SUFLETUL DUPĂ MOARTE

Ieromonah Serafim Rose (1934-1982)

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Adâncă mulţumire, recunoştinţă, evlavie Părintelui
Protosinghel Teodosie Paraschiv pentru purtarea de grijă a
sufletului meu!
Adâncă recunoştinţă şi evlavie Părintelui Protosinghel Iustin
Pârvu pentru tot sprijinul şi încurajarea!
Adâncă recunoştinţă şi mulţumire Înalt Prea Sfinţitului
Serafim Joantă pentru bunăvoinţa de a binecuvânta apariţia
cărţii Sufletul după moarte de Serafim Rose!
4
DATE DESPRE AUTOAREA TRADUCERII
În cea de a doua zi a Sfintelor Paşti (14 aprilie) a anului
1947, când cerul şi pământul slăveau în desfătare Învierea
Domnului nostru Iisus Hristos, a venit pe lume cea care a primit
numele Graţia. A învăţat şcoala primară, gimnaziul şi liceul la
Liceul „Mihai Eminescu” din Iaşi. A studiat limba engleză la
Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, Facultatea de Filologie,
Secţia Limba şi literatura engleză – principal, Limba şi literatura
română – secundar. A predat limba engleză vreme de 20 de ani
la Liceul de Informatică din Iaşi şi 10 ani la Liceul Economic
Nr. 1 din Iaşi. Prin rânduiala lui Dumnezeu, în anul 1999, cu
binecuvântare, s-a retras din învăţământ pentru a se dedica întru
totul ostenelii traducerilor cărţilor sfinte. În anul 1994, i s-a
publicat traducerea cărţii „Sufletul după moarte” de Serafim
Rose, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor; în anii 1998 şi
1999, în două ediţii, i s-a publicat traducerea cărţii „Viaţa
duhovnicească şi cum o puten dobândi” de Sfântul Teofan
Zăvorâtul, Editura Bunavestire, Bacău. În afară de „Sufletul
după moarte” de Serafim Rose, care este în întregime îndreptată,
potrivit altui suiş duhovnicesc, sunt deja traduse şi urmează să
intre în mâinile dreptcredincioşilor creştini, spre folos,
următoarele cărţi: - Bătrânul Ambrozie de la Optina de Serghei
Cetverikov; - Omilii de Sf. Nicolae Velimirovici; - Din lumea
cealaltă de Monah Damascene Christensen.
5
IEROMONAH SERAFIM ROSE
                                                  Sufletul după moarte
EXPERIENŢE CONTEMPORANE „DUPĂ MOARTE”
ÎN LUMINA ÎNVĂŢĂTURII ORTODOXE
DESPRE VIAŢA DE DINCOLO
Autorul traducerii din limba engleză:
prof. Graţia Lungu-Constantineanu
Ediţie îngrijită de Protos. Teodosie Paraschiv
Cu binecuvântarea I.P.S. Serafim Joantă
Mitropolitul Europei Centrale şi de Est
Editura Tehnopress
2003
6
Coperta I: Scara lui Ioan Sinaitul (faţada de nord), Mânăstirea
Suceviţa, Biserica Învierea Domnului
Coperta II: Pr. Serafim Rose
Culegere de text şi tehnoredactare
Graţia Lungu-Constantineanu
Traducere revizuită după The Soul after Death ,
by Fr. Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Brotherhood,
1998, Platina, California.
Mulţumim Pr. Damascene Christensen de la Sf. Mânăstire
Ortodoxă Sf Herman din Alaska pentru sprijinul acordat
reeditării cărţii Sufletul după moarte de Ierom. Serafim Rose, cât
şi pentru datele biografice ale Pr. Serafim transmise în
exclusivitate pentru ediţia de faţă.
Editura TEHNOPRESS
Str. Zimbrului Nr. 17, 6600, Iaşi
Tel/Fax 0232-260092; e-mail tehnopress@k.ro
ISBN 973-8377-14-5
7
CUPRINS
Prefaţă 13
Capitolul I: Unele aspecte ale experienţelor contemporane 17
1. Experienţa „în afara trupului” 22
2. Întâlnirea cu alţii 26
3. „Fiinţa de lumină” 33
Capitolul II: Învăţătura ortodoxă despre îngeri 36
Capitolul III: Arătări ale îngerilor şi ale dracilor la ceasul
morţii
45
Capitolul IV: Experienţa contemporană a „raiului” 55
Capitolul V: Sălaşul din văzduh al duhurilor 63
1. Firea cea dintâi a omului 63
2. Căderea omului 64
3. Legătura cu duhurile căzute 65
4. Deschiderea simţurilor 67
5. Primejdia legăturii cu duhurile 70
6. Câteva sfaturi practice 71
Concluzii 72
Capitolul VI: Vămile văzduhului 75
1. Cum să înţelegem vămile 76
2. Mărturia Patristică despre vămi 80
3. Vămile în Vieţile sfinţilor 84
4. O experienţă a vămilor din zilele noastre 87
5. Experienţele vămilor trăite înainte de moarte 90
6. Judecata particulară 92
7. Vămile: o piatră de încercare a adevăratei
experienţe de după moarte
93
Cuvânt înainte 10
8
8. Învăţătura Episcopului Teofan Zăvorâtul despre
vămile văzduhului
94
Capitolul VII: Experienţele „în afara trupului” în literatura
ocultă
96
1. Cartea tibetană a morţilor 97
2. Scrierile lui Emanuel Swedenborg 99
3. „Planul astral” al teosofiei 103
4. „Proiecţia astrală” 105
5. „Călătoria astrală” 110
6. Concluzii despre sălaşul „din afara trupului” 119
Notă asupra reîncarnării 126
Capitolul VIII: Experienţele creştine adevărate ale raiului 132
1. „Locul lucrărilor” raiului şi iadului 132
2. Experienţele creştine ale raiului 136
3. Însuşirile adevăratei experienţe a raiului 144
Notă despre vedeniile iadului 147
Capitolul IX: Înţelesul experienţelor contemporane de
„după moarte”
153
1. Ce „mărturisesc” experienţele de astăzi 153
2. Legătura cu ocultismul 155
3. Teoria ocultă a cercetătorilor din zilele noastre 160
4. „Vestea” adusă de experienţele de „după moarte”
de astăzi
163
5. Purtarea creştină faţă de moarte 167
Capitolul X: Scurtă învăţătură ortodoxă despre soarta
sufletului după moarte
175
Viaţa după moarte de Arhiepiscopul Ioan
Maximovici
176
Începutul vederii duhovniceşti 178
Întâlniri cu duhurile 179
Primele două zile după moarte 180
Vămile văzduhului 187
9
Cele patruzeci de zile 184
Starea sufletelor până la Judecata de Apoi 185
Rugăciunea pentru morţi 187
Ce putem face pentru morţi 189
Învierea trupului 191
Anexa I: Învăţătura ortodoxă a Sfântului Marcu al Efesului
despre starea sufletelor după moarte
193
Omilia întâi: Împotriva doctrinei catolice a
purgatoriului
195
Din cea de a doua omilie împotriva purgatoriului 206
Anexa II: Unele răspunsuri ortodoxe recente la
consideraţiile de faţă despre viaţa după moarte
209
1. Taina morţii şi dincolo de ea de Părintele
Ambroise Fontrier
209
2. Marele război dintre credincioşi şi necredincioşi de
Photios Kontoglou
210
3. O întoarcere din moarte în Grecia contemporană
de Arhimandritul Ciprian
214
4. „Morţii” se arată în Moscova contemporană de
Preot Dimitri Dudko
216
Anexa III: Răspuns unei critici 220
1. „Nepotrivirile” din literatura ortodoxă cu privire la
sufletul după moarte
222
2. Există vreo experienţa „în afara trupului” sau o
„altă lume” în care sălăşluiesc sufletele?
226
3. Sufletul „doarme” după moarte? 229
4. Vămile văzduhului sunt „închipuite”? 232
Concluzii 245
Rugăciune pentru neortodocşi 250
1. Rugăciunea creştinilor ortodocşi pentru cei care au
murit fără credinţă ortodoxă
250
2. Cum se pot ruga creştinii ortodocşi pentru creştinii
neortodocşi de Mitropolitul Iosif de Petrograd
10
neortodocşi de Mitropolitul Iosif de Petrograd
250
Anexă la ediţia a doua 254
Despre autor 263
Bibliografie 270
Index 278
11
CUVÂNT ÎNAINTE
Cuviosul Serafim Rose rămâne unul dintre marii apologeţi
ai ortodoxiei, nu numai ai Americii, ci ai întregii lumi. Cărţile
sale au fost traduse, într-o perioadă scurtă în mai multe limbi de
circulaţie mondială. Concepute în limba engleză, ele au fost
traduse şi în ale limbi, precum rusă, greacă, română.
Lucrare apologetică, “Sufletul după moarte” s-a bucurat de
un deplin succes de la început. A fost tipărită în mai multe ediţii
în limba engleză1 şi rusă, apoi în greacă.
Întrucât prima ediţie în limba română, a apărut la Editura
Episcopiei Romanului şi Huşilor, cu mulţi ani în urmă, în anul
1994, considerăm binevenită această nouă ediţie, care foloseşte
o nouă traducere efectuată de doamna Graţia Lungu, profesor de
limba engleză, care şi-a consacrat ultimii 9 ani traducerilor cu
subiect teologic.
În comparaţie cu literatura necreştină şi ocultă, scrierile
ortodoxe sistematice sunt foarte puţine. Dar aceasta nu înseamnă
că Biserica Ortodoxă nu şi-a definit şi precizat învăţătura despre
moarte şi viaţa veşnică.
Credinţa în viaţa veşnică dincolo de mormânt o mărturisim
în Simbolul de credinţă. Învăţătura despre moarte şi viaţa
veşnică, o găsim prezentată pe scurt în Învăţătura de credinţă şi
în cărţile de slujbă. Pentru aprofundarea din perspectivă
ortodoxă a acestei învăţături, cititorul de limbă română are la
1 Prima ediţie în limba engleză a apărut în anul 1980 în Editura Sf. Gherman de
Alaska, din oraşul Platina, SUA.
12
îndemână lucrări precum, “Viaţa repausaţilor noştri” 2 scrisă de
Părintele Mitrofan şi “Cuvânt despre moarte” a Sf. Ignatie
Brianceaninov3.
Într-o lume în permanentă schimbare se impune explicitarea
învăţăturii creştine pe înţelesul omului contemporan. Faptul că
din a doua jumătate a secolului XIX până astăzi sunt propagate
în societatea creştină învăţături ale filosofiilor şi religiilor
orientale, mai ales prin intermediul societăţii teosofice şi a
misionarilor orientali, se impunea întărirea şi argumentarea
învăţăturii creştine în faţa acestei invazii de noi învăţături.
Dacă Sf. Ignatie a scris pentru omul secolului XIX,
Cuviosul Serafim a scris pentru cititorul de la sfârşit de secol
XX şi început de secol XXI. Lucrarea de faţă aduce nou modul
de prezentare, care analizează în paralel concepţiile eterodoxe şi
oculte cu învăţătura de credinţă creştin ortodoxă.
Ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos să binecuvinteze
osteneala celor care au contribuit la apariţia acestei noi ediţii,
precum şi pe cinstiţii cititori care se vor adăpa din învăţăturile
Cuviosului Părinte Serafim Rose.
Facă Bunul Dumnezeu ca şi de această dată această lucrare
să dea roade în inimile noastre spre slava Lui şi a vrednicului de
pomenire Părintele nostru Serafim.
Protos. Teodosie Paraschiv
06 august 2002
2 Părintele Mitrofan, Viaţa repausaţilor noştri, Editura Anastasia, 1993.
3 Sfântul Ignatie Brianceaninov şi Teofan Zăvorâtul, Cuvânt despre moarte, Editura
Pelerinul Român, Oradea, 1993. Sf. a trăit între anii 1807 – 1867.
13
PREFAŢĂ
Cartea de faţă are un scop dublu: mai întâi, de a lămuri viaţa
după moarte în termenii învăţăturii creştin ortodoxe,
experienţele de „după moarte” din zilele noastre, care au stârnit
o mare preocupare în cercurile religioase şi ştiinţifice; şi în al
doilea rând, de a arăta izvoarele care cuprind învăţătura ortodoxă
despre viaţa după moarte. Învăţătura ortodoxă este înţeleasă
astăzi atât de puţin mai ales pentru faptul că textele ortodoxe au
fost lăsate deoparte şi au ajuns să fie „depăşite” în vremurile
noastre „luminate”. Noi am încercat să facem aceste texte mai
lesne de înţeles pentru cititorii din zilele noastre. Nu este nevoie
să mai spunem că ele reprezintă un material de citit nemărginit
mai adânc şi mai profitabil decât cărţile foarte cunoscute de
astăzi, despre viaţa „după moarte”, care, chiar şi atunci când nu
sunt doar uimitoare, pur şi simplu nu pot merge mai adânc de
suprafaţa spectaculoasă a experienţelor contemporane, din lipsa
unei învăţături limpezi şi adevărate despre întreaga problematică
a vieţii după moarte.
Învăţătura ortodoxă înfăţişată în această carte va fi fără
îndoială criticată de unii, ca fiind prea „simplă” sau chiar
„naivă” pentru a fi crezută de omul veacului XX. De aceea ar
trebui subliniat faptul că această învăţătură nu este a câtorva
învăţători nereprezentativi ai Bisericii Ortodoxe, ci este
învăţătura pe care Biserica Ortodoxă a transmis-o chiar de la
începutul ei, care este exprimată în scrierile Patristice fără de
număr şi în Vieţile sfinţilor şi în Sfintele slujbe ale Bisericii
Ortodoxe, şi care s-a învăţat în Biserică necontenit până în zilele
noastre. „Simplitatea” acestei învăţături este simplitatea
adevărului însuşi, care - fie că se exprimă în aceasta sau în alte
învăţături ale Bisericii - vine ca un izvor răcoritor şi limpede în
mijlocul unei confuzii întunecate, pricinuite de diferitele greşeli
14
şi păreri deşarte din multe minţi moderne din ultimele veacuri.
Fiecare capitol al cărţii de faţă încearcă să prezinte izvoarele
Patristice şi hagiografice care cuprind această învăţătură.
Scrierea acestei cărţi a fost însufleţită de Părintele ortodox
rus al veacului al XIX-lea, Episcopul Ignatie Brianceaninov,
poate cel dintâi mare teolog ortodox, care a abordat hotărât
problema, care a devenit atât de arzătoare în zilele noastre: cum
să păstrăm tradiţia şi învăţătura creştină adevărată într-o lume
care s-a înstrăinat în întregime de ortodoxie şi care se
străduieşte, fie să o înlăture şi să o piardă, fie să o
„reinterpreteze” ca să se potrivească felului lumesc de viaţă şi
gândire. Fiind foarte conştient de influenţa romano catolică şi de
alte influenţe apusene care se străduiau să „modernizeze”
ortodoxia chiar şi în vremea sa, Episcopul Ignatie s-a pregătit
pentru apărarea ortodoxiei atât prin aprofundarea cercetării
izvoarelor ortodoxe adevărate (a căror învăţătură a asimilat-o în
unele dintre cele mai bune centre monahale ortodoxe din vremea
sa) cât şi prin cunoaşterea culturii ştiinţifice şi literare a veacului
său (el a urmat o şcoală de inginerie, nu seminarul teologic).
Având aşadar, atât o cunoaştere a teologiei ortodoxe cât şi o
cunoaştere laică, şi-a închinat viaţa apărării ortodoxiei adevărate
şi arătării abaterilor moderne care s-au făcut de la ea. Nu
exagerăm dacă spunem că nici o ţară ortodoxă din veacul al
XIX-lea nu a avut un asemenea apărător al ortodoxiei împotriva
ispitelor şi greşelilor vremurilor moderne. Singurul care ar putea
fi asemănat cu el, este compatriotul său, Episcopul Teofan
Zăvorâtul, care a făcut acelaşi lucru, mai puţin „sofisticat”.
Volumul III al Operelor complete ale Episcopului Ignatie, a
fost dedicat mai cu seamă învăţăturii Bisericii despre viaţa după
moarte, pe care a apărat-o împotriva romano catolicismului şi a
altor răstălmăciri moderne ale acestei probleme. Mai ales de la
volumul menţionat al Episcopului Ignatie, am pornit discuţia în
cartea de faţă, despre subiecte cum ar fi vămile şi arătările
duhurilor - învăţături care, dintr-o pricină oarecare, mintea
15
„modernă” consideră că este cu neputinţă să le primească într-un
fel simplu, ci stăruie asupra „reinterpretării” lor sau a înlăturării
lor în întregime. De bună seamă că Episcopul Teofan a transmis
aceeaşi învăţătură, şi noi ne-am folosit de cuvintele lui. În
veacul nostru, un alt mare teolog ortodox rus, Arhiepiscopul
Ioan Maximovici, fericită fie-i pomenirea, a repetat această
învăţătură desluşit şi simplu, încât noi am folosit cuvintele sale
pentru concluzia acestei cărţi. Faptul că învăţătura ortodoxă
despre viaţa după moarte a fost transmisă atât de limpede şi de
desluşit de către marii învăţători ortodocşi în vremurile moderne
până în zilele noastre, ne este de mare ajutor celor care ne
străduim astăzi să păstrăm adevărata ortodoxie de odinioară, nu
numai în cuvintele sale prezentate corect, ci chiar mai mult, în
interpretarea cu adevărat ortodoxă a acestor cuvinte.
Pe lângă izvoarele ortodoxe şi cercetările pomenite mai sus,
am folosit în mare măsură literatura ne-ortodoxă de astăzi, care
prezintă atât experienţele de „după moarte”, cât şi alte texte
oculte despre acest subiect. Am urmat aici pilda Episcopului
Ignatie în prezentarea unei teorii greşite, într-o manieră care să
ne permită a arăta neadevărul ei, dar fără a-l pune în pericol pe
cititorul ortodox. Şi am mai aflat, ca şi el, că textele neortodoxe,
atunci când înfăţişează experienţe adevărate (iar nu
simple păreri şi interpretări), dau adesea confirmări uimitoare
adevărurilor ortodoxe. Scopul nostru de căpetenie în această
carte a fost acela de a prezenta un contrast atât de amănunţit cât
este necesar, pentru a scoate în evidenţă diferenţa care există
între învăţătura ortodoxă împreună cu experienţa sfinţilor
ortodocşi pe de o parte, şi teoria ocultă împreună cu experienţele
moderne pe de altă parte. Dacă am fi prezentat pur şi simplu
învăţătura ortodoxă fără această asemănare, ar fi fost
convingător pentru puţini, în afară de cei deja convinşi. Dar
acum, poate, unii dintre aceia care s-au adâncit în experienţele
moderne, se vor trezi văzând marea deosebire dintre experienţa
lor şi experienţa duhovnicească adevărată.
16
Cu toate acestea, chiar faptul că o bună parte a acestei cărţi
relatează experienţe, atât creştine cât şi necreştine, înseamnă de
asemenea că nu toate cele ce se află aici sunt numai o prezentare
a învăţăturii Bisericii despre viaţa după moarte, ci cuprinde şi
interpretările autorului despre aceste experienţe diferite. De bună
seamă, cu privire la aceste interpretări, trebuie să facem o
deosebire dreaptă de opinii, între creştinii ortodocşi. Am
încercat pe cât ne-a stat în putinţă, să relatăm deocamdată aceste
interpretări, fără a căuta să „definim” asemenea experienţe în
acelaşi fel în care se poate defini învăţătura generală a Bisericii
despre viaţa după moarte. Mai cu seamă, privitor la experienţele
oculte „în afara trupului” şi „planul astral”, le-am prezentat pur
şi simplu, aşa cum au fost povestite de către cei care au luat
parte la ele, şi le-am comparat cu cele înfăţişate în literatura
ortodoxă, fără a încerca să definim natura precisă a acestor
experienţe. Noi le-am considerat experienţe reale, în care sunt
chemate adevărate forţe demonice, iar nu simple halucinaţii. Să
judece cititorul singur cât de potrivită a fost această abordare.
Ar trebui să fie limpede că această carte, sub nici o formă nu
a isprăvit învăţătura ortodoxă despre viaţa după moarte. Este
numai o introducere în acest subiect. Cu adevărat, nu există o
„învăţătură completă” despre această problemă, şi nu există
„specialişti” în aceasta. Cei care trăim pe pământ, cu greu putem
să începem să înţelegem adevărul lumii duhurilor până când noi
înşine nu vom ajunge să sălăşluim acolo. Acesta este un proces
care începe acum, în această viaţă, dar se va sfârşi numai în
veşnicie, când vom vedea „faţă către faţă” cele ce vedem acum
numai „ca prin oglindă în ghicitură” (I Cor. 13, 12). Izvoarele
ortodoxe la care am mers pentru această carte ne dau o
prezentare generală de bază a acestei învăţături, şi lucrul acesta
este destul pentru a ne însufleţi, nu pentru a dobândi o
cunoaştere precisă despre ceva ce este peste puterile noastre de
înţelegere, ci pentru a porni să luptăm pentru a dobândi
Împărăţia cerului care este scopul vieţii noastre creştine, şi
17
pentru a ocoli ispitele demonice care sunt răspândite
pretutindeni în calea luptătorilor creştini de către vrăjmaşul
mântuirii noastre. Lumea cealaltă este mai reală şi mai aproape
decât credem. Iar calea către lumea aceea este chiar aici în faţa
noastră, în viaţa rânduielii duhovniceşti şi a rugăciunii pe care
ne-a transmis-o Biserica drept cale a mântuirii noastre. Această
carte este dedicată celor care doresc să ducă o asemenea viaţă,
ca să le fie spre folos.
18
CAPITOLUL I
Unele aspecte ale experien ţelor contemporane
UBIECTUL vieţii de după moarte a ajuns dintr-o dată unul
dintre cele mai larg răspândite în lumea apuseană. Mai ales
în ultimii doi ani, s-au publicat mai multe cărţi care spun că
istorisesc experienţe de „după moarte”, iar oameni de ştiinţă şi
medici de renume, fie au scris ei înşişi astfel de cărţi, fie şi-au
dat încuviinţarea din toată inima, pentru aceasta. Unul dintre ei,
medicul de renume mondial şi „expertul” asupra problemelor
morţii şi a stării de muribund, Elizabeth Kubler Ross, consideră
că aceste cercetări asupra experienţelor de după moarte „vor
lămuri pe mulţi şi vor adeveri ceea ce am fost învăţaţi de 2000
de ani - că există viaţă după moarte”.
Totul, desigur, reprezintă o ieşire neaşteptată din atmosfera
dominantă de până acum, din cercurile medicale şi ştiinţifice,
care în general au considerat moartea ca un subiect „tabu” şi au
respins orice idee a supravieţuirii după moarte, ea ţinând doar de
închipuire şi de superstiţie, sau în cea mai bună situaţie, au
socotit-o ca o problemă de credinţă personală, pentru care nu
există nici o evidenţă obiectivă.
Cauza exterioară a acestei schimbări neaşteptate de opinie
este simplă: noile tehnici de readucere la viaţă din „moartea
clinică” (mai ales prin pornirea activităţii inimii în urma stopului
cardiac), care s-au răspândit tot mai mult în ultimii ani. Astfel,
oamenii care s-au aflat în moarte clinică (fără puls sau bătăi de
inimă) au fost readuşi la viaţă în număr mare, şi mulţi dintre
aceşti oameni, alungându-şi teama de a nu fi consideraţi
„nebuni”, vorbesc acum deschis despre acest subiect.
S
19
Dar există o cauză internă a acestei schimbări, cât şi
„ideologia” ei, cărora merită să le dăm atenţie: de ce a ajuns
acest fenomen dintr-odată foarte popular şi în termenii cărei
învăţături religioase ori filosofice este înţeles acesta de obicei?
Acesta a ajuns deja unul dintre „semnele vremii”, un semn al
interesului religios din zilele noastre. Care este atunci
semnificaţia lui? Vom reveni asupra acestor întrebări după o
cercetare mai amănunţită a fenomenului.
Mai întâi trebuie să punem întrebarea: pe ce bază trebuie să
judecăm acest fenomen? Nici cei care vorbesc despre acesta nu
au o pricepere limpede asupra lui; adesea ei caută o interpretare
în textele oculte ori spiritiste. Unii oameni religioşi (cât şi
oamenii de ştiinţă), simţind o primejdie în părerilor lor deja
conturate, pur şi simplu resping experienţele, aşa cum sunt ele
istorisite, încadrându-le în categoria „halucinaţiilor”. Astfel au
procedat unii protestanţi, care socotiseră, fie că sufletul se află
într-o stare de inconştienţă după moarte, fie că pleacă de îndată
pentru a fi „cu Hristos”. La fel, necredincioşii doctrinari alungă
ideea că sufletul rămâne viu după moarte, neavând nici un fel de
importanţă ce fapte evidente li se prezintă. Dar astfel de
experienţe nu pot fi lămurite numai prin negarea lor; ele trebuie
înţelese întocmai, atât prin ele însele, cât şi în întregul context al
celor ce cunoaştem despre soarta sufletului după moarte.
Din nefericire, unii creştini ortodocşi, care se află de
asemenea sub influenţa ideilor materialiste moderne (aşa cum
sunt infiltrate prin intermediul protestantismului şi
catolicismului), au început să aibă idei destul de vagi şi
nedefinite despre viaţa de dincolo. Autorul uneia dintre noile
cărţi despre experienţele de după viaţă (David R. Wheeler,
Călătorie în cealaltă lume, Ace Brooks, New York, 1977), a
cercetat opiniile diferitelor „secte” asupra stării sufletului după
moarte. Astfel, el s-a adresat unui preot al eparhiei ortodoxe
greceşti şi a primit un răspuns foarte general despre existenţa
raiului şi iadului, dar i s-a spus că ortodoxia nu are „nici o idee
20
anume despre ceea ce ar fi pe lumea cealaltă”. Autorul a putut
doar concluziona că „punctul de vedere ortodox grec al vieţii de
dincolo nu este limpede” (pag. 130).
Dimpotrivă, creştinismul ortodox are cu siguranţă o
învăţătură foarte clară a vieţii de după moarte, începând chiar
din clipa morţii. Această învăţătură este cuprinsă în Sfânta
Scriptură (interpretată în întregul context al învăţăturii creştine),
în scrierile Sfinţilor Părinţi şi (mai ales despre experienţele
obişnuite ale sufletului după moarte) în multe Vieţi ale sfinţilor
şi antologii ale experienţelor personale de acest fel. De exemplu,
întreaga carte a patra a Dialogurilor Sfântului Grigorie cel Mare,
papă al Romei († 604), este dedicată acestui subiect. În zilele
noastre, a apărut în limba engleză o antologie a acestor
experienţe, culese atât din vechile Vieţi ale sfinţilor, cât şi din
relatări mai recente (Taine veşnice de dincolo de mormânt,
Jordanville, N. Y., 1968). Şi chiar recent a fost tipărită din nou o
traducere în limba engleză, a unui text deosebit, scris la sfârşitul
sec. al XIX-lea, de către cineva care s-a întors la viaţă după o
moarte de 36 de ore (K. Uekskuell, „De necrezut pentru mulţi,
dar de fapt o întâmplare adevărată”, Orthodox Life , iulie-august
1976). Astfel creştinismul ortodox dispune de o literatură foarte
bogată, cu ajutorul căreia este posibilă înţelegerea noilor
experienţe ale „vieţii de dincolo de moarte” şi evaluarea lor în
lumina întregii învăţături creştine a vieţii după moarte.
Cartea care a stârnit interesul contemporan asupra acestui
subiect a fost publicată în noiembrie 1975 şi a fost scrisă de un
tânăr psihiatru din sudul Statelor Unite (Dr. Raymond Moody,
Jr., Viaţă după viaţă , Mockingbird Books, Atlanta, 1975).
Atunci el nu cunoştea alte studii sau literatură despre acest
subiect, dar chiar pe când se tipărea această carte, s-a arătat
limpede un mare interes pentru acest subiect, şi se scrisese mult
despre el. Marele succes al cărţii Dr. Moody (cu o vânzare de
peste două milioane de exemplare), a adus experienţele din
pragul morţii în lumina marii publicităţi şi după numai patru ani,
21
s-au tipărit multe alte cărţi şi articole, referitoare la acest fel de
experienţe. Printre cele mai importante sunt articolele Dr.
Elizabeth Kubler-Ross, ale cărei cercetări le completează pe cele
ale Dr. Moody şi studiile ştiinţifice ale Dr. Osis şi Dr.
Haraldsson. Tot Dr. Moody a scris o continuare a cărţii sale
(Cugetări asupra vieţii de după moarte, A Bantam-Mockingbird
Book, 1977) cu material suplimentar şi cu mai multe observaţii
asupra subiectului. Descoperirile din acestea şi din alte cărţi noi
(toate merg în esenţă către fenomenul în discuţie) vor fi
prezentate mai jos. Mai întâi vom cerceta cartea Dr. Moody,
care este o abordare destul de obiectivă şi sistematică asupra
întregului subiect.
În ultimii zece ani, Dr. Moody a adunat mărturiile personale
de la un număr de aproximativ 150 de persoane, care au avut
experienţe în timpul morţii clinice sau în pragul morţii, sau care
au istorisit experienţele altor persoane care fuseseră pe moarte;
dintre toate, el s-a oprit asupra unui număr de vreo 50 de
persoane, cu care a avut convorbiri amănunţite. El încearcă să
fie obiectiv în prezentarea acestei evidenţe, dar recunoaşte că
lucrarea „prezintă în mod firesc atmosfera, opiniile şi ideile
preconcepute ale autorului său” (pag. 9), care prin apartenenţă
religioasă, este un metodist al vederilor destul de liberale. Şi de
fapt, cartea are nişte neajunsuri, ca studiu obiectiv al
fenomenelor de „după moarte”.
Mai întâi, autorul nu dă nici măcar o singură experienţă de
„moarte” întreagă, de la început până la sfârşit, prezentând
numai fragmente (de obicei foarte restrânse) din fiecare din cele
cincisprezece părţi separate, care formează „modelul” său despre
o experienţă „întreagă” a morţii. Dar în realitate, experienţele
muribundului, aşa cum sunt istorisite aici şi în alte cărţi recente,
sunt adesea atât de deosebite în amănunte, unele faţă de altele,
că este prea devreme a se încerca socotirea tuturor într-un
„model”. Modelul Dr. Moody pare pe alocuri artificial şi
inchipuit, cu toate că, acest lucru nu micşorează însemnătatea
22
mărturiilor adevărate pe care le oferă.
În al doilea rând, autorul a pus la un loc două experienţe
destul de diferite: experienţele reale ale „morţii clinice”, şi
experienţele din „pragul morţii”. Autorul recunoaşte deosebirile
dintre ele, dar pretinde că ele formează un „continuum” (pag.
20) şi ar trebui cercetate împreună. În cazurile în care
experienţele care încep înainte de moarte se sfârşesc în
experienţele morţii însăşi (chiar dacă persoana este sau nu
readusă la viaţă), există cu adevărat un „continuum” al
experienţei; dar unele experienţe pe care le istoriseşte (aducerea
aminte a întâmplărilor din viaţa cuiva în ordine rapidă, atunci
când acela se află în primejdie de înec; experienţa intrării într-un
„tunel”, când cuiva i se administrează un anestezic ca eterul)
sunt experienţe trăite adesea de către oameni, care nu au trecut
niciodată prin „moarte clinică”, şi poate că astfel, ele aparţin
„modelului” unei experienţe mai generale, şi poate numai
întâmplător, experienţei morţii. Unele dintre cărţile care apar
acum, arată încă şi mai puţină dreaptă socoteală în alegerea
experienţelor istorisite, cuprinzând experienţele „din afara
trupului” în general, dimpreună cu experienţele adevărate ale
morţii şi ale muribundului.
În al treilea rând, faptul că autorul prezintă aceste fenomene
„în chip ştiinţific”, fără nici o concluzie limpede despre ceea ce
îndură cu adevărat sufletul la moarte, lasă numeroase nedumeriri
şi concepţii greşite despre această experienţă, care nu poate fi
niciodată înlocuită cu o simplă grupare de descrieri ale
fenomenului; cei care îl istorisesc, ei înşişi adaugă, fără putinţă
de ocolire, propriile lor tâlcuiri. Autorul recunoaşte că, de fapt,
este cu neputinţă să cercetezi aceste probleme „ştiinţific”, şi că,
el încearcă o lămurire a acestor experienţe, asemănându-le cu
experienţele din astfel de scrieri oculte, ca acelea ale lui
Swedenborg şi „Cartea tibetană a morţilor ”. Putem observa că el
are de gând acum să cerceteze cu mai mare atenţie „literatura
bogată asupra fenomenelor paranormale şi oculte” pentru a spori
23
înţelegerea întâmplărilor pe care le-a cercetat (pag. 9).
Toţi aceşti factori ne vor determina să nu ne aşteptăm la
prea mult de la această carte şi de la altele asemenea; ele nu ne
vor da o relatare întreagă şi închegată despre ceea ce se întâmplă
cu sufletul după moarte. Încă mai există destule rămăşiţe ale
experienţelor adevărate de moarte clinică în această carte şi în
alte cărţi noi, pentru a merita o atenţie serioasă, mai ales în
vederea faptului că unii oameni deja tălmăcesc aceste experienţe
într-un chip tendenţios, contrar învăţăturii vieţii de dincolo a
creştinismului tradiţional, întrucât ei nu „recunosc” existenţa
nici a raiului, şi nici (mai ales) a iadului. Cum, atunci, să
înţelegem aceste experienţe?
Cele cincisprezece părţi pe care le istoriseşte Dr. Moody ca
alcătuind experienţa „întreagă” a morţii, pot fi restrânse, pentru
scopurile discuţiei, la câteva însuşiri principale ale experienţei,
pe care le vom prezenta şi asemăna aici cu literatura ortodoxă
despre viaţa de după moarte.
1. Experienţa „în afara trupului”
Primul lucru care i se întâmplă unei persoane care a murit,
potrivit acestor istorisiri, este acela că omul părăseşte trupul şi se
află cu totul despărţit de el, fără a-şi pierde cunoştinţa. Adesea
poate vedea totul în jurul lui, chiar şi propriul său trup mort, şi
încercările care se fac pentru a-l readuce la viaţă; el se simte
într-o stare de căldură şi uşurare, lipsită de durere, ca şi cum ar
„pluti”; aceluia nu-i stă de loc în putinţă să schimbe ceea ce se
află în jurul lui, prin vorbe sau atingere, şi astfel, simte adesea o
mare „singurătate”; procesele de gândire ajung să fie de obicei
cu mult mai rapide decât fuseseră în lăuntrul trupului. Iată
câteva extrase din aceste experienţe:
„Ziua era foarte rece, totuşi, pe când eram în acea
întunecime, tot ceea ce simţeam era căldură şi o stare de bine de
nepovestit, pe care nu o mai trăisem până atunci ... îmi aduc
aminte că mă gândeam că trebuie să fiu mort” (pag. 27).
24
„Am început să am simţămintele cele mai minunate. Nu
eram în stare să simt nimic altceva decât pace, stare de bine,
uşurare - doar linişte” (pag. 27).
„I-am văzut aducându-mă din nou la viaţă. Era cu adevărat
uimitor. Nu eram foarte sus; era ca şi cum aş fi fost pe un suport,
dar nu eram deasupra acelora; doar peste ei. Am încercat să le
vorbesc, dar nimeni nu mă putea auzi, nimeni nu mă asculta”
(pag. 37).
„Oamenii mergeau în toate părţile pentru a ajunge la trupul
meu ... Când ajungeau foarte aproape, încercam să mă dau la o
parte, să mă feresc din calea lor, dar ei treceau prin mine” (pag.
37).
„Nu eram în stare să ating nimic, nici să mă înţeleg cu
vreuna dintre persoanele din jur. Este un simţământ îngrozitor,
de singurătate, un simţământ de însingurare desăvârşită. Ştiam
că sunt cu totul singur, cu mine însumi” (pag. 43).
Uneori există „dovada materială” uimitoare că o persoană
este de fapt în afara trupului în vremea aceasta, când oamenii
sunt în stare să istorisească convorbiri sau să dea amănunte
precise ale întâmplărilor care au avut loc chiar şi în camerele
alăturate sau mai departe, în timp ce ei erau „morţi”. Printre alte
exemple ca acesta, Dr. Kubler-Ross pomeneşte un caz cu totul
deosebit, când o persoană oarbă „a văzut” şi apoi a povestit totul
lămurit, din camera în care „murise”, deşi când s-a întors la viaţă
era tot oarbă - este uluitor de limpede că nu ochiul este cel care
vede (nici creierul nu este cel care gândeşte, fiindcă lucrările
minţii sunt mai rapide după moarte), ci mai degrabă sufletul
săvârşeşte aceste lucrări prin mădularele cele trupeşti, atâta
vreme cât trupul este viu, dar atunci când trupul este mort, o
face prin propria sa putere . (Dr. Elizabeth Kubler-Ross,
„Moartea nu există”, The Co-Evolution Quaterly , Summer,
1977, pag. 103-104).
Nimic din toate acestea nu trebuie să i se pară foarte
uimitoare unui creştin ortodox; experienţa istorisită este ceea ce
25
creştinii cunosc ca fiind despărţirea sufletului de trup în clipa
morţii. Este caracteristic vremurilor noastre, ale necredinţei, că
aceşti oameni rareori folosesc vocabularul creştin sau
conştientizează că sufletul lor este cel care a fost slobozit din
trup şi acum trec prin toate experienţele; ei sunt de obicei pur şi
simplu uimiţi de noua stare în care se găsesc.
Relatarea unei experienţe de după moarte, intitulată „De
necrezut pentru mulţi dar de fapt o întâmplare adevărată”, a fost
scrisă chiar de o astfel de persoană: un creştin ortodox botezat
care, în spiritul sfârşitului de veac al XIX-lea, a rămas indiferent
faţă de adevărurile propriei sale credinţe şi nici măcar nu a
crezut în viaţa de după moarte. Experienţa sa, de acum vreo
optzeci de ani, este de mare preţ pentru noi astăzi, şi pare chiar
providenţial în cercetările noilor experienţe de astăzi, ale vieţii
de după viaţă, fiindcă este singura experienţă întreagă despre
ceea ce i se întâmplă sufletului după moarte (mergând mult
dincolo de experienţele scurte şi fragmentare, descrise în
literatura modernă care tratează acest subiect), trăită de către o
persoană sensibilă, care a pornit de la starea modernă de
necredinţă şi a sfârşit prin recunoaşterea adevărurilor
creştinismului ortodox - într-o asemenea măsură, că şi-a
continuat viaţa ca monah. Această carte poate servi de fapt ca un
„caz test” faţă de care să judeci noile experienţe. Unul dintre
tipografii-misionari ortodocşi de frunte de la sfârşitul veacului,
Arhiepiscopul Nifon de Vologda, a mărturisit că acea carte nu
cuprindea nimic care să se împotrivească învăţăturii ortodoxe
despre viaţa de după moarte.
După chinuirea cea din urmă a morţii sale trupeşti şi a
greutăţii cumplite care îl apasă în jos spre pământ, autorul
acestei povestiri spune că:
„Deodată am simţit o stare de linişte în lăuntrul meu. Am
deschis ochii, şi tot ceea ce am văzut în decursul acelui minut,
până la cele mai mici amănunte, s-au întipărit în memoria mea
cu limpezime deplină.
26
Am văzut că eram singur într-o cameră; în dreapta mea, se
afla întreg corpul medical laolaltă, stând în formă de semicerc ...
Acest grup m-a surprins în chip izbitor: în locul unde stăteau ei
se afla un pat. Ce le atrăgea atenţia acelor oameni, la ce se uitau
ei, când eu deja nu mai eram acolo, când eu stăteam în mijlocul
camerei? M-am mişcat înainte şi m-am uitat unde priveau ei:
acolo pe pat stăteam eu întins.
Nu-mi amintesc să fi încercat vreun simţământ care să
semene cu frica, atunci când am văzut dublura mea; am rămas
doar uimit: cum poate fi aceasta? Eu mă simt aici şi în acelaşi
timp sunt şi acolo ...
Am vrut să mă ating pe mine însumi, să apuc mâna stângă
cu mâna dreaptă: mâna mi-a trecut prin trup ca printr-un loc gol
... Am chemat doctorul, dar starea în care mă găseam, a început
să fie foarte neplăcută pentru mine; sunetele glasului meu nu se
transmiteau şi nici nu se auzeau, şi mi-am dat seama că nu
puteam comunica cu nimeni din jurul meu. Am priceput starea
mea ciudată de singurătate, şi am avut un simţământ de
înfricoşare. Această însingurare prea mare era cu adevărat foarte
greu de exprimat în cuvinte ...
M-am uitat, şi aici, pentru prima dată m-am gândit că ceea
ce mi s-a întâmplat mie, în limbajul nostru, al oamenilor vii, se
poate numi ’moarte’. Mi s-a întâmplat aceasta fiindcă trupul
meu, care zăcea întins pe pat, avea înfăţişarea unui cadavru ...
Cu înţelegerea pe care o avem noi asupra cuvântului moarte
este greu de explicat ideea vreunui fel de pieire sau încetare a
vieţii. Cum mă puteam gândi că am murit, când eu nu-mi
pierdusem cunoştinţa nici o clipă, când mă mişcam la fel de viu,
văzând totul, auzind totul, fiind conştient de toate, fiind în stare
să mă mişc, să gândesc, să vorbesc? ...
Despărţirea de toate cele ce se aflau în jurul meu,
stricăciunea firii mele, m-ar fi făcut să înţeleg mai mult ca orice
ceea ce se întâmplase, dacă aş fi crezut în existenţa vreunui
suflet, dacă aş fi religios; dar nu aceasta era situaţia şi am fost
27
călăuzit numai de ceea ce am simţit, şi senzaţia de viaţă era atât
de limpede, că eram uimit în faţa acestui fenomen necunoscut,
nefiind de loc în stare să alătur simţămintelor mele, concepţia
tradiţională de moarte, altfel spus, în vreme ce simţeam şi eram
conştient de mine însumi, să cred că nu exist ...
După aceea, când îmi aminteam şi mă gândeam la starea
mea de a fi de atunci, am văzut numai că priceperile minţii mele
lucrau cu o putere şi o repeziciune mare” (pag. 16-21).
Starea sufletului, din primele două minute de după moarte,
nu este istorisită în astfel de amănunte în literatura creştină a
antichităţii; acolo au întotdeauna însemnătate foarte mare
experienţele cu mult mai izbitoare, care vin mai târziu. Probabil
numai în vremurile moderne, când identificarea „vieţii” cu
„viaţa în trup” a ajuns să fie atât de întreagă şi convingătoare,
trebuie să dăm atenţie primelor câteva clipe, când aşteptările
majorităţii oamenilor moderni se prăbişesc cu totul,
conştientizând că moartea nu este sfârşitul şi că viaţa continuă,
şi o stare nouă se deschide sufletului!
Desigur că în această experienţă, nimic nu se împotriveşte
învăţăturii ortodoxe asupra stării sufletului, îndată după moarte.
Criticând această experienţă, unii şi-au arătat îndoielile faţă de
moartea unei persoane, dacă ea a fost readusă la viaţă în câteva
minute; dar aceasta este doar o problemă tehnică, despre care
vom vorbi la vremea potrivită. Este sigur că în aceste puţine
minute (uneori şi în minutele dinaintea morţii) sunt adesea
experienţe care nu pot fi explicate ca simple „halucinaţii”.
Menirea noastră aici este de a descoperi cum trebuie să
înţelegem aceste experienţe.
2. Întâlnirea cu alţii
Pentru foarte scurtă vreme, sufletul rămâne în starea lui de
singurătate de după moarte de la început. Dr. Moody citează
câteva cazuri de oameni care, chiar înainte de a muri, au văzut
dintr-odată rude şi prieteni deja morţi.
28
„Doctorul m-a părăsit şi a spus rudelor mele că eram pe
moarte ... Mi-am dat seama că toţi aceşti oameni se aflau acolo,
mi se părea că erau mulţi, plutind în jurul plafonului camerei.
Toţi aceştia erau oameni pe care îi cunoscusem în decursul
vieţii, dar care trecuseră în viaţa de dincolo înaintea mea. Am
recunoscut-o pe bunica şi pe o fată pe care o cunoscusem când
eram în şcoală, şi pe multe alte rude şi prieteni ... Aveam o stare
de fericire şi am simţit că ei veniseră să mă ocrotească sau să mă
călăuzească” (pag. 44).
Această experienţă, a întâlnirii cu prieteni şi rude trecute la
cele veşnice, care are loc în preajma morţii, nu este în nici un
caz o nouă descoperire, chiar printre oamenii de ştiinţă moderni.
Cu vreo cincizeci de ani în urmă, Sir William Barrett (Vedenii
pe patul de moarte , Methuen, London, 1926), deschizător de
drumuri în „parapsihologia” modernă sau cercetarea psihică, a
scris o carte mai mică asupra acestui subiect. După apariţia
primei cărţi a Dr. Moody, a fost publicată o relatare cu mult mai
amănunţită a acestei experienţe, inspirată de cartea lui Sir
William, şi a demonstrat că cei doi autori au făcut cercetări
sistematice asupra muribunzilor, vreme de mulţi ani. Să vorbim
despre descoperirile prezentate în această nouă carte (Karlis Osis
şi Erlendur Haraldsson, La ceasul morţii , Avon Books, New
York, 1977).
Aceasta este prima carte temeinică din punct de vedere
„ştiinţific”, care apare, despre experienţele muribunzilor. Ea se
bazează pe rezultatele unor chestionare şi interviuri amănunţite,
cu un grup de doctori şi surori, aleşi la întâmplare, din estul
Statelor Unite şi din nordul Indiei (ultima ţară fiind aleasă
pentru cea mai deplină nepărtinire, în scopul de a cerceta
deosebirile dintre experienţe, care ar putea veni din deosebirile
de naţionalitate, psihologie şi religie). Materialul astfel obţinut
cuprinde peste o mie de cazuri de arătări şi vedenii care se arată
muribunzilor şi unora dintre cei care se întorc la viaţă după o
moarte clinică. În general, autorii află că descoperirile Dr.
29
Moody sunt în armonie cu ale lor (pag. 24). Ei află că rudele şi
prietenii morţi (şi, în India, sunt multe arătări ale „zeilor”
hinduşi) se arată muribunzilor, adesea cu un ceas înainte de
moarte, şi de obicei cu o zi înainte. În aproximativ jumătate din
cazuri, există o vedenie ca de mediu înconjurător din altă lume,
ca un „rai”, care stârneşte aceleaşi simţăminte (această
experienţă „cerească” va fi prezentată mai jos). Acest studiu are
o însemnătate deosebită, în aceea că el deosebeşte cu grijă
hoinăreala, aceste halucinaţii lumeşti, de arătările şi vedeniile
care se văd limpede că fac parte din alte lumi, şi cercetează
statistic prezenţa unor factori cum ar fi folosirea de droguri
halucinogene, febră ridicată, boli, şi modificările creierului.
Toate acestea puteau să producă pur şi simplu halucinaţii, în loc
de experienţe adevărate a ceva din afara minţii pacientului.
Autorii află într-un chip foarte semnificativ, că experienţele cele
mai pe înţeles, şi care fac parte cu limpezime din altă lume, se
întâmplă pacienţilor care sunt cel mai mult în legătură cu
realitatea lumii acesteia de acum şi este cel mai puţin probabil să
aibă halucinaţii; mai ales, cei care văd arătări ale celor morţi sau
ale duhurilor, se află de obicei în deplinele lor puteri ale minţii şi
văd aceste fiinţe în deplină conştienţă a mediului lor de spital.
Mai mult, autorii află că cei care de obicei au halucinaţii, văd
persoane care sunt în viaţă , în vreme ce arătările adevărate ale
muribunzilor par să fie cu persoane moarte. În vreme ce sunt
prudenţi în concluziile lor, autorii se simt înclinaţi „să fie de
acord cu presupunerile vieţii de dincolo, ca cea mai sigură
explicaţie a datelor noastre” (pag. 194). Astfel, această carte
întregeşte descoperirile Dr. Moody, şi întăreşte în chip uimitor
experienţa întâlnirii cu cei morţi şi cu duhuri în ceasul morţii.
Vom arăta mai jos dacă aceste fiinţe spirituale sunt cu adevărat
acelea pe care muribunzii le socotesc a fi.
De bună seamă că astfel de descoperiri sunt destul de
uimitoare când vin de pe fondul necunoaşterii şi necredinţei care
a caracterizat o vreme atât de îndelungată presupunerile ştiinţei
30
moderne. Pe de altă parte, pentru un creştin ortodox, nu este
nimic uimitor în acestea; ştim că moartea este doar o trecere
către o altă formă de existenţă, şi suntem obişnuiţi cu multe
arătări şi vedenii care se arată muribunzilor, atât sfinţilor cât şi
păcătoşilor obişnuiţi. Sf. Grigorie cel Mare, în relatarea multora
dintre aceste experienţe, în Dialogurile sale, lămureşte acest
fenomen al întâlnirii cu alţii: „Se întâmplă adesea ca un suflet
care este în pragul morţii, să recunoască pe cei cu care urmează
să împartă aceeaşi existenţă veşnică, pentru aceeaşi pedeapsă
sau răsplată ca a lui” (Dialoguri , IV, 36). Şi mai ales, cu privire
la cei care au dus o viaţă curată, Sf. Grigorie observa că „se
întâmplă adesea ca sfinţii raiului să se arate celor curaţi în clipa
morţii, pentru a-i încuraja. Şi având în mintea lor vedenia
sălăşluitorilor raiului care-i vor însoţi, ei mor fără să aibă vreun
simţământ de frică ori de chinuri ale morţii” (Dialoguri , IV, 12).
El dă exemple de îngeri, mucenici, pe Apostolul Petru, pe Maica
Domnului şi pe Însuşi Hristos, care S-au arătat înaintea celor ce
mor (IV, 13-18).
Dr. Moody dă un exemplu al întâlnirii unei persoane care
era pe moarte, nu cu vreo rudă ori fiinţă spirituală, ci cu cineva
cu totul necunoscut: „O femeie a mărturisit că a văzut în timpul
experienţei sale din afara trupului, nu numai propriul ei trup
spiritual transparent, ci şi încă unul, acela al unei persoane care
murise foarte recent. Ea nu ştia cine era persoana” (Viaţă după
viaţă , p. 45). Sf Grigorie povesteşte despre un fenomen
asemănător în Dialoguri : el povesteşte câteva întâmplări, când
un om care era pe moarte, cheamă numele cuiva care moare în
acelaşi timp, în alt loc. Şi aceasta nu este de loc o chestiune de
înainte-vedere, trăită doar de sfinţi, pentru că Sf. Grigorie
povesteşte cum un păcătos obişnuit, în aparenţă sortit iadului,
trimite după un anume Ştefan, necunoscut lui, care este pe
moarte în acelaşi timp, ca să-i spună că „vasul nostru este gata
să ne ia spre Sicilia (Sicilia fiind un loc cu bogată activitate
vulcanică, aminteşte de iad), (Dialoguri, IV, 36). Este limpede
31
că aceasta este o problemă care se numeşte „percepţie
extrasenzorială” (ESP), care se face deosebit de ascuţită la mulţi,
înainte de moarte, şi desigur, continuă după moarte, când
sufletul se află în afara trupului, el simte în întregime.
Astfel, această „descoperire” deosebită a cercetării psihice
moderne, adevereşte doar ceea ce cititorul de literatură creştină
veche, cunoaşte deja, cu privire la întâlnirile din clipa morţii.
