Curs de Teologie Mistică Ortodoxă

Curs de Teologie Mistică Ortodoxă

Pr. Drd.Picioruş Dorin-Octavian
♦♦♦
3 noiembrie 2006
 
Vă propunem un curs de iniţiere în fastuoasa şi necunoscuta adâncime a teologiei ortodoxe, adica în Teologia mistică. Cursul nu este gata făcut şi noi vi-l livrăm, ci va apare ca o interactiune între mine şi dv. La fiecare prelegere veţi putea pune întrebări strict referitoare la ce s-a prezentat anterior. Intrebările, remarcile, completările dv. vor servi drept îndreptar pentru prelegerile ulterioare. Însă, deşi nu avem conţinutul exact al prelegerilor ştim ce vom dezbate în mare şi unde vom ajunge. Nimic nu va fi la întamplare. Bibliografia cursului va fi spre întărirea afirmaţiilor prezentate şi nu în locul lor.
Veţi avea parte, daca veţi colabora, de un curs non-conformist în expunere dar cu acrivie dogmatică în conţinut. Vă urez : audiţie plăcută a inimii!
♦♦♦
3 noiembrie 2006
Valabilitatea/actualitatea cursului sau despre Teologia ca viaţă
 
Dacă suntem începatori în ale cunoaşterii teologice sau dacă suntem avansaţi în cunoaşterea Teologiei, nevoia de a percepe adâncimile credinţei ortodoxe este o nevoie reală, continuă şi arzătoare. Raportarea noastră la Dumnezeu este un subiect viu, trebuie să fie un subiect viu pentru întreaga noastră fiinţă. Chiar dacă nu ne scriem dorul de Dumnezeu, dacă nu ni-l descriem şi el există, iar rugăciunile noastre sunt spuneri ale inimii proprii către Dumnezeu, atunci tot scriem, într-un anume fel, ceea ce simţim.
Scrierile teologice ale Scripturii şi ale Părinţilor Bisericii au apărut ca mărturii personale ale adevarului şi ale iubirii inimii, scrise în mod deliberat. Ele puteau să nu fie scrise, conform Sfântului Ioan Gură de Aur [Introducerea la Omiliile la Matei], daca ne păstram inima curată, ca să contemplăm în mod direct pe Dumnezeu. Scrierea, confesiunea, mărturia scrisa a apărut ca o fixare în materie a adevarului, pentru cei care au nevoie de recitire. Cu alte cuvinte, cartea scrisă nu a aparut ca o înlocuire a experienţei noastre vii cu Dumnezeu, ci pentru a garanta veridicitatea simţirii noastre, pentru a ne ajuta să înţelegem viciile iubirii noastre, adică unele exagerari ale modului nostru de a ne raporta la Dumnezeu. Cartea a apărut pentru cei care nu au inima fierbinte, ci tare, impietrită.
Ceea ce noi numim Cărţi Sfinte, sunt acele scrieri care ne-au rămas de la cei pe care îi recunoaştem ca fiind Sfinţi. Problema sfinţeniei şi a Sfinţilor va fi tratata in extenso în viitoarele noastre prelegeri.
Ceea ce noi numim Sfinte Cărţi, sunt, mai înainte de toate, relatări acurate, sincere, duhovniceşti ale evenimentelor iconomiei lui Dumnezeu cu lumea.
Credinciosul simplu cinsteşte în primul rand Sfânta Scriptură. Nu ştie prea multe despre autorii ei, despre cum arată manuscrisele în care ni s-a păstrat, despre modul cum ea trebuie interpretată, dar el o cinsteşte ca Sfântă. Aşa şi este: Scriptura e cu totul sfântă, cu totul revelată, cu totul o mare de enigme dumnezeieşti, care nu pot fi străbătute decât pe măsura experienţei tale. Nu poţi vorbi decât pe măsura cunoaşterii, a experienţei tale. Ceea ce te depăşeşte trebuie să cinsteşti cu multă reverenţă şi să laşi loc altora, mai mari decât tine, ca să vorbească despre acele lucruri.
Dacă începem să citim Scriptura nu înseamnă că ajungem undeva, la un capăt. Terminatul de citit al Scripturii, adica prima citire a ei, nu înseamnă decât o acomodare cu evenimentele Scripturii, cu modul ei de a pune problema, cu adevărurile ei. A presupune că de unul singur, fără niciun ajutor, poţi înţelege Scriptura e sinucidere curată. Nu că nu am înţelege nimic, dar nu am înţelege ceea ce ne sfinţeşte, ceea ce ne umple cu adevarat.
Trebuie să citim Scriptura şi o vom face până la sfârşitul vieţii, şi, în măsura în care această citire ne duce la înţelegerea că suntem la început, că totuşi nu am înţeles mare lucru din ce am citit, atunci stăm bine cu cititul. Înseamnă că Dumnezeu ne-a luminat mintea în mod fundamental, ca să înţelegem că Scriptura e un ocean imens, pe care niciodata nu îl vom putea contempla în adâncimea şi frumuseţea sa, dar că, fara el, nu avem nicio şansă de adevar incipient.
