După Sfinţii Părinţi, cel
mai important lucru pe care ar trebui să-l facem - atît în bolile trupeşti, cît
şi în cele duhovniceşti, ultimele de altfel fiind cauzele primelor - este să ne
spovedim cum trebuie (Sfîntul Nicodim Aghioritul) şi la cine trebuie (Sfîntul
Simeon Noul Teolog). Spovedania este cheia mîntuirii - cum spunea unul dintre
cei mai mari duhovnici din zilele noastre. Spovedania adevărată - pentru că
este şi una mincinoasă, din nefericire des întîlnită azi, şi este aşa pentru că
cei ce o fac, şi duhovnicii, şi penitenţii nu ţin seama de voia lui Dumnezeu
din Sfînta Scriptură şi de canoanele şi scrierile Sfinţilor Părinţi -
spovedania adevărată, aşadar, ar trebui să fie lucrul de care să ne aducem
aminte unul altuia cît mai des, în fiecare zi. Din sfaturile preoţilor, şi mai
ales ale duhovnicilor, şi chiar din discuţiile mai scurte pe care aceştia le-ar
avea cu cineva, îndemnurile către spovedanie ar trebui să nu lipsească. Atît
doar că ar trebui să le aducă aminte mereu celor pe care îi îndeamnă la aceasta
că spovedania trebuie făcută cum o cer Sfinţii Părinţi şi la acei duhovnici
care pot să ducă spre mîntuire sufletele noastre. Fără adaosul acesta foarte
important, îndemnul la spovedanie este, dacă am judeca trupeşte, ca şi cum ai
îndemna pe cineva la un medic care nu ştie medicină şi face mai mult rău
bolnavului, ucigîndu-l cu zile cum se zice.
Spovedania adevărată - şi
adesea vom folosi zicerea aceasta, avînd în vedere că destui fac o spovedanie
mincinoasă şi nemîntuitoare - ne ajută să ieşim întăriţi duhovniceşte din
necazurile de tot felul şi din ispitele noastre, fiind răspunsul la toate
problemele pe care le avem. Ea este adevăratul medicament universal. Însă, după
cum spun Sfinţii Părinţi şi pe ei îi vom cita mereu, fiind singurul izvor
adevărat de la care ne putem adăpa duhovniceşte, spovedania „s-a făcut astăzi
(aşadar încă de acum vreo două veacuri) [...] o taină prea puţin folositoare” -
după cum spune Sfîntul Nicodim Aghioritul. Cei mai mulţi dintre creştini se
mărturisesc rar (o dată pe an sau cel mult în cele patru posturi), iar alţii şi
mai rar (la cîţiva ani o dată) şi nici atunci nu o fac cum trebuie şi la cine
trebuie, cum am mai spus. Căci tot Sfîntul Nicodim Aghioritul zice: „Alţii -
majoritatea zicem noi, văzînd realitatea tristă din zilele noastre - e adevărat
că se mărturisesc, însă nu precum se cuvine, pentru că nu se spovedesc cu cea
mai cuviincioasă cercetare a conştiinţei şi a păcatelor lor, nici cu zdrobirea
şi umilinţa cea trebuincioasă, nici cu o voinţă hotărîtoare ca de acum înainte
să nu mai păcătuiască, nici cu facerea canonului care se cuvine - căci acestea
toate alcătuiesc mărturisirea cea plăcută lui Dumnezeu.” De aceea, în chip cu
totul deosebit trebuie să ne facem un obicei din a ne cerceta conştiinţa în
fiecare seară cu privire la păcatele săvîrşite în timpul zilei, avînd în vedere
în chip deosebit cele şapte păcate de moarte (după unii Sfinţi Părinţi, opt),
din care - după Sfinţii Părinţi - se nasc toate celelalte păcate. Apoi, în urma
cercetării conştiinţei, să vedem care sînt cele mai grave dintre păcatele
noastre, să vedem pricinile lor şi să ne străduim cu toată puterea a le părăsi,
înlocuindu-le cu faptele bune opuse lor. Trebuie să fim convinşi că, dacă nu
fugim mai întîi de pricinele păcatelor, nu o să sporim duhovniceşte.
Din nefericire pentru noi
toţi, cercetarea conştiinţei sau luarea aminte la sine - care erau lucruri de
căpetenie la Sfinţii Părinţi (vezi la Sfîntul Ioan Gură de Aur, la Avva
Dorotei, la Sfîntul Simeon Evlaviosul, la Sfîntul Ignatie Briancianinov şi la
alţii) - nu mai este preţuită astăzi. Rari sînt duhovnicii
care cer fiilor lor duhovniceşti să se cunoască bine pe sine sau fac din lucrul
acesta parte din canonul dat la spovedanie. De aceea, credincioşii nu
înaintează duhovniceşte, sau prea puţini se folosesc de taina spovedaniei, deşi
unii se spovedesc mai des. Aşa se face că mulţi îşi văd păcatele mai grosiere,
adică cele trupeşti, dar pe cele mai subţiri şi mai greu de biruit (precum sînt
mîndria şi slava deşartă) puţini şi le văd. Şi aceasta tocmai pentru că aceste
păcate subţiri presupun paza minţii şi rugăciune de toată vremea („Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul!”) şi
cercetarea zilnică a conştiinţei. Unii nu şi le văd pînă în ultima clipă a
vieţii lor, punîndu-şi în pericol mîntuirea. Nu degeaba Sfîntul Simeon Noul
Teolog cerea în învăţăturile sale ca „încă din copilărie orice om să înveţe a
se cunoaşte pe sine, să cunoască ce este şi cum îşi va sfîrşi viaţa.” (Ţelul
vieţii creştine, Editura Anastasia, 1996). Dar cauza principală a
spovedaniilor nefolositoare de suflet stă în faptul că creştinii zilelor
noastre nu-şi tratează bolile sufletului precum pe acelea ale trupului. Căci,
dacă se îmbolnăvesc trupeşte, caută să meargă la cei mai mari doctori; însă,
cînd e vorba de bolile sufleteşti, prea puţin simţindu-le gravitatea sau
nemaisimţind-o de loc, ei se spovedesc la oricine, iar nu la duhovnici iscusiţi
(adică cei care canonisesc după Canoanele Sfinţilor Părinţi).
Dat fiind cele zise mai
sus, ne-am gîndit să strîngem în lucrarea de faţă sfaturile mai multor Sfinţi
Părinţi în legătură cu adevărata spovedanie. Facem aceasta pentru că puţini
sînt acei creştini care citesc scrierile acestea în întregime, şi de aceea
le-am adunat aici într-o formă prescurtată.
Cartea cuprinde două părţi.
În prima, am pus scrieri de ale Sfinţilor Părinţi ce ne vorbesc despre
adevărata spovedanie, iar în cea de a doua scrieri în care ni se vorbeşte
despre unele păcate mari, generalizate astăzi şi despre chipul în care ne putem
izbăvi de ele.
La începutul primei părţi,
am pus un cuvînt al Sfîntului Ignatie Briancianinov (din Experienţe
ascetice, volumul I) despre influenţa covîrşitoare (în bine sau în rău)
asupra sufletului nostru a ceea ce citim. Din acest cuvînt, încheierea
Sfîntului Ignatie cu privire la cărţile bune de citit e de o deosebită
însemnătate: „Semnul după care recunoaştem că o carte este cu adevărat
folositoare de suflet e acela că a fost scrisă de un sfînt scriitor, mădular al
Bisericii de Răsărit, încuviinţat şi recunoscut de Sfînta Biserică.”
