În vremea împărăției lui Maximilian, fiind mare prigoană asupra creștinilor, mulți dintre credincioși, lăsându-și casele, de frica prigonitorilor se ascundeau prin munți, prin peșteri și prin pustietăți. În acea vreme, un tânăr de neam nobil, care își avea moșia în ținutul Nicomidiei, anume Evlampie, creștin cu credința și cu faptele, ascunzându-se împreună cu alți creștini, a fost trimis de aceștia în cetate ca să cumpere pâine și în ascuns să le-o aducă în pustie.
Ajungând el în Nicomidia, a văzut deasupra porților cetății o poruncă împărătească scrisă pe hârtie privitoare la uciderea creștinilor. Evlampie a citit-o și a râs de o așa nebunie a necuratului împărat, care s-a înarmat nu spre vrăjmași, ci spre cei nevinovați, încât singur aduce la pustiire împărăția sa, ucigând mulțime de popor creștinesc. Și îndată închinătorii la idoli l-au prins pe fericitul Evlampie, l-au legat și apoi l-au dus la nedreapta judecată. Iar judecătorul cel fără de lege, văzându-l pe Evlampie tânăr și frumos la față, mai întâi l-a amăgit cu cuvinte viclene ca să se închine idolilor, zicându-i: „Însăși fața ta te arată că nu faci parte dintre oamenii cei proști, ci că ești de neam nobil și cinstit. Deci să nu dorești, frumosule tânăr, ca în deșert să pierzi un chip așa de frumos ca acesta și să aduci întru necinste neamul tău cel bun, ci îngrijește-te ca mai bine să-ți înmulțești slava și cinstea ta și a întregului tău neam, pentru că de vei asculta porunca împărătească și de te vei închina împreună cu noi zeilor, apoi vei fi cinstit și slăvit de noi toți, iar de la împărat vei primi daruri și la o înaltă dregătorie te va ridica și vei petrece în fericire zilele tale. Ascultă-mă, dar, pe mine, care te sfătuiesc de bine și în același gând să fii cu noi. Iată, deschise îți sunt capiștile, înainte îți stau mulțime de zei, altarele sunt pline de jertfe și toți se veselesc de zei, închinându-se lor. Deci, intră și tu și te închină zeilor, ca și tu să afli multe bunătăți și pe noi să ne umpli de veselie, iar pe zei îi vei avea întotdeauna milostivi”.
Sfântul Evlampie, umplându-se de Duh Sfânt, a răspuns vicleanului judecător, zicând: „Inima ta este plină de înșelăciune și pe buzele tale sunt cuvinte viclene; deșarte și mincinoase sunt toate făgăduințele tale. Nu mă vei amăgi pe mine, înșelătorule, și cu acestea nu mă vei întoarce de la Hristosul meu. O! de ai voi tu să asculți cuvintele mele cele nemincinoase și sfatul meu cel neviclean și de ai cunoaște pe Dumnezeul cel adevărat pe care eu îl cinstesc și mă închin Lui, eu ți-aș fi făgăduit de la Dânsul, nu cinste și mărire nevrednică, vremelnică și deșartă, ci vrednică și adevărată, precum și daruri și bogății pe care nici tu, nici împăratul tău, nici toată lumea nu le are acum. Dar de vreme ce ești surd ca o aspidă și nu asculți pe acela care îți grăiește cuvinte folositoare, de aceea vei moșteni partea zeilor tăi în gheena focului, iar pentru aducerea necuratelor jertfe tu însuți vei fi jertfă viermilor celor neadormiți. Iar eu jertfesc jertfă de laudă, nu diavolilor, ci Dumnezeului meu și voi da Celui Prea Înalt rugăciunile mele”.
Judecătorul, auzind acestea, a început a-l îngrozi cu chinurile. Însă fără teamă el se arăta gata la toate muncile pentru Iisus Hristos, Domnul său. Atunci judecătorul a poruncit ca să fie dezbrăcat, întins la pământ și bătut cu vine. Și fiind bătut sfântul fără cruțare, a răbdat multă vreme cu bărbăție și deși avea mare durere din cauza loviturilor ce i se dădeau, arăta ca și cum n-ar fi simțit nici o durere, cu așa de mare bărbăție suporta chinurile. Iar schingiuitorul, văzând răbdarea lui, s-a pornit cu și mai crudă minie împotriva lui și a poruncit să fie spânzurat pe un lemn și să-i strujească trupul cu unelte de fier. Și era atât de rănit mucenicul, încât se vedeau și oasele prin rănile lui cele adânci. Iar după acele chinuri mucenicul zăcea pe pământ, rănit și însângerat tot, încât tot trupul lui era o rană; și nici nu s-au sfârșit durerile, căci alt chin a scornit judecătorul asupra lui: a poruncit ca să-i lege și să-i strângă tare degetele de la mâini și de la picioare cu niște curele subțiri, chinuri pe care mucenicul le răbda cu multă durere încât încheieturile degetelor se desfăceau din alcătuirile lor.