Sintagma adevar incipient nu am spus-o la întâmplare. La un moment dat vom propune un alt set de sintagme, care vor reliefa faptul, că această cunoaştere literală a Scripturii este nivelul cel mai de jos posibil al înţelegerii. Citirea, trebuie să înţelegem şi să reţinem acest aspect, nu este cunoaştere. În domeniul Teologiei, a citi înseamnă a te informa. A te informa înseamnă a fi tobă de carte, dar nu Teolog.
Teologia este o harismă, o încununare a unei vieţi sfinte, a unei continue sporiri, de care vom tot vorbi.
Teologia de care vă vorbesc acum este sesizarea şi trăirea faptului că, relaţia cu Dumnezeu înseamnă trăirea vieţii lui Dumnezeu, adică simţirea harului Său.
Dacă noi vorbim de viaţă, de experienţă şi de acţiune se presupune că suntem vii, funcţionali. Dacă nu ne credem vii înseamnă că suntem nebuni sau avem chef de glume.
Un om întreg la minte va recunoaşte în faţa tuturor că el e viu şi va dovedi cu vârf şi îndesat viaţa lui, vitalitatea pe care acesta o are. Daca te mişti, exişti. Dacă te doare capul, înseamna că ştii că ai cap.
Iar dacă ştim că existăm şi recunoaştem în Dumnezeu pe Creatorul nostru, atunci, cu atât mai mult recunoaştem că Dumnezeu e viu.
Scriptura are în componenţa ei sintagma Dumnezeul Cel Viu [Iosua 3, 10; IV Regi 19, 4; 19, 16;Est. 6, 13;Ps. 41, 2; 83, 2;Is. 37, 4; 37,17;Dan. 6, 27; Bal. 1, 6; Mt. 26, 36; I Tim. 4, 10; 6, 17; Evr. 3, 12 cf. ed. BOR 1988]. Scriptura nu presupune că Dumnezeu e viu, ci autorii ei au experiat viaţa lui Dumnezeu pe propria lor piele. Ei nu şi-au închipuit că vad, că ştiu lucruri pe care nu le ştiu şi nici nu au spus poveşti la care noi să aţipim citindu-le. Ei au spus ceea ce era de la început, ce au auzit, ce au vazut şi ce au simţit în mod direct [ Cf. I In.1, 1] din viaţa lui Dumnezeu şi din manifestarea Lui în lume, în creaţia Sa.
Dacă ei au scris ceea ce au simţit din Dumnezeu şi Dumnezeu e viu, e Cel mai viu cu putinţă, singurul Viu cu adevărat şi mai presus de orice viaţă, atunci ei nu au scris despre moarte, ci despre viaţă. Au scris despre viaţa lui Dumnezeu, despre Dumnezeu şi au scris pentru nişte oameni vii, foarte vii, energic de vii.
Dumnezeu nu a lăsat scris adevărul Său unor tolomaci, unor pierde-vară sau unor păcătoşi care nu s-au pocăit, ci unor Sfinţi. Sfinţenia, daca tot am vorbit despre viaţă, despre experienţa vieţii, trebuie să aibă legătura cu viaţa.
Cand spunem că cineva e Sfânt, spunem, fără doar şi poate, că el a trăit şi a trăit ca un Sfânt. Ce înseamnă Sfânt, repet, vom vorbi pe parcurs.
Insă noi ne revendicăm Sfinţii dintre cei care au trăit sfânt şi nu din basme. Noi credem în evidenţe. Deşi merge prin capul multora, că noi credem în ce nu vedem şi nu a vazut nimeni, credinţa noastră este o evidenţă. Pentru că, am spus adineauri, autorii Scripturii au scris lucruri sigure, despre lucruri certe. Dacă nu acceptăm că Scriptura e o scriere cu lucruri sigure şi spunem că autorii lor nu sunt reali, tot la fel de bine putem să presupunem că nimeni nu a scris vreodata şi că, de fapt, nu există nimeni care să existe pe faţa acestui pământ.
Putem să negăm aşa şi pe Eminescu, pentru că noi nu l-am prins în viaţă ( şi, deci, ceea ce nu vedem, nu exista), putem să nu credem în undele de telefonie mobilă ( pentru că, ce nu e detectabil cu ochiul, nu există) şi putem să credem că nici mama noastră nu există, în pofida faptului că noi existăm şi suntem înceţi la minte.
Însă noi, credem şi susţinem, că suntem vii, şi că Eminescu, undele telefoniei mobile şi mamele noastre sunt reale, există.
Deci, dacă noi existăm iar Dumnezeu există şi El ne-a creat, nu ne-a creat degeaba. Înseamnă că El are vreun plan cu noi. Şi dacă El e viu şi ne-a făcut vii iar cuvintele Sale sunt duh şi viaţă, înseamnă că problema vieţii trebuie să ne preocupe îndeosebi. Nu viaţa ca trai lung şi prin orice mijloace, ci viaţa ca intensitate a dragostei şi a relaţiei noastre cu Dumnezeu.
Rămânem aici deocamdată şi aşteptăm opiniile dv. Toate opiniile pe care le veţi pune pe topic vor fi contorizate şi apoi şterse. Dacă vom considera că reprezintă puncte de dialog şi de împlinire a cursului ele vor fi folosite cu prisosinţă şi vă mulţumim anticipat, celor care vor privi cu multă amabilitate oferta noastră.
 
