Viața Sfântului Mucenic Codrat 10 martie

Pe vremea lui Deciu (249-251) și a lui Valerian (253-259) s-a născut Sfântul Mucenic Codrat și a fost crescut astfel: Fiind prigonire mare asupra creștinilor de la împărații și domnii cei păgânești și în multe feluri mărturisitorii lui Hristos fiind munciți și uciși cumplit, mulți din cei credincioși, temându-se de muncile cele nesuferite, părăseau cetățile, casele și averile lor și se ascundeau prin pustietăți, prin munți și în prăpăstiile pământului. Căci voiau a se sălășlui mai bine cu fiarele, decât cu necurații închinători de idoli, ca doar ar putea să-și păzească acolo fără de prihană sfânta lor credință, întru Hristos Domnul.
Într-acele cumplite vremi o femeie binecredincioasă, anume Rufina, din cetatea Corintului, a fugit pentru frica ce avea de acei muncitori și se ascundea, rătăcind prin locuri neumblate. Și, fiind îngreunată când a fugit din cetate, i s-au împlinit zilele și a născut prunc de parte bărbătească, chiar acolo în pustie. Iar după naștere, mai trăind ea puține zile, s-a sfârșit. Însă Dumnezeu, Care dă hrană la tot trupul, Care deschide mâna Sa și satură pe tot cel viu de bunăvoie, n-a trecut cu vederea pe acel prunc care rămăsese orfan din scutece. Ci El i S-a făcut tată și maică, păzitor și hrănitor; căci a poruncit norilor Săi de sus, iar aceia, pogorându-se din înălțime și plecându-se jos, revărsau rouă dulce în gura pruncușorului; și astfel că și cu niște lapte sau miere îl hrăneau, până ce singur a putut a se hrăni cu verdețurile pustiei.
Și viețuia copilul în pustie ca Sfântul Ioan Botezătorul, păzit de Dumnezeu, povățuit de Sfântul Duh și înțelepțit spre dumnezeiasca vedenie. Deci, el fiind copil, l-au găsit niște oameni credincioși și l-au dus în cetate, unde, învățând citirea cărților și meșteșugul doctoriei, tămăduia toate bolile; dar nu cu meșteșugul doctoriei pământești, ci cu darul cel dat lui de sus, tămăduia bolile omenești. Însă mai pe urmă a plecat de la petrecerea cea împreună cu oamenii și de la gâlcevi, ca unul ce din pruncie se deprinsese la liniștea pustiei. Deci cei mai mulți ani i-a petrecut în munți și pustietăți, iubind singurătatea și îndeletnicindu-se în gândirea de Dumnezeu, deși venea în cetate câteodată pentru trebuințele omenești. Căci cu doctorie vindeca bolile cele trupești, iar cu cuvântul lui Dumnezeu tămăduia neputințele cele sufletești, făcându-se la toți de trebuință și de folos.
Însă, nezăbovind mult în cetate, iarăși a venit în singurătatea pustiei cea iubită lui, în care a stat până la bătrânețe. Iar cei ce întru Hristos aveau dragoste către el, mergeau la el în pustie, dorind a se îndulci de vederea feței lui cea cu sfânta cuviință și a se folosi de auzirea cuvintelor lui cele de Dumnezeu insuflate. Unul ca acesta era Ciprian și, împreună cu el, Dionisie, Anect, Pavel și Crescent, care au și pătimit împreună cu dânsul pentru Hristos Domnul. Iar pătimirea lor a fost astfel:
De la Deciu, păgânul împărat al Romei, a mers în Corint un ighemon, Iason, ca să muncească și să ucidă pe creștini. Acela, prinzându-i, îi aruncă în temniță. Într-acea vreme a fost prins și Sfântul Codrat, împreună cu fericiții prietenii săi: Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel și Crescent; și i-a aruncat în temniță, cu ceilalți creștini care erau în legături.
