Viața Sfântului Apostol Iuda, ruda Domnului

Sfântul Apostol Iuda a fost unul din cei doisprezece Sfinți Apostoli ai lui Hristos, trăgându-se din seminția lui David și a lui Solomon.


Sfântul Apostol Iuda a fost unul din cei doisprezece Sfinți Apostoli ai lui Hristos, trăgându-se din seminția lui David și a lui Solomon. El s-a născut în Nazaretul Galileii, din tatăl său, Iosif teslarul - care a fost după aceea logodnicul Preacuratei Fecioare Maria - și din maica sa Salomeea, nu cea din Betleem, ci alta, care a fost fiica lui Agheu, fiul lui Varahie și fratele lui Zaharia. Pe ea a luat-o Iosif în însoțire legiuită și i-a născut pe acești fii, care sunt pomeniți în Evanghelia lui Matei: Iacob, Iosie, Simon și Iuda. însă acest Sfânt Iuda se numește Iuda al lui Iacov - adică fratele lui Iacov cel numit fratele Domnului -, căci pentru smerenie, singur se făcea nevrednic să se numească fratele Domnului după trup, de vreme ce la început a greșit din neștiință față de El, pe de o parte pentru necredință, iar pe de alta pentru neiubirea de frate. Cu necredința a greșit, precum adeverește despre aceasta Sfântul Ioan, zicând: Nici frații lui nu credeau în El.

Tâlcuind aceasta, Sfântul Teofilact spune că feciorii lui Iosif sunt frați ai Lui și zice: „Il ocărăsc frații lui, feciorii lui Iosif, între care este și acest Iuda. Insă de unde aveau ei această necredință? Din socoteala cea putredă și din zavistie, pentru că obiceiul rudeniilor este ca totdeauna să urască mai mult pe ai săi, decât pe cei străini”. Deci este arătat că Iuda de la început a greșit întru neștiință către Hristos, cu necredința și cu zavistia. El a mai greșit și cu neiubirea de frate, precum se scrie despre aceasta în Viața Sfântului Iacov, fratele Domnului, pentru că Iosif - după întoarcerea din Egipt - împărțind pământul său fiilor lui cei firești, pe care i-a avut cu femeia cea dintâi, a voit să facă parte și Domnului nostru Iisus Hristos, Cel născut fără de stricăciune, mai presus de fire, din Preacurata Fecioară, fiind Acela atunci încă prunc mic, iar ceilalți fii ai lui Iosif - între care și acest Iuda - nu voiau să-L primească la moștenire împreună cu ei, ca pe Cel ce nu era născut din aceeași maică. Iar Iacov L-a primit pe El împreună moștenitor la partea sa, și de aceea Iacov s-a numit după aceea „fratele Domnului”. Deci Sfântul Iuda, știind greșelile sale cele mai dinainte, nu îndrăznea să se numească fratele Domnului, ci numai al lui Iacov, precum scrie și în scrisoarea sa, zicând: „Iuda, sluga lui Iisus Hristos și fratele lui Iacov...”. Acest sfânt apostol are încă și alte felurite numiri.

Astfel, Sfântul Matei Evanghelistul îl numește Levi sau Tadeu și aceasta nu fără oarecare taine, pe care le putem cunoaște în parte din tâlcuiri, pentru că Levi se numește „împreunat” sau „din inimă” sau „ca un leu”. Deci Sfântul Iuda s-a numit Levi, pentru că după greșeala lui cea mai dinainte, ce o făcuse din neștiință, după ce a cunoscut că Iisus este adevăratul Mesia, s-a alăturat lângă Dânsul cu dragoste din inimă și ca un leu s-a nevoit cu bărbăție pentru El. Drept aceea, cu dreptate și cu cuviință s-au zis despre dânsul aceste cuvinte, care oarecând s-au zis și despre Iuda cel dinainte, fiul lui Iacov și strămoșul lui Hristos: ludo, pe tine te laudă frații tăi; culcându-te, ai dormit ca un leu și ca un pui de leu. Iar Tadeu se tâlcuiește „lăudător” și „mărturisitor” sau „sânii laptelui”. Deci Sfântul Iuda a fost numit Tadeu, căci, lăudând și mărturisind pe Hristos Dumnezeu, hrănea din învățăturile sale apostolești ca prin niște sâni de lapte pe cei ce erau prunci în credință, adică pe cei dintâi credincioși ai Bisericii.