După cuvîntul Sfîntului
Ignatie Briancianinov, urmează două cuvinte ale Sfîntului Nicodim Aghioritul,
adunate din scrierile mai multor Sfinţi Părinţi, cuvinte pe care, dacă le-am
citi încît să le ştim pe dinafară, am ajunge, cu timpul, să şi punem în lucrare
povăţuirile cuprinse într-însele, dacă vrem cu adevărat să ne mîntuim. (De
fapt, e nevoie ca toată cartea să fie citită cu atîta stăruinţă, încît să
ajungem a pune în faptă cele cuprinse într-însa. Căci - după Sfinţii Părinţi -
spovedania adevărată ne face să ne schimbăm viaţa cu totul, încît, dacă
tovarăşii noştri de păcate ne-ar întîlni după un timp, să nu ne mai recunoască
- cum zice Sfîntul Teofan Zăvorîtul într-unul din cuvintele din cartea de
faţă.)
În prima scriere a
Sfîntului Nicodim Aghioritul, trebuie luat aminte la faptul că împlinirea
canonului dat la spovedanie este neasemuit de însemnată pentru mîntuire. Lăsînd
la o parte faptul că cei mai mulţi dintre creştinii zilelor noastre sînt
împărtăşiţi deşi nu-şi fac canonul - lucru foarte grav, pentru că se
împărtăşesc spre a lor osîndă veşnică (vezi articolul „Să nu ne împărtăşim cu
nevrednicie” din Glasul Monahilor nr. 8, 2004, vezi Anexa) - nici
canonul dat de mulţi duhovnici ai zilelor noastre nu mai este ceea ce ar trebui
să fie. Canonul a ajuns astăzi ceva neînsemnat, deşi ar trebui să fie lucrul
cel mai important cu putinţă. După Sfîntul Nicodim Aghioritul, el trebuie făcut
fie în viaţa aceasta, în chip vremelnic, fie în viaţa viitoare, în chip veşnic.
Se ajunge pînă acolo încît canonul constă acum mai mult din aducerea de
lumînări, untdelemn, vin şi prescuri la altar, ceva rugăciuni scurte, zise de
cîteva ori pe zi şi atît. Şi aceasta deşi canonul ar trebui să conste - după
Sfinţii Părinţi - într-o foarte bună cunoaştere de sine prin cercetarea zilnică
a conştiinţei, pentru a putea lupta cu patimile din noi, în primul rînd cu cele
mai grave (vezi Sfîntul Teofan Zăvorîtul), pînă ce le părăsim desăvîrşit şi a
pune în locul lor faptele bune opuse acestora, cu acceptarea opririi de la
Sfînta Împărtăşanie, acolo unde o cer Sfintele Canoane. De asemenea, din canon
fac parte rugăciunile, metaniile, postirile, milosteniile, citirea cărţilor
sfinte şi alte lucruri folositoare de suflet. Foarte importantă este, ca parte
din canon, oprirea de la Sfînta Împărtăşanie, acolo unde Canoanele Sfinţilor
Părinţi o cer, după cum vedem şi din primul cuvînt al Sfîntului Nicodim
Aghioritul. Din nefericire, cu greu se mai poate vorbi în zilele noastre despre
oprirea de la Sfînta Împărtăşanie. Ar trebui poate ca, atunci cînd se citesc
rugăciunile de dezlegare a păcatelor, să nu mai zicem: „Cîte veţi lega pe
pămînt, vor fi legate şi în ceruri. Şi, cîte veţi dezlega pe pămînt, vor fi
dezlegate şi în ceruri, ” ci doar: „Cîte veţi dezlega pe pămînt, vor fi
dezlegate şi în ceruri.” Pentru că, în practică, mulţi duhovnici nu mai fac
decît lucrul acesta, adică dezleagă numai, deşi în majoritatea cazurilor ar
trebui să facă dimpotrivă, adică să-i oprească pe fiii lor duhovniceşti de la
Sfînta Împărtăşanie, date fiind păcatele lor. Astfel de duhovnici, împreună cu
susţinătorii lor care cred că se vor mîntui fără să-şi schimbe viaţa, se
îndreptăţesc spunînd că Sfintele Canoane ar fi învechite şi nepotrivite zilelor
noastre. Lucrul acesta este cum nu se poate mai neadevărat (vezi „Actualitatea
Sfintelor Canoane” din Glasul Monahilor, februarie 2004). În cursul
istoriei Bisericii, mulţi duhovnici sfinţi au fost prigoniţi tocmai pentru că
au ţinut la canoane. Iată ce ne spune Sfîntul Simeon Noul Teolog chiar despre
sine: „Diavolul şi-a ridicat asupra mea slugile lui şi duce război cu mine, ca
să încetez a mai vesti în cuvinte, şi a face cu fapta poruncile Evangheliei şi
ale Apostolilor şi a mă strădui să înnoiesc vieţuirea evanghelică care s-a
învechit oarecum şi a ajuns dispreţuită, ca oamenii să nu mai aibă îndrăzneală
că pot să se mîntuiască fără să primească harul Duhului Sfînt, şi fără
nepătimire, şi să se amăgească fără să-l primească şi să piară. De aceea, în
loc să-mi datoreze multă recunoştinţă pentru că le spun şi-i îndemn să vină la
desăvîrşirea virtuţii, aceştia mă învinuiesc, mă urăsc şi-şi întorc spatele la
mine. Şi m-au predat foamei, setei şi morţii, fiindcă nu-i amăgesc şi nu le
spun: «Îndrăzniţi! Toţi ne vom mîntui fără osteneală sau chinuri şi fără
pocăinţă şi păzirea întocmai a poruncilor lui Dumnezeu!» Cei ce spun acestea
răstoarnă toată învăţătura lui Hristos şi a Apostolilor Lui.”
În zilele noastre, am ajuns
la o aşa nesimţire duhovnicească, încît judecăm împotriva a ceea ce ne-a
învăţat Dumnezeu prin gura Sfinţilor Părinţi şi, datorită apostaziei generale
în care ne ducem viaţa, nici nu ne mai vedem păcatul. Tot în această scriere a
Sfîntului Nicodim Aghioritul vom vedea cîtă însemnătate are vederea păcatelor proprii
, pentru a avea neîncetată osîndire de sine,
pentru a fugi de pricinile păcatelor, pentru a ne spovedi des şi mai ales
pentru a înţelege gravitatea păcătoşeniei noastre.
În acest sens, contrar a
ceea ce se spune de către destui duhovnici - că, dacă au fost mărturisite,
păcatele nu mai trebuie spuse niciodată - Sfîntul Nicodim Aghioritul sfătuieşte
ca fiecare creştin să facă o spovedanie generală măcar o dată pe an şi mai ales
cînd schimbă duhovnicul.
