El a dus o viață fără prihană și s-a însoțit cu femeie după legea nunții, pe vremea împărăției potrivnicului lui Dumnezeu, Iulian Paravatul. Încă până a nu se sfârși ospățul nunții, a arătat pentru Dumnezeu, Hristosul său, mare râvnă și dragoste. Și era în cetatea aceea o capiște a unui idol necurat, care se numea „Tihis”, adică noroc. Capiștea aceea era vestită, pentru că împăratul Iulian în toate zilele își aducea necuratele sale jertfe, când mergea în Cezareea.
Iar când se săvârșea nunta lui Eupsihie, s-a întâmplat atunci de era și praznicul necuratului idol. Și văzând Sfântul Eupsihie pe elini, care atunci erau mulți în Cezareea, că mergeau să aducă jertfe în capiștea lor, s-a aprins cu râvna pentru Domnul. Luând cu sine mulțime de creștini, s-au dus și au sfărâmat idolii și capiștea idolească au dărâmat-o până în temelie. Și îndată elinii aceia au înștiințat pe împăratul Iulian. Iar Sfântul Eupsihie, știind pătimirile cele ce erau să-i vină lui pentru aceea, a împărțit săracilor averea în vremea aceea și, mai înainte, se pregătea spre muceniceasca nevoință, petrecând în post și în rugăciuni.
Iar împăratul Iulian, când a auzit de dărâmarea capiștei zeilor săi care se făcuse în Cezareea Capadochiei, s-a umplut de mare supărare, mâniindu-se nu numai asupra lui Eupsihie, ci și asupra întregii cetăți. Apoi îndată a poruncit ca pe toți cetățenii cei cinstiți să-i prindă, și pe unii cu moarte să-i pedepsească, iar pe alții în surghiun să-i trimită și averile lor să le jefuiască; ba încă și de la toate bisericile Cezareei să se ia averile, iar pe clerici a poruncit să-i oblige la serviciul militar și să-i ducă cu sila în cete. Apoi a luat cinstitul nume al cetății Cezareea, cu care se cinstise pe vremea împărăției lui Claudiu cetatea aceea și a poruncit să i se dea numele cel mai dinainte, adică Maza, căci așa se numea mai înainte. Și a numărat-o pe aceea printre sate, ștergând-o din numărul cetăților celor cinstite, și a pus dajdie mare asupra credincioșilor creștini, a locuitorilor de acolo; iar capiștea cea dărâmată, cu multă grabă a poruncit creștinilor să o zidească iarăși. Pentru că se făgăduia cu jurământ, că nu va înceta de a face rău cetății, nici va lăsa pe Galileeni - că așa numea el pe creștini - fără să poarte pe grumajii și pe capetele lor bucăți din capiște, până ce se va ridica iarăși capiștea cea risipită a zeilor elinești. Și ei s-ar fi încercat să săvârșească acel lucru, dacă nu ar fi ajuns grabnica pieire pe împăratul cel urât de Dumnezeu. Iar pe Sfântul Eupsihie, a poruncit să-l muncească și să-l silească spre jertfa idolească ca pe cel dintâi pricinuitor al risipirii aceleia.
Deci sfântul fiind ținut în legături, îl scoteau adesea la întrebare și îl munceau, apoi îl sileau la slujirea idolească; pentru că i-ar fi iertat îndrăzneala, că risipise capiștea, numai dacă s-ar fi închinat idolilor. Însă ostașul lui Hristos nu s-a supus nicidecum, ci stătea cu bărbăție în mărturisirea numelui lui Hristos. Atunci l-au spânzurat pe un lemn de muncire și l-au strujit cu piepteni de fier, până la cele dinăuntru, însă se întărea de îngerul ce i se arătase în munci. Apoi, după multe și grele munci, i-au tăiat capul cu sabia și s-a văzut o minune, că în loc de sânge a curs din răni lapte și apă, și, luând credincioșii sfântul lui trup, l-au îngropat cu cinste.
Iar cetatea se chinuia de mânia tiranului, mai ales când a trecut prin țara Capadochiei asupra perșilor și se apropia de Cezareea; apoi se lăuda că va risipi cetatea până în sfârșit. Și a ieșit în întâmpinarea lui Sfântul Vasile cel Mare, dându-i cinste ca unui împărat și aducându-i spre binecuvântare trei pâini de orz, cu care se hrănea singur. Dar împăratul a poruncit ostașilor săi, să ia acele pâini, iar Sfântului Vasile să-i dea o sarcină de fân, zicându-i în batjocură: „Tu ne-ai dat orz, hrană dobitocească, iar tu primești de la noi fân”. Sfântul Vasile a răspuns: „Noi, o, împărate, ți-am adus de acelea cu care ne hrănim, iar tu ne-ai dat hrană dobitocească. Cu adevărat ne batjocorești, deoarece cu puterea ta nu poți să prefaci acel fân în pâine și în hrana firii omenești”.
Atunci, mâniindu-se Iulian, a zis către sfântul: „Să știi cu adevărat, cu acel fân te voi hrăni, când mă voi întoarce din Persia pe aici, pentru că voi răsturna și voi risipi această cetate până la temelie; cu plugul voi ara locul acesta, ca mai bine grâu să rodească decât oameni. Pentru că poporul ascultând de sfatul tău, a îndrăznit a strica chipul și capiștea Fortunii, adică a Norocului”.
