel să se facă propriul său ucigaş, fie aruncîndu-se într-o prăpastie, fie spînzurîndu-se, fie făcînd altceva de acest fel. Cît despre cele trebuitoare trupului, precum hrana şi îmbrăcămintea sa, să nu poarte nici o grijă de ele, potrivit cuvîntului: Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte (adică cele necesare trupului) se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Cel ce duce o viaţă de luptă şi trăieşte după Evanghelie, se poate hrăni zilnic şi numai cu pîine şi apă şi să fie sănătos. Ba un astfel de om e mai sănătos decît cel ce se îndestulează cu mese alese. De aceea şi Pavel, ştiind acestea, zicea: Avînd hrană şi îmbrăcăminte să ne îndestulăm cu acestea (1 Timotei 6, 8). Şi iarăşi: Avînd în noi hotărîrea morţii, să nu ne punem încrederea în noi înşine, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază morţii.
Iată că ţi-am spus, preaiubite frate, cum să te apropii de Dumnezeu şi ce pocăinţă să faci înaintea Lui. N-o părăsi pînă la cea din urmă suflare şi nu uita sfatul bun pe care ţi-l dau eu, păcătosul. Eu n-am ajuns la această măsură şi nici nu-ţi vorbesc din experienţă, ci Harul lui Dumnezeu m-a luminat să-ţi grăiesc pentru tine şi pentru mîntuirea ta. Dacă cu ajutorul lui Dumnezeu vei face aşa, pe măsură ce vei împlini această osteneală de pocăinţă şi fiind povăţuit de dumnezeiescul Har, încet-încet vei cunoaşte alte taine şi mai mari şi ţi se va da nu numai izvor de lacrimi, ci şi izbăvirea de toate patimile. A căuta neîntrerupt pocăinţa şi umilinţa şi toate cele prielnice întristării, a plînge şi a ne umili, stăruind cu rîvnă în ele, fără a da întîietate şi nici o ascultare voii trupului, acestea-s mijloacele care degrabă îl duc pe om la sporire, la curăţie şi la nepătimire, îl fac părtaş Duhului Sfînt şi, mai mult, deopotrivă cu slăviţii Părinţi: Antonie, Sava şi Eftimie. Aceasta însă numai dacă mă asculţi şi dacă iubeşti pocăinţa şi umilinţa. [...]

Cuvîntul al XXXII-lea. Să nu zicem că acum este cu neputinţă celui ce vrea, să se ridice la culmea virtuţii şi să fie asemenea cu Sfinţii de altădată. Tot cel ce învaţă cele potrivnice Sfintelor Scripturi este dascălul unei noi rătăciri pentru cei ce-l ascultă. Despre lacrimi, că ele în chip firesc ne sînt la îndemînă

[...] Ci vorbesc şi numesc eretici pe cei ce zic că în vremea noastră nu există nimeni, care să poată împlini evangheliceştile porunci sau să se facă asemenea cu Sfinţii Părinţi în credinţă şi lucrare. Că din fapte se arată credinţa, aşa cum se văd în oglindă trăsăturile feţei. Şi că acum (mai zic ei) nu mai există mari contemplativi şi văzători de Dumnezeu, adică să fie luminaţi şi să primească pe Duhul Sfînt şi prin El să vadă pe Fiul împreună cu Tatăl. Cei ce zic că acest lucru este cu neputinţă au căzut nu într-o rătăcire oarecare, ci, dacă se poate spune, în toate de o dată, că aceasta le întrece pe toate prin lipsa de evlavie şi prin mărimea hulei ce o ascunde. Cine vorbeşte astfel răstoarnă toate Scripturile Sfînte. În zadar - îşi zic ei - se mai citeşte Sfînta Evanghelie. În zadar - ne asigură ei - se mai citesc cuvintele Sfîntului Vasile cel Mare şi ale celorlalţi Sfinţi Părinţi şi Sfinţi Ierarhi ai noştri şi ceea ce au mai scris ei. Deci dacă ceea ce a grăit Dumnezeu şi ceea ce toţi Sfinţii mai întîi au împlinit desăvîrşit şi apoi au scris şi le-au lăsat spre învăţătura noastră, ca să le facem şi noi şi să le păzim fără ştirbire, dacă toate acestea nu se pot împlini, pentru ce s-au mai ostenit să le scrie şi de ce se mai citesc în Biserică? Cei ce vorbesc astfel închid ce­rul, pe care ni l-a deschis Hristos şi înfundă calea pe care El Însuşi a străbătut-o urcînd la cer. Atunci cînd acolo sus, Dumnezeul Cel mai presus de toate, ca la uşa cerului, Se pleacă spre noi şi cînd strigă către credincioşii Săi, care se uită la Dînsul: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni (Matei 11, 28), aceşti vrăjmaşi sau mai bine zis antihrişti zic: Aceasta nu se poate, e cu neputinţă. În adevăr, către aceştia grăieşte Stăpînul cu mare glas: vai, vouă, povăţuitori orbi ai orbilor (Matei 15, 14), Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor; că nici voi nu intraţi, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 14). În timp ce El îi fericeşte pe cei întristaţi, ei spun că nu este cu putinţă ca cineva să se întristeze şi să plîngă în fiecare zi. O! ce nesimţire, ce nestăpînită gură, care rosteşte cuvinte spurcate împotriva lui Dumnezeu Cel Preaînalt şi face pradă fiarelor sălbatice turma lui Hristos, pentru care Însuşi Fiul lui Dumnezeu Şi-a vărsat Sîngele! Bine a zis despre ei David, strămoşul (după trup) al lui Dumnezeu, proorocind cu aceste cuvinte: Fiii oamenilor, dinţii lor sînt arme şi săgeţi şi limba lor sabie ascuţită (Psalmi 56, 6).