Nici cu aceasta nu s-a potolit minia schingiuitorului, ci a mai adăugat încă și alte chinuri, pentru că a poruncit să fie înroșit în foc un pat de fier și pe acel pat să fie întins sfântul, ca astfel, rămășița trupului său să se topească ca ceară în văpaia focului. Și fiind înroșit în foc acel pat, Sfântul Evlampie și-a făcut semnul crucii și s-a culcat pe acel pat ca pe un așternut moale și trupul lui se frigea și se topea ca niște carne de mâncare și era gata să moară într-un chin ca acela - pentru că nu mai era cu putință ca trupul să rămână viu în acel foc însă Atotputernicul Dumnezeu îl ținea viu pe robul Său și stătea sufletul în el mai presus de fire, ca astfel puterea lui Dumnezeu să strălucească desăvârșit și răbdarea mucenicului să fie văzută de toți.
Când așteptau toți ca Evlampie să adoarmă cu somnul morții pe acel pat înroșit, îndată sfântul a simțit în el o putere și, sculându- se de pe pat, umbla sănătos ca și cum n-ar fi fost chinuit. Și crezând din tot sufletul în Domnul Dumnezeul său, s-a prefăcut că și cum s-ar învoi cu necredința păgânilor. Pentru aceea îl duseră cu cinste în capiștea idolească și toți se bucurau împreună cu judecătorul, parându-le că Evlampie s-a depărtat de Hristos și vrea să se închine la idolii lor. Mulțime de popor, urmându-l, mergeau la capiște, iar sfântul se ruga în sine cu tot dinadinsul lui Dumnezeu și către Iisus Hristos să arate puterea Sa, să lumineze pe poporul cel orbit și să se preamărească numele Său cel Sfânt. Și când a intrat în capiște l-a văzut pe idolul Marte, cel mai mare și mai frumos dintre idoli și apropiindu-se de acela a zis: „Cu numele Domnului meu Iisus Hristos îți poruncesc, idole mut și neînsuflețit, să cazi la pământ și să te faci praf”. Și acestea zicându-le sfântul, îndată idolul a căzut cu zgomot mare și s-a sfărâmat în bucăți. Acest lucru văzându-l oamenii, au strigat: „Dumnezeul creștinilor este mare și puternic”. Apoi, mulți oameni din acel popor au crezut în Hristos, iar judecătorul s-a pornit cu și mai mare mânie împotriva lui Evlampie și, luându-l, l-a supus iarăși la chinuri.
Auzind acestea sora lui, care se numea Evlampia, cum că fratele ei Evlampie pătimește chinuri pentru Hristos, a alergat degrabă acolo și stând în mijloc, cu mare glas a zis către fratele ei: „Oare nu o maică ne-a născut pe noi? Oare nu același piept ne-a hrănit pe noi? Și nu suntem amândoi învățați a crede în Unul Dumnezeu? Deci, pentru ce tu, pătimind pentru Hristos, mă lipsești pe mine de aceeași cinste? Pentru ce nu mi-ai spus și mie, ca de la început să sufăr împreună cu tine toate chinurile? Pentru că și eu vreau să mor pentru Domnul meu ca și tine, ca să știe toți schingiuitorii că sunt creștină și sunt gata să mor pentru Hristos”. Iar către judecător a zis: „Ascultă-mă, judecătorule, ca să știi cine sunt: sunt roaba lui Hristos. El este viața mea și bucuria sufletului meu. Pe El îl iubesc și Lui voiesc să-i fiu jertfită; deci pregătește foc, adu fiare, pune roatele cele de chinuri, ascute săbiile și scornește orice chinuri voiești și chinuiește-mă pe mine pentru Hristosul meu, căci sunt gata să le rabd pe toate, la fel cum a răbdat și iubitul meu frate, Evlampie”.
