SINAXAR 8 MAI:

POMENIREA SFÂNTULUI ŞI SLĂVITULUI APOSTOL ŞI EVANGHELIST IOAN, UCENICUL CEL IUBIT ŞI IUBITOR DE FECIORIE, DE DUMNEZEU CUVÂNTĂTORUL

Cinstita mutare din viaţă a Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, se prăznuieşte la 26 septembrie. Acolo, s-a arătat, pe larg şi viaţa lui cea sfântă. În ziua de astăzi se cinsteste numai pomenirea semnului minunat, care avea loc, în fiecare an, în ziua de 8 mai, la Efes, unde era mormântul Sfântului. Că precum pe toţi, care i-au plăcut Sfinţiei Sale, Hristos i-a învrednicit Împărăţiei Cerurilor şi veşnicelor bunătăţi, aşa şi locurile unde s-au nevoit aceşti plăcuți ai Lui şi s-au îngropat, Hristos le-a luminat cu minuni, arătându-le pline de daruri.

Şi în adevăr, în fiecare an, la 8 mai, izvora, cu darul lui Hristos, din mormântul Sfântului Ioan, o pulbere albă, ca un praf tămăduitor, pe care creştinii din acele locuri îl numeau mană. Şi, ungându-se cu el, credincioşii se tămăduiau de toate neputinţele şi patimile sufletelor şi trupurilor, slăvind pe Dumnezeu şi pe sluga Ioan, Apostolul Lui Hristos.

Şi se petrecea semnul acesta, în toţi anii, până la cotropirea Efesului de către necredincioşi şi până la nimicirea creştinilor din acele locuri. Iar Biserica, în loc de altă mulţumire, a rânduit ca, în această zi, precum şi în ziua din septembrie, să proslăvim, cu laude şi cu cântări, şi să fericim pe acest plăcut al lui Dumnezeu, Ioan Evanghelistul, care, mai mult decât alţii, a fost iubit de Dumnezeu; ca prin rugăciunile lui, să câştigăm şi noi tămăduire de bolile noastre cele sufleteşti şi trupeşti şi să ne învrednicim a fi plăcuţi şi iubiţi lui Hristos, Dumnezeul nostru, acum şi în vecii vecilor. Amin.

Întru această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Arsenie cel Mare (†449)

Aceasta a fost din marea cetale a Romei, acolo nascut si crescut, harazit fiind, din pruncie, ca vas curat al lui Dumnezeu si plin de toata bunatatea si intelepciunea dumnezeiasca si omeneasca. Pentru aceasta, a fost hirotonit si diacon. Deci, atunci ocarmuia marele Teodosie (379-395), imparatia romanilor. Si cautand cu multa nevointa un om duhovnicesc si bun vorbitor, ca sa dea buna crestere fiilor sai si sa-i deprinda la invatatura si, mai mult, la invatatura cu care se cinsteste Dumnezeu, a aflat despre diaconul Arsenie si a scris imparatului Gratian si papei Inochentie; si abia a putut dobandi ceea ce a poftit. Deci, Arsenie, plecand de la Roma si sosind la Constantinopol, a stat inaintea lui Teodosie. Si l-a vazut imparatul la fata si la fire om cinstit fiind si avand cautatura cu buna randuiala, gandul smerit si impodobit cu toata bunatatea. Si, umplandu-se de multa bucurie si placere, de atunci il cinstea ca pe parintele sau si i se smerea ca unui dascal. Iar dregatorii sfatului, vazandu-l pe el ca pe un odor de mare pret, se minunau de el si-l cinstea. Iar el, urand slava si iubind pe Dumnezeu, socotea maririle oameniior ca o pleava si, dorind viata monahiceasca, se ruga lui Dumnezeu, in fiecare zi, sa-i indeplineasca rugaciunea. Si, indata, a auzit un glas dumnezeiesc, de sus, care zicea: „Arsenie, fugi de oameni si te mantuieste!”

Deci, el, nezābovind și schimbāndu-si portul, s-a dus si a sosit la Alexandria si, calugarindu-se, a mers la Schit, dandu-se spre toata petrecerea cea grea si cu nevointa. Si, rugandu-se lui Dumnezeu, iarasi s-a facut glas dumnezeiesc catre dansul: „Arsenie, fugi, taci, linisteste-te, ca acestea sunt radacinile nepacatuirii”.

Pe marele Arsenie l-a intrebat candva Teofil, papa Alexandriei, cand s-a suit, si cu altii, la dansul: „Spune-ne noua, o parinie, un cuvant de folos”. Si el a zis: „Daca il voi spune, il veti pazi?” Iar ei i-au zis: „Da, cu adevarat”. Si el a zis: „Oriunde veti auzi de Arsenie, sa nu va apropiati de acel loc”.