Dar spune-mi, pentru ce este cu neputinţă? Sfinţii cum au strălucit pe pămînt şi s-au făcut luminători ai lumii? Dacă n-ar fi cu putinţă, nici ei n-ar fi izbutit, că şi ei erau oameni ca şi noi şi nu aveau nimic altceva mai mult decît noi, în afară de voirea spre bine, răbdarea, smerenia şi dragostea de Dumnezeu. Agoniseşte-le dar şi tu pe acestea şi sufletul tău de piatră se va preschimba în izvor de lacrimi. Iar dacă tu nu vrei să rabzi necazul şi strîmtorarea măcar nu zice că lucrul e cu neputinţă. Fiindcă cel ce vorbeşte aşa nu mai vrea să se cureţe, deoarece fără de lacrimi din veac nu s-a mai auzit ca vreun suflet care a păcătuit după botez să se fi curăţit de întinăciunea păcatului. [...] Că plînsul ni-i dat tuturor din fire, te vor învăţa copiii cînd se nasc. Copilul cînd vine pe lume plînge, ceea ce pentru moaşă şi pentru mamă este semn că este viu. Iar dacă copilul nu plînge nu se zice că este viu, ci el, plîngînd, arată că firea chiar de la naştere are cu sine întristarea şi lacrimile. Aşa cum a spus-o şi părintele nostru Sfîntul Simeon Studitul, omul care vrea să se mîntuiască şi să intre în viaţa Fericiţilor, cu acelaşi plîns trebuie să trăiască şi să moară, fiindcă lacrimile de la naştere sînt simbolul lacrimilor vieţii noastre pămînteşti. Lacrimile sînt pentru suflet tot aşa de trebuitoare cum e hrana şi băutura pentru trup, încît cel ce nu plînge în fiecare zi (nu îndrăznesc să zic în fiecare ceas, să nu par exagerat) acela îşi pierde sufletul lăsîndu-l să moară de foame. Deci dacă aşa cum am arătat-o plînsul şi lacrimile sînt fireşti, apoi nimeni să nu lepede acest bun firesc, nimeni prin nepăsare şi prostie să nu se lipsească de un astfel de bine; nimeni din răutate, din lene şi din mîndrie să nu o facă pe fanfaronul şi să se împietrească împotriva firii. Ci fiecare să se străduiască din toate puterile spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi să păstreze, vă rog, neîmpuţinat în inima sa acest mare dar, cu sărăcie şi smerenie, cu sufletul simplu şi fără răutate, îndurînd cu răbdare ispitele şi cugetînd necontenit la Dumnezeieştile Scripturi, pocăindu-se necontenit şi aducîndu-şi aminte de căderile sale. Nimeni să nu nesocotească această lucrare. Dar dacă cineva se deznădăjduieşte de mîntuire şi zace nepăsător pe patul lenevirii, cel puţin să nu zică că lucrul este imposibil şi pentru cel rîvnitor. Fiindcă cine vorbeşte aşa, închide tuturor uşa Împărăţiei Cerurilor. Într-adevăr, înlătură lacrimile şi ai înlăturat dintr-o dată şi curăţirea, iar fără de aceasta nimeni nu se mîntuieşte, nimeni nu este fericit de Domnul, nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. [...]