Atunci călăul judecător auzind acestea, a poruncit că sfânta să fie bătută peste obraz. Și au bătut-o așa multă vreme, încât frumusețea feței sale s-a schimbat și îi curgea sânge din nas și din gură. Iar Sfântul Evlampie o întărea pe sora sa cu cuvinte de mângâiere, zicând: „Nu te teme, soro, de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l pot ucide”. Apoi, după porunca călăului, a fost pregătită o căldare cu apă fiartă, ca să fie aruncați amândoi, Evlampie și Evlampia. Și când voiau să-i arunce, Evlampie, grăbindu-se, a intrat singur în căldare, iar Evlampia, ca o copilă tânără, a început a se cam înfricoșa. Și fratele ei, văzând-o că se îndoia, o chemă la sine, în căldarea care fierbea, zicându-i: „Nu te teme, soro, îndrăznește de intră aici, căci precum mă vezi pe mine nevătămat și nesimțind nici o durere, așa și tu, numai de te vei atinge de căldarea aceasta arzătoare și îndată vei simți ajutorul lui Dumnezeu și vei rămâne nevătămată”.
Sfânta, auzind acestea, a intrat degrabă alături de fratele ei în căldare și îndată s-a stins puterea focului și căldarea s-a răcit, iar sfinții, rămânând nevătămați, cântau și îl slăveau pe Dumnezeu. Poporul, văzând și această minune, două sute de bărbați au crezut în Hristos, care, mărturisindu-se că sunt creștini, au murit uciși cu sabia de mâinile nelegiuiților închinători de idoli. Iar judecătorul cel fără de lege a poruncit să-i scoată ochii Sfântului Evlampie iar Sfânta Evlampia să fie spânzurata de păr și să fie bătută. Și ea, răbdând, zicea: „Mulțumesc Ție, Dumnezeule, Ziditorul meu, că m-ai învrednicit pe mine, roaba Ta, să pătimesc pentru Sfântul numele Tău”. Apoi judecătorul a poruncit să fie încins foarte tare un cuptor și să fie aruncați sfinții în acel cuptor. După ce au ars cuptorul, Sfântul Evlampie, fiind orb, a fost dus de mână de către ostași și a fost aruncat acolo. Pe Sfânta Evlampia nu trebuia s-o ducă cineva și s-o arunce acolo, ci a mers singură cu bucurie și degrabă a intrat ca într-o cameră în acel cuptor înfierbântat. Însă nici acolo sfinții n-au fost vătămați, pentru că focul s-a schimbat în răcoare, iar ei, umblând prin mijlocul văpăii, glăsuiau cântarea celor trei tineri din Babilon și binecuvântau pe Dumnezeu.
Judecătorul, neștiind ce să mai facă cu dânșii, a hotărât să fie tăiați de sabie. Legându-le mâinile la spate ostașii i-au dus departe, iar când au ajuns la locul de pedeapsă, Sfântul Evlampie și-a pus sub sabie cinstitul său cap și ostașii l-au tăiat, iar Sfânta Evlampia, mai înainte de a fi ucisă și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, iar ostașii văzând-o moartă nu i-au mai tăiat capul. Și așa Sfântul Evlampie, împreună cu sora lui Evlampia, sfîrșidu-și nevoința muceniciei, au mers împreună la purtătorul de nevoință Hristos, ca să ia de la El cununa despărțirii. Cu ale căror rugăciuni să ne învrednicească și pe noi împărăției Sale Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea și mărirea în veci. Amin.
Sfântul Evlampie, umplându-se de Duh Sfânt, a răspuns vicleanului judecător, zicând: „Inima ta este plină de înșelăciune și pe buzele tale sunt cuvinte viclene; deșarte și mincinoase sunt toate făgăduințele tale. Nu mă vei amăgi pe mine, înșelătorule, și cu acestea nu mă vei întoarce de la Hristosul meu. O! de ai voi tu să asculți cuvintele mele cele nemincinoase și sfatul meu cel neviclean și de ai cunoaște pe Dumnezeul cel adevărat pe care eu îl cinstesc și mă închin Lui, eu ți-aș fi făgăduit de la Dânsul, nu cinste și mărire nevrednică, vremelnică și deșartă, ci vrednică și adevărată, precum și daruri și bogății pe care nici tu, nici împăratul tău, nici toată lumea nu le are acum. Dar de vreme ce ești surd ca o aspidă și nu asculți pe acela care îți grăiește cuvinte folositoare, de aceea vei moșteni partea zeilor tăi în gheena focului, iar pentru aducerea necuratelor jertfe tu însuți vei fi jertfă viermilor celor neadormiți. Iar eu jertfesc jertfă de laudă, nu diavolilor, ci Dumnezeului meu și voi da Celui Prea Înalt rugăciunile mele”.