După câteva zile ighemonul Iason, șezând la păgâneasca judecată, a scos pe creștini din temniță și i-a pus înaintea sa la întrebare. Iar între ei mai bătrân era Sfântul Codrat, mergând ca un voievod înaintea cetei alese a lui Hristos și îndrăznind fără de frică a răspunde pentru toți către muncitorul. Deci muncitorul a început a grăi către sfântul astfel: „Codrate, ce lucru te-a înnebunit, de socotești a te da de voia ta la atât de cumplite munci? Sau spre ce nădăjduiești fără de nici o frică, a-ți alege temnița și legăturile și să te lipsești de patrie și de prieteni? Pentru ce nu te supui mai bine legilor celor împărătești, închinându-te zeilor și nu-ți alegi a fi fericit împreună cu noi și a te desfăta într-aceasta viață?”.
Sfântul Codrat a răspuns: „Nimeni, având înțelegere firească, nu se va lepăda de această viață dulce, dar de vreme ce pe aceasta a dăruit-o Dumnezeu, de aceea este trebuință ca mai mult să iubim pe Dătătorul ei; și pentru darul cel atât de mare să mulțumim prin laude și prin viață îmbunătățită Dătătorului de daruri; iar slava Lui s-o lățim pretutindeni prin pătimirea noastră. Pentru că nu este de nici o trebuință să iubim atât de mult această viață scurtă, încât, temându-ne de lipsirea ei, să dăm idolilor cinstea cea cuvenită lui Dumnezeu; căci pe cine vom putea mai bine și mai adevărat să numim Dumnezeu, decât pe Acela care cu mari și veșnice dăruiri ne-a îmbogățit dintru început? Și din niște daruri atât de mari, pe cine altul vom putea să cunoaștem, dacă nu pe Însuși Hristos Mântuitorul? Și pe cine se cade să numim Mântuitor, decât numai pe Iisus, Care pentru noi a răbdat munci și moarte?
De voim a fi îmbunătățiți, mai întâi ni se cuvine ca pentru adevărata și dreapta credință să suferim munci și să nu cădem din credință și din împărăția Lui. Iar cei ce se sârguiesc să înșele și să răzvrătească pe iubitorii dumnezeieștilor Taine, judecata acelora este rea și rugăciunea întru păcat. Deci se cuvine fiecăruia să-și aleagă cele mai bune. Aceasta iarăși se cuvine a o cugeta, ca să nu mergem în urma acelora care par a avea chip de fapte bune, ci din lucruri să socotim faptele acelea care, de vor fi rele, mai multă frică de pierzare ne aduc. Deci vezi că noi, ținând rânduielile strămoșilor noștri, călătorim spre acelea care sunt mai bune.
Drept aceea nu te mai sârgui a ne îndupleca, prin faptele cele vrăjmășești ca să ne lipim de partea ta și să lăsăm pe Hristos. Căci adevărul lui Dumnezeu ne este sfetnicul cel bun și legile dreptei credințe au mare putere spre sfătuire, căci acelea ne unesc cu Dumnezeu. Apoi trebuie să mai socotim că tuturor ni se cuvine a muri cu legea firii cea de obște și nimeni nu poate să fie liber de acea lege a morții. Iar ceasul acela al morții sosind, pier toate gândurile și faptele omenești făcute cu nedreptate și slava cea de puțină vreme se sălășluiește în țărână. Dar cele ce se lucrează cu bunătate și mărime de suflet, acelea nasc veșnică slavă și după moartea oamenilor celor îmbunătățiți. Astfel noi, petrecând în scopul nostru spre fapta bună și spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos și într-acel scop fiind întăriți, vom lăsa pildă celor ce voiesc să ne urmeze mai cu dinadinsul; că cei ce înțeleg și cred drept, de nimic altceva nu se îngrijesc, decât numai să aibă luminoase chipuri spre cele ce sunt mai bune, prin care povățuindu-se, pot să sporească spre desăvârșire”.
Iason ighemonul a grăit către sfântul astfel: „Codrate, dacă cinstești pe acel Dumnezeu, de ale Cărui faceri de bine te-ai îndulcit din tinerețile tale, bine faci, arătându-te a fi recunoscător. Dar caută ca nu cumva, propovăduind pe Hristos că este om, să faci deșartă firea lui Dumnezeu”. Sfântul Codrat zise: „De voiești, ighemonule, să-ți lepezi mânia, iar iuțimea s-o schimbi în blândețe și să vezi adevărul, apoi pentru aceste mari lucruri, deși nu este lesne a grăi, totuși voi spune ceva”. Ighemonul zise: „Să ne arăți luminos înțelegerea voastră despre Hristos”.