♦♦♦
4 noiembrie 2006
Terminologie extatică şi omorârea ca viaţă
În titulatura cursului nostru intră trei termeni tehnici, expozitivi, cu care ar trebui să începem prelegerea de astazi.
În primul rând, cel mai adesea interpretabil şi ultragiat cuvânt, este acela de Teologie. Deşi dorisem să intru direct în terminologia mistică, credem că trebuie să insist, în acest preambul, la aceşti trei termeni.
Deci, în primul rând, ce înseamnă Teologie din perspectivă patristică, a Sfinţilor Părinti ai Bisericii? E uşor să afirmăm, că din punct de vedere lingvistic, cuvântul nostru este un calc după greaca veche, o traducere mot-a-mot şi că înseamnă: vorbire/cuvânt/cuvântare despre Dumnezeu.
Termenul însă nu explică nimic din conţinutul Teologiei pe care îl propune. Tocmai de aceea este interpretabil la culme. Avem deopotrivă teologie romano-catolică, teologie musulmană, teologie ebraică etc. Oricine se simte îndreptăţit, în mod fraudulos, bineînţeles, să afirme că face teologie.
Din punct de vedere ortodox, acrivic ortodox, adică tranşant ortodox, fără ambiguităţi [ atât vom spune până la acest nivel] a face Teologie sau a scrie Teologie înseamnă a vorbi despre realitatea lui Dumnezeu pentru că te-ai împărtăşit de ea. Teologia însă, mare atenţie!, nu este raţională şi nici nu poate fi raţionalizată. Ca ceva sa fie raţional, în sensul comun al accepţiunii, înseamnă să aibă o legătură cu modul nostru de a gândi. Dacă noi observăm că ceva e recurent, că ceva se repetă, că există nişte legi repetitive în natură, în noi şi că ceva există într-un anume fel, pentru că toată istoria noastră umană a văzut acel lucru în acel fel, asta înseamnă să gândim acel ceva în limitele minţii, ale raţiunii noastre.
Însă Dumnezeu nu este o realitate, un obiect sau o persoană la care să ajungem cu raţiunea noastră. Dacă fiecare îşi imaginează un Dumnezeu şi începe să se roage la ceea ce gândesc ei şi cred că acela e Dumnezeu, le spunem că aceea e imaginaţie. Însă Dumnezeu nu poate fi imaginat şi nici înţeles pe cale ratională. Daca ar fi aşa, dacă cunoaşterea lui Dumnezeu cu mintea, prin gândurile noastre proprii, ar însemna cunoaşterea lui Dumnezeu, atunci Teologia devine literatură, filosofie, o parte a culturii dar nu fundamentul revelaţional al Bisericii.
Însă această vorbire despre Dumnezeu, pe care o propune termenul Teologie nu înseamnă : citesc despre Dumnezeu, deci ştiu cine este Dumnezeu şi mă dau mare cu asta, ci vorbirea de Dumnezeu, cine vorbeşte acurat, clar, în mod real despre Dumnezeu, e cel care L-a văzut pe Dumnezeu. Problema vederii lui Dumnezeu este obiectul nostru de discuţie în acest curs.
Dar ca să ajungem la fondul problemei şi să trecem astfel prin terminologia extatică, trebuie să discutăm realitatea lui mistic. Avem deja o Teologie, care nu e o creaţie a minţii noastre autonome, însă este în acelaşi timp şi mistică. Teologia aceasta, care este o mare taină pentru noi, la aceasta dată, este şi mistică, adica tainică. Mistic este tot un cuvânt grecesc. În greaca veche, când ceva era μυστικος [avem de-a face cu un adjectiv] însemna că avem de-a face cu ceva care e tainic, adânc, păstrat înăuntru, cu ceva care este intim. Eu prefer titulatura de intim [un cuvant latin], care înseamnă cel mai adânc loc din fiinţa noastra, sinele nostru cel mai adânc.
Dacă facem Teologie sau cine face Teologie înseamnă că face ceva care reprezintă cea mai adâncă iubire a lui. Teologia este mistică în Sfântul, în omul duhovnicesc care scrie Teologie, pentru că reprezintă cea mai adâncă trăire a lui. Şi astfel, cel care dă carti teologice la iveală, nu face altceva decât să dea din inima lui cea mai frumoasă şi sfântă iubire, simţire şi gândire a sa.
Teologie tainică, adică mistică. Vorbire despre Dumnezeu din cele pe care le trăieşti în adâncul inimii tale. Spui cele ale vieţii tale cu Dumnezeu. Dai mărturie din cele care, în mod tainic, intim, lăuntric, Dumnezeu ţi le descoperă.
Când vorbim de Teologie şi îi punem lângă ea adjectivul mistică vorbim de fapt despre o cunoaştere personală a lui Dumnezeu, care ne vine de la Sfinţii care au mărturisit intimitatea lor cu Dumnezeu.
Dacă Sfântul Apostol Pavel se făcea că nu are timp şi nu scria nicio scrisoare, dacă şi Sfântul Irineu al Lyonului se făcea că nu ii pasă sau Sfântul Simeon Noul Teolog nu ne spunea nimic din trăirile sale mistice, adica tainice, nu am fi ştiut nimic despre ce trăiesc Sfinţii. Am fi crezut că aceşti oameni simt ca şi noi, gândesc ca şi noi, se manifestă ca şi noi, adică nu fac prea multe lucruri.