Si, iarasi, spun, despre acesta, ca, stand la lucrul mainilor lui in toata vremea vietii sale, avea un petec de rasa in san, de-si stergea lacrimile sale; ca fericitul se plangea, pe sine, in lumea aceasta.

Si era la trup minunat si cuvios, peste tot carunt, uscat si lung, macar ca era putin garbov de batranete. Si era barba pana la pantece, chipul ingeresc, ca al lui Iacov. Drept aceea, nici nu vrea sa se arate cuiva la fata. Priveghea mult, stand in picioare si rugandu-se si neplecandu-si genunchii, nicidecum, de cu seara pana la rasaritul soarelui. Drept aceea, cu varsarea lacrimilor a stins focul cel stricator de suflet.

Si, vrand el sa se desparta de trup, ajungand la adanci batraneti, ca era aproape de o suta de ani, l-au intrebat ucenicii lui, unde si cum se cade sa-l ingroape. Iar el a zis: „Dar nu stiti sa puneti o funie la picioaieie mele si sa ma ridicati in munte ?” Si iarasi le-a zis: „Vedeti, fiii mei, in cata frica ma aflu, vrand a iesi din trup ?” Si ei au zis; „Vedem”. Iar el a zis: „De cand m-am facut monah, n-a lipsit nicidecum de la mine, frica aceasta”. Si indata si-a dat cu pace sufletul lui Dumnezeu.

Întru această zi, cuvânt despre un pustnic, care primea pâinea de la Dumnezeu şi despre înălţarea minţii, care smereşte pe om

Un oarecare monah, care petrecea in pustia cea mai adanca, si multi ani vietuise in fapte bune, la batranete, s-a ispitit, prin mestesugirile vrasmasului si putin a lipsit de n-a pierit, pentru inaltarea mintii sale. Acesta, intru mare liniste se nevoia, intru rugaciuni, intru cantari in psalmi si intru multe cugetari la Dumnezeu, in toate zilele si noptile priveghind, si aratari dumnezeiesti vazand, pe unele in timp ce dormea, iar pe altele, treaz fiind. Iar somnul lui era foarte putin si usor, cat abia era cu putinta a se numi somn. Si era atat de cuprins de dorirea vietii celei fara de trup, incat de trupesca hrana nicidecum nu se ingrijea, ci, prins fiind de credinta si de nadejde spre Dumnezeu, din vremea cand se salasluise in pustie, nici o grija nu avea, cu ce sa-si hranesca trupul sau, pe toate cele pamantesti uitandu-le. Si era cuprins de dorirea cea desavarsita dupa Dumnezeu, asteptand trecerea cea din aceasta lume, la El. Si asa, mult se indulcea cu lucrurile ceresti cele nevazute si nadajduite. Si nu i-a slabit trupul de-a lungul vremii. Intr-o astfel de viata, nici nu i s-a tulburat candva sufletul lui. Ci, intru oarecare masura, cinstita si fericita i se randuise viata, ca si cum ar fi fost si intre cei trupesti si intre cei fara de trup, nici fara de trup fiind el, dar nici trupesc. Si, dupa catava vreme, cinstit a fost de, Dumnezeu in acest fel; ca i se trimitea lui paine, printr-o mana nevazuta. Ca, intrand in pesterea sa, afla pe masa painea curata, care putea sa-i ajunga doua sau trei zile. Si cand simtea ca trupului sau ii trebuie hrana, inchinandu-se lui Dumnezeu, gusta si, iarasi, cu cantare, isi satura al sau suflet, petrecand intru rugaciune si in cugetare la Dumnezeu, din zi in zi crescand in desavarsire si cu totul dandu-se la fapta buna, in nadejdea celor ce vor sa fie.