Sfântul Codrat a grăit: „Începutul facerii lumii a fost prin voința lui Dumnezeu; prin Cuvântul Lui s-a săvârșit și prin puterea Duhului Sfânt s-a întărit. Cel ce a voit este Tatăl; Cel ce a săvârșit toată făptura, adică Cuvântul, Acela este Fiul; iar Cel ce a întărit este Duhul Sfânt. Și toate lucrurile frumoase și alese, fiind zidite de Dumnezeu cu hotare pentru începutul și sfârșitul lor, Ziditorul a voit ca omul să se îndulcească de acele bunătăți și, mulțumind, să slăvească pe Ziditorul. Deci a zidit neamul omenesc ca toate cele văzute să i se dea moștenire și, suflând duh de viață în omul cel dintâi, l-a pus în Rai care este locul dulceților negrăite. Iar el, împreună cu femeia făcută lui, văzând multe feluri de lucruri frumoase, s-au bucurat și au luat stăpânire a se îndulci de bunurile Raiului.
Apoi, cugetând strămoșii noștri, cu ce fel de rânduială și aleasă stare sunt rânduiți de Dumnezeu în Rai, au socotit a fi lucru vrednic să mulțumească Ziditorului și Făcătorului lor de bine și așa au început a merge pe calea cea îmbunătățită, prin porunca dată de Dumnezeu, adică să se păzească de a nu gusta dintr-un pom oarecare. Dar înșelătorul și vicleanul diavol, tulburându-se de mânie, având în gură înșelăciune iar înăuntru răutate, a turnat asupra lor veninul ce era într-însul din zavistie, voind să-i lipsească de o viață ca aceea a Raiului.
Pizmuindu-le cinstea, diavolul a pus într-înșii poftă spre călcarea poruncii lui Dumnezeu. Ei s-au învoit cu sfatul cel viclean al lui și cei ce viețuiau în Rai cu Dumnezeu, au căzut din darul Său și s-au lipsit de Rai, fiind izgoniți. Dintr-acea vreme au început a se primejdui în poftele cele deșarte, legându-se cu păcate ca și cu niște legături, cei ce mai înainte erau părtași ai slavei lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre zidirea Sa și căutând cu milostivire spre neputința omenească, a voit, nu numai cu Dumnezeirea să ne dezlege din legăturile vrăjmașului și să ne întoarcă la libertate pe noi cei robiți de împărăția morții, ci și a veni și a petrece cu trup la noi ticăloșii și pierduții și să ne izbăvească din pierzare.
Deci a binevoit Cuvântul, la plinirea vremii, să se sălășluiască prin întrupare în preacuratul pântece al Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu, să se îmbrace în om. Iar Preacurata Fecioară, zămislind de la Duhul Sfânt, a născut pe Dumnezeu în trup. Și așa, cu ochi omenești s-a văzut cu adevărat Dumnezeu în trup, pe care Îl numim Hristos. Acela astfel S-a arătat cunoștinței omenești, fiind Dumnezeu adevărat și îmbrăcându-Se în om din Fecioară. Apoi, oștindu-Se împotriva stăpânirii vrăjmașului, a lărgit hotarele de sus ale împărăției Sale, a surpat rânduielile morții, a rupt lanțurile cu puterea dumnezeiască, a risipit iadul și a scos de acolo pe strămoși, cu mulțimea de oameni care se înmulțiseră dintr-înșii.
Și S-a numit Mântuitor de la început, izbăvind din pierzare toate popoarele și țările; apoi, descoperind comorile milostivirii, a voit să aducă darurile Sale tuturor de obște și, izbăvind pe toți din tulburarea muncitorului, își păzește întreagă moștenirea, scutită de pierzare, pentru că nimic nu este tăinuit de El, nici începutul nașterii noastre, nici lungimea sau scurtimea vieții, nici moartea, nici altceva nu este neștiut. Ci cele ce sunt rânduite, prin așezământul cel pus de Tatăl, acelea sunt arătate spre lucrarea Fiului și știute. Acela este Hristos, pe Care Îl propovăduim. El este Care Se îngrijește pentru mântuirea neamului omenesc. El este Care ne dă bogăția neîmpuținată a bunătății Sale și, fiind pretutindeni, celor ce-L slujesc le este de față și le ajută”.
