Cizmarul care descuia ușile cu rugăciunea

Un om oarecare, vestit în lucrările lumești, cu numele Ioan, lepădând toate îndulcirile vieții, ducea o viață smerită și monahicească. Și îndeletnicindu-se cu fapte dumnezeiești, se sârguia ca să placă numai lui Dumnezeu. Deci, ostenindu-se pururea întru rugăciuni și cereri, tindea și sporea către cele mai înaintate și mai mari isprăvi. Fiindcă, pe lângă celelalte ale lui pășiri, avea obicei a se duce ca să privegheze toată noaptea la bisericile Domnului. Într-o noapte, s-a dus la biserica cea mare a Sfintei Sofia, ce se afla în Constantinopol, și aflând ușile încuiate a șezut acolo pe un scaun ce era aproape, fiind ostenit el, și întru șederea sa își citea slujba cu glas șovăitor.
Și iată! A văzut o strălucire de lumină, ce venea de afară, și privind mai cu luare aminte, a văzut un bărbat cucernic, care urma după lumina aceea. Deci, bucurându-se pentru acea privire, a luat mai bine aminte, voind să vadă ce are să facă acel om. Și când a ajuns omul acela la porțile bisericii Sfintei Sofia, ce erau închise, și-a plecat genunchii înaintea porților, și îndestul a făcut rugăciune, apoi a ridicat în sus mâinile sale și, făcând semnul crucii pe porți, îndată porțile s-au deschis singure, și împreună cu lumina a intrat înăuntru și bărbatul acela. Și după ce a intrat, iarăși a plecat genunchii pe pardoseală, unde deasupra era zugrăvită icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, și sculându-se a deschis și acolo porțile. Și venind la porțile cele frumoase de argint ale bisericii în pridvor, destulă rugăciune a făcut acolo, apoi cu semnul crucii le-a deschis și pe acelea, și așa a intrat în biserică cu totul luminat fiind.
Deci, mergând în mijlocul bisericii, și-a ridicat mâinile în sus, înduplecând pe Dumnezeu. Iar după ce și-a isprăvit rugăciunea, s-a întors înapoi și trecea prin pridvorul bisericii, iar porțile se încuiau prin dumnezeiască lucrare îndată ce acela ieși afară. Deci, sta sfântul om Ioan și căuta cu luare aminte, unde va merge acel bărbat dumnezeiesc, după ieșirea din biserică. Și fiindcă acela mergea pe drumul drept, nu s-a lenevit avramicescul Ioan a-i urma, ca să afle unde se ascunde acest fel de scump mărgăritar al lui Dumnezeu. Și abătându-se acela puțin din dreptul drum, mergea spre schela cea pogorâtoare a Sfântului mucenic Iulian; și apropiindu-se de casa foarte mică, și bătând cu mâna în ușă, a strigat încet numele femeii ce era înăuntru: „Maria!”, și așa a intrat înăuntru. Atunci lumina ce-l lumina pe cale s-a ridicat din mijloc, și astfel între amândoi s-a făcut noapte întunecată.
Iar femeia acelui dumnezeiesc bărbat a aprins lumânarea din candela și a dus-o bărbatului ei; însă el nu s-a culcat pe pat, nici nu și-a odihnit trupul în vreun alt chip, ci a început să lucreze, căci era ciubotar (cizmar). Atunci și cel ce-i urma lui, vrednicul de pomenire Ioan, fără de sfială a intrat înăuntrul casei și, căzând la picioarele lui, le udă cu lacrimi și rugându-l pe el, zicea: „Nu te ascunde de mine, cine ești, și care este înalta ta viețuire, prin care faci astfel de minuni, pe care le-am văzut însumi cu ochii mei!”. Iar smerit-cugetătorul acela zicea: „Iartă, bătrânule, pentru Domnul! Eu sunt om păcătos și nu am la sine-mi nici o faptă bună. Că cine sunt eu păcătosul? Sau de unde am învățat vreo înaltă viețuire, precum singur zici, în vreme ce sunt sărac și mă aflu lucrător meșteșugului celui mai neînsemnat; te-ai înșelat, omule, te-ai înșelat, și ai văzut nălucă, iar nu adevărul”.
Atunci bătrânul a adăugat lacrimi peste lacrimi și nu înceta a-l jura pe el pe numele lui Dumnezeu, ca să-i arate lui fapta bună a sa cea mare. Căci zicea: „De nu era lucrul dumnezeieștii pronii, ca să se descopere petrecerea ta, cu adevărat nu m-aș fi învrednicit eu cel mai mic să fiu privitor al acestui fel de taină”.

Deci, strâmtorat fiind de jurăminte, acel minunat bărbat s-a sculat de pe scaun și, făcând mai întâi metanie bătrânului, a început a zice așa: „Bine să știi, fratele meu, că nici o ispravă pe pământ n-am câștigat decât să mă înnoroiesc și să mă întinez cu păcatele și să cinstesc mai mult desfătarea trupească. Iar după aceasta, din bunătatea Dumnezeului meu, luând în minte frica muncii, după cum vezi mi-am luat femeie, dar n-am întinat curățenia trupului. Ci amândoi cu unire păzim fecioria și tăinuim aceasta, zicând că ea este stearpă. Și până acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, păzim noi adevărata curățenie a sufletului și a trupului, pentru dorința și dragostea Ziditorului nostru. Voi adăuga încă și alta, pentru legătura jurământului. Bogăția mea toată nu este mai multă decât numai trei arginți și jumătate, și cu aceștia cumpărând piei, lucrez meșteșugul ciubotelor; și dobânda ce o scot de acolo o despart în două părți: o parte, adică, cea mai dreaptă și de căpetenie, o hărăzesc lui Hristos, împărțind-o la săraci – frații lui Hristos; iar cealaltă parte o cheltuiesc la trebuințele noastre; și așa pururea petrecând, aștept neîncetat pe Judecătorul ce va să vină. Și-mi aduc aminte de cercetarea cea înfricoșătoare ce au să-mi facă demonii cumpliți”.
Aceasta poveste auzind-o Ioan și înspăimântându-se de curata și fericita viața a pururea pomenitului Zaharia (căci așa se numea), l-a lăudat pe el. Apoi binecuvântându-l pe acel minunat bărbat, a ieșit din casa lui cu bucurie și veselie. Și Ioan s-a dus la casa unde găzduia, mulțumind lui Dumnezeu pentru minunile mari ce a văzut. Iar fericitul Zaharia, cel ce întru adevăr era lipsit de mândrie, voind ca să fugă de amăgirea deșertăciunii lumești, și-a lăsat casa sa și a fugit, cu desăvârșire necunoscut tuturor făcându-se.