Viața Sfântului Cuvios Gherasim de la Iordan

Cuviosul Gherasim, lauda pustnicilor, era de neam din părțile Lichiei. Din tinerețe, având cuget dumnezeiesc, s-a îngrădit cu frica lui Dumnezeu. Primind sfințitul chip monahicesc, mai întâi s-a dus în cea mai dinăuntru pustie a Tebaidei din Egipt și, acolo viețuind cu plăcere de Dumnezeu o vreme oarecare în nevoințe duhovnicești, s-a întors iarăși la Lichia, în patria sa. După aceea a venit în Palestina, pe la sfârșitul împărăției lui Teodosie cel Tânăr (408-450), și s-a sălășluit în pustia Iordanului, în care strălucea ca o stea luminoasă cu razele cele pline de fapte bune. Acolo a făcut o mănăstire lângă râul Iordanului.
În zilele petrecerii lui în Palestina, împărățind Marchian și cu Pulheria (450-457), s-a făcut în Calcedon al patrulea Sinod a toată lumea (451) al Sfinților Părinți, împotriva lui Dioscor, răucredinciosul patriarh al Alexandriei, și a lui Eutihie arhimandritul, care ziceau că este numai o fire în Domnul nostru Iisus Hristos, și pe care i-au afurisit Sfinții Părinți.
După sinodul acela s-au sculat unii eretici care huleau sinodul ce se făcuse, ca și cum printr-însul ar fi lepădate dogmele dreptei credințe, iar învățătura lui Nestorie ar fi înnoită.

Unul din aceia a fost un oarecare Teodosie, cu chipul monah, dar cu obiceiul vrăjitor, ținând de reaua credință a lui Eutihie. Acesta, venind în Ierusalim, a tulburat toată Palestina, amăgind nu numai pe cei simpli, ci pe mulți sfinți și pe împărăteasa Evdochia, văduva, care fusese soția împăratului Teodosie cel Tânăr și care, în acea vreme, locuia în Ierusalim. Cu ajutorul ei și al multor monahi palestinieni înșelați de el, au izgonit pe fericitul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului, de pe scaun, iar Teodosie monahul însuși a răpit scaunul. Iar cei ce erau nemișcați întru dreapta credință, aceia, prin neliniștea ce li se făcea de mincinosul Teodosie, s-au dus în pustietățile cele mai dinăuntru: la început s-a dus Cuviosul Eftimie cel Mare, iar după dânsul și ceilalți sfinți.
Într-acea vreme, s-a amăgit cu înșelăciunea eretică și Cuviosul Gherasim. Însă voind Dumnezeu, degrabă s-a îndreptat, precum scrie despre acesta Chiril al Ierusalimului, în viața Cuviosului Eftimie: „A fost atunci, în pustia Iordanului un sihastru, care nu de mult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate rânduielile vieții monahicești le trecuse și bine se nevoise asupra necuratelor duhuri.
Acela, biruind și izgonind pe diavolii cei nevăzuți, a fost împiedicat și amăgit de diavolii cei văzuți, adică de eretici, căci a căzut în eresul lui Eutihie. Auzind de Cuviosul Eftimie, de a cărui slavă a faptelor bune se umpluseră urechile tuturor, a mers la dânsul, fiind el atunci în pustia ce se numește Ruva. Văzându-l, mult s-a folosit, sălășluindu-se împreună cu dânsul multă vreme. Având pe deplin învățătura dreptei credințe, a lepădat vătămarea eretică și s-a întors la dreapta credință, căindu-se foarte mult de înșelăciunea sa de mai înainte”. Aceasta povestește Chiril despre dânsul.
După aceasta Preasfințitul Iuvenalie iarăși și-a luat scaunul său; căci dreptcredinciosul împărat Marchian a trimis să prindă pe acel mincinos patriarh Teodosie, ca să-și ia pedeapsă după faptele sale. Iar el, înștiințându-se despre aceea, a fugit la muntele Sinai și, ascunzându-se, s-a făcut neștiut. Deci, iarăși a răsărit în Ierusalim și în toată Palestina dreapta credință, încât mulți care fuseseră amăgiți cu eresul, s-au întors din nou la dreapta credință. Iar împărăteasa Evdochia, cunoscând greșeala sa în credință, s-a pocăit foarte, lipindu-se iarăși de Biserica credincioșilor.
Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Sfânta cetate a Ierusalimului ca la treizeci și cinci de stadii, iar de râul Iordanului ca de o stadie. În aceasta primea pe cei noi începători, iar părinților celor desăvârșiți le dădea în pustie chilii sihăstrești. Erau sub mâna lui în pustie nu mai puțin de șaptezeci dintr-acești viețuitori, cărora le era dată rânduiala vieții de Cuviosul Gherasim, astfel: Cinci zile pe săptămâna fiecare ședea în pustniceasca sa chilie, singur, în tăcere, având oarecare lucru de mâini; mânca puțină pâine uscată, pe care o aducea cu sine din mănăstire, apă și curmale; iar a gusta vreo fiertură nu le era slobod; nici foc nu-i lăsa să aprindă în chiliile lor, ca nici cu cugetul să nu dorească ceva în acele cinci zile.
Sâmbăta și duminica toți veneau în mănăstire și se adunau în biserică la Sfânta Liturghie și se împărtășeau cu Preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceea, intrând în trapeză, mâncau fiertură și beau puțin vin, întru slava lui Dumnezeu. Apoi fiecare își aducea lucrul mâinilor sale, pe care îl lucrase în cele cinci zile, și-l punea înaintea Cuviosului. Duminică după-amiază, iarăși fiecare se ducea la pustniceasca sa chilie, luând puțină pâine și curmale și un vas cu apă, cum și mlădițe de finic, pentru împletit coșnițe. Și atât de mare le era sărăcia, încât fiecare nu avea nimic altceva, decât numai o haină veche ce-i acoperea trupul, o rogojină pe care se odihnea și un vas de lut cu apă. Și aveau poruncă de la părintele lor ca, ieșind din chilie, să nu-și închidă ușa, ci să lase chilia deschisă, ca oricine ar fi voit să intre și să ia ce i-ar plăcea din acele lucruri, să nu fie oprit. Toți aveau o inimă și un suflet, încât fiecare dintre dânșii zicea că nimic nu este al său, ci toate sunt de obște.
Se mai povestește și aceasta: Unii din acei părinți pustnici, venind la Cuviosul Gherasim, îl rugau ca să le poruncească să aprindă uneori lumânare în sihăstreștile lor chilii, pentru citirea de noapte, iar uneori să aprindă și foc ca să-și încălzească apă pentru trebuința lor. Sfântul le răspundea: „De voiți să aveți foc în pustie, veniți de petreceți în mănăstire, împreună cu noii începători, căci eu niciodată nu voi lăsa să se facă foc în locașurile pustnicești, în toate zilele vieții mele!”.
Auzind cei din Ierihon de o viață așa de aspră a pustnicilor, care erau sub mâna Sfântului Gherasim, și-au făcut obicei ca, în toate sâmbetele și duminicile, să vină la locașul Cuviosului Gherasim și să aducă îndestulare de hrană și vin și toate câte erau de trebuință mănăstirii. Cuviosul Gherasim atât era de postitor, încât în Sfântul și Marele Post nimic nu gusta până la luminata zi a Învierii lui Hristos, decât numai își întărea trupul și sufletul cu Sfânta Împărtășanie a dumnezeieștilor Taine.
Lângă acest cuvios povățuitor a petrecut în singurătate și fericitul Chiriac, precum se află scris în viața lui, unde se zice: „Eftimie Cuviosul a primit cu dragoste pe Chiriac când a venit la dânsul, văzând într-însul, prin proorocie, darurile lui Dumnezeu care erau să fie în el. Apoi degrabă l-a îmbrăcat în schimă cu mâinile sale și l-a trimis la Iordan, la Sfântul Gherasim, fiindcă marele Teoctist se dusese către Domnul.
Sfântul Gherasim, văzând pe Chiriac tânăr, i-a poruncit să viețuiască în mănăstirea de obște și să slujească la ascultări. Iar Chiriac se arăta gata la toate ostenelile, se îndeletnicea în slujbele mănăstirii toată ziua și stătea la rugăciune toată noaptea, având rar puțin somn. Iar postul lui era că gusta la două zile pâine și apă. Cuviosul Gherasim văzând o înfrânare ca aceea la vârsta lui tânără, se minuna și îl iubea.