Ighemonul, deși se minună de cuvintele Sfântului Codrat, nevrând să creadă în adevărul cel grăit, a zis: „Despre lucruri înalte mi se pare că grăiești minciuni, Codrate, deoarece pe Dumnezeu Îl supui tulburărilor omenești și zici că pe Acela a putut să-L încapă pântece de fecioară, care, purtându-L în pântece, a născut pe Hristos; și așa zici, că un Dumnezeu este văzut pe pământ, purtând trup omenesc, iar altul zici că este aiurea adevărat Dumnezeu”.
Sfântul Codrat zise: „Tainele dreptei credințe nu se cuvine să le ispitească oamenii cei necredincioși; căci nu este lucru mic cunoștința aceea, nici se descoperă cu înlesnire la oricine; nici noi nu lăsăm ca pe cele sfinte să le iscodească necredincioșii. Fiul lui Dumnezeu de bunăvoie S-a smerit pe Sine, luând chipul robului. El, fiind Dumnezeu, a voit a Se face om ca să ne scoată din robia diavolească. Iar tu, fiind plin de necredință și de nedumnezeire, nu poți să înțelegi acestea. Și să știi că nici cu meșteșugurile tale cele viclene, nici cu îngrozirea ta cea mânioasa nu ne vei atrage pe noi de la Hristos, Domnul nostru”.
Atunci ighemonul a poruncit să bată tare cu toiege trupul gol al alesului rob al lui Hristos, iar slujitorii cei nemilostivi împlineau porunca aceea cu asprime. Dar sfântul mucenic răbda cu bărbăție și grăia către muncitorul: „Au nu știi, ighemonule, cum că tot lucrul ce se face cu sila este potrivnic libertății și nici nu este puternic spre înduplecarea sfătuirii? Pentru că cel ce silește nedrept, se arată pe sine cumplit, iar cel ce sfătuiește și înduplecă cu îndemnare, acela se arată a fi blând și iubitor de oameni.
Pentru aceasta tu, silindu-ne prin munci spre închinarea la idoli, să nu nădăjduiești că ne vei atrage cu sila spre păgânătatea ta, ca pentru frică să ne lepădăm de dreapta credință; căci fiind robi Lui, precum nu ținem seamă de înșelătoarele amăgiri, tot astfel și de toate muncile, câte ai putea să le scornești asupra noastră, nu ne îngrijim; pentru că Hristos ne ușurează toate durerile, cu nădejdea răsplătirilor. El ne întărește ca să nu ne supunem potrivnicului și ne face viteji la suflet și nebiruiți întru nevoința chinurilor”.
Muncitorul, tulburându-se mai mult, a poruncit să spânzure pe sfântul cu capul în jos și cu unghii de fier să-i strujească trupul. După aceea, ațițând foc sub dânsul, să ardă pe răbdătorul de chinuri. Însă acela toate răbdându-le cu vitejie, era nebiruit.
După aceasta ighemonul, întorcându-se către celălalt, adică spre Sfântul Ciprian, cu amăgitoare cuvinte se sârguia să-l întoarcă spre a sa socoteală. Dar Sfântul Ciprian, deși era încă tânăr cu anii, fără nici o frică și cu bărbăție se pregătea spre primirea muncilor. Iar Sfântul Codrat grăia către dânsul și către cei ce se pregăteau cu dânsul la răni și către cei ce se dezbrăcau de haine: „O, prietenii și împreună nevoitorii mei, socotiți cu gândul cât de multe bunătăți sunt gătite vouă de la Domnul, adică cinstea pentru dreapta credință, slavă pentru mucenicie, iar mai ales că vă învredniciți de mila lui Iisus Hristos, al Cărui ajutor îndată va sosi la voi. Deci, acum se cuvine să vă arătați credința voastră cea nemișcată, întru Hristos Dumnezeu; acum vremea nevoinței este de față ca să împliniți cu osârdie legea dragostei, iar sufletul vostru punându-vă pentru Cel iubit, să vă arătați pildă tuturor celor ce doresc să intre, pentru Hristos, întru nevoința chinuirii.
