Viața Sfintei Mucenițe Xenia

Viețile și laudele sfinților se aseamănă cu lumina stelelor; căci precum stelele sunt întărite cu așezarea pe cer și toată partea cea de sub ceruri o luminează, încât acelea care se văd de indieni, nu se ascund nici de sciți, apoi pământul și marea le luminează și îndreptează corăbiile ce plutesc, ale cărora nume deși nu le știm, pentru mulțimea lor, totuși de luminoasa lor podoabă ne minunăm; astfel este și cu lumânarea sfinților.
Deși sunt închise moaștele lor în morminte, însă puterile lor, în partea cea de sub cer, nefiind împrejur mărginite cu hotarele pământești, ne minunăm de viața acelora și de slava cu care preamărește Dumnezeu pe plăcuții Lui, precum a preamărit și pe această plăcută a Sa, Cuvioasa Xenia, a cărei viață minunată, spre lumânarea și chipul celor ce voiesc să slujească cu dragoste lui Dumnezeu, prin scrisoare, s-a dat neamului celui mai de pe urmă de către cei vechi, într-acest chip.
A fost în Roma cea veche un bărbat slăvit și vestit, unul din cei mai mari senatori, care era creștin dreptcredincios și avea numai o fiică, pe care o păzea că pe lumina ochilor, anume Eusebia; acesteia sosindu-i vârsta de nuntă, un boier asemenea cu cinstea de senator, a poftit pe părinții Eusebiei ca să-i dea pe fiica lor spre însoțire fiului său. Părinții sfătuindu-se, au logodit pe Eusebia cu acel tânăr de bun neam, care era asemenea cu cinstea și cu bogăția, și au hotărât ziua în care avea să se săvârșească legiuita nuntă; iar fecioară, fiind plină de dumnezeiasca dragoste, dorea ca Mirelui Celui nestricăcios, Care este mai frumos cu podoabă decât fiii omenești, lui Hristos Domnul, să se facă mireasă, prin veșnica sa feciorie; acea dorire a să o tăinuia înaintea părinților, pentru că știa, că de i-ar fi cunoscut gândul ei, apoi nici c-ar fi voit această să audă, cu totul ar fi oprit-o, cu dragostea amăgind-o, și cu porunca silind-o spre însoțire; de vreme ce având pe aceea singură fiică moștenitoare a tuturor bogățiilor lor, doreau să se mângâie de a ei însoțire și de fii. Fericită Eusebia avea două roabe credincioase ale ei, care din copilărie crescuseră cu dânsa și care slujeau ei cu toată osârdia și dragostea. Deci, luându-le pe ele deosebi, le-a zis: „Voiesc să vă spun un lucru tăinuit, dar mai întâi vă jur pe Domnul Dumnezeu, să nu spuneți nimănui cele ce veți auzi de la mine, pentru că scopul și dorirea inimii mele voiesc să v-o descopăr; deci, păziți ca nimeni din cei dimprejur să nu știe taina mea, și voi mai bine să vă învoiți cu mine, ca și voi să vă mântuiți sufletele voastre și să ajutați ticăloșiei mele”.
Iar roabele i-au zis: „Toate câte vei porunci nouă, stăpâna noastră, le vom face, mai ales că și sufletelor noastre are să le fie de folos înțelegerea ta; deci, gata suntem, ca mai bine să murim pentru tine, decât să spunem cuiva ceva, despre cele ce ai să ne grăiești”. Iar fecioara le-a zis: „Știți că părinții mei vor să mă mărite, iar mie nici prin minte nu mi-a venit cândva să cuget aceea, adică să mă gândesc la nuntă, și foarte greu îmi este lucrul acesta pe care părinții mei s-au sfătuit să-l facă; pentru că este viața aceasta numai umbră, fum și vis. Deci să mă ascultați pe mine, să luăm de obște viață curată, și de va fi voia Domnului cu scopul meu, și voi de vă veți uni cu sfatul meu și veți păzi cele ce vă spun, apoi ce se va cădea nouă să facem, vom chibzui; dar să mă credeți că de ar ști despre aceasta părinții mei și ar voi ca cu silă să mă îndemne la nuntă, apoi chiar de m-ar da focului, sabiei sau fiarelor, nicidecum nu vor putea să mă întoarcă de la scopul meu, ajutându-mi Dumnezeu”.