În cea de-a doua scriere a
Sfîntului Nicodim Aghioritul, acesta ne vorbeşte mai mult despre ceea ce ar
trebui să facem după spovedanie. Şi zice, pentru tămăduirea păcatelor, nu
ajunge doar împlinirea unui canon uşor şi nici mărturisirea cu oarecare
umilinţă, dacă creştinul nu luptă mai întîi pentru părăsirea păcatului cu
fapta. Sfîntul Nicodim vorbeşte mereu despre pagubele pe care şi le
„pricinuiesc mîntuirii lor cei ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor mărturisi şi
se vor pocăi.” Şi arată (ca dealtfel toţi Sfinţii Părinţi) că mărturisirea
adevărată trebuie să ducă la părăsirea păcatelor şi la înlocuirea lor cu
faptele bune opuse lor. Pocăinţa adevărată - după Sfîntul Nicodim Aghioritul -
trebuie neapărat făcută „după canoanele Bisericii.” Conştientizarea foarte
clară a păcatelor şi părerea de rău pentru ele cu durerea inimii (fără a ajunge
la deznădejde însă) trebuie să persiste mereu în sufletul creştinului ce vrea
cu adevărat să se mîntuiască. După Sfîntul Nicodim, ca şi după Sfîntul Marcu
Ascetul şi alţi Sfinţi Părinţi, pocăinţa este o stare sufletească ce ţine pînă
la sfîrşitul vieţii noastre. Sfîntul Marcu Ascetul zice că „lucrul pocăinţei se
ţese din aceste trei fapte bune: din a-ţi veghea gîndurile, a te ruga neîncetat
şi a suferi scîrbele ce vin asupra ta” (vezi în legătură cu luarea aminte
articolul „Grija de căpetenie” din revista Glasul Monahilor, noiembrie
2004).
Avem apoi patru cuvinte ale
Sfîntului Ioan Gură de Aur. În primul dintre ele, pe care l-am numit Despre
taina spovedaniei, ni se vorbeşte despre nevoia cercetării bolii
sufleteşti, în vederea tămăduirii ei. În acest cuvînt ni se atrage atenţia -
fapt de care iau aminte puţini dintre creştinii zilelor noastre - că şi
păcatele socotite de noi mici şi neînsemnate ne pot aduce osînda veşnică.
În cel de-al doilea cuvînt,
numit Despre căinţă, Sfîntul Ioan Gură de Aur ne face să înţelegem cît
de păcătoşi sîntem, fiecare dintre noi. Lucru vrednic de luat aminte, pentru că
adesea noi zicem că nu prea avem păcate grele, asemenea „celorlalţi.” Pentru
Sfîntul Părinte, noi sîntem nişte luptători împotriva poruncilor lui Hristos
şi-I purtăm o ură neîmpăcată. Noi zicem că viaţa dusă după voia lui Dumnezeu
este astăzi cu neputinţă şi tocmai pentru aceasta ne mustră Sfîntul Părinte. Şi
spune că facem toate relele pentru că ne trîndăvim, nepunîndu-ne mintea la
lucru, lăsîndu-l pe vrăjmaşul diavol să facă ceea ce vrea cu noi.
În cel de-al treilea
cuvînt, Despre pocăinţă, Sfîntul Ioan Gură de Aur ne vorbeşte despre
faptele bune pe care trebuie să le facem pentru a săvîrşi adevărata pocăinţă,
aducînd dovezi din Vechiul şi Noul Testament. Şi zice că trebuie să ne
mărturisim păcatele, să ni le plîngem, să ne smerim, să facem milostenie
săracilor, să ne mulţumim cu foarte puţin în ceea ce priveşte viaţa trupească
(căci de puţine este nevoie pentru aceasta) să ne rugăm, să postim... (iar
postul trebuie să fie nu doar trupesc, ci şi duhovnicesc, de pildă fuga de
„teatre” - azi: televizor, calculator, filme, concerte, discoteci etc. -
lucruri prin care intră în suflet cele mai multe dintre patimi şi mai ales
curvia). Apoi, trebuie să ajungem să smulgem patimile din rădăcină, anume să nu
le mai facem nici măcar cu închipuirea. Căci noi, cei din Legea Harului, vom fi
şi mai aspru pedepsiţi decît cei ce au păcătuit în Legea Veche, dar şi mai mult
răsplătiţi dacă vom vieţui după voia lui Dumnezeu. Iar timpul pocăinţei noastre
este acum, în viaţa aceasta pămîntească. Mare trebuie să ne fie teama dacă nu
am apucat a ne pocăi cu adevărat, înaintea sfirşitului vieţii noastre. Păcatul
e adevăratul rău şi pricina supărărilor, tulburărilor, războaielor, bolilor, pagubelor,
al tuturor suferinţelor greu de vindecat ce vin peste noi. Însă, dacă le vom
îndura fără cîrtire pe toate, mulţumind lui Dumnezeu, păcatele noastre ne vor
fi şterse.
În al patrulea cuvînt, Alt
cuvînt despre pocăinţă, Sfîntul Ioan Gură de Aur ne vorbeşte despre
covîrşitoarea însemnătate pentru mîntuire a cercetării zilnice a conştiinţei.
Şi arată că nu este de ajuns a zice „sînt păcătos”, ci trebuie să ne aducem
aminte de fiecare păcat în parte. Doar aşa, conştientizînd starea noastră de
oameni bolnavi sufleteşte, ne vom putea apuca cu tărie a face şi ceea ce ne
poate vindeca. Dumnezeu, în nemărginita Sa bunătate şi milostivire, ne poate
reaşeza, dacă facem pocăinţa adevărată, în starea de dinainte de păcătuire,
vindecîndu-ne desăvîrşit.
O altă lucrare foarte
importantă pentru spovedanie şi pocăinţă este cea a Sfîntului Teofan Zăvorîtul,
intitulată Pregătirea pentru Sfînta Spovedanie şi Împărtăşanie. În
această scriere, Sfîntul Părinte stăruie mult să nu ne îndreptăţim pe noi
înşine, să ne vedem păcatele şi să ne defăimăm, să ne osîndim şi să ne ocărîm
mereu, fără cruţare, dar şi fără a ajunge la deznădejde. El ne arată chipul în
care vrăjmaşul ne atacă sufletele şi ceea ce trebuie să facem pentru a ne apăra
şi a ne izbăvi de săgeţile lui. Important este ca noi înşine să nu voim să ne
îndulcim cu gîndurile păcătoase, ci să le respingem numaidecît ce le vedem.
Dacă vom îndepărta gîndurile păcătoase necontenit, vrăjmaşul nu va putea să ne
facă nimic. Şi după Sfîntul Teofan trebuie să ne străduim, cît timp vieţuim pe
pămînt, să punem în locul păcatelor săvîrşite faptele bune potrivnice acestora.
Trebuie să ne luptăm - zice şi el - mai întîi cu patima de căpetenie pe care o
vedem în noi înşine în urma cercetării zilnice a conştiinţei. Să întrebuinţăm -
zice - toate mijloacele duhovniceşti pentru a ne despietri inima. Trebuie -
zice el - să ne ştim păcatele foarte limpede „socotite şi numărate.” Iar pentru
aceasta e nevoie să avem mereu în faţă poruncile lui Dumnezeu, spre a ne
oglindi în ele şi a ne vedea păcătoşenia. În ceasul în care ne spovedim trebuie
să mărturisim cu sinceritate tot ce ne face de ruşine înaintea lui Dumnezeu şi
a oamenilor. Ruşinîndu-ne, dar spunînd toate păcatele înaintea duhovnicului,
vom scăpa de ruşinea înaintea întregii omeniri la Judecata de Apoi. Un lucru
foarte important de reţinut, pe care ni-l face cunoscut Sfîntul Teofan
Zăvorîtul, de care prea puţini ştiau, este chipul în care putem ieşi din
nesimţirea duhovnicească. Ieşirea stă în a vorbi mereu cu noi înşine şi cu
Dumnezeu prin rugăciune (vezi şi la Sfîntul Ignatie Briancianinov, în Experienţe
ascetice, volumul III), tocmai pentru a fi mereu ocupaţi duhovniceşte şi a
nu da putinţă de intrare în suflet a vrăjmaşului nostru.