Sfântul Gherasim avea obicei în Sfântul și Marele Post, să meargă în pustia cea mai adâncă, ce se numea Ruva, în care se sălășluia câteodată și Cuviosul Eftimie. Deci, iubind pe fericitul Chiriac pentru înfrânarea lui cea mare, îl lua cu dânsul la pustie. Acolo Chiriac se împărtășea în toate Duminicile cu Sfintele Taine din mâinile lui Gherasim, și petrecea în liniște pustnicească până la Duminica Stâlparilor; apoi se întorcea în mănăstire cu mult folos în suflet. După câtăva vreme, Cuviosul părintele nostru Eftimie a murit, a cărui mutare Cuviosul Gherasim a cunoscut-o pe când ședea în chilia sa, pentru că a văzut pe îngerii lui Dumnezeu înălțând la cer cu bucurie sufletul Cuviosului Eftimie.
Deci sculându-se, a luat pe Chiriac și s-a dus în lavra lui Eftimie și l-a găsit adormit întru Domnul. După ce a îngropat cinstitul lui trup, s-a întors în chilia sa, împreună cu iubitul său ucenic Chiriac. Acestui mare plăcut al lui Dumnezeu i-a slujit o fiară necuvântătoare, ca un om cu pricepere, din care pricină fericiții părinți Ioan Evirat și Sofronie sofistul scriu așa în Limonar: Am venit în lavra lui ava Gherasim, care era departe ca de o stadie de la Iordan. Iar monahii care viețuiau acolo ne-au spus despre ava Gherasim că, umblând el prin pustiul Iordanului, l-a întâmpinat un leu bolnav, care i-a arătat piciorul în care intrase un ghimpe mare, încât i se umflase piciorul. Leul se uita spre stareț cu ochi blânzi și, deși nu spunea cuvinte fiind necuvântător, însă cu chip smerit ruga pe stareț să-l vindece. Starețul, văzându-l că este într-o nevoie ca aceea, a șezut și, luând piciorul fiarei, a scos spinul. Apoi curățindu-i rana bine, a învăluit-o cu un petec și i-a dat drumul. Iar leul, după ce s-a vindecat, nu l-a mai părăsit pe stareț, ci, ca un ucenic, umbla după dânsul ori unde se ducea, încât se mira starețul de recunoștința cea bună a fiarei. De atunci îl hrănea starețul, dându-i uneori pâine, iar alteori linte.
Părinții aveau în lavră un catâr cu care își aduceau apa de la sfântul Iordan, pentru trebuința fraților. Starețul a poruncit să dea catârul în seama leului, să umble cu el și să-l pască pe lângă râul Iordanului. Într-una din zile, păscând leul pe catâr, s-a dus de lângă dânsul o depărtare cam mare și a adormit la soare. Trecând din Arabia un om cu cămile, a văzut catârul singur fără păstorul lui, și l-a prins și l-a luat într-ale sale. Leul deșteptându-se și căutând catârul, nu l-a găsit; apoi a venit la ava Gherasim trist și mâhnit că pierduse catârul. Starețul, gândind că leul a mâncat catârul, i-a zis: „Unde este catârul?”. Iar el stând ca omul, tăcea, căutând în jos. Starețul i-a zis iarăși: „Oare l-ai mâncat? Bine este cuvântat Domnul, că nu te vei duce de aici și tot lucrul care îl făcea catârul, tu îl vei face, slujind la trebuința mănăstirească!”. De atunci, din porunca starețului, puseră deasupra leului sarcina ce se punea pe catâr, adică un vas mare, cu care se aducea apă în mănăstire de la Iordan.
Într-una din zile, a venit la stareț un ostaș oarecare, pentru rugăciuni. Văzând pe leu aducând apă și aflând pricina, i-a fost milă de el și a dat trei galbeni părinților că să cumpere un catâr pentru trebuința lor, iar pe leu să-l elibereze de o robie ca aceea. S-a făcut așa, adică s-a cumpărat alt catâr pentru slujba mănăstirească, iar pe leu l-a eliberat. După puțină vreme, neguțătorul acela din Arabia care luase catârul trecând iarăși cu cămilele la sfânta cetate a Ierusalimului să vândă grâu, avea cu el și catârul acela. Și după ce a trecut Iordanul, din întâmplare, l-a întâmpinat leul, care, văzând pe catâr împreună cu cămilele, l-a cunoscut. Apoi deodată răcnind, s-a repezit la dânsul. Neguțătorul și cei care erau cu dânsul, văzând leul, se înspăimântară și fugiră; iar leul, prinzându-l de frâu cu gura, cum era obiceiul lui mai înainte, ducea catârul împreună cu trei cămile legate una după alta, încărcate cu grâu, bucurându-se foarte și mugind, că a aflat catârul pe care-l pierduse, și l-a adus la stareț.