Aceste întâlniri, care nicidecum nu par să aibă loc pentru toţi,
înainte de moarte, pot fi totuşi numite generale, în sensul că ele
se povestesc, indiferent de naţionalitate, religie sau sfinţenia
vieţii.
Pe de altă parte, experienţa unui sfânt creştin, în vreme ce
împărtăşeşte însuşirile generale pe care se pare că oricine le
poate trăi, are despre aceasta o altă dimensiune componentă -
una care nu se defineşte prin cercetări psihice. În această
experienţă, adesea se arată întru lucrare anumite semne ale
harului lui Dumnezeu, şi vedenia din cealaltă lume este adesea
văzută de către toţi sau de către mulţi care se află în preajmă, nu
doar de către persoana care moare. Să luăm numai un exemplu
de acest fel, din aceleaşi Dialoguri ale Sf. Grigorie.
„În vreme ce stăteau în jurul patului Romulei, la miezul
nopţii, deodată, a coborât din cer o lumină strălucitoare,
umplând întreaga încăpere. Minunăţia şi strălucirea ei au stârnit
frică şi groază în inimile lor ... Apoi au auzit gălăgia unei
mulţimi mari de oameni. Uşa camerei s-a deschis larg, cu putere,
ca şi cum un mare număr de persoane s-ar fi năpustit înăuntru.
Cei care stăteau în jurul patului, aveau impresia că în încăpere
intrase o mare mulţime de oameni, dar din pricina fricii lor prea
mari şi a strălucirii fără de asemănare, nu erau în stare să vadă.
Frica i-a înţepenit şi lumina strălucitoare le-a orbit ochii. Chiar
atunci o mireasmă plăcută a umplut aerul şi cu acea mireasmă
sufletele lor s-au liniştit, care erau încă îngrozite de lumina ivită
pe neaşteptate ... Uitându-se către maica sa duhovnicească
Redempta, i-a zis cu glas blând: Nu te speria, maică, încă nu voi
32
muri.” Mireasma a stăruit vreme de trei zile şi în „noaptea a
patra, Romula a chemat-o din nou pe maica sa şi a cerut să
primească Sfânta Împărtăşanie. Maica Redempta şi ucenica sa
de-abia se ridicaseră de pe pat, când au văzut două grupuri de
cântăreţi stând în grădina din faţa mânăstirii ... Sufletul Romulei
a fost slobozit din trup pentru a fi călăuzit drept la cer. Şi
întrucât grupurile de cântăreţi însoţeau sufletul ei, ridicându-se
din ce în ce mai sus, cântecul lor răsuna tot mai slab până când,
în cele din urmă, melodia psalmilor şi dulceaţa miresmei au
dispărut dimpreună” (Dialoguri , IV, 17). Creştinii ortodocşi îşi
vor aminti întâmplări asemănătoare din viaţa multor sfinţi (Sf.
Sisoe, Sf. Taisia, Cuviosul Teofil de Kiev, etc.).
Cu cât înaintăm în acest studiu al experienţelor muribunzilor
şi al morţii, vom păstra bine în minte deosebirile care există
între experienţa generală a muribundului, care stârneşte acum un
interes atât de mare, şi experienţa harului-dat al morţii, care se
arată la adevăraţii creştini ortodocşi. Aceasta ne va ajuta să
pricepem mai bine unele aspecte nelămurite ale experienţelor
morţii care au loc şi care sunt istorisite acum.
De exemplu, o conştientizare a acestei deosebiri ne poate
ajuta să recunoaştem arătările pe care le vede muribundul. Vin
cu adevărat rude şi prieteni din împărăţia celor morţi pentru a se
arăta muribundului? Şi sunt aceste arătări deosebite de
înfăţişările sfinţilor la moartea adevăraţilor creştini?
Pentru a răspunde la cea dintâi întrebare, să ne aducem
aminte că doctorii Osis şi Haraldsson povestesc faptul că mulţi
hinduşi pe moarte văd mai degrabă „zeii” Pantheonului lor
hindus (Krishna, Shiva, Kali, etc.), în loc să-şi vadă rudele şi
prietenii apropiaţi, cum se vorbeşte în chip obişnuit în America.
Cu toate acestea, după cum ne învaţă cu limpezime Sf. Pavel,
aceşti „zei” nu sunt nimic cu adevărat (I Cor. 8, 4-5); orice
experienţă adevărată a „zeilor” presupune draci (I Cor. 10, 20).
Atunci, pe cine văd, de fapt, aceşti hinduşi care sunt pe moarte?
Doctorii Osis şi Haraldsson socotesc că recunoaşterea fiinţelor
33
care sunt întâlnite, este în mare măsură urmarea tălmăcirii
pătimaşe, bazată pe miezul religios, cultural şi personal; iar
aceasta pare cu adevărat o judecată cu socoteală, care se va
potrivi celor mai multe cazuri. De asemenea, în cazurile
americane, probabil că rudele moarte care sunt văzute, nu se află
cu adevărat „de faţă” aşa cum socotesc muribunzii. Sf. Grigorie
cel Mare spune doar, că muribundul „recunoaşte” oameni, în
vreme ce drepţii „sfinţi ai raiului li se arată” - aceasta este o
deosebire care nu numai că descoperă experienţa diferită a drept
credincioşilor şi a păcătoşilor obişnuiţi atunci când mor, ci chiar
starea de după moarte a sfinţilor este deosebită de cea a
păcătoşilor obişnuiţi. Sfinţii au o mare libertate de a mijloci
pentru cei care sunt în viaţă, şi să le vină în ajutor, în vreme ce
păcătoşii decedaţi pot ajuta în situaţii cu totul deosebite,
neavând legătură cu cei vii.
Această deosebire este arătată destul de limpede de către
Fericitul Augustin, Părintele latin din veacul al V-lea, în tratatul
pe care l-a scris la cererea Sf. Paul de Nola cu privire la „grija
pentru morţi”, unde încearcă să pună la un loc faptul de
netăgăduit că sfinţii, cum ar fi Mucenicul de Nola, s-au arătat în
chip desluşit credincioşilor, cu faptul, la fel de netăgăduit, că cei
morţi, ca regulă generală, nu se arată celor care sunt în viaţă.
După ce şi-a formulat învăţătura ortodoxă, bazată pe Sfânta
Scriptură, cum că „sufletele morţilor se află într-un loc de unde
nu văd lucrurile care se petrec în această viaţă pieritoare” (Cap.
13), împreună cu propriile sale păreri despre manifestările
aparente ale morţilor faţă de cei vii, care se săvârşesc de obicei,
fie prin „lucrările îngerilor”, fie sunt „vedenii false”, săvârşite
prin lucrările dracilor care urmăresc înşelarea oamenilor printr-o
teorie falsă asupra vieţii de dincolo (Cap. 10), Fericitul Augustin
face deosebirea dintre lucrările ce par a fi ale morţilor, şi
lucrările adevărate ale sfinţilor:
„Cum arată mucenicii că poartă de grijă nevoilor oamenilor,
prin binefacerile pe care le dau celor ce le caută, dacă morţii nu
34
cunosc ce fac cei ce sunt în viaţă? Căci Felix Mărturisitorul s-a
arătat nu numai prin faptele sale de milostenie, ci s-a arătat chiar
în chip văzut, înaintea ochilor oamenilor, când Nola a fost
înconjurat de către barbari. (Episcope Pavel) pune bucurie
cucernică întru această arătare a lui. Noi am auzit despre aceasta
nu din zvonuri schimbătoare, ci din mărturii vrednice de
încredere. Cu adevărat, lucrurile care sunt deosebite de rânduiala
obişnuită pe care a dat-o firea feluritelor lucruri zidite, se arată
în chip dumnezeiesc. Nici măcar pentru aceea că Domnul
nostru, atunci când El a dorit, a schimbat apa în vin, nu avem
nici o îndreptăţire pentru a nu pricepe însemnătatea apei ca apă.
De fapt, aceasta este o împrejurare aparte, de astfel de lucrare
dumnezeiască. Faptul că Lazăr s-a ridicat din morţi, nu
înseamnă că toţi morţii se ridică atunci când vor ei, ori că un om
lipsit de viaţă este chemat înapoi de un om în viaţă, aşa cum un
om care doarme este trezit de un om care este deja treaz. Unele
întâmplări sunt caracteristice lucrării omeneşti; altele arată
semne ale puterii dumnezeieşti. Unele lucruri se întâmplă în
chip firesc; altele au loc în chip minunat, cu toate că Dumnezeu
este de faţă în lucrarea firească, şi firea însoţeşte minunea. Dar
nu trebuie să se creadă, că oricare mort se poate amesteca în
lucrurile celor vii, numai pentru că mucenicii vindecă sau ajută
pe oarecare oameni. S-ar putea crede că: Mucenicii, prin puterea
dumnezeiască, participă la lucrurile celor vii, dar morţii
obişnuiţi nu au nici o putere de a se amesteca în lucrurile celor
vii” (Grija pentru morţi, Cap. 16, în Fer. Augustin, Tratate
despre căsătorie şi alte subiecte , Părinţii Bisericii, vol. 27, New
York, 1955, pag. 378).
Într-adevăr, să luăm un exemplu, Sfinţii Părinţi ai
vremurilor mai recente, cum ar fi Stareţul Ambrozie de la
Optina, ne învaţă că fiinţele chemate în şedinţele spiritiste, sunt
mai degrabă draci decât duhuri ale morţilor; şi cei care au
cercetat fenomenele de spiritism în întregime, dacă aceştia au
vreo judecată creştină, au ajuns la aceeaşi concluzie (vezi, de
35
pildă, Simon A. Blackmore, S. J., Spiritism: fapte şi înşelări ,
Benziger Bros., New York, 1924).
Astfel, nu este nevoie să punem la îndoială faptul că sfinţii,
cu adevărat se arată drept-credincioşilor la moarte, aşa cum se
povesteşte în multe Vieţi ale sfinţilor. Pe de altă parte,
păcătoşilor obişnuiţi li se arată rude, prieteni, sau „zei”, care
sunt potriviţi aşteptărilor muribunzilor, ori reprezintă ceea ce
aceştia sunt pregătiţi să vadă. Probabil că este cu neputinţă de
stabilit firea precisă a acestor arătări din urmă; ele, desigur, nu
sunt simple halucinaţii, ci par să fie o parte a experienţei fireşti a
morţii, un semn faţă de omul care moare, care urmează să intre
în noul tărâm, unde legile realităţii materiale obişnuite nu se mai
păstrează. Nu este nimic extraordinar în legătură cu această
experienţă, care pare să fie neschimbată pentru vremuri, locuri şi
religii felurite.
Experienţa „întâlnirii cu alţii” se iveşte în chip obişnuit chiar
înainte de moarte, şi nu trebuie să fie asemănată cu întâlnirea
destul de deosebită, pe care o vom prezenta acum: aceea cu
„fiinţa de lumină”.
3. „Fiinţa de lumină”
Dr. Moody descrie această experienţă ca fiind „poate
elementul comun cel mai uimitor, dintre cazurile pe care le-am
studiat, şi desigur, elementul care are cea mai profundă urmare
asupra individului” (Viaţă după viaţă , pag. 45). Majoritatea
oamenilor descriu această experienţă ca o arătare de lumină, care
îşi sporeşte strălucirea cu repeziciune; şi cu toţii o simt ca pe o
fiinţă personală, plină de căldură şi iubire, faţă de care noul
răposat este atras cu un fel de atracţie magnetică. Recunoaşterea
acestei fiinţe pare să atârne de formaţia religioasă a fiecăruia;
prin ea însăşi, aceasta nu are nici un semn de recunoaştere. Unii
o numesc „Hristos”, alţii o numesc un „înger”; toţi par să
socotească că ea este o fiinţă trimisă de undeva ca să-i
călăuzească. Iată câteva relatări ale acestei experienţe:
36
„Am auzit doctorii spunând că eram mort, şi aceasta s-a
întâmplat când am început să simt ca şi cum mă rostogoleam, de
fapt era un fel de plutire ... Totul era negru, în afară de acel
drum, care pornea de la mine, pe care vedeam această lumină.
Era o lumină foarte, foarte strălucitoare, dar nu era prea întinsă
la început. Cu cât mă apropiam de ea, se întindea tot mai tare”
(pag. 48).
Altcineva când a murit, s-a simţit plutind „în această lumină
limpede, de cristal curat ... Este o lumină aparte, cum nu se află
nicăieri pe pământ. De fapt, eu nu am văzut o persoană în
această lumină, şi totuşi lumina aceasta are o anumită însuşire,
cu siguranţă că are. Este o lumină a înţelegerii desăvârşite şi a
dragostei desăvârşite” (pag. 48).
„Mă aflam în afara trupului, nu am nici un fel de îndoială
despre lucrul acesta, pentru că puteam să-mi văd trupul pe masa
sălii de operaţie. Sufletul meu era afară! Toate acestea m-au
făcut să mă simt foarte rău la început, dar după aceea, a venit
această lumină foarte strălucitoare. La început părea că este cam
întunecată, dar apoi a fost ca un fascicul uriaş ... Mai întâi, când
a venit lumina, nu-mi dădeam seama ce se întâmplă, dar apoi
m-a întrebat într-un fel oarecare, dacă eram pregătit pentru a
muri” (pag. 48).
Aproape întotdeauna, această fiinţă începe să vorbească cu
noul răposat (mai degrabă printr-un fel de schimb de gânduri,
decât prin cuvinte rostite); ea le „spune” întotdeauna acelaşi
lucru, care este tâlcuit de către cei ce au trecut prin această
experienţă, astfel: „Eşti pregătit să mori?” sau „Ce ai făcut cu
viaţa ta ca să-mi poţi arăta?” (pag. 47). Uneori, de asemenea, în
legătură cu această fiinţă, muribundul vede un fel de înfăţişare
rapidă a întâmplărilor trecute din viaţa sa. Oricum, totul întăreşte
faptul că această fiinţă, în nici un caz nu săvârşeşte o „judecată”
a vieţilor sau faptelor lor; ea doar îi îndeamnă să-şi cerceteze
vieţile.
Doctorii Osis şi Haraldsson au mai scris în studiile lor
37
despre câteva experienţe cu o astfel de fiinţă; ei consideră că
experienţa luminii este „o însuşire tipică a vizitatorilor din alte
lumi” (pag. 38) şi doresc să-l urmeze pe Dr. Moody numind
fiinţele văzute, ori simţite în această lumină, mai degrabă
„chipuri de lumină”, decât fiinţe spirituale şi zeităţi pe care
muribunzii le recunosc adesea.
Cine - sau ce - sunt aceste „fiinţe de lumină”?
Mulţi numesc aceste fiinţe „îngeri” şi le arată însuşirile lor
bune: ele sunt fiinţe de „lumină”, sunt pline de „dragoste şi
înţelegere”, şi sădesc ideea „responsabilităţii” pentru viaţa cuiva.
Dar îngerii cunoscuţi de experienţa creştin ortodoxă sunt cu mult
mai desluşiţi, atât în înfăţişare cât şi în lucrare, decât aceste
„fiinţe de lumină”. Pentru a înţelege aceasta şi a începe să
vedem ce pot fi aceste „fiinţe de lumină”, va trebui să pornim de
la învăţătura creştin ortodoxă despre îngeri, şi apoi să cercetăm,
în amănunt, firea îngerilor care călăuzesc viaţa de dincolo.
38
CAPITOLUL II
Învăţătura ortodoxă despre îngeri
UNOAŞTEM din cuvintele lui Hristos că sufletul este
întâmpinat de îngeri la moarte. Şi a murit săracul şi a fost
dus de îngeri în sânul lui Avraam (Luca 16, 22).
Despre chipul în care se arată îngerii, cunoaştem de
asemenea din Evanghelie: Un înger al Domnului (a cărui
înfăţişare) era ca fulgerul, şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada
(Matei 28, 2-3); un tânăr îmbrăcat în veşmânt alb (Marcu 16, 5);
doi bărbaţi în veşminte strălucitoare (Luca 24, 4); doi îngeri în
alb (Ioan 20, 12). De-a lungul istoriei creştine, arătările îngerilor
s-au petrecut întotdeauna sub aceleaşi chipuri de tineri
strălucitori înveşmântaţi în alb . Tradiţia iconografică a înfăţişării
îngerilor a fost de asemenea consecventă de-a lungul veacurilor,
pictând doar astfel de tineri strălucitori (adesea cu aripi, care, de
bună seamă, sunt o trăsătură simbolică, care de obicei nu se vede
în apariţiile îngerilor). La al şaptelea Sinod ecumenic din anul
787 s-a hotărât ca îngerii să fie zugrăviţi numai cu chip, ca al
oamenilor. „Cupidonii” artei apusene a Renaşterii, şi ai
veacurilor care au urmat, sunt de insuflare păgână şi nu au nici o
legătură cu îngerii adevăraţi.
Într-adevăr, nu numai cu privire la zugrăvirea artistică a
îngerilor, ci în întreaga doctrină a fiinţelor spirituale, vestul
romano catolic (şi protestant) modern s-a îndepărtat foarte mult
de învăţătura Scripturii şi a vechii tradiţii creştine. Este foarte
important să înţelegem această greşeală, dacă vrem să
pătrundem în adevărata învăţătură creştină a sorţii sufletului
după moarte.
C
39
Episcopul Ignatie Brianceaninov († 1867), unul dintre marii
Părinţi ai vremurilor mai apropiate, a văzut această greşeală şi a
dedicat prezentării acestui subiect un volum întreg cu lucrările
sale adunate la un loc, pentru a face cunoscută adevărata
învăţătură ortodoxă despre acesta (vol. III în ediţia Tuzov, St.
Petersburg, 1886). Criticând concepţiile teologice romanocatolice
obişnuite din sec. al XIX-lea (Abbé Bergier,
Dictionnaire de Théologie ), într-o mare parte din acest volum
(pag. 185-302), Episcopul Ignatie combate ideea modernă,
bazată pe filosofia lui Descartes a sec. al XVII-lea, că toate cele
ce se află în afara lumii materiale fac parte din lumea „spiritului
pur”. Ca urmare, o astfel de idee Îl aşează pe Dumnezeul Cel
necuprins pe aceeaşi treaptă cu felurite duhuri mărginite (îngeri,
draci, suflete ale morţilor). Această idee s-a răspândit astăzi
foarte mult (deşi cei care o susţin nu văd în întregime urmările
ei) şi socotesc că există o puternică nepricepere a lumii
contemporane cu privire la lucrurile „spirituale”; se arată o mare
preocupare pentru toate cele ce se află în afara lumii materiale,
făcându-se adesea o mică deosebire între ceea ce este
dumnezeiesc, îngeresc, drăcesc, sau pur şi simplu, urmarea
puterilor omeneşti foarte mari, sau a imaginaţiei.
Abbé Bergier a afirmat că îngerii, dracii şi sufletele morţilor
sunt „desăvârşite spiritual”; astfel, ele nu se supun legilor
timpului şi spaţiului, putem vorbi despre „înfăţişarea” sau
„mişcarea” lor, doar ca metafore, şi „ele trebuie să fie îmbrăcate
într-un trup foarte uşor, ori de câte ori Dumnezeu le îngăduie să
lucreze asupra trupurilor” (Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III,
pag. 193-195). O altă lucrare romano-catolică bine documentată,
a sec. al XX-lea, asupra spiritismului modern, repetă această
teorie, afirmând, de pildă, că atât îngerii cât şi dracii „pot
împrumuta materialul trebuincios (pentru a se face văzuţi de
către oameni) de la firi mai joase, fie că sunt cu viaţă sau fără
viaţă” (Blackmore, Spiritism: Fapte şi înşelări , pag. 522).
Spiritiştii şi ocultiştii au luat aceste idei din filosofia modernă.
40
Un apărător al creştinismului supranatural, C. S. Lewis
(anglican), pe bună dreptate critica moderna „concepţie a raiului
numai ca stare de spirit”, dar el pare a fi cel puţin în parte atras
de problema modernă „că trupul, şi aşezarea şi mişcarea şi
timpul, se simt acum neînsemnate faţă de cele mai înalte măsuri
ale vieţii spirituale” (C. S. Lewis, Minuni, The MacMillan
Company, New York, 1967, pag. 164-165). Astfel de păreri sunt
urmarea unei micşorări a realităţii duhovniceşti sub influenţa
materialismului modern şi din cauza pierderii legăturii cu
învăţătura şi cu experienţa duhovnicească creştină adevărată.
Pentru a înţelege învăţătura ortodoxă a îngerilor şi a altor
duhuri, trebuie mai întâi să nu luăm în seamă dihotomia
modernă simplificată peste măsură, de „materie-duh”; adevărul
este mult mai complex, şi în acelaşi timp atât de „simplu”, că cei
cărora le stă în putinţă să îl creadă, vor fi probabil socotiţi în
mare măsură ca „neştiutori neabătuţi”. Episcopul Ignatie scrie
(sublinierile sunt făcute de către noi): „Când Dumnezeu
deschide ochii (duhovniceşti ai) unui om, acela este în stare să
vadă duhurile în chipul lor propriu ” (pag. 216). „Când s-au
arătat oamenilor, îngerii s-au ivit întotdeauna sub chipul
oamenilor” (pag. 227). La fel, „din toate înfăţişările Scripturii
este limpede, că sufletul omului are chipul unui om în trup,
întocmai ca celelalte duhuri zidite” (pag. 233). El citează o
mulţime de izvoare Patristice pentru a dovedi această socotinţă.
Să pătrundem în învăţătura Patristică pentru cugetul nostru.
Sf. Vasile cel Mare, în cartea sa despre Duhul Sfânt, spune
că „firea puterilor cereşti este aceea a unui duh aerial - dacă se
poate spune aşa - sau un foc nematerial ... Din această pricină,
duhurile sunt mărginite în spaţiu, şi se fac văzute, arătându-se
celor vrednici, în chipul propriilor lor trupuri”. Iarăşi, „noi
credem că fiecare (dintre puterile cereşti) se află într-un loc
oarecare, aceasta pentru că îngerul care stătea în faţa lui
Corneliu nu se afla în acelaşi timp şi cu Filip (Fapte 10, 3; 8,
26); şi îngerul care vorbea cu Zaharia şi stătea lângă altarul
41
tămâierii (Luca 1,11) nu se afla în acelaşi timp în locul său din
cer” (Capitolele 16, 23; Lucrările Sf. Vasile cel Mare, ediţia rusă
Soikin, St. Petersburg, 1911, vol. 1, pag. 608, 622).
La fel, Sf. Grigorie Teologul ne învaţă: „Luminile mai mici
după Sf. Treime, care au o slavă împărătească, sunt îngerii
nevăzuţi, strălucitori. Aceştia umblă slobozi în jurul marelui
Tron, fiindcă ei sunt minţi, foc şi duhuri dumnezeieşti care au
putinţa de a se mişca repede prin aer. (Predica 6, Despre fiinţele
duhovniceşti , în Lucrările Sf. Grigorie Teologul, lb. rusă,
Editura Soikin, St. Petersburg, vol. 2, pag. 29).
Astfel, îngerii, în vreme ce sunt „duhuri” şi „flacără de foc”
(Psalmi 103, 5; Evrei 1, 7) şi sălăşluiesc într-un loc unde legile
pământeşti ale timpului şi spaţiului nu lucrează, sunt totuşi
mărginiţi în timp şi spaţiu, şi lucrează în asemenea chipuri
„materiale” (dacă se poate spune aşa) încât unii Părinţi nu şovăie
să vorbească despre „trupurile subţiri” ale îngerilor. Sf. Ioan
Damaschin, în sec. al VIII-lea, strângând învăţătura Părinţilor
dinaintea lui, spune: „Dacă îl asemuim cu noi, se spune că
îngerul este duhovnicesc şi nematerial, deşi asemănându-l cu
Dumnezeu, Care este singurul fără de asemănare, totul
dovedeşte a fi trupesc şi material - pentru că numai Dumnezeu
este cu adevărat nematerial şi duhovnicesc”. Şi el spune iarăşi:
„Îngerii sunt mărginiţi, pentru că atunci când se află în cer, ei nu
sunt şi pe pământ, şi atunci când sunt trimişi de Dumnezeu pe
pământ, ei nu rămân şi în cer. Oricum ei nu sunt mărginiţi de
ziduri sau porţi sau zăvoare, pentru că sunt nemărginiţi. Spun că
sunt nemărginiţi pentru că ei nu se arată întocmai aşa cum sunt.
Îngerii se arată celor drepţi şi celor cărora Dumnezeu doreşte să
li se arate. Dimpotrivă, ei se arată în chipuri felurite celor care îi
pot vedea.” (Arătarea cea adevărată a credinţei ortodoxe , II, 3, în
Părinţi bisericeşti, New York, 1958, vol. 37, pag. 205-206).
Spunând că îngerii „nu se arată aşa cum sunt”, de bună
seamă că Sf. Ioan Damaschin nu se împotriveşte Sfântului
Vasile, care spune că îngerii se arată „în chipul propriilor lor
42
trupuri”. Amândouă zicerile sunt adevărate, aşa cum pot ele fi
văzute cu limpezime, în numeroasele lucrări ale îngerilor din
Vechiul Testament. Astfel, Arhanghelul Rafail îl însoţea pe
Tobie vreme de multe săptămâni, fără a fi vreodată bănuit că nu
ar fi fost om. Totuşi, când Arhanghelul s-a descoperit singur în
sfârşit, el a zis: În toate aceste zile eu am fost vizibil pentru tine,
dar eu nu am mâncat, nici nu am băut, dar ţie numai ţi s-a părut
că a fost aşa (Tobie 12, 19). Cei trei îngeri care s-au arătat lui
Avraam, au lăsat de asemenea părerea că mâncau şi se credea că
erau oameni (Facerea 18, 19). La fel, Sf. Chiril al Ierusalimului,
în Cateheze, ne spune în legătură cu îngerul care i s-a arătat lui
Daniil, că „la vederea lui Gavriil, Daniil s-a înfiorat şi, deşi era
prooroc, nu a cutezat să-i răspundă, până când îngerul s-a
schimbat el însuşi în chipul fiului omului”. (Cateheze IX, 1,
Eerdmans, Părinţi niceeni şi post-niceeni, vol. VII, pag, 51).
Totuşi, în cartea lui Daniil, (Cap. 10), citim că şi în cea dintâi
arătare uimitoare a lui, îngerul era ca un om, doar cu o oarecare
strălucire (faţa sa ca înfăţişarea fulgerului, ochii lui ca torţi
arzând, braţele şi picioarele lui ca nişte scânteieri de bronz
lustruit ) care nu putea fi îndurată de ochi omeneşti. Astfel,
arătarea unui înger este aceeaşi ca şi arătarea unui om; dar
pentru că „trupul” îngeresc nu este material, până şi simpla
vedere a arătării de foc, strălucitoare, este de ajuns pentru a uimi
pe oricare om viu. Arătările îngereşti trebuie din nevoie să fie
potrivite privirilor omeneşti, arătându-se mai puţin strălucitori
decât sunt ei cu adevărat, insuflând mărire.
Fer. Augustin mai spune despre sufletul omenesc, că atunci
când sufletul este despărţit de trup, „omul care se află într-o
asemenea stare, deşi se află doar în duh şi nu în trup, totuşi, vede
ca şi cum s-ar afla în trup, fără să-şi dea seama de nici un fel de
deosebire între cele două stări”. (Cetatea lui Dumnezeu, cartea
XXI, 10; Modern Library Edition, New York, 1955, pag. 781).
Acest adevăr a fost întărit din plin în experienţele personale a
mii de oameni aduşi din nou la viaţă în zilele noastre.
43
Dar dacă vorbim despre „trupurile” îngerilor şi ale altor
duhuri, trebuie să fim cu purtare de grijă ca să nu socotim că
însuşirile cele obişnuite sunt însuşirile cele mai însemnate ale
lor. La sfârşit, Sf. Ioan Damaschin spune, „chipul şi desluşirea
acestei materii numai Ziditorul o cunoaşte” (Arătarea cea
adevărată a credinţei ortodoxe, pag. 205). În apus, Fer. Augustin
a scris că este acelaşi lucru dacă alegem să vorbim despre
„trupurile aeriale” ale dracilor sau ale altor duhuri, sau pur şi
simplu, le numim „fără trup” (Cetatea lui Dumnezeu, XXI, 10,
pag. 781).
Episcopul Ignatie a dat poate prea mare atenţie desluşirii
„trupurilor” îngerilor în termenii cunoştinţelor ştiinţifice ale sec.
al XIX-lea despre gaze. Din această pricină s-a ivit o oarecare
neînţelegere între el şi Episcopul Teofan Zăvorâtul, care a
socotit trebuincios să întărească ideea despre firea simplă a
duhurilor, (care, desigur, nu sunt alcătuite din molecule care
sunt tot gaze). Oricum, despre lucrul cel mai important -
„învelişul uşor” pe care îl au toate duhurile - el a fost de acord
cu Episcopul Ignatie (vezi Pr. George Florovski, Căi ale
teologiei ruseşti , în lb. rusă, Paris, 1937, pag. 394-395). Poate că
ivirea unor înţelegeri greşite asupra unui aspect de însemnătate
mai mică, sau unele semne de întrebare asupra terminologiei, au
fost pricina împotrivirii care s-a ridicat în apus, în veacul al
V-lea, când Pr. latin Sf. Faustus de Lerins a afirmat aceeaşi
doctrină a „materialităţii” relative a sufletului, bazată pe
învăţătura Părinţilor răsăriteni.
Dacă alcătuirea firii îngereşti este cunoscută numai lui
Dumnezeu, înţelegerea lucrărilor îngerilor (cel puţin în această
lume) este pe măsura tuturor, despre aceasta aflându-se multe
mărturii atât în Sfânta Scriptură, cât şi în scrierile Patristice, ca
şi în Vieţile sfinţilor. Pentru a înţelege deplin vedeniile care se
arată muribunzilor, va trebui să înţelegem mai ales în ce chip se
arată îngerii (dracii) căzuţi . Îngerii adevăraţi se arată întotdeauna
în chipul lor cel adevărat (doar mai puţin strălucitori decât sunt
44
ei cu adevărat), şi ei lucrează numai pentru a împlini voia şi
poruncile lui Dumnezeu. Pe de altă parte, îngerii căzuţi, deşi se
arată uneori în chipul lor adevărat (pe care Sf. Serafim de Sarov
l-a numit ca „urâcios”), îşi iau de obicei felurite înfăţişări şi
săvârşesc numeroase „minuni” cu puterile pe care le au în
stăpânire potrivit veacului lumii acesteia (Efeseni 2, 2). Locul
lor de sălăşluire este aerul, şi menirea lor de căpetenie este de a-i
ispiti sau de a-i înfricoşa pe oameni, şi astfel să-i târască spre
pierzare, dimpreună cu ei înşişi. Creştinismul luptă împotriva
lor: Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci
împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva
stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor
răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12).
Fer. Augustin, în tratatul său mai puţin cunoscut,
„Prezicerile dracilor”, scris atunci când i s-a cerut să lămurească
unele dintre multele lucrări drăceşti ale vechii lumi păgâne,
oferă un punct de vedere general bun despre lucrările dracilor:
„Prin simţirea cu ajutorul simţurilor, care ţin de trupul
spiritual, firea dracilor întrece cu repeziciune simţirea trupurilor
celor pământeşti, cât şi viteza acelora, din pricina mobilităţii
mult mai mari a trupului spiritual. Trupurile spirituale depăşesc
neasemuit de mult, atât mişcările oamenilor şi ale animalelor,
cât şi zborul păsărilor. Înzestrate cu acestre două însuşiri, care
sunt darurile trupului spiritual, cu simţirea foarte ascuţită şi
viteza de mişcare foarte mare, ele vestesc mai dinainte şi fac
cunoscute multe lucruri, pe care le-au aflat cu mult mai
devreme. La acestea, oamenii se minunează, din pricina
încetinelii simţirii pământeşti. Prin vremea îndelungată în care
îşi întind viaţa, dracii au câştigat o experienţă cu mult mai mare
în întâmplări decât au dobândit oamenii în scurtimea zilelor
vieţii lor. Prin aceste însuşiri, dobândite prin firea trupurilor
spirituale, dracii, nu numai că vestesc mai dinainte multe lucruri
care vor avea loc, dar fac şi multe minuni” (Prezicerile dracilor ,
Cap. 3, în Părinţi bisericeşti, vol. 27, pag. 426).
45
Multe dintre „minunile” şi arătările dracilor sunt istorisite în
lunga predică a Sf. Antonie cel Mare, care se află în Viaţa sa ,
scrisă de Sf. Atanasie. Aici se vorbeşte şi despre „trupuri mai
luminoase” de draci (Cap. 11, Edition of Eastern Orthodox
Books, Willits, California, 1976, pag. 19-29). Viaţa Sfântului
Ciprian, care a fost mai înainte vrăjitor, cuprinde de asemenea
numeroase istorisiri ale schimbărilor şi minunilor drăceşti,
povestite de un mărturisitor care a fost de faţă la ele (vezi The
Orthodox Word, 1976, nr. 5).
O prezentare clasică a lucrărilor dracilor, se află în
Convorbirile Sfântului Ioan Casian (VII şi VIII), marele Părinte
al Galiei, al secolului al V-lea, şi cel care a răspândit pentru
prima oară întreaga învăţătură monahicească răsăriteană în apus.
Sf. Ioan Casian scrie: „O mulţime atât de mare de duhuri rele
umplu acest văzduh, care se întinde între cer şi pământ, în care
acelea plutesc în tulburare, iar nu în trândăvire, că Dumnezeu,
prin rânduiala Lui, pentru binele nostru le-a ascuns şi le-a
îndepărtat din priveliştea oamenilor. Altfel, din pricina lovirii
din partea lor, sau din pricina priveliştii înfricoşătoare a
chipurilor lor, pe care şi le iau şi le schimbă după voia lor, ori de
câte ori doresc ei, oamenii ar fi stăpâniţi de chinuire de
neîndurat şi gata de pierzare ...
Despre faptul că duhurile necurate sunt stăpânite de puteri
rele şi se află sub ocârmuirea acelora, ne învaţă nu numai
mărturia Sfintelor Scripturi, pe care o citim în răspunsul
Domnului către fariseii care L-au defăimat: dacă Eu scot
demonii cu ajutorul lui Belzebul, prinţul demonilor (Matei 12,
27) - ci şi vedeniile limpezi şi întâmplările din Vieţile sfinţilor.
Când unul dintre fraţii noştri călătorea prin acest pustiu,
găsind o oarecare peşteră după căderea nopţii, s-a oprit acolo şi
a dorit să-şi facă rugăciunea de seară înăuntru. În vreme ce cânta
psalmii după obicei, ceasurile treceau şi s-a făcut după miezul
nopţii. După terminarea rugăciunii, dorind să-şi odihnească
puţin trupul obosit, s-a întins pe jos şi deodată a început să vadă
46
hoarde de draci fără de număr, venind laolaltă din toate părţile;
venind într-un şir fără de sfârşit, unii mergeau înaintea
căpeteniei lor, alţii după. Căpetenia lor a venit la sfârşit. Acesta
era mai înalt şi mai mare decât toţi, şi era şi la înfăţişare mai
înfricoşător. După ce a fost adus un tron, acela s-a aşezat într-o
înaltă curte de justiţie şi cu judecată amănunţită a început să
socotească lucrările fiecăruia. Unii au mărturisit că au fost
neputincioşi să-i ispitească pe împotrivitorii lor. Căpetenia lor a
poruncit, folosind ocări şi batjocoriri, ca aceia să fie alungaţi de
la faţa lui, căci erau trândavi şi nepăsători, ocărându-i cu un
răget de urgie, că trecuse prea multă vreme şi nu aduseseră nici
un fel de roade. Dar cei care au mărturisit că ispitiseră pe cei
care le fuseseră rânduiţi lor, au fost înconjuraţi de cinstire mare,
cu înflăcărare mare şi cu uralele gălăgioase ale tuturor, ca fiind
cei mai curajoşi luptători, slăviţi, ca pildă pentru toţi.
Unul dintre cele mai rele duhuri dintre acelea, a păşit înainte
şi a mărturisit cu bucurie drăcească, ca şi cum ar fi avut o
izbândă mare, că el biruise în cele din urmă un bine cunoscut
călugăr, al cărui nume nu l-a dat, după ispitiri neîncetate, vreme
de cincisprezece ani, ademenindu-l chiar în noaptea aceea cu
păcatul curviei ... La această mărturisire au râs cu toţii din
destul, iar acela s-a îndepărtat, fiind slăvit cu mari laude, de
către mai marele întunecimii, şi fiind încununat cu slavă mare.
La ivirea zorilor, întreaga mulţime de draci s-a făcut nevăzută.”
Mai târziu, fratele care fusese de faţă la această întâmplare, a
aflat că ceea ce s-a spus despre călugărul cel căzut, era adevărat
(Convorbiri VIII, 12, 16 traducerea rusească a Episcopului
Petru, Moscova, 1892, pag. 313, 315 ).
Astfel de experienţe s-au întâmplat creştinilor ortodocşi
până în veacul nostru. Este limpede că acestea nu sunt vise ori
vedenii, ci întâmplări adevărate, petrecute în stare de veghe, cu
draci, aşa cum sunt ei - dar asta se întâmplă în chip firesc, numai
după ce au fost deschişi ochii cei duhovniceşti pentru a vedea
aceste fiinţe, care, sunt nevăzute de ochii oamenilor, în chip
47
obişnuit. Până nu demult, se pare că erau foarte puţini creştini
ortodocşi „învechiţi” sau cu „minte strâmtorată”, care mai
puteau să creadă în „adevărul neabătut” al acestui fel de
povestiri. Chiar şi astăzi mai sunt unii ortodocşi care socotesc că
este greu de primit aceste experienţe, credinţa modernă fiind atât
de răspândită, că îngerii şi dracii sunt „duhuri curate” şi că nu
lucrează în asemenea chipuri materiale. Doar în urma lucrărilor
drăceşti mult sporite din ultimii ani, aceste povestiri încep să
pară din nou a fi cu putinţă. De asemenea, experienţele de „după
moarte”, larg răspândite, au deschis sălaşul realităţii nemateriale
multor oameni obişnuiţi, care nu au avut nici o legătură cu
ocultismul, şi a ajuns una dintre nevoile acestor vremuri, să se
dobândească o lămurire adevărată şi limpede a acestui sălaş şi a
fiinţelor care sălăşluiesc acolo. Numai creştinismul ortodox
poate aduce această lămurire, păstrând învăţătura creştină curată
până în zilele noastre.
Să vedem mai concret cum se arată îngerii (şi dracii) la
ceasul morţii.
CAPITOLUL III
Arătări ale îngerilor şi dracilor la ceasul mor ţii
N aceste experienţe, proaspătul dispărut este de obicei
întâmpinat de doi îngeri. Iată cum îl înfăţişează autorul
lucrării „De crezut pentru mulţi ”: „Nici nu începuse bine
bătrâna soră să rostească aceste cuvinte (’Să moştenească
Împărăţia Cerului!’), că s-au arătat lângă mine doi îngeri;
pentru o pricină oarecare am cunoscut într-unul dintre ei pe
îngerul meu păzitor, dar celălalt îmi era necunoscut” (pag. 22).
(Mai târziu, un pustnic cucernic i-a spus că acela era „îngerul
Î
48
de întâlnire”.) Sf. Teodora, a cărei călătorie după moarte prin
„vămile” văzduhului este istorisită în viaţa Sf. Vasile cel Nou
(sec. al X-lea, 26 martie), relatează că „atunci când am fost la
capătul puterilor, deodată am văzut doi îngeri strălucitori ai lui
Dumnezeu, care erau ca nişte tineri minunaţi, de o frumuseţe cu
neputinţă de grăit prin cuvânt. Feţele lor erau mai strălucitoare
decât soarele, privirea lor era plină de dragoste, părul capului
lor era alb ca zăpada, în jurul capului aveau aureole aurii,
strălucitoare, care se răspândeau în jur, veşmintele lor
străluceau ca fulgerul, şi pieptul le era încins cu eşarfe aurii în
chip de cruce” (vezi traducerea în Taine veşnice dincolo de
mormânt, pag. 70). Sf. Salvie, Episcopul Galiei, din sec. al
VI-lea, povesteşte astfel propria sa experienţă de moarte: „Când
chilia mea s-a cutremurat acum patru zile, şi m-aţi văzut zăcând
mort, am fost ridicat de doi îngeri şi dus până în cele mai înalte
suişuri ale cerului” (Sf. Grigorie de Tours, Istoria francilor , VII,
1; vezi Viaţa Sf. Salvie în The Orthodox Word, 1977, nr. 5).
Menirea acestor îngeri este de a lua sufletul nostru ieşit din
trup, în călătoria sa în viaţa de dincolo. Nu este nimic nelămurit
în privinţa lor, nici în înfăţişare nici în lucrare; având înfăţişare
omenească, ei apucă „trupul uşor” al sufletului şi îl duc departe.
„Îngerii purtători de lumină mi-au luat îndată sufletul în braţele
lor” (Sf. Teodora, vezi Taine veşnice ..., pag. 71). „Luându-mă
cu braţele, îngerii m-au purtat chiar prin peretele camerei ...”
(De crezut pentru mulţi ..., pag. 22). Sf. Salvie a fost „ridicat de
doi îngeri”. Astfel de exemple s-ar mai putea aduce.
De aceea, nu se poate spune că „fiinţa de lumină” din
experienţele de astăzi, este un înger călăuzitor în viaţa de
dincolo. „Fiinţa de lumină” nu are chip văzut, nu duce sufletul
nicăieri, nu intră cu sufletul într-un dialog, şi arată în succesiune
rapidă faptele săvârşite în viaţa de pe pământ. Nu orice fiinţă
care se arată ca înger, este înger cu adevărat, căci chiar satana se
preface în înger de lumină (II Cor. 11, 14). Astfel, aceste fiinţe,
fără să aibă măcar înfăţişarea îngerilor, cu siguranţă nu pot fi
49
recunoscute ca atare. Întâlnirile de netăgăduit cu îngerii, par să
nu aibă loc aproape niciodată în experienţele de „după moarte”
din zilele noastre - vom încerca să lămurim aceasta mai jos.
Este posibil ca „fiinţa de lumină”, care este de fapt un drac,
să se ascundă sub chipul unui „înger de lumină”, nedesluşit,
pentru a-l ademeni pe muribund chiar în clipa când sufletul se
desparte de trup? Dr. Moody (Viaţă după viaţă , pag. 107-108;
Consideraţii, pag. 58-60) şi alţi cercetători ridică această
problemă, doar pentru a înlătura posibilitatea de a nu fi împăcat
cu efectele cele „bune” pe care le poate săvârşi în muribund,
arătarea lor. De bună seamă, socotinţele acestor cercetători
asupra „răului” sunt foarte copilăreşti. Dr. Moody crede că
„satana probabil ar spune celor pe care el îi stăpâneşte, să
urmeze un drum al urii şi al pierzării” (Viaţă după viaţă , pag.
108) şi pare a fi cu totul inconştient de faptul că literatura
creştină înfăţişează adevărata fire a ispitelor drăceşti, care sunt
prezentate în chip neschimbat ca ceva „bun”.
Deci, ce ne învaţă ortodoxia despre ispitele drăceşti din
ceasul morţii? Sf. Vasile cel Mare, în tâlcuirea Psalmilor, la
cuvintele: Mântuieşte-mă de toţi cei ce mă prigonesc şi mă
izbăveşte, ca nu cumva să răpească sufletul meu ca un leu
(Psalm 7, 1-2), dă această lămurire: „Eu cred că marii războinici
ai lui Dumnezeu care s-au luptat din destul cu vrăjmaşii cei
nevăzuţi întru toată lungimea zilelor vieţii lor, după ce au scăpat
de toate prigonirile, şi au ajuns la capătul zilelor lor, sunt
cercetaţi de către mai marele lumii acesteia pentru ca, dacă sunt
aflaţi cu răni din luptă, sau murdărie, sau urmări ale păcatului, să
fie opriţi. Dar, dacă sunt aflaţi fără răni, şi fără de păcat, ei pot fi
aduşi de către Hristos la odihna lor, ca fiind de nebiruit şi
slobozi. De aceea, Proorocul se roagă atât pentru viaţa lui de aici
cât şi pentru viaţa lui viitoare. Iată ce zice el: Mântuieşte-mă de
toţi cei ce mă prigonesc, şi acolo, la vremea judecăţii, şi mă
izbăveşte, ca nu cumva să răpească sufletul meu ca un leu . Şi
poţi învăţa aceasta chiar de la Dumnezeu, care înainte de a
50
pătimi a spus: Căci vine şi stăpânitorul acestei lumi şi el nu are
nimic în Mine (Ioan 14, 30)” (Sf. Vasile cel Mare, Predici
exegetice , Catholic University of America Press, 1963, pag.
167-168).4
Cu adevărat, nu numai luptătorii creştini trebuie să înfrunte
încercările dracilor la ceasul morţii. Sf. Ioan Gură de Aur, în
Omiliile sale la Evanghelia după Matei, istoriseşte cu înflăcărare
ce se întâmplă adesea cu păcătoşii obişnuiţi, la ceasul morţii.
„Cei mai mulţi oameni pot fi auziţi atunci, povestind grozăvii şi
vedenii înfricoşătoare, privelişte pe care muribunzii nu sunt în
stare să o rabde, iar adesea cutremură chiar şi patul lor cu mare
putere, îi privesc înfricoşător pe cei ce stau împrejur, sufletul se
străduieşte să rămână în lăuntrul trupului, nedorind să fie
izgonit, şi nu este în stare să rabde privirea îngerilor care se
apropie. Dacă fiinţele omeneşti, care sunt înspăimântătoare, ne
pricinuiesc chinuire privindu-le, când vedem îngerii ameninţând,
şi puteri mari printre vizitatorii noştri, cum să nu suferim când
sufletul este smuls din trup şi tras afară, şi plânge mult, şi totul
este în deşert?” (Omilia 53 la Evanghelia după Matei, Părinţi
niceeni şi post-niceeni, Editura Eerdmans, 1973, vol. 10, pag.
331-332).
Vieţile sfinţilor ortodocşi cuprind numeroase istorisiri cu
astfel de privelişti cu draci, care se arată la ceasul morţii, de
obicei cu scopul de a înfricoşa persoana care moare, şi să o
silească să dorească cu dinadinsul mântuirea. Sf. Grigorie, de
pildă, în Dialogurile sale, povesteşte despre un oarecare om
bogat, care era robul multor patimi: „Cu puţină vreme înainte de
a muri, el a văzut duhuri urâcioase stând înaintea lui,
ameninţându-l cumplit că-l vor duce în adâncul iadului ...
Întreaga familie s-a strâns în jurul lui plângând şi tânguindu-se.
Cu toate că ei nu puteau să vadă cu adevărat duhurile cele rele şi
4 Acest pasaj se referă probabil mai ales la vămile întâlnite după moarte; în Cap. VI de
mai jos, se află o istorisire amănunţită a experienţei încercărilor şi ispitelor drăceşti, la
care este supus sufletul înainte şi după moarte.
51
lovirile lor îngrozitoare, ei puteau să-şi dea seama chiar din
povestirile omului bolnav, din tremurăturile trupului şi din
gălbejeala feţei aceluia, că duhurile rele se aflau acolo. Din
pricina înfricoşării cumplite a acestor privelişti groaznice, el se
răsucea în pat de pe o parte pe alta,... Apoi, aproape sfârşit de
puteri şi lipsit de orice alinare, a strigat: ’Mai dă-mi vreme până
dimineaţă! Mai ţine-mă măcar până dimineaţă!’ Şi cu aceasta,
viaţa lui a fost înşfăcată” (Dialoguri IV, 40, pag. 245-246). Sf.
Grigorie povesteşte şi alte întâmplări asemănătoare, aşa cum
face şi Bede în Istoria Bisericii şi a poporului englez (Cartea V,
13, 15). Asemenea experienţe nu erau deloc neobişnuite în
America, încă din sec. al XIX-lea. O antologie recentă cuprinde
numeroase vedenii de pe patul de moarte, din timpul sec. al
XIX-lea, ale păcătoşilor nepocăiţi, cu titluri ca: „Mă aflu în
flăcări - scoate-mă de aici!”; „Of, mântuiţi-mă! Aceia mă trag în
iad!” şi „Vine diavolul să-mi tragă sufletul în jos, la iad!” (John
Myers, Glasuri de la capătul veşniciei , Spire Books, Old
Tappan, N. J., 1973, pag. 71, 109, 167, 196, etc.).
Totuşi, Dr. Moody nu a povestit nimic asemănător: cu
adevărat, toate experienţele muribunzilor din cartea sa (în afara
sinucigaşilor, vezi pag. 127-128), sunt dintre cele plăcute, fie că
oamenii sunt creştini sau nu, religioşi sau nu. Doctorii Osis şi
Haraldsson, pe de altă parte, au aflat lucruri asemănătoare
asupra acestei experienţe, în studiile lor.
Aceşti cercetători au ajuns la aceleaşi rezultate ca Dr.
Moody: arătarea vizitatorilor din altă lume este privită ca un
lucru bun, pacientul primeşte moartea, experienţa este plăcută,
pricinuind linişte şi înălţare, şi adesea durerea încetează înaintea
morţii. Oricum, în studiul indian, o treime dintre pacienţii care
au văzut arătări, păstrează o amintire de frică, de scârbe şi
tulburare, care vin din arătarea de „yamdoots” (vestitori hinduşi
ai morţii), sau alte fiinţe; aceşti indieni se împotrivesc şi
încearcă să scape de vestitorii din altă lume. Astfel, într-o
experienţă, un cleric indian a povestit atunci când era pe moarte:
52
„Stă cineva acolo! Are o căruţă cu el, aşa că trebuie să fie un
’yamdoot’! Trebuie să ia pe cineva cu el. Mă supără că vrea să
mă ia pe mine! ... Vă rog, ţineţi-mă; nu merg! Durerea lui a
sporit şi a murit” (La ceasul morţii, pag. 90). Un hindus care era
pe moarte, „a zis deodată: ’Yamdoot vine să mă ia cu el.
Daţi-mă jos din pat ca yamdoot să nu mă găsească.’ El a arătat
înspre afară şi în sus: ’Iată-l.’ Acea încăpere de spital era la
parter. Afară, la fereastra clădirii era un copac mare, cu o
mulţime de ciori care stăteau pe crengi. Chiar atunci când
bolnavul a avut vedenia, toate ciorile au zburat din copac, cu
zarvă mare, ca şi cum cineva trăsese cu puşca. Am fost atât de
uimiţi de aceasta, că ne-am repezit afară, dar nu am văzut nimic
care să fi tulburat ciorile. Ele erau de obicei foarte liniştite, aşa
încât toţi cei care eram de faţă, am văzut zborul lor brusc şi
zgomotos, tocmai în clipa când bolnavul a avut vedenia. Era ca
şi cum ciorile se făcuseră conştiente de ceva înfricoşător. Îndată
după ce s-a întâmplat aceasta, pacientul a căzut în comă şi
câteva clipe mai târziu şi-a dat ultima suflare” (pag. 41-42). Unii
„yamdoots” au o înfăţişare înspăimântătoare, şi aduc chiar şi
mai multă uimire asupra muribunzilor.
Aceasta este deosebirea cea mai izbitoare între experienţa de
moarte americană şi indiană, din studiul doctorilor Osis şi
Haraldsson, dar autorii nu pot oferi nici un fel de lămuriri pentru
aceasta. Apare în chip firesc întrebarea: De ce experienţa
americană modernă este aproape cu totul lipsită de acest element
- frica pricinuită de arătări înfricoşătoare, din alte lumi - care
sunt atât de obişnuite atât în experienţa creştină din trecut, cât şi
în experienţa indiană actuală?