Sf. Simeon Noul Teolog
Dar ca noi să vorbim astăzi despre Teologie mistică ortodoxă a trebuit ca ei, Sfinţii şi Părinţii noştri, pe care îi iubim atât de mult, să ne scrie trăirile lor. Daca nu le scriau, noi ne-am fi pierdut obiectul cursului. Dacă toţi Sfinţii ar fi tăcut mâlc, s-ar fi crezut cu toţii smeriţi, pacătoşi, nepricepuţi cu totul, nu am fi ştiut nimic despre Dumnezeu.
Lucru acesta nu s-a petrecut şi noi suntem cei mai binecuvântaţi cu putinţă, pentru că avem toate lucrurile pe masă, în calculator, în biblioteci gigant şi habar avem cât de bogaţi, de superbogaţi suntem.
Avem Teologie, ea este mistică şi avem şi o a treia necunoscută, apelativul de ortodoxă.
Iarăşi e uşor de aflat că ορθοδοξος, in limba greacă, tot veche, înseamnă cel care cinsteşte/laudă drept sau după dreptate. Dar titulatura de ortodox nu ne spune nimic despre ce înseamnă ea de fapt.
Teologia mistică, tainică de care am vorbit este şi ortodoxă, adica e plină de dreptate, e plina de adevăr sau este experienţa celui care trăind drept/sfânt, are o relaţie de mare adâncime cu Dumnezeu, despre care poate vorbi oricând. Bineînţeles, dacă vrea să vorbească despre ea. Dacă o are, poate vorbi despre ea.
≈ + ≈
Când vorbim despre terminologie extatică, ne referim fără doar şi poate la termenii care desemnează experienţa noastră tainică, experienţa duhovnicească. Unul din termenii cei mai uzitaţi e cel de extaz. Şi acest cuvant vine din greacă şi înseamnă schimbare de stare/ieşire din sine. Cand avem un εκστασις, adică un extaz, se petrece ceva intim cu noi, atât de intim, încât ceea ce vedem atunci este cu totul diferit faţă de oricare altă experienţă pe care am fi avut-o înainte. Extazul este acel-ceva-cu-totul-altfel, pe care nu ni-l putem imagina, cu toate sforţările noastre, dacă Dumnezeu nu ne-a dat să avem unul.
Sinonim cu extaz şi care reprezintă conţinutul său este cuvantul θεορια [tot grec], care înseamnă contemplatie/vedere. Dacă extaz înseamnă, din punct de vedere morfematic, ieşit /în afară de στασις, adică de stare, de starea curenta a omului, θεορια înseamnă vederea lui Dumnezeu, vederea slavei lui Dumnezeu. Mai pe româneşte, dacă spui extaz sau dacă spui vedere dumnezeiască spui tot una.
De obicei noi preferăm pe vedere, pentru că el indică faptul că avem ceva pe care l-am văzut, l-am experiat, că e vorba de o realitate la care am ajuns. Lângă aceşti doi termeni, avem şi pe acela de αποκαλυψις [ tot grec], care indică o descoperire/o revelare/o arătare a ceva în lăuntrul nostru. Dacă ultima carte a Scripturii se numeste Apocalipsa, asta e din motivul că e o carte a vederilor dumnezeieşti, a descoperirilor.
Avem extaz, vedere/contemplaţie şi descoperire până acum: trei cuvinte la îndemâna pentru a vorbi despre vederea lui Dumnezeu. Când românul spune vedenie se referă la vederea dumnezeiască, la extaz. Vedenie însă nu e tot una cu halucinaţie, iluzie, năzăreală, fata morgana etc. Vedenie nu înseamnă nici vis şi nici apariţie neprevăzută, sub forma unor înfăţişări anume în faţa noastră.
Pentru noi vedenia este o descoperire a unui adevar capital din partea lui Dumnezeu. Şi mai ales, vedenia nu vine pentru că vreau eu, ci pentru că Dumnezeu doreşte acest lucru. Nu putem aşadar să avem vedenii sau extaze programate.
Facem totuşi distincţie între vedenie şi vedere extatică, adica avută în timpul unui extaz. Dacă atunci când vorbim de vedenie, vorbim de o înşiruire de evenimente extatice, care ni se revelează de către Dumnezeu ( exemplu: viziunea oaselor din Iez. 37), când vorbim de extaz sau de vedere dumnezeiască indicăm de cele mai multe ori vederea luminii dumnezeieşti, adică vederea extatică.
Nici pe departe nu am ajuns la epuizarea terminologiei extatice. Pentru ca să nu se transforme cursul nostru în ceva plictisitor ( mă refer la cei care nu se ocupă toata ziua cu aşa ceva), vom analiza alţi termeni cand vom dezbate texte ca atare, care relatează descoperiri, extaze, vedenii.
≈ + ≈
Omorârea ca viaţă, al treilea punct în disertaţia de astăzi, are legătură directă cu experienţa mistică. În Mat. 16, 24, Domnul vorbind despre lepădarea de sine, despre despărţirea de tine cel vechi şi de asumarea, luarea crucii, a nevoinţei pentru curăţirea de patimi vorbeşte despre moartea care învie pe om. Curăţirea de patimi e o moarte la propriu faţă de noi, de sinele nostru cel vechi.
Ca să devii nou, trebuie să nu mai fi cel care ai fost. Curăţirea despre care noi vorbim, nici ea nu e o mişcare întâmplătoare în viaţa noastră. Viaţa ascetică, viaţa care presupune lupta cu patimile din noi nu se poate face dacă nu ai de partea ta harul lui Dumnezeu, dacă nu rămai în Biserica Sa şi dacă nu ai în obiectiv, în plan, ajungerea ta la lumina lui Dumnezeu, la vedere.
Omorârea omului nostru cel vechi, a patimilor noastre este singura şi unica cale spre viaţă, spre vedere, spre sfinţenie. Aşa că, dacă stăm la masă, cu mâna la falcă şi visăm că o să ajungem la bine dupa ce murim, asta nu înseamnă progres. Progres înseamnă să mori pentru trecut, ca să fii viu, prin har, în faţa lui Dumnezeu.
Dacă nu mori cu toată fiinţa ta pentru trecut ai mari probleme de înţelegere a vieţii duhovniceşti. Spre exemplu, dacă dorim să nu mai drăcuim de astăzi, dar nu vrem să începem să şi postim de astăzi, ne vom da seama cândva, că daca nu ne apucăm şi de postit, ce am început cu lipsa dracuitului trebuie continuat cu nemâncarea postului. Dacă ni se pare că noi trebuie numai să postim şi să ne rugam şi să batem metanii, dar nu trebuie să şi citim cărţi duhovniceşti, să ne spovedim şi să ne împărtăşim cât mai des, vom sta pe loc, ne vom crede deştepţii lui peşte, ne vom uita cu ochi răi la ăia care se bucură şi noi vom fi trişti.
Adică, de nu vom vrea să murim şi cu mintea, şi cu simţirea, şi cu voinţa, şi cu trupul nostru pentru trecut nu vom putea să ne bucurăm deplin, complet, de bucuria pe care Dumnezeu o rezervă celor care îşi curăţesc inima de patimi. Şi ştim cu toţii, că în Mt. 5, 8, numai cei curaţi cu inima, numai ei, văd pe Dumnezeu.
Treaba asta cu moartea care ne face vii, nici ea, nu e atât de simplă. În credinţa noastră nimic nu e atât de simplu pe cât pare. De fapt nimic nu e atât de simplu pe cât pare. Însă despre greutatea de a privi sub realitate, sub aparenţe, în prelegerile următoare.
≈ + ≈
Invităm la dialog, la propuneri, la conlucrare pe toţi câţi doresc să ne ajute la formarea cursului.
 