Auzind acestea, amândouă roabele au zis: „Voia Domnului să fie, căci și noi ne învoim cu scopul tău; și mai bine dorim ca și tine, stăpâna noastră, să murim cu tine decât să te vădim”. Unele ca acestea auzind fericită Eusebia de la slujnicele sale, a preamărit pe Dumnezeu; și având cele trei fecioare dragoste întocmai către Hristos, gândeau în toate zilele cum ar face, ca dorirea lor să poată ajunge întru săvârșire; deci se rugau lui Dumnezeu să le dea sfat bun.
Iar din ziua aceea în care s-a dat pe sine întru dragostea Domnului, Eusebia sfătuindu-se la viață curată pe ascuns de părinți, prin mijlocirea celor două roabe ale sale, împărțea la cei ce aveau trebuință, aurul, argintul și toate lucrurile cele ce erau de preț. Încă au mai împărțit acele roabe și simbriile lor pe care le aveau, pregătindu-se pentru sărăcie, pentru dragostea lui Hristos; apropiindu-se ziua nunții, fericită Eusebia sfătuindu-se cu roabele sale, și-a schimbat noaptea îmbrăcămintea din chipul cel femeiesc în cel bărbătesc și luând niște aur pentru trebuință, a ieșit din casă, neștiind nimeni, întâmplându-se ușile deschise.
Și însemnându-se cu semnul Crucii, a zis către Hristos Dumnezeu: „Tu fii cu noi, Fiul lui Dumnezeu, și arată-ne calea în care vom merge, căci pentru dragostea Ta lăsăm casa și pe toate din ea, și voim mai bine să ne înstrăinăm și în necazuri să viețuim, pe Tine dorindu-Te și pe Tine căutându-Te”. Astfel ieșind din casă, s-a rugat cu lacrimi, plângând și bucurându-se; apoi Sfânta Eusebia zicea pe cale către roabele sale: „Voi de acum să-mi fiți surori și eu mai vârtos voi sluji vouă în toate zilele vieții mele, dar, o! stăpânele mele, să defăimăm toate pentru Dumnezeu, și să nu căutăm nimic pe pământ, decât numai să mântuim sufletele noastre; să fugim de grijile cele deșarte ale vieții și vătămătoare de suflet, și să credem Domnului, care a zis: Toți cei ce-și vor lăsa pentru numele Meu, tată, mamă, casă, sau țarini, vor lua însutit și vor moșteni viața cea veșnică. Astfel, surorile mele, să ne mântuim sufletele noastre”.
Despre acestea grăind sfânta către dânsele, s-au dus la mare și găsind o corabie care avea să plece spre hotarele Alexandriei, au dat chiria și s-au așezat într-însa, apoi, fiind și vântul prielnic, în puține zile au ajuns la Alexandria; iar de acolo plecând, s-au dus într-o insulă Coș de la Halicarnas, cetatea Cariei, fiind departe la cincisprezece mii de pași; căci alergau pretutindeni, voind să afle un loc necunoscut, că nu cândva să fie găsite de părinți. Deci, petrecând în aceea insulă mai fără frică, și-au schimbat chipul cel bărbătesc în femeiesc și găsind o casă mică într-un loc deosebit, viețuiau acolo, mulțumind lui Dumnezeu, Căruia se rugau de-a pururea să le trimită un om duhovnicesc, care ar putea să le îmbrace în rânduiala monahicească și să aibă grijă de sufletele lor.