Împăratul zicând aceasta cu mânie, s-a dus în calea sa. Dar a pierit acolo degrabă, fiind ucis de Marele Sfânt Mucenic Mercurie, precum se scrie de aceasta în viața Sfântului Vasile cel Mare. Apoi, după uciderea lui Iulian, poporul din Cezareea a zidit o biserică foarte frumoasă deasupra mormântului Sfântului Mucenic Eupsihie și au izvorât izvoare de tămăduiri din sfintele lui moaște, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit în veci. Amin.
Iar când se săvârșea nunta lui Eupsihie, s-a întâmplat atunci de era și praznicul necuratului idol. Și văzând Sfântul Eupsihie pe elini, care atunci erau mulți în Cezareea, că mergeau să aducă jertfe în capiștea lor, s-a aprins cu râvna pentru Domnul. Luând cu sine mulțime de creștini, s-au dus și au sfărâmat idolii și capiștea idolească au dărâmat-o până în temelie. Și îndată elinii aceia au înștiințat pe împăratul Iulian. Iar Sfântul Eupsihie, știind pătimirile cele ce erau să-i vină lui pentru aceea, a împărțit săracilor averea în vremea aceea și, mai înainte, se pregătea spre muceniceasca nevoință, petrecând în post și în rugăciuni.
Iar împăratul Iulian, când a auzit de dărâmarea capiștei zeilor săi care se făcuse în Cezareea Capadochiei, s-a umplut de mare supărare, mâniindu-se nu numai asupra lui Eupsihie, ci și asupra întregii cetăți. Apoi îndată a poruncit ca pe toți cetățenii cei cinstiți să-i prindă, și pe unii cu moarte să-i pedepsească, iar pe alții în surghiun să-i trimită și averile lor să le jefuiască; ba încă și de la toate bisericile Cezareei să se ia averile, iar pe clerici a poruncit să-i oblige la serviciul militar și să-i ducă cu sila în cete. Apoi a luat cinstitul nume al cetății Cezareea, cu care se cinstise pe vremea împărăției lui Claudiu cetatea aceea și a poruncit să i se dea numele cel mai dinainte, adică Maza, căci așa se numea mai înainte. Și a numărat-o pe aceea printre sate, ștergând-o din numărul cetăților celor cinstite, și a pus dajdie mare asupra credincioșilor creștini, a locuitorilor de acolo; iar capiștea cea dărâmată, cu multă grabă a poruncit creștinilor să o zidească iarăși. Pentru că se făgăduia cu jurământ, că nu va înceta de a face rău cetății, nici va lăsa pe Galileeni - că așa numea el pe creștini - fără să poarte pe grumajii și pe capetele lor bucăți din capiște, până ce se va ridica iarăși capiștea cea risipită a zeilor elinești. Și ei s-ar fi încercat să săvârșească acel lucru, dacă nu ar fi ajuns grabnica pieire pe împăratul cel urât de Dumnezeu. Iar pe Sfântul Eupsihie, a poruncit să-l muncească și să-l silească spre jertfa idolească ca pe cel dintâi pricinuitor al risipirii aceleia.
Deci sfântul fiind ținut în legături, îl scoteau adesea la întrebare și îl munceau, apoi îl sileau la slujirea idolească; pentru că i-ar fi iertat îndrăzneala, că risipise capiștea, numai dacă s-ar fi închinat idolilor. Însă ostașul lui Hristos nu s-a supus nicidecum, ci stătea cu bărbăție în mărturisirea numelui lui Hristos. Atunci l-au spânzurat pe un lemn de muncire și l-au strujit cu piepteni de fier, până la cele dinăuntru, însă se întărea de îngerul ce i se arătase în munci. Apoi, după multe și grele munci, i-au tăiat capul cu sabia și s-a văzut o minune, că în loc de sânge a curs din răni lapte și apă, și, luând credincioșii sfântul lui trup, l-au îngropat cu cinste.
Iar cetatea se chinuia de mânia tiranului, mai ales când a trecut prin țara Capadochiei asupra perșilor și se apropia de Cezareea; apoi se lăuda că va risipi cetatea până în sfârșit. Și a ieșit în întâmpinarea lui Sfântul Vasile cel Mare, dându-i cinste ca unui împărat și aducându-i spre binecuvântare trei pâini de orz, cu care se hrănea singur. Dar împăratul a poruncit ostașilor săi, să ia acele pâini, iar Sfântului Vasile să-i dea o sarcină de fân, zicându-i în batjocură: „Tu ne-ai dat orz, hrană dobitocească, iar tu primești de la noi fân”. Sfântul Vasile a răspuns: „Noi, o, împărate, ți-am adus de acelea cu care ne hrănim, iar tu ne-ai dat hrană dobitocească. Cu adevărat ne batjocorești, deoarece cu puterea ta nu poți să prefaci acel fân în pâine și în hrana firii omenești”.
Atunci, mâniindu-se Iulian, a zis către sfântul: „Să știi cu adevărat, cu acel fân te voi hrăni, când mă voi întoarce din Persia pe aici, pentru că voi răsturna și voi risipi această cetate până la temelie; cu plugul voi ara locul acesta, ca mai bine grâu să rodească decât oameni. Pentru că poporul ascultând de sfatul tău, a îndrăznit a strica chipul și capiștea Fortunii, adică a Norocului”.
Împăratul zicând aceasta cu mânie, s-a dus în calea sa. Dar a pierit acolo degrabă, fiind ucis de Marele Sfânt Mucenic Mercurie, precum se scrie de aceasta în viața Sfântului Vasile cel Mare. Apoi, după uciderea lui Iulian, poporul din Cezareea a zidit o biserică foarte frumoasă deasupra mormântului Sfântului Mucenic Eupsihie și au izvorât izvoare de tămăduiri din sfintele lui moaște, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit în veci. Amin.
Nessun commento:
Posta un commento