Un alt lucru important în
scrierea de care vorbim (întîlnit şi la alţi Sfinţi Părinţi, ca Sfîntul Diadoh
al Foticeii, Sfîntul Macarie Egipteanul, Sfîntul Ioan Scărarul şi Sfîntul
Ignatie Briancianinov), este deosebirea pe care avem a o face în inima noastră
între glasul nostru şi acela al vrăjmaşului diavol (vezi despre aceasta
articolul „Să ne silim a fi noi înşine” din revista Glasul Monahilor, ianuarie
2005). Este mare nevoie să vrem a ne despătimi cu adevărat, să nu ne cruţăm
trupul şi să nu ţinem cont de părerea lumii, care dintotdeauna a fost
potrivnică lui Dumnezeu (Iacov 4, 4).
În cuvîntul intitulat de
noi Despre adevărata pocăinţă, Sfîntul Dimitrie al Rostovului, la fel cu
ceilalţi Sfinţi Părinţi citaţi aici, arată că adevărata pocăinţă constă în a ne
întoarce de la păcatele făcute mai înainte, pe care avem a le plînge cu inima
smerită, şi a ne îndrepta prin nevoinţele pocăinţei, nevoinţe care - spune el,
ca şi Sfîntul Simeon Noul Teolog - trebuie să fie pe măsura păcatelor făcute şi
chiar să le întreacă. Dacă aşa stau lucrurile, să ne gîndim ce pocăinţă superficială
facem noi, cei ce ne spovedim astăzi! Căci am ajuns să credem că cele cîteva
lumînări pe care ni le dau preoţii drept canon şi alte lucruri neînsemnate ar
fi de ajuns pentru a ne răscumpăra păcatele. Tot aici, am adăugat cîte ceva din
capitolul „Cuvînt despre moarte şi cît de folositoare este pomenirea ei”,
pentru marele folos duhovnicesc în vederea unei adevărate spovedanii şi
pocăinţe. Aici, se vorbeşte de faptele bune pe care le fac unii creştini din
zilele noastre, dar care, neavînd smerenie şi făcîndu-le în chip făţarnic,
pentru slava deşartă, nu se vor mîntui. S-au adus din Cuvintele Sfîntului
Dimitrie al Rostovului şi cele ce vorbesc despre nesimţirea duhovnicească, atît
de generalizată astăzi.
Urmează două scrieri a doi
mari Sfinţi Părinţi, Sfîntul Teofan Zăvorîtul şi Sfîntul Simeon Noul Teolog, în
care ni se vorbeşte pe larg mai cu seamă despre duhovnicul iscusit şi ce
trebuie să facem pentru găsirea acestuia. În prima scriere, Viaţa lăuntrică,
a Sfîntului Teofan Zăvorîtul, ni se vorbeşte mai întîi despre ieşirea din
formalismul religios şi despre trezirea în noi a rîvnei spre mîntuire. Ne este
arătată cît de importantă este credinţa dreaptă pentru mîntuire, prevăzînd
ravagiile duhovniceşti de nedescris pe care le aduce ecumenismul zilelor
noastre (vezi Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, de Sfîntul Iustin
Popovici, 2002 şi Chemare către creştinii ortodocşi împotriva ereziei
ecumeniste, de ieromonah Martirie Păduraru, 2004). Cînd ne vorbeşte de
duhovnic, Sfîntul Teofan zice că trebuie să-l căutăm cu multă rugăciune pe „cel
albit de înţelepciune, iar nu numai de ani.” Duhovnicul iscusit trebuie să-şi
fi învins el însuşi patimile, căci altfel „nu poate da o regulă de încredere
pentru înfrîngerea lor” celor ce-i sînt ucenici. La rîndul său, părintele
duhovnicesc trebuie să-şi cunoască foarte bine ucenicii, ca un văzător cu
duhul. Aici e nevoie de o lămurire, în sensul că Sfîntul Teofan se gîndeşte la
adevăraţii văzători cu duhul, care atunci se găseau, deşi destul de rar. Astăzi
însă nu prea mai pot fi găsiţi, deşi creştinii, neavînd discernămînt
duhovnicesc, găsesc văzători cu duhul la tot pasul, neştiind că aceia dintre ei
care într-adevăr nu sînt înşelători vorbesc datorită duhului, însă nu a celui
dumnezeiesc, ci a celui diavolesc (e bine a citi în acest sens lucrarea
Sfîntului Ignatie Briancianinov, Despre înşelare). De aceea, trebuie să
fim mereu cu grijă să ne încredinţăm sufletul unui adevărat duhovnic, neînşelat
şi neînşelător la rîndul său. Deşi sînt greu de găsit duhovnici adevăraţi, totuşi
- după Sfîntul Teofan, ca şi după Sfîntul Simeon Noul Teolog - dacă îi căutăm
cu toată rîvna şi cu rugăciune, îi putem găsi. Încheierea Sfîntului Teofan în
privinţa călăuzitorilor duhovniceşti este aceasta: „Iată aşadar care este
astăzi cea mai bună şi mai sigură cale de îndrumare în viaţa creştină: viaţa
trăită cu predare în voia lui Dumnezeu, după Scripturile dumnezeieşti şi
scrierile Sfinţilor Părinţi, cu sfătuirea şi întrebarea celor ce sînt în
acelaşi cuget cu noi. Din mila lui Dumnezeu, ea poate şi trebuie să ne ducă la
izbîndă, căci conţine toate condiţiile desăvîrşirii, ale retezării voii proprii
şi ale socotinţei proprii. Dar este limpede că această cale se află cu mult mai
prejos decît cea a călăuzirii, a îndrumării prin duhovnic.”
În această scriere, este de
luat aminte ceea ce spune Sfîntul Teofan Zăvorîtul despre săvîrşirea cu
regularitate a pravilei, adică a regulei de viaţă duhovnicească. Aceasta mai
ales azi, cînd creştinii nu se mai roagă, căci faptul că zic „Tatăl nostru” o
dată pe zi, fără metanii şi închinăciuni, sau alte rugăciuni făcute cu luare
aminte, aceasta nu mai poate însemna că se roagă. Creştinii zilelor noastre,
înconjuraţi doar de comodităţi (chiar şi cei mai „săraci”), uită că trebuie
să-şi ducă crucea nevoinţelor, dacă vor mîntuirea sufletelor lor. De aceea am
prezentat pe scurt sfatul Sfîntului Teofan în legătură cu aceasta, din
capitolul „Calea îngustă şi anevoioasă.” Acolo găsim o lămurire foarte
importantă cu privire la calea mîntuirii, căci zice Sfîntul Teofan Zăvorîtul:
„De aceea, cel ce începe să lucreze pentru Domnul, trebuie să-şi pregătească
sufletul pentru încercări. Să nu aştepţi nici pace, nici îndulciri, nici
înlesniri, ci osteneală, batjocuri şi lipsuri, chiar caută-le! Trebuie să ştii
cu tărie că cel ce dobîndeşte virtuţi fără osteneală, cel ce stă în nevoinţe cu
înlesnire, fără strîmtorări dureroase, acela se află în amăgire. Ceva nu-i în
regulă acolo. Nu poţi avea pace printre oameni dacă rămîi în dreptate. Duhul
lumii este un uliu mîncător de carne: imediat se năpusteşte. De aceea trebuie
să fii pregătit pentru orice.” Să ne verificăm prin aceste spuse, pentru a şti
dacă sîntem sau nu pe calea mîntuirii, atît ca simpli creştini, cît şi ca
duhovnici. Toţi ne ducem crucea pînă la urmă - după cum zice Sfîntul Teofan
Zăvorîtul - dar tînguindu-ne, cîrtind şi căzînd în deznădejde, sau
cufundîndu-ne în necazurile noastre şi suferind, însă fără a ne mişca cu mintea
şi fără a ne înălţa suferinţa inimii spre Dumnezeu. Toţi cei ce facem aşa „nu
ne folosim cum se cuvine de crucile care ne sînt trimise şi pierdem astfel
momentul prielnic şi ziua mîntuirii.”