Mai sunt încă și unii care socotesc cum că acest Sfânt Iuda, iar nu altul, este numit Varsava în Faptele Apostolilor. Acolo se zice: Au voit apostolii și bătrânii cu toată adunarea să aleagă pe un bărbat dintr-înșii și să-l trimită în Antiohia cu Pavel și cu Varnava, anume pe Iuda, care se numea Varsava. Deci Varsava se tâlcuiește „fiul întoarcerii” și de aceea se numește Sfântul Iuda Varsava, fiindcă, după greșelile sale cele de mai înainte către Hristos, s-a întors la El prin pocăință, cu credință și cu dragoste. Căci, în cele ce greșise mai mult, în acelea a arătat mare îndreptare. El greșise mai întâi prin necredință, după aceea a crezut într-însul fără îndoială și s-a făcut Apostolul și propovăduitorul Lui. Greșise către Hristos și prin neiubire, iar după aceea atât L-a iubit, încât și-a pus și sufletul pentru Dânsul, pentru că avea mare râvnă pentru Hristos și dorea ca toată lumea să-L cunoască pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, să creadă într-însul, să-L iubească și să-și câștige mântuirea. Această râvnă a lui este povestită și în Sfânta Evanghelie. Căci, pe când Domnul grăia către ucenicii Săi: Cel ce mă iubește pe Mine, va fi iubit de Tatăl Meu și Eu îl voi iubi pe el și singur Mă voi arăta lui... atunci Iuda -nu Iscarioteanul, ci acest frate al Domnului după trup - a zis către dânsul: Doamne, ce este că ai să Te arăți nouă, și nu lumii? Ca și cum ar fi zis: „Doamne, nu numai nouă să ne dai cunoștința Ta, ci la toată lumea. Nu numai nouă singuri să ne arăți mântuirea Ta, ci și la tot neamul omenesc, ca nu numai noi, robii și ucenicii Tăi, ci și toată lumea, cunoscându-Te pe Tine Făcătorul și Mântuitorul său, să Te iubească cu căldură, să-Ți slujească cu credință și să Te proslăvească în veci”.

Iar după înălțarea Domnului, Sfântul Apostol Iuda a propovă­duit pe Hristos în felurite țări. Despre aceasta ne spune Nichifor, istoricul bisericesc, zicând despre dânsul astfel: „Dumnezeiescul Iuda, nu Iscarioteanul, ci altul, care avea două nume, Tadeu și Levi, fiul lui Iosif și fratele lui Iacov, cel aruncat de pe aripa bisericii, a propovăduit mai întâi Evanghelia în Iudeea, Galileea, Samaria, și Idumeea, apoi în cetățile Arabiei, în părțile Siriei și ale Mesopo-tamiei; iar mai pe urmă, s-a dus în Edesa, în cetatea lui Avgar, unde mai înainte propovăduise pe Hristos alt Tadeu, care era unul din cei șaptezeci de apostoli. Acolo, dacă lipsea ceva din slujba acelui Tadeu, acest Iuda Tadeu le-a împlinit bine”.

Încă să se mai știe că Sfântul Iuda a binevestit cuvântul mântuirii și în Persia, iar de acolo a scris în limba grecească Epistola sobornicească către toți credincioșii, care, deși este scrisă pe scurt, este însă de mare înțelegere și plină de învățături folositoare. Unele cuvinte din acea scrisoare sunt dogmatice, adică despre taina Prea Sfintei Treimi și a întrupării lui Hristos, despre deosebirea îngerilor buni de cei răi și despre înfricoșata judecată ce va să fie; iar altele sunt învățătoare de obiceiuri, care sfătuiesc pe oameni a fugi de necurățiile păcatelor trupești, de huliri, de mândrie, de neascultare, de zavistie și de urâciune, de meșteșugiri și de vicleșuguri, ca fiecare să fie statornic în chemarea sa, în credință, în rugăciune și în dragoste. Așijderea, ele mai învață a se îngriji de întoarcerea celor rătăciți la adevărata credință și a se păzi de eretici, ale căror obiceiuri vătămătoare de suflet le-a vădit luminos, iar pierzarea lor a arătat-o asemenea cu a sodomitenilor.

În scrisoarea sa arată încă și aceasta, că nu este destul pentru mântuire, ca să se lepede cineva de păgânătate și să fie chemat la sfânta credință, ci se cuvine ca, pe lângă credință, să facă și fapte bune cuviincioase chemării și vrednice de mântuire. Pentru aceasta el aduce spre pildă pe îngerii și oamenii pedepsiți de Dumnezeu. Pe îngerii răi Dumnezeu i-a legat în întuneric cu legăturile cele veșnice și spre judecata Sa îi păzește, deoarece nu și-au păzit rânduiala lor. Pe oamenii cei scoși din Egipt i-a pierdut în pustie, deoarece n-au umblat după chemarea lui Dumnezeu, ci s-au abătut la îndărătnicii. Astfel Sfântul Apostol Iuda a arătat în trimiterea sa prin cuvinte scurte lucruri mari.

El a suferit multe dureri și osteneli, trecând prin multe țări, propovăduind pe Hristos, botezând și încredințând popoarele și povă-țuindu-le la mântuire. Apoi, după ce s-a dus în părțile Araratului, întorcând mulțime de popor de la înșelăciunea idolească la Hristos, a fost prins de închinătorii la idoli și, după ce l-au muncit mult, l-au spânzurat pe un lemn în chip de cruce. Și fiind străpuns cu săgeți de cei necredincioși, și-a sfârșit nevoința și alergarea sa, și a trecut la Hristos Dumnezeu, ca să-și ia cununa cea veșnică a răsplătirii aposto-lești la ceruri.