♦♦♦
11 noiembrie 2006
Experienţa de viaţă şi experienţa duhovnicească
Amănunte preliminare
Am considerat că trebuie să asimilăm aceasta problematică acum, pentru a ştii ce este şi ce nu este experienţă duhovnicească şi să putem astfel să trecem la datele concrete, interioare, ale acestei vieţi care experiază duhovnicescul. Dacă nu ştim să facem distincţia ( nu separaţia) între lumesc şi duhovnicesc, între la intâmplare, viaţa la întâmplare şi viaţa cu Dumnezeu, nu putem să ajungem la nimic pozitiv în demersul nostru.
Pornim însă de la constatarea dureroasă a faptului, că de multe ori creditam în mod fals drept oameni duhovniceşti, persoane ce nu pot vorbi în mod conştient şi personal despre relaţia lor cu Dumnezeu. Am stabilit de la bun început că o relaţie cu cineva ( şi cu atât mai mult cea cu Dumnezeu) trebuie să fie o relaţie conştientă. Nu poţi să-L iubeşti inconştient pe Dumnezeu şi nici să Il urăşti inconştient.
Conştienţa de care vorbim acum se referă la perceperea interioară, totală, a relaţiei noastre cu Dumnezeu. Dacă noi vorbim de trup şi suflet, ca totalitate a omului viu şi spunem că Dumnezeu are o relaţie cu noi, această relaţie este desemnată drept o relaţie duhovnicească. Ce inseamnă însă relaţie duhovnicească în amănunt, nu numai declaratoriu, rămâne de văzut.
Dacă Dumnezeu este Duh ( Cf. In. 4, 24), dacă este Realitatea duhovnicească personală prin excelenţă şi noi suntem suflete întrupate, suflete care ne-am creat trupul în pântecele mamei cu ajutorul lui Dumnezeu şi suntem după chipul Său ( Cf. Fac. 1, 27), rezultă că relaţia noastră cu Dumnezeu este şi poate fi una reală. Însă, între posibilitatea de a fi în relaţie cu Dumnezeu şi între a avea o relaţie vie cu Dumnezeu există o diferenţă majoră.
A. Experienţa de viaţă
Să începem însă cu prima sintagmă, pentru a ajunge la relaţia cu Dumnezeu. Să începem cu experienţa de viaţă. Aici pare că toată lumea se pricepe sau are aşa ceva. La viaţă, la experienţa de viaţă, omul răsuflă uşurat, crezând că e de ajuns să trăieşti, să înaintezi în vârstă şi, automat, ajungi şi la acest rezultat: experienţa.
Însă ceea ce noi numim experienţă de viaţă nu se potriveşte cu părerea comună. Pentru a avea experienţă, pentru a avea date concrete de viaţă, acumulare de înţelegeri cu alte cuvinte, trebuie să ajungi la costatări absolut umane, generale, care să coincidă cu înţelegerea adâncă a marilor oameni ai omenirii.
Trebuie să ajungem la constatări adânci, personale şi în acelaşi timp general valabile, despre viată, greutatea vieţii, trecerea timpului, suferinţă, naştere, sexualitate, aptitudini, moarte etc. Cu alte cuvinte să ajungem la puterea interioară de a extrage din întâmplările vieţii noastre adevăruri general valabile şi, în acelaşi timp, deplin umane. Când am suferit din n motive, când ne-am bucurat, când am păcătuit cu ceva etc., am simţit anumite lucruri, am avut anumite gânduri.
De fiecare dată am simţit altceva, altcumva o zi, o persoană, o emoţie, însă a existat şi ceva neschimbător în lucrurile care s-au petrecut cu noi. Ne-am dat seama ce ne place şi ce ne displace, că a spune adevărul împlineşte, că a munci ne împlineşte, că dragostea este o continuă adâncire interioară a relaţiilor noastre, că a ne lovi de ceva înseamnă durere, că regretul este cumva în inima noastră. Constatările vieţii noastre, adâncirea propriilor lucruri care ţin de noi şi de întreaga existenţă ne duc la un cuantum de înţelegere personală.
Aceasta înţelegere adâncă, simplă, necenzurată a propriei persoane, a vieţii şi a existenţei în general are drept rezultat experienţa de care suntem interesaţi acum, experienţa de viaţă. Cu alte cuvinte, experienţa de viaţă nu e o colecţie de date despre noi şi despre alţii, ci o extragere a unei înţelegeri simple din tot ceea ce a luat contact cu noi şi din ce am trăit noi.
Când am început secţiunea aceasta, am afirmat că la experienţa de viaţă oamenii răsuflă uşurat. Da, oamenii au datele experienţei de viaţă, într-o mai mare sau mai mică măsură, dar nu sunt capabili cu toţii să extraga din ea înţelegerea simplă, atât de fundamentală pentru începerea unei vieţi duhovniceşti.
B. Preambulul vieţii duhovniceşti
Ca să te converteşti la credinţa ortodoxă, un anumit cuantum în această schimbare dumnezeiască, radicală din viaţa noastră, o are şi datele experienţei de viaţă. Când suntem atraşi deodată de harul lui Dumnezeu, ca să credem în Creatorul şi Dumnezeul nostru cel Preabun, schimbarea începe să vizeze ceea ce suntem noi şi am acumulat până acum, mai mult sau mai puţin conştient.
Convertirea, venirea noastra în fire, înseamnă printre altele şi înţelegerea faptului că noi pornim în viaţa noastră cu Dumnezeu de la o anumită parte a vieţii noastre, de la care trebuie să ne regândim toate datele vieţii noastre.
Marii convertiţi ai istoriei, Sfinţii care trecuseră prin tot felul de vieţi zgomotoase, păcătoase la culme, au văzut în convertire o cale deschisă pocăinţei, ca plâgere a păcatelor dar şi o pocăinţă ca regândire a vieţii lor şi ca înţelegere a ceea ce fusese bun şi rău în viaţa lor, a cursului vieţii lor, în raportarea lor la Dumnezeu. Tocmai de aceea, un om fără credinţă, un om care nu se raportează la Dumnezeu nu poate să extragă din viaţa lui înţelegerea modului cum l-a păzit şi l-a condus Dumnezeu la credinţă. Viaţa noastră, cu bunele sşi relele ei, nu este o sursă de inţelegere pentru noi, o sursă reală de inţelegere, de luminare, până ce nu o raportăm la Dumnezeu, la parametrii credinţei, ai convertirii.
Noi avem datele experienţei de viata, însă fără credinţă, nu ştim să ne folosim de ele spre mântuirea noastră. Credinţa şi pocăinţa sunt cele care ne regândesc viaţa şi ne fac să ajungem la o experienţă de viaţă, adică la fundamentul vieţii duhovniceşti.
C. Viaţa duhovnicească
Dacă am fost botezaţi ortodox din pruncie, atunci am primit harul lui Dumnezeu care a sădit în noi viaţa lui Dumnezeu, viaţa duhovnicească. Însă, datorită multelor noastre păcate ea a fost alterată, trucată, depreciată, pentru că nu am stat la reala intensitate a relaţiei cu Dumnezeu sau am abandonat-o pur şi simplu.
Convertirea reală la credinţă, ca rupere cu viaţa păcătoasă, trăită ca nesimţire faţă de Dumnezeu sau ca trecere de la o inerţie tradiţională a modului în care priveam credinţa, la avântul interior pentru mântuire, reprezintă, in opinia noastră, pragul de la care vorbim de pregătire pentru o viaţă duhovnicească conştientă, sfinţitoare, curăţitoare a fiinţei noastre.
Dacă numim relaţia, legătura cu Dumnezeu o legătură reală, vie, conştientă, atunci nu putem presupune o viaţă angajată fără o conştientizare şi responsabilizare a întregii noastre fiinţe pentru exigenţele mântuirii. Convertirea si reconvertirile de fiecare zi la relaţia cu Dumnezeu sunt manifestarea iubirii noastre vii faţă de Dumnezeu, faţă de simţirea lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Intrăm însă pe un drum accidentat, greu, anevoios înţelegerii. Fiecare încearcă să creadă, să simta pe Dumnezeu în modul lui, să facă anumite fapte, să se lepede de anumite fapte. Acum, dupa convertire, cautand raspunsuri în cărţi, la oameni duhovniceşti, în Biserică, în noi înşine, găsim tot felul de răspunsuri, unele părându-ni-se că se bat cap în cap. Însă ceva ne devine sigur: că am fost duşi, conduşi în viaţa noastră spre a crede, spre a ne întâlni cu Dumnezeu şi că, această credinţă, cea ortodoxă, e singura care ne mântuieşte, pentru că e singura care ne intimizează deplin cu Dumnezeu. Dacă am mai trecut prin alte religii până în Biserica Ortodoxă ştim să facem diferenţa.