Şi, pentru că mulţi dintre
noi nici nu mai ştim că avem şi suflet, care trebuie hrănit duhovniceşte, am
luat din cuvîntul Sfîntului Teofan cele în legătură cu aceasta, sfîrşind cu
îndemnul ce ni-l face de a fi asemenea Sfintei Maria Egipteanca în pocăinţă.
Fără o mare nevoinţă în vederea mîntuirii, nu putem face nimic.
În scrierea Sfîntului
Simeon Noul Teolog ni se vorbeşte mai întîi despre mărturisire şi despre
puterea de a dezlega şi ierta păcatele. E bine de ştiut că, după Sfîntul Simeon
Noul Teolog, duhovnicul nu trebuie să dea dezlegarea păcatelor cu uşurinţă: „Nu
s-a auzit vreodată, nici nu stă scris în dumnezeieştile Scripturi că
cineva primeşte păcatele altuia şi dă seamă pentru el fără ca acela care a
păcătuit să fi arătat mai întîi roade vrednice de pocăinţă pe măsura păcatelor
şi să fi pus la temelia pocăinţei ostenelile lui.” Toţi duhovnicii ar trebui să
ia aminte la aceste cuvinte spre a nu expune osîndei atît pe cei ce li se
spovedesc, cît şi pe ei înşişi. Iar creştinii să ia aminte şi să nu meargă (cum
s-au obişnuit deja cu toţii) la duhovnici îngăduitori, căci zice Sfîntul
Simeon: „Să nu te lupţi aşadar să-ţi afli un sfătuitor şi un aliat linguşitor
şi rob al pîntecelui, ca nu cumva să te înveţe, potrivindu-se cu voinţa ta, nu
cele pe care le iubeşte Dumnezeu, ci cele pe care le primeşti tu, şi aşa să
rămîi iarăşi cu adevărat vrăjmaş neîmpăcat cu El. Nici unul neexperimentat, ca
nu cumva, prin multa lui tăiere, şi prin tăieturile şi arderile ne la vremea
lor, să te arunce în adîncul disperării, sau prin compătimirea lui peste măsură
să te lase bolnav, părînd că eşti sănătos - lucrul cel mai cumplit - şi aşa să
te predea osîndei veşnice, cum nu speri, fiindcă acest lucru ni-l oferă boala
care omoară sufletul.”
Aşadar, pe lîngă faptul că,
de obicei, cei mai mulţi dintre noi ne spovedim cum nu trebuie, să n-o facem
cumva şi la cine nu trebuie, spre a noastră osîndă veşnică. Grija noastră
deosebită pentru a ne alege un duhovnic iscusit, care să ne poată duce spre
mîntuire, trebuie să fie cu atît mai mare cu cît un astfel de om „nu cred că e
aşa uşor de găsit”, cum zice tot Sfîntul Simeon Noul Teolog încă din vremea
aceea. Şi le spune şi preoţilor duhovnici cum pot să-şi dea seama dacă sînt
dintre cei chemaţi cu adevărat de Dumnezeu la slujirea preoţească, iar celor ce
caută duhovnici adevăraţi semnele după care îi vor recunoaşte pe aceştia. Ei
sînt recunoscuţi după roadele lor, după chipul cum îşi duc viaţa. Noi trebuie,
dacă vrem să ne mîntuim sufletele, să ne căutăm astfel de duhovnici iscusiţi,
cu multă osteneală, inimă îndurerată şi multe lacrimi în rugăciunile noastre
făcute lui Dumnezeu. Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să „dea jos vălul de pe
ochii inimii noastre ca să-i recunoască, în cazul în care se va găsi unul ca
aceştia în această generaţie rea şi vicleană; pentru ca, găsindu-l, să primim
prin el iertarea păcatelor, supunîndu-ne poruncii şi rînduielii lui din tot
sufletul, aşa cum şi acela, ascultînd cuvintele lui Hristos, s-a făcut părtaş
al harului şi darurilor Lui şi a primit de la El puterea de a dezlega şi a lega
păcatele, aprins fiind de Duhul Sfînt.”
Sfîntul Părinte insistă
mereu că e nevoie a găsi duhovnicul iscusit care „să aibă pe Hristos în el şi
să cunoască cuprinzător propovăduirea Apostolilor, Canoanele şi poruncile lor
şi dogmele Sfinţilor Părinţi.” Duhovnicul adevărat trebuie căutat cu post,
milostenie şi multă rugăciune, altminteri vom da peste înşelători şi nu vom
avea nici o iertare pentru aceasta. Căci, dacă n-am avea putinţa de a găsi
duhovnici adevăraţi, Domnul n-ar fi poruncit: Feriţi-vă de proorocii
mincinoşi! (Matei 7, 15-16). Vom găsi aici şi alte învăţături
folositoare de suflet despre cinstirea ce o datorăm părinţilor duhovniceşti,
despre răi părinţi (trupeşti), care-şi învaţă fiii cele rele - lucru cum nu se
poate mai valabil azi, din nefericire, cînd mulţi sînt îndemnaţi de părinţii
lor să se păzească de a avea copii, să-i avorteze, să trăiască necununaţi, să
divorţeze fără temei duhovnicesc etc. Sfîntul Simeon îi îndeamnă pe fii să se
despartă de asemenea părinţi, care trebuie chiar urîţi în astfel de cazuri - să
luăm bine aminte: urîţi! - deoarece aceştia ajung „nişte uneltitori ai
sufletului lor.” De asemenea, vom afla în această scriere şi despre osînda
celor păstoriţi şi a celor ce le sînt păstori nevrednici, care nu se cunosc
nici pe ei înşişi, dar vor să-i călăuzească pe alţii spre mîntuire. Apoi, ni se
mai vorbeşte despre necesitatea vieţuirii în sfinţenie, Sfîntul Părinte fiind
foarte pornit împotriva celor care spuneau (astăzi o spun aproape toţi!), că
lucrul acesta este cu neputinţă. El socotea părerea aceasta o mare nevolnicie
şi erezie a ereziilor, după cum vedem în alte scrieri ale sale.
La sfîrşitul primei părţi,
am pus un cuvînt despre ascultare al Sfîntului Ignatie Briancianinov, pentru că
astăzi ascultarea e înţeleasă adeseori greşit, mulţi neţinînd seama de părerea
Sfinţilor Părinţi, ci de alte scrieri ale celor care nu sînt în duhul acestora.