Cuvîntul al XXXIII-lea. Cum să prăznuim sărbătorile şi ce simbolizează cele ce facem noi în sărbători. Cuvînt împotriva celor ce fac din ele prilej de laudă. Despre cei ce se împărtăşesc cu vrednicie sau cu nevrednicie şi ce deosebire este între ei. Cum se uneşte sau nu se uneşte omul cu Dumnezeu în Sfînta Împărtăşanie

[...] Ia aminte bine la cuvintele mele. Dacă te împărtăşeşti cu conştiinţă şi cu cunoştinţă, te împărtăşeşti cu vrednicie; iar dacă nu, apoi mănînci şi bei cu totul cu nevrednicie. Dacă ai primit cu conştiinţă curată ceea ce ai luat, iată că în adevăr te-ai făcut vrednic de această masă. Iar dacă nu te vei face vrednic, nici nu te vei apropia şi nici nu te vei uni în vreun fel cu Dumnezeu Cel nevăzut. Să nu-ţi închipui că cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie cu Sfintele Taine se pot apropia şi uni cu Dumnezeu fără prea multă osteneală, că acest lucru nu se întîmplă şi nici nu se va întîmpla vreodată. Numai cei ce sînt vrednici de descoperirea cea înţelegătoare a Dumnezeirii Celei nevăzute, pe Care ei o văd şi o mănîncă cu ochiul şi cu gura minţii, numai aceia cînd se împărtăşesc cu dumnezeiescul Trup al Domnului Iisus Hristos, cunosc că bun e Domnul. Aceştia nu mănîncă numai pîinea cea văzută, ci totodată mănîncă şi beau în chip tainic pe Dumnezeu. Se hrănesc atît văzut, cît şi nevăzut, cu trupul şi cu sufletul, şi se unesc în amîndouă felurile cu Hristos Cel îndoit în fire, fiind întrupaţi şi uniţi cu slava şi cu Dumnezeirea Lui. Aşa sînt uniţi cu Dumnezeu cei ce mănîncă din această pîine şi beau din acest pahar cu vrednicie, în cunoaşterea şi contemplarea tainei, cu suflet şi cu inimă simţitoare.
Iar cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie sînt goi de Darul Sfîntului Duh, îşi hrănesc numai trupul, nu şi sufletul. Dar să nu te tulburi, prea iubite, auzind acest adevăr. Dacă tu mărturiseşti că Trupul Domnului este cu adevărat Pîinea Vieţii, Care dă viaţă; dacă ştii că Sîngele Lui de asemenea dă viaţă celor ce se împărtăşesc cu El şi că Se preface în cei ce-L beau în izvor de apă rece ce curge în viaţa veşnică, spune-mi de ce tu, care te împărtăşeşti, nu sporeşti cu nimic în sufletul tău şi cu toate că ai simţit o oarecare bucurie, din nou te afli aproape tot aşa cum erai mai înainte, fără să observi în tine nici cea mai mică sporire, nici izvor care curge, nici o lumină? În adevăr, materialiceşte, această pîine nu este decît o îmbucătură, pentru cei care nu văd dincolo de simţire; dar duhovniceşte, ea e lumină neapropiată, cu neputinţă de cuprins. Tot aşa vinul e lumină, viaţă, foc şi apă vie. Deci, dacă mîncînd dumnezeiasca Pîine şi bînd Vinul veseliei n-ai ajuns în măsură să trăieşti o viaţă nestricăcioasă, că ai primit această Pîine ca un foc sau ca o lumină, asemenea Proorocului, că ai băut Sîngele Domnului ca pe o apă, Care curge şi vorbeşte, dacă nici un fel de rod n-ai văzut şi n-ai simţit, cum îţi închipui că te-ai împărtăşit cu Viaţa? Cum îţi închipui că te-ai atins de focul cel neapropiat sau cum crezi că te-ai împărtăşit cît de puţin din lumina cea veşnică? Ceea ce nu s-a întîmplat vreodată nici unuia, care a fost tot aşa de nesimţitor ca şi tine. Da, lumina te luminează, dar tu eşti orb; focul te încălzeşte, dar tu nu te-ai încălzit; viaţa te-a atins cu umbra sa, dar tu nu te-ai unit cu ea; apa cea vie a trecut prin sufletul tău, ca printr-o conductă, deoarece n-a găsit în tine vasul vrednic de ea. Dacă astfel te împărtăşeşti, dacă astfel te atingi de Tainele, cele neajunse, numai îţi închipui că mănînci, fiindcă nu iei nimic, nu mănînci nimic şi nu ai primit absolut nimic în tine. Fiindcă Cuvîntul Cel neajuns, Pîinea Care Se coboară din cer nu-i cuprinsă de cele văzute. El cuprinde, ia şi se uneşte fără amestecare cu cei vrednici şi bine pregătiţi pentru primirea Lui.[...]