Bineînţeles nu mă refer la oamenii pe care îi întâlnim în Biserică, nu toţi sunt Sfinţi, ci la credinţa necenzurată a Sfinţilor lui Dumnezeu din Biserica Ortodoxă. Şi aici sunt n discuţii contradictorii. Cursul nostru stârneşte multiple căi de comunicare, cu alte subiecte tot la fel de minunate în esenţa lor. Nu le putem accesa pe toate.
Ne întoarcem la experienţa cu care venim în Biserică, la datele experienţei de viaţă pe care acum o conştientizăm, pe care începem să o conştientizăm. La viaţa trecută, trăită în depărtare de Dumnezeu sau în nesimţirea lui Dumnezeu, ca singurul cu adevărat vital în viaţa noastră, se adaugă datele experienţei de om al credinţei, care trăieşte prin credinţă. Când intrăm în Biserică în mod conştient, conştientizat de viaţa noastră, când începem să ne spovedim păcatele cu durere, cu lacrimi, atunci începem să eradicăm din noi, să începem să eradicăm, comportamente şi fapte incompatibile cu înţelepciunea lui Dumnezeu.
Dintre datele experienţei noastre de viaţă le aruncăm pe cele neconforme cu virtutea. Toate păcatele pe care le mărturisim ca atare, vom încerca să nu le mai repetam şi vom înţelege că experienţa de viată şi pregătirea pentru experienţa duhovnicească de după convertire nu agreează faptele care nu sunt pozitive la spovedanie. Vom eradica faptele rele din viaţa noastră, le vom scoate din noi cu timpul, însă ne vom folosi de ceea ce a produs în noi păcatul: de amărăciunea lui, de răutatea pe care ne-a procurat-o, de ştiinţa demonică pe care ne-a adus-o şi pe care, de acum încolo, o vom folosi în lupta noastră cu demonii.
Recalcularea datelor experienţei noastre va ajunge la concluzia că, deşi am păcătuit enorm de mult, şi că cele mai multe dintre păcate sunt taine ale sufletului nostru, pe care nu le-au vazut mulţi, totuşi, Dumnezeu ne-a condus spre El, prin tot ce am trăit. Păcatele nu mai trebuie repetate, virtuţile trebuie maximalizate în fiinţa noastră, trecutul nu mai poate fi readus la lumină, dar ne putem curăţi de trecut prin pocăinţa prezentului.
Când începe să se formeze în noi experienţa de viaţă, adică conştientizarea vieţii noastre, atunci noi suntem în faza pocăinţei, a regândirii şi resituării noastre în faţa noastră, a lui Dumnezeu, a oamenilor, a întregii lumi şi a istoriei.
Ne pregătim sa fim acceptaţi în intimitatea lui Dumnezeu, din ce în ce mai mult, lucru la care suntem atraşi prin har. Harul lui Dumnezeu, viaţa lui Dumnezeu ne prelucrează mintea, în acord cu cât suntem noi dispuşi să acceptam din Dumnezeu, ne prelucrează, ne preface mintea, inima, trupul, întreaga noastră fiinţă, pentru a fi proprii vieţii duhovniceşti, care începe odata cu extazul.
Vederea lui Dumnezeu, extazul, de care am vorbit în prelegerea trecută este momentul în care noi începem viaţa duhovnicească conştientă, în deplinătatea simţirii şi a înţelegerii noastre cu Dumnezeu.
Pregătirea noastra prin asceză, prin munca cu noi, cu fiinţa noastră launtrică este pentru a primi lumina dumnezeiască în mod extatic. De aici începe viaţa duhovnicească reală, sfinţirea reală a fiinţei noastre. Când vom trece la comentarea textelor patristice referitoare la vederea lui Dumnezeu vom înţelege cât de tranşanţi erau Părinţii Bisericii în această problemă. Tot ce este după vederea luminii înseamnă strângere a datelor pentru experienţa duhovnicească şi o tot mai mare înţelegere a datelor din care se va extrage experienţa duhovnicească.
Cele doua sintagme sunt destul de uzuale. Nu ştiu cine le-a inventat şi când. Însă ele exprimă lucruri distincte dar nu separate. Experienţa de viaţă rezultă din înţelegerea datelor vieţii noastre cotidiene prin ochii credinţei, pe când experienţa duhovnicească reprezintă extragerea înţelegerii noastre din datele luminarilor dumnezeieşti sau a descoperirilor dumnezeieşti care ni s-au dăruit de către Dumnezeu sau care li s-au dăruit tuturor Sfinţilor Bisericii.
Cu alte cuvinte, dacă experienţă de viaţă putem avea când am înţeles cum a lucrat şi lucrează Dumnezeu în viaţa noastră, lăsându-ne să înţelegem una sau alta, la experienţa duhovnicească nu ajungem numai pentru că citim mai mult şi, mai ales, texte grele de mistică şi duhovnicie sau pentru că avem o viaţă ascetica aspră, din care nu a rezultat nicio schimbare dumnezeiască in viaţa noastră.
La viaţa duhovnicească ajungem când Dumnezeu să ne dea să vedem slava Sa, ca raspuns la dorul nostru de El şi la asceza noastră riguroasă şi înţeleaptă a pocăinţei noastre.
Niciun om nu are un barem impus de către Dumnezeu până unde să înainteze în cele două, care sunt strâns unite. De fapt nu trebuie să înţelegeţi că e vorba despre două vieţi de om, ci de două stadii de dezvoltare interioară, care se întrepătrund la un moment dat. Dacă vrem să renunţăm la cele doua sintagme ( şi nu pierdem nimic cu această renunţare) putem să spunem că ele reprezintă drumul nostru de la păcat la sfinţenie, de la viaţa fără Dumnezeu la intimitatea absolută cu El. Numai că cele doua sintagme tuşează o distincţie pe care o fac şi Sfinţii lui Dumnezeu, aceea între omul trupesc şi cel duhovnicesc, adică între cel mânat de către patimi şi de voinţa de sine şi cel pe care Duhul lui Dumnezeu îl conduce.
Când vrem să inţelegem I Cor., cap.2, în mod corect, adică distincţia între omul trupesc şi cel duhovnicesc, trebuie să înţelegem că această distincţie e dată de o experienţă reală şi ea nu e doar afirmată formal. Omul firesc, trupesc ( cum zice textul rom. de la I Cor. 2, 14) nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu nu pentru că e Gică contra, ci pentru că nu poate să le înţeleagă, pentru că nu are pe Duhul lui Dumnezeu în mod conştient/conştientizat în el, Care să-l înveţe în mod real cum se înţeleg cărţile duhovniceşti.
Experienţa duhovnicească, cu alte cuvinte, nu se reduce la date, la ce ştim noi, la ce am învăţat. Nu se reduce nici la un numar de extaze sau minuni sau luminări dumnezeieşti pe care le-am trăit în viaţa noastră. Ci experienţa duhovnicească este rodul continuu al vieţii duhovniceşti, adică al vieţii în care simţim în mod neîncetat în noi prezenţa şi lucrarea harului dumnezeiesc.
Dacă relaţia presupune contact direct cu Dumnezeu, adică contact haric cu Dumnezeu, simţit neîncetat, atunci nu putem statuta un contact pe ne-simţirea, neştiinţa sau inexistenţa lui.
Dacă avem băgat calculatorul în priză el funcţionează. Dacă trăim cu Dumnezeu, dacă avem o relaţie vie cu Dumnezeu, simţim neîncetat harul, viaţa lui Dumnezeu în noi. Nu există şi o a treia fază: în care merge şi nu prea. În relaţia cu Dumnezeu există numai simţirea Lui în noi, simţire care se şterge în noi, atunci când noi greşim fundamental faţă de simţirea harului dumnezeiesc în noi, adică încălcând flagrant voia lui Dumnezeu cu noi.
≈ + ≈
Încheiem aici prelegerea de astăzi, din care putem discerne numai atât in mod fundamental: de la vederea lui Dumnezeu încolo vorbim de începutul vieţii duhovniceşti conştiente. Însă pregătirea pentru vedere e absolut importantă pentru mântuirea noastră.
Aşteptăm sugestiile şi întrebările dv. în continuare. Dacă sugestiile dv. vor fi interesante ca prezentare, vom face un topic numai cu ele, desprinzându-le din acest loc, pentru a se urmări aportul dv. la dezvoltarea cursului nostru. Vă mulţumim frumos pentru că ne citiţi şi ne ajutaţi cu rugăciunile dv!
 