Pentru că, făcînd ascultare la cine nu trebuie, ne vom afla - zice Sfîntul
Ignatie - în situaţia supărătoare a celor ce „ascultă de oameni, iar nu de
Dumnezeu.” Şi aceasta se întîmplă mai ales dacă nu avem dreaptă socoteală şi nu
ne ocupăm cu „citirea cărţilor sfinte cu dorinţa sinceră de a ne mîntui.” Să nu
ne înşelăm cu neadevărata zicere: „credinţa ucenicului poate înlocui lipsurile
bătrînului.” Mai mult, „Avva Pimen ne cere să rupem cu un bătrîn dacă
petrecerea cu el se arată vătămătoare pentru suflet.” De aceea - zice - azi
trebuie să fii gata „să faci ascultare de toţi părinţii şi fraţii atunci cînd
ei îţi cer lucruri care nu sînt potrivnice legii lui Dumnezeu, nici regulii şi
ordinii mănăstirii, nici sfaturilor părinţilor ce conduc. Dar în nici un caz să
nu asculţi de ce este rău, chiar dacă ar trebui să suferi din cauza acestei
hotărîri de a nu plăcea oamenilor. Cere sfatul părinţilor şi fraţilor bogaţi în
fapte bune şi în înţelepciune, dar nu primi sfaturile lor decît cu cea mai mare
băgare de seamă şi fereală.” Ca peste tot, şi în această privinţă, Sfinţii n-au
dat sfaturi de la ei înşişi, ci s-au întărit cu învăţătura Sfinţilor dinaintea
lor. Astfel, referitor la cele zise mai sus, Sfîntul Ignatie Briancianinov îl
citează pe Sfîntul Simeon Noul Teolog, care spune: „Cercetează Sfînta
Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. În mod deosebit ale celor ce s-au
ocupat de viaţa ascetică; şi, comparînd învăţătura lor cu poveţele şi purtarea
dascălului tău, vei putea vedea ca într-o oglindă cum trebuie să vieţuieşti.
Dacă poveţele lui glăsuiesc împreună cu Sfînta Scriptură, le poţi primi
şi păstra în suflet; dar, dacă sînt greşite şi rele, nu trebuie să le primeşti,
ca să nu cazi în greşeală. Căci trebuie să ştii că sînt numeroşi dascălii
înşelători şi mincinoşi care au apărut în zilele noastre.”
În cea de-a doua parte a
cărţii, am adus cuvintele Sfinţilor Părinţi în legătură cu păcatele mai grave
şi povăţuirile acestora pentru a ne putea izbăvi de ele. Prima dintre aceste
scrieri este cea a Avvei Dorotei - la care fac mereu referire Sfinţii Părinţi
de după el. În ea ni se vorbeşte împotriva mândriei, despre smerenie, dar şi
despre alte învăţături folositoare de suflet. De pildă, despre tăierea voii,
despre conştiinţă, despre neosîndirea aproapelui, despre clevetire, despre defăimarea
de noi înşine (acest lucru fiind socotit de Sfinţii Părinţi cel mai important
pentru a ne agonisi smerenia), despre neîndreptăţirea de sine, despre neţinerea
minte a răului făcut de vrăjmaşi şi despre rugăciunea pentru ei. Apoi: despre
minciună şi felurile ei (de mare însemnătate pentru a cunoaşte cît de farisei
sîntem azi şi noi, şi semeni noştri), despre cele trei stări în care se poate
afla omul, adică: cel ce nu încetează a păcătui, cel ce părăseşte păcatul şi
cel ce dezrădăcinează păcatul. De asemenea: despre importanţa cercetării
zilnice a conştiinţei, despre luarea aminte la toate păcatele, şi la cele mici,
căci şi acestea ne pot agonisi osînda veşnică. Avva Dorotei arată şi el că,
pentru mîntuire, nu este destul numai a părăsi patimile, ci trebuie să le şi
înlocuim cu faptele bune potrivnice lor. Avva Dorotei adaugă că trebuie să avem
luare aminte la sine-ne pînă la moarte şi că lupta cu păcatul trebuie să
pornească de la fuga de pricinile păcatelor şi mai ales de la îndulcirea cu
ele. El ne mai vorbeşte despre post, despre citirea Sfintei Scripturi şi despre
săvîrşirea faptelor bune cu înţelepciune, cu pricepere, ca să nu ne aflăm
ostenindu-ne fără folos duhovnicesc.
Avînd în vedere că „pricina
tuturor relelor din lume provine din principiul pe care-l punem la temelia
educaţiei copiilor noştri” - după cum spune Sfîntul Ioan Gură de Aur - am
adăugat două cuvinte de ale sale în legătură cu aceasta. În primul dintre ele
ni se vorbeşte mai întîi despre slava deşartă. Apoi Sfîntul Părinte, ne arată cît
de importantă este creşterea fiilor în frica de Dumnezeu (iar nu după
judecăţile pe care le face lumea în privinţa aceasta) şi obişnuirea lor cu
faptele bune creştineşti încă din fragedă copilărie. Cel mai mult trebuie să
luptăm - zice Sfîntul Ioan - pentru a păzi sufletul copilului de duhul curviei.
(Astăzi, din nefericire, noi mai tare ne străduim a-l face pe copil să fie
desfrînat. Vezi propaganda pentru educaţie sexuală în şcoală, ba chiar de la
grădiniţă!) Sfîntul Ioan ne îndeamnă necontenit să-i facem pe copii să-şi ocupe
timpul cu scrieri folositoare de suflet din Sfînta Scriptura şi din
scrierile Sfinţilor Părinţi.
Apoi, în cel de-al doilea
cuvînt despre creşterea copiilor, Sfîntul Părinte ne spune că cei ce nu-şi vor
creşte fiii în frică de Dumnezeu nu vor avea cuvînt de răspuns la Judecată.
Căci - zice el - chiar dacă noi ne ducem viaţa în frică de Dumnezeu, dacă nu ne
străduim din răsputeri a-i face şi pe copii să trăiască la fel, ne vom duce în
iad, şi ne dă pilda judecătorului Eli, din Vechiul Testament. După cum
vedem, cuvintele Sfîntului Ioan Gură de Aur îi osîndesc hotărît pe părinţii de
astăzi, cerîndu-le să nu se îngrijească pentru bunăstarea urmaşilor, ci pentru
creşterea lor creştinească. Totodată, în ciuda a ceea ce se crede azi, cînd copii
sînt scăpaţi de sub control, Sfîntul Ioan
Gură de Aur zice că: „un copil are trebuinţă de asprime, de supraveghere
şi de frică.” Dacă ne vom lenevi şi nu vom face acestea, nu ne vom mîntui.
Apoi, pentru că unul dintre
cele mai mari şi mai răspîndite păcate este astăzi uciderea de prunci - prin
avort, dar şi prin folosirea anticoncepţionalelor, a steriletelor şi a altor
mijloace care ucid pruncii într-un răstimp de două săptămîni de la zămislire -
am adăugat şi cîteva materiale din care se vede limpede gravitatea unor astfel
de păcate.
Un alt păcat dintre cele
mai înfricoşătoare, care se întinde tot mai mult datorită presei, este
vrăjitoria. De aceea, am adunat în carte şi două cuvinte în legătură cu
aceasta. În primul dintre ele, alcătuit de Sfîntul Nicodim Aghioritul, ni se
arată cît de greu este păcatul vrăjitoriei - care, ca toate păcatele mari de
altfel, a ajuns a fi socotit firesc pentru toată lumea - de vreme ce
toţi cei ce sînt ţinuţi de el „devin locaşuri ale lucrării duhului necurat.”