Nu este nevoie să desluşim desăvârşit firea arătărilor din
faţa muribunzilor, pentru a vedea că ele atârnă, într-o oarecare
măsură, după cum am văzut deja, de aşteptările muribundului
sau de ceea ce el este pregătit să vadă. Astfel, creştinii veacurilor
trecute, care aveau o credinţă puternică în iad, şi a căror
experienţă îi osândea în sfârşit, adesea vedeau draci la moarte.
53
Îndienii de astăzi, care, de bună seamă, sunt mai „primitivi”
decât americanii, în credinţele şi înţelegerea lor, văd adesea
fiinţe care sunt pe măsura fricii lor, încă foarte adevărate, de
viaţa de după moarte; în vreme ce americanii contemporani, cu
părerile lor „luminate”, văd arătări în armonie cu viaţa lor
„îndestulată” şi cu credinţa lor, care în general nu cuprinde o
frică foarte adevărată de iad, sau conştiinţa de draci.
Obiectiv vorbind, dracii aduc ispitiri care sunt pe măsura
stării sufleteşti sau a aşteptărilor celor ce sunt ispitiţi. Pentru cei
cărora le este frică de iad, dracii pot să se arate în chipuri
înfricoşătoare pentru a-l face pe om să moară într-o stare de
deznădejde; dar pentru cei care nu cred în iad (sau pentru
protestanţi, care cred că ei sunt „mântuiţi” fără greş, şi de aceea
nu trebuie să le fie frică de iad), dracii le aduc în chip firesc
ispite, în vreo altă arătare, ca să nu-şi arate limpede scopul lor
rău. La fel, chiar unui luptător creştin, care a suferit deja foarte
mult, dracii pot să i se arate într-un asemenea chip, încât să-l
atragă mai degrabă, decât să-l înfricoşeze.
Ispitele dracilor, cu care au împresurat-o pe Sf. Mavra,
muceniţă din sec. al III-lea, în vreme ce murea, ne dau o pildă
bună pentru cel din urmă chip de ispite, din ceasul morţii. După
ce a fost răstignită pe cruce vreme de nouă zile, dimpreună cu
bărbatul ei, Sf. Timotei, ea a fost ispitită de diavol. Viaţa acestor
sfinţi ne spune cum Sf. Mavra însăşi a povestit ispitele
bărbatului ei, care a fost împreună mucenic cu ea:
„Fă-ţi curaj, frate, şi alungă somnul de la tine. Fii cu
trezvie şi ia aminte la ceea ce am văzut eu. Mi s-a părut că
înaintea mea, când mă aflam într-o uimire oarecare, se afla un
om care ţinea în mână un potir cu lapte şi miere de albine. Acest
om mi-a spus: ’Ia asta şi bea.’ Dar eu i-am spus: ’Cine eşti tu?’
Şi el a răspuns: ’Eu sunt un înger al lui Dumnezeu.’ Atunci eu
i-am zis: ’Hai să ne rugăm lui Dumnezeu.’ Atunci el mi-a zis:
’Eu am venit la tine ca să-ţi uşurez suferinţele. Am văzut că îţi
doreai foarte mult să mănânci şi să bei, căci până acum n-ai
54
mâncat cu adevărat nimic.’ Atunci i-am zis: ’Cine ţi-a insuflat
atâta milă pentru mine? Ce înseamnă nevoinţa şi postul meu
pentru tine? Nu ştii că Dumnezeu este puternic, ca să facă ceea
ce este cu neputinţă la oameni?’ Când m-am rugat, am văzut
cum acest om şi-a întors faţa către apus. Din aceasta, am
priceput că era vorba de o înşelare satanică. Satan dorea ca să ne
încerce chiar pe cruce. Îndată după aceea, vedenia a dispărut.
Apoi, un alt om a venit la mine şi mi s-a părut că m-a dus la
un râu de lapte şi miere, şi mi-a zis: ’Bea.’ Dar eu am răspuns:
’Eu ţi-am spus deja că nu voi bea nici apă, nici vreun alt fel de
băutură pământească, până când nu voi bea potirul morţii întru
Hristos, Dumnezeul meu, pe care îl va pregăti El Însuşi pentru
mine, cu mântuirea şi cu viaţa veşnică a nemuririi.’ Când am
rostit aceasta, omul acela a băut din râu, şi grabnic, el dimpreună
cu râul s-au făcut nevăzuţi” (Vieţile sfinţilor , în lb. rusă, 3 mai;
vezi traducerea în lb. engleză în J. A. M. Fastre, S. J., Faptele
celor dintâi mucenici , seria a V-a, Philadelphia, 1878, pag. 227-
228). A treia arărate în faţa Sfintei Mavra, aceea a unui înger
adevărat, va fi prezentată mai târziu în acest studiu, dar aici este
deja limpede ce purtare de grijă au creştinii adevăraţi în primirea
„descoperirilor” din ceasul morţii.
Deci ceasul morţii este cu adevărat vremea ispitirii drăceşti,
iar „experienţele duhovniceşti”, pe care le au oamenii în vremea
aceea (chiar dacă ele par să fie „după” moarte - o chestiune ce se
va discuta mai jos), trebuie judecate cu aceleaşi judecăţi ale
învăţăturii creştine, aşa cum sunt socotite şi celelalte „experienţe
duhovniceşti”. La fel, „duhurile” care se pot întâlni în această
vreme, trebuie puse la încercarea lumii, pe care Apostolul Ioan o
spune în cuvintele: Cercetaţi duhurile dacă sunt de la
Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume
(I Ioan 4,1).
Unii critici ai experienţelor de „după moarte” de astăzi, au
arătat deja asemănarea dintre „fiinţa de lumină”, şi „călăuzele
duhovniceşti” şi „prietenii spirituali” ai spiritismului
55
mediumnistic. De aceea, să aruncăm o scurtă privire asupra
teoriei spiritiste, unde se vorbeşte despre „fiinţele de lumină” şi
vestirile lor. Un text spiritist obişnuit (J. Arthur Hill, Spiritismul,
istoricul, fenomenele şi doctrina lui, New York, George H.
Doran Co., 1919), observă că „doctrina spiritelor este pururea,
sau sub aspect lucrător pururea, întru bună potrivire cu înalte
măsuri morale. În problema credinţei, ea este întotdeauna teistă,
bazată pururea pe smerenie, dar nu cu multă purtare de grijă
asupra minţii, ca aceea care se observă la Sinoadele ecumenice
ale Bisericii” (pag. 235). Mai mult, această carte spune că
iubirea este „nota cheie” şi „doctrina centrală” a teoriei spiritiste
(pag. 238); că „slăvita cunoaştere” este primită de la spirite,
determinându-i pe spiritişti să-şi asume răspunderea lucrării
misionare de a răspândi „ştirea că viaţa după moarte este o
certitudine” (pag. 185-186); şi că spiritele „înaintate” îşi pierd
„mărginirile” personalităţii şi ajung să lucreze mai mult ca
„înrâuriri” decât ca persoane, „luminându-se” din ce în ce mai
mult (pag. 300-301). Într-adevăr, spiritiştii, în laudele lor, invocă
întocmai „fiinţele de lumină”;
„Stăpâni sfinţi ai luminii!
Ascunşi de la privirile noastre adormite ...
Trimiteţi vestitorii voştri de lumină
Deschideţi privirea noastră lăuntrică” (pag. 186-187).
Toate acestea sunt de ajuns pentru a ne face bănuitori asupta
„fiinţei de lumină” care se arată acum oamenilor, care nu sunt
conştienţi de firea şi subţirimea lucrurilor diavoleşti. Bănuiala
noastră se întăreşte mai mult, când auzim că Dr. Moody spune
că unii descriu această fiinţă ca „o persoană veselă”, cu „simţul
umorului”, care îi aduce persoanei care moare „bună dispoziţie”
şi „distracţie” (Viaţă după viaţă , pag. 49, 51). O astfel de fiinţă,
cu vestirea ei de „iubire şi înţelegere”, pare cu adevărat foarte
josnică şi „spiritele” bine-dispuse, de la şedinţele de spiritism
sunt draci, fără nici o îndoială (când şedinţa de spiritism nu este
o înşelăciune).
56
Acest fapt i-a făcut pe unii să socotească, că toate
întâmplările de „după moarte” de acum, nu sunt adevărate, şi că
sunt prezentate ca o înşelare drăcească. Protestanţii evanghelici,
spun într-o carte că, „ne dăm seama că există primejdii noi şi
necunoscute în această întreagă înşelare a vieţii de după moarte.
Crezând chiar şi foarte puţin în istorisirile experienţelor clinice,
ne dăm seama că pot fi urmări primejdioase pentru oamenii care
cred în Biblie. Creştinii adevăraţi au considerat că fiinţa de
lumină nu este altceva decât Iisus Hristos şi, din nefericire,
aceşti oameni se află în situaţia cea mai prielnică de a fi prostiţi”
(John Weldon şi Zola Levitt, Există viaţă după moarte? Harvest
House Publishers, Irvine, California, 1977, pag. 76). Pentru a se
întoarce la această chestiune, autorii acestei cărţi citează câteva
asemănări însemnate, între unele experienţe de „după moarte”
din zilele noastre şi experienţele mediumurilor şi ale ocultiştilor
din vremurile recente, în plus, atrăgând atenţia asupra faptului
de netăgăduit, că un număr de cercetători ai vieţii de „după
moarte” sunt interesaţi şi de ocultism, şi chiar au avut legături cu
mediumuri (pag. 64-70).
Există, de bună seamă, mult adevăr în aceste observaţii. Din
nefericire, fără învăţătura creştină întreagă asupra vieţii după
moarte, chiar şi „oamenii care cred în Biblie” şi o înţeleg cel mai
bine, sunt înşelaţi, alungând adevăratele experienţe ale sufletului
după moarte, dimpreună cu experienţele care pot fi cu adevărat
înşelări diavoleşti. Astfel de oameni sunt deschişi să primească
experienţele înşelătoare ale vieţii de „după moarte”, aşa după
cum vom vedea.
Doctorii Osis şi Haraldsson, care au avut „experienţe lărgite
nemijlocite cu mediumuri”, fac o asemănare între arătările
dinaintea ochilor muribunzilor şi lucrările spiritismului. Cu toate
acestea, ei observă o „deosebire prea mare”, de bază, între aceste
două feluri de experienţe: „În loc să continue un fel oarecare de
viaţă pământească (aşa cum povestesc mediumurile),
supravieţuitorii de după moarte, pătrund într-un fel de existenţă
57
şi experienţă cu totul noi” (La ceasul morţii , pag. 200).
Într-adevăr, domeniul experienţelor de „după moarte” pare în
general să fie deosebit de domeniul mediumnistic şi spiritist
obişnuit. Dar acesta este încă un domeniu în care înşelările
diavoleşti şi sugestiile, nu numai că sunt cu putinţă, ci sunt de
aşteptat, mai ales în ultimele zile de viaţă, când vedem deja
ispite duhovniceşti cu totul noi şi mult mai subţiri, chiar semne
mari şi minuni până acolo încât să înşele, dacă ar fi cu putinţă,
chiar şi pe cei aleşi (Matei 24, 24).
De aceea, este foarte bine să fim bănuitori (cel puţin) în
legătură cu „fiinţele de lumină”, care se pare că se arată la ceasul
morţii. Ele par foarte asemănătoare cu dracii care se dau drept
„îngeri de lumină” pentru a atrage, nu numai pe muribund, ci
chiar mai mult decât atât, pe cei cărora acela le va istorisi
această povestire mai târziu, dacă va fi readus la viaţă din
moartea clinică.
Cu toate acestea, de o mare însemnătate este ca socotirea
acestor fenomene de „după moarte”, şi a altora asemenea, să
aibă în vedere doctrina care vine din acestea, dacă este oferită de
„fiinţa duhovnicească” văzută la ceasul morţii, sau pur şi simplu
este presupusă sau dedusă din întâmplări. Vom socoti problema
acestei judecări după ce vom termina cercetarea experienţelor.
Unii oameni care au „murit” şi s-au întors - de obicei, aceia
care sunt sau au ajuns să fie foarte „religioşi”, au asemănat
„fiinţa de lumină” pe care o întâlnesc, nu cu un înger, ci cu un
„chip” nevăzut al lui Hristos Însuşi. În lăuntrul unor astfel de
oameni, această întâmplare este adesea legată de alt fenomen,
care pentru creştinii ortodocşi este poate, la prima vedere, cel
mai încurcat dintre toate cele întâlnite în experienţele de „după
moarte” de astăzi: vedenia „raiului”.
58
CAPITOLUL IV
Experienţa contemporană a „raiului”
N Viaţă după viaţă , Dr. Moody remarcă faptul că oamenii cu
care a stat de vorbă, nu par să fi trăit întâmplări care să se
numească „chipul mitologic al existenţei în viaţa de apoi” şi încă
mai sunt aplecaţi să nu creadă în părerea obişnuită despre rai şi
despre iad şi în întregul „model răsplată-pedeapsă al vieţii de
dincolo” (pag. 70).
În Consideraţii asupra vieţii de după viaţă , el afirmă că
ultimile sale convorbiri au scos la iveală experienţele larg
răspândite, de dincolo de moarte, despre „alte sălaşuri de
existenţă, care, foarte bine ar putea fi numite cereşti” (pag. 15).
Un om s-a pomenit într-o „regiune de ţară cu ape curgătoare,
iarbă, copaci, munţi” (pag. 16). O femeie a fost într-un „loc
frumos”, care era asemenea aceluia, şi „departe, în depărtare ...
am văzut un oraş mare. Erau clădiri - clădiri separate. Străluceau
minunat. Oamenii erau fericiţi acolo. Era apă scânteietoare,
izvoare ... un oraş de lumină, presupun că aşa s-ar numi” (pag.
17).
De fapt, aşa cum spun şi alte cărţi noi, această experienţă
este destul de obişnuită. Autorii protestanţi pomeniţi mai sus,
cred că această experienţă (cel puţin când priveliştea este
caracteristic biblică), este una creştină. Aceasta trebuie deosebită
în chip limpede de majoritatea celorlalte experienţe de „după
moarte”, pe care ei le cred înşelări diavoleşti. „Necredincioşii
par să treacă prin experienţa înşelătoare de acel fel, care în
Biblie îi este atribuit anume lui satan. Credincioşii trăiesc
întâmplări curate doctrinar, care ar putea reieşi din Scripturi”
Î
59
(Levitt şi Weldon, Există viaţă după moarte?, pag. 116). Este
aceasta adevărat sau experienţele credincioşilor şi ale
necredincioşilor sunt de fapt cu mult mai asemănătoare decât îşi
pot închipui aceşti autori?
Ei citează experienţele cu adevărat creştine ale lui Betty
Malz, care a publicat o carte în care istoriseşte experienţele sale
„din afara trupului”, în vreme ce se afla în „moarte clinică”, care
a durat 28 de minute. Îndată după moarte, ea s-a pomenit
„urcând pe un deal verde, frumos ... mergeam pe iarbă, care era
de verdele cel mai viu pe care îl văzusem vreodată.” Era însoţită
de un alt chip care mergea, „un chip de bărbat, înalt, în
reverendă. Mă întrebam dacă era înger ... Pe când mergeam, nu
am văzut nici un soare - dar pretutindeni era lumină. În stânga
erau flori de multe culori. Erau şi copaci, arbuşti ... Am ajuns la
o construcţie de argint măreaţă. Era ca un palat, în afară de
faptul că nu avea turnuri. Pe când ne îndreptam spre el, am auzit
glasuri. Erau melodioase, armonioase, amestecându-se în cor şi
am auzit cuvântul „Iisus” ... Îngerul a păşit înainte şi a pus mâna
pe o poartă, pe care eu nu o văzusem mai înainte. Înaltă cam de
3,5 m, poarta era o placă tare, împodobită cu perle.” Când poarta
s-a deschis, „am văzut înăuntru ceva ce părea să fie o stradă de
culoarea aurului, acoperită cu sticlă sau apă. Lumina galbenă
care s-a ivit era foarte puternică. Nu se poate povesti cu nici un
fel de cuvinte. Nu am văzut nici un chip, cu toate că simţeam că
este o Persoană. Deodată am ştiut că lumina este Iisus.” Fiind
chemată să intre pe poartă, şi-a amintit de tatăl ei, care se ruga
pentru ea, porţile s-au închis, şi ea a coborât de pe deal, văzând
soarele ridicându-se deasupra zidului de rubine - care îndată a
răsărit peste oraşul Terre Haute, unde s-a întors în trupul ei, din
spitalul în care, în chip obişnuit era recunoscut ca o minune
(Betty Malz, O clipă în veşnicie , Chosen Books, Waco Texas,
pag. 84-89).
Este această experienţă cu adevărat deosebită de cele mai
multe dintre cele povestite de Dr. Moody? (D-na Malz este de
60
credinţă protestantă şi credinţa ei s-a întărit prin această
experienţă.) Cititorul creştin ortodox nu este, desigur, la fel de
lămurit de aceasta, aşa cum sunt autorii protestanţi citaţi mai
sus. Fiind destul de deosebită de orice fel de cunoaştere pe care
o putem avea despre chipul în care sufletul pătrunde în lumea
cerească după moarte, şi prin ce trece până ajunge acolo (acestea
vor fi discutate mai târziu) - această experienţă nu este de fapt
pentru noi foarte deosebită de experienţele de după moarte
„pământeşti” despre care s-a scris până acum. În afară de
învelişul „creştin”, dat în chip firesc acestui fel de experienţe, de
către credinciosul protestant (îngerul, lauda, chipul lui Iisus),
există câteva elemente comune cu experienţele „pământeşti”:
simţământul de alinare şi pace (pe care ea îl povesteşte ca fiind
într-o împotrivire adâncă cu lunile ei de boală dureroasă), „fiinţa
de lumină” (pe care alţii o aseamănă tot cu „Iisus”), apropierea
de un fel oarecare de sălaş, aparte, care se află dincolo de un
oarecare „hotar”. Şi este uimitor faptul că ea a văzut acest soare
pământesc răsărind deasupra zidurilor de rubine, dacă acesta
este cu adevărat raiul ... Cum trebuie să pricepem noi această
experienţă?
Multe experienţe asemănătoare se află în alte cărţi noi. O
scurtă cercetare a lor, ne va ajuta să ne formăm o părere mai
bună despre ceea ce se află în aceasta.
Nu de mult, s-a scris o carte, în care s-a făcut o alcătuire a
morţii „creştine” (mai ales protestante), şi a experienţelor de
„după moarte” (John Myers, Glasuri de la capătul veşniciei ,
Spire Books, Old Tappan, N. J., 1973). Într-o experienţă
povestită în această carte, „a murit” o femeie, ea a fost slobozită
din trup şi a venit într-un loc cu multă lumină, privind printr-o
„fereastră a cerului”. „Ceea ce am văzut eu acolo, făcea ca toate
bucuriile pământului să pălească prin lipsa lor de însemnătate.
M-am repezit să mă alătur mulţimii vesele de copii care cântau
şi zburdau în livada de meri ... Erau flori înmiresmate şi fructe
roşii, coapte, pe copaci. Pe când stăteam acolo, sorbind acea
61
frumuseţe, treptat am început să simt un Duh; un Duh de
bucurie, pace şi milă. Inima îmi ardea de dorinţa de a mă face o
parte a acestei frumuseţi.” După ce s-a întors în trupul ei, după
ce fusese „moartă” vreme de cincisprezece minute, „restul acelei
zile şi în ziua următoare, cealaltă lume era pe departe mult mai
adevărată pentru mine decât cea în care mă întorsesem” (pag.
228-231, reprodus după Guideposts Magazine, 1963). Această
experienţă a pricinuit o aşa zisă bucurie „duhovnicească”
asemănătoare cu aceea a D-nei Malz, şi la fel ca aceea, a dat o
nouă măsură religioasă vieţii omului după această experienţă.
Dar chipul „raiului” care a fost văzut era destul de deosebit.
Dr. George C. Ritchie, Jr., medic în Virginia, a trecut
printr-o experienţă vie „după moarte”. O scurtă relatare a
acesteia a fost publicată în Guideposts Magazine în 1963, şi o
versiune mai amplă a fost publicată în cartea cu titlul Întoarcerea
din ziua de mâine, în colecţia Chosen Books. În această relatare,
după o îndelungată întâmplare în care a fost despărţit de trupul
său (care fusese socotit mort), tânărul George Ritchie s-a întors
în camera mică în care se afla întins trupul său, şi numai atunci
şi-a dat seama că era „mort”. Atunci, o lumină puternică a
umplut camera, pe care el a socotit-o că este Hristos, „o simţire
atât de mângâietoare, atât de veselă şi mulţumitoare, că am vrut
să mă pierd pentru veşnicie în minunea ei.” După ce a văzut
părţi din faptele pe care le săvârşise în viaţă, ca răspuns la
întrebarea „Ce ai făcut cu vremea ta pe pământ?”, a avut trei
vedenii. Primele două păreau să fie ale „unei lumi foarte
deosebite, care ocupa acelaşi loc” precum acest pământ, dar cu
multe privelişti pământeşti (străzi, locuri de la ţară, universităţi,
biblioteci, laboratoare). „Despre lumea cea de pe urmă am avut
doar o vedenie scurtă. Acum parcă nu ne mai aflam pe pământ,
ci foarte departe de el. Şi acolo, tot la o mare depărtare, am
văzut un oraş - dar un oraş, dacă se poate închipui un asemenea
lucru, zidit din lumină ... în care străzile, casele, zidurile, păreau
să răspândească lumină, în vreme ce eu mă mişcam printre ele,
62
se aflau fiinţe de o strălucire orbitoare, ca aceea care era lângă
mine. Asta a fost o vedenie doar de o clipă, pentru că în clipa
următoare, pereţii cămăruţei s-au închis în jurul meu, lumina
orbitoare s-a stins, şi m-a furat un somn profund.” Înainte de
aceasta, el nu citise despre viaţa de după moarte; după această
experienţă, a devenit un creştin activ în cadrul bisericii
protestante (John Myers, Glasuri de la capătul veşniciei , pag.
56-61).
Această experienţă uimitoare a avut loc în 1943, şi după
cum se vede, aceste experienţe nu sunt de loc nemaiîntâlnite,
dacă luăm în considerare experienţele de „readucere la viaţă”
din ultimii ani. Pastorul protestant Norman Vincent Peale
povesteşte câteva experienţe asemănătoare şi le tâlcuieşte astfel:
„Halucinaţie, vis, vedenie - eu nu cred aşa. Am petrecut prea
mulţi ani stând de vorbă cu oamenii care au ajuns la capătul a
‘ceva’ şi au avut o vedenie dincolo, despre care povesteau cu
toţii că era frumuseţe, lumină şi pace, ca să am îndoieli în
mintea mea” (Norman Vincent Peale, Puterea gândirii pozitive ,
Prentice-Hall, Inc., New York, 1953, pag. 256). Glasuri de la
capătul veşniciei ia numeroase exemple de vedenii de pe patul
morţii şi de experienţe din preajma morţii din trei antologii ale
sec. al XIX-lea. Cu toate că nici unul dintre aceste exemple nu
este atât de amănunţit ca mărturiile mai recente, ele aduc o
dovadă întemeiată că vedenia arătărilor şi priveliştile din alte
lumi sunt trăiri destul de obişnuite pentru muribunzi. În aceste
experienţe, cei care se simt creştini, şi sunt pregătiţi pentru
moarte, au simţăminte de pace, bucurie, îngeri, rai, în vreme ce
necredincioşii (mai ales cei din America veacului al XIX-lea)
adesea văd draci şi iad.
Adevărul acestor vedenii fiind stabilit, trebuie acum să ne
întrebăm: care este firea lor? Este vederea raiului cu adevărat
atât de obişnuită printre cei care, în vreme ce mor în chipul cel
mai bun creştinesc pe care îl cunosc ei, sunt totuşi în afara
Bisericii lui Hristos, Biserica Ortodoxă?
63
Socotind firea şi însemnătatea acestui fel de experienţe, vom
vorbi din nou despre problema „întâlnirii cu alţii”. Să cercetăm
experienţele muribunzilor necreştini , pentru a vedea dacă sunt
foarte deosebite de cele ale creştinilor celor lucrători. Dacă
necreştinii văd de asemenea, în chip obişnuit „raiul” în vreme ce
mor, sau după „moarte”, atunci noi va trebui să înţelegem
această experienţă ca ceva firesc, care poate să se arate oricui,
iar nu ca ceva care este numai creştin. Cartea doctorilor Osis şi
Haraldsson cuprinde mărturii îndestulate în această privinţă.
Aceşti cercetători prezintă vreo 75 de cazuri de „vedenii din
altă lume” printre pacienţii muribunzi. Unii oameni vorbesc
despre pajişti şi grădini neînchipuit de frumoase; alţii văd porţi
deschizându-se către o frumoasă regiune de ţară, sau un oraş.
Mulţi aud muzică din altă lume. Adesea sunt amestecate
privelişti destul de pământeşti, aşa cum s-a întâmplat cu femeia
americană, care a mers spre o grădină frumoasă, într-un taxi, sau
cu femeia indiancă, care călărea o vacă, în drum spre „cerul” ei
(La ceasul morţii , pag. 163), sau new york-ezul care a intrat
într-un câmp verde, cu vegetaţie bogată, sufletul lui fiind plin de
„dragoste şi fericire” - şi putea vedea clădirile din Manhattan şi
un parc de distracţii în depărtare (David Wheeler, Călătorie în
partea cealaltă, pag. 100-105).
În studiul Osis-Haraldsson, în chip semnificativ, hinduşii
văd „raiul” la fel de des ca şi creştinii, şi în vreme ce ultimii îl
văd adesea pe „Iisus” şi „îngeri”, primii văd la fel de des temple
hinduse şi zei (pag. 177). Încă şi mai semnificativ este faptul că
adâncirea în religie, mai profundă sau mai de suprafaţă a
bolnavilor, pare să nu aibă nici o urmare asupra iscusinţei lor de
a avea vedenii din altă lume. „Bolnavii foarte credincioşi au
văzut grădini, porţi şi raiul, dar nu mai des decât cei mai puţin
credincioşi” (pag. 173). Cu adevărat, un membru al partidului
comunist indian, ateu şi materialist, pe când murea, a fost dus
într-un „loc frumos, care nu era de pe acest pământ ... A auzit
muzică şi, de asemenea, în depărtare se auzea o cântare. Când
64
şi-a dat seama că este în viaţă, i-a părut rău că a trebuit să
părăsească acel loc frumos” (pag. 179). Cineva a încercat să-şi ia
viaţa, şi în timp ce era pe moarte a povestit: „Sunt în cer. Se află
atât de multe case în jurul meu, atât de multe străzi cu copaci
mari, având fructe dulci şi păsărele cântând în copaci” (pag.
178). Cei mai mulţi dintre cei care au trecut prin asemenea
experienţe, simt o bucurie nemărginită, pace, linişte, şi primirea
morţii; puţini doresc să se întoarcă la viaţă (pag. 182).
Aşadar, este limpede că trebuie să fim cu foarte mare băgare
de seamă în desluşirea „vedeniilor despre rai” care sunt văzute
de muribunzi şi de oamenii „morţi”. La fel ca mai sus, când
arătam despre „întâlnirea cu alţii”, în Capitolul II, şi acum
trebuie să facem o deosebire limpede între vedeniile date prin
har, adevărate, despre lumea cealaltă, şi experienţa de-a dreptul
firească care, deşi poate fi deasupra mărginirilor omului, nu este
câtuşi de puţin duhovnicească şi nu ne spune nimic despre
adevăratul rai sau iad, potrivit adevăratei învăţături creştine.
Se aşează acum înaintea noastră cea mai însemnată parte a
cercetării pe care o facem asupra experienţelor de „după moarte”
şi ale acelora ale muribunzilor: socotirea şi judecarea lor după
rânduiala adevăratei învăţături creştine, şi a experienţei vieţii de
după moarte. Este nevoie de o desluşire limpede a înţelesului şi
semnificaţiei lor pentru vremurile noastre. Încă şi aşa, este deja
cu putinţă aici, să se facă o preţuire mai dinainte a experienţei
„raiului”, istorisită astăzi în chip atât de obişnuit: cele mai
multe, poate într-adevăr toate aceste experienţe, au puţine
lucruri care seamănă cu vedenia creştină a raiului. Aceste
vedenii nu sunt duhovniceşti, ci lumeşti . Ele sunt atât de repezi,
atât de uşor dobândite, atât de obişnuite, atât de pământeşti în
priveliştile lor, că nu poate exista nici o asemănare însemnată a
lor, cu adevăratele vedenii creştine despre rai (unele vor fi
povestite mai jos). Chiar şi lucrul cel mai „duhovnicesc” despre
unele dintre ele - simţirea lui Hristos - lămureşte încă o dată
despre subţirimea duhovnicească a acelora care trăiesc astfel de
65
experienţe, mai mult decât despre orice altceva. În loc să aducă
slăvire adâncă, frică de Dumnezeu, şi căinţă, pe care le-a aprins
în sfinţii creştini, adevărata trăire înaintea lui Dumnezeu (dintre
care întâmplarea Sf. Pavel, avută pe drumul spre Damasc, poate
fi luată ca pildă - Fapte 9, 3-9), experienţele de astăzi săvârşesc
ceva cu mult mai asemănător cu „mângâierea” şi „pacea”
mişcărilor penticostale şi spiritiste moderne.
Totuşi, nu se poate pune la îndoială faptul că aceste
experienţe sunt neobişnuite. Multe dintre ele nu pot fi mărginite
la simple halucinaţii, şi par să aibă loc dincolo de hotarele vieţii
pământeşti, aşa cum sunt înţelese în general, într-un sălaş,
undeva, între viaţă şi moarte, aşa cum s-ar părea că sunt.
Care este acest sălaş? Aceasta este întrebarea la care ne
întoarcem acum. Pentru a răspunde la întrebare, vom lua în
considerare mai întâi mărturiile creştine adevărate - aşa cum
face Dr. Moody şi mulţi alţi scriitori despre acest subiect - şi
apoi scrierile ocultiştilor moderni şi ale altora, care pretind că au
călătorit în acea lume. Acest ultim izvor, dacă este înţeles corect,
se apropie uimitor de adevărul creştin.
Să începem cu întrebarea: care este sălaşul, după învăţătura
creştină, în care intră sufletul după moarte?
66
CAPITOLUL V
Sălaşul din văzduh al duhurilor
ENTRU a înţelege care este sălaşul în care intră sufletul
după moarte, trebuie să-l socotim întru toată alcătuirea firii
omeneşti. Va trebui să cunoaştem firea omului înainte de
căderea lui, schimbările care s-au săvârşit după cădere, şi
înţelegerea pe care o are omul pentru a intra în legătură cu
fiinţele cele duhovniceşti.
Poate că cea mai scurtă expunere despre aceste subiecte,
trebuie să se afle în aceeaşi carte a Episcopului Ignatie
Brianceaninov, despre care am mai vorbit, şi în care se găseşte
învăţătura ortodoxă despre îngeri (vol. III al colecţiei).
Episcopul Ignatie scrie un capitol al cărţii despre „simţirea
duhurilor” - adică, despre arătările îngereşti şi diavoleşti care se
arată oamenilor. În cele ce urmează, vom cita acest capitol, care
prezintă învăţătura ortodoxă, aşternută pe hârtie cu dreptate şi
întru adevăr, de către unul dintre marii părinţi ortodocşi ai
vremurilor moderne.
1. Firea cea dintâi a omului
„Înainte de căderea omului, trupul său era nemuritor, străin
de neputinţe, străin de urâciune şi de greutăţile de acum, nu
cunoştea păcatul şi simţirile trupeşti, care acum i se par lui,
fireşti” (Sf. Macarie cel Mare, Omilia 4). Simţirile sale erau fără
de asemănare, cu mult mai alese, lucrarea lor era fără de
asemănare mai largă şi în întregime slobodă. Fiind îmbrăcat cu
un astfel de trup, cu astfel de simţuri, omului i-a stat în putinţă
să perceapă duhurile, pe a căror treaptă se afla omul însuşi, prin
P
67
sufletul lui. Omului îi stătea în putinţă să vorbească cu aceste
duhuri, să aibă acea vedenie dumnezeiască şi să vorbească cu
Dumnezeu, lucru care stă în firea duhurilor sfinte. Trupul sfânt
al omului nu era o piedică pentru aceasta, el nu despărţea omul
de lumea duhurilor. Îmbrăcat într-un astfel de trup, omul avea
putinţa de a vieţui în rai, în care acum numai sfinţilor le stă în
putinţă să sălăşluiască, şi numai cu sufletele lor, iar numai după
înviere se vor înălţa şi trupurile care se vor uni cu sufletele lor.
În zilele acelea, aceste trupuri vor lăsa în mormânt întinarea pe
care şi-au luat-o asupră-le după cădere; în zilele acelea se vor
înduhovnici, şi chiar se vor face duhuri după grăirea Sfântului
Macarie cel Mare (Omilia 6; cap. 13), şi vor arăta în ei înşişi
aceste însuşiri, care le-au fost date la zidirea lor.5 În zilele
acelea, oamenii vor intra din nou în rândul duhurilor sfinte şi se
vor afla în legătură deschisă cu ele. Putem vedea chipul trupului,
care va fi deodată atât trup, cât şi duh, în trupul Domnului nostru
Iisus Hristos după înălţarea Lui.
2. Căderea omului
„Prin cădere, atât sufletul, cât şi trupul omului s-au
schimbat. În înţeles mărginit, căderea era de asemenea o moarte
pentru ei. Ceea ce vedem şi numim moarte este, într-un înţeles
mai profund, numai despărţirea sufletului de trup, amândouă
fuseseră deja mai înainte osândite la moarte, prin moarte
veşnică! Neputinţele trupului nostru, înrobirea lui faţă de
lucrarea potrivnică a feluritelor materii din lumea materială,
starea lui de învârtoşare, alcătuiesc urmările căderii. Din pricina
căderii, trupul nostru a intrat în acelaşi rând cu trupurile
animalelor; el are o viaţă care este asemenea firii lui căzute.
Trupul slujeşte sufletului ca închisoare şi mormânt.
5 Există o deosebire între subţirimea trupului omului din rai, dinainte de căderea sa, şi
trupul său din rai după înviere. Vezi Omilia 45, cap. 5, a Sf. Simeon Noul Teolog, în
Cuvântul ortodox [The Orthodox Word], nr. 76 şi Păcatul lui Adam, St. Herman
Monastery Press, 1979.
68
Aceste cuvinte pe care le-am folosit noi sunt tari. Dar chiar
şi aşa, ele nu arată în chip potrivit pogorârea trupului nostru din
înălţimea stării duhovniceşti la starea trupească. Omul trebuie să
se curăţească prin pocăinţă adâncă, omul trebuie să simtă cel
puţin până la o anumită treaptă libertatea şi înălţimea stării
duhovniceşti pentru a dobândi o înţelegere a stării de stricăciune
a trupului nostru, condiţia morţii lui pricinuită de înstrăinarea de
Dumnezeu.
În această stare de moarte, din pricina învârtoşării prea mari,
simţurile trupeşti sunt neputincioase de a intra în legătură cu
duhurile, oamenii nu le văd, nu le aud, nu le simt. Astfel,
securea tocită nu se mai poate folosi potrivit menirii sale.
Duhurile sfinte ocolesc legătura cu oamenii care nu se
învrednicesc de o asemenea legătură; în vreme ce duhurile
căzute, care ne-au tras în căderea lor, s-au amestecat cu noi şi,
fiindcă ne prind în strânsoare cu mai multă lesniciune, se
străduiesc să se facă nevăzute pentru noi, atât ele însele, cât şi
legăturile lor. Şi atunci când ele se descoperă, o fac pentru a-şi
întări stăpânirea asupra noastră.
Noi toţi cei care suntem robi ai păcatului, trebuie să
pricepem că legătura cu sfinţii îngeri este nefirească pentru noi,
din pricina înstrăinării noastre de ei, prin cădere; pentru aceeaşi
pricină este firească pentru noi legătura cu duhurile căzute, pe a
căror treaptă ne aşezăm cu sufletul nostru; căci duhurile care se
arată prin simţuri oamenilor care se află într-o stare de păcat şi
cădere, sunt draci şi nici pe departe nu sunt sfinţi îngeri.
’Sufletul întinat’, zice Sf. Isaac Sirul, ’nu intră în sălaş curat şi
nu se aşează laolaltă cu duhurile sfinte’ (Omilia 74). Sfinţii
îngeri se arată numai oamenilor sfinţi care au refăcut legătura cu
Dumnezeu şi cu îngerii Lui, printr-o viaţă sfântă.6
3. Legătura cu duhurile căzute
6 În cazuri rare, pentru oarecare scopuri ale lui Dumnezeu, sfinţii îngeri se arată
oamenilor păcătoşi şi chiar animalelor, aşa cum observă mai jos, Episcopul Ignatie.
69
„Deşi în arătările lor înaintea oamenilor, dracii îşi iau de
obicei înfăţişare de îngeri de lumină pentru a amăgi mai uşor,
deşi ei se străduiesc uneori să lămurească oamenii că sunt
suflete omeneşti şi nu draci (acest chip de înşelare de acum,
reprezintă o oarecare modă printre draci, din pricina unei
aplecări oarecare a oamenilor din zilele noastre, de a crede în
aceasta); chiar dacă ei prevăd uneori viitorul; şi chiar dacă
descoperă taine - chiar şi aşa, oamenii nu trebuie să creadă în ei
cu nici un chip. Ei amestecă adevărul cu minciuna; adevărul este
folosit numai atunci când au nevoie de o înşelare mai prielnică.
Satan se schimbă într-un înger de lumină, şi slujitorii lui în
slujitori ai dreptăţii , a spus Sf. Apostol Pavel” (II Cor. 11, 14-
15) (Episcopul Ignatie, Opere complete, vol. III, pag. 7-9).
„Toţi oamenii trebuie să ne ţinem departe de aceste duhuri şi
pentru nici o pricină să nu avem încredere, atunci când ele se
ivesc prin simţiri, nici să nu începem să vorbim cu ele, nici să nu
le dăm vreun fel de atenţie, să cunoaştem că arătarea lor este cea
mai mare şi mai primejdioasă ispită. Când vine o astfel de ispită,
omul trebuie să-şi îndrepte mintea şi inima către Dumnezeu, cu
o rugăciune pentru milă şi pentru scăparea de ispită. Dorinţa de
a vedea duhuri, iscodirea de a descoperi ceva despre ele şi de la
ele, este un semn al celei mai mari nebunii, şi este necunoaşterea
totală a tradiţiilor Bisericii Ortodoxe cu privire la morală şi la
viaţa lucrătoare. Cunoaşterea duhurilor se dobândeşte în chip
mai deosebit decât chipul în care socoteşte cel care trece printr-o
asemenea împrejurare şi este lipsit de experienţă şi este plin de
uşurătate. Vorbirea deschisă cu duhurile este cea mai mare
nenorocire pentru cei lipsiţi de experienţă, sau le slujeşte ca
pricină pentru cele mai mari nenorociri.
Scriitorul de insuflare dumnezeiască a cărţii Facerea, spune
că după căderea celor dintâi oameni, Dumnezeu, în rostirea
osândei asupra lor, înainte de izgonirea lor din rai, a făcut pentru
ei haine de piele şi i-a îmbrăcat cu ele ((Facerea 3, 21). Hainele
de piele, aşa cum desluşesc Sfinţii Părinţi, (Sf. Ioan Damaschin,
70
Arătarea cea adevărată a credinţei ortodoxe, Cartea 3, cap. 1),
semnifică trupul omului de pe treapta de jos care, la cădere, s-a
făcut stricăcios; el şi-a pierdut subţirimea şi firea duhovnicească
şi a primit starea învârtoşată de acum. Deşi pricina cea dintâi
pentru această schimbare a fost căderea, totuşi schimbarea s-a
făcut sub înrâurirea Ziditorului Atotputernic, în mila Lui de
negrăit pentru noi, şi pentru marele bine al nostru. Printre
celelalte urmări de folos pentru noi, care vin din starea în care se
află trupul nostru acum, ar trebui să arătăm una: prin
învârtoşarea trupului nostru ne-am făcut neputincioşi să simţim
duhurile, în al căror sălaş am căzut ... Înţelepciunea şi bunătatea
lui Dumnezeu a aşezat o piedică între oamenii izgoniţi din rai pe
pământ şi duhurile care fuseseră izgonite pe pământ din cer;
această piedică este materialitatea grosolană a trupului omenesc.
Astfel lucrează ocârmuitorii pământeşti care îi despart pe
făcătorii de rele, de lume, prin zidul unei închisori, ca nu cumva
ei să pricinuiască rău acestor oameni, după propria lor dorire şi
să strice şi alţi oameni (Sf. Ioan Casian, Convorbirea 8, cap. 12).
Duhurile căzute lucrează asupra oamenilor, aducându-le gânduri
şi simţiri pline de păcat; dar foarte puţini oameni ajung să vadă
duhurile” (Episcopul Ignatie, op. cit. pag. 11-12).
„Sufletul, îmbrăcat în trup, împrejmuit şi despărţit prin
acesta de lumea duhurilor, cunoaşte cu încetul, şi dobândeşte
dreapta judecată de a deosebi binele de rău, prin cercetarea legii
lui Dumnezeu, sau, ceea ce este acelaşi lucru, prin cercetarea
creştinismului (Evrei 5, 14). Atunci îi este îngăduită vederea
duhovnicească a duhurilor, şi dacă aceasta se face după
rânduiala lui Dumnezeu, care îl călăuzeşte, de acum încolo,
amăgirea şi înşelarea sunt cu mult mai puţin primejdioase,
aducând ca folos experienţa şi cunoaşterea.
La despărţirea sufletului de trup prin moartea cea văzută,
intrăm din nou în rândul şi în lumea duhurilor. De aici, este
limpede că pentru o intrare potrivită în lumea duhurilor, este
foarte trebuincioasă buna cunoaştere a legii lui Dumnezeu, la
71
vremea cea bine socotită, că tocmai pentru această cunoaştere El
a hotărât o vreme oarecare pentru fiecare om în parte, pentru
pelerinajul său pe pământ. Acest pelerinaj se numeşte viaţă
pământească.”
4. Deschiderea simţurilor
„Oamenii capătă putinţa de a vedea duhurile printr-o
subţiere a simţurilor, care se săvârşeşte în chip nevăzut şi
nedesluşit pentru om. El numai observă că deodată a început să
vadă ceea ce înainte de aceasta nu vedea, şi ceea ce alţii nu văd;
şi începe să audă ceea ce înainte de aceasta nu auzea. Pentru cei
care cunosc o astfel de subţiere a simţurilor în lăuntrul lor, este
foarte simplu şi firesc, chiar dacă acesta este un lucru de
nepriceput pentru ei şi pentru alţii. Pentru cei care nu au
cunoscut o astfel de subţiere, este uimitor şi de nepriceput. În
acelaşi chip, este cunoscut tuturor că oamenii se pot cufunda în
somn; dar ce fel de fenomen este somnul, şi în ce chip, nevăzut
nouă, trecem de la starea de veghe la starea de somn, şi la
uitarea de sine - aceasta rămâne o taină pentru noi.
Subţierea simţurilor prin care omul intră în legătură cu
fiinţele din lumea nevăzută este numită în Sfânta Scriptură
deschiderea simţurilor . Scriptura spune: Atunci a deschis
Domnul ochii lui Valaam şi acesta a văzut pe îngerul Domnului,
care stătea în mijlocul drumului cu sabia ridicată în mână
(Numerii 22, 31). Fiind împresurat de potrivnici, proorocul
Elisei, pentru a-l linişti pe slujitorul său cel înfricoşat, s-a rugat
şi a zis: „Doamne, deschide-i ochii să vadă!” Şi a deschis
Domnul ochii slujitorului şi acesta a văzut că tot muntele era
plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei (IV Regi 6,
17)” (vezi şi Luca 24, 16-31).
„În locurile citate din Sfânta Scriptură, se vede limpede că
mădularele trupului slujesc drept uşi şi porţi spre cămara
lăuntrică în care sălăşluieşte sufletul, şi că aceste porţi sunt
deschise şi închise la porunca lui Dumnezeu. În chipul cel mai
72
înţelept şi milostiv, aceste porţi rămân mereu închise în oamenii
căzuţi, ca nu cumva vrăjmaşii noştri juruiţi, duhurile căzute, să
se năpustească asupra noastră şi să ne ducă la pierzare. Această
măsură este cu mult mai însemnată prin aceea că noi, după
cădere, ne aflăm în sălaşul duhurilor căzute, împresuraţi de
acestea, înrobiţi de ele. Fiind cu totul neputincioase de a intra în
lăuntrul nostru, ele ni se fac cunoscute din afară, pricinuind
felurite gânduri şi închipuiri spurcate, şi prin aceasta aprinzând
sufletul neştiutor la vorbirea cu ele. Omului nu-i este îngăduit să
pună oprelişte purtării de grijă a lui Dumnezeu şi prin mijloacele
sale proprii (prin îngăduirea lui Dumnezeu, iar nu prin voia Lui),
să-şi deschidă simţurile şi să intre în legătură văzută cu duhurile.
Dar tocmai aşa se întâmplă. Este limpede că, prin propriile sale
mijloace, omul poate să intre în legătură numai cu duhurile cele
căzute. Nu este obişnuit sfinţilor îngeri să ia parte la ceva ce nu
este după voia lui Dumnezeu, ceva ce nu-I este bine plăcut lui
Dumnezeu ...
Ce-i atrage pe oameni să intre în legătură deschisă cu
duhurile? Oamenii care au o minte luminată şi nu cunosc
creştinismul în lucrare, sunt atraşi din iscodire, din neştiinţă, din
necredinţă, fără a pricepe că intrând într-o astfel de legătură, îşi
pot pricinui lor înşişi cel mai mare rău” (pag. 13-14).
„Socotirea că, cunoaşterea duhurilor cu ajutorul simţurilor
are ceva de o aleasă însemnătate este greşită. Aflarea duhurilor
numai cu simţurile, fără cunoaşterea cea duhovnicească, nu
aduce înţelegerea cea dreaptă a duhurilor; ea aduce numai o
înţelegere a lor pe din afară. Aflarea cu simţurile poate plăsmui
cu mare lesniciune socotinţele cele mai greşite, şi cu adevărat,
cel mai adesea, aceasta se întâmplă celor fără experienţă şi celor
stricaţi de slava deşartă şi de mărirea de sine. Cunoaşterea
duhovnicească a duhurilor se dobândeşte numai de către
creştinii adevăraţi, în vreme ce oamenilor care duc cea mai
desfrânată viaţă, le stă în putinţă să le cunoască cu simţurile ...
Sunt puţini oameni cărora le stă în putinţă aceasta prin alcătuirea
73
lor firească,7 şi duhurile se arată înaintea puţinor oameni într-o
împrejurare oarecare din viaţa lor. În ultimele două împrejurări,
omul nu este de osândit, dar el trebuie să se ostenească din toate
puterile ca să iasă din această stare, care este foarte
primejdioasă. În vremurile noastre, mulţi oameni cutează a intra
în legătură cu duhurile căzute prin mijlocirea magnetismului
(spiritismului), în care vin de obicei duhurile căzute în chipul
îngerilor de lumină, şi amăgesc şi înşeală cu ajutorul feluritelor
poveşti neobişnuite, amestecând adevărul cu minciuna. Acestea
pricinuiesc pururea mare tulburare sufletului şi chiar minţii”
(pag. 19).
„Oamenii care văd duhuri, chiar sfinţi îngeri, prin mijlocirea
simţurilor, nu ar trebui să-şi facă nici un fel de închipuiri despre
ei înşişi: numai singură această simţire, nu este mărturie, oricare
ar fi vrednicia celor care simt, pentru că nu numai oamenii
stricăcioşi sunt în stare de aceasta, ci chiar şi animalele fără de
judecată (Numerii 22, 23)” (pag. 21).
5. Primejdia legăturii cu duhurile
„Oamenilor care nu au cunoaşterea cea duhovnicească,
vederea duhurilor cu ochii cei trupeşti le aduce pururea
stricăciune, uneori mai mare, alteori mai mică. Aici, pe pământ,
chipurile adevărului sunt amestecate cu chipuri ale minciunii
(Sf. Isaac Sirul, Omilia 2 ), tot aşa cum într-o ţară binele este
amestecat cu răul la un loc, tot aşa cum se întâmplă pe tărâmul
alunecării îngerilor căzuţi şi al oamenilor căzuţi” (pag. 23).
„Omul care află duhurile cu simţurile poate fi înşelat cu
lesniciune către a lui stricăciune şi pierzare. Dacă, în simţirea
duhurilor, omul arată că are încredere în ele şi că nu le cunoaşte,
acela va fi înşelat fără greş, va fi atras negreşit, acela va fi
negreşit pecetluit cu pecetea înşelării, care nu este de priceput
pentru cel gol de haina cunoaşterii, acela va fi pecetluit cu
pecetea stricăciunii înfricoşătoare a duhului său; şi mai mult
7 Adică printr-o meşteşugire care poate fi moştenită.
74
decât atât, putinţa îndreptării şi a mântuirii este adesea pierdută.
Aceasta s-a întâmplat cu mulţi, foarte mulţi. S-a întâmplat nu
numai cu păgânii, ai căror preoţi erau de cele mai multe ori în
legătură nemijlocită cu dracii; s-a mai întâmplat nu numai cu
mulţi creştini care nu cunosc tainele creştinismului şi din vreo
pricină sau alta au intrat în legătură cu duhurile; s-a întâmplat cu
mulţi ostenitori şi călugări care au aflat duhurile cu simţurile,
fără să fi dobândit cunoaşterea duhovnicească a lor.
Intrarea dreaptă, după lege, în lumea duhurilor, este
îngăduită numai de învăţătura şi lucrarea nevoinţei creştine.
Toate celelalte mijloace sunt în afara legii şi oamenii trebuie să
se lepede de ele căci sunt netrebnice şi primejdioase. Numai
Dumnezeu este Cel Care îl duce pe ostaşul cel adevărat al lui
Hristos, la cunoaşterea duhurilor. Când Dumnezeu călăuzeşte,
nălucirile adevărului, în care se ascunde minciuna, se despart de
adevăr; atunci i se dă ostenitorului, înainte de toate, cunoaşterea
cea duhovnicească a duhurilor, descoperindu-i-se în amănunt şi
cu hotărâre, însuşirile acestor duhuri. Numai după aceasta, unor
sihaştri oarecare, li se îngăduie cunoaşterea duhurilor cu ajutorul
simţurilor, prin care se întregeşte cunoaşterea lor primită prin
duh” (pag. 24).
6. Câteva sfaturi practice
Din cuvântarea Sfântului Antonie, care se află în Viaţa sa
scrisă de Sf. Atanasie (despre care s-a pomenit deja mai sus, ca
izvor de căpetenie al cunoaşterii noastre despre lucrarea
dracilor), Episcopul Ignatie primeşte sfaturi lucrătoare pentru
ostenitorii creştini, despre cum să se socotească aceştia pentru
cunoaşterea duhurilor cu ajutorul simţurilor, dacă s-ar întâmpla
ca acelea să i se arate vreunuia. Acest lucru este de cea mai mare
însemnătate pentru toţi cei care doresc să ducă o viaţă
duhovnicească cu adevărat creştină în zilele noastre, când
(pentru pricinile pe care vom încerca să le lămurim mai jos)
aflarea duhurilor cu ajutorul simţurilor a ajuns să fie cu mult mai
75
obişnuită decât până acum. Sf. Antonie ne învaţă:
„Trebuie să cunoaşteţi următoarele pentru ocrotirea voastră.