 
 
 
 
♦♦♦
24 noiembrie 2006
Launtricitate, conexiune si vedere dumnezeiasca
Încă mai facem câteva tatonări, pregătim terenul pentru a intra în dezbaterea scripturală şi patristică a subiectului nostru. Iarăşi amintesc: avem în faţa noastră un subiect fastuos, greu, imens pentru cel care îl include în viaţa sa, pentru cel care devine una cu ceea ce scriem aici şi care reprezintă adevarata normă a vieţii creştine.
Poate că la început cursul nostru a părut o conjectură la o parte non-indispensabilă a vieţii ortodoxe. Adică un subiect exotic, care nu prea are de-a face cu noi. Dorinţa noastră este tocmai una contrară: de a arăta că acest subiect, adica viaţa mistică, reprezintă adevărata noastră statură creştină.
Şi, pentru a trece mai departe cu expunerea, vom accede la realitatea launtrică a fiinţei noastre.
a) Lăuntricitatea noastră
Când e vorba să spunem că avem o viaţă, că am acumulat multiple experienţe în viaţa noastra vorbim de noi, de adâncul din noi, de cel mai special conţinut al fiinţei noastre.
Acest adânc al nostru, pe care îl numim în diverse feluri, toate intimiste, este o mare taină pentru noi, dar în acelaşi timp este ceea ce credem, în mod paradoxal, că ne exprimă cel mai bine, cel mai adânc fiinţa noastră. Când replicăm cuiva faptul că nu ne înţelege ne referim la ceea ce avem în capul nostru, în inima noastră, în sufletul nostru, adică în noi. Acest înlăuntru al nostru reprezintă ceea ce nu se vede prea mult din noi, insesizabilul din noi, impenetrabilul din noi.
Pe de o parte, de la cei care ne cunosc mai mult, le cerem să ştie cine suntem noi, pe când la străini le arătăm cine suntem noi. Întotdeauna noi vrem sa arătam ca suntem cineva, nu doar nişte mărfuri, imagini, amintiri, animale de povară; şi cerem de la cei în faţa cărora ne dezvăluim să ne recepteze ca pe nişte eu-uri revelatorii, ca pe nişte persoane care se fac cunoscute altora, pentru că vor să fie receptate ca atare.
Cine comunică pentru că vrea să fie înţeles, comunică având intenţia să fie receptat ca o persoană cu anume calităţi, posibilităţi, doruri, neîmpliniri, insatisfacţii. Cine comunică încearcă să pună în cuvinte lăuntricitatea lui.
În măsura în care ştie să vorbească despre sine şi există oameni care doresc receptarea noastra totală, atunci o parte din lăuntricitatea noastră, din ceea ce suntem noi, trece în fiinţa lor, ca iubire, ca admiraţie, ca simpatie, ca prietenie sau cum mai vreţi dv. să o numim. Important e aceea că, daca ştii să vorbeşti apriat, corect, direct despre tine, poţi fi înţeles de cei cărora le place directeţea.
Însă comunicarea nu conţine şi nu epuizează întreaga noastra fiinţă.
Întotdeauna vor rămane lucruri neînţelese din noi, pentru ca această lăuntricitate este abisală.
Nu este abisală pentru că vrem noi, nu e abisală pentru că nu o înţelegem deplin în mod neapărat, ci pentru că persoana umană, ca creaţie a lui Dumnezeu, omul, omul acesta a fost creat de către El cu o adâncime fără fund, fără limite interioare, cu o adâncime interioară colosală. Dacă folosim paradigma, exemplul calculatorului, care în aparenţă e mic, e limitat, dar când intrăm în el are o lăuntricitate nebănuită, colosală, zeci de mii de fişiere, de note, de imagini, de amănunte, putem să avem o imagine redusă a profunzimii umane, din care ies multe minuni dar şi multe satanisme.
Suntem profunzi cu toţii, pentru ca Dumnezeu aşa ne-a creat. Profunzimea nu este apanajul numai al unora şi a altora nu, ci, ca şi viaţa, sănătatea, oricât de redusă ar fi această sănătate înseamnă buna funcţionare a omului. Ceea ce Scriptura numeşte chip al lui Dumnezeu în om, noi putem numi în termeni moderni: lăuntricitate abisală, potenţe nebănuite, integralitatea darurilor cu care venim pe lume, cu care ne naştem şi pe care le putem actualiza în Biserica lui Dumnezeu.
Cu alte cuvinte nu ştim cât de bogaţi suntem, cât de adânci, cât de spaţiosi suntem în interiorul nostru.
Adâncul din noi, acolo unde pogoară Dumnezeu, dupa cum o să vedem în continuare, este atât de vast, încât Dumnezeu Cel necuprins este cuprins în mod necuprinzibil ( incomprehensibil, spunem noi în Teologie) de către fiinţa noastră. Măreţia înfricoşătoare a acestei realităti, capătă adevărata noastra atenţie, când suntem absorbiţi de prezenţa lui Dumnezeu, Care a venit în noi prin Botez, Care e mereu cu noi, pe care Îl primim prin fiecare rugăciune şi Sfântă Taină şi care Se uneşte mereu cu noi şi coboară in noi, deşi este mereu în noi.
Dacă pentru noi, noi suntem o taină nepătrunsă, o neştiinţă abisală, este de la sine înţeles că Dumnezeul treimic, Dumnezeul nostru este o taină a tainei abisalităţii noastre.
Credinţa, în această ordine de idei, ca şi dragostea noastră pentru Dumnezeu nu sunt ceva de pus sub lupă şi să le înţelegi imediat. Pentru că credinţa, iubirea, nădejdea noastră în Dumnezeu, orice virtute a noastră nu sunt nişte body-piercinguri la vedere sau pete de la arşiţa soarelui, pe care cineva să le repereze imediat, ci ele sunt lucrurile de taină ale abisalei noastre lăuntricităţi.
Relaţia noastră cu Dumnezeu ( şi ajungem prin asta, la a doua parte a prelegerii de astăzi) nu se consumă la suprafaţa fiinţei noastre, ci în lăuntrul abisal al fiinţei noastre, în văgăuna fără fund, în puţul fără fund al fiinţei noastre.
b) Conexiunea noastră cu Dumnezeu şi cu oamenii
Cuvântul conexiune este sinonimul lui relaţie sau al lui legătură. Un cuvânt latin, pe care şi l-au împrumutat englezii dar şi francezii, pe care românii îl folosesc şi mai bine de la Conex încoace şi care reprezintă realitatea directă a doi inşi care sunt în relaţie, sunt într-o stare de intimitate, de familiaritate.
Conexiunea noastră cu Dumnezeu, relaţia cu El este reală, pentru că noi suntem abisuri, două abisuri, ţinând cont de proporţie, care nu stau numai faţă în faţă ( asta e grandoarea Teologiei mistice!), ci Abisul cel mare, Absolutul cel mare, adica Dumnezeu, vine şi locuieşte în om, de la Botez, şi îl face locuinţă a Sa.
Întreaga Sfântă Taină a Botezului vorbeşte despre alungarea demonilor din noi, de izgonirea lor din noi, pentru ca să intre Dumnezeul tripersonal, Tatal, Fiul şi Sfantul Duh în noi şi să rămâna veşnic cu noi.
Tocmai de aceea e dubioasă şi penibilă afirmaţia cum că noi creştinii ortodocşi nu cunoaştem pe Dumnezeu şi nu Îl simţim pe El în noi, atâta timp cât El este în noi de la Botez, adică din primele zile ale vieţii noastre trupeşti.