Sfîntul Nicodim Aghioritul arată că diavolul nu ajută, şi, chiar dacă o face
cîteodată cu îngăduinţa lui Dumnezeu, scopul lui este de a omorî sufletul şi de
a-l duce în iad. De aceea - zice - trebuie să răbdăm toate, cum au făcut-o şi
Sfinţii şi să nu alergăm la vrăjitori. Sfîntul Părinte zice că în vechime,
păcatul alergării la vrăjitori a fost foarte aspru pedepsit de Dumnezeu, şi dă
şi pilde. De asemenea, el zice că aceia care umblă la vrăjitori trebuie să fie
opriţi de la Sfînta Împărtăşanie. Din nefericire, azi, cînd nu mai e firesc
nimic sănătos duhovniceşte, iar păcatul e lucrul cel mai firesc, cei ce fac
aceasta nu mai sînt opriţi de la Sfînta Împărtăşanie decît rareori. Ba încă se
întîmplă că unii sînt chiar îndemnaţi de preot să meargă pe la bioenergeticieni
şi la alţii asemenea lor.
În cea de-a doua scriere
despre vrăjitorie, Cuviosul Paisie Aghioritul ne spune ce trebuie să facem
pentru a scăpa de urmările vrăjilor făcute pe seama noastră. Adică să ne
spovedim curat şi să ne împlinim canonul dat la spovedanie, dacă cumva ne-am
spovedit la un duhovnic ce canoniseşte după Canoanele Sfinţilor Părinţi.
Cuviosul Părinte ne mai spune cum ne putem da seama dacă cineva este ţinut de
diavolul sau e bolnav psihic. Apoi, ni se atrage atenţia asupra faptului că
deasa împărtăşire a celor îndrăciţi (cînd aceştia au păcate care îi opresc de
la aceasta) „pentru a fi întăriţi în lupta cu vrăjmaşul”, li se face pricină de
mai mari pedepse din partea lui Dumnezeu. Nici rugăciunile pentru izgonirea
diavolilor - zice - nu ajută prea mult celor ce nu s-au spovedit cum trebuie şi
la cine trebuie, care nu-şi conştientizează păcătoşenia şi nu fac pocăinţă pe
măsura păcatelor lor. Apoi, Sfîntul ne vorbeşte despre vise şi despre
reîncarnare, arătînd care este părerea obştească a Sfinţilor Părinţi în
privinţa acestora.
Poate că cel mai răspîndit
păcat de moarte al zilelor noastre este curvia. De aceea, am rezumat în cartea
de faţă cîteva cuvinte ale Sfinţilor Părinţi despre căsătorie, curvie şi
divorţ. Pentru căsătorie, Sfîntul Ioan Gură de Aur spune că trebuie să ne
pregătim cu multă rugăciune şi cu păstrarea întregii feciorii (trupeşte şi
duhovniceşte), dacă vrem să avem parte de căsătorie binecuvîntată de Dumnezeu.
De asemenea, Sfîntul Ioan Gura de Aur arată că aceia care se recăsătoresc fără
temei în Legea lui Dumnezeu, săvîrşesc preacurvie - şi ei, şi cei cu care
trăiesc - şi-i expun preacurviei şi pe cei de care s-au despărţit.
În ceea ce priveşte curvia,
s-au pus mai întîi două cuvinte ale Sfîntului Ioan Gură de Aur. În primul
dintre ele, ni se spune că pentru a ne păzi de păcatul acesta este nevoie să
fugim mai întîi de îndulcirea cu gîndurile şi închipuirile păcătoase. Trebuie
urmărit să nu se întîmple lucrul acesta încă din copilărie. Primejdia e cu atît
mai mare azi, cînd nici părinţii şi nici duhovnicii nu sînt cu toată luarea
aminte la lucrul acesta. Cît îi priveşte pe unii duhovnici, să ne gîndim la
răul pe care îl fac atunci cînd îi spovedesc pe copii colectiv. Lucru foarte
grav, deoarece majoritatea copiilor din zilele noastre, din pricina
televizorului şi calculatorului, au fost luaţi în primire de diavolul curviei
încă de la cele mai mici vîrste.
Un mare ajutor în lupta cu
păcatul curviei şi al preacurviei este, după Sfîntul Părinte, raportarea cît
mai deasă la cuvintele Sfintei Scripturi, mai ales la cele ale Sfîntului
Apostol Pavel (1 Corinteni 7, 2-4), unde ni se vorbeşte despre aceasta. Cei
căsătoriţi (cununaţi la Biserică), trebuie să ştie că cel mai de preţ lucru din
toate averile lor nu este altul decît trupul celuilalt - trup ce trebuie să se
facă vrednic de locuirea Sfîntului Duh. Să se gîndească mereu la toate relele
ce se nasc din săvîrşirea păcatului preacurviei şi la sfîrşitul acestuia -
osînda veşnică.
În al doilea cuvînt în
legătură cu curvia, Sfîntul Ioan Gură de Aur ne vorbeşte despre pofta
trupească, ce este scurtă şi mereu aceeaşi, care secătuieşte trupul de vlagă,
care ne răpeşte timpul pentru mîntuire şi ne face să avem o voinţă slăbită,
robi neputincioşi ai ei. În pofta trupească nu este dulceaţă, după cum zice
Sfîntul Părinte. Deci, atunci cînd vom fi ispitiţi la păcatul curviei sau al
prea-curviei, trebuie să nu ne îndulcim cu gîndurile păcătoase, cu cele în care
socotim cum să dobîndim pofta, ci cu cele care ne pot ajuta să ne izbăvim de
poftă. Căderile noastre în păcatul curviei se datorează trîndăviei minţii
noastre, din care pricină pofta (simţirea) a trecut la cîrma conducerii
sufletului nostru (vezi mai ales Filocalia I-IV). Deci primul lucru pe care
trebuie să-l facem este să nu mai primim prin simţul văzului imaginile care ne
pot trage spre curvie şi nici să zăbovim cu gîndul şi imaginaţia în jurul
imaginilor pe care le-am primit chiar şi fără voia noastră prin mijlocirea
acestui simţ (vezi îmbrăcămintea femeilor sau mai bine zis lipsa acesteia). Dacă
ne vom întreba cum putem să nu mai căutăm la imaginile ce ne trag către păcatul
curviei, răspunsul Sfîntului Părinte este acesta: „Dă-te la altele care trag
sufletul: la cărţi, la griji de nevoie, la apărarea şi ajutorarea celor
nedreptăţiţi, la rugăciuni, la cugetarea şi grija pentru cele ce vor să fie. Cu
unele ca acestea leagă sufletul! Aşa, vei îndrepta nu numai patima cea
proaspătă, ci o vei lepăda cu uşurinţă şi pe cea întărită şi veche de mulţi
ani!” De asemenea, un mijloc însemnat este să ne gîndim ce este în sine trupul
cel poftit, adică noroi, ce se va da spre putrezire, „că nimic alt nu este ceea
ce vezi fără numai flegmă, sînge şi zeamă de carne putredă.” Acest ultim îndemn
în privinţa izbăvirii de pofta trupească ni-l dă şi Sfîntul Nicodim Aghioritul,
în cartea sa „Paza celor cinci simţuri”, din care s-a dat un fragment ceva mai
încolo, în care Sfîntul Părinte îi citează spre mărturie pe Sfîntul Ioan Gură
de Aur şi pe Sfînta Singlitichia.
Urmează un cuvînt despre
cum se biruie dracul curviei al Sfîntului Efrem Sirul.
S-a pus apoi Cuvînt
despre duhul curviei şi al poftei trupeşti al Sfîntului Ioan Casian. Şi
aici aflăm sfatul care ne arată trebuinţa smereniei pentru înfrîngerea patimii
curviei, ca de altfel şi a oricărei alte patimi. E foarte important de reţinut
aici faptul că „nu putem cîştiga desăvîrşit virtutea curăţiei dacă nu vom
dobîndi mai întîi în inima noastră adevărata smerenie a cugetului; nici de
cunoştinţa adevărată nu ne putem învrednici, cîtă vreme patima curviei
zăboveşte în ascunzişurile sufletului.”