Când se arată oarecare chip de vedenie, nu vă înfricoşaţi. Ci,
oricare chip de vedenie s-ar arăta, mai înainte de toate întrebaţi
bărbăteşte: ‘Cine eşti şi de unde vii?’ Dacă este o lucrare a
sfinţilor, ei vă vor aduce pace şi vor schimba frica voastră întru
bucurie. Dar dacă este o arătare drăcească, când află hotărâre în
sufletul vostru, acela îndată se va cutremura, căci întrebarea
slujeşte ca semn al sufletului celui întărit. Punând o întrebare ca
aceasta, Iosua, fiul lui Navi, s-a lămurit de adevăr (Iosua 5, 13),
şi potrivnicul nu s-a ascuns de Daniel (Daniel 10, 20)”
(Episcopul Ignatie op. cit. pag. 43-44; Viaţa Sf. Antonie, ediţia
englezească a colecţiei Eastern Orthodox Books, pag. 29).
După ce povesteşte despre chipul în care, chiar şi Sf.
Simeon Stâlpnicul a fost oarecând aproape biruit de către un
oarecare drac, care i s-a arătat lui în chip de înger, într-un car de
foc (Vieţile sfinţilor, 1 septembrie), Episcopul Ignatie îi
atenţionează pe creştinii ortodocşi de astăzi: „Dacă sfinţii s-au
aflat într-o primejdie ca aceea, de a fi înşelaţi de duhurile cele
rele, această primejdie este şi mai înfricoşătoare pentru noi.
Dacă sfinţii nu-i cunosc întotdeauna pe draci, care li s-au arătat
lor în chipul sfinţilor şi al lui Hristos, cum este cu putinţă să
socotim că noi îi vom cunoaşte fără să ne înşelăm? Singurul
mijloc de scăpare din faţa acestor duhuri este să alungăm cu
desăvârşire aflarea lor şi vorbirea cu ele, dându-ne seama că noi
suntem nepotriviţi pentru asemnea vedere şi vorbire.
Învăţătorii sfinţi ai războiului duhovnicesc … poruncesc
ostenitorilor cucernici să nu se încreadă în nici un fel de chip ori
vedenie dacă s-ar arăta pe neaşteptate, nici să nu se pornească a
vorbi cu duhurile acelea, nici să nu le dea nici un fel de atenţie.
Ei poruncesc că în vremea unor asemenea arătări, omul trebuie
să se păzească însemnându-se cu semnul crucii, să închidă ochii,
şi cu conştiinţa neclintită a unuia ce este nevrednic şi nepotrivit
de a vedea duhuri sfinte, să-L roage stăruitor pe Dumnezeu să ne
76
ocrotească pe noi de toate cursele şi înşelările care sunt pornite
cu vicleşug asupra oamenilor de către duhurile cele rele” (pag.
45-46).
Mai mult, Episcopul Ignatie îl citează pe Sf. Grigorie
Sinaitul: „Cu nici un chip să nu primiţi în lăuntrul ori în afara
voastră, dacă vedeţi ceva cu ochii ori cu mintea, fie că este chip
al lui Hristos sau al vreunui înger, sau sfânt, sau dacă s-ar
plăsmui ori înfăţişa în minte vreo lumină prin lucrarea
închipuirii. Căci prin fire îi este prea obişnuit minţii să se lase în
voia închipuirilor, şi cu uşurinţă alcătuieşte chipurile pe care le
doreşte. Acest lucru este obişnuit celor ce nu-şi poartă de grijă
cu dreptate, şi prin aceasta ei singuri se păgubesc” (pag. 47-49).
Concluzii
În concluzie, Episcopul Ignatie ne învaţă: „Singura intrare
dreaptă în lumea duhurilor este învăţătura creştină şi punerea
întru lucrare a nevoinţei creştine. Singura cunoaştere dreaptă a
duhurilor este urcuşul duhovnicesc şi desăvârşirea creştină”
(pag. 53).
Când vine vremea rânduită de Unul Dumnezeu şi care
numai de El este ştiută, vom intra fără greş în lumea duhurilor.
Vremea aceea nu este departe de fiecare dintre noi. Fie ca
Atotbunul Dumnezeu să ne îngăduiască să ne petrecem viaţa
pământească în asemenea chip, ca de-a lungul zilelor vieţii
noastre să avem oprită legătura cu duhurile cele căzute şi să
putem intra în legătură cu duhurile cele sfinte, aşa încât, pe
această temelie, când vom ieşi din trup, să ne putem număra în
rândul duhurilor celor sfinte, iar nu al celor căzute!” (pag. 67).
Învăţătura Episcopului Ignatie Brianceaninov, scrisă cu
peste o sută de ani în urmă, ar fi putut foarte bine să fie scrisă şi
astăzi, prezentând cu atâta limpezime ispitele duhovniceşti ale
vremurilor noastre, când „porţile simţirii” (pentru a folosi
expresia popularizată de către un lucrător în acest domeniu,
Aldous Huxley) au fost deschise în oameni, într-o măsură
77
nevisată în vremea Episcopului Ignatie.
Aceste cuvinte nu mai au nevoie de nici un comentariu.
Cititorul cu bun simţ, poate că deja a început să le pună întru
lucrare în experienţele de „după moarte” pe care le-am înfăţişat
în aceste pagini şi aşa a început să-şi dea seama de primejdia
îngrozitoare a acestor experienţe pentru sufletul omului. Cine
cunoaşte această învăţătură ortodoxă nu poate decât să
socotească cu uimire şi înfricoşare uşurătatea cu care „creştinii”
de astăzi se încred în vedenii şi arătări, care ajung acum să fie
atât de obişnuite. Pricina acestei necunoaşteri este limpede:
romano-catolicismul şi protestantismul, desprinse de veacuri de
învăţătura ortodoxă şi de rânduiala vieţii duhovniceşti, au
pierdut toată iscusinţa pentru dreapta socoteală limpede asupra
duhurilor. Însuşirea creştină neabătută, de neîncredere în
gândurile şi simţirile cele „bune”, li s-a făcut lor cu totul străină.
Ca urmare, experienţele „spirituale” şi arătările duhurilor sunt
poate mai obişnuite astăzi decât în oricare altă vreme a
veacurilor creştine şi omenirea lesne-încrezătoare este pregătită
să primească teoria „new age” a minunilor spirituale, sau o
„nouă pogorâre a Duhului Sfânt”, pentru a lămuri acest fapt.
Omenirea s-a împuţinat atât de mult duhovniceşte, socotindu-se
„creştină” chiar în vreme ce se pregăteşte pentru veacul
„minunilor” drăceşti, care reprezintă un semn al vremurilor de
pe urmă (Apocalipsa 16, 14).
Trebuie să adăugăm că înşişi creştinii ortodocşi, în vreme ce
se află teoretic întru cunoaşterea adevăratei învăţături creştine,
arareori sunt conştienţi de aceasta, şi adesea sunt înşelaţi cu
aceeaşi uşurinţă ca şi ne-ortodocşii. Este vremea ca această
învăţătură să fie dobândită din nou de către aceia care au acest
drept al întâilor născuţi!
Cei care istorisesc acum experienţele lor de „după moarte”,
se vădesc a fi la fel de încrezători în experienţele lor, ca oricare
alţii care s-au rătăcit în trecut. În toată literatura contemporană
despre acest subiect, sunt foarte puţine situaţii în care o persoană
78
socoteşte cu dreaptă judecată, că cel puţin o parte a experienţei
ar putea să vină de la diavol. De bună seamă, cititorul ortodox
îşi va pune această întrebare şi va încerca să priceapă aceste
experienţe în lumina învăţăturii duhovniceşti a părinţilor şi a
sfinţilor ortodocşi.
Acum trebuie să mergem mai departe şi să vedem ce anume
se întâmplă cu sufletul, după învăţătura ortodoxă, când acesta
părăseşte trupul la moarte şi intră în lumea duhurilor.
79
CAPITOLUL VI
Vămile văzduhului
OCUL în care sălăşluiesc dracii în această lume căzută, şi
locul în care sufletele de curând plecate ale oamenilor îi
întâlnesc pe aceştia, este aerul . Episcopul Ignatie descrie acest
loc, care trebuie lămurit limpede, pentru a se înţelege corect
experienţele care au loc „după moarte” în zilele noastre.
„Cuvântul lui Dumnezeu, împreună lucrător cu Duhul, ne
descoperă prin vasele Sale cele alese, că locul dintre cer şi
pământ, întreaga întindere azurie a văzduhului, care ni se face
nouă văzută sub ceruri, slujeşte drept sălaş pentru îngerii căzuţi,
care au fost izgoniţi din cer …. Sf. Apostol Pavel îi numeşte pe
îngerii cei căzuţi duhurile răutăţii, care sunt în văzduhuri
(Efeseni 6, 12), şi pe căpetenia lor o numeşte stăpânitorul puterii
văzduhului (Efeseni 2, 2). Îngerii căzuţi sunt răspândiţi în
mulţime mare în văzduhul pe care îl vedem deasupra noastră. Ei
tulbură pururea toate lumea şi pe fiecare om în parte. Pentru
fiecare faptă rea, ori ucidere, ei s-au făcut aţâţători şi împreună
lucrători cu făptaşul. Ei îi apleacă pe oameni spre păcat, şi îi
învaţă cum să-l săvârşească în toate chipurile cu putinţă. Sf.
Apostol Petru zice: Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind
ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8), atât în timpul
vieţii noastre pământeşti, cât şi după ieşirea sufletului din trup.
Când sufletul unui creştin lasă sălaşul său pământesc, şi porneşte
urcuşul prin văzduh, către sălaşul lui din cer, dracii îl opresc,
ostenindu-se să afle în acela vreo asemuire de vreun chip cu ei,
cu păcoşenia lor, cu căderea lor, şi să-l tragă în jos către iad, care
este gătit diavolului şi îngerilor lui (Mat. 25, 41). Ei lucrează în
L
80
chipul acesta prin dreptul pe care l-au dobândit” (Episcopul
Ignatie, Opere complete, vol. III, pag. 132-133).
După căderea lui Adam, continuă episcopul Ignatie, când
raiul a fost închis pentru om şi un heruvim cu sabie de foc a fost
pus să-l păzească (Facerea 3, 24), mai-marele îngerilor căzuţi,
satana, dimpreună cu hoardele de duhuri stăpânite de el, ”s-a
sălăşluit în locul dintre pământ şi rai, şi din ceasul acela şi până
la jertfa mântuitoare şi moartea de viaţă dătătoare a lui Hristos,
acela nu a îngăduit nici măcar unui singur suflet, după ieşirea lui
din trup, să treacă pe calea aceea. Porţile raiului au fost închise
oamenilor. Atât cei drepţi cât şi cei păcătoşi coborau în iad
(după moarte). Porţile veşniciei şi calea de netrecut erau
deschise (numai) pentru Domnul nostru Iisus Hristos” (pag. 134-
135). După răscumpărarea noastră de către Iisus Hristos, „toţi
cei care L-au prigonit pe faţă pe Mântuitorul au primit
moştenirea lui satan: după ieşirea din trup, sufletele lor coboară
drept în iad. Iar creştinii care sunt aplecaţi spre păcat sunt la fel
de nevrednici ca să fie ridicaţi de la viaţa pământească la slăvita
veşnicie. Dreptatea cere ca aceste aplecări spre păcat, aceste
vinderi ale Mântuitorului să fie cântărite. Sunt de trebuinţă
dreapta socoteală şi dreapta judecată pentru cunoaşterea măsurii
aplecării spre păcat a sufletului creştinului, pentru a hotărî ce
covârşeşte în el - viaţa veşnică ori moartea veşnică. Dreapta
judecată a lui Dumnezeu aşteaptă sufletul fiecărui creştin după
ieşirea lui din trup, după cum a spus Sf. Apostol Pavel: Şi
precum este rânduit oamenilor, o dată să moară, iar după aceea
să fie judecata (Evrei 9, 27).
Pentru cercetarea sufletelor care străbat văzduhul, puterile
întunericului au statornicit locuri anume de judecată şi păzitori
într-o aleasă rânduială. În sălaşurile de sub rai, de la pământ
până la cer, stau pururea de pază legiuni de duhuri căzute.
Fiecare sălaş având cunoscători ai vreunui oarecare chip al
păcatului, caută cu multă grijă păcatul acela în sufletul care
ajunge în acel loc. Străjile dracilor văzduhului şi sălaşurile de
81
judecată sunt numite în scrierile patristice vămi, iar duhurile
care slujesc în acelea sunt numiţi vameşi ” (vol. III, pag 136).
1. Cum să înţelegem vămile
Poate că nici un chip al eshatologiei ortodoxe nu a fost atât
de greşit înţeles ca acest fenomen al vămilor văzduhului. Mulţi
absolvenţi ai seminariilor ortodoxe moderne de astăzi sunt
aplecaţi să ignore această realitate, ca pe vreo „adăugire mai
târzie” la învăţătura ortodoxă, sau ca pe vreun tărâm „închipuit”,
fără temelie în textele scripturistice, ori patristice, ori în
realitatea duhovnicească. Astfel de studenţi sunt victimele unei
educaţii raţionaliste, căreia îi lipseşte înţelegerea subtilităţilor
despre lumea de dincolo, descrise adesea în scrierile
scripturistice şi patristice. Întărirea prea raţionalistă a înţelesului
„neabătut” al textelor şi socotirea „realistă”, sau în sens lumesc,
a întâmplărilor înfăţişate în Scriptură şi în Vieţile sfinţilor au dus
la amestecarea şi chiar la pierderea completă a înţelesurilor şi a
experienţelor duhovniceşti care sunt adesea de cea mai mare
însemnătate în izvoarele ortodoxe. De aceea, episcopul Ignatie -
care, pe de o parte a fost un intelectual modern „de mare
subţirime”, iar pe de altă parte un fiu simplu şi adevărat al
Bisericii - poate sluji cu dreptate ca punte pe care intelectualii
ortodocşi de astăzi şi-ar putea afla calea înapoi, către adevărata
predanie a ortodoxiei.
Înainte de a continua prezentarea învăţăturii episcopului
Ignatie, să luăm aminte la atenţionările a doi cugetători
ortodocşi, unul modern iar altul din vechime, pentru cei care
pornesc la cercetarea adevărului lumii celeilalte.
În sec. al XIX-lea, Mitropolitul Macarie al Moscovei, în
cuvântul său despre starea sufletelor după moarte, scrie:
„Trebuie să luăm aminte că, aşa cum în general în înfăţişarea
lucrurilor lumii spirituale, pentru noi cei care suntem îmbrăcaţi
în trup, sunt de neocolit unele caracteristici care sunt mai mult
82
sau mai puţin antropomorfice şi legate de simţuri - tot aşa, în
chip deosebit, aceste însuşiri sunt aplicabile şi în învăţătura
despre vămile prin care trece sufletul omului după ieşirea din
trup. Şi de aceea omul trebuie să-şi aducă aminte cu hotărâre ce
l-a învăţat îngerul pe Sf. Macarie al Alexandriei, când acesta
începuse să-i povestească despre vămi: ’Socoteşte lucrurile
pământeşti de aici ca pe cea mai împuţinată arătare a lucrurilor
celor cereşti.’ Nu trebuie să înţelegem vămile în vreun chip
material, ori să le cunoaştem prin simţuri, ci - pe cât ne stă nouă
în putinţă - în sens duhovnicesc şi fără amănunte care, la feluriţi
autori şi la felurite relatări ale Bisericii însăşi, sunt înfăţişate în
chipuri diferite, deşi înţelesul vămilor este neschimbat, în esenţa
ei.”8
Unele exemple cu astfel de amănunte care nu trebuie
socotite în chip „material şi prin simţuri”, sunt date de către Sf.
Grigorie Dialogul în cartea a patra a Dialogurilor sale care,
înfăţişează mai ales problema vieţii după moarte.
Astfel, istorisind vedenia de după moarte a unui oarecare
Reparatus, care a văzut un preot păcătos ce ardea în vârful unui
rug uriaş, Sf. Grigorie spune: „Rugul de lemn pe care l-a văzut
Reparatus nu înseamnă că lemnul arde în iad. Asta s-a întâmplat,
mai degrabă, ca să-i arate aceluia chipul viu al flăcărilor iadului,
astfel încât, povestind oamenilor, să capete frică de focul cel
veşnic prin asemănarea cu focul cel material cunoscut de ei”
(Dialoguri , IV, 32, pag. 229-230).
Şi iarăşi, după ce Sf. Grigorie povesteşte cum un om a fost
trimis înapoi după moarte din pricina unei „greşeli” - altcineva
cu acelaşi nume fiind de fapt cel care fusese chemat din viaţă
(asemenea cazuri sunt cunoscute şi în experienţele de „după
moarte” de astăzi) - adaugă Sf. Grigorie, „Oricând se întâmplă
aceasta, dreapta socotinţă va arăta că nu a fost o greşeală, ci o
atenţionare. În marea Sa milostivire, Bunul Dumnezeu îngăduie
8 Mitropolitul Macarie al Moscovei, Teologie dogmatică ortodoxă (în lb. rusă), St.
Petersburg, 1883, vol. 2, pag. 538.
83
unor suflete să se întoarcă în trupurile lor îndată după moarte,
astfel încât priveliştea iadului să-i înveţe în cele din urmă să se
înfricoşeze de pedepsele veşnice. Numai cuvintele singure nu
i-ar putea face să creadă în ele” (Dialoguri , IV, 37, pag. 237).
Şi când cineva a văzut sălaşuri de aur în rai, în vedenii care
au avut loc după moarte, Sf. Grigorie spune: „De bună seamă,
nici un om cu bun simţ nu va socoti această vorbire în mod
literal …. Întrucât răsplata slavei veşnice se câştigă prin
milostenii, se pare că este cu putinţă zidirea unui sălaş veşnic
din aur” (Dialoguri , IV, 37, pag. 241).
Mai târziu vom spune mai multe despre deosebirea dintre
vedeniile din altă lume şi experienţele adevărate „din afara
trupului” (experienţele vămilor şi multe dintre experienţele de
„după moarte” de astăzi ţin de cele adevărate, în chip limpede);
dar pentru noi este destul acum să socotim cu luare aminte şi cu
dreaptă judecată toate experienţele din lumea cealaltă. Nici un
om adâncit în învăţătura ortodoxă nu ar spune că vămile nu sunt
„adevărate”, că nu sunt trăite cu adevărat de suflet după moarte.
Dar trebuie să nu uităm că aceste experienţe nu au loc în lumea
materială învârtoşată în care trăim noi. Cu toate că există cu
adevărat, atât timpul cât şi spaţiul, sunt foarte deosebite de
înţelegerile noastre pământeşti despre timp şi spaţiu. Povestirile
acestor experienţe în limbaj pământesc nu pot exprima întru
totul realitatea de dincolo. Oricine citeşte în chip obişnuit
literatură ortodoxă, care înfăţişează cele ce se află după moarte,
va cunoaşte cum să socotească cu dreptate cele duhovniceşti
arătate acolo şi amănuntele întâmplătoare care se pot spune
uneori în limbaj simbolic ori imaginar. Astfel, de bună seamă,
nu se află „case” ori „căsuţe” în aer, unde să se plătească
„vamă”, sau unde se află „zapisuri” şi liste cu toate păcatele, ori
„cântare” pentru măsurarea faptelor celor bune, şi nici „aur” cu
care să se plătească „datoriile” - în toate aceste împrejurări,
trebuie să înţelegem cu dreptate că aceste privelişti sunt folosite
ca mijloace vii şi pilduitoare pentru a arăta cele ce trebuie să
84
rabde sufletul în ceasul acela (al morţii n. t.). Dacă sufletul vede
cu adevărat aceste privelişti în ceasul acela, din pricina
obiceiului dintru toată lungimea zilelor lui de a cunoaşte
adevărul duhovnicesc numai prin chipuri materiale, sau mai
târziu îşi poate aduce aminte de întâmplare numai cu ajutorul
acestor privelişti, sau îi este de-a dreptul cu neputinţă să spună
în vreun alt chip despre cele ce s-au întâmplat - toată această
problemă este de mai mică însemnătate, pe care nu au socotit-o
de preţ cei ce au scris despre aceste experienţe: nici Sfinţii
Părinţi, şi nici cei ce au scris Vieţile sfinţilor. Există cu adevărat
o cercetare făcută de către draci, care se arată cu chip de om, dar
foarte înfricoşător, care îi osândesc pentru păcate pe cei de
curând plecaţi şi caută numaidecât să pună stăpânire pe trupul
nematerial al sufletului, care este apucat cu hotărâre de către
îngeri. Toate acestea se petrec în văzduh, deasupra noastră şi pot
fi văzute de aceia ai căror ochi sunt deschişi spre lumea
duhovnicească.
Să ne întoarcem acum la prezentarea învăţăturii ortodoxe
despre vămile văzduhului, făcută de episcopul Ignatie.
2. Mărturia Patristică despre vămi
„Învăţătura despre vămi este învăţătura Bisericii. Nu-i nici o
îndoială (subliniere în original) că Sf. Apostol Pavel vorbeşte
despre ele atunci când zice despre creştini, că ei trebuie să ia
parte la războiul cu duhurile răutăţii de sub ceruri (Efeseni 6,
12). Găsim această învăţătură în întreaga predanie a Bisericii din
primele veacuri şi în rugăciunile bisericeşti” (Episcopul Ignatie,
op. cit., vol. III, pag. 138).
Episcopul Ignatie citează mulţi Sfinţi Părinţi care ne învaţă
despre vămi. Vom pomeni numai câţiva dintre ei.
În Viaţa Sfântului Antonie cel Mare, Sf. Atanasie cel Mare
scrie cum, odată, la apropierea ceasului al nouălea, după ce Sf.
Antonie a început să se roage înainte de a mânca, a fost
numaidecât răpit de Duhul, şi ridicat de îngeri la cer. Dracii
85
văzduhului s-au împotrivit urcuşului lui: îngerii, opunându-se,
au cerut să le facă cunoscute pricinile împotrivirii lor, căci Sf.
Antonie nu avea nici un păcat. Dracii s-au străduit să facă
cunoscute păcatele săvârşite de el chiar de la naştere; dar îngerii
au închis gurile defăimătorilor, spunându-le că nu trebuie să
numere păcatele de la naştere, care fuseseră deja şterse prin
harul lui Hristos; ci să spună ei - dacă cunosc vreunul - păcatele
pe care le-a săvârşit el după ce a intrat în monahism şi şi-a
închinat viaţa lui Dumnezeu. În osândirile pe care le-au făcut,
dracii au rostit multe minciuni neruşinate; dar fiindcă
defăimătorilor le-a lipsit temeiul, cale liberă s-a deschis înaintea
lui Antonie. Îndată ce şi-a venit în sine, a văzut că se afla în
acelaşi loc unde stătuse pentru rugăciune. Uitând de mâncare, a
petrecut întreaga noapte în lacrimi şi suspine, cugetând la
mulţimea de vrăjmaşi ai omului, la războiul împotriva unei oşti
ca aceea, la greutatea drumului prin văzduh, către rai, şi la
cuvintele Apostolului care zice: Lupta noastră nu este împotriva
trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva
stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac,
împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6,
12; Efeseni 2, 2). Ştiind că puterile văzduhului caută doar un
singur lucru, că se apleacă asupra lui cu toată râvna, că se
ostenesc şi se străduiesc să ne lipsească de o cale liberă către
cer, Apostolul ne sfătuieşte: Luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca
să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea (Efeseni 6, 13), pentru ca
cel potrivnic să se ruşineze, neavând de zis nimic rău despre noi
(Tit 2, 8)”.9
Făcându-ne cunoscute cele se întâmplă în ceasul morţii, Sf.
Ioan Gură de Aur ne învaţă: „În ceasul acela vom avea nevoie de
multe rugăciuni, de multe ajutoare, de multe fapte bune, de mare
mijlocire de la îngeri, în călătoria prin sălaşurile văzduhului.
Dacă atunci când călătorim într-o ţară străină sau într-un oraş
9 Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 138-139; Viaţa Sf. Antonie, ed. Eastern
Orthodox Books, pag. 41.
86
necunoscut, avem nevoie de o călăuză, cu atât mai mult avem
nevoie de călăuze şi ajutoare care să ne îndrume în cealaltă
lume, nevăzută, printre stăpâniile şi puterile şi stăpânitorii lumii,
din sălaşurile văzduhului, care sunt numiţi prigonitori şi
strângători de dajdii şi vameşi.”10
Sf. Macarie cel Mare scrie: „Când auziţi că există mulţimi
de balauri, şi guri de lei, şi puteri întunecate sub ceruri, şi focuri
care ard şi pocnesc în mădulare, voi nu credeţi nimic din toate
astea, fiindcă nu ştiţi că dacă nu primiţi arvuna Duhului Sfânt (II
Cor. 1, 22), acelea îţi cuprind sufletul când iese din trup, pentru
că nu rabdă să-l vadă că se ridică la cer.”11
Sf. Isaia Pustnicul, un Părinte al Filocaliei din sec. al VI-lea,
ne învaţă că noi creştinii trebuie „zilnic să avem moartea
înaintea ochilor şi să purtăm de grijă cum vom săvârşi ieşirea
din trup şi cum vom trece de duhurile cele rele, care ne vor
întâmpina în văzduh” (Omilia 5, 22). „Când sufletul iese din
trup, îngerii îl însoţesc; însă puterile întunericului ies în
întâmpinarea lui, dorind să-l oprească şi să-l cerceteze, ca să
vadă dacă ar putea găsi în acel suflet ceva asemenea lor”
(Omilia 17).
Sf. Isihie, preot din Ierusalimului (sec. al V-lea), ne învaţă:
„Ceasul morţii ne va afla, acesta va veni, şi va fi cu neputinţă să
scăpăm de moarte. O, numai dacă stăpânul lumii şi al
văzduhului care trebuie să ne întâmpine la ceasul acela, ne-ar
putea socoti nedreptăţile noastre mici şi neînsemnate, şi de nu
ne-ar putea osândi cu dreptate!” (Omilie despre cumpătare în
Filocalia).
Sf. Grigorie Dialogul († 604), în omiliile sale la Evanghelie,
scrie: „Omul trebuie să cugete adânc la cât de înfricoşător va fi
pentru noi ceasul morţii, ce chinuire cumplită va răbda sufletul
la vremea aceea, ce aducere aminte a tuturor păcatelor, ce uitare
10 Omilie despre răbdare şi recunoştinţă, care se citeşte la slujbele Bisericii Ortodoxe
în sâmbăta a şaptea a Paştelui şi la slujbele de înmormântare.
11 Cincizeci de omilii duhovniceşti, 16:13, A. J. Mason tr., Eastern Orthodox Books,
Willits, Ca., 1974, pag. 141.
87
a fericirii trecute, ce frică şi ce teamă de Judecată. În ceasul
acela, duhurile cele rele vor cerceta faptele sufletului care
pleacă. În ceasul acela, duhurile vor înfăţişa priveliştile
păcatelor spre care l-au împins aceia (diavolii) pentru a-l trage
pe el la împreună chinuire cu ei. Dar de ce vorbim numai de
sufletul păcătos, când duhurile vin în aceeaşi măsură şi la
muribunzii cei aleşi, şi caută în ei păcate asemenea cu ale lor,
dacă au izbutit să-i ispitească? Dintre oameni a fost numai Cel
Unul Care înainte de patima Sa, a zis fără frică: Nu voi mai
vorbi multe cu voi, căci vine şi stăpânitorul acestei lumi şi el nu
are nimic în Mine (Ioan 14, 30)”, (Omilii la Evanghelii, 39, la
Luca 19, 42-47; Episcopul Ignatie, op. cit. III, pag. 278).
Sf. Efrem Sirul († 373 ) înfăţişează ceasul morţii şi judecata
în chipul acesta: „Când vin duhurile cele înfricoşătoare, când
puterile cele dumnezeieşti poruncesc sufletului să iasă din trup,
când acelea ne îndepărtează cu sila şi ne duc la locul de judecată
cu neputinţă de ocolit - văzându-i în ceasul acela, sărmanul om
... se cutremură cu totul ca din pricina unui cutremur ... puterile
cereşti, luând sufletul, porneşte urcuşul prin văzduh, unde stau
căpeteniile, puterile şi stăpâniile lumii. Aceştia sunt osânditorii
noştri, vameşii înspăimântători, registratorii, perceptorii; toţi
aceştia întâlnesc sufletul în calea lor, iau zapisul la socoteală, îl
cercetează, numără păcatele şi datoriile acestui om - păcatele
tinereţii şi ale vărstei celei adunate cu anii, cele de voie şi cele
fără de voie, săvârşite cu fapta, cuvântul sau cu gândul. Mare
este teama aici, mare este cutremurul sărmanului suflet, de
nepovestit este ruşinea pe care o rabdă în ceasul acela de la
mulţimea fără de număr de vrăjmaşi care îl împresoară cu mii şi
mii, ocărându-l, ca să-i oprească urcuşul către cer, ca să nu se
sălăşluiască în lumina celor vii, şi ca să nu intre în împărăţia
vieţii. Dar sfinţii îngeri, luând sufletul, îl duc mai departe.”12
Sfintele sfujbe ale Bisericii Ortodoxe au de asemenea multe
pomeniri ale vămilor. Astfel, în Octoih, lucrarea Sfântului Ioan
12 Sf. Efrem Sirul, Opere complete, (în lb. rusă), 1882, vol. 3, pag. 383-385.
88
Damaschin (sec. al VIII-lea), citim: „O, Preasfântă Fecioară, la
ceasul morţii mele, slobozeşte-mă din mâinile dracilor şi de
judecată şi de osândire şi de cercarea cea înfricoşătoare, şi de
vămile cele chinuitoare, şi de căpetenia cea cumplită şi de
osânda veşnică, o, Maică a lui Dumnezeu” (Glas 4, vineri,
cântarea a 8-a, canonul utreniei). Iarăşi: „Când se va despărţi
sufletul meu cu sila din mădularele trupului, dumnezeiască
mireasă stai lângă mine .... ca să pot trece neoprit de stăpânitorii
întunericului, care stau în văzduh.”13 Episcopul Ignatie citează
alte 17 astfel de exemple din cărţile de cult, care, de bună seamă,
nu reprezintă o listă întreagă.
Cea mai desăvârşită înfăţişare a învăţăturii despre vămile
văzduhului, a Părinţilor Bisericii din primele veacuri, este
prezentată în omilia despre ieşirea sufletului din trup a Sf. Chiril
al Alexandriei († 444) care se află întotdeauna în ediţiile Psaltirii
slavone alcătuită din catisme (adică, Psaltirea rânduită pentru
folosirea în Sfintele Slujbe). Printre multe alte lucruri care se
află în această omilie, Sf. Chiril spune: „Ce frică şi cutremur te
aşteaptă, o, suflete, în ziua morţii! Vei vedea draci înfricoşători,
fioroşi, nemilostivi şi urâcioşi, ca întunecoşii etiopieni, stând
înaintea ta. Chiar numai priveliştea lor este mai rea decât orice
chinuire. Văzându-i, sufletul se tulbură, se nelinişteşte, caută să
se ascundă, se grăbeşte către îngerii lui Dumnezeu. Sfinţii îngeri
iau sufletul; trecând împreună cu ei prin văzduh, sufletul se
ridică, şi ajunge la vămile care păzesc drumul de la pământ la
cer, care opresc sufletul, împiedicându-i suişul la cer. Fiecare
vamă cercetează păcatele de care răspunde; fiecare păcat, fiecare
patimă îşi are vameşii şi socotitorii săi.”
Mulţi alţi Sfinţi Părinţi, de dinainte şi de după Sf. Chiril,
vorbesc sau pomenesc despre vămi. După pomenirea multora,
istoricul dogmelor bisericeşti, din sec. al XIX-lea, despre care
s-a spus mai sus, concluzionează: „O punere în lucrare a
13 Octoih, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bis. Ort. Rom., 1912, glas 2, vineri,
cântarea 9, p. 155.
89
învăţăturii despre vămi în Biserică, atât de permanentă, de
neschimbată şi de cuprinzătoare, mai ales printre dascălii
veacului al IV-lea, mărturiseşte fără putinţă de tăgadă, că o
primiseră ca predanie de la învăţătorii veacurilor de dinainte şi
se întemeiază pe tradiţia apostolică.”14
3. Vămile în Vieţile sfinţilor
În Vieţile sfinţilor ortodocşi se află multe relatări - unele
dintre ele foarte vii - despre felul în care trece sufletul prin vămi,
după moarte. Cea mai amănunţită înfăţişare se află în Viaţa Sf.
Vasile cel Nou (26 martie), care istoriseşte trecerea prin vămi a
Sfintei Teodora, aşa cum o povesteşte într-o vedenie chiar ea,
unui ucenic al Sfântului, pe nume Grigorie. În această relatare
sunt pomenite douăzeci de vămi, fiecare dintre ele cercetând
câte un păcat oarecare. Episcopul Ignatie se referă la această
povestire din destul (vol. III, pag. 151-158). Această istorisire se
mai află într-o traducere engleză (Tainele veşnice de dincolo de
mormânt, pag. 69-87), şi nu cuprinde nimic semnificativ, care să
nu se mai afle şi în alte izvoare ortodoxe despre vămi, drept
pentru care vom trece peste aceasta, dând alte izvoare care deşi
cuprind mai puţine amănunte, urmează aceeaşi istorisire de bază
a faptelor.
În relatarea soldatului Taxiot, de pildă (Vieţile sfinţilor , 28
martie), se povesteşte că el s-a întors la viaţă după şase ore
petrecute în mormânt şi a povestit despre următoarea experienţă
trăită:
„Când am murit, am văzut arătându-se înaintea mea nişte
etiopieni. Înfăţişarea lor era înfricoşătoare; când îi vedeam,
sufletul meu se tulbura. Atunci am văzut doi tineri minunaţi, şi
sufletul meu a sărit în braţele lor. Am început să urcăm încet
spre înălţimi, ca într-un zbor, şi am ajuns la vămile care păzesc
urcuşul şi opresc sufletul fiecărui om. Fiecare vamă cerceta un
păcat: o vamă cerceta minciuna, alta pizmuirea, alta mândria;
14 Mitropolitul Macarie al Moscovei, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. 2, pag. 535.
90
fiecare păcat îşi are vameşii săi în văzduh. Şi am văzut că îngerii
ţineau toate faptele mele bune într-un cufăr mic; scoţându-le
afară, le cântăreau cu faptele mele cele rele. Aşa am trecut de
toate vămile. Iar când ne apropiam de porţile raiului, am ajuns la
vama păcatului trupesc. Cei care păzesc calea acolo, m-au oprit
şi mi-au arătat toate păcatele trupeşti, săvârşite din copilăria mea
până acum. Îngerii care mă duceau, au zis: ’Toate păcatele pe
care le-ai săvârşit în cetate au fost iertate de Dumnezeu, pentru
că te-ai pocăit pentru ele.’ La aceasta, potrivnicii mei au
răspuns: ’Dar când ai plecat din cetate, în sat, ai săvârşit adulter
cu femeia unui ţăran.’ Îngerii, auzind aceasta şi neaflând nici o
faptă bună care ar fi putut ierta păcatul meu, m-au lăsat şi au
plecat de la mine. Atunci, duhurile cele rele m-au apucat, şi
suflând peste măsură asupra mea, m-au aruncat jos, la pământ.
Pământul s-a crăpat şi am fost azvârlit acolo jos, prin
povârnişuri strâmte, cu duhori spurcate, către temniţa iadului, de
sub pământ.” (Sfârşitul acestei Vieţi, îl puteţi citi în limba
engleză, în Tainele veşnice de dincolo de mormânt, pag. 169-
171. Vezi şi Vietile sfinţilor, luna martie, Editura Episcopiei
Romanului si Huşilor, 1995, pag. 402 – 404.).
Episcopul Ignatie mai dă şi alte experienţe ale vămilor din
Vieţile altor sfinţi: Sf. Mare Mucenic Eustratie (sec. al IV-lea,
13 decembrie), Sf. Nifon de Constantia (Cipru), care a văzut
multe suflete urcând-se prin vămi (sec. al IV-lea, 23 decembrie),
Sf. Simeon cel Nebun pentru Hristos al Emesei (sec. al VI-lea,
21 iulie), Sf. Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei (sec. al
VII-lea, Prolog, 19 decembrie), Sf. Simeon al Muntelui Minunat
(sec. al VII-lea, Prolog, 13 martie), şi Sf. Macarie cel Mare (19
ianuarie).
Episcopul Ignatie nu cunoştea multe dintre izvoarele
ortodoxe timpurii din apus, care nu au fost traduse niciodată în
limba greacă sau rusă; şi acestea cuprind multe descrieri ale
vămilor. Numele de „vămi” se pare că se mărgineşte la izvoarele
răsăritene, dar cele ce sunt înfăţişate în izvoarele apusene sunt
91
asemenea.
Sfântul Columba, de pildă, întemeietorul mânăstirii de pe
insula Iona din Scoţia († 597), a văzut de multe ori în viaţa sa
războiul diavolilor din văzduh, pentru sufletele de curând
plecate. Sf. Adamnan († 704) povesteşte despre acestea în Viaţa
Sf. Columba; iată o întâmplare:
Sf. Columba şi-a chemat într-o zi călugării şi le-a spus:
„Să-i ajutăm acum prin rugăciune pe călugării Stareţului
Comgell, care se îneacă în lacul Calf, în ceasul acesta; căci iată,
chiar acum ei se luptă în văzduh cu puterile vrăjmaşe care
încearcă să înşface şi să ducă departe sufletul unui străin care se
îneacă împreună cu ei.” Apoi, după rugăciune, a spus:
„Mulţumiţi-I lui Hristos, pentru că acum sfinţii îngeri au
întâmpinat aceste suflete curate şi l-au slobozit pe acel străin şi
l-au mântuit întru slavă, de dracii fioroşi.”15
Sf. Bonifatie, „apostol anglo-saxon al germanilor” din sec.
al VIII-lea, prezintă într-una dintre scrisorile sale, istorisirea pe
care i-a dat-o un călugăr al Mânăstirii Wenlock, care a murit şi
apoi a venit din nou la viaţă, după câteva ore. „Îngerii de o
strălucire atât de minunată l-au purtat în sus, pe când pleca din
trup, că el nici nu putea să se uite la ei ... M-au dus în sus, sus de
tot, în înaltul văzduhului ..., a continuat el. Mai târziu, a povestit
că în locul şi în vremea cât s-a aflat în afara trupului, s-a adunat
în locul unde era el, o mare mulţime de suflete, care şi-au părăsit
trupurile, şi se gândise că era o mulţime cu mult mai mare de
suflete decât socotea el că alcătuia întreaga suflare omenească
de pe pământ. A mai zis că era o mulţime de duhuri diavoleşti,
dimpreună cu un cor slăvit de îngeri mai înalţi. Şi a zis că
duhurile cele ticăloase şi sfinţii îngeri au avut război aprig
pentru sufletele ieşite din trupuri, dracii aducând asupra lor
povara păcatelor lor, îngerii uşurând povara şi aducând
îndreptăţiri pentru acelea.
15 Sf. Adamnan, Viaţa Sfântului Columba, trad. De Wentworth Huyshe, London,
George Routlege & Sons, Ltd. 1939, Partea a III-a, cap. 13, pag. 207.
92
Şi-a auzit toate păcatele pe care le săvârşise din copilărie şi
scăpase din vedere să le spună la spovedanie, ori le uitase, ori nu
le cunoscuse ca păcate. Duhurile rele strigau la el, osândindu-l
necruţător ... Toate cele câte le făcuse în toate zilele vieţii lui şi
nu purtase de grijă să le mărturisească şi multe câte nu le
cunoscuse că sunt păcate, toate acelea erau acum rostite cu
strigăt mare către el, cu cuvinte înfricoşătoare. În acelaşi chip,
duhurile cele rele adevereau patimile, osândind şi purtând
mărturie, numind ceasul şi locul pentru fiecare păcat, au adus
mărturiile pentru faptele cele rele ... Şi astfel, pentru toate
păcatele lui adunate şi socotite, vrăjmaşii aceia de demult au
hotărât că este vinovat şi l-au tras fără milă la judecata lor.
Pe de altă parte,” a zis el, „puţinele fapte bune, lipsite de
însemnătate, pe care le-am spus, au vorbit cu nevrednicie şi
neputincios în apărarea mea ... Iar îngerii, în iubirea lor fără de
margini, m-au apărat şi m-au sprijinit, în vreme ce faptele cele
bune, mult sporite, mi s-au părut cu mult mai mari şi mai
minunate decât dacă s-ar fi săvârşit numai cu puterile mele.”16
4. O experienţă a vămilor din zilele noastre
Răspunsul obişnuit al unui om „luminat” din vremurile
moderne, atunci când a întâlnit vămile după „moartea clinică”
(care a durat 36 de ore), poate fi văzut în cartea pomenită mai
sus, „De necrezut pentru mulţi dar de fapt o întâmplare
adevărată”. Luându-mă de braţe, îngerii m-au dus în stradă,
chiar prin peretele salonului de la spital. Se întunecase deja.
Zăpada cădea liniştit în fulgi mari. Vedeam tot ce era în jurul
meu dar nu puteam simţi frigul, şi în general diferenţa dintre
temperatura din cameră şi cea de afară. Era limpede că aceste
lucruri nu mai aveau nici o însemnătate pentru trupul meu care
era schimbat. Am început să urcăm repede. Şi din înălţimea la
care ne ridicaserăm, cuprinsul se lărgea tot mai mult şi se arăta
16 Scrisorile Sf. Bonifatie, tr. De Ephraim Emerton, Octogon Books, New York, 1973,
pag. 25-27.
93
înaintea ochilor noştri, făcându-se necuprins, aducându-mi
înfricoşare, dându-mi seama că eram un nimic în acel pustiu
nesfârşit ...
Mintea mea nu pricepea atunci ce este timpul, şi nu ştiu cât
a durat urcuşul nostru, că la un moment dat am auzit, ca venind
de undeva, la început o gălăgie nedesluşită, mai apoi ţipete şi un
râs zgomotos al unor fiinţe urâcioase, care se apropiau de noi
grabnic.
Duhurile rele! - am înţeles îndată şi am socotit aceasta
neobişnuit de repede, iuţime ce venea din spaima pe care o
trăiam în ceasul acela, pe care nu o mai cunoscusem niciodată,
mai înainte. Duhurile rele! O, ce dureros era! Cât de mult aş fi
râs din toată inima la toate astea, doar cu puţine zile în urmă!
Chiar acum câteva ore, povestirea cuiva ar fi stârnit în mine
aceeaşi purtare, nu pentru că acela ar fi văzut duhuri rele cu
ochii săi, ci doar pentru că credea în existenţa acelor duhuri ca
fiind ceva foarte adevărat! Aşa cum era potrivit pentru un om
’învăţat’ de la sfârşitul sec. al XIX-lea, am socotit că astfel de
credinţe erau aplecări nebuneşti, patimi în fiinţa omenească, şi
de aceea nici măcar cuvântul nu avea pentru mine semnificaţia
vreunui nume, ci a unui termen care definea o noţiune abstractă
oarecare. Şi îndată această ’noţiune’ de până acum, mi s-a arătat
ca ceva foarte viu! ...
Împresurându-ne din toate părţile, cu ţipete şi cu gălăgie
mare, duhurile cele rele au cerut să le fiu dat lor. Au încercat să
mă apuce şi să mă scoată de la îngeri, dar n-au izbutit să facă
asta. În mijlocul urletelor lor de neînchipuit şi la fel de
potrivnice auzului, cum era şi priveliştea aceea pentru mine, au
ajuns uneori la urechile mele cuvinte şi grăiri de ale lor. ’Este al
nostru: s-a lepădat de Dumnezeu’ - au strigat îndată cu toţii, şi
ne-au lovit cu o asemenea îndrăzneală că pentru o clipă frica
mi-a îngheţat curgerea gândurilor. ’E minciună! Nu este
adevărat!’ - am vrut să strig, venindu-mi în sine; dar o aducere
aminte binevoitoare mi-a legat limba. Într-un chip necunoscut
94
mie, mi-am amintit îndată de o întâmplare scurtă şi lipsită de
însemnătate, care făcea parte dintr-o perioadă îndepărtată a
tinereţii mele care, se pare că eu n-aş fi fost în stare cu nici un
chip să mi-o amintesc singur.”
Aici autorul istoriseşte o întâmplare din anii de şcoală:
Odată, într-o discuţie filosofică, aşa cum obişnuiesc studenţii,
unul dintre camarazi şi-a spus părerea: „De ce trebuie să cred?
Şi, este imposibil ca Dumnezeu să existe?” La aceasta autorul a
răspuns: „Poate că nu există.” Acum, vădit de dracii care-l
acuzau, autorul îşi aminteşte:
„Această grăire era în deplinul înţeles al cuvântului o
’afirmaţie neîntemeiată’: părerea fără judecată a prietenului meu
n-ar fi putut stârni în mine îndoiala cu privire la existenţa lui
Dumnezeu. Nu ascultasem în chip deosebit ce spusese el - şi
acum mi-a atras atenţia că această afirmaţie neîntemeiată a mea
nu dispăruse fără să lase o urmă în văzduh. A trebuit să mă
îndreptăţesc, să mă apăr de acuza care fusese îndreptată
împotriva mea, şi în chipul acesta, cele ce sunt spuse în Noul
Testament s-au adeverit: Cu adevărat trebuie să dăm socoteală
pentru toate cuvintele noastre nesocotite, dacă nu prin voia lui
Dumnezeu, care vede ascunzişurile din inima omului, atunci
prin mânia vrăjmaşului mântuirii.
Acuza aceasta a fost de bună seamă, mărturia cea mai
temeinică pe care au adus-o duhurile cele rele spre pierzarea
mea. Acelea păreau să prindă puteri noi pentru a mă lovi, şi
acum s-au îndreptat spre noi cu strigăte mânioase,
împiedicându-ne să mergem mai departe.
Mi-am amintit o rugăciune şi am început să mă rog,
chemând în ajutor pe sfinţii ai căror nume le cunoşteam şi care
îmi veneau în minte. Dar aceasta nu i-a înfricoşat pe vrăjmaşii
mei. Creştin numai cu numele, sărman neştiutor, se pare că
pentru prima oară în viaţa mea, mi-am adus aminte de cea care
este numită Mijlocitoarea creştinilor.
Şi este limpede că strigarea mea a fost atât de aprinsă, atunci
95
când sufletul meu era cuprins de spaimă, căci, numai ce mi-am
amintit şi am rostit numele ei, când, deodată, s-a ivit o ceaţă
albă între noi şi duhuri, care, îndată a început să cuprindă
laolaltă mulţimea cea urâcioasă a duhurilor rele. Ceaţa le-a
ascuns de la ochii mei mai înainte ca ele să fugă dinaintea feţei
noastre. Vorbirea lor gălăgioasă s-a mai auzit multă vreme, dar
cu cât auzirea lor scădea treptat, mi-am putut da seama că
urmărirea cea cumplită fusese dată uitării.”17
5. Experienţele vămilor trăite înainte de moarte
Astfel, se poate vedea din numeroase exemple, cât este de
nelipsită pentru suflet experienţa întâlnirii cu dracii vămilor
văzduhului după moarte. Totuşi, această experienţă trăită nu se
mărgineşte numai la cele ce se petrec după moarte. Am văzut
mai sus că experienţa vămilor pe care a avut-o Sf. Antonie cel
Mare a fost o experienţă „în afara trupului”, pe când se afla la
rugăciune. La fel şi Sf. Ioan Scărarul povesteşte o întâmplare
petrecută cu un călugăr înainte de moartea sa.
„Cu o zi înainte de moarte, a intrat în extaz şi, cu ochii
deschişi, a privit în stânga şi în dreapta patului său şi, ca şi cum
ar fi fost chemat de cineva să dea socoteală, a strigat în auzul
tuturor celor de faţă şi a zis: ’Da, este adevărat; dar pentru aceea
am postit mulţi ani.’ Şi apoi iarăşi: ’Da, este foarte adevărat, dar
am vărsat lacrimi pentru aceea şi le-am slujit fraţilor.’ Şi iarăşi:
’Nu, voi mă defăimaţi.’ Şi uneori mai spunea: ’Da, este
adevărat. Da, nu ştiu ce să spun despre asta. Dar Dumnezeu este
milostiv.’ Şi era cu adevărat o privelişte cumplită şi
înfricoşătoare - această chinuire nevăzută şi nemiloasă. Dar cel
mai cumplit a fost că era osândit pentru cele ce nu le făcuse. Ce
uimitor! Despre câteva dintre păcatele sale, pustnicul a zis: ’Nu
ştiu ce să spun despre asta’, deşi fusese călugăr vreme de
aproape patruzeci de ani şi avusese darul lacrimilor ... Şi în
17 “De necrezut pentru mulţi dar de fapt o întâmplare adevărată”, în Orthodox Life,
iulie-august, 1976.
96
vreme ce era astfel chemat să dea socoteală, era scos din trup,
lăsându-ne fără să cunoaştem cum a fost judecata, ori sfârşitul,
ori osânda, ori cum s-a sfârşit judecata.”18
Într-adevăr, întâlnirea cu vămile după moarte este doar
partea hotărâtoare şi ultima, a războiului întreg, purtat de
sufletul fiecărui creştin de-a lungul tuturor zilelor vieţii sale.
Episcopul Ignatie scrie: „Aşa cum învierea sufletului creştin din
moartea păcatului se săvârşeşte pe tot parcursul vieţii, tot aşa se
săvârşeşte în chip mistic, aici pe pământ, cercetarea sufletului de
către puterile văzduhului, să vadă de s-a înrobit lor, ori de s-a
slobozit de ele; la călătoria prin văzduh (după moarte) această
slobozire ori înrobire se pune doar întru lucrare (vol. III, pag.
159). Unii sfinţi, cum ar fi Sf. Macarie cel Mare - a cărui trecere
prin vămi a fost văzută de câţiva ucenici ai săi - trec printre
vameşii draci fără să fie opriţi pe cale, pentru că deja s-au luptat
cu ei şi au câştigat războiul din timpul vieţii. Iată întâmplarea
din viaţa sa:
„Când Sfântului Macarie i s-a apropiat sfârşitul, heruvimul
care era îngerul său păzitor, însoţit de o mulţime de sălăşluitori
ai cerului, au venit să-i întâmpine sufletul. Împreună cu cetele de
îngeri au mai coborât grupuri de apostoli, prooroci, mucenici,
ierarhi, călugări şi cei drepţi. Dracii s-au aşezat în şiruri şi
grupuri în vămi pentru a vedea trecerea sufletului celui purtător
de Dumnezeu. Sufletul său a pornit suişul. Stând departe de el,
duhurile întunericului au strigat din vămile lor: ’O, Macarie, de
câtă slavă te-ai învrednicit!’ Smeritul bărbat le-a răspuns: ’Nu!
Încă mă tem, fiindcă nu ştiu dacă toate cele ce am făcut sunt
bune.’ Între timp, el urca cu repeziciune spre cer. De la vămile
aşezate pe suişuri mai înalte, puterile văzduhului au strigat
iarăşi: ’Chiar aşa! Ne-ai scăpat, Macarie.’ ’Nu, a răspuns el. Mai
am de străbătut o cale.’ Când el ajunsese deja la porţile raiului,
aceia au strigat tânguindu-se de răutate şi de pizmă: ’Chiar aşa!