Sfânta Eusebia sfătuia pe prietenele sale, zicându-le: „Mă rog vouă, surorile mele, pentru Domnul să păzim taina noastră, adică să nu spunem nimănui patria noastră și scopul pentru care am plecat din casa părintească, și care îmi este numele meu, că nu cumva, după nume și după patria mea, de unde am plecat, cercetând părinții mei să afle. Deci, vă jur pe Dumnezeu, ca toate acelea să le păziți până la sfârșitul vieții mele și să nu spuneți nimănui nimic despre cele ce s-au făcut și se vor face de noi. Și de va întreba cineva de numele meu, să spuneți că mă numesc Xenia, care se tâlcuiește „străină”; că acum, precum mă vedeți, mă înstrăinez, lăsându-mi casa și părinții, pentru Dumnezeu; și de acum înainte, nici voi să nu mă mai numiți Eusebia, ci Xenia, deoarece nu am aici cetate stătătoare, ci înstrăinându-mă cu voi împreună, în viața aceasta, caut pe cea viitoare”.
Sfânta zicând acestea către roabele sale, ele au făgăduit să păzească toate cele poruncite lor, și de atunci sfânta, mireasa lui Hristos, era numită Xenia, în loc de Eusebia. Odată plecându-și genunchii împreună cu surorile, au început a plânge și a grăi: „Dumnezeule, fă cu noi, străinele și săracele, mila Ta cea mare, precum ai făcut cu toți sfinții Tăi, și ne trimite, Stăpâne, un om plăcut Ție, prin care am putea să ne mântuim și noi, smeritele”.
Pe când se rugau astfel, Sfânta Xenia cu surorile, ieșind din casă în care locuiau, văzură un bătrân cinstit, cărunt la păr, venind de la țărm, îmbrăcat monahicește, a cărui față era ca un înger, și alergând la dânsul sfânta fecioară a căzut la picioarele lui, plângând și zicând: „Omule al lui Dumnezeu, să nu treci cu vederea cele înstrăinate în țara îndepărtată, să nu te întorci de către nevoiașele cele sărace, nici să te îngrețoșezi de rugămintele păcătoaselor; ci te aseamănă Sfântului Apostol Pavel și ne fii nouă povățuitor și învățător, precum acela a fost Sfintei Tecla; adu-ți aminte de răsplătirea drepților, gătită de la Dumnezeu, și mă mântuiește împreună cu aceste două surori”.
Auzind acestea slujitorul lui Dumnezeu, s-a pornit pe lacrimi și a zis către dânsa: „Ce voiești să vă fac?”. Ea a răspuns: „Să ne fii părinte și învățător după Dumnezeu și să ne arăți unde am putea să ne mântuim; pentru că suntem străine și nu știm unde să ne ducem, că ne rușinăm a ne arăta la oameni”. Iar el a zis către dânsele: „De unde sunteți și care este pricina, de sunteți așa singure?”. Sfânta răspunse: „Suntem din țara îndepărtată, robule al lui Hristos, și ne-am sfătuit ca să plecăm împreună din patria noastră și să venim în aceste locuri; apoi ne-am rugat lui Dumnezeu, ziua și noaptea, să ne trimită un om, prin care am putea să ne mântuim și acum Dumnezeu ne-a arătat pe cuvioșia ta, care poți să miluiești neputințele noastre”.
Sfântul bătrân a grăit: „Credeți-mă surorilor, că și eu sunt străin aici, precum mă vedeți, vin de la Sfintele Locuri, unde m-am închinat, și mă întorc în patria mea”. Roaba lui Hristos îi zicea: „Din ce parte ești, cuvioșia ta, stăpânul meu?”. El a răspuns: „Eu sunt din părțile Cariei, din cetatea Milasa”. Mireasa lui Hristos i-a zis iarăși: „Rogu-mă sfinției tale, să ne spui vrednicia ta, că mi se pare că ești episcop?”. Bătrânul zise către dânsa: „Iartă-mă soră, sunt un om păcătos și nevrednic de chipul monahicesc, dar cu mila lui Dumnezeu sunt prezbiter și egumen al unei mici adunări de frați, în mănăstirea Sfântului și preaslăvitului Apostol Andrei, iar numele meu este Pavel”.