În ultimul cuvînt despre
curvie pus în carte, cel al Sfîntului Ignatie Briancianinov, Despre curăţie,
ni se vorbeşte despre virtutea curăţiei - potrivnică patimii curviei. El face
deosebirea între curvia cu trupul, care este mult mai grea, şi cea cu mintea şi
cu inima. El ne vorbeşte, ca şi ceilalţi Sfinţi Părinţi, despre nevoia
depărtării de bunăvoie de pricinile păcatului curviei. Mărturisirea
neîntîrziată la duhovnic a gîndurilor păcătoase este de mare ajutor şi în
privinţa patimii curviei, ca şi rugăciunea cu lacrimi. Şi la acest Sfînt
Părinte, ca şi la cei dinainte, arma cea mai puternică pentru biruirea oricărei
patimi, şi a curviei îndeosebi, este smerenia.
Şi pentru că azi
divorţurile au ajuns o modă şi mulţi nici nu se mai cunună la Biserică (cununia
civilă n-are nici o însemnătate!), şi pentru că s-au născocit tot felul de
convieţuiri păcătoase după modelul occidental (fără a pomeni de toate
nefirescurile vieţii conjugale, care grăbesc sfîrşitul lumii), am pus şi nişte
cuvinte ale Sfinţilor Părinţi în legătură cu divorţul şi a doua căsătorie.
Primul este luat din Pidalion (culegere de Canoane a Sfinţilor
Părinţi ai Bisericii), iar al doilea dintr-un cuvînt al Sfîntului Ioan Gură de
Aur despre vorba Apostolului: Femeia este legată prin Lege atîta vreme
cît trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se
mărite cu cine vrea, numai întru Domnul. Însă mai fericită ar fi dacă ar rămîne
cum este (1 Corinteni 7, 39-40).
Dat fiind faptul că
creştinul îşi arată, potrivit Sfintei Scripturi (vezi epistolele
Sfîntului Ioan Evanghelistul şi ale Sfinţilor Părinţi) iubirea faţă de semeni
prin iubirea vrăjmaşilor, s-au pus trei cuvinte ale Sfinţilor Părinţi în sensul
acesta. În primul cuvînt, cel al Sfîntului Ioan Gură de Aur, acesta ne
sfătuieşte să nu lăsăm timpul să facă a dispare duşmănia dintre noi, ci să
facem totul pentru întoarcerea vrajbei întru iubire, căci altfel nu vom avea
plată. Zice deci Sfîntul Părinte: „Îmi spui că ai suferit o nedreptate şi ai
fost jefuit? Dar tocmai pentru aceea trebuie să înduri, ca să cîştigi mai
mult!”
Foarte grăitoare pentru
noi, cei de astăzi, în privinţa iubirii vrăjmaşilor şi smereniei noastre, sînt
cuvintele unui Sfînt contemporan - Sfîntul Siluan Athonitul. Trebuie ştiut că -
după acesta - cine nu-şi iubeşte vrăjmaşii n-are în el harul lui Dumnezeu.
Rugăciunea pentru vrăjmaşi este cea care ne poate aduce pacea sufletului.
Sfîntul Siluan insistă pe faptul că, atunci cînd gîndim rău de aproapele,
înseamnă că un duh rău viază în noi. Spune Sfîntul Părinte: „Cine nu iubeşte
pe vrăjmaşi, acela nu poate avea pace, chiar de ar fi aşezat în Rai!” Pentru a
păstra în noi harul lui Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic pentru
mîntuire, trebuie să ne smerim pururea. Să ne vedem mai răi decît toţi oamenii
şi să ne osîndim la iad, să ne obişnuim sufletul cu gîndul că vom arde în focul
iadului, fără să deznădăjduim însă. Smerenia
e cea care ne poate face să nu ne înşelăm în privinţa cercetării duhurilor.
Tot războiul cu vrăjmaşii noştri nevăzuţi se duce pentru smerenie. Dar, pentru
a ne agonisi smerenia, trebuie străduinţă pînă la sfîrşitul vieţii noastre.
În cel de-al treilea cuvînt
despre iertarea vrăjmaşilor şi împăcarea cu aceştia, luat de la Sfîntul
Dimitrie al Rostovului, ni se arată prin pilde din diferite scrieri sfinte cum
putem îmblînzi pe vrăjmaşii noştri, făcîndu-i să fie binevoitori.
Dat fiind faptul că astăzi
unii cad în deznădejde şi-şi iau viaţa, s-a pus un cuvînt al Sfîntului Ioan
Iacob Hozevitul despre aceasta. Trebuie să ştim cu toţii, pentru a nu cădea în
deznădejde, că mîntuirea o avem în dar, prin harul lui Dumnezeu, iar faptele
noastre sînt şi ele trebuincioase pentru mîntuire, dar nu şi atunci cînd
nădăjduim doar în ele, uitînd de darul lui Dumnezeu. De aceea, „de-ar săvîrşi
cineva toate răutăţile din lume, însă dacă nu-şi pierde nădejdea în Dumnezeu,
şi dacă aleargă la pocăinţă, tot se mîntuieşte.” După toţi Sfinţii Părinţi,
nici un păcat nu este atît de vătămător ca deznădejdea.
Pricina cea mai însemnată a
tuturor necazurilor şi ispitelor pe care le îngăduie Dumnezeu pe seama noastră
este astăzi împărtăşirea (deasă, de multe ori) cu nevrednicie. Iată de ce am
adăugat un cuvînt al Sfîntului Simeon Noul Teolog despre aceasta şi tîlcuirea
Sfîntului Teofilact şi a Sfîntului Nicodim Aghioritul la zicerea Apostolului: Aşadar,
oricine va mînca pîinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va
fi vinovat faţă de Trupul şi Sîngele Domnului (1 Corinteni 11,
27).
Deşi despre păcate - ca şi
despre spovedania adevărată - s-ar mai putea aduce multe texte din scrierile
patristice, am continuat cea de-a doua parte cu cuvîntul Sfîntului Ioan Casian
despre cele opt gînduri ale răutăţii şi mijloacele pentru a ieşi din ele.
Aceasta mai ales pentru că - după toţi Sfinţii Părinţi - de la aceste patimi
mai generale, ca de la nişte rădăcini, cresc toate celelalte patimi şi păcate
în toată varietatea lor. Deşi sfaturile Sfîntului Ioan Casian cu privire la
cele opt patimi de moarte şi felul cum le putem înfrînge sînt adresate mai mult
monahilor, ca şi multe din cuvintele Sfinţilor Părinţi, ele folosesc în egală
măsură şi mirenilor.
Cu ajutorul lui Dumnezeu
apare cea de-a doua ediţie a cărţii Cum să ne mântuim?, îmbunătăţită şi
adăugită, în care s-au intodus (la sfîrşitul primei părţi) cuvinte ale unor
Sfinţi Părinţi în legătură cu două dintre mijloacele cele mai importante ce ne
ajută la mîntuire, adică rugăciunea şi postul. E vorba de un cuvînt al
Sfîntului Teofan Zăvorîtul despre rugăciune şi două cuvinte ale Sfîntului
Ignatie Briancianinov, unul despre rugăciune şi unul despre post.
Ieromonah Ioan Iaroslav
Nessun commento:
Posta un commento