18 Scara urcuşului dumnezeiesc, trad. De Arhimandrit Lazarus Moore, Eastern
Orthodox Books, 1977, pag. 120-121.
97
Ne-ai scăpat, Macarie!’ El a răspuns: ’Fiind păzit de puterea lui
Hristos al meu, am scăpat de vicleniile voastre!’” (Pateric).
„Marii sfinţi ai lui Dumnezeu trec cu mare uşurinţă printre
străjile văzduhului care sunt în paza puterilor întunericului,
pentru că de-a lungul vieţii lor pământeşti ei intră în luptă
neîntinată cu ele, şi câştigând biruinţa asupra lor, agonisesc în
adâncul inimii lor slobozenie desăvârşită faţă de păcat, ajung
templu şi locaş al Duhului Sfânt, făcând sălaşul minţii lor
nepotrivit pentru îngerii căzuţi” (Episcopul Ignatie op. cit. Vol.
III, pag. 158-159).
6. Judecata particulară
În teologia dogmatică ortodoxă, trecerea prin vămile
văzduhului este o parte a judecăţii particulare, prin mijlocirea
căreia se hotărăşte soarta sufletului până la judecata cea de
obşte. Atât judecata particulară, cât şi judecata cea de obşte sunt
săvârşite de către îngeri, care slujesc drept lucrători ai dreptăţii
lui Dumnezeu: La sfârşitul veacurilor vor ieşi îngerii şi vor
despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi şi îi vor arunca în
cuptorul cel de foc (Matei 13, 49).
Creştinii ortodocşi au o şansă bună prin învăţătura despre
vămile văzduhului şi judecata particulară care este înfăţişată
limpede în numeroase scrieri Patristice şi în Vieţile sfinţilor, dar
de fapt orice om care va cugeta cu atenţie numai la Sf. Scriptură,
va ajunge la aceeaşi socotinţă. Astfel, evanghelistul protestant
Billy Graham, scrie în cartea sa cu privire la îngeri: „În clipa
morţii, sufletul iese din trup şi umblă prin aer. Dar Scriptura ne
învaţă că acolo stă la pândă diavolul. Este ’stăpânitorul puterii
văzduhului’ (Efeseni 2, 2). Dacă ochii înţelegerii noastre s-ar
deschide, probabil că am vedea văzduhul plin de draci, vrăjmaşii
lui Hristos. Dacă satan a putut să-l facă pe îngerul lui Daniel să
zăbovească trei săptămâni ca să-şi împlinească menirea sa pe
pământ, ne putem închipui împotrivirea pe care o poate
întâmpina un creştin la moarte ... Clipa morţii este ultimul prilej
98
al lui satan în care să-l lovească pe adevăratul credincios; dar
Dumnezeu Şi-a trimis îngerii ca să ne păzească la vremea
aceea.”19
7. Vămile: o piatră de încercare a adevăratei experienţe
de după moarte
Tot ce s-a arătat în acest capitol este, de bună seamă, altceva
decât „revederile rapide ale faptelor trecute” (flashbacks) ale
vieţii, care sunt povestite astăzi atât de des în experienţele trăite
„după moarte”. Acestea din urmă - care se arată adesea şi înainte
de moarte - nu au nimic de la Dumnezeu, nu au nici o legătură
cu judecata. Se pare că acestea sunt mai degrabă o experienţă
psihologică, o revedere a vieţii cuiva dimpreună cu cercetarea
conştiinţei proprii. Lipsa judecăţii şi chiar „simţul umorului” pe
care mulţi au observat-o în fiinţa nevăzută, care stă de faţă la
„revederile rapide ale faptelor trecute”, reprezintă, mai înainte
de toate, o oglindire a cumplitei lipse de preţuire pe care o au
majoritatea oamenilor din lumea apuseană, cu privire la viaţă şi
moarte. Şi de aceea chiar şi hinduşii din India cea „înapoiată” au
experienţe ale morţii mai înfricoşătoare decât majoritatea celor
din apus: chiar fără luminarea adevărată a creştinismului, ei au
păstrat o purtare mai curată faţă de viaţă decât o au majoritatea
oamenilor din apusul uşor „post-creştin”.
Trecerea prin vămi - care este un fel de piatră de încercare a
experienţei adevărate de după moarte - nu este deloc înfăţişată în
experienţele trăite astăzi, şi pricina pentru această situaţie nu
trebuie să o căutăm departe. Din multe semne - lipsa îngerilor
care vin să ia sufletul, lipsa judecăţii, uşurătatea multor istorisiri,
chiar şi scurtimea timpului în care are loc experienţa (de obicei
cinci până la zece minute, în comparaţie cu o vreme de câteva
ceasuri până la câteva zile, în întâmplările Vieţilor sfinţilor şi în
alte izvoare ortodoxe) - este limpede că experienţele de astăzi,
19 Billy Graham, Îngerii vestitori tainici ai lui Dumnezeu, Doubleday, New York,
1975, pag. 150-151.
99
deşi uneori sunt foarte uimitoare şi nu se pot desluşi prin nici o
lege firească cunoscută de ştiinţa medicală, nu sunt foarte
adânci. Dacă acestea sunt experienţe adevărate ale morţii, atunci
ele presupun doar începutul călătoriei sufletului după moarte.
Ele au loc înaintea morţii, cum ar fi, înaintea hotărârii lui
Dumnezeu pentru ca sufletul să rămână dezlegat de trup (care se
arată prin venirea îngerilor după suflet), în vreme ce, în
experienţele de astăzi, mai există o cale pentru suflet de a se
întoarce în trup prin mijloace fireşti.
Oricum, ne mai rămâne să lămurim bine experienţele care
sunt trăite astăzi. Ce sunt aceste privelişti frumoase care se văd
adesea? Unde se află această cetate „cerească” care se vede? Ce
este tot acest sălaş „din afara trupului” cu care se intră în
legătură astăzi fără nici o tăgadă?
Răspunsul la aceste întrebări se poate găsi prin cercetarea
literaturii care se deosebeşte de izvoarele ortodoxe pomenite mai
sus - literatură care se bazează şi pe experienţă personală, şi este
cu mult mai complexă în observaţii şi concluzii decât
experienţele de astăzi de „după moarte”. Către această literatură
se îndreaptă Dr. Moody şi alţi cercetători, şi în aceasta găsesc ei
într-adevăr asemănări importante cu acele cazuri clinice care au
aprins în zilele noastre interesul pentru viaţa de după moarte.
8. Învăţătura episcopului Teofan Zăvorâtul
despre vămile văzduhului
Episcopul Ignatie Brianceaninov a fost apărătorul de frunte
al învăţăturii ortodoxe despre vămile văzduhului, din Rusia
secolului al XIX-lea, când necredincioşii şi moderniştii începeau
deja să o ia în râs. Dar nici Episcopul Teofan Zăvorâtul nu a fost
un apărător mai puţin hotărât al acestei învăţături, pe care a
socotit-o ca parte a învăţăturii ortodoxe despre războiul nevăzut
sau a luptei duhovniceşti împotriva dracilor. Iată ce spune el
despre vămi, în comentariul său la versetul 80 al Psalmului 118:
Să fie inima mea fără prihană întru îndreptările Tale, ca să nu
100
mă ruşinez .
„Proorocul nu spune cum şi unde ’să nu se facă omul de
ruşine’. Cel mai bine ’să nu se facă de ruşine’ la vremea
războaielor lăuntrice ...
Cel de al doilea moment când nu trebuie să se facă de ruşine
este în ceasul morţii şi la trecerea prin vămi. Oricât de nesocotită
poate să li pară ’oamenilor informaţi’ ideea vămilor, nu-i va
scăpa de trecerea prin ele. Ce caută vameşii la cei care trec prin
vămi? Ei caută să vadă dacă oamenii au ceva din cele ce sunt ale
lor. Care sunt lucrurile lor? Patimile. De aceea, în omul a cărui
inimă este curată şi este străină de patimi, vameşii nu pot afla
nimic pentru care să pornească războiul; dimpotrivă, însuşirile
potrivnice îi vor lovi ca săgeţile fulgerului. La aceasta, cel care
are mai puţină învăţătură ar spune următoarele: Vămile sunt
înfricoşătoare. Dar este posibil ca dracii, în loc să arate ceva
înfricoşător, să arate ceva atrăgător. În trecerea prin vămi, una
după alta, dracii ar putea arăta ceva înşelător şi atrăgător,
potrivit feluritelor feluri de patimi. Când, de-a lungul vieţii
pământeşti, patimile au fost alungate din inimă, şi faptele cele
bune au fost sădite şi li s-au împotrivit acelora, atunci nu mai are
nici o însemnătate ce lucru atrăgător i se arată sufletului, căci el
nu va arăta nici o slăbiciune faţă de lucrul acela, şi îşi întoarce
faţa de la el cu scârbă. Dar, atunci când inima nu s-a curăţat,
sufletul va alerga către patima pentru care inima are cea mai
mare slăbiciune; şi dracii îl vor lua ca pe un prieten, şi după
aceea ei ştiu unde să îl aşeze. De aceea, este foarte problematic,
ca un suflet, atâta vreme cât mai rămân în el slăbiciuni pentru
lucrurile vreunei patimi, să nu se facă de ruşine la vămi. Fiind
făcut de ruşine aici, înseamnă că sufletul este aruncat în iad.
Dar hotărârea definitivă de a fi ruşinat se va da la Judecata
de Apoi, înaintea Judecătorului Atoatevăzător ...”20
20 Psalm 118, tâlcuit de Episcopul Teofan, Moscova, 1891, retipărit la Jordanville,
1976, pag. 189-290; vezi rezumatul tipărit de New Diveevo Convent, Spring Valley,
N. Y., 1978, pag. 24.
101
102
CAPITOLUL VII
Experienţele „din afara trupului”
în literatura ocultă
ERCETĂTORII experienţelor trăite „după moarte” din
zilele noastre, se îndreaptă aproape în întregime către
desluşirea acestora, către acel fel de literatură care pretinde că se
bizuie pe experienţa trăită în „afara trupului”: literatura ocultă de
veacuri, din Cărţile morţilor, egipteană şi tibetană, până la
îniţiatorii şi maeştrii oculţi din zilele noastre. Pe de altă parte,
nici măcar unul dintre aceşti cercetători nu dau atenţie
învăţăturii creştine despre viaţa de după moarte sau izvoarelor
scripturistice ori patristice pe care se bazează. Ce înseamnă
aceasta?
Pricina este una simplă: învăţătura creştină vine din
descoperirea lui Dumnezeu către om despre soarta sufletului
după moarte, şi se apleacă mai ales asupra ultimei stări a
sufletului după moarte şi zăboveşte mai ales asupra celei din
urmă stări a sufletului în rai sau în iad. De vreme ce există şi o
bogată literatură creştină, care ne arată ce se întâmplă cu sufletul
după moarte, bazată pe experienţele de după moarte şi în afara
trupului, ale celor care le-au trăit şi le-au istorisit (aşa cum au
fost arătate în capitolul anterior despre „vămi”), această
literatură, de bună seamă, are o însemnătate mai mică, în
comparaţie cu învăţătura creştină de bază, despre starea
sufletului de la sfârşitul vieţii pământeşti. Literatura bazată pe
experienţa creştină este de folos mai ales pentru a lămuri şi a
înflăcăra esenţa învăţăturii creştine.
Cu toate acestea, în literatura ocultă, situaţia este răsturnată.
C
103
Cea mai importantă este experienţa sufletului din „afara
trupului”, în vreme ce ultima stare a sufletului este de obicei
lăsată neclară sau deschisă părerilor şi socotinţei personale,
bazate pe aceste experienţe. Cercetătorii de astăzi sunt atraşi cu
mult mai lesne de experienţele scriitorilor oculţi (care par să
aibă putinţa, cel puţin într-o oarecare măsură, de a cerceta
„ştiinţific”) decât de învăţătura creştină, pentru care se cuvine cu
adevărat trăirea credinţei şi nădăjduirea şi umblarea pe o cale
duhovnicească potrivită cu învăţătura.
În acest capitol vom încerca să desluşim unele dintre
greşelile acestei socotinţe, care nu-i atât de „obiectivă” pe cât li
se pare unora, şi dă prilejul unei aprecieri a experienţelor oculte
„din afara trupului”, prin credinţa creştinismului ortodox. Pentru
a face aceasta, trebuie să prezentăm literatura ocultă pe care o
folosesc unii cercetători de astăzi, pentru a lămuri experienţele
de „după moarte”.
1.Cartea tibetană a morţilor
Cartea tibetană a morţilor21 este o carte budistă din sec. al
VIII-lea, care mărturiseşte despre tradiţia pre-budistă dintr-o
vreme cu mult mai timpurie. Titlul tibetan al cărţii este
„Eliberarea prin auz după moarte”, şi este prezentată de către
editorul englez ca „un manual mistic pentru călăuzirea prin
cealaltă lume, care este plină de multe închipuiri şi sălaşuri”
(pag. 2). Cartea este citită lângă trupul noului răposat pentru
ajutorul sufletului, pentru că, aşa cum spune chiar textul, „în
ceasul morţii se ivesc multe închipuiri înşelătoare” (pag. 151).
Acestea, aşa cum spune editorul, „nu sunt vederi ale realităţii, ci
nimic mai mult decât ... (propriile) porniri ale minţii, care au luat
chip întrupat (pag. 31). În etapele mai târzii de 49 de zile ale
experienţelor de „după moarte”, care sunt prezentate în carte, se
află vedenii atât ale zeităţilor „paşnice” cât şi ale celor
21 Cartea tibetană a morţilor, editată de W. Y. Evans-Wentz, Oxford University
Press, Paperback ed., 1960.
104
„mânioase” - toate acestea sunt socotite înşelătoare, după
doctrina budistă. (Vom arăta mai jos, în cercetarea firii acestui
tărâm, de ce aceste vedenii sunt cu adevărat în mare măsură
înşelătoare.) Sfârşitul acestui întreg fenomen este căderea, în
sfârşit, a sufletului într-o „reîncarnare” (despre care, de
asemenea, se va vorbi mai jos), pe care teoria budistă o socoteşte
ca pe un rău care trebuie ocolit prin iniţiere budistă. Dr. C. G.
Jung, vorbind despre această carte, crede că aceste vedenii sunt
foarte asemănătoare înfăţişării lumii de după moarte din
literatura spiritistă a occidentului modern - amândouă „dau o
impresie urâtă despre întreaga deşertăciune şi banalitate a
comunicărilor din „lumea duhurilor” (pag. 11).
Sub două aspecte, sunt asemănări de netăgăduit între
„Cartea tibetană a morţilor” şi experienţele trăite astăzi de
oameni, iar acest lucru explică interesul Dr. Moody şi al altor
cercetători pentru această carte. Mai întâi experienţa „din afara
trupului” care se trăieşte în primele clipe ale morţii este în
general aceeaşi ca aceea istorisită în experienţele de astăzi (la fel
ca în literatura ortodoxă): sufletul răposatului se arată ca un
„trup strălucitor iluzoriu” care poate fi văzut de către alte fiinţe
cu fire asemănătoare, dar nu de către oamenii trupeşti. La
început sufletul nu ştie dacă este viu sau mort. El vede oamenii
din jurul trupului său, aude tânguirile celor de faţă, şi are toate
însuşirile simţurilor. Are mişcări libere şi poate trece prin
obiecte tari (pag. 98-100, 156-160). În al doilea rând, „în clipa
morţii se vede strălucirea clară a unei lumini,” (pag. 89), pe care
cercetătorii de astăzi o numesc „fiinţa de lumină”, şi care este
descrisă de mulţi oameni.
Nu-i nici o pricină de îndoială că ceea ce se arată în Cartea
tibetană a morţilor se bazează pe experienţa trăită „în afara
trupului”. Dar vom vedea mai jos că starea adevărată de după
moarte este doar una dintre aceste experienţe, şi trebuie să ne
ferim să credem că orice experienţă „din afara trupului” este o
descoperire a celor ce se întâmplă cu adevărat cu sufletul după
105
moarte. Experienţele mediumurilor din apus pot fi de asemenea
adevărate; dar ele, de bună seamă, nu transmit veşti adevărate de
la morţi, aşa cum pretind ei. Este o asemănare între Cartea
tibetană a morţilor şi Cartea egipteană a morţilor ,22 care este cu
mult mai timpurie. Cea din urmă prezintă sufletul după moarte
ca suferind multe schimbări şi întâlnindu-se cu mulţi „zei”. Nu
există nici o tradiţie vie a tălmăcirii acestei cărţi, oricum, chiar şi
fără aceasta, cititorul modern poate să ghicească ceva din
simbolismul ei. Potrivit acestei cărţi, răposatul ia pe rând chipul
unei rândunele, al unui şoim de aur, al unui şarpe cu picioare de
om, al unui crocodil, al unei flori de lotus, etc., şi întâlneşte
„zei” neobişnuiţi şi fiinţe din alte lumi (cele „Patru maimuţe
sfinte”, zeiţa hipopotam, felurite zeităţi cu capete de câini,
şacali, maimuţe, păsări, etc.) Experienţele plăsmuite şi încâlcite
ale împărăţiei de „după moarte”, aşa cum sunt înfăţişate în
această carte, se află într-un contrast puternic cu claritatea şi
simplitatea experienţelor creştine. Deşi poate că se bazează pe
experienţe adevărate din „afara trupului”, această carte este la fel
de plină de vedenii înşelătoare ca şi Cartea tibetană a morţilor şi
de bună seamă, nu poate fi socotită ca o prezentare adevărată a
stării sufletului după moarte.
2. Scrierile lui Emanuel Swedenborg
Un alt text ocult pe care îl cercetează cercetătorii, poate fi
înţeles mai bine, pentru că este din vremurile noastre moderne.
Este de mentalitate apuseană, şi se vede că este creştin. Scrierile
vizionarului Emanuel Swedenborg (1688-1772) prezintă vedenii
dintr-o altă lume, care au început să i se arate la mijlocul vieţii.
Înainte de a începe să aibă vedenii, el era un intelectual obişnuit
din Europa veacului al XVIII-lea, care cunoştea curent multe
limbi. Erudit, om de ştiinţă şi inventator, activ în viaţa publică,
ca reprezentant oficial al industriei miniere suedeze şi membru
al Casei aristocraţilor - pe scurt, era un „om universal” de la
22 Cartea morţilor, tr. de E. A. Wallis Budge, Bell Publishing Co., N. Y., 1960.
106
începutul veacului ştiinţei, când încă mai era cu putinţă ca un
om să stăpânească aproape toate cunoştinţele veacului său. A
scris cam 150 de lucrări ştiinţifice, unele dintre ele (cum ar fi
tratatul de anatomie în 4 volume, Creierul ), depăşind cu mult
veacul său.
Când avea 56 de ani, şi-a îndreptat atenţia către lumea cea
nevăzută, şi în ultimii 25 de ani ai vieţii sale, a scris un număr
mare de lucrări religioase, înfăţişând raiul, iadul, îngerii şi
duhurile - toate având ca temelie experienţa sa personală.
El descrie locurile nevăzute ca fiind foarte deosebite de cele
pământeşti; totuşi, acestea se află în armonie cu descrierile
majorităţii cărţilor oculte. Când moare un om, potrivit relatării
lui Swedenborg, el intră în „lumea duhurilor”, care se află la
jumătatea drumului dintre rai şi iad.23 Deşi este lumea duhurilor,
şi nu este materială, este foarte asemănătoare cu lumea
materială, că omul nici nu ştie la început că a murit (461); el are
acelaşi fel de „trup” şi însuşiri ale simţurilor, ca atunci când se
afla în trup omenesc. În clipa morţii se vede lumină - ceva
strălucitor şi nedesluşit (450) - şi are loc „trecerea în revistă” a
vieţii omului cu toate faptele lui cele bune şi cele rele. Îşi
întâlneşte prietenii şi cunoştinţele din această lume (494); şi
pentru o vreme continuă o existenţă foarte asemănătoare celei pe
care a avut-o pe pământ, în afară de faptul că toate cele de acolo
sunt cu mult mai „lăuntrice”. Omul este atras de acele lucruri şi
persoane faţă de care simte iubire, şi realitatea este hotărâtă de
gânduri - de îndată ce se gândeşte la o persoană iubită, acea
persoană se arată ca şi cum ar fi fost chemată (494). De îndată ce
cineva se obişnuieşte cu această lume a duhurilor, acela află de
la prieteni despre rai şi despre iad, şi este purtat în diferite cetăţi,
grădini şi parcuri (495).
În această „lume a duhurilor” care este mijlocitoare, sufletul
23 Emanuel Swedenborg, Rai şi iad, tr. de George F. Dole, Swedenborg Foundation,
Inc., N. Y. 1976, secţiunea 421; secţiunile din paranteze din textul de mai sus sunt
toate din această carte.
107
este „pregătit” pentru rai printr-un proces de învăţare care
durează de la câteva zile până la un an (498). Dar şi „raiul”, aşa
cum este înfăţişat de Swedenborg, nu este prea deosebit de
„lumea duhurilor”, şi amândouă seamănă foarte mult cu
pământul (171). Sunt curţi şi săli publice ca şi pe pământ,
parcuri şi grădini, case şi dormitoare pentru „îngeri” cu multe
schimburi de haine pentru ei. Sunt guverne, şi legi, şi tribunale
de judecată - toate, de bună seamă, mai „duhovniceşti” decât pe
pământ. Sunt biserici şi slujbe bisericeşti cu preoţi care oficiază
slujbe şi care se tulbură dacă cineva din clerul bisericesc se
împotriveşte. Sunt căsătorii, şcoli, creşterea şi educarea copiilor,
viaţă publică - pe scurt, aproape toate cele ce se găsesc pe
pământ, care pot fi „duhovniceşti”. Swedenborg a stat de vorbă
cu mulţi „îngeri” din cer (el credea că toţi aceia erau suflete ale
morţilor), dar şi cu locuitorii necunoscuţi de pe Mercur, Jupiter,
şi de pe alte planete; el a vorbit cu Martin Luther în „cer” şi l-a
convertit la credinţa sa, dar nu a izbutit să-l lămurească pe
Calvin să nu mai creadă în predestinare. „Iadul” este descris ca
un loc foarte asemănător pământului, unde locuitorii sunt plini
de dragoste de sine şi lucrări diavoleşti.
Se poate înţelege cu uşurinţă de ce Swedenborg a fost ocolit
de cei mai mulţi dintre contemporanii săi şi socotit nebun, şi de
ce până de curând, vedeniile sale rareori au fost luate în serios.
Totuşi, unii oameni au recunoscut întotdeauna că el a fost în
legătură reală cu lumea nevăzută, căci avea vedenii foarte
neobişnuite: contemporanul său mai tânăr, filosoful german
Immanuel Kant, unul dintre cei mai de seamă întemeietori ai
filosofiei moderne, l-a luat în serios şi a crezut în cele câteva
exemple de clarviziune ale lui Swedenborg, care au fost
cunoscute în toată Europa; şi filosoful american Emerson, în
lungul său eseu despre el, din Oameni reprezentativi l-a numit
„unul dintre uriaşii literaturii, care nu poate fi asemănat cu
învăţaţii obişnuiţi ai tuturor colegiilor”. De bună seamă, astăzi,
renaşterea interesului pentru ocultism l-a adus în faţă ca pe un
108
„mistic” şi „prooroc”, fără nici o legătură cu creştinismul
dogmatic, şi mai ales cercetările experienţelor care au avut loc
„după moarte” prezintă asemănări de seamă între constatările lor
şi descrierea lui din primele clipe de după moarte.
Este posibil ca Swedenborg să fi fost în legătură cu duhuri
nevăzute şi să fi primit de la ele „descoperiri”. Dacă vom
cerceta chipul în care a primit el aceste „descoperiri”, vom
vedea care este sălaşul adevărat în care sălăşluiesc aceste
duhuri.
Istoricul legăturilor lui Swedenborg cu duhurile nevăzute -
pe care le-a aşezat în scris cu însemnate amănunte în
voluminoasele sale Jurnal al viselor şi Jurnal spiritual (2300 de
pagini) - dezvăluie în chip lămurit toate însuşirile celui care
intră în legătură cu dracii văzduhului, aşa cum a arătat şi
episcopul Ignatie. Din copilărie, Swedenborg a practicat un fel
de meditaţie, care cuprinde relaxarea şi concentrarea intensă. Cu
vremea, el a început să vadă o limbă de foc în timpul meditaţiei,
pe care a primit-o cu încredere şi a socotit-o ca pe un semn de
„încuviinţare” a părerilor sale. Aceasta l-a pregătit pentru
deschiderea vorbirii cu duhurile. Mai târziu, a început să aibă
vise cu Hristos şi a fost primit într-o societate de „nemuritori” şi
treptat a început să fie conştient de prezenţa „duhurilor” din
jurul său. În cele din urmă, duhurile au început să i se arate în
stare de veghe. Prima dintre aceste experienţe din urmă, s-a ivit
pe când călătorea prin Londra: Într-o noapte, după ce a mâncat
prea mult, pe neaşteptate, a văzut negru înaintea ochilor şi
reptile târâtoare pe podea, şi apoi un om care stătea în colţul
camerei şi spunea doar atât: „Nu mânca atât de mult” şi s-a făcut
nevăzut în întuneric. Deşi s-a speriat de această arătare, a crezut
în ea ca în ceva „bun” pentru că i-a dat un sfat „cu bun simţ”.
Apoi, după cum a povestit el, „în timpul aceleiaşi nopţi, acelaşi
om s-a arătat din nou, dar de data aceasta nu m-am speriat.
Atunci acela a spus că este Domnul Dumnezeu ziditorul lumii şi
Mântuitorul, şi că mă alesese pe mine ca să le lămuresc
109
oamenilor înţelesul duhovnicesc al Scripturii, şi că el însuşi mă
va lămuri ce voi scrie despre acest subiect. Chiar în noaptea
aceea, mi-au fost deschise lumile duhurilor, raiul şi iadul, aşa
încât m-am lămurit pe deplin de adevărul lor ... După aceea, de
multe ori pe zi, Domnul îmi deschidea ochii trupeşti, astfel
încât, în miezul zilei, puteam vedea lumea cealaltă, şi când eram
foarte treaz, puteam să vorbesc cu îngerii şi cu duhurile”.24
Este destul de limpede din această descriere, că Swedenborg
a fost deschis legăturii cu sălaşul din văzduh al duhurilor căzute,
şi că toate descoperirile sale de mai târziu au venit din această
sursă. „Raiul” şi „iadul” pe care le-a văzut, erau şi ele părţi ale
acestui sălaş din văzduh, şi „descoperirile” pe care le-a lăsat în
scris, sunt o descriere a înşelărilor sale despre acest sălaş, pe
care duhurile cele căzute le plăsmuiesc adesea pentru cei
necunoscători, având în vedere scopurile lor. O privire spre altă
literatură ocultă ne va arăta mai multe dintre însuşirile acestui
sălaş.
3. „Planul astral” al teosofiei
Teosofia secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, care este un
amestec de idei oculte occidentale şi orientale, ne învaţă în
amănunt despre acest sălaş aerial, care este văzut ca fiind
alcătuit dintr-un număr de „planuri astrale”. („Astral”,
însemnând „de stele”, este un termen închipuit pentru a se referi
la cele ce se află „deasupra pământescului”.) Potrivit unui
rezumat al acestei doctrine, „planurile (astrale) cuprind
sălaşurile tuturor duhurilor nemateriale, locul unde lucrează zeii
şi dracii, locul în care sălăşluiesc chipurile-gând, tărâmul locuit
de duhurile aeriale şi de alte elemente, şi felurime de raiuri şi
iaduri cu cetele lor de îngeri şi de draci ... Prin mijlocirea
24 R. L. Tafel, Documents Concerning Swedenborg [Scrieri despre Swedenborg], vol.
I, p. 35-36. Vezi Wilson Van Dusen, The Presence of Other Worlds [Prezenţa altor
lumi], (The Psychological-Spiritual Findings of Emanuel Swedenborg [Descoperirile
spiritual-psihologice ale lui Emanuel Swedenborg]), Harper and Row, N. Y., 1973, p.
19-63, pentru prezentarea deschiderii “ochiului spiritual” al lui Swedenborg.
110
ritualurilor, persoanele iniţiate cred că se pot ’ridica la diferite
nivele sau planuri’, şi să trăiască întâmplări în aceste locuri, în
deplină stare de conştienţă.”25
Potrivit acestei doctrine, cineva intră în „planul astral” (sau
„planuri”, numai dacă acest sălaş este socotit ca un întreg, ori în
straturile lui separate) la vremea morţii, şi precum spune teoria
lui Swedenborg, nu există nici o schimbare neaşteptată a stării
cuiva şi nici o judecată. Omul continuă să vieţuiască ca şi
înainte, numai că se află în afara trupului şi începe să „treacă
prin toate sub-planurile planului astral, în calea sa către lumea
cerurilor.”26 Fiecare sub-plan se subţiază continuu şi se
„adânceşte” şi înaintarea prin acestea, departe de a stârni frică şi
şovăială, aşa cum se întâmplă în „vămile” creştine, ci totul se
petrece în desfătare şi veselie: „Bucuria vieţii în planul astral
este atât de mare, că viaţa cea trupească în asemănare cu ea nu
pare viaţă deloc ... La nouă din zece nu le place cu nici un chip
să se întoarcă în trup.” (A. E. Powel, op. cit., pag. 94).
Teosofia, invenţia mediumului rus Elena Blavatskaia, a fost
întemeiată la sfârşitul secolului al XIX-lea, într-o încercare de a
da o lămurire sistematică legăturilor mediumnice cu „morţii”,
care s-au înmulţit în lumea apuseană de la marea izbucnire a
fenomenului spiritist din America, în anul 1848. Astăzi, doctrina
ei asupra „planului astral” (deşi adesea nu este numit astfel) este
modelul pe care l-au folosit mediumuri şi alţi amatori de
ocultism pentru a lămuri experienţele lor din lumea duhurilor.
Deşi cărţile teosofice asupra „planului astral” sunt pline de
aceeaşi „deşertăciune şi banalitate revoltătoare”, pe a cărei bază
Dr. Jung socoteşte să pună însuşirile întregii literaturi spiritiste,
totuşi, dincolo de această neruşinare, există o filosofie de bază
despre adevărul celeilalte lumi, care atinge o coardă sensibilă a
cercetătorilor de astăzi. Părerea umanistă a lumii de astăzi, se
25 Benjamin Walker, Dincolo de trup: dublul uman şi planurile astrale, Routledge and
Kegan Paul, London, 1974, pag. 117-118.
26 A. E. Powel, Corpul astral, Editura Teosofică, Wheaton, III., 1972, pag. 123.
111
îndreaptă cu mai multă bunăvoinţă către o altă lume, care este
mai degrabă desfătătoare decât dureroasă. O lume care îngăduie
mai degrabă „dezvoltarea” ori „evoluţia” liniştită decât judecata
de la sfârşitul vieţii. O lume care mai degrabă îngăduie „încă o
şansă” pentru a se pregăti pentru o realitate mai înaltă, decât
hotărârea sorţii veşnice prin faptele săvârşite de-a lungul vieţii
pământeşti. Învăţarea teosofiei arată tocmai aceste însuşiri
cerute de „sufletul modern” şi cere să se bazeze pe experienţă.
Pentru a da un răspuns creştin ortodox la această învăţătură,
trebuie să privim mai atent experienţele obişnuite care au loc în
„planul astral”. Dar unde să privim? Vestirile mediumurilor sunt
în chip vădit nevrednice de încredere şi sunt lipsite de
limpezime; şi în orice caz, legătura cu „lumea spiritelor” prin
mediumuri este prea întunecată şi mijlocită, pentru a alcătui
dovada convingătoare a firii acelei lumi. Experienţele de „după
moarte” de astăzi, pe de o parte, sunt prea scurte şi negrăitoare
pentru a fi socotite mărturie despre adevărata natură a celelalte
lumi.
Dar există un fel de experienţă în „planul astral” care poate
fi cercetată mai amănunţit. În limbajul teosofic se numeşte
„proiecţie astrală” sau „proiecţia corpului astral”. Prin cultivarea
anumitor tehnici mediumnice, este cu putinţă nu numai intrarea
în legătură cu spirite care s-au despărţit de trup, aşa cum fac
mediumurile obişnuite (când şedinţele lor de spiritism sunt
adevărate), ci intră cu adevărat în sălaşul lor de existenţă şi
„călătoresc” prin mijlocul lor. Cineva poate să nu creadă când
aude despre asemenea experienţe din vremurile străvechi, dar
se întâmplă, că această experienţă a ajuns să fie destul de
obişnuită în vremurile noastre - şi nu numai printre ocultişti - şi
există deja o literatură bogată în acest domeniu, cu experienţe
povestite de către cei care le-au trăit.
4. „Proiecţia astrală”
Creştinii ortodocşi cunosc faptul că omul poate cu adevărat
112
să se ridice deasupra marginilor firii sale trupeşti şi poate să
călătorească în locuri nevăzute. Acest fel de călătorie nu ne
priveşte pe noi aici. Apostolul Pavel nu a ştiut dacă se afla „în
trup” ori „în afară de trup” când a fost răpit până la al treilea cer
(II Cor. 12, 2), şi nu se cuvine să socotim noi până la care suiş
trebuie să se subţieze trupul pentru a intra în rai (dacă experienţa
a avut loc cu adevărat „în trup”). Sau în ce fel de „trup subţire”
poate fi îmbrăcat sufletul în timpul unei experienţe „în afara
trupului” - dacă acest fel de lucruri poate fi cunoscut cu adevărat
în această viaţă. Este destul să ştim că sufletul (în oricare fel de
„trup”), poate fi răpit cu adevărat prin harul lui Dumnezeu şi
poate să vadă raiul, cât şi sălaşul din văzduh, în care sălăşluiesc
duhurile de sub cer.
În literatura ortodoxă, se vorbeşte adesea despre asemenea
experienţe, ca având loc „în afara trupului”, aşa cum a fost
experienţa Sf. Antonie la „vămi”, în vreme ce stătea la
rugăciune, cum s-a arătat mai înainte. Episcopul Ignatie
Brianceaninov pomeneşte de doi pustnici din veacul al XIX-lea,
ale căror suflete au ieşit din trupurile lor, pe când se aflau la
rugăciune - Cuviosul Vasilisc al Siberiei, al cărui ucenic a fost
vestitul Zosima, şi Bătrânul Schimonah Ignatie (Isaia), prieten
bun al episcopului Ignatie (Ignatie Brianceaninov, Opere
complete, vol. III, pag. 75). Cea mai uimitoare experienţă „în
afara trupului” din Vieţile sfinţilor ortodocşi este probabil aceea
a Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos din Constantinopol (sec.
al X-lea), care, în vreme ce trupul său se afla în zăpadă, pe
străzile cetăţii, el a fost răpit în duh ca să vadă raiul şi cel de al
treilea cer, despre care a povestit ucenicului său, care a istorisit
întâmplarea (Vieţile sfinţilor , 2 octombrie).
Asemenea întâmplări se petrec numai prin harul lui
Dumnezeu şi în chip cu totul aparte, din voinţa şi dorinţa
oamenilor. Dar „proiecţia astrală” este o experienţă „în afara
trupului”, care poate fi căutată şi învăţată cu ajutorul unor
tehnici. Această experienţă reprezintă ceea ce descrie episcopul
113
Ignatie ca „deschiderea simţurilor”, şi este limpede că - întrucât
legătura cu duhurile este oprită oamenilor, în afară de lucrarea
nemijlocită a lui Dumnezeu - sălaşul care poate fi atins prin
acest mijloc nu este cerul, ci numai sălaşul aerial de sub cer,
văzduhul locuit de duhurile cele căzute.
Textele teosofice care descriu această experienţă în
amănunt, sunt pline de păreri şi tâlcuiri oculte, şi sunt lipsite de
orice folos pentru a alcătui o imagine a experienţelor adevărate
din acest sălaş. Cu toate acestea, în sec. al XX-lea, a apărut un
alt fel de literatură care se ocupă de această experienţă: odată cu
lărgirea cercetărilor şi experimentelor în domeniul
„parapsihologiei”, unii indivizi au descoperit, fie întâmplător, fie
prin experiment, că le stă în putinţă să aibă experienţe de
„proiecţie astrală”, şi au scris cărţi care descriu experienţele lor
în limbaj non-ocult; unii cercetători au adunat şi au cercetat
relatări ale experienţelor „în afara trupului” şi au scris despre
acestea, mai degrabă într-un limbaj ştiinţific decât ocult. Vom
vorbi aici despre unele dintre aceste cărţi.
Latura „pământească” a experienţelor din „afara trupului”
este prezentată bine într-o carte, de către directorul Institutului
de Cercetări Psihologice din Oxford, Anglia.27 Ca răspuns la o
chemare făcută în septembrie 1966, în presa britanică şi la radio,
Institutul a primit vreo 400 de răspunsuri de la persoane care au
pretins că au avut experienţe în afara trupului. Un asemenea
răspuns arată că astfel de experienţe nu sunt nicidecum rare în
zilele noastre şi cei care le-au avut sunt cu mult mai doritori
decât în anii din urmă, să vorbească despre acestea, fără frica de
a fi socotiţi că sunt „nebuni”. Dr. Moody şi alţi cercetători au
aflat aceleaşi lucruri despre experienţele de „după moarte”.
Celor 400 de persoane li s-au dat să completeze două
chestionare, iar cartea a fost urmarea comparării şi a cercetării
răspunsurilor la aceste chestionare.
Aproape toate experienţele prezentate în această carte s-au
27 Celia Green, Experienţe din afara trupului, Ballentine Books, N. Y., 1975.
114
petrecut fără voie, fiind declanşate de diferite împrejurări
trupeşti: osteneli, oboseală, boală, accident, anesteziere, somn.
Aproape toate s-au întâmplat în preajma trupului (nu în vreun
sălaş al „duhului”), şi constatările care s-au făcut sunt foarte
asemănătoare cu cele la care au ajuns oamenii care au avut
experienţe „după moarte”; cineva îşi vede trupul din „afară”, are
toate însuşirile simţurilor (chiar dacă aflându-se în trup este surd
sau orb), nu-i stă în putinţă să atingă sau să lucreze asupra celor
ce se află împrejurul lui, „pluteşte” în aer cu un mare simţ de
desfătare şi bunăstare; mintea este mai limpede decât de obicei.
Unele persoane au povestit despre întâlniri cu rude răposate, sau
călătorii către un loc ce părea să nu facă parte dintr-o realitate
obişnuită.
Un cercetător al experienţelor din „afara trupului”, geologul
englez Robert Crookall, a adunat un număr foarte mare de
exemple de astfel de experienţe, atât de la ocultişti, cât şi de la
mediumuri, pe de o parte, şi de la oameni obişnuiţi pe de altă
parte. El relatează experienţa după cum urmează: „S-a ’născut’
un trup-replică sau o ’dublură’ din trupul material şi s-a aşezat
deasupra aceluia. Când ’dublura’ s-a despărţit de trup, s-a
produs o ’pierdere a memoriei’ (cam tot aşa cum schimbarea
vitezelor la maşină aduce o întrerupere foarte scurtă în
transmiterea puterii) .... Adesea avea loc o revedere a
întâmplărilor petrecute în viaţă, iar trupul material care fusese
părăsit, era de obicei văzut de către ’dublura’ care se afla în stare
liberă. ... Contrar aşteptărilor, nimeni nu a vorbit despre vreo
durere ori frică, care să fie pricinuită de ieşirea din trup - totul
părea desăvârşit de firesc .... Conştienţa, aşa cum lucra prin
’dublura’ despărţită de trup, era mult mai ascuţită decât în viaţa
obişnuită ... Uneori apărea telepatie, clarviziune şi înainte
cunoaştere. Se vedeau uneori prieteni ’morţi’. Multe persoane au
arătat o mare neplăcere faţă de intrarea din nou în trup şi de
întoarcerea la viaţa pământească .... Acest exemplu obişnuit de
întâmplări în experienţele din afara trupului, care până acum, nu
115
erau recunoscute, nu se pot lămuri, în mod potrivit, pe
presupunerea că toate aceste experienţe erau vise şi că toate
’dublurile’ descrise erau simple halucinaţii. Pe de altă parte, se
poate lămuri de îndată pe baza presupunerii că acestea erau
experienţe adevărate şi că ’dublurile’ văzute erau trupuri
adevărate (deşi erau de o mare subţirime).”28
Această descriere este asemănătoare, punct cu punct, cu
„modelul” Doctorului Moody despre experienţele de după
moarte (Viaţă după viaţă , pag. 23-24). Această asemănare arată
atât de limpede că se poate înfăţişa doar una şi aceeaşi
experienţă. Dacă este aşa, putem, în cele din urmă, să definim
experienţa pe care au povestit-o Dr. Moody şi alţi cercetători, şi
care a stârnit un interes atât de mare şi neînţelegeri în lumea
apuseană de câţiva ani încoace. Nu este tocmai o experienţă
„după moarte”; este mai degrabă experienţa „în afara trupului”
care este doar un pas către alte experienţe mult mai lărgite, fie
ale morţii, fie ceea ce se numeşte uneori „călătorie astrală”
(despre care veţi vedea mai jos). Deşi starea „în afara trupului”
s-ar putea numi „prima clipă” a morţii - dacă urmează moartea
cu adevărat - este o mare greşeală să deducem din aceasta orice
despre starea de „după moarte”, în afară de faptele simple ale
supravieţuirii şi conştienţa sufletului după moarte, asupra cărora,
cel ce crede cu adevărat în nemurirea sufletului nu se va
împotrivi.29 Mai mult, fiindcă starea „trupului după moarte” nu
este neapărat legată de moarte, trebuie să fim cu dreaptă
judecată în alegerea datelor limpezi ale experienţelor extinse în
acest domeniu; mai ales, trebuie să ne întrebăm dacă arătările
„raiului” (sau „iadului”) pe care le văd astăzi unii oameni, au
vreo legătură cu adevărata înţelegere creştină a raiului şi iadului,
sau dacă acestea sunt numai o socotinţă a vreunei simple
28 Robert Crookall, Experienţe în afara trupului, The Citadel Press, Secaucus, N. Y.,
1970, pag. 11-13.
29 Numai câteva secte, îndepărtate de învăţătura creştină istorică, socotesc că sufletul
“doarme” sau este “inconştient” după moarte: martorii lui Iehova, adventiştii de ziua a
şaptea, etc.
116
experienţe fireşti (sau drăceşti) din sălaşul din „afara trupului”.
Dr. Crookall - care a fost cel mai cuprinzător cercetător în
acest domeniu, de până acum, fiind cu aceeaşi băgare de seamă
şi purtare de grijă pentru amănunt, care caracterizează cărţile
sale de început despre plantele fosile din Marea Britanie - a
adunat mult material despre experienţele „raiului” şi ale
„gheenei”. El socoteşte că amândouă sunt experienţe fireşti şi cu
adevărat universale în starea „din afara trupului” şi le deosebeşte
după cum urmează: „Cei care şi-au părăsit trupurile în chip
firesc erau înclinaţi să vadă privelişti luminoase şi liniştite
(’raiul’), un fel de pământ slăvit; în vreme ce (cei care erau)
scoşi afară cu sila ... se îndreptau spre împrejurări de o oarecare
nedesluşire, tulburi, şi către o stare între vis şi realitate, care este
asemănătoare cu ’hadesul’ oamenilor de pe vremuri. Cei dintâi
întâlneau mulţi ajutători (cuprinzând rude şi prieteni morţi, cum
am pomenit deja); cei din urmă întâlneau uneori împotrivitori
fără trup” (pag. 14-15). Persoanele care au ceea ce Dr. Crookal
numeşte o „alcătuire trupească mediumnistică”, în chip
neschimbat trec mai întâi printr-un loc „hades” întunecat şi
împâclit, şi apoi printr-un loc cu o lumină strălucitoare, care
seamănă cu raiul. Acest „rai” este descris în felurite feluri (atât
de mediumuri cât şi de non-mediumuri) ca „cea mai frumoasă
privelişte văzută vreodată”, „o privelişte de o frumuseţe
neasemănată - o grădină nesfârşită ca un parc şi lumina de acolo
este o lumină care nu s-a văzut niciodată pe mare sau pe
pământ,” „privelişte frumoasă” cu „oameni înveşmântaţi în alb”
(pag. 117), „lumina se făcea mai puternică”, „pământul întreg
era roşiatic” (pag. 137).
Pentru a lămuri aceste experienţe, Dr. Crookall presupune că
există un „pământ întreg” care cuprinde, pe treapta cea mai de
jos, pământul cel material, pe care îl cunoaştem din viaţa de zi
cu zi, împrejmuit de o sferă nematerială, care se întrepătrunde cu
regiuni „hades” şi „rai”, la hotarele lui de jos şi de sus (pag. 87).
Aceasta este o descriere a ceea ce în limbaj ortodox se cunoaşte
117
ca văzduhul (sălaşul aerial al) duhurilor căzute de sub cer, sau
„planul astral” al teosofiei; totuşi, în descrierile ortodoxe ale
acestui sălaş nu se face nici o deosebire „geografică” între partea
de „sus” şi cea de „jos” şi se stăruie mai mult asupra înşelărilor
drăceşti care sunt o parte integrantă a acestui sălaş. Dr. Crookall,
fiind cercetător laic, nu cunoaşte nimic despre acest chip al
văzduhului, dar mărturiseşte, din punctul său de vedere
„ştiinţific”, lucrul de cea mai mare însemnătate pentru
înţelegerea experienţelor de „după moarte” şi din „afara
trupului”: ”raiul” şi „iadul” pe care le văd persoanele în aceste
experienţe sunt doar părţi (sau chipuri părelnice) ale sălaşului
din văzduh al duhurilor şi nu au nici o legătură cu raiul adevărat
şi iadul adevărat din învăţătura creştină, care sunt sălaşuri
veşnice ale sufletelor oamenilor (şi ale trupurilor lor celor
înviate) la fel ca ale duhurilor celor nemateriale. Persoanele care
se află în starea din „afara trupului” nu sunt slobode să „umble”
în raiul şi iadul adevărat, care sunt deschise sufletelor numai
prin voia hotărâtă a lui Dumnezeu. Dacă unii „creştini” văd la
„moarte”, aproape imediat, o „cetate cerească” cu „porţi de
perle” şi „îngeri”, este doar un semn că cele ce se văd în sălaşul
din văzduh atârnă într-o oarecare măsură de experienţele şi
aşteptările trecute ale acelei persoane, întocmai aşa cum hinduşii
care mor văd templele şi „zeii” lor hinduşi. Experienţele creştine
adevărate ale raiului şi iadului (aşa cum vom vedea în capitolul
următor) sunt la o cu totul altă măsură.
5. „Călătoria astrală”
Aproape toate experienţele recente de „după moarte” au fost
foarte scurte; dacă ar fi fost mai îndelungate, ar fi urmat moartea
adevărată. Dar în starea din „afara trupului” care nu se leagă de
împrejurările din preajma morţii, este cu putinţă o experienţă
mai îndelungată. Dacă această experienţă este destul de lungă,
118
omul îşi poate părăsi mediul înconjurător şi poate intra într-o
privelişte cu totul nouă - nu numai pentru o privire scurtă a unei
„grădini” sau a unui „loc luminos” sau a unei „cetăţi cereşti”, ci
pentru o „aventură” mai lungă în sălaşul din văzduh. „Planul
astral” este în chip limpede foarte aproape de fiecare om, şi
anumite experienţe hotărâtoare (sau tehnici mediumnistice) îl
pot „arunca” pe om în legătură cu acel plan. Dr. Carl Jung
povesteşte experienţa unuia dintre pacienţii săi, o femeie care a
avut o experienţă „în afara trupului” în vreme ce trecea printr-o
naştere grea. I-a văzut pe doctori şi pe surori în jurul ei, dar în
spate simţea că se află o privelişte slăvită, care părea să fie
hotarul unei alte dimensiuni; simţea că dacă s-ar întoarce către
acea privelişte ar pleca din viaţa aceasta - dar s-a întors în trup.30
Dr. Moody a scris despre mai multe asemenea experienţe,
pe care le numeşte experienţe de „hotar” sau „limită” (Viaţă
după viaţă , pag. 54-57).
Cei care îşi pricinuiesc experienţa „proiecţiei astrale”
dinadins, au adesea putinţa de a intra în această „altă
dimensiune”. Descrierile „călătoriilor” în această dimensiune, pe
care le-a făcut un om în ultimii ani, au ajuns la o oarecare faimă,
care i-a îngăduit să întemeieze un institut pentru experienţe în
starea din „afara trupului”. Unul dintre cercetătorii acestui
institut a fost Dr. Elizabeth Kubler-Ross, care este de acord cu
concluziile lui Monroe cu privire la asemănarea experienţelor
din „afara trupului” şi starea de „după moarte”. Vom prezenta pe
scurt cele ce a aflat acest experimentator.31
Robert Monroe este om de afaceri american, de succes
(preşedintele consiliului director al unei societăţi pe acţiuni de
multe milioane de dolari) şi un necunoscător în religie.
Experienţele sale în „afara trupului” au început în 1958, înainte
de a-l interesa literatura ocultă câtuşi de puţin, pe când îşi
30 C. G. Jung, Tipuri psihologice [The Interpretation of Nature and the Psyche],
Routledge and Kegan Paul, London, 1955, pag. 128.
31 Robert A. Monroe, Călătorii în afara trupului, Anchor Books (Doubleday), Garden
City, New York, 1977 (prima ediţie, 1971).
119
săvârşea experimentele în tehnicile de învăţare a datelor în
timpul somnului; acest lucru avea nevoie de exerciţii de
concentrare şi relaxare, asemenea unor tehnici de meditaţie.
După ce a început aceste experimente, a trecut printr-o
întâmplare neobişnuită, când i s-a părut că a fost lovit de un
fascicul de lumină, care i-a pricinuit o paralizie trecătoare. După
ce această senzaţie se repetase de câteva ori, a început să
„plutească” în afara trupului, şi apoi a început să-şi provoace şi
să trăiască intens aceste experienţe. La începutul „călătoriilor”
sale oculte, el dă la iveală aceleaşi însuşiri de bază - meditaţie
pasivă, experienţa „luminii”, acestea reprezentând o atitudine de
încredere şi deschidere către experienţe noi şi necunoscute, toate
în unire cu o concepţie „practică” asupra vieţii şi lipsită de
cunoştiinţele sau experienţele adânci ale creştinismului - care l-a
deschis pe Swedenborg către isprăvile sale din lumea duhurilor.
Mai întâi, „călătoriile” lui Monroe erau locuri care se puteau
recunoaşte pe pământ - la început erau locuri din apropiere, apoi
erau locuri mai îndepărtate - cu unele încercări izbutite de a
aduce înapoi mărturii adevărate ale experienţelor. Apoi a început
să ia legătura cu chipuri „de năluciri”, prima legătură având loc
într-un experiment mediumnistic („călăuza indiană” trimisă de
medium a venit pentru el cu adevărat! - pag. 52). În cele din
urmă, a început să intre în legătură cu privelişti necunoscute care
nu păreau să fie de pe pământ.