Auzind acestea roaba lui Hristos, a lăudat pe Dumnezeu, zicând: „Slavă Ție, Dumnezeule, că m-ai ascultat pe mine săraca și mi-ai trimis om, să mă mântuiască, împreună cu aceste două surori, precum ai trimis Sfintei Tecla pe Sfântul Pavel”. Apoi a zis către bătrân: „Rogu-mă ție, robule al lui Dumnezeu, să nu ne treci cu vederea pe noi străinele, ci fii părintele nostru după Dumnezeu”. Grăit-a lor fericitul Pavel: „V-am spus că și eu sunt străin și nu știu ce bine să vă fac aici, dar de voiți să mergeți în cetate, apoi nădăjduiesc că Domnul va face milă cu voi și mă voi îngriji de voi după puterea mea”. Fecioarele căzând la bătrân, cu lacrimi au zis: „Așa, robul lui Dumnezeu, ia-ne cu tine și vom merge oriunde ne vei porunci, numai să faci milă cu noi străinele și să ne fii povățuitor spre viața cea veșnică”.
Luând cu sine robul lui Dumnezeu pe acele sfinte fecioare, au venit în cetatea Milasa, și au găsit acolo niște case la loc liniștit și aproape de biserică, pe care Sfânta fecioară Xenia, cumpărându-le cu aurul ce luase de acasă, a zidit o biserică nu mare, în numele Sfântului și marelui Mucenic Ștefan, și în scurtă vreme a așezat și o mănăstire mică de fecioare, făcându-le mirese ale lui Hristos.
Acolo se îngrijea de dânsele Sfântul Pavel egumenul, de ale cărui mâini a fost tunsă Xenia, împreună cu amândouă roabele sale, în rânduiala monahicească. Și nimeni n-a cunoscut, până la sfârșitul ei, de unde era acea fecioară, nici pentru care pricină a plecat din patria sa, și care este adevăratul ei nume, pentru că se numea Xenia, adică străină. Iar Cuviosul Pavel spunea celor ce-l întrebau despre acele fecioare: le-am luat din insula Coș și le-am adus aici. Deci, toți le socoteau că sunt de acolo, de aceea și mănăstirea se numea „Cos”, după numele insulei aceleia.
Dar nu după multă vreme a adormit întru Domnul, Chiril, episcopul acelei cetăți și a fost ales la pe scaun în locul lui, Cuviosul Pavel, egumenul mănăstirii Sfântul Andrei. Acela primind vrednicia de episcop, și mergând în mănăstirea de fecioare a sfințit pe Xenia diaconiță, ca pe una ce era cu adevărat vrednică de aceasta. Căci în trup fiind, avea viață îngerească, și cu toate că era crescută întru multe dulceți și desfătări, fiind fiică de senator, însă la atât de aspră viață s-a deprins, încât pe o cale nouă, neobișnuită, se vedea că se suie spre pustniceasca desăvârșire.
De înfrânarea ei se temeau diavolii și de postul și nevoința ei biruindu-se, nu îndrăzneau nici a se apropia de dânsa: pentru că mânca uneori a doua zi, alteori a treia zi, iar de multe ori și toată săptămâna petrecea fără hrană. Și când era să primească hrană, nici verdețuri nu mânca, nici linte, nici vin, nici untdelemn, nici poame de grădină, nici orice alte mâncări de cele bune, afară numai de puțină pâine, udată cu lacrimile sale. Și luând din cădelniță cenușă, își presăra pâinea sa; aceasta o făcea în tot timpul vieții sale, împlinind cuvântul prorocesc: Cenușă cu pâine am mâncat și băutura mea cu plângere am amestecat. Și se sârguia în tot timpul ca să-și tăinuiască înfrânarea aceasta chiar de surorile sale; numai acele două roabe ale ei împreună viețuitoare o priveau în taină ce face, și singure urmau vieții ei celei îmbunătățite.