Cuviosul stareț zâmbind, a zis către frați: „În zadar am ocărât leul, crezând că a mâncat catârul!”. Și a numit leul Iordan. De atunci, adeseori venind leul la stareț și luând hrană de la dânsul, nu s-a despărțit de lavră cinci ani. Iar după ce Cuviosul Gherasim s-a dus către Domnul și s-a îngropat de către părinți, după a lui Dumnezeu purtare de grijă leul nu s-a aflat atunci în lavră. Venind după puțină vreme, își căuta starețul său. Iar Savatie, ucenicul lui Gherasim, văzând leul, a zis către dânsul: „Iordane, starețul nostru ne-a lăsat sărmani și s-a dus către Domnul!”.
Apoi îi dădu hrană, zicându-i: „Ia și mănâncă!”. Dar leul nu voia să primească hrană, ci lua aminte adeseori încoace și încolo și căutându-și starețul, adică pe Cuviosul Gherasim, răcnea foarte tare, mâhnindu-se. Iar Savatie și ceilalți bătrâni îl mângâiau, zicându-i: „S-a dus starețul către Domnul, lăsându-ne pe noi!”. Dar nu puteau să-l potolească din strigare; și cu cât ei socoteau a-l mângâia prin cuvinte, el cu atât mai mult se tânguia și făcea mare strigare, răcnind și schimbând glasuri și cu fața și cu ochii, arătându-și mâhnirea pe care o avea nevăzându-și starețul.
Atunci i-a zis părintele Savatie: „Dacă nu ne crezi, mergi cu noi și-ți vom arăta locul unde zace starețul”. Și luându-l, l-au dus la mormântul unde era îngropat Cuviosul Gherasim. Mormântul nu era departe de biserică, ca la cinci pași de picior. Stând părintele Savatie deasupra mormântului Cuviosului Gherasim, a zis către leu: „Iată aici este îngropat starețul nostru!”. Și, plecându-și genunchii deasupra mormântului starețului, părintele Savatie plângea.
Leul, auzind acestea și văzând pe Savatie, se bătea și el cu capul de pământ, răcnind tare; după aceea a murit îndată deasupra mormântului starețului. Însă aceasta s-a făcut nu pentru că leul a avut suflet cuvântător, ci Dumnezeu a voit să preamărească pe cel ce L-a preamărit pe El, adică pe Sfântul Cuviosul Gherasim, nu numai în viață, ci și după moarte. Apoi să ne arate nouă, câtă ascultare aveau fiarele către Adam în Rai, mai înainte de a lui neascultare și cădere din Rai.
De aici se vede cât a fost de plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Gherasim cel Mare, care, din tinerețe până la bătrânețe, I-a slujit cu osârdie, și a trecut către El, spre viața cea neîmbătrânită, unde împreună cu sfinții sălășluindu-se, slăvește pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

N O T Ă - Prologul spune că acest Cuvios Gherasim ar fi viețuit pe timpul împărăției lui Constantin Bărbosul (668-685), nepotul lui Heraclie; dar se vede din viața Cuviosului Eftimie cel Mare, cum că în zilele lui și ale Cuviosului Gherasim a fost Sinodul al patrulea a toată lumea, în Calcedon, 451. Sinodul acela s-a ținut pe vremea împărăției lui Marcian, care a fost mai înainte de Constantin Bărbosul cu mai mult de două sute de ani. Căci Marcian a murit în anul 457 după nașterea lui Hristos, iar Constantin Bărbosul a fost în anul 668. Însă sinaxarul Kievului scrie că Sfântul Gherasim a viețuit în anul 5908 de la facerea lumii (400 d. Hr.), pe vremea împărăției lui Marcian. Acel an nu este însă al sfârșitului lui Gherasim, ci al viețuirii lui în împărăția lui Teodosie, înaintea lui Marcian. Se cuvine a ști că Sfântul Gherasim din Lichia a venit în Palestina pe la sfârșitul împărăției lui Teodosie cel Tânăr, la începutul împărăției lui Marcian, care a fost în anul 408, după nașterea lui Hristos. A viețuit Sfântul Gherasim în Palestina, când împărățea acel Marcian, iar după dânsul, în timpul lui Leon cel Mare, (450-474), apoi a lui Leon cel Tânăr, și a ajuns până la domnia lui Zenon (474-481), întru a cărui vreme, în anul al doilea, Cuviosul Gherasim a murit. Și a fost această moarte în anul 475, după nașterea lui Hristos, indictionul 13, adică o sută nouăzeci și doi de ani mai înainte de Constantin Bărbosul (668-685).