Luând în seamă amănuntele experienţelor sale (pe care le
scria de îndată ce se întorcea în trup), le-a împărţit în trei grupe
după „locuri”: „Locul de lucrare I” este „aici-acum”, mediul
obişnuit al acestei lumi. „Locul de lucrare II” este un mediu
„nematerial” care pare nesfârşit, cu aceleaşi însuşiri ca ale
„planului astral”. Acest loc este „mediul firesc” al celui de al
„doilea trup”, după cum numeşte Monroe entitatea care
călătoreşte în acest sălaş, care „întrepătrunde” lumea materială,
şi legile sale sunt cele ale gândului: „cum gândeşti, aşa eşti”,
„cei ce se potrivesc se adună”, pentru a călători, omul trebuie
120
numai să se gândească unde vrea să ajungă. Monroe a vizitat
felurite „locuri” din acest sălaş, unde a văzut nişte lucruri cum ar
fi un grup de oameni care purtau veşminte lungi şi se aflau într-o
vale strâmtă (pag. 81), şi mai mulţi oameni în uniformă care se
numeau „armata care ocheşte bine”, aşteptând să primească
sarcini (pag. 82). „Locul de lucrare III” este un loc care pare să
fie la fel de adevărat ca şi pământul, cu toate că este deosebit de
orice se cunoaşte pe acest pământ, cu însuşiri anacronice
necunoscute; teosofii probabil ar înţelege aceasta ca o altă parte
mai „tare” a „planului astral”.
După ce a trecut în mare măsură peste simţământul de frică
de la început, când se afla în aceste sălaşuri necunoscute,
Monroe a început să le cerceteze şi să descrie mulţimea de fiinţe
inteligente pe care le-a întâlnit acolo. În unele „călătorii” a
întâlnit prieteni „morţi” şi a vorbit cu ei, dar mai des a întâlnit
fiinţe impersonale necunoscute, care uneori l-au „ajutat” dar
adesea nu au răspuns când le-a chemat, care au dat veşti
„mistice” nedesluşite, care par să comunice cu mediumurile,
care-i întindeau mâna dar nu izbuteau să apuce mâna lui întinsă
(pag. 89). Pe unele dintre aceste fiinţe le-a recunoscut ca
„împotrivitori”: făpturi ca nişte animale cu trupuri elastice, care
se schimbă lesne în câini, lilieci, sau chiar proprii săi copii (pag.
137-140), şi alţii, care îl necăjesc şi îl chinuiesc şi râd când el
cheamă (nu din credinţă, este adevărat, ci numai ca o altă
„experienţă”) numele lui Iisus Hristos (pag. 119).
Neavând credinţă, Monroe s-a deschis către sugestiile
„religioase” ale fiinţelor acestui sălaş. I s-au dat vedenii
„prooroceşti” ale întâmplărilor viitoare, care uneori, s-au
întâmplat cu adevărat, aşa cum le-a văzut el (pag. 145 şi mai
departe). Odată, când i s-a arătat o rază de lumină albă la hotarul
stării din afara trupului, el i-a cerut un răspuns la întrebările sale
despre acest sălaş. Un glas din lăuntrul razei a răspuns: „Cere
părintelui tău să-ţi spună marea taină.” Drept aceea, cu
următorul prilej, Monroe s-a rugat: „Părinte, călăuzeşte-mă.
121
Părinte, spune-mi marea taină” (pag. 131-132). Din toate acestea
este limpede că Monroe, deşi a rămas „laic” şi „necunoscător” în
concepţia sa religioasă, s-a lăsat de bunăvoie să fie folosit în
chip liber de către fiinţele sălaşului ocult (care, de bună seamă
sunt draci).
Întocmai ca Dr. Moody şi ca alţi cercetători ai acestui sălaş,
Monroe scrie că „în doisprezece ani de activităţi în afara lumii
materiale, nu găseşte nici o mărturie care să dovedească
noţiunile biblice de Dumnezeu şi de viaţa de dincolo într-un loc
numit rai” (pag. 116). Cu toate astea, ca şi Swedenborg, ca
teosofi şi cercetători, cum ar fi Dr. Crookall, el află în mediul
„nematerial” pe care l-a cercetat, „toate aspectele pe care noi le
socotim că sunt ale raiului şi ale iadului, care sunt numai o parte
a Locului de lucrare II” (pag. 73). În locul care pare „cel mai
apropiat” de lumea materială, a dat peste un loc cenuşiu-închis,
populat cu „fiinţe care muşcă şi chinuiesc”; el crede că acesta
poate fi „hotarul iadului” (pag. 120-121), aproape ca regiunea
„hades” pe care a identificat-o Dr. Crookall.
Cu toate astea, experienţa despre „rai” a lui Monroe este
foarte doveditoare. El a călătorit de trei ori într-un loc de „pace
desăvârşită”, plutind printre nori calzi, pufoşi, care erau
mângâiaţi de raze de lumină, care îşi schimbau culoarea
neîncetat; fremăta împreună cu muzica fără cuvinte a corurilor.
În jurul său se aflau în aceeaşi stare, fiinţe fără nume, cu care nu
avea nici o legătură sufletească. A simţit că acest loc era
„căminul” său de pe urmă, şi câteva zile după ce se sfârşise
această experienţă, mai cugeta la ea (pag. 123-125). De bună
seamă, acest „cer astral” este izvorul de bază al învăţăturii
teosofice asupra „desfătării” celeilalte lumi; dar ce departe este
de adevărata învăţătură creştină a Împărăţiei cereşti, care se află
cu mult dincolo de acest sălaş al văzduhului, care în deplinătatea
dragostei şi a însuşirilor şi a simţirii conştiente a lui Dumnezeu,
s-a îndepărtat cu totul de necredincioşii vremurilor noastre, care
nu cer nimic mai mult decât o „nirvana” de nori pufoşi şi de
122
lumini colorate! Duhurile cele căzute pot lesne să pricinuiască o
asemenea experienţă a „raiului”; dar numai lupta creştină şi
harul lui Dumnezeu îl pot înălţa pe om în adevărata Împărăţie a
lui Dumnezeu.
În câteva prilejuri, Monroe l-a întâlnit pe „Dumnezeul”
cerului lui. Această întâmplare, zice el, poate avea loc oriunde în
„Locul de lucrare II”. „În miezul lucrului obişnuit, oriunde ar fi
acesta, există un semnal depărtat, aproape ca trâmbiţele
vestitoare. Fiecare primeşte semnalul în pace, şi odată cu el,
fiecare încetează să mai vorbească sau să mai lucreze. Este
semnalul care anunţă că El (sau Ei) vine prin împărăţia sa.
Nu există nici o închinăciune pioasă sau îngenunchiere. Mai
degrabă, atitudinea este ca o stare de fapt. Este o întâmplare cu
care toţi sunt obişnuiţi şi supunerea îndepărtează toate celelalte
lucruri. Nimic nu se abate de la aceasta.
La semnal, fiecare vietate se aşează ... cu capul îndreptat
într-o parte, în asemenea chip încât să nu-L vadă când trece prin
preajmă. Se pare că scopul este de a alcătui o cale vie peste care
El să poată călători ... Nu-i nici o mişcare, nici măcar un gând,
când trece El ...
Cu câteva prilejuri, când am experimentat aceasta, m-am
aşezat şi eu jos împreună cu ceilalţi. La vremea cuvenită, nu
putea veni nici un alt fel de gând, potrivnic. În vreme ce trece
El, răsună o muzică veselă şi se răspândeşte un simţământ de
tărie vie, desfătătoare, a puterii de pe urmă, care slăbeşte şi se
pierde în depărtare .... Este o lucrare la fel de obişnuită ca şi
oprirea la lumina semaforului într-o intersecţie aglomerată, sau
aşteptarea la trecerea peste calea ferată, când semnalul arată
apropierea trenului; eşti nepăsător şi totuşi simţi o preţuire
nerostită pentru puterea înfăţişată prin trenul care trece.
Întâmplarea este la fel de impersonală.
Este acesta Dumnezeu? Sau Fiul lui Dumnezeu? Sau
reprezentantul Său?” (pag. 122-123).
Ar fi greu de găsit în literatura ocultă a lumii o povestire
123
mai vie a slăvirii lui satan în propria lui împărăţie, de către robii
săi impersonali. În acest loc, Monroe arată legătura lui cu mai
marele împărăţiei, în care a intrat. Într-o noapte, la vreo doi ani
după ce şi-a început călătoriile în „afara trupului”, s-a simţit
scăldat în acelaşi fel de lumină care se arată la începutul acestor
experienţe, şi a simţit o forţă puternică, inteligentă, personală,
care i-a răpit puterea şi voinţa. „Mi s-a părut în chip hotărât că
eram legat strâns de această forţă inteligentă, prin statornicie -
mereu fusesem aşa - şi că aveam o menire de îndeplinit aici pe
pământ” (pag. 260-261). Într-o altă asemenea experienţă cu
această forţă ori „entitate” nevăzută, care a avut loc câteva
săptămâni mai târziu, ea (sau ele) părea că intră în mintea lui şi
o „cercetează”, şi apoi, „părea că se avântă spre cer, în vreme ce
eu strigam în urmă, stăruitor.32 Atunci am fost sigur că
mentalitatea şi inteligenţa lor era cu mult peste puterea mea de
înţelegere. Este o inteligenţă impersonală, rece, fără nici un fel
de simţământ de dragoste sau de mângâiere pe care noi le
apreciem atât de mult ... M-am aşezat jos şi am plâns, cu suspine
mari, adânci, cum nu mai plânsesem niciodată până atunci,
pentru că atunci am simţit fără nici o reţinere ori nădejde
viitoare de schimbare, că Dumnezeul copilăriei mele, al
bisericilor, al religiei din întreaga lume, nu era aşa cum îl
slăveam noi - că pentru tot restul zilelor vieţii mele voi ’suferi’
pierderea acestei amăgiri” (pag. 262). Cu greu şi-ar putea
închipui cineva o descriere mai bună a întâlnirii cu diavolul, prin
care trec atât de mulţi contemporani de-ai noştri nebănuitori,
fiind lipsiţi de orice ajutor pentru a i se împotrivi aceluia, din
pricina înstrăinării lor de adevăratul creştinism.
Mărturia lui Monroe despre firea şi fiinţele „planului astral”
32 Această ultimă experienţă este foarte asemănătoare cu aceea pe care o au atât de
mulţi oameni astăzi, în întâlnirile apropiate cu “Obiecte Zburătoare Neidentificate”
(OZN-uri). Experienţa ocultă a întâlnirii duhurilor căzute ale văzduhului este
întotdeauna una şi aceeaşi, chiar dacă se arată în felurite chipuri şi simboluri potrivit
aşteptărilor omeneşti. Pentru o prezentare a laturii oculte a întâlnirilor OZN, vezi
cartea Ortodoxia şi religia viitorului, St. Herman Monastery Press, ediţia a doua,
1979, cap. VI, sau Ortodoxia şi religia viitorului, Chişinău, 1995, cap. VI.
124
are o mare însemnătate. Cu toate că s-a adâncit în aceasta, şi şi-a
încredinţat sufletul spre ascultare duhurilor celor căzute, el şi-a
povestit experienţele într-un limbaj deschis, neocult şi dintr-un
punct de vedere omenesc oarecum normal, prin care a făcut din
cartea sa o atenţionare grăitoare împotriva „experienţelor” din
acest sălaş. Cei care cunosc învăţătura creştin ortodoxă despre
lumea văzduhului, cât şi despre adevăratul rai şi iad care se află
în afara văzduhului, pot fi convinşi cu mai multă hotărâre de
adevărul duhurilor celor căzute şi de sălaşul acelora, cât şi de
primejdia cea mare de a intra în legătură cu ele, chiar dacă se fac
astea pentru cercetări aparent „ştiinţifice”.33 Ca păstrători ai
credinţei creştin ortodoxe, nu trebuie să cunoaştem neapărat cât
de mult din experienţa sa a fost „adevărată” şi cât de mult a fost
o urmare a întâmplărilor şi amăgirilor puse la cale pentru el de
către duhurile cele căzute; înşelarea este o parte atât de
însemnată a sălaşului din văzduh, că nici un amănunt nu duce la
încercarea de a lămuri aspectele sale fireşti. Nu se poate pune la
îndoială faptul că el a întâlnit sălaşul duhurilor celor căzute.
Se poate intra în legătură şi cu „planul astral” (dar nu
neapărat în starea din „afara trupului”), prin folosirea unor
droguri. Experimente recente în administrarea LSD
muribunzilor, au pricinuit experienţe din „preajma morţii” foarte
convingătoare, împreună cu o „scurtă desfăşurare” a întregii
vieţi, vederea unei lumini orbitoare, întâlniri cu „morţii” şi cu
„fiinţe spirituale” neomeneşti, şi vestirea soliei spirituale cu
privire la adevărurile „religiei cosmice”, reîncarnare şi altele
asemenea. Dr. Kubler-Ross s-a adâncit şi în aceste experienţe.34
Se ştie că şamanii triburilor primitive intră în legătură cu
lumea din văzduh a duhurilor căzute, în stările din „afara
33 Observaţia lui Monroe, pe care au mai făcut-o şi alţi cercetători în acest domeniu,
că experienţele din “afara trupului” sunt însoţite invariabil de o foarte mare excitare
sexuală, confirmă doar faptul că aceste experienţe atrag latura căzută a firii omeneşti
şi nu au în ele nimic duhovnicesc.
34 Stanislav Grof şi Joan Halifax, Întâlnirea omului cu moartea, E. P. Dutton, New
York, 1977.
125
trupului”, şi odată „iniţiaţi” în această experienţă sunt în stare să
viziteze „lumea duhurilor” şi să vorbească cu fiinţe de dincolo.35
Aceeaşi experienţă era obişnuită printre iniţiaţii „tainelor”
lumii păgâne antice. În Viaţa Sfinţilor Ciprian şi Iustina
(2 octombrie), există mărturia unui fost vrăjitor, despre
experienţele sale din acest sălaş:
„Pe Muntele Olimp, Ciprian a învăţat toate chipurile
meşteşugirilor drăceşti: el stăpânea felurite schimbări drăceşti, a
învăţat cum să schimbe firea văzduhului ... În locul acela a văzut
o legiune nenumărată de draci, împreună cu stăpânitorul
întunericului la căpătâiul lor; unii stăteau înaintea lui, alţii îi
slujeau, iar alţii îi aduceau laude şi unii au fost trimişi în lume ca
să-i strice pe oameni. A mai văzut acolo zei şi zeiţe păgâne în
chipurile lor înşelătoare, şi felurite năluci şi arătări, învăţând
cum să le cheme printr-un post aspru de patruzeci de zile ....
Astfel a ajuns vrăjitor, fermecător şi pierzător de suflete, mare
prieten şi slugă credincioasă a stăpânitorului iadului, cu care a
vorbit faţă către faţă, primind mare cinste de la acela, după cum
chiar el însuşi a mărturisit. ’Credeţi-mă,’ zicea el, ’eu l-am văzut
chiar pe stăpânitorul întunericului .... I-am adus plecăciune atât
lui cât şi strămoşilor lui .... Mi-a făgăduit să mă facă ocârmuitor
după plecarea mea din trup, şi în toată vremea vieţii pământeşti
să mă ajute în toate .... Chipul stăpânitorului întunericului arăta
ca o floare. Pe cap avea o cunună (nu una adevărată, ci un fel de
nălucire) făcută din aur şi pietre strălucitoare, care lumina toată
împrejurimea lui; şi veşmintele aceluia erau uimitoare. Când se
întorcea într-o parte sau alta, toată împrejurimea aceea se
cutremura, o mulţime de duhuri rele de felurite trepte ierarhice
se aflau înaintea tronului aceluia într-o ascultare desăvârşită. La
vremea aceea m-am dăruit în întregime slujirii lui, ascultându-i
desăvârşit fiecare poruncă.” (Cuvântul ortodox, 1976, nr. 70,
pag. 136-138).
Sf. Ciprian nu spune lămurit dacă a avut aceste experienţe în
35 Vezi M. Eliade, Şamanism, Routledge & Kegan Paul, London, 1961.
126
afara trupului. S-ar părea într-adevăr că vrăjitorii şi iniţiaţii mai
sporiţi nu au nevoie să-şi părăsească trupul pentru a intra în
legătură desăvârşită cu sălaşul din văzduh. Swedenborg, pe când
îşi povestea experienţele din „afara trupului”, a spus că
dimpotrivă, a avut cele mai multe legături cu duhurile, pe când
se afla în trup, dar cu „porţile simţurilor” deschise (Rai şi iad ,
secţiunile 440-442). Mai mult, însuşirile acestui sălaş şi
întâmplările pe care le are cineva în acest sălaş, sunt aceleaşi, fie
că omul se află „în” ori „în afara” trupului.
Unul dintre vestiţii vrăjitori păgâni din vechime (sec. al
II-lea), descriind iniţierea sa în tainele lui Isis, dă un exemplu
clasic al experienţei din „afara trupului”, şi legătura cu sălaşul
din văzduh, care ar putea fi folosit pentru a istorisi unele
experienţe de astăzi din „afara trupului” şi de „după moarte”:
„Voi povesti (despre iniţierea mea) în măsura în care pot
povesti în chip legiuit celor neiniţiaţi, dar numai cu condiţia să
credeţi cele ce vă spun. M-am apropiat de porţile morţii şi am
păşit cu un picior pe pragul Proserpinei, deşi întoarcerea era
îngăduită, am fost răpit de toate stihiile. La miezul nopţii am
văzut soarele strălucind de parcă ar fi fost amiază. Am intrat în
lumea zeilor de dedesubt şi a zeilor din lumea de deasupra, am
stat în preajmă şi m-am închinat lor. Ei, acum aţi aflat ce s-a
întâmplat, dar mă tem că nu sunteţi mai învăţaţi .”36
Concluzii despre sălaşul din „afara trupului”
Tot ce s-a spus aici despre experienţele „în afara trupului”
este deajuns pentru a aşeza experienţele de „după moarte” de
astăzi în propria lor lumină. Să prezentăm pe scurt cele ce am
aflat noi:
1. Acestea sunt, în întregime şi în chip firesc, experienţe „în
afara trupului”, lucru foarte cunoscut mai ales în literatura
36 Apuleius, Măgarul de aur, tr. de Robert Graves, Farran, Straus şi Young, New
York, 1951, pag. 280. Proserpina (sau Persefona) a fost regina lui Hades în mitologia
greacă şi romană.
127
ocultă, experienţe care în ultimii ani li se întâmplă din ce în ce
mai des oamenilor obişnuiţi care nu sunt deloc adânciţi în
ocultism. Cu toate acestea, aceste experienţe, nu ne spun
aproape nimic despre cele ce se întâmplă cu sufletul după
moarte, în afară de faptul că este viu şi conştient.
2. Sălaşul în care intră sufletul îndată ce iese din trup şi
începe să piardă legătura cu ceea ce noi cunoaştem ca „realitate
materială” (fie după moarte, fie într-o experienţă obişnuită „în
afara trupului”), nu este nici raiul, nici iadul, ci un sălaş nevăzut,
aproape de pământ, care se numeşte în chip felurit: „după
moarte” sau „planul Bardo” (Cartea tibetană a morţilor ), „lumea
spiritelor” (Swedenborg şi spiritismul), „planul astral” (teosofie
şi ocultism), „locul de lucrare II” (Monroe) - sau, în limbaj
ortodox, lumea văzduhului de sub ceruri unde sălăşluiesc
duhurile cele căzute şi sunt lesne lucrătoare în înşelarea
oamenilor care să-i ducă la osândire. Aceasta nu este „lumea
cealaltă” care îl aşteaptă pe om după moarte, ci doar partea
nevăzută a acestei lumi, prin care trebuie să treacă omul pentru a
ajunge cu adevărat în lumea „cealaltă” a raiului sau a iadului.
Pentru cei care au murit cu adevărat, şi care sunt călăuziţi de
îngeri din viaţa pământească, acesta este sălaşul unde începe
Judecata particulară, la „vămile văzduhului”, unde duhurile
văzduhului îşi descoperă firea lor cea adevărată şi vrăjmăşia lor
faţă de oameni; pentru toţi ceilalţi, acesta este un sălaş al
înşelării drăceşti, care se află întru iscusinţa aceloraşi duhuri.
3. Fiinţele cu care se ia legătura în acest sălaş sunt
întotdeauna (sau aproape întotdeauna) draci , fie că sunt chemaţi
prin mediumuri sau alte practici oculte, fie că se întâlnesc în
experienţe „în afara trupului”. Aceia nu sunt îngeri, căci ei
sălăşluiesc în rai, iar în acest sălaş se află numai în trecere, ca
vestitori ai lui Dumnezeu. Nu sunt suflete ale morţilor, căci
acelea sălăşluiesc în rai sau în iad şi prin acest sălaş sunt doar în
trecere, îndată după moarte, în calea lor către judecata pentru
faptele din această viaţă. Chiar şi cei mai râvnitori părtaşi ai
128
experienţelor „în afara trupului” nu pot rămâne multă vreme în
acest sălaş, fără a se pune în primejdia de a se rupe definitiv de
trup (moartea), şi chiar în literatura ocultă, asemenea părtaşi se
întâlnesc rareori unii cu alţii, după cum se relatează.
4. Nu trebuie să se aibă încredere în experienţele din acest
sălaş, şi de bună seamă, acestea nu trebuie să fie socotite după
„însemnătatea lor aparentă”. Chiar cei care au o pregătire
temeinică în învăţătura creştin ortodoxă, pot fi înşelaţi cu
uşurinţă de către duhurile cele căzute ale văzduhului, prin vreo
„vedenie” pe care o pot avea. Dar cei care intră în acest sălaş
fără să cunoască măcar ceva despre acest sălaş, şi îi primesc
„descoperirile” cu încredere, nu sunt nimic mai mult decât
victime vrednice de milă ale duhurilor celor căzute.
Se poate pune întrebarea: Ce este cu simţămintele de „pace”
şi „desfătare” care par să se vădească aproape întotdeauna în
starea din „afara trupului”? Ce este cu vederea „luminii” pe care
o văd atât de mulţi? Sunt şi acestea numai înşelări?
Poate, într-un fel, aceste experienţe sunt „fireşti” pentru
suflet, atunci când acesta iese din trup. În această lume căzută,
trupurile noastre materiale sunt trupuri ale durerii, stricăciunii şi
morţii. Când iese din acest trup, sufletul se află de îndată într-o
stare mai „firească” pentru el, mai aproape de starea pe care
Dumnezeu o plănuieşte pentru el; căci „trupul duhovnicesc”
înviat, cu care va vieţui omul în Împărăţia cerului, este mai
asemenea cu sufletul decât cu trupul pe care îl cunoaştem pe
pământ. Chiar şi trupul cu care a fost zidit Adam, la început
avea o fire deosebită de trupul după căderea lui, având mai mare
subţirime şi fără pricină de durere sau osteneală.
În acest sens, „pacea” şi „desfătarea” experienţei „în afara
trupului” pot fi socotite adevărate, iar nu o înşelare. Cu toate
astea, înşelarea pătrunde în clipa în care omul începe să
socotească aceste simţăminte „fireşti” ca pe ceva „spiritual” - ca
şi cum această pace a împăcării cu Dumnezeu, şi „desfătarea” ar
fi adevărata dezmierdare duhovnicească a raiului. De fapt,
129
oamenii socotesc în felul acesta experienţele lor „în afara
trupului” şi pe cele de „după moarte”, din pricina lipsei lor de
experienţă duhovnicească adevărată şi a lipsei de cunoaştere. Că
aceasta este o greşeală, se poate vedea din faptul că până şi
necredincioşii cei mai nepricepuţi au aceeaşi trăire de desfătare
când „mor”. Am văzut deja aceasta într-un capitol anterior în
cazul hindusului, ateistului şi sinucigaşului. Un alt exemplu
uimitor este acela al romancierului britanic agnostic Somerset
Maugham, care, atunci când a avut o scurtă experienţă a
„morţii”, chiar înainte de moartea sa adevărată, la vârsta de 80
de ani, a văzut mai întâi o lumină care se aprindea tot mai tare şi
a avut „cel mai puternic simţământ de eliberare”, după cum a
spus cu cuvintele sale (vezi Allen Spreggett, Starea nemuririi ,
New American Library, New York, 1974, pag. 73). Această
experienţă nu a fost nici în cea mai mică măsură duhovnicească;
a fost doar o trăire „firească” într-o viaţă care s-a sfârşit în
necredinţă.
Prin urmare, ca experienţă a simţurilor ori ca una „firească”,
s-ar părea că moartea este într-adevăr desfătătoare. Această
desfătare poate fi trăită la fel de către cineva a cărui conştiinţă
este curată înaintea lui Dumnezeu, cât şi de către cineva care nu
este adânc pătruns de credinţa în Dumnezeu şi nici în viaţa cea
veşnică, şi de aceea, conştiinţa lui nu pricepe cum nu i-a fost
bineplăcut lui Dumnezeu în vremea vieţii sale. După cum bine a
zis un scriitor, o „moarte năprasnică” este trăită doar de către
„cei care ştiu că Dumnezeu există, şi totuşi şi-au trăit viaţa ca şi
cum El nu ar exista”37 - adică, de către cei a căror conştiinţă îi
chinuiesc şi îşi liniştesc durerea prin „desfătarea” firească a
morţii trupeşti. Deci, deosebirea dintre credincioşi şi
necredincioşi nu se vădeşte în clipa morţii, ci mai târziu, la
judecata particulară. „Desfătarea” morţii poate fi destul de
adevărată, dar nu are o legătură necesară cu soarta veşnică a
37 David Winter, Lumea cealaltă: ce se întâmplă după moarte? Harold Shaw
Publishers, Wheaton, III, 1977, pag. 90.
130
sufletului, care, poate fi foarte bine una de chinuire.
Cu mult mai adevărată este vederea „luminii”. Aceasta
poate fi şi ceva cu adevărat firesc - o reflectare a adevăratei stări
de lumină pentru care a fost zidit omul. Dacă-i aşa, este totuşi o
mare greşeală să i se dea înţeles „duhovnicesc”, aşa cum
procedează întotdeauna cei care nu au experienţă duhovnicească.
Literatura ascetică ortodoxă este plină de atenţionări împotriva
încrederii în orice fel de „lumină” care ar putea să i se arate
cuiva. Şi când cineva începe să socotească o astfel de lumină că
este „înger” sau chiar „Hristos”, este limpede că omul acela a
căzut în înşelare, alcătuindu-şi o „realitate” din propria sa
închipuire, chiar înainte ca duhurile cele căzute să-şi fi început
lucrarea de înşelare.
Este de asemenea „firesc” pentru sufletul ieşit din trup, să
aibă o conştiinţă înaltă a realităţii şi să pună în lucrare ceea ce se
numeşte acum „percepţie extra-senzorială” (ESP). Este un fapt
limpede, prezentat atât în literatura ortodoxă cât şi în cercetările
ştiinţifice moderne, că sufletul, chiar şi după „moarte” (şi adesea
chiar înaintea morţii) vede lucruri pe care cei din preajma lui nu
le văd, ştie când cineva de la mare depărtare moare, etc. Se
poate vedea o oglindire a acestui fapt în experienţa Dr. Moody,
pe care el o numeşte „viziunea cunoaşterii”, când sufletul pare
să aibă o „iluminare” şi să vadă „toate cunoştinţele” în faţa sa
(Consideraţii asupra vieţii după viaţă , pag. 9-14). Sf. Bonifatie
descrie experienţa „călugărului de la Wenlock”, pe care a avut-o
îndată după moarte, în chipul acesta: „S-a simţit ca un om care
vede şi este foarte treaz, ai cărui ochi fuseseră învăluiţi de un
înveliş gros, şi apoi, învelişul s-a ridicat fără veste, şi toate cele
ce mai înainte erau nevăzute, ascunse şi necunoscute, s-au făcut
foarte limpezi. Aşa şi cu el, când învelişul trupului a fost dat la o
parte, lumea întreagă părea să fi fost adusă înaintea ochilor lui,
aşa încât, într-o singură privire cuprindea toate părţile
pământului şi toate mările şi popoarele” (Emerton, Scrisorile Sf.
Bonifatie , pag. 25).
131
Unele suflete par să aibă o subţirime firească mai mare a
simţurilor la aceste experienţe, chiar şi atunci când se află în
trup. Sf. Grigorie cel Mare socoteşte că „uneori, sufletele pot
prevedea viitorul printr-o putere ascuţită proprie”, care este
opusă acelora care proorocesc viitorul prin descoperirea lui
Dumnezeu (Dialoguri , IV, 27, pag. 219). Dar aceste
„mediumuri” cad în înşelare întotdeauna, când încep să
socotească ori să-şi sporească acest dar, care poate fi folosit cum
se cuvine, numai de către persoanele de o mare sfinţenie şi (de
bună seamă) de credinţă ortodoxă. „Mediumul” american Edgar
Cayce este un exemplu de cădere în înşelare din pricina acestei
„percepţii extra-senzoriale” (ESP): îndată ce a descoperit că are
acest dar de a pune diagnostic corect în stare de transă, a început
să aibă încredere în toate veştile primite în această stare şi a
sfârşit prin a izbuti să proorocească viitorul (făcând uneori
greşeli impresionante, ca aceea cu cataclismul care nu a avut loc
în 1969, pe coasta de apus), oferind scrieri astrologice şi
prezentând „vieţile trecute” ale oamenilor din „Atlantida”,
Egiptul antic şi din alte locuri.
Trăirile „fireşti” ale sufletului, când acesta este foarte
simţitor, sau este ieşit din trup - fie că acestea ar fi experienţe ale
„păcii” şi desfătării, luminii, sau ale „percepţiei extrasenzoriale”
- sunt numai „materia primă” a conştiinţei înalte a
sufletului, dar oferă (trebuie să o spunem din nou) foarte puţine
cunoştinţe adevărate despre starea sufletului după moarte, şi
foarte adesea îl duc pe om spre socotinţe neîntemeiate despre
„lumea cealaltă”, ca şi spre legătura nemijlocită cu duhurile cele
căzute al căror sălaş este acesta. Toate aceste experienţe au loc
în lumea „astrală” şi nu au nimic duhovnicesc ori ceresc, nici
măcar atunci când trăirea este adevărată, tălmăcirile acestora nu
trebuie să se bucure de încredere.
5. Chiar prin firea lucrurilor, nu se poate dobândi o
cunoaştere adevărată a sălaşului din văzduh al duhurilor şi a
lucrurilor care se petrec acolo numai prin experienţă.
132
Lăudăroşenia tuturor laturilor ocultismului, că informaţiile lor
sunt sigure pentru că se bazează pe „experienţă”, este de bună
seamă punctul slab de neocolit al tuturor „cunoştinţelor” oculte.
Pentru că aceste experienţe au loc în văzduh şi sunt săvârşite de
draci cu scopul de bază de a înşela şi a pierde sufletele
oamenilor, ele sunt mai degrabă legate de înşelare chiar prin
firea lor , dacă ţinem seama de faptul că omul, simţindu-se străin
în acest sălaş, niciodată nu-l poate cunoaşte pe deplin şi nu
poate fi sigur de adevărul lui, aşa cum poate fi sigur de adevărul
lumii materiale. Doctrina budistă (după cum este arătată în
Cartea tibetană a morţilor ) este, de bună seamă, adevărată când
vorbeşte despre firea înşelătoare a arătărilor din „planul Bardo”;
dar este greşită când socoteşte, numai pe baza experienţei trăite,
că nu se află nici un fel de adevăr obiectiv dincolo de aceste
arătări. Adevărul despre sălaşul nevăzut nu poate fi cunoscut,
căci ce este acesta cu adevărat, dacă nu se poate descoperi de
către un izvor din afara lui sau mai presus de el.
Cercetarea contemporană a acestui sălaş prin mijloace de
experimentare personală şi/sau „ştiinţifică” este, din anumite
cauze, mărginită la un rezultat cu concluzii greşite şi înşelătoare.
Aproape toţi cercetătorii contemporani primesc sau cel puţin
sunt de partea teoriilor oculte cu privire la acest sălaş, numai din
pricină că se bazează pe experienţă, care este şi baza ştiinţei. Dar
„experienţa” din lumea materială este ceva destul de deosebit de
„experienţa” din sălaşul din văzduh. Materia primă care se
experimentează şi se cercetează într-un caz este „neutră”, din
punct de vedere moral, şi se poate cerceta cu obiectivitate şi se
poate verifica de alţii. Dar în celălalt caz, „materia primă” este
ascunsă, foarte greu de priceput, şi în multe cazuri are voie
proprie - voia de a-l înşela pe cercetător. Pentru această pricină,
cercetările profunde ale Dr. Moody, Dr. Crookall, ale doctorilor
Osis şi Haraldsson şi Dr. Kubler-Ross, ajung aproape inevitabil
să fie folosite pentru a răspândi idei oculte, care reprezintă ideile
„fireşti” ce se pot deduce dintr-o cercetare a sălaşului aerial
133
ocult. Acest domeniu ocult poate fi lămurit numai cu ideea (care
este foarte rară astăzi) că există un adevăr descoperit, care se
află deasupra tuturor experienţelor. Astfel firea lui poate fi
recunoscută şi se poate face o deosebire între acest sălaş de jos
şi sălaşul înalt al cerului.
********************
S-a cuvenit să dedicăm acest capitol lung experienţelor din
„afara trupului” pentru a lămuri cât se poate de bine firea
experienţelor care li se întâmplă acum unui mare număr de
oameni obişnuiţi, nu numai mediumuri şi ocultişti. (În concluzia
acestei cărţi vom încerca să lămurim de ce asemenea experienţe
au ajuns să fie astăzi atât de obişnuite.) Este destul de limpede
că aceste experienţe sunt adevărate şi nu se pot socoti
„halucinaţii”. Dar este la fel de limpede că aceste experienţe nu
sunt duhovniceşti, iar încercările, acelora care au trecut prin ele,
de a le socoti ca fiind „experienţe duhovniceşti” care descoperă
firea cea adevărată a vieţii de după moarte şi starea cea de pe
urmă a sufletului - slujesc numai pentru a spori nelămurirea
omenirii contemporane şi descoperă cât de departe este
conştiinţa acesteia de adevărata cunoaştere şi experienţă
duhovnicească.
Pentru a vedea aceasta mai bine, vom cerceta câteva cazuri
de experienţe adevărate din cealaltă lume - lumea veşnică a
raiului care este deschisă omului numai prin voia lui Dumnezeu,
şi care este foarte deosebită de sălaşul din văzduh pe care l-am
analizat aici, care este doar o parte a acestei lumi, care va avea
un sfârşit.
NOTĂ ASUPRA „REÎNCARNĂRII”
Printre ideile oculte care sunt acum larg discutate şi sunt
uneori acceptate de către cei care au experienţe „în afara
trupului” şi „după moarte”, şi chiar de către oameni de ştiinţă,
este reîncarnarea: că sufletul după moarte nu trece prin judecata
134
particulară ca să sălăşluiască apoi în rai sau în iad, aşteptând
învierea trupului şi Judecata de Apoi, ci (după o şedere mai
lungă sau mai scurtă în „planul astral”) se întoarce pe pământ şi
intră într-un trup nou, fie al unui animal fie al unui alt om.
Această părere a fost larg răspândită în antichitatea păgână
din apus, înainte de a fi înlocuită de învăţătura creştină. Dar
răspândirea ei de astăzi se datoreşte în mare măsură înrâuririi
hinduismului şi budismului, unde este încuviinţată în chip
obişnuit. Astăzi această părere este de obicei „umanizată”, prin
aceea că oamenii socotesc că în „vieţile anterioare” au fost
oameni, în vreme ce există o părere mai obişnuită printre hinduşi
cât şi printre budişti şi printre grecii şi romanii antici, potrivit
căreia este destul de rar să dobândeşti „încarnarea” ca om, şi că
majoritatea „încarnărilor” de astăzi sunt ca animale, insecte şi
chiar plante.
Cei ce cred în această idee, spun că ea lămureşte toate
„nedreptăţile” vieţii pământeşti, cât şi toate fricile bolnăvicioase
care par să nu se lămurească în nici un chip: dacă cineva se naşte
orb sau într-o stare de sărăcie, aceasta este ca o răsplată dreaptă
pentru faptele omului dintr-o „viaţă anterioară” (sau, după cum
spun hinduşii şi budiştii, din pricina „karmei rele” a individului);
dacă cuiva îi este frică de apă, aceasta este din pricina faptului
că acela s-a înecat într-o „viaţă anterioară”.
Cei ce cred în reîncarnare nu au o filosofie întreagă despre
originea şi menirea sufletului, şi nici un fel de mărturie
convingătoare pentru a-şi sprijini teoria; principalele lor puncte
de atracţie sunt de suprafaţă: să aducă aşa-zisa „dreptate” pe
pământ, să lămurească unele ascunzişuri spiritiste, şi să dea un
oarecare chip „nemuririi” pentru cei care nu sunt creştini.
Cu toate acestea, la o cercetare mai adâncă, teoria
reîncarnării nu dă nici o lămurire adevărată a nedreptăţilor: dacă
suferă în această viaţă pentru păcatele şi greşelile dintr-o altă
viaţă, pe care nu şi-o poate aminti, şi pentru care (dacă cineva a
fost „mai înainte” animal), acela nu poate fi făcut răspunzător, şi
135
dacă (potrivit doctrinei budiste) chiar nu există nici o
„individualitate” care supravieţuieşte de la o „încarnare” la alta,
şi greşelile trecute ale unui individ au fost de fapt ale altuia -
atunci nu există nici o dreptate care să poată fi recunoscută, ci
numai o suferinţă oarbă pentru păcate pe care nu le-a săvârşit şi
pentru care nu este răspunzător. Învăţătura creştină despre
căderea lui Adam, care este pricina tuturor păcatelor lumii, dă o
lămurire cu mult mai bună pentru nedreptăţile din lume; şi
descoperirea creştină despre dreptatea desăvârşită a lui
Dumnezeu în judecata Sa asupra oamenilor pentru viaţa veşnică
din rai sau iad, arată nesocotinţa dobândirii „dreptăţii” prin
„reîncarnări” succesive în această lume.
În ultimele decenii, ideea reîncarnării a dobândit o mare
popularitate în lumea apuseană, şi există numeroase împrejurări
care sugerează „amintiri” din „vieţile trecute”. Mulţi oameni se
întorc din experienţele „în afara trupului” crezând că aceste
experienţe sugerează sau insuflă ideea reîncarnării. Ce trebuie să
credem noi despre aceste situaţii?
Trebuie să observăm că foarte puţine din aceste împrejurări
aduc „mărturia” care este ceva mai mult decât o întâmplare
nedesluşită, şi ar putea cu uşurinţă să fie alcătuirea simplei
închipuiri: un copil se naşte cu un semn pe gât, şi pe urmă „îşi
aminteşte” că a fost spânzurat ca hoţ de cai într-o „viaţă
anterioară”; o persoană se teme de înălţimi, şi atunci „îşi
aminteşte” că în „viaţa trecută” a murit din pricina căderii; şi
altele asemenea. Tendinţa omenească firească spre închipuire
aduce astfel de situaţii fără de folos, ca „mărturie” a reîncarnării.
Cu toate acestea, în multe cazuri, asemenea „vieţi
anterioare” au fost descoperite prin tehnica hipnozei, cunoscută
ca „hipnoză regresivă”, care a dat de multe ori rezultate
uimitoare în amintirea întâmplărilor de mult uitate de mintea
conştientă, chiar cu mult înaintea copilăriei, în trecut.
Hipnotizatorul duce o persoană „înapoi” la copilărie şi apoi
întreabă: „Ce poţi să spui mai înainte de aceasta ? Adesea, în
136
astfel de cazuri, o persoană îşi va „aminti” propria „moarte” sau
chiar o întreagă viaţă diferită. Ce trebuie să credem despre
asemenea amintiri?
Hipnotizatorii bine pregătiţi vor recunoaşte capcanele
„hipnozei regresive”. Dr. Arthur C. Hastings, din California,
specialist în psihologia comunicării, observă că lucrul cel mai
limpede care se întâmplă sub hipnoză este acela că individul
hipnotizat este foarte deschis oricărei sugestii ascunse,
inconştiente, nespuse, cât şi celor verbale ale hipnotizatorului.
Dacă le ceri să meargă la o viaţă trecută, şi ei nu au o viaţă
trecută, ei vor închipui una pentru tine! Dacă le sugerezi că au
văzut o farfurie zburătoare, ei cred că au văzut o farfurie
zburătoare.38 Un hipnotizator din Chicago, Dr. Larry Garrett,
care a făcut el însuşi vreo 500 de regresii hipnotice, socoteşte că
aceste regresii, adesea nu prezintă acurateţe, chiar şi atunci când
este o chestiune de amintire a vreunei întâmplări trecute din
această viaţă: „De multe ori, dintr-o minte dornică de a fi pe
plac, oamenii născocesc lucruri, închipuiri, vise, lucruri ca
acestea ... Oricine se află în stare de hipnoză şi face orice fel de
regresie, va descoperi că de multe ori oamenii au o imaginaţie
atât de vie, încât aceştia vor sta acolo şi vor face tot felul de
lucruri, doar ca să facă pe plac hipnotizarorului” (Capătul
realităţii , pag. 91-92).
Un alt cercetător al acestei probleme scrie: „Această metodă
este plină de întâmplări neprevăzute, cea mai primejdioasă este
înclinarea inconştientă către închipuiri zguduitoare. Urmarea
celor ce ies la iveală în stare de hipnoză, poate fi un vis de felul
existenţei anterioare, pe care subiectul şi-ar fi dorit să o trăiască
sau crede, fie că este bine ori nu, că a trăit-o cu adevărat ... Un
psiholog a iniţiat un număr de subiecţi hipnotizaţi să-şi
amintească o existenţă anterioară, şi toţi au făcut-o, fără
excepţie. Unele dintre aceste relatări erau pline de amănunte vii
38 J. Allen Hynek şi Jacques Vallee, Viaţa este veşnică, Henry Regnery Co., Chicago,
1975, pag. 107.
137
şi păreau convingătoare ... Cu toate astea, când psihologul i-a
hipnotizat din nou, în transă, aceia au fost în stare să urmeze
fiecare amănunt din relatările existenţei precedente până la vreo
sursă corespunzătoare - o persoană pe care o cunoscuseră în
copilărie, întâmplări dintr-un roman pe care îl citiseră sau din
filme pe care le văzuseră cu ani în urmă, şi aşa mai departe.”39
Dar ce spuneţi despre acele cazuri, care au fost mediatizate
mult în ultima vreme, în care există „mărturia obiectivă” a
„vreunei vieţi anterioare” a cuiva - în care persoana îşi
„aminteşte” amănunte despre timp şi locuri, care nu-i stăteau
aceleia în putinţă să le cunoască, şi care pot fi verificate prin
documente istorice?
Astfel de cazuri par foarte convingătoare acelora care sunt
deja înclinaţi să creadă în reîncarnare, dar acest fel de „mărturie”
nu este deosebit de veştile obişnuite spuse de „spirite” în
şedinţele de spiritism (care pot fi de asemenea foarte uimitoare),
şi nu se află nici o pricină de a socoti că sursa este deosebită.
Dacă spiritele de la şedinţele de spiritism sunt în chip limpede
draci, atunci veştile cu privire la „vieţile anterioare” pot fi de
asemenea aduse de draci. În amândouă situaţiile, scopul este
acelaşi: să-i tulbure pe oameni cu o arătare uimitoare a
cunoştinţelor ce par „supranaturale”, şi astfel să-i înşele cu
privire la firea adevărată a vieţii de după moarte, şi să-i lase
nepregătiţi pentru aceasta din punct de vedere duhovniceşte.
În general, chiar şi ocultiştii care cred în general în ideea
reîncarnării, socotesc că „mărturia” reîncarnării poate fi tâlcuită
în chipuri felurite. Un american care a făcut mare popularitate
ideilor oculte, crede că „cele mai multe întâmplări care aduc
mărturia reîncarnării, ar putea fi cazuri de îndrăcire.40
„Îndrăcirea”, potrivit unor asemenea ocultişti, are loc atunci
când o persoană „moartă” ia în stăpânire un trup viu şi atunci
39 Allen Spraggett, Starea nemuririi, New American Library, New York, 1974, pag.
137-138.
40 Suzy Smith, Viaţa este veşnică, G. P. Putnam’s Sons, New York, 1974, pag. 171.
138
personalitatea aceluia împreună cu însuşirile sale par să se
schimbe, dând astfel părerea că individul este stăpânit de
însuşirile „vieţii sale anterioare”. De bună seamă, acele fiinţe
care „stăpânesc” oameni sunt draci, fără să aibă însemnătate
măsura în care se prefac că sunt suflete ale morţilor. Renumita
carte recentă, Douăzeci de cazuri sugestive de reîncarnare de Dr.
Ian Stevenson pare, într-adevăr, să fie o colecţie de cazuri de
astfel de „stăpânire”.
Biserica creştină timpurie a combătut ideea reîncarnării, care
a pătruns în lumea creştină prin teoriile orientale, cum ar fi cele
ale maniheilor. Teoria falsă a lui Origen a „pre-existenţei
sufletelor” a fost legată îndeaproape de aceste teorii, şi la
Sinodul V ecumenic de la Constantinopol, din anul 553, a fost
combătută cu tărie, iar susţinătorii ei au fost anatemizaţi. Mulţi
Părinţi ai Bisericii au scris împotriva acestei teorii; de remarcat
sunt Sf. Ambrozie al Milanului în Apus (Despre credinţa în
înviere , cartea a II-a), Sf. Grigorie de Nissa în Răsărit (Despre
suflet şi reînviere ), şi alţii.
Pentru creştinii ortodocşi de astăzi, care sunt înclinaţi să
creadă în această idee, sau care îşi pun întrebări despre
presupusa „mărturie”, poate că este destul să cugete asupra a trei
dogme creştine de bază, care alungă desăvârşit tocmai putinţa
reîncarnării:
1. Învierea trupului . Hristos S-a ridicat din morţi cu acelaşi
trup cu care a omorât moartea tuturor oamenilor şi S-a făcut cel
dintâi rod al tuturor oamenilor, ale căror trupuri vor fi de
asemenea înviate în cea din urmă zi pentru a se uni cu sufletele
lor, pentru a trăi veşnic în rai sau în iad, potrivit judecăţii celei
drepte a lui Dumnezeu pentru viaţa lor de pe pământ. Acest trup
înviat, ca acela al lui Hristos, va fi deosebit de trupurile noastre
cele pământeşti, în sensul că va avea mai mare subţirime şi va fi
mai asemănător firii celei îngereşti, fără de care nu ar putea
sălăşlui în Împărăţia cerului, unde nu se află moarte sau
stricăciune. Şi totuşi, va fi acelaşi trup , restaurat în chip minunat
139
şi pregătit pentru viaţa veşnică de către Dumnezeu, aşa cum a
văzut Iezechiel în vedenia sa cu „oasele cele uscate” (Iezechiel
37, 1-14). În cer, cei răscumpăraţi se vor recunoaşte unii pe alţii.
Trupul este astfel o parte nedespărţită a întregii persoane care va
trăi veşnic, şi ideea mai multor trupuri care sunt ale aceleiaşi
persoane se împotriveşte însăşi firii Împărăţiei cerului, pe care
Dumnezeu a pregătit-o pentru cei care Îl iubesc.
2. Răscumpărarea noastră de către Iisus Hristos. Dumnezeu
a luat trup şi prin viaţa Lui, prin suferinţa şi moartea pe Cruce
ne-a răscumpărat de sub robia păcatului şi a morţii. Prin Biserica
Lui, noi suntem mântuiţi şi pregătiţi pentru Împărăţia cerului,
fără să mai suferim vreo „osândire” pentru călcările legii din
trecut. Dar potrivit ideii reîncarnării, dacă cineva este „mântuit”
în întregime, aceasta se întâmplă numai după multe vieţi în care
şi-a şters urmările păcatelor. Aceasta este legalitatea rece şi tristă
a religiilor păgâne, care a fost înlăturată în întregime prin jertfa
lui Hristos pe Cruce; tâlharul de la dreapta Lui a primit
mântuirea într-o clipă, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu,
„karma rea” a păcatelor lui fiind ştearsă prin harul lui
Dumnezeu.
3. Judecata. Şi precum este rânduit oamenilor o dată să
moară, iar după aceea să fie judecata (Evrei 9, 27). Viaţa
oamenilor este o perioadă de judecată individuală şi precisă,
după care nu mai există „a doua şansă”, ci numai judecata lui
Dumnezeu (care este atât dreaptă cât şi milostivă), pentru om,
potrivit stării sufletului său, când viaţa aceasta a luat sfârşit.
În aceste trei dogme descoperirea creştină este foarte
desluşită şi de neschimbat, împotrivitoare religiilor păgâne care
nu cred nici în înviere, nici în răscumpărare şi nu au limpezime
asupra judecăţii şi vieţii viitoare. Singurul răspuns la toate
presupusele experienţe sau amintiri ale „vieţilor anterioare” este
în chip limpede, învăţătura creştină curată despre firea vieţii
omeneşti, şi legăturile lui Dumnezeu cu oamenii.
sEste destul de limpede căsss
140
CAPITOLUL VIII
Experienţele creştine adevărate ale raiului
1. „Locul lucrărilor” raiului şi iadului
M văzut acum, în numeroase relatări ale Sfinţilor Părinţi cât
şi în Vieţile sfinţilor, că după moarte, sufletul intră îndată în
sălaşul din văzduh de sub cer, ale cărui însuşiri le-am arătat în
amănunt. Am văzut, de asemenea că, după ce trupul a murit cu
adevărat, iar sufletul a rupt legătura cu lucrurile cele pământeşti,
înălţarea sufletului prin acest sălaş al văzduhului este descrisă ca
un urcuş prin vămi, unde începe Judecata particulară, pentru a
hotărî care sunt însuşirile potrivite pentru sălăşluirea sufletelor
în rai. Acele suflete care se dovedesc vinovate pentru păcate
nepocăite, sunt aruncate în adânc, în iad, de către duhurile cele
căzute; acelea care trec biruitoare prin judecăţile vămilor, urcă
slobod, purtate de către îngeri spre cer.
Ce este raiul? Unde se află el? Este raiul un loc? Se află
acesta „sus”?
Aşa cum se întâmplă şi cu toate problemele privitoare la
viaţa după moarte, nu ar trebui să punem asemenea întrebări din
simplă iscodire, ci numai pentru a pricepe mai bine învăţătura
despre acest subiect, pe care ne-a împărtăşit-o Biserica. Şi
pentru a scăpa de întunecimea pe care o pot pricinui ideile
moderne şi unele experienţe mediumnice chiar şi creştinilor
ortodocşi.
Se întâmplă astfel că problema „localizării” raiului (şi
iadului) este înţeleasă greşit în foarte mare măsură în vremurile
moderne. Doar cu câţiva ani în urmă, dictatorul sovietic
Hrusciov râdea de oamenii religioşi, care încă mai credeau în
A
141
rai, căci el trimisese „cosmonauţi” în spaţiu şi aceia nu l-au
văzut.
De bună seamă, nici un creştin care are dreaptă judecată, nu
crede în strâmbătura ateistă a unui rai „în cer”, deşi sunt unii
protestanţi necunoscători, care aşezau raiul într-o galaxie sau
constelaţie îndepărtată. Întreaga lume văzută este căzută şi
stricată, şi nu se află nici un loc în ea pentru raiul cel nevăzut al
lui Dumnezeu, care este un adevăr duhovnicesc iar nu material.
Dar mulţi creştini, pentru a scăpa de batjocura necredincioşilor
şi pentru a ocoli chiar şi cea mai mică întinare a vreunei
concepţii materialiste, au ajuns la capătul opus şi spun că raiul
nu se află „nicăieri”. Printre romano-catolici şi protestanţi există
explicaţii nefireşti, care spun că raiul este „o stare nu un loc”, că
„sus” este doar o metaforă, că Înălţarea lui Hristos (Luca 24, 50;
Fapte 1, 9-11) nu a fost cu adevărat o „înălţare”, ci numai o
schimbare de stare.