Atâta râvnă era într-însa, încât de cu seară, până în timpul cântării Utreniei, sta toată noaptea, ridicându-și mâinile în sus, rugându-se, și așa în toate serile era văzută de surori în taină, iar uneori plecându-și genunchii de cu seară, până la timpul cântării Utreniei, și până dimineața se ruga, cu multe lacrimi, și astfel întotdeauna slujea Domnului, iar aceasta o făcea cu smerenie, încât mai jos decât toți se socotea pe dânsa. Dar cine va putea spune celelalte fapte bune ale ei? Ce fel de cuvinte vor fi de ajuns, să spună toate isprăvile ei? Ce vom zice de blândețea ei? Pentru că nu a fost văzută mâniindu-se cândva, nici a întinat viața ei vreo deșartă slavă și îngâmfare. Fața ei era smerită, cu mintea înțeleaptă, căutătura neîmpodobită, trupul chinuit cu pustniceștile osteneli și inima ei pașnică, nici o tulburare având.
Apoi ce bunătăți nu erau într-însa? Priveghere de-a pururea, înfrânare mare, smerenie nespusă și dragoste nemăsurată; pe cei din nevoi ajuta, cu cei ce pătimeau, împreună pătimea, spre păcătoși se milostivea, iar pe cei rătăciți îi povățuia la calea pocăinței. Despre hainele ei nici nu se poate grăi, pentru că purta niște zdrențe și chiar de aceea se socotea pe dânsa că este nevrednică. Și toată viața ei era întru umilință și întru vărsarea lacrimilor celor neîncetate; și mai degrab puteai să vezi izvoarele apelor în vreme de arșiță secând, decât ochii ei încetând de lacrimi, care, de-a pururea, spre iubitul mirele său Hristos izvorau ca pâraie de lacrimi; dorind ca să-L vadă pe El față către față și cu David grăia: Când voi veni și mă voi arăta feței lui Dumnezeu, feței preadulcelui Mirelui meu, făcutu-s-au lacrimile mele pâine ziua și noaptea.
Iar când s-a apropiat fericitei Xenia, pururea pomenită și nevinovată mireasă a lui Hristos, vremea ducerii ei din vremelnica viață, a sosit pomenirea Sfântului Efrem, care a fost altădată în cetatea aceea episcop; și a mers fericitul episcop Pavel cu tot clerul său în satul care se numește Levchin, pentru că acolo era biserica Sfântului episcop Efrem, și într-însa erau cinstitele lui moaște.
În acest timp Cuvioasa Xenia, chemând pe toate surorile sale în biserica mănăstirii, a început a grăi către dânsele: „Stăpânele mele și surori, știu câta dragoste mi-ați arătat, cum ați suferit și mi-ați ajutat mie, străinei; și acum mă rog vouă, să arătați dragostea voastră și să mă pomeniți pe mine săraca, păcătoasa și străina, întru rugăciunile voastre, milostiv făcând mie pe Dumnezeu, ca să nu mă împiedice păcatele mele, ci cu rugăciunile voastre să trec la Hristosul meu, că iată acum sfârșitul meu s-a apropiat și în durere îmi este sufletul și în necaz foarte; căci nepregătită am să ies din trupul meu”. Iar părintelui nostru, episcopul Pavel, nefiind aici, voiesc să-i spuneți în locul meu când va veni, că așa a zis săraca Xenia: „Pentru Dumnezeu, cinstite părinte, pomenește străinătatea mea; că tu m-ai povățuit și m-ai adus în viața aceasta; deci roagă-te pentru mine, ca să nu mă rușineze Domnul întru a mea nădejde”.
Acestea auzindu-le toate surorile, au început a plânge și a zice: „Stăpâna noastră și povățuitoarea sufletelor noastre, cum ne lași pe noi în sărăcie și în nevoi? Cine ne va povățui de acum pe calea vieții? Cine ne va învăța sau cine se va mai ruga pentru lenevirea noastră? Nu, stăpâna, într-o vreme ca aceasta să nu ne lași pe noi; adu-ți aminte că tu singură ne-ai adunat pe noi în această ogradă a ta, îngrijește-te de sufletele noastre, stăpâna, și te roagă lui Dumnezeu, ca să-ți prelungească viața încă o bucată de vreme pentru noi săracele, ca să ne povățuiești la mântuire”.