Bibliografie: Sfîntul Simeon Noul Teolog, Învăţături, Editura Credinţa strămoşească, 2003

Despre pocăinţă şi care sînt cele ce trebuie să le facă cel ce mai întîi a căzut în păcat şi s-a obişnuit cu el, iar mai apoi s-a mărturisit şi pune început pocăinţei

Sîntem învăţaţi de dumnezeieştile Scripturi, frate al meu duhovnicesc, că nu trebuie nici să deznădăjduim vreodată din pricina mulţimii păcatelor noastre, nici să ne încredem cu îndrăznire în păzirea epitimiilor pe care ni le-a dat duhovnicul nostru din pricina păcatelor noastre, aşa încît nici cel ce s-a oprit sau a încetat păcatul nu trebui să se încreadă cu îndrăznire, nici cel ce a căzut nu trebuie să deznădăjduiască; ci şi cel ce a păcătuit mult să se încreadă cu îndrăznire în pocăinţă şi cel ce a greşit cu măsură să nu socotească că primeşte iertarea greşelilor lui numai de la faptele bune, ci să arate şi pocăinţă; dar nu pocăinţa arătată numai prin cuvinte, post, băut de apă, culcare pe pămînt şi celelalte chinuri ale trupului, ci pe cea care se face prin întreaga zdrobire şi străpungere a sufletului şi inimii lui, pe care a arătat-o şi Proorocul David deşi se găsea cu totul în lume şi în grijile lumii. Fiindcă socotindu-se în el însuşi că L-a mîniat pe Stăpînul Cel Bun şi Mi­lostiv prin aceea că s-a făcut călcător al poruncilor Lui şi I s-a arătat nerecunoscător şi a uitat darurile atît de multe şi de nenumărate şi binefacerile Lui, acela se găsea întotdeauna în toată viaţa lui plîngînd şi mîhnindu-se (Psalmi 34, 14; 37, 7; 41, 10; 42, 2), cum spune el însuşi, şi era nenorocit nu din pricina altuia, ci a lui însuşi; căci se zdrobea pe sine însuşi şi se smerea mult şi se îngropa în suspinul inimii lui, şi celelalte asemenea pe care ne învaţă în fiecare zi psalmii lui. Şi aceste înjosiri David şi le făcea lui însuşi cînd se pocăia, deşi era împărat şi avea grijă de atîta popor, de femei şi copii, de casă şi de împărăţie. Dar ce a făcut Manase şi ceilalţi care s-au pocăit după acestea, pe care îi ştii şi tu? Adică Petru, căpetenia Apostolilor, vameşul, tîlharul şi desfrînata. Şi ce să mai spun multe? Ce a arătat fiul destrăbălat (risipitor) care a cheltuit moştenirea sa părintească cu desfrînatele şi cu vameşii? Din ce fapte au primit toţi aceştia iertarea păcatelor lor? Oare de la postirile lor? Oare de la privegherile lor? Oare de la culcările pe jos? Oare de la milosteniile pe care le-au făcut săracilor? Oare de la vreo altă osteneală trupească făcută cu trupul? Nu! Să nu fie! Ci au primit iertarea numai de la pocăinţa, zdrobirea şi străpungerea (inimii) lor şi de la lacrimile pe care le-au vărsat din adîncul sufletului lor şi de la osîndirea conştiinţei lor; fiindcă venind la simţirea păcatelor lor, fiecare din ei s-a învinuit şi s-a osîndit pe sine însuşi şi a plîns din suflet, de aceea a primit iertarea păcatelor lui. Acest lucru se face şi acum cu toţi aceia care aleargă la Hristos cu lacrimi fierbinţi şi pocăinţă adevărată. Şi Domnul Cel Preabun şi Iubitor de oameni nu închide şi nu va închide nimănui îndurările iubitoare de oameni ale bunătăţii Lui; fiindcă iertarea păcatelor fiecăruia nu se face din faptele lui, ca să nu se laude cineva (Efeseni 2, 9), ci din iubirea lui Dumnezeu şi din har.
Trebuie să spunem însă că, pentru ca să luăm iertarea păcatelor noastre, nu trebuie numai să ne pocăim din tot sufletul nostru, ci şi să nu mai cădem altă dată în aceleaşi păcate, nici să ne întoarcem iarăşi precum cîinele la vărsătura lui (2 Petru 2, 22). Dar a ne păzi noi să nu cădem în aceleaşi păcate e lucru foarte anevoios pentru noi dacă nu punem strajă şi pază mare asupra noastră înşine în tot felul şi cu toată grija, şi dacă nu avem ajutoare şi arme duhovniceşti ca să ne împotrivim vrăjmaşilor noştri gîndiţi cu mintea (inteligibili) demoni. Căci pentru că am fost prinşi mai înainte de vrăjmaşul prin păcate, şi ne-am făcut robi plăcerilor şi ne-am făcut supuşi şi sclavi diavolului, trebuia să fim tîrîţi şi de asemenea pofte şi plăceri şi să fim traşi cu silă mare, ca nişte sclavi fără cinste, în chip vrednic de milă şi ticălos, pentru ca să slujim şi să fim robi vrăjmaşului nostru diavol şi să fugim departe de robia pe care o datorăm Stăpînului nostru Hristos, iar aşa să ne facem călcători ai poruncilor Lui şi ai făgăduinţelor pe care I le-am făcut. De aceea, ca să nu ni se întîmple şi să nu păţim un asemenea rău, trebuie să luăm din Şfînta Scriptură ajutor şi armă potrivnică pentru fiecare vrăjmaş care vine asupra noastră, precum ne spune dumnezeiescul David: Drept aceea spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am urît (Psalmi 118, 128); şi împotriva poftei gîndurilor de ruşine să punem amintirea morţii, a Înfricoşătoarei Judecăţi şi a chinurilor de nesuportat ale iadului; împotriva trîndăviei să punem rîvna şi purtarea de grijă; împotriva lăcomiei pîntecului postul; împotriva iubirii de plăcere înfrînarea, împotriva băuturii multe băutura puţină; împotriva aprinderii trupului să punem amintirea focului veşnic şi atenţia continuă şi din tot sufletul la Dumnezeu unită cu privegherea şi setea. Căci dacă vom face în acest fel cu fiecare patimă care ne războieşte - ca să nu le spun pe toate şi să lungesc cuvîntul - şi vom dobîndi virtutea opusă acelei patimi, cu siguranţă vom fi păziţi nevătămaţi şi nerăniţi de vrăjmaşul, pentru că sîntem păziţi de aceste virtuţi ca de nişte soldaţi puternici. Căci dacă iertarea obişnuinţei rele şi abţinerea de la faptele nelalocul lor s-ar putea realiza fără sudori şi osteneli, atunci numai abţinerea ar fi de-ajuns celor ce se pocăiesc pentru mîntuirea lor.