Urmarea unor asemenea explicaţii este că raiul şi iadul
ajung nişte concepţii foarte nedesluşite şi fără limpezime, şi
adevăratul sens al lor începe să se piardă - cu urmări pierzătoare
pentru viaţa creştină, căci acestea sunt tocmai adevărurile către
care se călăuzeşte întreaga noastră viaţă pământească.
Toate aceste lămuriri, potrivit episcopului Ignatie
Brianceaninov, se bazează pe ideea neadevărată a filosofului
modern Descartes, că tot ceea ce nu este material este „spirit
pur” şi nu este mărginit de timp şi spaţiu. Aceasta nu este
învăţătura Bisericii Ortodoxe. Episcopul Ignatie scrie:
„Închipuirea lui Descartes cu privire la libertatea duhurilor în
spaţiu şi timp este o prostie hotărâtă. Tot ceea ce este mărginit
depinde de spaţiu în mod necesar” (vol. III, pag. 312).
„Numeroasele citate pe care le-am dat mai sus din cărţile de cult
şi lucrările Părinţilor Bisericii Ortodoxe, hotărăsc cu deplină
mulţumire problema localizării raiului şi iadului ... Cu câtă
claritate arată învăţătura Bisericii Ortodoxe de Răsărit că
localizarea raiului este în cer, iar localizarea iadului este în
142
măruntaiele pământului ” (vol. III, pag. 308-309); sublinierea
aparţine Episcopului Ignatie. Vom arăta aici numai cum trebuie
tâlcuită această învăţătură.
De bună seamă că este adevărat, după cum arată
numeroasele citate ale Episcopului Ignatie, că toate izvoarele
ortodoxe - Sfânta Scriptură, sfintele slujbe, Vieţile sfinţilor,
scrierile Sfinţilor Părinţi - vorbesc despre rai şi cer ca fiind „sus”
şi despre iad ca fiind „jos”, sub pământ. Şi este, de asemenea,
adevărat faptul că, întrucât îngerii şi sufletele sunt mărginite în
spaţiu (după cum am văzut în capitolul de mai sus, „Învăţătura
ortodoxă despre îngeri”), acestea toate trebuie să se afle pururea
într-un loc oarecare - fie în rai, în iad ori pe pământ. Am citat
deja învăţătura Sfântului Ioan Damaschin că atunci „când îngerii
se află în cer, nu se află pe pământ, şi când sunt trimişi de
Dumnezeu pe pământ, aceştia nu rămân în cer” (Expunere
adevărată a credinţei ortodoxe, II, 3, pag. 206), care este aceeaşi
învăţătură prezentată mai înainte de Sf. Vasile cel Mare (Despre
Duhul Sfânt, cap. 23), Sf. Grigorie Teologul (Învăţături
pilduitoare la Cartea lui Iov , Cartea a II-a, 3) şi de către toţi
Părinţii Bisericii.
Prin urmare, raiul este cu adevărat un loc, şi acesta este cu
adevărat sus din oricare loc de pe pământ, iar iadul este cu
adevărat jos , în măruntaiele pământului; dar aceste locuri şi
locuitorii lor nu pot fi văzuţi de oameni până când ochii lor
duhovniceşti nu sunt deschişi, după cum am văzut mai înainte,
cu privire la sălaşul din văzduh. Mai mult, aceste locuri nu se
află între „hotarele” sistemului nostru spaţio-temporal: un avion
de pasageri nu trece „în chip nevăzut” prin rai, nici un satelit
pământesc prin cel de al treilea cer, nici sufletele nu pot să
aştepte în iad până la Judecata de Apoi, ca să fie pregătite să
ajungă pe pământ. Ele nu se află acolo, ci într-un loc de un fel
deosebit, care începe chiar aici, dar se întinde într-o altă direcţie.
Sunt semne, sau cel puţin păreri, despre acest fel al
adevărului chiar în experienţa acestei lumi, în fiecare zi. De
143
pildă, existenţa vulcanilor şi a căldurii mari din centrul
pământului este socotită de mulţi Sfinţi şi Părinţi ca un semn
nemijlocit al existenţei iadului în măruntaiele pământului.41 De
bună seamă, iadul nu este „material” în sensul în care curge lava
de sub scoarţa pământului, care este materială. Se pare însă că
este o „asemănare” între cele două lumi - întâi de toate, o
asemănare se poate vedea chiar în firea omului, căruia îi stă în
putinţă, în împrejurări oarecare, sau prin voia lui Dumnezeu să
înţeleagă cele două feluri de realitate chiar în această viaţă.
Oamenii de ştiinţă moderni au ajuns să recunoască faptul că ei
nu mai sunt siguri de natura de bază a materiei şi de hotarele ei,
şi nici unde se sfârşeşte aceasta şi unde începe realitatea
„transcedentală”.
Numeroase întâmplări din Vieţile sfinţilor arată cum acel alt
fel al spaţiului „pătrunde” în spaţiul „obişnuit” al acestei lumi.
Adesea, de pildă, sufletul unui om care de-abia a murit este
văzut ridicându-se la cer, ca atunci când Sf. Benedict a văzut
sufletul Sf. Germanus de Capua ridicat la cer de îngeri într-o
minge de foc (Sf. Grigorie, Dialoguri , II, 35), sau locuitorii din
Afognak au văzut sufletul Sf. Gherman urcându-se într-un stâlp
de foc, sau Cuviosul Filaret de Glinak a văzut sufletul Sf.
Serafim de Sarov urcând. Proorocul Elisei l-a văzut pe
Proorocul Ilie, cum a fost răpit la cer într-un car de foc (III Regi
2, 11). De asemenea, sufletele sunt văzute adesea trecând prin
vămi; sunt astfel de împrejurări, mai ales în Viaţa Sf. Nifon de
Constantia (23 decembrie) şi a Sf. Columba de Iona - unele
dintre aceste întâmplări au fost citate în capitolul despre vămi. În
Viaţa Cuviosului Teofil al Kievului, singurul martor al morţii
unui om drept, a văzut cum atunci „ceva a străfulgerat în faţa lui
şi un curent de aer rece i-a izbit faţa. Dimitrie a privit în sus cu
uimire şi a împietrit. În chilie, plafonul a pornit să se ridice iar
cerul albastru, ca şi cum şi-ar fi întins braţele, se pregătea să
41 Vezi Viaţa Sf. Patriciu de Prusia, 19 mai; Dialogurile Sfântului Grigorie, IV, 36 şi
44; Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 98.
144
primească sufletul sfânt al celui drept care murea.”42
Nu trebuie să iscodim, dincolo de cunoştinţele generale, că
raiul şi iadul sunt cu adevărat „locuri”, dar nu locuri din lumea
aceasta, din sistemul nostru spaţio-temporal. Aceste „locuri”
sunt atât de deosebite de noţiunile noastre pământeşti de „loc”,
că ne vom tulbura fără nădejde, dacă încercăm să reconstituim o
„geografie” a lor. Unele Vieţi ale sfinţilor arată limpede că
„cerurile” se află deasupra „raiului pământesc”; altele arată că
sunt cel puţin „trei ceruri” - dar nu este de datoria noastră să
aşezăm „hotarele” acestor locuri sau să încercăm să desluşim
însuşirile lor. Prin Pronia lui Dumnezeu ne sunt dăruite
asemenea descrieri pentru a ne însufleţi să luptăm ca să ajungem
în aceste locuri, printr-o viaţă şi moarte creştină - iar nu pentru a
ne folosi de chipuri de judecată lumească şi cunoştinţe care nu li
se potrivesc. Sf. Ioan Gură de Aur ne aminteşte cu dreptate că
trebuie să cercetăm în chip potrivit cele ale raiului şi ale iadului:
„Vă întrebaţi unde se află iadul; dar de ce trebuie să ştiţi voi
asta? Voi trebuie să ştiţi că iadul există, nu unde se află el
ascuns .... După părerea mea, iadul se află undeva în afara
acestei lumi .... Nu trebuie să încercăm să aflăm unde se află
iadul, ci cum să scăpăm de el” (Omilie la Romani 31, 3-4).
Nu ne este nouă dat să pricepem prea mult despre adevărul
celeilalte lumi în această viaţă, deşi cunoaştem destule lucruri
pentru a răspunde raţionaliştilor care spun că raiul şi iadul nu se
află „nicăieri” şi de aceea nu există, pentru că oamenii nu le pot
vedea. Aceste locuri se află cu adevărat „undeva”, şi unii
locuitori de pe pământ au fost acolo şi s-au întors ca să
povestească despre ele. Dar noi putem vedea aceste locuri când
suntem în trup, mai mult prin credinţă decât prin cunoaştere.
Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci faţă
către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe
deplin, precum am fost cunoscut şi eu (I Cor. 13, 12).
42 Vezi Viaţa Cuviosului Teofil, Mânăstirea Sf. Treimi, Jordanville, New York, pag.
125.
145
2. Experienţele creştine ale raiului
Adevăratele experienţe creştine ale raiului poartă pururea
aceeaşi pecete a experienţei din altă lume. Cei care au văzut
raiul au călătorit pur şi simplu într-un loc ales. Ei au intrat într-o
stare duhovnicească aparte. Noi, cei care nu am trăit personal
aceste experienţe, trebuie să fim mulţumiţi cu descrierea
anumitor însuşiri aparente care, luate împreună, deosebesc
aceste experienţe destul de limpede de toate experienţele
sălaşului din văzduh, pe care le-am arătat mai sus.
Multe Vieţi ale sfinţilor cuprind descrieri ale sufletelor care
intră în rai, ca fiind văzute de pe pământ. În Viaţa Sf. Antonie
cel Mare citim: „Oarecând, Antonie şedea în munţi şi privind în
sus, a văzut pe cineva ridicându-se la cer, şi o ceată veselă
întâmpinându-l. Plin de uimire, el i-a socotit pe aceia o ceată
binecuvântată şi s-a rugat ca să afle ce putea să însemne aceea.
Şi pe dată, ajunse la el un glas şi-i spuse: Acesta este sufletul lui
Ammon, călugăr de Nitria, care a dus viaţă pustnicească până la
o vârstă înaintată” (Viaţa Sf. Antonie, Eastern Orthodox Books
edition, pag. 38).
Avva Serapion a descris astfel moartea Sf. Marcu de Tracia:
„Uitându-mă în sus, am văzut sufletul sfântului, care fusese
slobozit din legăturile trupului. Mâini de îngeri îl acopereau cu
un veşmânt alb strălucitor, şi îl ridicau la cer. Am văzut calea
care trecea prin văzduh către cer, şi cerurile deschise. Apoi am
văzut hoardele de draci stând pe cale şi am auzit un glas de înger
spunând dracilor: ’Fii ai întunericului! Fugiţi şi ascundeţi-vă de
la faţa luminii dreptăţii!’ Sufletul sfânt al lui Marcu a fost ţinut
în văzduh vreme de vreun ceas. Apoi s-a auzit glas din cer,
grăind către îngeri: Luaţi-l şi-l aduceţi aici pe cel care i-a făcut
pe draci de ocară. Când sufletul sfântului trecuse fără nici o
vătămare printre hoardele dracilor şi se apropiase deja de cerul
deschis, am văzut ca şi cum ar fi fost o mână întinsă din cer,
care primea sufletul cel curat. Apoi această vedenie s-a ascuns
146
de la ochii mei, şi n-am mai văzut nimic” (Vieţile sfinţilor ,
5 aprilie).
Din aceste relatări, putem desluşi deja trei însuşiri ale
adevăratei experienţe creştine a raiului: este un urcuş; sufletul
este purtat de îngeri; este întâmpinat şi primit în rândul
locuitorilor raiului.
Experienţele raiului sunt de multe feluri. Uneori un suflet
este dus la cer înainte de moarte ca să i se arate minunile lui sau
locul care este gătit acolo pentru suflet. Astfel, Sf. Mavra, după
ce s-a împotrivit celor două vedenii mincinoase ale duhurilor
celor căzute din vremea muceniciei ei (pe care le-am înfăţişat
mai sus, ca pildă a ispitelor ce se pot ivi la ceasul morţii), a
povestit experienţa care a urmat, cea dăruită de Dumnezeu: „Am
văzut şi un al treilea bărbat, foarte frumos la chip; faţa lui
strălucea ca soarele. M-a luat de mână, m-a dus sus la cer şi mi-a
arătat un tron acoperit cu veşminte albe, şi o cunună, care era
cea mai minunată la înfăţişare. Uimită de asemenea frumuseţe,
l-am întrebat pe bărbatul care mă dusese sus la cer: ’Al cui este
acesta, Doamne al meu?’ El mi-a răspuns: ’Aceasta este răsplata
pentru nevoinţa ta .... Dar acum întoarce-te în trupul tău. La
ceasul şase din zorii zilei, vor veni îngerii lui Dumnezeu să-ţi ia
sufletul ca să ţi-l ducă sus la cer.”43
Există şi experienţa privirii raiului din afară, ca atunci când
întâiul mucenic Sf. Ştefan a văzut cerurile deschise şi pe Fiul
Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7:56). Totuşi,
vom cerceta aici numai experienţa obişnuită care se aseamănă
cel mai mult cu experienţele de astăzi de „după moarte”: urcuşul
la cer, fie la moarte, fie într-o experienţă îngăduită în chip
dumnezeiesc, fie că are loc „în” ori „în afara” trupului.
Sf. Salvie de Albi, ierarh al Galiei din veacul al VI-lea, după
ce fusese mort cea mai mare parte a zilei, s-a întors la viaţă şi i-a
povestit următoarele prietenului său, Sf. Grigorie de Tours:
43 Vieţile sfinţilor, 3 mai, traducere în lb. engleză în Viaţa ortodoxă, mai - iunie, 1978,
pag. 9-17.
147
„Acum patru zile, când mi s-a zguduit chilia şi m-ai văzut
zăcând mort, am fost ridicat de doi îngeri şi dus până la cel mai
înalt suiş al cerului, până când mi s-a părut că am sub picioare
nu numai acest pământ scârbavnic, ci şi soarele şi luna, norii şi
stelele. Apoi am fost călăuzit printr-o poartă care strălucea mai
puternic decât lumina soarelui şi am intrat într-o clădire unde
podeaua întreagă strălucea ca aurul şi argintul. Este cu neputinţă
de descris lumina aceea. Locul era plin de mulţime mare de
oameni, care nu erau nici bărbaţi nici femei, care se întindeau
până departe în toate părţile, că nu se putea vedea capătul.
Îngerii mi-au croit cale prin mulţimea de oameni din faţa mea şi
am venit la locul spre care se îndreptase privirea noastră, pe
când ne aflam departe. Deasupra acestui loc atârna un nor mai
strălucitor decât orice lumină şi nu se putea vedea nici soarele,
nici luna şi nici stelele. Norul strălucea cu adevărat mai puternic
decât toate celelalte, cu strălucire neîmprumutată. Din nor a ieşit
un glas, ca glasul multor ape. Păcătos cum sunt, am fost
întâmpinat cu mare cinste de fiinţe oarecare, unele îmbrăcate în
veşminte preoţeşti iar altele în haine obişnuite. Călăuzele mele
mi-au spus că aceştia erau mucenicii şi alţi bărbaţi sfinţi pe care
noi îi cinstim aici pe pământ şi cărora ne rugăm cu mare evlavie.
Pe când stăteam aici, a suflat spre mine o adiere de o asemenea
dulceaţă că, fiind hrănit cu ea nu am mai simţit nevoia să
mănânc ori să beau până acum. Apoi am auzit un glas care a
spus: ’Lăsaţi-l pe bărbatul acesta să se întoarcă în lume căci
bisericile noastre au nevoie de el. Am auzit glasul dar nu am
putut să văd cine vorbea. Apoi m-am aruncat cu faţa la pământ
şi am plâns. ’Vai, vai, o, Doamne!’ Am zis. ’De ce mi-ai arătat
aceste lucruri numai ca să mi le iei iarăşi înapoi? ...’ Glasul care
îmi vorbise, a spus: ’Mergi în pace. Voi veghea asupra ta până
când te voi aduce din nou în locul acesta.’ Apoi călăuzitorii mei
m-au lăsat, iar eu m-am întors prin poarta prin care intrasem,
plângând că am plecat.”44
44 Sf. Grigorie de Tours, Istoria francilor, cartea a VII-a, 1, Vita Patrum, St. Herman
148
Se mai adaugă şi alte însuşiri însemnate la această
experienţă: strălucirea luminii cerului; prezenţa nevăzută a
Domnului, al Cărui glas se aude; închinarea sfântului şi frica
înaintea Domnului; şi o simţire limpede a harului dumnezeiesc,
într-o miresmă de nepovestit. Mai mult, se spune că mulţimile
de „oameni” întâlniţi în cer sunt (pe lângă îngerii care călăuzesc
sufletele) sufletele mucenicilor şi ale sfinţilor bărbaţi.
Călugărul din Wenlock, după ce a fost ridicat în sus de
îngeri şi a trecut prin vămi, „a văzut un loc de o frumuseţe
minunată, în care se bucura de fericire mare mulţime de bărbaţi
foarte frumoşi, şi aceia l-au chemat să vină şi să ia parte la
fericirea lor, dacă îi era îngăduit. Şi a venit la el o mireasmă de o
dulceaţă minunată din respiraţia sufletelor fericiţilor,
bucurându-se împreună. Sfinţii îngeri i-au spus că acesta era
vestit ca rai al lui Dumnezeu.” Mai departe, „a văzut pereţi care
străluceau cu lumină strălucitoare, de o întindere uimitoare şi o
înălţime foarte mare. Şi sfinţii îngeri au zis: ’Aceasta este
cetatea sfântă şi vestită, Ierusalimul din cer, unde sufletele cele
sfinte trăiesc întru bucurie veşnică.’ El a zis că sufletele acelea şi
zidurile acelei cetăţi slăvite ... erau de o strălucire atât de
orbitoare că ochii lui erau foarte neputincioşi ca să privească la
ele” (Scrisorile Sf. Bonifatie , pag. 28-29).
Poate că cea mai întreagă şi uimitoare experienţă a raiului,
care se află în literatura creştină, este aceea a Sf. Andrei cel
Nebun pentru Hristos din Constantinopol (sec. al IX-lea).
Această experienţă a fost scrisă cu cuvintele Sfântului de către
prietenul său Nichifor; dăm aici numai câteva fragmente:
Odinioară, pe o iarnă cumplită, când Sf. Andrei zăcea pe
strada unei cetăţi mari, fiind îngheţat şi aproape mort, a simţit pe
neaşteptate o căldură în lăuntrul său şi a văzut un tânăr minunat
cu faţa strălucitoare ca soarele, care l-a călăuzit la rai şi la cel
de-al treilea cer. „Prin voia lui Dumnezeu am rămas vreme de
două săptămâni într-o vedenie dulce .... M-am văzut într-un rai
Monastery Press, 1988, pag. 296-297.
149
prea frumos şi minunat .... Eram uimit în minte şi în inimă de
frumuseţea de negrăit a raiului lui Dumnezeu, şi m-am îndulcit
cu dulce desfătare umblând prin el. Se aflau acolo mulţimi mari
de grădini, pline de copaci înalţi, care îşi legănau vârfurile, care
mi-au veselit privirile, iar din ramurile lor venea o puternică
mireasmă .... Aceşti copaci nu se pot asemăna în frumuseţea lor,
cu nici un copac de pe pământ .... În această grădină erau păsări
fără de număr, cu aripi de aur, albe ca zăpada şi de felurite
culori. Stăteau pe crengile copacilor din rai şi cântau atât de
miununat, încât dulceaţa cântului lor m-a făcut să mă simt cu
totul altul .... După aceasta m-a cuprins un fel de frică şi mi s-a
părut că mă aflam în înaltul cerului. Înaintea mea mergea un
tânăr cu faţa strălucitoare ca soarele, îmbrăcat în purpură ....
Când mergeam pe urmele lui, am văzut o Cruce mare şi
minunată, ca un curcubeu, şi în jurul ei stăteau cântăreţi care
ardeau ca flăcările şi cântau laude dulci, slăvind pe Domnul
Care fusese odinioară răstignit pe Cruce. Tânărul care mergea
înaintea mea, venind spre Cruce, a sărutat-o şi mi-a făcut semn
ca să o sărut şi eu .... Sărutând-o, m-am umplut de o dulceaţă
duhovnicească de nepovestit şi am simţit o mireasmă mai
puternică decât aceea a raiului. Lăsând Crucea în urmă, m-am
uitat în jos şi am văzut dedesubtul meu, ca şi cum ar fi fost
adâncul mării .... Întorcându-se spre mine, călăuzitorul meu a
spus: ’Nu te teme, că trebuie să urcăm şi mai sus.’
Şi mi-a dat mâna. Când l-am prins de mână, ne-am şi aflat
deasupra celui de al doilea cer. Acolo am văzut bărbaţi
minunaţi, odihna lor şi bucuria desfătării lor, care nu se poate
povesti prin cuvinte omeneşti .... Şi iată, după aceasta, am urcat
deasupra celui de al treilea cer, unde am văzut şi am auzit o
mulţime de puteri cereşti lăudând şi slăvind pe Dumnezeu. Am
mers până la o perdea care strălucea ca fulgerul, înaintea căreia
tineri puternici şi înfricoşători, cu chip de flăcări fioroase .... Şi
tânărul care mă călăuzea mi-a spus: ’Când se va ridica perdeaua,
Îl vei vedea pe Stăpânul Hristos. Închină-te înaintea tronului
150
slavei Sale.’ Auzind aceasta, m-am bucurat şi m-am cutremurat,
căci am fost împresurat de teamă şi de bucurie de negrăit .... Şi
iată, o mână de foc a ridicat perdeaua şi, ca şi Proorocul Isaia, Lam
văzut pe Domnul meu, stând pe un scaun înalt şi măreţ şi
serafimi stăteau înaintea Lui (Isaia 6, 1-2). Era îmbrăcat într-un
veşmânt de purpură; faţa Lui era cu totul prea strălucitoare şi
ochii Lui se uitau la mine cu dragoste. Văzând aceasta, m-am
simţit foarte mic înaintea Lui, am căzut înaintea Lui,
închinându-mă înaintea tronului celui mai strălucitor şi
înfricoşător al slavei Sale. Bucuria care m-a cuprins la vederea
feţei Sale, nu se poate spune în cuvinte. Chiar şi acum,
aducându-mi aminte de această vedenie, mă simt plin de bucurie
de negrăit. Am stat cu cutremur înaintea Stăpânului meu ....
După aceea, toată ceata cea cerească a cântat o laudă prea
frumoasă şi de negrăit, şi apoi - nu pot să pricep cum - m-am
aflat iarăşi plimbându-mă prin grădina raiului.”45
Când Sf. Andrei s-a gândit că nu o văzuse pe Maica
Domnului în cer, un înger i-a spus: „Voiai să o vezi aici pe
Împărăteasa Care este mai strălucitoare decât puterile cerului?
Ea nu se află aici; a plecat în lumea care se află în mari nevoi, ca
să-i ajute pe oameni şi ca să le aline durerea. Ţi-aş fi arătat
sfântul ei sălaş, dar acum nu este vreme căci trebuie să te
întorci.” Se mai spune iarăşi aici că îngerii şi sfinţii se pot afla
numai într-un singur loc într-o vreme oarecare.
Chiar în sec. al XIX-lea, o vedenie ca aceasta a fost văzută
de către un ucenic al Bătrânului Paisie Velicikovski, călugărul
Teodor de Svir. Spre sfârşitul vieţii sale, acesta a trăit experienţa
harului lui Dumnezeu cu mare tărie. La scurtă vreme după o
asemenea experienţă, s-a îmbolnăvit şi a stat într-un fel de comă
trei ani de zile. Când s-a pornit în el o stare de uimire şi a ieşit
din trup, i s-a arătat un oarecare tânăr nevăzut, pe care-l simţea
şi-l vedea numai cu simţul inimii; şi tânărul acesta l-a călăuzit pe
45 Vieţile sfinţilor, 2 octombrie, traducere în lb. engleză în Cuvântul ortodox, 1979, nr.
86, pag. 125-127.
151
o cale îngustă spre partea stângă. Părintele Teodor, aşa cum a
povestit mai târziu, a avut simţământul că murise, şi a vorbit ca
pentru sine: ’Am murit. Nu ştiu dacă voi fi mântuit ori osândit.’
’Eşti mântuit!’ i-a spus un glas nevăzut, ca răspuns la gândul
său. Şi îndată o putere ca un vârtej aprig l-a smuls şi l-a dus în
partea dreaptă.
’Gustă dulceaţa logodnelor raiului pe care o dau acelora care
Mă iubesc,’ a spus un glas nevăzut. Cu aceste cuvinte, Părintelui
Teodor i s-a părut că Mântuitorul Şi-a aşezat mâna Lui cea
dreaptă pe inima lui şi a fost dus într-un sălaş nespus de
minunat, dar unul care era cu totul nevăzut şi de nepovestit în
cuvintele limbajului pământesc. De la acest simţământ a trecut
la altul şi mai înălţător, şi apoi la al treilea; dar toate aceste
simţăminte, aşa cum a spus chiar el, şi le putea aminti numai cu
inima, dar nu le putea pricepe cu mintea.
Apoi a văzut ceva ca un templu, şi înăuntru lângă altar, era
ceva ca un cort, în care se aflau cinci sau şase bărbaţi. Un glas al
minţii i-a spus: ’Pentru aceşti bărbaţi moartea ta se amână. Vei
trăi pentru ei.’ Apoi i s-a descoperit firea duhovnicească a unor
ucenici de-ai săi, şi Domnul i-a descoperit încercările care
urmau să tulbure serile zilelor lui .... Dar glasul cel dumnezeiesc
l-a încredinţat că vasul sufletului său nu va avea de suferit din
pricina acestor valuri înverşunate, fiindcă Hristos era
călăuzitorul Cel nevăzut.”46
S-ar mai putea cita şi alte experienţe ale raiului din Vieţile
sfinţilor şi ale pustnicilor, dar ele nu fac mai mult decât să repete
însuşirile care deja s-au arătat aici. Totuşi, va fi plin de
învăţăminte - mai ales pentru o asemănare cu experienţele de
astăzi de „după moarte” - să arătăm experienţa în cer unui
păcătos modern. Astfel, autorul cărţii „De necrezut pentru
mulţi” (a cărui mărturie a fost spusă deja mai sus de câteva ori),
după ce a scăpat de dracii vămilor prin mijlocirea Maicii
46 Din Viaţa Bătrânului Leonida de la Optina, St. Herman Brotherhood, 1976, pag.
275-276 (în lb. rusă). Ediţie englezească, 1990, pag. 223-224.
152
Domnului, a povestit chipul în care, pe când încă era călăuzit de
îngerii săi păzitori, „urcam tot mai sus ... când am văzut
deasupra mea o lumină strălucitoare; mi se părea că semăna a fi
lumina soarelui nostru, dar era cu mult mai aprinsă. Este în chip
limpede o împărăţie a luminii. Da, cu adevărat o împărăţie, plină
de puterea luminii - fiindcă nu se afla nici o umbră în această
lumină. ’Dar cum poate exista lumină fără umbră?’ Îndată au
ieşit la iveală gândurile mele uimitoare.
Şi îndată am fost duşi în câmpul luminii acesteia, şi m-a
orbit cu adevărat. Am închis ochii, mi-am dus mâinile la faţă,
dar asta nu m-a ajutat, căci mâinile nu-mi făceau umbră. Şi,
oricum, ce fel de ocrotire poate însemna aceasta aici?
’Dumnezeul meu, ce este aceasta, ce fel de lumină este
aceasta? De ce pentru mine este ca întunericul obişnuit! Nu mă
pot uita, şi ca în întuneric, nu pot vedea nimic ....’
Această neputinţă de a vedea, de a privi, a sporit în mine
teama în faţa necunoscutului, care era cu totul firească în această
stare de a mă afla într-o lume necunoscută mie, şi m-am gândit
cu tulburare: ’Ce va mai urma? Vom trece îndată de acest loc de
lumină, şi există vreo margine, vreun capăt?’
Dar s-a întâmplat ceva deosebit. Cu maiestate, fără mânie,
dar cu tărie şi hotărâre, de sus răsunau cuvintele: Nu-i gata! Şi
după aceea ... urmă o oprire neaşteptată a urcuşului nostru rapid
- am început să coborâm repede” (pag 26-27).
În această experienţă, însuşirea luminii raiului este mai
limpede: este de un asemenea chip că nu poate fi îndurată de
cineva care nu este pregătit pentru aceasta prin viaţa creştină de
nevoinţă, aşa cum au îndurat Sfinţii Salvie şi Andrei.
3. Însuşirile adevăratei experienţe a raiului
Să rezumăm acum principalele însuşiri ale acestor
experienţe adevărate ale raiului şi să vedem cum se deosebesc
acestea de experienţele lumii văzduhului, aşa cum au fost
descrise în capitolele anterioare.
153
(1) Adevărata experienţă a raiului are loc în chip neschimbat
la sfârşitul unei căi de urcuş , de obicei prin vămi (dacă sufletul
are nişte „vămi” de plătit acolo). În experienţele de astăzi din
„afara trupului” şi de „după moarte”, pe de o parte, vămile şi
dracii lor nu sunt întâlniţi niciodată şi numai întâmplător este
relatată o cale de urcuş.
(2) Sufletul este întotdeauna călăuzit spre rai de către unul
sau mai mulţi îngeri, şi niciodată nu „hoinăreşte” prin el, nici nu
merge după voia lui ori după puterea pricinuitoare. De bună
seamă că aceasta este una dintre cele mai uimitoare deosebiri
între experienţele adevărate ale raiului şi experienţele de astăzi
ale penticostalilor şi ale altora, care relatează experienţe de
„după moarte” ale „raiului” şi „cerului”: ultimele sunt de fapt la
fel cu experienţele laice şi chiar ateiste ale „raiului”, după cum
am văzut deja, în afară de amănuntele neînsemnate de
interpretare, care se pot săvârşi cu uşurinţă de către închipuirea
omului în „planul astral”; dar niciodată în asemenea experienţe,
sufletul nu este cu adevărat călăuzit de îngeri. Sf. Ioan Gură de
Aur scrie despre aceasta, atunci când tâlcuieşte textul de la Luca
16, 19-31: „Atunci Lazăr a fost dus de îngeri, dar sufletul
celuilalt (al omului bogat) a fost luat de oarecare puteri
înfricoşătoare care, poate că pentru aceasta au fost trimise. Căci
sufletul, prin el însuşi nu poate să plece către viaţa aceea, pentru
că nu este cu putinţă. Dacă noi, mergând dintr-un oraş în altul
avem nevoie de un călăuzitor, cu atât mai mult sufletul va avea
nevoie de călăuzitori, când va fi scos din trup şi va fi înfăţişat
pentru viaţa viitoare?”47
Într-adevăr, această problemă poate fi socotită ca una dintre
pietrele de încercare ale experienţei adevărate a raiului. În
experienţele de astăzi, sufletului i se oferă cel mai adesea
alegerea de a rămâne în „rai” sau de a se întoarce pe pământ; pe
când experienţa adevărată a raiului nu se petrece prin alegerea
47 Omilia “Către poporul din Antiohia”, III, “Despre Lazăr”, II, aşa cum este citat în
Mitropolitul Macarie, Teologie dogmatică ortodoxă, II, pag. 536.
154
omului, ci numai la porunca lui Dumnezeu, împlinită prin îngerii
Săi. Experienţa obişnuită a raiului „în afara trupului” din zilele
noastre, nu are nevoie de nici o călăuză, căci aceasta are loc
chiar aici , în aer, deasupra noastră, încă în această lume; în
vreme ce îngerii călăuzitori sunt de trebuinţă, dacă experienţa
are loc în afara acestei lumi, într-o lume de un chip deosebit,
unde sufletul nostru nu poate merge de unul singur. (Asta nu
înseamnă că dracii nu se pot preface şi în „îngeri călăuzitori”,
dar ei rareori par să facă aceasta în experienţele de astăzi.)
(3) Experienţa are loc în lumină strălucitoare, şi este însoţită
de semne limpezi ale harului lui Dumnezeu, mai ales de o
mireasmă minunată. Este adevărat, asemenea semne se arată şi
în unele experienţe de „după moarte” de astăzi, dar există o
deosebire de bază între ele, care cu greu se poate vădi.
Experienţele de astăzi sunt fără adâncime, chiar pe treapta
simţurilor; nimic nu le deosebeşte de experienţele asemănătoare
ale necredincioşilor, în afară de chipurile creştine pe care le vede
(sau le adaugă) cel ce trece prin această experienţă. Astea nu
sunt nimic mai mult decât experienţa firească de desfătare din
starea din „afara trupului”, cu un înveliş subţire de „creştinism”.
(Poate, de asemenea, în unele dintre aceste experienţe, duhurile
căzute adaugă înşelările lor pentru a-l amăgi pe cel care
cercetează acestea şi pentru a-i stârni mândria şi a-i întări ideea
sa de suprafaţă despre creştinism; dar aici nu este nevoie să
socotim acestea.) Pe de altă parte, în adevăratele experienţe
creştine, adâncimea experienţei creştine este întărită de
adevărate arătări minunate: Sf. Salvie a fost atât de „hrănit” de
mireasmă că nu i-a mai trebuit nici mâncare, nici băutură, mai
mult de trei zile, şi mireasma a dispărut şi limba a început să-l
doară şi s-a umflat numai în clipa când a povestit întâmplarea;
Sf. Andrei a fost mort vreme de două săptămâni; K. Uekskuell a
fost în „moarte clinică” vreme de 36 de ore. Suntem siguri că în
experienţele de astăzi există uneori „vindecări minunate” dintr-o
moarte apropiată sau aparentă, dar niciodată nu este ceva la fel
155
de uimitor ca întâmplările de mai sus, şi niciodată nu este ceva
care să arate că cei care au avut asemenea experienţe, au văzut
de fapt raiul ca ceva ce se împotriveşte unei înfăţişări
atrăgătoare, din sălaşul care se află în „afara trupului” („planul
astral”). Deosebirea dintre experienţele de astăzi şi adevărata
experienţă a raiului este la fel ca şi deosebirea dintre
„creştinismul” subţire de astăzi şi adevăratul creştinism ortodox.
De pildă, „pacea” pe care o poate simţi omul care „L-a primit pe
Iisus ca Mântuitor al său”, sau care a avut experienţa foarte
obişnuită de „a vorbi în limbi” contemporane, sau a avut o
vedenie a lui „Hristos” (ceva, fără îndoială, foarte rar astăzi), dar
care nu ştie nimic despre viaţa luptei creştine conştiente şi
despre pocăinţă, şi nu s-a împărtăşit niciodată cu Trupul şi cu
Sângele adevărat al lui Hristos prin Sfintele Taine întemeiate de
Însuşi Hristos - pur şi simplu, nu se poate asemăna, în nici un
chip, cu pacea care este dezvăluită în Vieţile marilor sfinţi
ortodocşi. Experienţele de astăzi sunt în întregime „imitări” ale
experienţei adevărate a raiului.
(4) Adevărata experienţă a raiului este însoţită de un
simţământ de o asemenea evlavie şi frică înaintea măreţiei lui
Dumnezeu, şi un simţământ de o asemenea nevrednicie de a-L
vedea, cum rareori se găsesc astăzi chiar printre creştinii
ortodocşi, ca să nu mai vorbim de cei care sunt în afara Bisericii
lui Hristos. În experienţele de astăzi nu se aude despre vorbele
simţite în inimă ale nevredniciei Sfântului Salvie, închinăciunea
cu cutremur a Sf. Andrei înaintea feţei lui Hristos, chiar orbirea
lui K. Uekskuell în lumina pe care a fost nevrednic să o
privească. Cei ce văd astăzi „raiul” în sălaşul din văzduh, sunt
„mulţumiţi”, „fericiţi”, „îndestulaţi” - rareori ceva mai mult;
dacă aceia Îl văd pe „Hristos” într-un chip oarecare, aceasta este
numai pentru a-şi îngădui „convorbiri” prieteneşti cu El, care
caracterizează experienţele din mişcarea „harismarică”. Lipsesc
cu totul din aceste experienţe: Dumnezeu, închinarea omului
înaintea lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu.
156
S-ar mai putea arăta şi alte însuşiri ale adevăratei experienţe
a raiului, aşa cum sunt înfăţişate mai ales în Vieţile sfinţilor
ortodocşi; dar cele ce s-au arătat mai sus sunt destule pentru a le
deosebi esenţial de experienţele de astăzi. Să ne amintim de câte
ori cutezăm să vorbim despre astfel de experienţe înflăcărate şi
din altă lume, că acestea sunt cu foarte mult deasupra treptei
noastre inferioare de a simţi şi a pricepe şi că acestea ne sunt
date mai mult ca păreri decât ca înfăţişări întregi a celor ce nu se
pot povesti întocmai în limbaj omenesc. Cele ce ochiul n-a văzut
şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea
le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Cor. 2, 9).
NOTĂ DESPRE VEDENIILE IADULUI
Pentru credincioşii ortodocşi adevărul iadului este la fel de
cert ca şi acela al raiului. În multe prilejuri, Domnul nostru a
vorbit despre acei oameni care, din pricină că nu au ascultat
poruncile Lui, El îi va trimite în focul cel veşnic, care este gătit
diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41). Într-una dintre pildele
sale, El dă pilda vie a bogatului care priveşte în sus la raiul pe
care l-a pierdut şi îl roagă pe Patriarhul Avraam de acolo să-i
îngăduie lui Lazăr, pe care l-a nesocotit pe când se afla în viaţă,
să vină şi să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească
limba, căci mă chinuiesc în această văpaie . Dar Avraam a
răspuns că între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, şi nu se află
nici o legătură între cei mântuiţi şi cei osândiţi (Luca 16, 24, 26).
În literatura ortodoxă, vedeniile iadului sunt la fel de
obişnuite ca şi vedeniile cerului şi raiului. Asemenea vedenii şi
experienţe se arată în chip mai obişnuit păcătoşilor de rând decât
sfinţilor, şi scopul lor este pururea limpede. Grigorie spune în
Dialogurile sale: „În milostivirea Sa nemărginită, Bunul
Dumnezeu îngăduie unor suflete să se întoarcă în trupurile lor, la
scurtă vreme după moarte, aşa încât chipul iadului i-ar putea
învăţa, în cele din urmă, să se teamă de pedepsele veşnice în
157
care cuvintele singure nu i-ar putea face să le creadă” (Dialoguri
IV, 37, pag. 237). Apoi Sf. Grigorie descrie câteva experienţe
ale iadului şi povesteşte despre impresia pe care au pricinuit-o
asupra celor ce au fost de faţă. Astfel, un oarecare pustnic
spaniol, Petru, a povestit cum a murit şi a văzut „iadul cu toate
chinuirile sale şi cu cazanele de foc fără de număr.”
Întorcându-se la viaţă, Petru a povestit cele ce văzuse, „dar chiar
dacă ar fi păstrat taina, posturile sale de pocăinţă şi nopţile sale
de veghe, ar fi fost mărturisitori grăitori pentru mergerea sa
înfricoşătoare în iad şi pentru frica lui adâncă de chinuirile
îngrozitoare. Dumnezeu Se arătase prea milostiv,
neîngăduindu-i să moară în această experienţă a morţii” (pag.
238).
Cronicarul englez din sec. al VIII-lea, Bede cel Vrednic,
relatează cum un om din provincia Northumbria, s-a întors după
ce a fost „mort” vreme de o noapte întreagă şi a povestit
experienţa pe care a avut-o atât în rai cât şi în iad. În iad s-a aflat
într-un întuneric adânc; „izbucneau înaintea noastră mulţimi
mari de flăcări întunecate, care ardeau ridicându-se ca dintr-o
groapă mare şi cădeau din nou în ea .... Pe când se înălţau
limbile de foc, acestea erau pline cu sufletele oamenilor care, ca
nişte scânteieri ce zburau în sus, împreună cu fumul, erau uneori
aruncate sus în văzduh, iar altele cădeau înapoi în adâncurile lor,
în vreme ce aburii focului se domoleau. Mai mult, o duhoare de
nepovestit s-a răspândit împreună cu aceşti vapori, şi a umplut
tot locul acesta mohorât .... Pe neaşteptate am auzit în spatele
meu strigătul cel mai urâcios şi văitări deznădăjduite, însoţite de
un râs zgomotos .... Am văzut o mulţime de duhuri rele, târând
după ele cinci suflete care strigau şi se tânguiau în adâncurile
întunericului, pe când diavolii râdeau şi erau în mare veselie ....
Între timp, unele dintre duhurile cele întunecate se iveau din
adâncurile înfricoşătoare şi se năpusteau să mă împresoare,
chinuindu-mă cu ochii lor aprinşi şi flăcări mârşave ieşeau din
158
gurile şi nările lor...”48
În Viaţa soldatului Taxiot se relatează că după ce Taxiot a
fost oprit la vămi de către „vameşii” drăceşti, „duhurile cele rele
m-au luat şi au început să mă bată. M-au coborât în pământ, care
se crăpase ca să ne primească pe noi. Am fost dus prin intrări
strâmte şi mărginite, prin crăpături rău mirositoare. Când am
ajuns în adâncurile iadului, am văzut acolo sufletele păcătoşilor,
silite să rămână acolo pe vecie. Existenţa de acolo nu se poate
numi viaţă, căci aceea nu înseamnă nimic altceva decât
suferinţă, lacrimi care nu-şi găsesc nici o mângâiere, şi o
scrâşnire a dinţilor care nu se poate povesti în nici un chip.
Locul acela este pururea plin de strigătul deznădăjduit: ’Vai,
vai! Vai, vai!’ Nu este cu putinţă să povesteşti toată chinuirea
care se află în iad, toate suferinţele şi durerile de acolo. Vaietele
pornite din adâncul inimilor lor nu stârneau nimănui nici un fel
de milă. Cei ce se află în iad plâng, dar nimeni nu-i mângâie pe
ei; se milogesc stăruitor dar nimeni nu-i ascultă şi nu-i
slobozeşte. Şi eu am fost răpit în acele locuri întunecoase,
împovărate de suferinţe cumplite şi am plâns şi am suspinat cu
amărăciune vreme de şase ceasuri.”49
Călugărul din Wenlock a văzut o privelişte la fel ca aceasta
în „adâncurile cele mai de jos” ale pământului, unde „a auzit un
geamăt cumplit, înfricoşător, şi de negrăit, şi plânsul sufletelor
în suferinţă. Şi îngerul i-a spus: ’Vaietele şi strigătele ce le auzi
venind de jos, ies din sufletele la care bunăvoirea plină de
dragoste a lui Dumnezeu nu va ajunge niciodată, ci numai un
foc nepieritor îi va chinui pururea” (Scrisorile Sf. Bonifatie, pag.
28).
De bună seamă, n-ar trebui să ne minunăm peste măsură de
amănuntele unor asemenea experienţe, şi chiar mai puţin decât
de rai şi cer, nu ar trebui să încercăm să alcătuim o „geografie” a
48 Bede cel Vrednic, Istoria Bisericii şi a poporului englez, traducere de Leo Sherley-
Price, Penguin Books, 1975, pag. 290-291.
49 Vieţile sfinţilor, 28 martie, Tainele veşnice de dincolo de mormânt, pag. 170.
159
iadului bazată pe aceste povestiri. Noţiunile apusene despre
„purgatoriu” şi „pragul iadului” sunt încercări de a alcătui o
asemenea „geografie”; dar tradiţia ortodoxă cunoaşte numai un
singur adevăr al iadului, care se află dedesubtul lumii. Mai mult,
aşa cum ne învaţă Sf. Marcu al Efesului (vezi cea de a doua
Omilie a lui la focul iadului în Anexa I), cele ce se văd în
experienţele iadului sunt adesea, mai degrabă chipul chinuirilor
viitoare decât o înfăţişare adevărată a stării de acum a acelora
care aşteaptă Judecata de Apoi în iad. Dar fie că aceasta este o
privelişte adevărată a celor ce se petrec acum acolo sau o
vedenie a celor viitoare, experienţa iadului aşa cum se găseşte în
izvoarele ortodoxe, este un mijloc puternic de a-l trezi pe om la
o viaţă de nevoinţă creştină, care este singurul mijloc de a scăpa
de chinuire veşnică; de aceea Dumnezeu îngăduie aceste
experienţe.
Există în literatura de „după moarte” de astăzi vreo
experienţă a iadului cu care se poate asemăna?
Dr. Moody şi cei mai mulţi dintre cercetătorii de astăzi nu
au aflat aproape nici un fel de asemenea experienţe, după cum
am văzut deja. Am explicat mai devreme că acest lucru se
datorează vieţii spirituale „tihnite” a oamenilor de astăzi, care
adesea nu au nici un fel de frică de iad sau de cunoaşterea
dracilor, şi astfel nu se aşteaptă să vadă asemenea lucruri după
moarte. Cu toate acestea, o carte recentă despre viaţa de după
moarte a adus o altă explicaţie, care pare să fie de aceeaşi
însemnătate, care în acelaşi timp se împotriveşte faptului că
experienţa iadului este cu adevărat atât de rară pe cât pare. Vom
prezenta pe scurt descoperirile acestei cărţi.
Dr. Maurice Rawlings, medic în Tennessee, care se
specializează în medicină internă şi boli cardiovasculare, a
reanimat multe persoane care se aflaseră în „moarte clinică”.
Relatările acestora l-au informat că, „spre deosebire de cele mai
multe cazuri de viaţă după moarte publicate, nu toate
experienţele de moarte sunt bune. Există şi iadul! După ce
160
mi-am dat seama de lucrul acesta, am început să adun istorisiri
despre întâmplări neplăcute, pe care alţi cercetători păreau că le
ocoliseră. Cred că s-a întâmplat aceasta din pricina faptului că
cercetătorii, în chip firesc psihiatri, nu au reanimat niciodată un
bolnav. Ei nu au posibilitatea de a lua parte la asemenea
întâmplări. Întâmplările neplăcute din studiul meu au scos la
iveală că au cel puţin aceeaşi desime ca cele plăcute.”50 „Am
aflat că cele mai multe experienţe rele sunt îndată ascunse adânc
în memoria subliminală sau subconştientă a pacientului. Aceste
experienţe rele par să fie atât de dureroase şi tulburătoare că sunt
scoase din memoria conştientă, astfel încât sunt amintite numai
experienţele plăcute - sau nici un fel de experienţe” (pag. 65).
Dr. Rawlings descrie „modelul” lui al acestor experienţe ale
iadului: „Ca şi cei care au avut experienţe pozitive, cei care
povestesc experienţe negative pot avea greutăţi conştientizând
că sunt morţi, în vreme ce îi privesc pe oamenii care se ocupă de
trupurile lor moarte. Aceştia pot intra de asemenea într-un tunel
întunecat după ce pleacă din camera lor, dar în loc să ajungă în
locuri luminoase, aceştia intră în întuneric, împrejurimi
întunecate, unde dau peste oameni urâcioşi, care pot sta la pândă
în locuri întunecate sau de-a lungul unui lac de foc arzător.
Toată povestirea nu poate cuprinde lucrurile cele de groază şi
sunt foarte greu de amintit” (pag. 63-64). Sunt date felurite
povestiri - socotind şi unele ale unor „membri obişnuiţi ai
Bisericii” care sunt uimiţi să se găsească într-o asemenea stare -
despre lucrările spiriduşilor şi ale uriaşilor urâcioşi, despre
coborârea în întunecime şi o arşiţă înfricoşătoare, despre o
văgăună şi un ocean de foc (pag. 103-110).
În general, aceste experienţe - atât în scurtimea lor cât şi în
lipsa oricărui călăuzitor îngeresc ori drăcesc - nu au însuşiri
întregi de experienţe adevărate din cealaltă lume, iar unele dintre
ele amintesc de întâmplările lui Robert Monroe în „planul
50 Maurice Rawlings, Dincolo de poarta morţii, Thomas Nelson, Inc., Nashville,
1978, pag. 24-25.
161
astral”. Dar ele aduc o îndreptare importantă experienţei relatate
pe larg a „desfătării” şi a „raiului” de după moarte: că sălaşul
din „afara trupului” este, fără nici o îndoială, în întregime
desfătare şi lumină, şi cei care au avut experienţa „iadului” sunt
mai aproape de adevărul lucrurilor decât cei care au numai
experienţa „desfătării” în această stare. Dracii din sălaşul din
văzduh arată ceva din adevărata lor fire, celor care nu L-au
cunoscut pe Hristos şi nu au ascultat de poruncile Lui, dându-le
chiar un semn al chinuirilor care vor veni pentru aceia.
162
CAPITOLUL IX
Înţelesul experienţelor de „după moarte” de astăzi
Dacă nu ascultă de Moise
şi de prooroci, nu vor
crede nici dacă ar învia
cineva dintre morţi.
– Luca 16, 31
1. Ce „mărturisesc” experienţele de astăzi
M văzut, de bună seamă, că experienţele de „după moarte”
şi cele din „afara trupului”, despre care se vorbeşte atât de
mult astăzi, sunt foarte deosebite de experienţele adevărate ale
celeilalte lumi, care s-au petrecut de-a lungul veacurilor în
vieţile bărbaţilor şi femeilor care-L iubesc pe Dumnezeu. Mai
mult, experienţele din zilele noastre au fost atât de dese şi au
ajuns să fie „la modă” în ultimii ani, nu pentru că sunt „noi” cu
adevărat (s-au strâns multe asemenea experienţe în Anglia
secolului al XIX-lea), şi nu pentru că s-au ivit în aceşti ani mult
mai des, ci mai ales pentru că mintea oamenilor din apus, şi
îndeosebi a celor din America, era „pregătită” pentru acestea.
Interesul public pare a fi parte a unei urmări larg răspândite
împotriva materialismului şi a necredinţei secolului al XX-lea,
semn al unui interes faţă de religie cu mult mai răspândit. Ne
vom întreba care ar putea fi semnificaţia acestui nou interes
„religios”.
Dar mai întâi, să stabilim încă o dată ce „mărturisesc” aceste
experienţe despre adevărul religiei. Cei mai mulţi cercetători par
A
163
să fie de acord cu Dr. Moody, că experienţele nu adeveresc
învăţătura creştină „tradiţională” asupra raiului (Viaţă după
viaţă , pag. 70, 98); experienţele acelora care cred că au văzut
raiul, nu-şi arată trăinicia când sunt asemănate cu adevăratele
vedenii din trecut ale raiului; iar experienţele iadului sunt mai
mult „sugerări” decât orice fel de dovadă a existenţei adevărate a
iadului.
De aceea, trebuie să se aibă în vedere faptul că Dr. Kubler-
Ross dă o prea mare însemnătate cercetării experienţelor de
„după moarte” contemporane care, zice ea, „vor adeveri ceea ce
am fost învăţaţi vreme de două mii de ani - că există viaţă după
moarte”, şi că această cercetare ne va ajuta mai degrabă „să
cunoaştem decât să credem” aceasta (Prefaţă la Viaţă după viaţă ,
pag. 7-8). De fapt, se poate spune că aceste experienţe nu
„dovedesc” decât cea mai mică doctrină a supravieţuirii
sufletului omenesc în afara trupului, şi existenţa unei realităţi
nemateriale, dar nu oferă nici o lămurire despre starea următoare
sau chiar despre existenţa sufletului după primele cinci minute
de la „moarte”, nici despre alcătuirea de bază a sălaşului
nematerial. Din acest punct de vedere, experienţele
contemporane sunt cu mult mai puţin mulţumitoare decât
povestirile pe care le-au lăsat peste veacuri Vieţile sfinţilor şi
alte izvoare creştine; cunoaştem cu mult mai multe lucruri din
aceste izvoare creştine - numai dacă, desigur, avem încredere în
cei care ne-au adus această cunoaştere, în aceeaşi măsură în care
cercetătorii contemporani au încredere în cei cu care au stat de
vorbă. Dar chiar şi aşa, în esenţă, noi mai degrabă credem decât
cunoaştem lumea cealaltă; putem şti cu oarecare siguranţă că
există „ceva” după moarte - dar ceea ce este cu adevărat, mai
degrabă credem decât cunoaştem.