Apoi au început și cele două roabe a cădea la picioarele ei și cu amar a zice: „Ne lași acum pe noi, stăpâna noastră, fără noi te duci de aici? Dar, ce vom face noi? Ce vom lucra într-o țară străină noi, nemernicele? O! vai de noi săracele, nevoiașele și străinele, că n-am avut grijă de noi și pentru aceasta vrei să ne lași pe noi singure, doamna noastră? Adu-ți aminte de necazurile pe care le-am îndurat cu tine, adu-ți aminte de străinătatea noastră și a ta, întru care părtașe ți-am fost ție; adu-ți aminte că întru toate cu osârdie ți-am slujit, adu-ți aminte și te roagă lui Dumnezeu pentru noi, ca să ne ia și pe noi cu tine, stăpâna noastră”.
Deci, făcându-se multă tânguire, a început și însăși Cuvioasa Xenia, plângând a zice: „Știți, surorile mele, că mai înainte de timp striga Apostolul Petru, zicând: Nu va zăbovi Domnul nostru făgăduința, precum unii o socotesc zăbovire; ci îndelung rabdă spre noi, nevrând ca să piară cineva, ca toți să vină la pocăință. Și va veni ziua Domnului ca un fur! Deci, acestea știindu-le, surorile mele, să nu ne lenevim într-aceasta puțină vreme, ci să ne trezim, să aprindem candelele noastre, să luăm untdelemn în vasele noastre, să ne pregătim a ieși întru întâmpinarea Mirelui, de vreme ce nu știm în ce ceas ne va chema pe noi Domnul, că iată secerișul a sosit și lucrătorii sunt gata și numai porunca Stăpânului o așteaptă”.
Aceasta grăindu-le sfânta, și toate plângând și căzând la picioarele ei, cuvioasa ridicându-și mâinile ei spre cer, cu multe lacrimi s-a rugat, zicând așa: „Dumnezeule, cel ce ai acoperit până astăzi străinătatea mea, ascultă-mă pe mine săraca și păcătoasa roaba Ta, fii milostiv roabelor Tale acestea, surorile mele, ferește-le și păzește-le de toate meșteșugurile diavolești, spre slava și lauda sfântului Tău nume. Rogu-mă Ție, Dumnezeul meu, adu-Ți aminte de aceste două surori ale mele, care împreună cu mine s-au înstrăinat pentru dragostea Ta și precum în această viață vremelnică nu s-au despărțit de mine, așa și întru Împărăția Ta, nu ne despărți pe noi, ci împreună ne învrednicește în cămara Ta”.
Astfel rugându-se, a poftit pe toate surorile să iasă o vreme, și s-o lase pe ea singură să se liniștească puțin. Deci, ieșind toate din biserică, s-a închis singură ea, iar cele două roabe ale ei stând înaintea ușii, priveau înăuntru pe ascuns și o vedeau cum plecându-și la pământ genunchii săi, se ruga; apoi în chipul Crucii, cu fața la pământ, a făcut rugăciune, și stând ea astfel multă vreme, îndată a strălucit o lumină în biserică, ca un fulger la vedere, și bună mireasmă a început a ieși din biserică, iar ele intrând degrabă înăuntru și voind să o ridice de la pământ, au aflat-o adormită întru Domnul, în 24 zile ale lunii ianuarie, într-o zi de sâmbăta, și în ceasul al șaselea din zi.
Apoi, ieșind cele două surori plângând, au chemat pe altele, zicând: „Maicile și surorile noastre, veniți să ne tânguim pentru sărăcia cea de obște; veniți să plângem de căderea cea prin moarte a stâlpului nostru, ne-am lipsit de cinstită maica noastră și am rămas singure; Sfânta Xenia, maica noastră, a murit”.