Pe lîngă cele pe care ţi le-am scris pînă acum, îţi scriu, iată, spre aducere-aminte şi cele ce trebuie să le faci şi să le păzeşti pe lîngă acestea, şi care sînt următoarele: Cînd se săvîrşeşte Dumnezeiasca Liturghie şi preotul sau diaconul spune: „Cei chemaţi ieşiţi!”, trebuie să ieşi afară din biserică şi să stai în pridvor şi să nu vorbeşti cu nimeni în vremea aceea, ci să-ţi aduci aminte de păcatele tale şi să plîngi. Apoi după ce se încheie Dumnezeiasca Liturghie, iarăşi să intri în biserică, şi cînd vine seara, după pavecerniţă, să mergi în acelaşi loc şi să spui Sfinte Dumnezeule şi Psalmul 50: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta! şi Doamne miluieşte! de cincizeci de ori, şi Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul! tot de cincizeci de ori, după care să spui Psalmul 6: Doamne, nu cu mînia Ta să mă mistui pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi! şi Doamne, cîte am păcătuit cu lucrul, cu cuvîntul şi cu gîndul, iartă-mă! pe care să o spui de cincizeci de ori şi să faci douăzeci şi cinci de metanii; miercurea şi vinerea să te abţii de la carne, brînză, ouă, peşte, vin şi lapte după canonul Sfinţilor Apostoli. În postul Sfinţilor Apostoli, al Maicii Domnului şi Naşterii Domnului să nu mănînci carne, nici brînză, nici ouă, dar din celelalte să mănînci cu măsură şi înfrînare, iar rugăciunile tale, adică psalmii pe care i-am spus şi metaniile, să le dublezi. [...] Mai trebuie să te abţii şi de la dumnezeieştile şi înfricoşătoarele Taine, adică să nu te cumineci cu preacuratul Trup şi scumpul Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos; iar eu te sfătuiesc să te abţii şi de la pîinea binecuvîntată, adică de la anafura, cît timp gîndul şi socotinţa ta se vor găsi nemutate de la lucrurile cele rele ale păcatului şi pînă ce vei dobîndi socotinţă tare ca să nu mai laşi vreodată faptele bune şi virtuţile şi nu vei urî păcatul în chip desăvîrşit. Iar cînd te vezi pe tine însuţi că ai ajuns la această stare bună, că ai urît păcatul în chip desăvîrşit şi socotinţa ta s-a întărit în cele bune şi te-ai făcut tare în încercări, că hotărîrea să te abţii de la păcat e nestrămutată, atunci să te apropii, frate, de Taine cu credinţă neşovăielnică că nu te împărtăşeşti cu o simplă pîine şi un simplu vin, ci cu Trupul şi Sîngele lui Dumnezeu. Şi făcînd aşa te vei face părtaş al slavei Lui şi prin Tainele Lui vei lua iertarea desăvîrşită a păcatelor tale şi vei dobîndi în tine însuţi viaţa veşnică şi te vei face fiu al luminii şi al zilei (1 Tesaloniceni 5, 5). Vezi ca înainte să faci cele pe care ţi le-am spus şi înainte să arăţi cuvenita pocăinţă, să nu îndrăzneşti să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sîngele lui Hristos, căci atunci cînd te vor vedea demonii că ai dispreţuit pe Dumnezeu şi te cumineci cu nevrednicie, vor năvăli toţi asupra ta şi aşa, împiedicîndu-te fără milă şi fără omenie, te vor arunca iarăşi în noroiul neînfrînării tale dintîi; şi atunci te vei face cu adevărat, în loc de creştin, ucigaş de Hristos şi vei fi osîndit împreună cu cei ce L-au răstignit pe Hristos cum zice Pavel: Oricine va mînca şi va bea cu nevrednicie Trupul şi Sîngele Domnului, vinovat va fi faţă de Trupul şi Sîngele Domnului (1 Corinteni 11, 27). adică va primi aceeaşi osîndă cu aceia care L-au răstignit. [...]