Judecătorul, auzind acestea, a început a-l îngrozi cu chinurile. Însă fără teamă el se arăta gata la toate muncile pentru Iisus Hristos, Domnul său. Atunci judecătorul a poruncit ca să fie dezbrăcat, întins la pământ și bătut cu vine. Și fiind bătut sfântul fără cruțare, a răbdat multă vreme cu bărbăție și deși avea mare durere din cauza loviturilor ce i se dădeau, arăta ca și cum n-ar fi simțit nici o durere, cu așa de mare bărbăție suporta chinurile. Iar schingiuitorul, văzând răbdarea lui, s-a pornit cu și mai crudă minie împotriva lui și a poruncit să fie spânzurat pe un lemn și să-i strujească trupul cu unelte de fier. Și era atât de rănit mucenicul, încât se vedeau și oasele prin rănile lui cele adânci. Iar după acele chinuri mucenicul zăcea pe pământ, rănit și însângerat tot, încât tot trupul lui era o rană; și nici nu s-au sfârșit durerile, căci alt chin a scornit judecătorul asupra lui: a poruncit ca să-i lege și să-i strângă tare degetele de la mâini și de la picioare cu niște curele subțiri, chinuri pe care mucenicul le răbda cu multă durere încât încheieturile degetelor se desfăceau din alcătuirile lor.
Nici cu aceasta nu s-a potolit minia schingiuitorului, ci a mai adăugat încă și alte chinuri, pentru că a poruncit să fie înroșit în foc un pat de fier și pe acel pat să fie întins sfântul, ca astfel, rămășița trupului său să se topească ca ceară în văpaia focului. Și fiind înroșit în foc acel pat, Sfântul Evlampie și-a făcut semnul crucii și s-a culcat pe acel pat ca pe un așternut moale și trupul lui se frigea și se topea ca niște carne de mâncare și era gata să moară într-un chin ca acela - pentru că nu mai era cu putință ca trupul să rămână viu în acel foc însă Atotputernicul Dumnezeu îl ținea viu pe robul Său și stătea sufletul în el mai presus de fire, ca astfel puterea lui Dumnezeu să strălucească desăvârșit și răbdarea mucenicului să fie văzută de toți.
Când așteptau toți ca Evlampie să adoarmă cu somnul morții pe acel pat înroșit, îndată sfântul a simțit în el o putere și, sculându- se de pe pat, umbla sănătos ca și cum n-ar fi fost chinuit. Și crezând din tot sufletul în Domnul Dumnezeul său, s-a prefăcut că și cum s-ar învoi cu necredința păgânilor. Pentru aceea îl duseră cu cinste în capiștea idolească și toți se bucurau împreună cu judecătorul, parându-le că Evlampie s-a depărtat de Hristos și vrea să se închine la idolii lor. Mulțime de popor, urmându-l, mergeau la capiște, iar sfântul se ruga în sine cu tot dinadinsul lui Dumnezeu și către Iisus Hristos să arate puterea Sa, să lumineze pe poporul cel orbit și să se preamărească numele Său cel Sfânt. Și când a intrat în capiște l-a văzut pe idolul Marte, cel mai mare și mai frumos dintre idoli și apropiindu-se de acela a zis: „Cu numele Domnului meu Iisus Hristos îți poruncesc, idole mut și neînsuflețit, să cazi la pământ și să te faci praf”. Și acestea zicându-le sfântul, îndată idolul a căzut cu zgomot mare și s-a sfărâmat în bucăți. Acest lucru văzându-l oamenii, au strigat: „Dumnezeul creștinilor este mare și puternic”. Apoi, mulți oameni din acel popor au crezut în Hristos, iar judecătorul s-a pornit cu și mai mare mânie împotriva lui Evlampie și, luându-l, l-a supus iarăși la chinuri.