Intrând toate în biserică, au văzut-o că se mutase din cele de aici, și făcură plângere și tânguire foarte mare. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, vrând să arate tuturor ce fel de comoară ascunsă era pe pământ, a arătat un semn mare și prealuminat pe cer, pentru că în ceasul acela în care Cuvioasa Xenia și-a dat cuviosul său suflet în mâinile Domnului, pe la amiază, văzduhul fiind înseninat și curat, s-a arătat pe cer, deasupra mănăstirii celei de fecioare, o cunună de stele foarte luminoasă având în mijlocul său o cruce, strălucind mai mult decât soarele; și a fost văzut semnul acela de toți. Iar cetățenii cei din Milasa, împreună cu episcopul lor Pavel, fiind încă în satul Levchin, și văzând semnul cel de pe cer, se mirau și întru nepricepere se întrebau ce este aceasta. Iar fericitul episcop Pavel, înțelegând cu duhul, a zis către toată mulțimea poporului: „Maica Xenia a adormit și pentru dânsa este semnul minunii”. Și îndată, sfârșind Liturghia, s-a întors în cetate cu tot poporul care fusese la praznic și aflară cetățenii, precum le-a spus lor episcopul, pe Sfânta Xenia moartă.
Deci, s-a adunat la mănăstirea de fecioare mare mulțime de bărbați și de femei cu copii, atrași de semnul cel văzut pe cer, și strigau, zicând: „Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, că mulțime de sfinți Ți-au plăcut Ție în taină! Slavă Ție, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai întrupat și de bunăvoie Te-ai răstignit pentru noi păcătoșii, că ai arătat tuturor comoara Ta cea mare, care până acum aici era tăinuită! Slavă Ție, Stăpâne, că pe a Ta cetate, Milasa, ai învrednicit-o ca să fie cămară și vistierie a comorii Tale acesteia, care a ținut întru sine până acum pe acest mărgăritar prea scump, de mare preț, pe sfânta Ta mireasă, pe care ai luat-o în cămara Ta cea cerească, iar curatul și sfântul ei trup l-ai lăsat cetății Tale spre pază!”.
Astfel, toți plângând și privind spre cununa și crucea care se vedeau pe cer, tot poporul cel iubitor de Hristos, dar mai ales partea femeiască, cuprinzându-se de râvnă, cu mare glas striga către Sfântul episcop Pavel: „Să nu ascunzi slava cetății noastre, cuvioase episcop, nici să taci laudele noastre, să nu ascunzi pe mărturisitorul cel arătat nouă de Dumnezeu. Arată făclia cea luminoasă, care până acum a fost sub obroc, și în taină a luminat. Arat-o la toți, ca să vadă toți potrivnicii noștri, și să cunoască la ce fel de stăpân slujim. Să vadă elinii și să se rușineze. Să vadă iudeii taina Crucii și să cunoască că Acela pe care ei L-au răstignit, este Dumnezeu. Să vadă toți cei ce vrăjmășesc asupra Crucii lui Hristos și să se tânguiască. Să vadă cum și după moarte preamărește pe robii Săi, Stăpânul îngerilor, să vadă toți cu ce slavă se încununează de la Dumnezeu Xenia, mireasa Lui, ea, care de oameni se socotea că este străină neștiută și roabă; să vadă toți de ce fel de dar și cinste s-a învrednicit cetatea noastră cea săracă”.
Deci, poporul cu episcopul și cu prezbiterii s-au apropiat de cinstitul trup al Sfintei Xenia și punându-l pe pat, precum se cade, au aprins multe lumânări și tămâie, iar episcopul împreună cu prezbiterii au luat patul pe umerii lor și cântând, s-au dus în mijlocul cetății. Și se mirau toți de minunea cea preaslăvită, ce se făcea, căci, când mergeau cu patul pe care era dus trupul sfintei, mergea deasupra patului și cununa cea cu crucea arătată pe cer; iar când au pus patul în mijlocul cetății, a stat și cununa deasupra patului. Și s-au adunat și din satele de prin împrejurimi mulțime de popor fără de număr, văzând acel semn prea luminat pe cer, și s-a umplut cetatea de adunarea poporului, încât era într-însa mare strâmtoare. Iar fericitul episcop Pavel, cu poporul, tot în noaptea aceea spre duminică, a petrecut-o lingă sfânta, priveghind și cântând până la ziuă. Și multe tămăduiri se făceau de la moaștele ei, pentru că toți, de orice boală erau cuprinși, numai cât se atingeau de patul sfintei, îndată dobândeau tămăduire.