DESPRE PĂCATUL DEZNĂDEJDII

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN IACOB HOZEVITUL - DESPRE PĂCATUL DEZNĂDEJDII

Trăim în veacul cel de pe urmă şi vrăjmaşul mîntuirii se sileşte mai tare cu meşteşugul lui, văzînd că se apropie sfîrşitul. Sînt zilele smintelilor, şi este mare secetă de cuvîntul lui Dumnezeu, lipseşte povaţa cea sănătoasă pentru mîntuire. Astăzi, mulţi dintre cei credincioşi ajung la deznădăjduire din cauza lipsei de povăţuitor, căci „a lipsit cel cuvios”, cum zice Psalmistul.
Mai dureros însă este că boala deznădejdii se strecoară şi în inima celor care au îmbrăcat „haina mîntuirii”, ba chiar şi la unii din clerici, îndoiala pentru mîntuirea sufletului se vede astăzi la mulţi creştini, şi nu numai la cei robiţi de patimi sau străini de Biserică, ci şi la unii care merg pe calea pocăinţei, cu rîvnă pentru adevărul sfînt. Ei văd stricăciunea dimprejurul lor, văd apoi lipsa cea mare de povăţuitori, uneori văd şi lipsa de credinţă la „cei din sfeşnic”, care trebuie să lumineze, şi pentru asta se împuţinează la suflet bieţii creştini şi unii se deznădăjduiesc. Cei care îmbrăţişează viaţa monahală sînt mai adăpostiţi de valurile lumeşti, dar şi ei văd lipsa de spor duhovnicesc, şi pentru asta îi cuprinde un fel de îndoială pentru mîntuire, slăbănogindu-se la suflet. Prin aceste rînduri, eu nu caut să judec nici să osîndesc pe cei ce au îndoială pentru mîntuirea lor, ci mă silesc să le pun la îndemînă un „tonic”, adică o doctorie întăritoare pentru suflet.
Îndreptarea noastră şi izbăvirea de osîndă am dobîndit-o prin jertfa cea de pe cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, după cum n-au putut să scape de osîndă toţi aleşii lui Dumnezeu din Legea Veche, cu toate bunătăţile lor, tot aşa nici noi, cei de azi, nu putem să ne mîntuim prin faptele noastre, fără darul lui Dumnezeu. Întîi este sfîntul dar, şi pe urmă faptele noastre, care ajută la mîntuire. Aceasta o spun din cauză că sînt mulţi dintre creştini, şi mai ales dintre monahi, care se bazează mai mult pe faptele lor şi mai puţin preţuiesc darul lui Dumnezeu. Cînd unii ca aceştia pătimesc vreo alunecare în patimi, sau cînd slăbesc cu trupul şi nu mai pot împlini faptele cele bune sau nevoinţele lor obişnuite, atunci se deznădăjduiesc de mîntuire. Căci nădejdea lor era la nevoinţele şi la bunătăţile lor, iar nu la mila lui Dumnezeu. Pentru ei, cînd s-a terminat voinicia trupului sau cînd au suferit vreo alunecare în păcate mari, atunci s-a terminat şi cu mîntuirea, după socoteala lor. Fraţilor şi surorilor, care vă îndoiţi de mîntuire, să vă întipăriţi bine în minte că: de-ar face omul toate bunătăţile şi chiar de s-ar da şi la moarte pentru apărarea dreptăţii, însă fără darul cel sfînt al Domnului nu este mîntuire. „A Domului este mîntuirea, şi peste poporul Său - binecuvîntarea Sa”, cum zice Proorocul David în Psalmi. Şi iarăşi: de-ar săvîrşi cineva toate răutăţile din lume, însă dacă nu-şi pierde nădejdea în Dumnezeu şi dacă aleargă la pocăinţă, tot se mîntuieşte. „Deşartă este mîntuirea omului”, zice Psalmistul, adică toată strădania omului este zadarnică, fără ajutorul lui Dumnezeu. Fiecare om este luptat de felurite păcate şi se răneşte de ele. Deci noi singuri, oricîte bunătăţi şi oricîte nevoinţe am face, nu sîntem în stare să ne vindecăm şi să dobîndim nevinovăţia. Darul lui Dumnezeu împlineşte toate lipsurile noastre şi ne vin­decă spre mîntuire. Nimeni dintre drept credincioşii creştini să nu se împuţineze la suflet încît să zică sau să cugete că nu mai este mîntuire pentru el. Împuţinarea aceasta a sufletului şi îndoiala pentru mîntuire vine de la vrăjmaş. Şarpele care a îndemnat odinioară pe strămoşi să mănînce din rodul oprit, căci nu vor muri niciodată, acum şi-a schimbat glasul şi le şopteşte la mulţi, zicînd: „Zadarnic mîncaţi pîinea vieţii”, căci „nu mai este mîntuire pentru voi!” Auziţi ce glas înşelător răsună astăzi? Sfîntul Prooroc