Si cu neindoire nadajduita la rasplatirea sa, ca si cum pe aceea ar fi avut-o in mana; si aceasta i-a fost pricina caderii lui in ispita. Deci, a ajuns la un gand ca acesta, ca, adica, se socotea pe sine mai mare decat altii si ca, are de la Dumnezeu, mai mari daruri si ceresti bunatati gatile lui, mai mult decat ceilalti oameni, si se incredea in el, ca niciodata nu va putea sa alunece dintr-o viata ca aceea, inalta prin faptele bune. Asa, socotindu-se el intru sine, nu dupa multa vreme, s-a nascut intr-insul putina trandavie, pe care nici nu o socotea ca este trandavie, apoi, a crescut lenevirea. Si, iata, se si cunostea trandavia si lenevirea, ca si din somn a inceput a se scula mai tarziu, la cantarea de psalmi, si erau-rugaciunile lui mai scurte si nu prelungite, ca mai inainte.
Și graia intru dansul gandul lui, ca trebuinta este a se odihni putin. Si se invoia el cu gandul sau, si se tulbura si se invaluia cu gandurile, iar acum, in taina, si ceva necuviincios gandea. Deci, obisnuinta lui la nevointa cea mai dinainte, facandu-l a se destepta putin din lenevire si din tulburarea gandurilor, il arata pe dansul ca pe un nevoitor, insa el iarasi cadea in aceeasi tulburare a gandurilor. Si, intr-o zi, dupa obisnuitele rugaciuni, intrand in pestera, dupa ce a inserat, a aflat dupa obicei painea cea de Dumnezeu trimisa lui, nevazut, dar, acum, nu mai era asa curata, ca la inceput. Si, intarindu-si trupul, n-a lepadat gandurile cele necurate, nici nu cunostea ca sufletul sau este vatamat cu ele, nici nu s-a intors spre cautarea tamaduirii ranii celei dintai, mic lucru socotind-o a fi, ca, adica, sa nu primeasca gandurile cele spurcate si intru ele cu indulcirea, sa nu zaboveasca. Iar, a doua zi, dupa rugaciunile si cantarile de psalmi, cele obisnuite, macar ca erau acum pline de ganduri risipite, venind seara, a intrat in pestera, ca sa se intareasca cu hrana. Deci, painea a aflat-o, dar toata era necurata, de care lucru mult se minuna si se intrista cu duhul, insa a mancat si s-a intarit.

Iar, dupa ce a sosit a treia noapte, intreita rautate si-a adaugat: ca mintea lui, iarasi, a inmultit gandurile cele spurcate si atat de tulburat era de desfranare, incat i se parea, in mintea sa, ca o femeie este culcata cu dansul si ca savarseste lucrul pacatului. Iar, dupa ce a petrecut noaptea si, iarasi, obisnuita pravila de zi, macar ca a savarsit-o cu multa impiedicare de ganduri, dupa ce a inserat, a mers la paine si a aflat-o nu numai necurata, ci, ca si cum ar fi fost mancata de soareci si de caini, numai ramasite sfaramate si tavalite pe pamant. Atunci a suspinat si a lacrimat, insa nu si-a sfaramat inima sa, atata cat ar fi fost destul, ca sa traga afara necuratele ganduri ale patimasului razboi. Deci, aducand acele necurate faramituri tavalite, a mancat putin, nu cat ar fi dorit sa manance, si s-a culcat sa doarma. Si, indata a navalit asupra lui un nor de ganduri desarte, tarandu-l pe el, din pustie, in lume. Si, cu totul cuprins fiind de pofta si neputand rabda mai mult, nici in simtire a-si veni, Dumnezeu slobozind aceasta, o vreme, asupra sa, din pricina inaltarii mintii lui, s-a sculat si s-a dus prin pustie noaptea, vrand sa ajunga la locuinte de oameni mireni. Iar, dupa ce s-a facut ziua si zaduful soarelui a inceput sa arda, a ostenit batranul, ca acum nu mai era tanar, iar calea era inca lunga, pana la locul unde avea el de gand sa ajunga. Deci, cauta incoace si incolo, doar va vedea vreo manastire, la care, aflandu-se, s-ar putea odihni. Si s-a intamplat, dupa randuiala lui Dumnezeu, o oarecare manastire in cale, in care intrand el, fratii cei de acolo, cu foarte multa dragoste si cinste, l-au primit, ca pe un parinte mare si i-au spalat lui fata si picioarele si, facand rugaciune, i-au pus inainte masa si l-au poftit pe el sa guste, din dragoste.
Iar, dupa ce s-a intarit, l-au rugat pe el fratii, ca sa le spuna lor cuvant de mantuire, cum ar putea scapa de cursele diavolului si cum ar putea birui gandurile cele spurcate. Iar el ii sfatuia pe dansii, ca un parinte pe fii, invatandu-i sa fie tari si statornici in osteneli, ca unii care, nu dupa multa vreme, vor fi odihniti de Hristos, multe despre pustnicestile nevointe graindu-le lor, i-a folosit mult pe dansii. Iar, dupa ce a incetat a-i invata, putin odihnindu-se, la un loc aparte, a inceput batranul a gandit la sine, cum ca pe altii invatandu-i, de sime nu se ingrijeste, ca altora le e folositor, iar pe sine se sminteste, pe altii ii povatuieste la calea mantuirii, iar el se pagubeste si la pierzanie merge. Asa, socotindu-se, s-a intors indata in pustie, nu incetisor ducandu-se, ci fugind si alergand la locul cel dintai, plangand pentru inselarea sa si zicand: „De nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, putin de nu s-ar fi salasluit in iad sufletul meu (Ps. 93, 17): ca inca putin mai trebuia, ca sa cad in toate rautalile”.
Si s-a implinit, la acel monah, cuvantul cel aratat la Pilde: „Frate pe frate ajutorandu-se, este ca o cetate tare si inalta, si se intareste ca o imparatie intemeiata”. Din vremea aceea, s-a indreptat bine acel monah si, inchizandu-se in pestera sa, a cazut la pamant, presarand tarina asupra sa, plangand si tanguindu-se multe zile. Si nu s-a sculat de la pamant, pana ce s-a invrednicit a lua de la inger, adeverirea primirii pocaintei sale. Ca, primita a fost la Dumnezeu pocainta lui. Dar, de painea cea dintai, care i se trimitea de la Dumnezeu a fost lipsit: si isi afla hrana, din osteneala mainilor sale. Asa inaltarea mintii, smereste pe om.