Sosind ziua Sfintei Duminici, au acoperit cu pânze curate cinstitul trup al Cuvioasei Xenia și cântând deasupra gropii, au dus-o până la locul ce se cheamă Sichinie, care este la intrarea cetății dinspre miazăzi; căci mai înainte de mutarea sa, sfântă a poftit ca acolo să-i pună trupul ei. Și vedea iarăși tot poporul că trupul ei ducându-se cu patul, mergea și cununa cea de stele cu crucea cea văzută pe cer, urmând patului; și iarăși când se oprea patul, sta deasupra și cununa aceea. Apoi, făcându-se îngroparea, au împărțit oamenii între ei în mici bucăți, pânzele cele subțiri, ce au fost pe cinstitele moaște și le păstrau la dânșii cu credință, spre tămăduirea a diferite boli.
Deci, ungând episcopul cu mir sfântul trup al Cuvioasei Xenia, după obicei, l-a pus în mormânt nou, și desăvârșindu-se cinstita îngropare, îndată cununa de stele care strălucea pe cer s-a făcut nevăzută. Și multe tămăduiri se dădeau de la mormântul sfintei, tuturor celor ce cu credință se apropiau. Iar nu după multă vreme, a murit și una din roabele Cuvioasei Xenia, apoi după dânsa și cealaltă degrab s-a dus la veșnica viață, și le-au îngropat pe amândouă la picioarele sfintei lor stăpâne.
Când era să moară cea de-a doua, au venit la dânsa toate monahiile, și jurând-o, o rugau, să le spună toate faptele Cuvioasei Xenia; iar ea văzându-se că este acum spre sfârșit, le-a spus cu de-amănuntul toate cele despre sfânta: din care părinți și de unde a fost și pentru care pricină a fugit de acasă și din patria sa cu amândouă roabele sale; apoi, cum și-a tăinuit numele ei, pentru că numele ei din naștere era Eusebia, și l-a schimbat în Xenia, de vreme ce se înstrăina pentru dragostea lui Dumnezeu; și toți s-au înștiințat despre viața cea neștiută a miresei lui Hristos, Xenia.
Astfel, această cuvioasă a plăcut lui Dumnezeu, căci, deși de lume era străină, dar cerului era locuitoare. Văzută era în trup, dar s-a asemănat cu îngerii cei fără de trup. S-a dezbrăcat de trup, ca de o haină și a călcat pe diavolul, ca pe un balaur. A socotit lumea aceasta precum gunoaiele și și-a păzit ca pe o neprețuită comoară fecioria sa neprihănită. S-a logodit cu dragostea lui Hristos, s-a încununat cu credința, și ceea ce a nădăjduit, aceea a câștigat; iar acum se bucură în cămara Mirelui său Celui fără de moarte. Și cu rugăciunile sale mult ajută credincioșilor, pentru că moartea n-a omorât puterile ei, nici facerile de bine ale ei nu le-a hotărnicit într-un loc; pentru că multe fapte bune a făcut pentru Hristos; de aceea și Hristos ne arată multă milostivire nouă, dacă cerem sfintele rugăciuni ale iubitei Sale mirese.
După moartea ei, trecând câtăva vreme, a murit și Cuviosul Pavel episcopul, duhovnicescul părinte al Sfintei Xenia, placând și acela lui Dumnezeu desăvârșit; căci cu rugăciunile lui se goneau diavolii, și toate boalele se tămăduiau; și a fost îngropat în biserica Sfântului Apostol Andrei, unde a fost mai înainte egumen, iar sufletul său cel sfânt a stat înaintea lui Dumnezeu, întru slava sfinților. Cu a cărui caldă folosire către Dumnezeu și cu rugăciunile Cuvioasei Eusebia, care s-a numit Xenia, și cu ale amândurora sfintelor roabelor ei, Domnul să ne învrednicească și pe noi milei Sale, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.