Toata viaţa noastră ortodoxă este numai o continuă coborâre la Dumnezeul care S-a sălăşluit în noi, dar nu până la nivelul creierului nostru, sau al inimii noastre, ci până la cel mai adânc adânc al adâncului nostru. Viaţa ortodoxă mistică, tainică, viaţa trăită la nivelul adâncimii lăuntricităţii noastre este o continuă descoperire a comorii căzute în noi, de sus, din cer, în fiinţa noastră, pe când am murit şi am înviat cu Hristos prin Botez.
Intimitatea cu Dumnezeu, conexiunea cu El, conexarea, legarea noastă de El, este mai întâi de toate legarea Lui de noi. Nu noi L-am iubit mai întâi, ci El ne-a iubit pe noi. El ne-a iubit, pe când noi nu existam decât ca realitate personală ce vom apărea la un moment dat în lume. O astfel de iubire putem să o înţelegem şi noi, într-o formă redusă, atunci când ne dorim toată viaţa să facem un copil, ne pregătim pentru el, îl iubim, deşi nu ştim cum va fi el, ce sex va avea, cine va ajunge în lume, care va fi viaţa lui.
Adevărata relaţie nu ţine numai de existenţa cuiva ca atare, de modul cum se află el acum, în faţa noastră, ci relaţia ţine mai degrabă de ceea ce vrem să fie el in relaţie cu noi.
Iubirea Sfintei Treimi faţă de fiecare dintre noi nu este numai iubirea pentru cineva care va apărea în lume şi doar atât. Ci iubirea lui Dumnezeu pentru noi este iubirea pentru persoana care va veni în lume, pentru cea care va avea viaţă, dar care va şi creşte într-un anume fel sau pe care ar dori-o într-un anume fel.
Conexiunea ţine de lăuntricitate şi este exprimarea lăuntricităţii. Nu putem să venim în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor decât cu ceea ce suntem, cu ceea ce vrem şi cu ceea ce putem. La El venim cu simţământul neputinţei şi al neiubirii noastre pentru El, pentru a căpăta bogăţia adâncă a iubirii pentru El şi a îndrăznelii întru El.
Însă, pentru a trece la al treilea punct al disertaţiei de astăzi, nu putem să avem o relaţie cu Dumnezeu, în care noi să tot ne rugăm lui Dumnezeu şi El să nu ne răspundă nicidecum. Când întrebăm ceva dorim să ni se răspundă. În cazul nostru, a ni se raspunde din partea lui Dumnezeu, la iubirea noastra ardentă, la focul nostru pentru El, înseamnă a vedea slava Lui, adică a avea o vedere dumnezeiască.
c) Vederea dumnezeiască
Dacă vederea umană sau priveliştea de orice fel înseamnă inventarul personal a tot felul de amănunte pe care le stocăm în noi prin vedere, prin analizorii noştri oculari, miros, pipăit, gust etc., tot la fel, în cazul vederii dumnezeieşti, a extazului, avem parte de date concrete, de detalii ale vieţii veşnice pe care le vedem în slava lui Dumnezeu, în lumina lui Dumnezeu.
Dacă orice om cu ochi sănătoşi nu se îndoieşte că poate să vadă, tot la fel, orice om sănătos cu ochii inimii sau ai minţii, adică cu sufletul curăţit de patimi, poate primi ( nu îşi poate lua singur) din partea lui Dumnezeu, vederea lucrurilor dumnezeieşti care sunt în lumina divină. Iniţiativa vederii luminii divine, veşnice, nu ţine de noi, ci de Dumnezeu. El ne arată slava Sa.
Însă o arată celor care se curăţesc cu adevărat de patimi, prin împlinirea poruncilor Sale, cu mare zel, şi cu dorul de a vedea slava Sa şi a se bucura de înfricoşătoarea măreţie a iubirii Sale. Vederea dumnezeiască este o iniţiativă divină dar nu o gratuitate.
Când Dumnezeu binevoieşte să ne arate slava Sa, acest lucru se întâmplă dintr-un motiv foarte întemeiat pentru dezvoltarea noastră duhovnicească.
Evenimentul personal al extazului, venit în relaţia noastră abisală cu Dumnezeu este resimţit de noi ca cea mai mare minune din viaţa noastră. Nimic nu poate fi comparat cu ceea ce se petrece atunci cu noi, cu ceea ce vedem noi, cu ceea ce rămânem noi dupa ceea ce vedem slava Sa.
Este un eveniment personal abisal, înfricoşător, uimitor, surprinzător, străin, altfel decât orice altă experienţă a noastră. El este experienţa la nivelul absolut. Înainte şi, mai ales, după el, viaţa terestră, viaţa în trup, începe să pară infinit de redusă în posibilităţi şi este resimţită ca o neîmplinire continuă în comparaţie cu viaţa în lumina Sa, în veşnicie.
Vederea luminii este o trecere a noastră în veşnicie, o transcendere a morţii, a istoriei, a timpului de către noi, unde gustăm conţinuul vieţii dumnezeieşti, mereu plin de o bogăţie continuu izvorâtoare din lumina Sa.
Vederea extatică este o vedere în uimire a luminii Sale, o contemplare plină de uimire. Nimic şi nimeni nu ne-o poate zugrăvi cu totul, pe deplin şi nimeni nu ne-o poate reda numai prin cuvinte, ci ea este o experienţă personală, pe care trebuie să o trăieşti pentru ca să o ai. Ca orice lucru personal, ea este o bogăţie a lăuntricităţii proprii, a abisului personal, primită în dar de la Dumnezeu şi cu care începe viaţa noastră deplin conştientă cu Dumnezeu. De atunci încolo ştim cum arată slava lui Dumnezeu, “slava slavei Sale” ( ne corectează Sfântul Simeon Noul Teolog) şi cât de tulburătoare este relaţia vie cu Dumnezeu.
Dacă atunci când ne îndrăgostim întreaga noastră fiinţă palpită dupa persoana iubită, şi credem că experienţa ca asta şi ca relaţia sexuala sau ca drogurile nu mai există una mai puternica şi mai mare, când vedem slava Sa, trăim un entuziasm, o bucurie, o veselie interioară atat de mare, încât, dacă înmulţim de o mie de ori bucuria că am câştigat 10 miliarde de euro la un concurs, nu exprimăm decat o palidă nuanţă a acelei bucurii.
Atunci omul credincios înţelege că relaţia cu Dumenezeu, că iubirea şi prezenţa lui Dumnezeu este cutremurătoare, că El e Foc, că e Lumină curăţitoare, că e Dulceaţă negrăită, că e Bucurie veşnică, că e Viaţa la superlativ. Înţelege, că orice ar spune despre ce a văzut este o nimica toată şi, că oricine ar spune că ce a vazut el nu e real, nu ar afecta cu nimic realitatea lui, atâta timp cât am avut de-a face cu un extaz real.
Există şi năluciri demonice care se propun drept extaz, dar despre astea altcândva. Însă ( şi cu asta încheiem disertaţia de astăzi) cel care trăieşte experienţa vederii lui Dumnezeu primeşte din partea Sa garanţia autenticitătii credinţei sale, certitudinea că este în dorul autentic de Dumnezeu şi că nu luptă în deşert, ci trăieşte întru dreptatea lui Dumnezeu. Extazul e o certificare din partea lui Dumnezeu a seriozităţii credinţei noastre şi o felicitare de încurajare, în dorul nostru de El. El este începutul şi nu sfârşitul vieţii duhovniceşti.
Precizăm încă odată, ca toate postările care analizează tematica cursului nostru trebuie să fie făcute în cadrul notelor rezervate acelor cursanţi, acelor cititori ai noştri, care vor să ne ajute cu diferite sugestii, propuneri etc. şi cărora le-am dedicat un topic alăturat. Vă mulţumim frumos şi vă aşteptăm comentariile şi întrebările.
 
 

Conferenţiază

Introducere

Prelegerea 1

Prelegerea a 2-a

Prelegerea a 3-a

Prelegerea a 4-a