David pricepea glasul acesta, pentru aceasta zice la Psalmul 3, 2: Mulţi zic sufletului meu: Nu este mîntuire lui întru Dumnezeul lui! Dar el se întărea cu nădejdea în Dumnezeu, zicînd: Pentru ce eşti mîhnit, suflete al meu, şi pentru ce te tulburi? Nădăjduieşte spre Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El, mîntuirea feţei mele şi Dumnezeul meu (Psalmi 41, 6-7). Şi Proorocul rosteşte aceste cuvinte de mai multe ori, arătînd cu asta primejdia care vine din deznădejde. Citiţi cu băgare de seamă la Psaltire şi veţi vedea cît de întărit este împăratul David cu nădejdea mîntuirii. El nu era nici botezat şi nici bucuria învierii Domnului n-a cunoscut-o arătat, ci numai în chip tainic, dar nădejdea mîntuirii răsună în toţi psalmii lui. Afară de asta, nici el n-a fost scutit de rănile păcatului, ba încă a pătimit cele mai grele răni, din prea-curvie şi din ucidere. Dar nădejdea lui nu s-a împuţinat şi pentru aceasta s-a mîntuit şi s-a sfinţit. Socotiţi apoi că tîlharul cel credincios era în gura morţii cu sufletul împovărat de rele, dar nădejdea lui a rămas neclintită pînă la urmă. Căci, de n-ar fi avut nădejde, atunci n-ar fi îndrăznit să zică: „Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru Împărăţia Ta!” Cît de dureros este cînd vezi că mulţi din cei ce s-au îmbrăcat întru Hristos prin Taina Sfîntului Botez şi se împărtăşesc cu Pîinea Vieţii, adică cu Trupul Domnului, cu alte cuvinte, cînd vezi pe cei chemaţi să moştenească Împărăţia Cerurilor că se deznădăjduiesc de mîntuire! Mare durere pentru Sfînta Biserică, maica noastră duhovnicească, care se sileşte ca pe toţi să ne mîntuiască!
Toţi Sfinţii Părinţi mărturisesc într-un glas că nici un păcat nu este aşa de vătămător precum este păcatul deznădăjduirii, căci el e aproape ca şi lepădarea de Dumnezeu. Pentru aceasta, fraţilor, să ne doară inima pentru păcatele noastre, căci prin ele am supărat pe bunul Dumnezeu, dar întristarea noastră să fie totdeauna însoţită cu nădejdea în mila Părintelui Ceresc şi niciodată să nu avem îndoială de mîntuire. Obiceiul vrăşmaşului este să aducă în inimă frica cea dobitocească şi tulburare, ca prin asta să arunce pe om în deznădejde. Dar tu, frate creştine, chiar dacă L-ai vedea pe Însuşi Domnul că îşi întoarce faţa Sa de la tine şi nu te mai socoteşti între oile Sale, tu nici atunci să nu te împuţinezi, ci roagă-te cu stăruinţă de El, precum se ruga şi văduva cea necăjită către judecătorul nedreptăţii, cum spune la Sfînta Evanghelie, şi nu vei rămîne ruşinat. Strigă cu îndrăzneală la gîndurile cele otrăvite, cum striga şi Sfîntul Prooroc David, zicînd: „Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu. de cine mă voi teme?”, şi apoi zi: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperămîntul meu este Duhul Sfînt!” [...]

CU SMERENIA SĂ BIRUIEŞTI DUŞMĂNIA”

CUVÎNTUL SFÎNTULUI DIMITRIE AL ROSTOVULUI - „CU SMERENIA SĂ BIRUIEŞTI DUŞMĂNIA”

Iacov, dorind să îl îmblînzească pe fratele său cel mîndru, Esau, şi să se împace cu el, la început a trimis înaintea lui daruri; apoi văzîndu-l de departe, i s-a închinat de şapte ori cu smerenie, iar la acestea a adăugat şi cuvinte de iubire: „Am văzut faţa ta - a spus el - ca şi cum ar fi fost faţa lui Dumnezeu.” Astfel, a prefăcut o fiară într-un miel. De aici fiecare poate învăţa cum să îi potolească pe cei ce se mînie, să îi îmblînzească pe cei înverşunaţi, să îi împace pe cei învrăjbiţi şi să îi facă prieteni iubitori pe oamenii care nu au iubire. Vrei să ţi-1 faci pe duşmanul tău prieten? Fii blînd, smerit, arată-i dragoste şi nu răsplăti răul cu rău şi ocara cu ocară, pentru că focul nu îl stingi cu foc, răul nu îl biruieşti cu rău şi duşmănia nu o biruieşti cu duşmănie, ci nu faci decît să aţîţi şi mai mult; iar cu blîndeţea, dragostea şi smerenia biruieşti uşor orice înverşunare. Cu dreptate spune Sfînta Scriptură: Un răspuns blînd domoleşte mînia, iar un cuvînt aspru aţîţă mînia (Pilde 15, 1).