Auzind acestea sora lui, care se numea Evlampia, cum că fratele ei Evlampie pătimește chinuri pentru Hristos, a alergat degrabă acolo și stând în mijloc, cu mare glas a zis către fratele ei: „Oare nu o maică ne-a născut pe noi? Oare nu același piept ne-a hrănit pe noi? Și nu suntem amândoi învățați a crede în Unul Dumnezeu? Deci, pentru ce tu, pătimind pentru Hristos, mă lipsești pe mine de aceeași cinste? Pentru ce nu mi-ai spus și mie, ca de la început să sufăr împreună cu tine toate chinurile? Pentru că și eu vreau să mor pentru Domnul meu ca și tine, ca să știe toți schingiuitorii că sunt creștină și sunt gata să mor pentru Hristos”. Iar către judecător a zis: „Ascultă-mă, judecătorule, ca să știi cine sunt: sunt roaba lui Hristos. El este viața mea și bucuria sufletului meu. Pe El îl iubesc și Lui voiesc să-i fiu jertfită; deci pregătește foc, adu fiare, pune roatele cele de chinuri, ascute săbiile și scornește orice chinuri voiești și chinuiește-mă pe mine pentru Hristosul meu, căci sunt gata să le rabd pe toate, la fel cum a răbdat și iubitul meu frate, Evlampie”.
Atunci călăul judecător auzind acestea, a poruncit că sfânta să fie bătută peste obraz. Și au bătut-o așa multă vreme, încât frumusețea feței sale s-a schimbat și îi curgea sânge din nas și din gură. Iar Sfântul Evlampie o întărea pe sora sa cu cuvinte de mângâiere, zicând: „Nu te teme, soro, de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu-l pot ucide”. Apoi, după porunca călăului, a fost pregătită o căldare cu apă fiartă, ca să fie aruncați amândoi, Evlampie și Evlampia. Și când voiau să-i arunce, Evlampie, grăbindu-se, a intrat singur în căldare, iar Evlampia, ca o copilă tânără, a început a se cam înfricoșa. Și fratele ei, văzând-o că se îndoia, o chemă la sine, în căldarea care fierbea, zicându-i: „Nu te teme, soro, îndrăznește de intră aici, căci precum mă vezi pe mine nevătămat și nesimțind nici o durere, așa și tu, numai de te vei atinge de căldarea aceasta arzătoare și îndată vei simți ajutorul lui Dumnezeu și vei rămâne nevătămată”.
Sfânta, auzind acestea, a intrat degrabă alături de fratele ei în căldare și îndată s-a stins puterea focului și căldarea s-a răcit, iar sfinții, rămânând nevătămați, cântau și îl slăveau pe Dumnezeu. Poporul, văzând și această minune, două sute de bărbați au crezut în Hristos, care, mărturisindu-se că sunt creștini, au murit uciși cu sabia de mâinile nelegiuiților închinători de idoli. Iar judecătorul cel fără de lege a poruncit să-i scoată ochii Sfântului Evlampie iar Sfânta Evlampia să fie spânzurata de păr și să fie bătută. Și ea, răbdând, zicea: „Mulțumesc Ție, Dumnezeule, Ziditorul meu, că m-ai învrednicit pe mine, roaba Ta, să pătimesc pentru Sfântul numele Tău”. Apoi judecătorul a poruncit să fie încins foarte tare un cuptor și să fie aruncați sfinții în acel cuptor. După ce au ars cuptorul, Sfântul Evlampie, fiind orb, a fost dus de mână de către ostași și a fost aruncat acolo. Pe Sfânta Evlampia nu trebuia s-o ducă cineva și s-o arunce acolo, ci a mers singură cu bucurie și degrabă a intrat ca într-o cameră în acel cuptor înfierbântat. Însă nici acolo sfinții n-au fost vătămați, pentru că focul s-a schimbat în răcoare, iar ei, umblând prin mijlocul văpăii, glăsuiau cântarea celor trei tineri din Babilon și binecuvântau pe Dumnezeu.
Judecătorul, neștiind ce să mai facă cu dânșii, a hotărât să fie tăiați de sabie. Legându-le mâinile la spate ostașii i-au dus departe, iar când au ajuns la locul de pedeapsă, Sfântul Evlampie și-a pus sub sabie cinstitul său cap și ostașii l-au tăiat, iar Sfânta Evlampia, mai înainte de a fi ucisă și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, iar ostașii văzând-o moartă nu i-au mai tăiat capul. Și așa Sfântul Evlampie, împreună cu sora lui Evlampia, sfîrșidu-și nevoința muceniciei, au mers împreună la purtătorul de nevoință Hristos, ca să ia de la El cununa despărțirii. Cu ale căror rugăciuni să ne învrednicească și pe noi împărăției Sale Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea și mărirea în veci. Amin.
Nessun commento:
Posta un commento