Apoi să fiți, prin răbdarea voastră cea tare, spre mirarea tuturor celor ce caută la priveliștea aceasta. Acum se va cunoaște deosebirea care este între cei buni și cei răi, acum să se adauge grija cea mai mare pentru păzirea dreptei credințe. Să țineți o credință și o mărturisire, ca cei ce aveți să stați înaintea lui Dumnezeu la judecata cea înfricoșată. Să nu vă lăsați de calea cea îmbunătățită, ca cei ce acum aveți să vă săvârșiți alergarea voastră și degrabă să treceți de aici la Hristos. Pe Dumnezeu Cel bun să-L mărturisiți cu bună inimă. Să nu cruțați floarea tinereților voastre, cei ce acum îndată aveți să treceți spre viața cea neîmbătrânită. Cugetați cu mintea că lângă uși este sfârșitul și, fiind tineri, mai cu înlesnire puteți răbda muncile pentru Hristos Dumnezeu, ca cei ce aveți trupească tărie.
Deci cu îndrăzneală să vă dați singuri la munci și cu bărbăție să le suferiți ca, biruind pe vrăjmașul, să vă preamăriți de la Domnul și să vă rânduiți în cer, în numărul sfinților mucenici”.
Muncitorul, auzind cuvintele grăite către frații săi de Sfântul Codrat, s-a mâniat și îndată a poruncit ca și pe Sfântul Ciprian, fiind gol și spânzurat ca și Sfântul Codrat, să-l muncească cu bătaie, cu strujire și cu ardere de foc, apoi și pe Dionisie, după dânsul pe Anect, după aceea pe Pavel, iar la sfârșit pe Crescent, asemenea muncindu-i și de dânșii fiind rușinat și biruit, i-a osândit pe ei mai întâi la mâncarea fiarelor, iar după ce fiarele nu s-au atins de sfinții mucenici, i-a dat spre tăiere de sabie; dar mai întâi a poruncit să-i târască de picioare legați, prin cetate.
Făcându-se aceasta, popor fără număr, dar mai vârtos mulțime de copii, băteau pe sfinții mucenici cu bețe și cu pietre, până ce au fost duși afară din cetate la locul cel de moarte. Acolo sfinții, cerând puțină vreme, s-au rugat cu dinadinsul către Domnul, apoi și-au plecat sub sabie sfintele lor capete și s-au tăiat în a zecea zi a lunii martie. Iar în locul acela unde s-au tăiat cinstitele lor capete și pământul s-a înroșit cu sângele lor, a curs izvor de apă curată, spre neuitată pomenire a pătimirii sfinților din cetatea Corintului.
După uciderea celor șase Sfinți Mucenici - Codrat, Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel și Crescent -, au fost munciți și pierduți în multe feluri alți creștini care fuseseră prinși; adică un alt Dionisie a fost junghiat cu cuțitul, iar Victorin, Victor și Nichifor (atunci fiind Tertie ighemon, după Iason) fiind puși în piuă de piatră, i-au pisat până la moarte. După aceea Claudie, pătimind tăierea mâinilor și a picioarelor, s-a săvârșit; apoi Diodor, fiind aruncat în focul cel pregătit ca într-o cămară luminoasă, s-a odihnit cu pace. Lui Serapion i-a tăiat capul; pe Păpie l-a aruncat în mare, asemenea și Leonid a suferit de la Venust ighemonul - care a fost în Corint după Tertie -, multe și cumplite munci, apoi a fost înecat în mare.
Încă și niște sfinte femei, având în inimile lor învățătura Sfântului Codrat și urmându-i la munci pentru Hristos, au îndrăznit a pătimi, adică: Hariesa, Nunehia, Vasilisa, Nica, Gali, Galina, Teodora; cum și alții mulți, bărbați și femei, unii de săbii tăindu-se, iar alții în ape înecându-se și alții cu alte munci ucigându-se, au trecut către Domnul. Deci, rânduindu-se de Sfântul Codrat, povățuitorul și învățătorul lor, ceata mucenicească a luat cununile biruinței din dreapta lui Hristos Dumnezeu, Căruia Se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.