Întru această zi, cuvânt din Pateric

Un frate l-a intrebat pe ava Siluan, zicand: „Ce voi face ava, cum voi castiga umilinta, ca mult sunt suparat de trandavie, si de somn ? Si cand ma scol din somn, ma lupt mult la cantarea psalmilor si nu pot birui dormitarea, nici psalmi nu zic fara de glas”.
Si i-a raspuns lui staretul: „Fiule, a zice tu psalmi cu glas, intai este mandrie, ca iti pui in minte ca tu canti, iar fratele tau nu canta. Al doilea, iti si impietreste inima si nu te lasa sa te umilesti. Deci, de voiesti umilinta, lasa cantarea. Si cand iti faci rugaciunile tale, sa caute mintea ta intelesul stihului si sa socotesti ca stai inaintea lui Dumnezeu, a Celui ce cere inimile si rarunchii. Iar cand te scoli din somn, mai inainte de toate, sa slaveasca gura ta pe Dumnezeu, apoi citeste Crezul si Tatal nostru si, apoi, incepe canonul tau, incet suspinand si aducandu-ti aminte de pacatele tale si de osanda intru care vei fi pedepsit.”
Zis-a fratele: „Eu ava, de cand m-am calugarit, slujba canonului si ceasurile, dupa randuiala celor opt glasuri, le cant”. A raspuns batranul: „Şi pentru aceasta, umilinţa şi plânsul fug de la tine. Că pune în minte pe părinţii cei mari, cum ei, nefiind slujitori bisericeşti şi neştiind ei de glasuri, nici tropare, în afară de câţiva psalmi, în lume, ca nişte luceferi, au strălucit; precum au fost ava Pavel cel simplu şi ava Pamvo şi ava Apolo şi ceilalţi purtători de Dumnezeu părinţi, care şi morţii au înviat, şi mari minuni au făcut şi putere asupra dracilor au primit, nu cu cântări şi tropare şi cu glasuri, ci cu rugăciunea cea cu inima zdrobită şi cu post. Că, prin acestea şi frica lui Dumnezeu nelipsită se face din inimă şi se întăreşte plânsul, care curăţeşte pe om de tot păcatul şi mintea mai albă decât zăpada o face. Iar cântarea cea de veselie pe mulţi la cele mai de jos ale pământului i-a pogorât, nu numai mireni, ci şi preoţi, fiindcă i-a moleşit şi în desfrânare şi în alte patimi de ruşine i-a prăpăstuit. Deci, cântarea este a mirenilor, pentru aceasta se şi adună poporul în biserici. Pune în minte fiule, câte cete sunt în ceruri şi nu este scris, pentru nici una dintre ele, că, după rânduiala celor opt glasuri, cîntă. Ci, o ceată cântă neîncetat Aliluia, alta, Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; alta, Bine este cuvântată slava Domnului, din locul şi din casa Sa. Tu, dar fiule, urmează părinţilor, de voieşti să câştigi umilinţa în vremea rugăciunilor, păzind mintea pe cât poţi, nerăspândită. Iubeşte smerenia lui Hristos şi, oriunde mergi, nu te arăta pe tine isteţ şi dascăl, ci ca om simplu şi ucenic. Şi Dumnezeu îţi va da ţie umilinţa.„