Iată ce scrie în „Păşunea duhovnicească” Sfîntul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului: „Doi episcopi, care se aflau la o distanţă foarte apropiată unul de celălalt, s-au certat odată între ei. Unul dintre ei era bogat, iar celălalt era foarte sărac. Cel bogat găsise prilejul să îi facă un rău celuilalt. Însă cel sărac, auzind despre aceasta (şi ştiind ce vrea să facă), le-a spus preoţilor săi: „Noi vom birui cu harul lui Hristos”. Preoţii i-au răspuns: „Cine poate, stăpîne, să stea împotriva lui?” „Aşteptaţi şi veţi vedea” - le-a spus el. Episcopul a aşteptat să vină momentul. Cînd celălalt episcop a început să săvîrşească slujba în cinstea Sfinţilor Mucenici, el i-a luat pe preoţi şi le-a spus „Veniţi după mine şi vom birui”. Preoţii, însă, se întrebau în sinea lor: „Ce vrea să facă?”. El s-a apropiat de celălalt episcop şi cînd acela a ieşit cu toată mulţimea, episcopul cel sărac, apropiindu-se şi mai mult de el, a căzut la picioarele lui împreună cu preoţii săi şi a spus: „Iartă-ne, stăpîne, căci noi sîntem robii tăi”. Acela, fiind uimit de o asemenea faptă, cu sufletul zdrobit (căci Dumnezeu schimbase inima lui) a înconjurat el însuşi picioarele episcopului căzut la pămînt şi a spus: „Tu eşti stăpînul şi părintele meu!” Şi de atunci a fost mare dragoste între ei. Iar episcopul cel sărac le-a spus preoţilor săi: „Nu v-am spus eu că vom birui cu harul lui Dumnezeu?”. Şi voi, cînd aveţi duşmănie între voi, faceţi acelaşi lucru unul cu celălalt, şi veţi birui.” (Păşune duhovnicească, cap. 208).
Din această istorioară se vede cum cuvîntul smerit şi supunerea ucid mînia, biruiesc vrăjmăşia, îi împacă pe oameni şi, din vrăjmaşi îi transformă în prieteni. Şi din contră, cuvîntul aspru stîrneşte mînia. Iată ce se povesteşte în viaţa Sfîntului Macarie Egipteanul: „Odată, pe cînd Cuviosul mergea din schit în muntele Nitri şi nu mai avea mult de mers, i-a spus ucenicului său: „Mergi înaintea mea”. Ucenicul a pornit şi pe drum a întîlnit un popă idolesc, care mergea în grabă, ducînd pe umeri un buştean mare. Văzîndu-l, fratele a strigat către el: „Ia ascultă, diavole! Unde te duci?” Păgînul s-a năpustit asupra lui şi l-a bătut atît de tare, încît de-abia l-a lăsat viu şi, luîndu-şi buşteanul a fugit. După un timp l-a întîlnit şi Avva Macarie şi i-a spus prietenos: „Să te mîntuieşti, sîrguinciosule, să te mîntuieşti!”. Închinătorul la idoli s-a mirat şi i-a spus schimnicului: „Ce vezi tu bun în mine de mă saluţi atît de binevoitor?”. „Văd că te trudeşti” - a răspuns schimnicul. Atunci păgînul a spus: „Părinte! Eu am fost mişcat de cuvintele tale şi văd că eşti omul lui Dumnezeu; dar iată, mai înainte un alt monah m-a întîlnit şi m-a ocărît, iar eu l-am bătut pînă la moarte”. Şi a căzut păgînul la picioarele Sfîntului, zicînd: „Nu te voi lăsa în pace pînă cînd nu mă vei face şi pe mine creştin şi monah”. Şi a plecat împreună cu Sfîntul Macarie. Pe drum l-au ridicat pe fratele cel bătut şi l-au dus în biserica ce se află în muntele Nitri. S-au minunat Sfinţii Părinţi care vieţuiau acolo, văzîndu-l pe păgînul idolatru împreună cu Cuviosul Macarie şi l-au creştinat cu Sfîntul Botez şi l-au făcut călugăr, iar după exemplul lui mulţi alţi păgîni au crezut în Hristos. Şi a spus Avva Macarie: „Cuvîntul cel rău şi pe cei buni îi face răi, iar cuvîntul cel bun şi pe cei răi îi face buni”.