Mai mult, cele ce cred Dr. Kubler-Ross împreună cu alţii
care gândesc asemenea şi cred că cunosc cele despre viaţa de
„după moarte”, bazându-se pe experienţele de „după moarte”,
sunt contrare celor ce cred creştinii ortodocşi despre aceasta,
164
care se bazează pe învăţătura creştină revelată şi pe experienţele
de „după moarte” din literatura ortodoxă. Toate experienţele
creştine de după moarte adeveresc existenţa raiului, a iadului şi a
judecăţii, a nevoii de pocăinţă, a nevoinţei şi a fricii pentru
pierderea sufletului nemuritor. În contrast, experienţele de
astăzi, ca acelea ale şamanilor, ale păgânilor iniţiaţi şi ale
mediumurilor par să ducă către un „pământ veşnic verde”, al
experienţelor desfătătoare din „altă lume”, unde nu există nici o
judecată, ci numai „mărire”, şi moartea nu este ca o sperietoare,
ci este aşteptată ca un „prieten” care ne introduce în
dezmierdările „vieţii de după moarte”.
Am arătat deja în capitolele anterioare, care este pricina
deosebirilor dintre aceste două feluri de experienţe: experienţa
creştină este cu adevărat despre cealaltă lume, a raiului şi
iadului, în vreme ce experienţa spiritistă este numai a părţii
văzduhului a lumii acesteia , „planul astral” al duhurilor căzute.
Experienţele de astăzi sunt în chip lămurit din cea de a doua
categorie - dar nu am putea şti aceasta dacă nu am primi (prin
credinţă) descoperirea creştină a firii celeilalte lumi. La fel, dacă
Dr. Kubler-Ross şi alţi cercetători primesc (ori le place) o
tâlcuire necreştină a acestor experienţe, nu este din pricină că
experienţele de astăzi dovedesc această tâlcuire, ci din pricină că
aceste cercetări însele au deja credinţa într-o tâlcuire necreştină
a lor .
De aceea, semnificaţia experienţelor de astăzi stă în faptul
că sunt tot mai cunoscute, chiar în clipa potrivită pentru a sluji
ca o „adeverire” pentru părerea necreştină despre viaţa după
moarte; aceste experienţe sunt folosite ca parte a unei mişcări
religioase necreştine. Să privim mai îndeaproape la firea acestei
mişcări religioase.
2. Legătura cu ocultismul
Tot mereu, printre cercetătorii experienţelor de „după
moarte” se poate vedea o legătură, mai mult sau mai puţin
165
limpede, cu ideile şi practicile oculte. Aici putem defini
termenul „ocult” (care se referă la ceea ce este „ascuns”) ca şi
cum ar fi vorba de vreo legătură a oamenilor cu duhurile şi
puterile nevăzute într-un chip care este oprit de revelaţia lui
Dumnezeu (vezi Levitic 19, 31; 20, 6, etc.). Această legătură
poate fi căutată de oameni (ca în şedinţele de spiritism) sau
pricinuită de către duhurile cele căzute (când se arată oamenilor
pe neaşteptate). Opusul termenului „ocult” este „duhovnicesc”
sau „religios”, care se referă la acea legătură cu Dumnezeu,
împreună cu îngerii şi sfinţii Lui, care este îngăduită de
Dumnezeu: pe de o parte rugăciunea omului, iar pe de altă parte
lucrările cele adevărate şi dătătoare de har, ale lui Dumnezeu,
ale îngerilor şi ale sfinţilor.
Ca un exemplu al acestei legături oculte, Dr. Hans Holzer
(Dincolo de această viaţă , Pinnacle Books, Los Angeles, 1977)
socoteşte că semnificaţia experienţelor de „după moarte” se află
în deschiderea oamenilor de a vorbi cu morţii, şi găseşte că
aceştia aduc acelaşi fel de veşti ca cele aduse de „morţi” la
şedinţele spiritiste. Dr. Moody, şi într-adevăr foarte mulţi
cercetători de astăzi, după cum am văzut, se îndreaptă către
textele oculte, cum ar fi scrierile lui Swedenborg şi Cartea
tibetană a morţilor , pentru a desluşi experienţele de astăzi.
Robert Crookall, poate cercetătorul cel mai ştiinţific din acest
domeniu, foloseşte comunicările mediumurilor ca pe unul dintre
izvoarele principale de informare despre „lumea cealaltă”.
Robert Monroe şi alţii care sunt atraşi în experienţele din „afara
trupului”, sunt lucrători deschişi la experimentările oculte, chiar
până la măsura de a primi călăuzire şi sfătuire de la „entităţile
fără trup” pe care le întâlnesc.
Poate că dintre toţi aceşti cercetători, Dr. Elizabeth Kubler-
Ross este femeia care a ajuns să vorbească în numele tuturor,
despre noua atitudinea faţă de moarte, aşa cum se desprinde din
experienţele de „după moarte” de astăzi.
De bună seamă, că nici un creştin nu poate greşi, dacă este
166
de partea opiniei pe care o apără Dr. Kubler-Ross: purtarea
omenească şi plină de ajutor faţă de oamenii care sunt pe
moarte, care se împotriveşte purtării reci, lipsite de ajutor, şi
adesea plină de frică, ce deseori a pus stăpânire nu numai pe
doctorii şi surorile din spitale, ci chiar şi pe cei din rândul
clerului, care se presupune că au „răspunsul” la întrebările
ridicate de împrejurarea morţii.
De la publicarea cărţii ei, Despre moarte şi muribunzi
(Macmillan Publishing Co., New York) în 1969, întregul subiect
al morţii a devenit cu mult mai puţin „oprit” printre cadrele
medicale, ajutând şi la rânduirea unei atmosfere intelectuale
prielnice, pentru a cerceta cele ce se întâmplă după moarte - a
început să se vorbească despre acest subiect şi până la
publicarea primei cărţi a Dr. Moody, în 1975. Nu este
întâmplător faptul că atât de multe cărţi care se editează astăzi
despre viaţa de după moarte sunt însoţite de prefeţe sau cel puţin
de scurte comentarii făcute de Dr. Kubler-Ross.
Fără îndoială, oricine primeşte învăţătura creştină
tradiţională a vieţii, ca probă de cercetare a veşniciei şi a morţii,
ca intrare în fericirea veşnică sau în suferinţa veşnică potrivit
credinţei şi chipului de viaţă de pe pământ al omului - va socoti
cartea ei descurajatoare. A ne purta omeneşte cu un muribund,
a-l „pregăti” de moarte, fără a-i sădi mai întâi credinţa întru
Hristos şi nădejdea în mântuire - înseamnă, atunci când s-a spus
şi s-a făcut totul, să rămâi în acelaşi sălaş jalnic al
„umanismului” la care s-a strâmtorat omenirea prin necredinţa
modernă. Experienţa morţii se poate face mai plăcută decât este
de obicei în spitalele de astăzi; dar dacă nu se cunoaşte nimic
din cele ce vin după moarte, sau nu se ştie că există ceva după
moarte, munca oamenilor ca Kubler-Ross se reduce la măsura
administrării de pastile colorate nevăzătorilor pentru boli care nu
se vindecă, pentru a-i face pe bolnavi să simtă că cel puţin „se
face ceva”.
Cu toate astea, în decursul cercetării (deşi nu a spus în prima
167
sa carte), într-adevăr, Dr. Kubler-Ross a lămurit faptul că există
viaţă după moarte. Deşi încă nu şi-a publicat cartea care
cuprinde experienţele de „după moarte”, ea a arătat limpede în
desele ei conferinţe şi interviuri, că a văzut destule pentru a şti
cu certitudine că există viaţă după moarte.
Totuşi, ea a avut ca izvor de „cunoaştere” a acestei
probleme, propriile ei experienţe uimitoare cu „duhurile”, iar nu
ale altora. Cea dintâi experienţă a ei de felul acesta s-a ivit în
biroul ei de la Universitatea din Chicago în 1967, când s-a simţit
descurajată şi s-a gândit să lase cercetarea de curând începută,
asupra morţii şi muribunzilor. A venit o femeie în biroul ei şi s-a
prezentat ca fiind o pacientă care murise cu zece luni în urmă.
Kubler-Ross a fost neîncrezătoare, dar povesteşte că în cele din
urmă a fost lămurită de către „stafie”: „Ea a spus că ştie că mă
gândesc să renunţ la munca mea cu pacienţii care sunt pe moarte
şi că ea a venit la mine să-mi spună să nu renunţ …. Am ajuns
să o emoţionez. Căutam adevărul. Eu eram om de ştiinţă,
psihiatru şi nu credeam în asemenea lucruri.” În cele din urmă
ea a convins „stafia” să scrie o notă, iar analiza de mai târziu a
scrisului de mână, a adeverit că acel scris de mână era al
pacientei care murise. Dr. Kubler-Ross spune că această
întâmplare „a venit la o răscruce, când aş fi luat o hotărâre
greşită dacă nu aş fi ascultat-o.”51 Morţii nu se arată niciodată în
chipul acesta printre cei vii. Această arătare din „altă lume”,
dacă a fost adevărată, ar fi putut fi numai a unui duh căzut
pentru a-şi înşela victima. Pentru un astfel de duh, imitarea
desăvârşită a scrisului de mână omenesc este un lucru foarte
uşor.
Mai târziu, legăturile Dr. Kubler-Ross cu „lumea duhurilor”
s-au adâncit mult mai tare. În 1978, în faţa unui public captivat,
alcătuit din 2200 de persoane, din Ashland, Oregon, ea a intrat
mai întâi în legătură cu „călăuzele ei spiritiste”. S-a pregătit
51 Înterviu realizat de James Pearre de la Chicago Tribune, tipărit în Examinatorul şi
cronica de duminică, San Francisco, 14 nov., 1976, secţiunea B, pag. 7.
168
pentru ea un grup spiritist, care nu era la vedere, în California de
sud, alcătuit din 75 de persoane, care cântau împreună pentru a
„aduna energia necesară săvârşirii acestei întâmplări. Am fost
mişcată şi emoţionată pentru cele ce făceau pentru mine. Nu au
trecut mai mult de două minute, când am văzut în faţa mea
picioare foarte mari. Înaintea mea se afla un om uriaş.” Acest
„om” i-a spus că ea urma să-i înveţe şi pe alţii, şi avea nevoie de
această experienţă directă, care să-i dea putere şi curaj pentru
lucrarea ei. „După vreo jumătate de minut, o altă persoană
materializată cu adevărat, cam la 12 mm de la picioarele mele
…. Am înţeles că era îngerul meu păzitor …. Mi-a spus Isabelle
şi m-a întrebat dacă îmi aminteam cum, cu 2000 de ani în urmă,
noi doi lucraserăm cu Hristos.” Mai târziu a venit un al treilea
„înger” ca să o înveţe mai multe despre „bucurie”. Experienţa
mea cu aceşti călăuzitori a fost una dintre cele mai însemnate, de
dragoste necondiţionată. Şi vreau doar să vă spun că niciodată
nu suntem singuri. Fiecare dintre noi are un înger păzitor, care
niciodată nu este mai departe de noi de 0,6 m. Iar noi le putem
chema pe aceste fiinţe. Ele ne vor ajuta.52
La o conferinţă despre sănătatea holistică din San Francisco,
din septembrie 1976, Dr. Kubler-Ross a împărtăşit unui public
de 2300 de medici, surori şi alte cadre medicale, o „experienţă
profund mistică”, care i se întâmplase numai cu o noapte înainte.
(Această experienţă pare să fie aceeaşi pe care a povestit-o în
Ashland.) „Noaptea trecută a venit la mine Salem, călăuza mea
spirituală, care era împreună cu Anka şi Willie. Au stat cu noi
până la ora trei dimineaţa. Am stat de vorbă, am râs şi am cântat
împreună. Mi-au vorbit şi m-au emoţionat cu dragostea lor de
necrezut şi cu blândeţea lor de neînchipuit. Aceasta a fost partea
esenţială a vieţii mele.” În rândul publicului, „când a terminat, a
fost o linişte foarte scurtă şi apoi toată lumea s-a ridicat în
picioare. Cei mai mulţi, medici şi alte cadre medicale, erau
52 După cum se relatează de către Gaea Laughingbird în Berkeley Monthly, iunie
1978, pag. 39.
169
mişcaţi până la lacrimi.”53
În cercurile oculte, se ştie că „duhurile călăuzitoare” (care,
de bună seamă sunt duhuri căzute ale văzduhului) nu sunt
grabnic lucrătoare dacă o persoană nu este destul de înaintată în
deschiderea mediumnistică. Dar poate şi mai uimitor decât
adâncirea Dr. Kubler-Ross în legăturile cu „duhurile obişnuite”,
este răspunsul înflăcărat, pe care povestirile ei despre aceste
legături, îl dau publicului, alcătuit nu din ocultişti şi mediumuri,
ci din oameni obişnuiţi din clasa de mijloc şi specialişti. De
bună seamă că acesta este unul dintre „semnele” religioase „ale
vremii”: oamenii s-au deschis spre legăturile cu „lumea
duhurilor” şi sunt gata să primească explicarea ocultă a acestor
legături, care se împotriveşte adevărului creştin.
Destul de recent, s-a făcut o mare publicitate vâlvei la
retragerea de curând hotărâtă a Dr. Kubler-Ross în California de
sud, „Shanti Nilaya”. Potrivit acestei relatări, în multe dintre
„atelierele” din Shanti Nilaya au loc şedinţe spiritiste
mediumnice de modă veche, şi mai mulţi participanţi ai fostelor
şedinţe spun că acestea sunt înşelări.54 Se poate întâmpla să
existe o gândire mai lacomă decât realitatea în „legăturile
spiritiste” ale Dr. Kubler-Ross; dar aceasta nu afectează teoria
pe care o aduc atât ea, cât şi alţii, despre viaţa de după moarte.
3. Teoria ocultă a cercetătorilor din zilele noastre
Teoria despre viaţa după moarte a Dr. Kubler-Ross şi a altor
cercetători ai experienţelor de „după moarte” de astăzi, poate fi
rezumată în câteva puncte. Trebuie să vedem că Dr. Kubler-
Ross spune aceste probleme cu certitudinea cuiva care crede că a
avut experienţa „lumii celeilalte”; dar oamenii de ştiinţă ca Dr.
Moody, în vreme ce sunt cu mult mai atenţi şi nesiguri în ton, nu
pot decât să sprijine aceeaşi teorie. Aceasta este teoria despre
53 Relatare făcută de Lennie Kronisch în Yoga Journal, septembrie-octombrie 1976,
pag. 18-20.
54 Vezi Uniunea de la San Diego, 2 sept. 1979, pag. A - 1, 3, 6, 14.
170
viaţa după moarte, care s-a răspândit în ultima parte a sec. al
XX-lea şi pare „firească” fără nici o îndreptăţire, tuturor celor
care cercetează problema şi care nu au o înţelegere neclintită,
asupra oricărei alte teorii.
(1) Nu trebuie să ne înfricoşăm de moarte. Dr. Moody scrie:
„Într-un fel sau altul, aproape fiecare persoană mi-a spus că nu
se teme de moarte” (Viaţă după viaţă , pag. 68). Dr. Kubler-Ross
comentează: „Relatările făcute dau la iveală faptul că întâlnirea
cu moartea este dureroasă dar moartea însăşi … este o
experienţă de pace întreagă, slobozită de durere şi de frică.
Fiecare om, fără nici o abatere, descrie un simţământ de linişte
sufletească şi desăvârşire.”55 Se poate vedea aici încrederea
esenţială în experienţele spiritiste ce caracterizează pe toţi cei
care sunt înşelaţi de duhuri căzute. Nu există nimic în
experienţele de „după moarte” de astăzi care să arate faptul că
moartea va fi o simplă repetiţie a acelora, şi nu va avea o durată
de numai câteva clipe, ci va fi veşnică. Această încredere în
experienţele spiritiste desfătătoare este o parte a spiritului
religios, care ne însufleţeşte acum şi plăsmuieşte o simţire
aparentă de bunăstare, care aduce stricăciune vieţii duhovniceşti.
(2) Nu va veni nici o judecată şi nici un iad . Pe baza
interviurilor sale, Dr. Moody spune că „în cele mai multe cazuri,
modelul răsplată - pedeapsă ce ar urma după această viaţă este
lepădat şi tăgăduit, chiar de către mulţi dintre cei care se
obişnuiseră să gândească cu această măsură. Spre marea lor
uimire, aceia au aflat că şi atunci când faptele lor, care erau
aparent cele mai îngrozitoare şi pline de păcat, s-au vădit
înaintea fiinţei de lumină, fiinţa nu a răspuns cu mânie şi cu
înverşunare, ci numai cu înţelegere şi chiar cu veselie” (Viaţă
după viaţă , pag. 70). Dr. Kubler-Ross observă la cei cu care a
vorbit, un ton mai doctrinar: „Totul are un sens de ’desăvârşire’.
Dumnezeu nu este judecător, ci omul este” (Kemf, pag. 52).
Aceasta nu pare să se întâmple unor asemenea cercetători, astfel
55 După cum a relatat Elizabeth Kemf în East-West Journal, martie, 1978, pag. 52.
171
că, această lipsă a judecăţii în experienţele de „după moarte”, ar
putea fi o primă părere greşită, sau că primele câteva clipe ale
morţii nu reprezintă locul pentru judecată; ci pur şi simplu
socotesc experienţele potrivit cu spiritul religios al vremii, care
nu doreşte să creadă în judecată şi iad.
(3) Moartea nu este o experienţă la fel de unică şi
hotărâtoare precum a descris-o învăţătura creştină, ci este mai
degrabă doar o trecere blândă către o „stare de conştiinţă mai
înaltă”. Astfel o defineşte Dr. Kubler-Ross: „Moartea este pur şi
simplu o lepădare de trupul material, tot aşa cum fluturele iese
afară din cocon. Aceasta este o trecere către o stare de conştiinţă
mai înaltă, în care continui să pricepi, să înţelegi, să râzi, să-ţi
stea în putinţă să creşti, şi singurul lucru pe care îl pierzi este
ceva de care nu mai ai nevoie, şi acel ceva este trupul material.
Este ca şi cum ai pune deoparte haina de iarnă, atunci când vine
primăvara … şi aceasta este moartea” (Kemf, pag. 50). Vom
arăta mai departe cum se împotrivesc toate astea adevăratei
învăţături creştine.
(4) Scopul vieţii pe pământ şi al vieţii după moarte nu este
mântuirea veşnică a sufletului, ci un drum nemărginit de
„sporire” în „dragoste” şi „înţelegere” şi „conştiinţa de sine”.
Dr. Moody socoteşte că „se pare că mulţi s-au întors cu un
model nou şi cu o înţelegere nouă a lumii de dincolo - o vedenie
care se caracterizează nu prin judecată unilaterată, ci mai
degrabă prin dezvoltare cooperantă către limita esenţială a
conştiinţei de sine. Potrivit acestor păreri noi, îmbunătăţirea
sufletului, mai ales în însuşirile cele duhovniceşti ale dragostei
şi cunoaşterii, nu se opreşte odată cu moartea. Mai degrabă
această îmbunătăţire se continuă pe o altă latură, poate veşnic...”
(Viaţă după viaţă , pag. 70). O asemenea părere ocultă asupra
vieţii şi morţii nu vine din experienţele fragmentare, care se
publică astăzi; mai degrabă vine din filosofia ocultă care ne
împresoară în zilele noastre.
(5) Experienţele de „după moarte” şi „în afara trupului” sunt
172
o pregătire pentru viaţa după moarte. Pregătirea creştină
tradiţională pentru viaţa cea veşnică (credinţa, pocăinţa,
participarea la Sfintele Taine, nevoinţa duhovnicească) este de
mică însemnătate faţă de „dragostea” şi „înţelegerea” sporită
care sunt insuflate de experienţele de „după moarte”. Şi anume
(ca în programul recent desfăşurat de Kubler-Ross şi Robert
Monroe), ca cineva să-i poată pregăti pe oamenii care se află pe
patul de suferinţă, în experienţele din „afara trupului”, astfel
încât aceştia să dobândească degrabă o înţelegere asupra celor ce
îi aşteaptă în cealaltă lume când vor muri” (Wheeler, Călătorie
către partea cealaltă, pag. 92). Unul dintre cei chestionaţi de Dr.
Moody spune hotărât: „Nu-mi este frică să mor pentru că ştiu
unde voi merge atunci când voi pleca de aici, căci am fost acolo
mai înainte” (Viaţă după viaţă , pag. 69). Ce optimism tragic şi
fără temei.
Fiecare dintre aceste cinci puncte reprezintă o parte a teoriei
spiritismului secolului al XIX-lea, aşa cum era dezvăluit la
vremea aceea chiar de către „duhuri” prin mijlocirea
mediumurilor. Aceasta este o teorie născocită de draci cu scopul
limpede de a alunga învăţătura creştină tradiţională despre viaţa
după moarte şi de a schimba întreaga socotinţă a oamenilor
asupra religiei. Filosofia ocultă care, aproape în chip neschimbat
însoţeşte şi îndeamnă la experienţele de „după moarte” de astăzi,
este pur şi simplu o transmitere către masa mare de oameni a
spiritismului esoteric al epocii victoriene. Este un semn al
înlăturării adevăratelor învăţături creştine din minţile oamenilor
din lumea apuseană. Se poate spune că experienţa de „după
moarte” este întâmplător potrivită cu filosofia ocultă care se
răspândeşte prin aceasta. Experienţa răspândeşte filosofia nu
pentru că materia ei este ocultă, ci pentru că paza şi învăţătura
creştină de bază care ocrotea odinioară oamenii de o asemenea
filosofie străină, s-au schimbat acum în mare măsură, şi cu
adevărat orice experienţă a „celeilalte lumi” va fi folosită pentru
răspândirea ocultismului. În sec. al XIX-lea, doar puţini liber
173
cugetători şi oameni izgoniţi din sânul Bisericii credeau în
această filosofie ocultă. Dar acum, aceasta ne împresoară, că
oricine nu are o filosofie trează, proprie, este atras să o
primească pe aceasta în chip foarte „firesc”.
4. „Vestea” adusă de experienţele de „după moarte” de astăzi
Dar de ce, în cele din urmă, experienţele de „după moarte”
ne împresoară atât de mult astăzi, şi care este înţelesul lor ca
parte a „duhului acestor vremuri”? Cea mai limpede pricină
pentru sporirea discuţiilor despre aceste experienţe de astăzi este
descoperirea în ultimii ani a unor tehnici de reanimare din
„moartea clinică”, fapt ce a pricinuit desimea sporită a acestui
fel de experienţe, faţă de vremurile de dinainte. Fără îndoială,
această explicaţie nu ajută la îndreptăţirea creşterii relatărilor de
„după moarte”, dar este prea lipsit de temei să se îndreptăţească
înrâurirea spirituală a acestor experienţe asupra oamenilor şi
schimbarea concepţiei despre viaţa de după moarte, pe care
acestea le ajută să aibă loc.
Trebuie să se găsească o explicaţie mai profundă pentru
creşterea deschiderii şi sensibilităţii oamenilor faţă de
experienţele „spirituale” şi „spiritiste” în general, sub influenţa
sporită a ideilor oculte pe de o parte, iar pe de altă parte, slăbirea
atât a materialismului umanist cât şi a credinţei creştine.
Oamenii încep să accepte starea de a intra în legătură cu „altă
lume”.
Mai mult, această „altă lume” pare să se deschidă mai mult
către o lume care este dornică să o experimenteze. „Explozia
ocultă” a ultimilor ani a pricinuit – şi la rândul ei a sprijinit - o
creştere uimitoare a experienţelor „paranormale” adevărate de
toate felurile. Experienţele de „după moarte” se află la un capăt
al spectrului acestor experienţe, fiind nevoie de voinţă slabă sau
o voinţă lipsită de conştiinţă pentru a lua legătura cu „cealaltă
lume”. Lucrările vrăjitoriei contemporane şi ale satanismului se
află la celălalt capăt al spectrului, având nevoie de o încercare
174
conştientă de a intra în legătură şi chiar de a sluji puterilor
„celeilalte lumi”. Marea diversitate a experienţelor spiritiste de
astăzi - de la „îndoirea lingurii” lui Uri Geller şi experienţele
parapsihologice din călătoria „în afara trupului” şi altele
asemenea, legătura cu fiinţele extraterestre şi răpirile de către
acestea - se află undeva între aceste două capete. În chip
semnificativ, un mare număr dintre aceste experienţe
„paranormale” li se întâmplă „creştinilor”, şi un gen de astfel de
experienţe (cele „harismatice”) este în mare măsură primit ca o
lucrare creştină adevărată.56 Cu toate astea, este adevărat că
atragerea „creştină” în toate experienţele de acest fel, este un
semn uimitor al accentuării pierderii conştiinţei creştine în
vremurile noastre, ca urmare a experienţei oculte.
Unul dintre mediumurile cele mai demne de încredere din
sec. al XX-lea, Arthur Ford, care s-a bucurat de o apreciere
sporită printre creştini, dar şi printre umaniştii necredincioşi,
este unul dintre „semnele vremii”; el şi-a exprimat părerea
deschis despre cele ce înseamnă acceptarea sporită a
experienţelor oculte şi sensibilitatea faţă de acestea: „Vremea
mediumului de profesie se apropie de sfârşit. Am fost folosiţi ca
nişte cobai. Prin noi, oamenii de ştiinţă au învăţat ceva despre
condiţiile necesare pentru asemenea experienţe (legătura cu
‘lumea duhurilor’).”57 Adică: experienţa ocultă care a fost
mărginită până nu demult la câţiva „iniţiaţi”, a ajuns acum să fie
accesibilă pentru mii de oameni obişnuiţi. De bună seamă că nu
ştiinţa a dus la aceasta, ci mai ales înstrăinărea sporită a
oamenilor de creştinism şi setea lor de „experienţe religioase”
noi. Cu cincizeci sau şaptezeci şi cinci de ani în urmă, numai
mediumurile şi ocultiştii de la marginea societăţii aveau legături
cu „călăuzele spirituale”, obişnuiau să aibă experienţe „în afara
trupului” sau „vorbeau în limbi”; astăzi aceste experienţe au
56 Se poate citi despre o cercetare a mişcării “harismatice” ca fenomen mediumnistic
în cartea Ortodoxia şi religia viitorului, St. Herman Monastery Press, 1979, cap. VII.
57 Mediumuri, de editorii Jurnalului mediumnic, Harper & Row, N. Y., 1972, pag. 23.
175
ajuns să fie destul de obişnuite şi sunt primite ca ceva obişnuit
pe toate treptele societăţii.
Această creştere însemnată a experienţelor din „cealaltă
lume” de astăzi, este, fără îndoială, unul dintre semnele
apropierii sfârşitului acestei lumi. Sf. Grigorie cel Mare, după ce
a istorisit felurite vedenii şi experienţe ale vieţii după moarte în
Dialogurile lui, a văzut că „lumea duhurilor se apropie de noi,
arătându-se prin vedenii şi descoperiri …. Fiindcă lumea actuală
se apropie de sfârşit, lumea cea veşnică se arată mai aproape ….
Sfârşitul lumii se uneşte cu începutul vieţii veşnice” (Dialoguri
IV, 43, pag. 251).
Cu toate astea, Sf. Grigorie adaugă faptul că prin aceste
vedenii şi descoperiri (care sunt cu mult mai obişnuite în vremea
noastră decât pe vremea lui), vedem şi acum adevărurile vieţii
viitoare în chip nedesăvârşit, fiindcă lumina este încă „slabă şi
ştearsă, ca lumina soarelui în primele ore ale dimineţii, înaintea
zorilor”. Cât de adevărat este acest lucru despre experienţele de
„după moarte” de astăzi! Niciodată înainte, nu i s-au dat
omenirii mărturii atât de uimitoare şi limpezi - sau cel puţin
„idei” - că există o altă lume, că viaţa nu se sfârşeşte odată cu
moartea trupului, că există un suflet care rămâne viu după
moarte. Pentru o persoană cu o înţelegere limpede a învăţăturii
creştine, experienţele de „după moarte” de astăzi pot fi doar o
adeverire uimitoare a învăţăturii creştine despre starea sufletului
îndată după moarte; iar experienţele oculte de astăzi pot numai
să adeverească existenţa şi firea sălaşului din văzduh al
duhurilor căzute.
Dar pentru restul omenirii, din care fac parte cei mai mulţi
care îşi mai spun creştini, experienţele de astăzi, departe de a
întări adevărurile creştinismului, se dovedesc a fi un semn
ascuns către înşelare şi teorii mincinoase care pregătesc venirea
domniei lui Antihrist. Într-adevăr, chiar cei care se întorc din
„morţi” în vremea noastră, nu pot lămuri omenirea să se
pocăiască: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede
176
nici dacă ar învia cineva din morţi (Luca 16, 31). În sfârşit,
numai cei care sunt credincioşi lui „Moise şi proorocilor” - adică
desăvârşirii adevărului descoperit - sunt în stare să priceapă
înţelesul adevărat al experienţelor de astăzi. Ceea ce învaţă
restul omenirii din aceste experienţe nu este pocăinţa şi
apropierea de judecata lui Dumnezeu - ci o nouă evanghelie
străină, amăgitoare a experienţei desfătătoare a celeilalte „lumi”
şi înlăturarea celor pornite de Dumnezeu pentru a deştepta omul
la realitatea celeilalte lumi adevărate a raiului şi iadului: frica de
moarte.
Arthur Ford lămureşte destul de bine faptul că întreaga
menire a mediumurilor ca el, este „de a folosi oarecare daruri
date mie pentru a înlătura pentru totdeauna frica de moarte din
minţile oamenilor” .58 Aceasta vesteşte şi Dr. Kubler-Ross, şi
este în acelaşi timp şi concluzia „ştiinţifică” a cercetătorilor,
precum Dr. Moody: „cealaltă lume” este desfătătoare, iar omului
nu trebuie să-i fie frică să intre în ea. Cu două veacuri în urmă,
Emanuel Swedenborg a rezumat „spiritualitatea” celor care cred
astfel: „Mi s-a îngăduit să mă bucur nu numai de plăcerile
trupului şi ale simţurilor, ca cei care trăiesc în lume, ci mi s-a
mai îngăduit să mă bucur de astfel de desfătări şi fericiri ale
vieţii, care erau mai mari şi mai alese decât îşi poate închipui
sau crede cineva că, după părerea mea, nici o persoană din
lumea întreagă nu s-a mai bucurat vreodată înainte ….
Credeţi-mă, dacă aş şti că Dumnezeu m-ar chema la El mâine, aş
chema astăzi cântăreţi, ca să fie încă o dată veselie adevărată în
această lume.” Când a vestit data morţii sale femeii lui, el a fost
aşa de mulţumit „ca şi cum urma să primească o vacanţă, pentru
a merge la o petrecere”.59
Vom pune acum faţă în faţă această purtare cu adevărata
purtare creştină faţă de moarte de-a lungul veacurilor. Vom
58 Arthur Ford, Viaţa dincolo de moarte, G. P. Putnam’s Sons, New York, 1971, pag.
153.
59 Citat în George Trobridge, Swedenborg: viaţa şi teoria lui, Swedenborg
Foundation, New York, 1968, pag. 175, 276.
177
vedea cât este de primejdios pentru suflet să nu ai nici un fel de
socotinţă cu privire la „experienţele spirituale” şi să te lepezi de
ocrotirile învăţăturii creştine!
5. Purtarea creştină faţă de moarte
Deşi sfârşeşte atât de departe de adevărul lucrurilor, teoria
ocultă despre viaţa după moarte porneşte de la un adevăr creştin
de netăgăduit: moartea trupului nu este sfârşitul vieţii, ci numai
începutul unei noi stări a fiinţei omeneşti, care îşi urmează viaţa
departe de trup. Moartea, care nu a fost făcută de Dumnezeu, ci
a fost adusă în zidire prin păcatul lui Adam, săvârşit în rai, este
chipul cel mai uimitor prin care omul înfruntă căderea firii sale.
Soarta omului în veşnicie atârnă în mare măsură de felul în care
îşi socoteşte propria lui moarte şi cum se pregăteşte pentru
aceasta.
Adevărata purtare creştină faţă de moarte are în alcătuirea ei
atât stări de frică, cât şi de îndoială, tocmai acele emoţii pe care
ocultismul doreşte să le înlăture. Totuşi, purtarea creştină nu are
nimic din frica cumplită pe care o au cei care mor fără nici o
nădejde pentru viaţa veşnică, iar un creştin a cărui conştiinţă a
adormit, şi se apropie liniştit de moarte, are chiar un simţământ
de încredere, prin harul lui Dumnezeu. Să cercetăm moartea
creştină a câtorva dintre marii sfinţi monahi ai veacului al V-lea,
din Egipt.
„Când a venit vremea pentru odihna cea veşnică a Sf.
Agaton, acesta şi-a petrecut trei zile într-o purtare de grijă
adâncă faţă de sine, fără să stea de vorbă cu nimeni. Fraţii l-au
întrebat: ‘Avva Agaton, unde eşti?’ ‘Mă aflu în faţa judecăţii lui
Hristos,’ a răspuns el. Fraţii au zis: ‘Chiar şi sfinţia ta te temi,
Părinte?’ El a răspuns: ‘Eu m-am străduit după puterile mele să
păzesc poruncile lui Dumnezeu, dar sunt om, şi cum să ştiu dacă
faptele mele I-au plăcut lui Dumnezeu?’ Fraţii l-au întrebat: ‘Nu
ai cu adevărat nici o nădejde în chipul de vieţuire al sfinţiei tale,
care a fost după voia lui Dumnezeu?’ ‘Nu pot să am asemenea
178
nădejde, căci judecata omului este una, iar judecata lui
Dumnezeu este alta,’ a răspuns el. Doreau să-l întrebe mai
multe, dar el le-a spus: ‘Arătaţi-mi dragoste acum, şi nu mai
vorbiţi cu mine, căci nu sunt slobod.’ Şi a murit cu bucurie.
‘L-am văzut bucurându-se ca şi cum ar fi văzut şi ar fi fost
întâmpinat de prieteni dragi,’ au spus ucenicii săi.”60
Chiar marii sfinţi care mor în mijlocul unor semne limpezi
ale harului lui Dumnezeu, păstrează o smerenie adevărată pentru
mântuirea lor. „Când a venit ceasul morţii pentru marele Sisoe,
faţa i s-a luminat şi a spus Părinţilor care stăteau cu el: ‘Iată, a
venit Avva Antonie.’ După o clipă de tăcere, a zis: ‘Iată, a venit
ceata proorocilor.’ Apoi s-a luminat mai tare şi a zis: ‘Iată, a
venit ceata apostolilor.’ Şi iarăşi faţa lui s-a făcut de două ori
mai strălucitoare şi a început să vorbească cu cineva. Bătrânii
l-au întrebat cu cine vorbea. El a răspuns: ‘Au venit îngerii să
mă ia, dar eu mă rog fierbinte să-mi mai dea puţin răgaz pentru
pocăinţă. Bătrânii i-au spus: ‘Părinte, sfinţia ta nu ai nevoie de
pocăinţă.’ El le-a răspuns: ‘Cu adevărat, nici nu ştiu dacă măcar
am pus început pocăinţei.’ Dar toată lumea ştia că era desăvârşit.
Aşa vorbea şi simţea un creştin adevărat, chiar dacă în timpul
vieţii sale, înviase morţi numai cu cuvântul său şi era plin de
darurile Duhului Sfânt. Şi iarăşi faţa lui a strălucit încă şi mai
mult: strălucea ca soarele. Tuturor le era teamă. El le-a spus:
‘Uite, a venit Domnul şi a grăit: „Aduceţi la Mine vasul cel ales
din pustiu.”’ Cu aceste cuvinte şi-a dat duhul. S-a văzut un
fulger şi chilia s-a umplut de mireasmă” (Patericul egiptean ,
citat de episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 110).
Cât de aleasă este această purtare creştină adâncă şi
neabătută, când o asemănăm cu purtarea de suprafaţă a unor
creştini neortodocşi de astăzi care cred că ei sunt deja „mântuiţi”
şi nu vor fi judecaţi ca toţi ceilalţi oameni, şi de aceea nu au de
ce să le fie frică de moarte. O astfel de purtare, care este foarte
răspândită printre protestanţii de astăzi, este de fapt destul de
60 Patericul egiptean, citat de Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 107-108.
179
aproape de ideea ocultă că moartea nu trebuie să ne pricinuiască
frică pentru că nu există nici o osândire; de bună seamă, chiar
dacă a fost purtare necugetată, aceasta a ajutat la plăsmuirea
celui de al doilea fel de purtare.
Fericitul Teofilact al Bulgariei, în tâlcuirea sa din veacul al
XI-lea la Evanghelii, a scris: „Mulţi se înşală cu o nădejde
deşartă; ei cred că vor fi primiţi în Împărăţia cerului şi vor intra
în ceata celor răposaţi întru desăvârşirea faptelor celor bune,
plăsmuind în inimile lor închipuiri despre ei …. Mulţi sunt
chemaţi, fiindcă Dumnezeu pe mulţi îi cheamă, într-adevăr pe
toată lumea; dar puţini sunt cei aleşi, puţini sunt mântuiţi, puţini
sunt cei care sunt vrednici de alegerea lui Dumnezeu” (Tâlcuire
la Matei 22, 14).
Asemănarea dintre filosofia ocultă şi teoria protestantă
obişnuită este poate pricina de căpetenie pentru care încercările
unor protestanţi evanghelişti (vezi Bibliografia) de a critica
experienţele de „după moarte” după „creştinismul biblic”, au
fost lipsite de biruinţă. Aceşti critici au pierdut atât de mult din
învăţătura creştină tradiţională despre viaţa după moarte, sălaşul
văzduhului, lucrările şi înşelările dracilor, că împotrivirile lor
sunt adesea nedesluşite şi făcute la întâmplare; adesea, aceşti
critici nu înţeleg această problemă mai cu dreptate decât
cercetătorii laici pe care îi atrag în experienţele înşelătoare
„creştine” sau „biblice” din sălaşul din văzduh.
Adevărata purtare creştină faţă de moarte se bazează pe
conştientizarea deosebirilor hotărâtoare dintre această viaţă şi
cea care va veni. Mitropolitul Macarie al Moscovei a rezumat
învăţătura scripturistică şi patristică despre această problemă în
aceste cuvinte: „Moartea este hotarul la care se sfârşeşte pentru
om vremea luptelor şi începe vremea răsplatei, astfel încât după
moarte nu-i mai stă omului în putinţă nici pocăinţa, nici
îndreptarea vieţii. Mântuitorul Hristos a spus acest adevăr în
pilda Sa despre omul cel bogat şi Lazăr, din care este limpede că
atât unul cât şi celălalt şi-au primit răsplata îndată după moarte,
180
iar omul cel bogat, oricât de mult a fost chinuit în iad, nu a putut
să fie slobozit din suferinţele sale prin pocăinţă (Luca 16, 26).”61
De aceea, moartea este adevărul care trezeşte în noi
socotinţa deosebirii dintre lumea aceasta şi cea viitoare şi ne
însufleţeşte să punem început vieţii de pocăinţă şi de curăţire, de
vreme ce ni se dă acest timp de mare preţ. Când Avva Dorotei a
fost întrebat de către un frate oarecare de ce şi-a petrecut vremea
vieţii lui cu nepurtare de grijă în chilia sa, acesta a răspuns:
„Pentru că tu nu ai priceput nici odihna cea mult aşteptată nici
chinurile viitoare. Dacă le-ai cunoaşte aşa cum ar trebui, ai răbda
şi nu te-ai slăbănogi nici dacă chilia ta ar fi plină de viermi şi ai
sta printre ei până la gât.”62
La fel, Sf. Serafim de Sarov, din vremurile noastre moderne,
ne-a învăţat: „O, numai dacă aţi şti ce bucurie, ce dulceaţă le
aşteaptă pe sufletele cele drepte în rai, atunci aţi fi hotărâţi întru
această viaţă vremelnică să răbdaţi orice suferinţă, orice
prigonire şi batjocură, cu recunoştinţă. Dacă chilia noastră ar fi
plină de viermi, şi dacă aceşti viermi ar fi să se hrănească cu
carnea noastră de-a lungul întregii noastre vieţi vremelnice din
lumea aceasta, atunci cu cea mai mare dorinţă am primi aceasta,
numai ca să nu fim lipsiţi de acea bucurie cerească pe care
Dumnezeu a gătit-o celor care Îl iubesc.”63
***************************
Lipsa de frică a ocultiştilor şi protestanţilor dinaintea
morţii este urmarea nemijlocită a lipsei lor de conştiinţă pentru
cele ce îi aşteaptă în viaţa viitoare şi a celor ce se pot face acum
ca să se pregătească pentru ea. Pentru această pricină,
adevăratele experienţe sau vedenii ale vieţii după moarte îl
cutremură pe om până în străfundurile fiinţei sale şi (dacă cineva
61 Mitropolitul Macarie, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, pag. 524.
62 Avva Dorotei, Sfaturi de suflet folositoare, Holy Trinity Lavra, 1900. Cuvântul 12:
“Despre frica chinului viitor”, pag. 137.
63 Sfaturile duhovniceşti ale Sf. Serafim de Sarov, St. Herman Monastery Press, 1978,
pag. 69.
181
nu a dus o viaţă creştină plină de râvnă) îi schimbă întreaga viaţă
ca să se pregătească pentru viaţa ce va să vină. Când Sf.
Atanasie din peşterile Kievului a murit şi s-a întors la viaţă după
două zile, fraţii săi călugări „s-au înfricoşat văzându-l
întorcându-se la viaţă; apoi au pornit să se întrebe cum s-a întors
acesta la viaţă şi ce văzuse şi auzise în vreme ce fusese departe
de trup. Tuturor întrebărilor, le-a răspuns numai cu cuvintele:
„Mântuiţi-vă!” Şi când fraţii l-au întrebat stăruitor, cerându-i să
le spună ceva de folos, el le-a lăsat ca testament al său, ascultare
şi pocăinţă neîncetată. Îndată după aceasta, Atanasie s-a închis
într-o peşteră şi a rămas acolo vreme de doisprezece ani fără să o
părăsească, petrecând zi şi noapte în lacrimi nesfârşite, mâncând
puţină pâine şi apă la două zile, şi fără să vorbească cu cineva în
toată vremea asta. Când i-a venit ceasul morţii, a repetat fraţilor
adunaţi laolaltă, sfaturile sale despre ascultare şi pocăinţă, şi cu
pace a adormit întru Domnul.”64
La fel, în apus, Bede cel Vrednic povesteşte cum omul din
Northumbria, după ce s-a aflat o noapte întreagă în stare de
moarte, a revenit la viaţă şi a spus: „Cu adevărat m-am ridicat
din strânsoarea morţii, şi îmi este îngăduit să trăiesc din nou
printre oameni. Dar de acum încolo nu mai trebuie să trăiesc aşa
cum obişnuiam, ci trebuie să pun început unui chip de vieţuire
foarte ales.” A dat la săraci toate cele ce avea şi a plecat la o
mânăstire. Mai târziu a povestit că văzuse atât raiul cât şi iadul,
dar „acest bărbat al lui Dumnezeu nu obişnuia să vorbească
despre aceste lucruri şi despre altele pe care le văzuse, cu oricare
oameni nepăsători sau care vieţuiau fără purtare de grijă, ci
numai cu cei în care sălăşluia frica de osândă sau care se
veseleau de nădejdea bucuriei veşnice şi voiau să pună cuvintele
64 După cum se istoriseşte în cartea Episcopului Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 129;
vezi viaţa sa în Patericul peşterilor Kievului, Holy Trinity Monastery, Jordanville, N.
Y., 1967, pag. 153-155, Sf. Atanasie, numit “Reînviatul”, este pomenit la 2
decembrie.
182
lui la inimă şi să sporească lăuntric în sfinţenie.”65
Chiar în vremurile noastre moderne, autorul cărţii „De
necrezut pentru mulţi” a fost atât de uimit de adevărata sa
experienţă a celeilalte lumi, încât şi-a schimbat în întregime
viaţa, s-a călugărit şi a scris istorisirea experienţelor sale cu
scopul de a-i trezi pe alţii ca şi pe el însuşi, pe cei care trăiau cu
o încredere greşită a necredinţei cu privire la viaţa viitoare.
Asemenea experienţe sunt numeroase în Vieţile sfinţilor şi
în alte izvoare ortodoxe, şi acestea se află într-o mare
împotrivire faţă de experienţele oamenilor de astăzi, care au
văzut „raiul” şi „lumea cealaltă” şi totuşi rămân cu o încredere
nepotrivită că ei sunt deja „pregătiţi” pentru viaţa de după
moarte şi că moartea însăşi nu are nimic de care să se
înfricoşeze.
Locul aducerilor aminte de moarte în viaţa creştină, poate fi
văzut în îndrumarul luptei creştine, Scara Sfântului Ioan (a cărei
treaptă a şasea vorbeşte mai ales despre aceasta): „După cum
dintre toate mâncărurile pâinea este de cel mai mare preţ, tot la
fel gândul morţii este cel mai trebuincios dintre toate lucrurile
…. Este cu neputinţă să petreci ziua de astăzi cu evlavie dacă nu
o socotim ca pe ultima din viaţa noastră” (Treapta 6, 4; 24).
Scriptura spune bine: În tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău
şi nu vei greşi niciodată (Sirah 7, 38). Marele Sf. Varsanufie de
Gaza şi-a sfătuit fratele: „Întăreşte-ţi gândurile cu aducerea
aminte de moarte al cărei ceas nu este cunoscut de nici un om.
Să ne străduim să facem bine înainte de a ne despărţi de această
viaţă - căci nu ştim ziua în care vom fi chemaţi - ca nu cumva să
ne aflăm nepregătiţi şi să rămânem în afara cămării de nuntă,
dimpreună cu cele cinci fecioare nebune” (Sf. Varsanufie,
Răspuns 799).
Marele Avva Pimen, când a auzit de adormirea Sf. Arsenie
cel Mare al Egiptului, a zis: „Fericit eşti Arsenie! Ai vărsat
65 Bede cel Vrednic, O istorie a Bisericii şi poporului englez, Cartea V, 12, pag. 289,
293.
183
lacrimi de-a lungul întregii tale vieţi pământeşti! Dacă nu
plângem cu durere aici, vom plânge veşnic. Nu avem nici o
scăpare de lacrimi: ori aici, de bunăvoie, ori acolo, în chinuire,
fără de voie” (Patericul egiptean , după Episcopul Ignatie, op.
cit., vol. III, pag. 108).
Numai un om cu această concepţie creştină adevărată despre
viaţă poate cuteza să spună, împreună cu Sf. Apostol Pavel,
doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos
(Filipeni 1, 23). Numai cel care a vieţuit viaţa creştină de
nevoinţă, de pocăinţă şi de lacrimi pentru păcatele sale, poate să
spună împreună cu Sf. Ambrozie al Milanului: „Proştilor le este
frică de moarte ca de relele cele mai mari, dar oamenii cei
înţelepţi o caută ca pe o odihnă după ostenelile lor şi ca pe
sfârşitul celor rele.”66
Episcopul Ignatie Brianceaninov încheie cunoscuta sa
„Omilie despre moarte” cu cuvintele care sunt potrivite şi pentru
noi, cu o sută de ani mai târziu, ca o chemare de a ne întoarce la
singura purtare creştină adevărată faţă de moarte, dând la o parte
toate înşelările trandafirii ale stării noastre spirituale de astăzi,
ca şi toate nădejdile lipsite de temei pentru viaţa viitoare:
„Să deşteptăm în noi aducerea aminte de moarte prin
mergerea la cimitire, vizitarea bolnavilor, fiind de faţă la
moartea şi înmormântarea celor care ne sunt apropiaţi, prin
cercetarea deasă şi reînnoirea în mintea noastră a feluritelor
morţi din zilele noastre, despre care am auzit sau am văzut ….
Înţelegând cât de scurtă este viaţa noastră pământească şi
deşertăciunea tuturor agonisirilor şi profitului pământesc;
înţelegând viitorul înfricoşător care îi aşteaptă pe cei care L-au
batjocorit pe Mântuitorul şi răscumpărarea, şi s-au dat pe ei
înşişi în întregime ca jertfă pentru păcat şi stricăciune - să ne
întoarcem ochii minţii de la vederea cea stăruitoare a frumuseţii
66 Sf. Ambrozie, “Despre moartea cea bună” [De bono mortis], 8, 32, în Şapte lucrări
exegetice, trad. De Michael P. McHugh, Catholic University of America Press, 1972,
Părinţi ai Bisericii, vol. 65, pag. 94.
184
înşelătoare şi desfătătoare a lumii acesteia, care prinde cu
uşurinţă inima omenească slabă şi o sileşte să o iubească şi să o
slujească. Să ne îndreptăm către priveliştea cea înfricoşătoare,
dar mântuitoare a morţii care ne aşteaptă. Să vărsăm lacrimi cât
mai este vreme; să ne spălăm, să ne curăţăm cu lacrimi şi cu
spovedirea păcatelor noastre, care sunt scrise în cărţile
Stăpânului lumii. Să dobândim harul Duhului Sfânt - această
pecete, acest semn al alegerii şi mântuirii; este de folos pentru
trecerea liberă prin văzduh şi pentru intrarea prin porţile şi
palatele cereşti …. O, voi, cei care aţi fost izgoniţi din rai! Raiul
nu este pentru desfătări, nici pentru veselie, nici pentru ca să
petrecem întru veselie că ne aflăm pe pământ - ci pentru
credinţă, pocăinţă şi crucea cu care am putea să ucidem moartea
care ne-a ucis pe noi şi să ne răscumpărăm raiul pierdut! Fie ca
Milostivul Dumnezeu să dea cititorilor acestei Omilii şi celui
care a alcătuit-o, aducerea aminte de moarte în vremea acestei
vieţi pământeşti, şi prin această aducere aminte şi prin înfrânarea
de la toate cele ce sunt deşertăciune şi printr-o viaţă trăită pentru
veşnicie, să alunge de la sine frica de moarte când va veni
ceasul, şi prin aceasta să intre în viaţa cea fericită, veşnică,
adevărată. Amin.” (Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 181-
183).
185
CAPITOLUL X
Scurtă învăţătură ortodoxă despre soarta sufletului
după moarte
N primele nouă capitole ale cărţii am încercat să arătăm câteva
dintre felurile de bază ale principiilor vieţii după moarte ale
creştinismului ortodox, comparându-le cu părerea contemporană
larg răspândită, precum şi cu părerile apusene mai vechi, care în
unele privinţe s-au îndepărtat de la vechea învăţătură creştină. În
apus, adevăratele învăţături ortodoxe despre îngeri, despre
văzduhul duhurilor căzute, despre firea legăturilor oamenilor cu
duhurile, despre rai şi iad, s-au pierdut ori s-au stricat, cu
urmarea că experienţelor „după moarte” care se petrec acum, li
se dă o tâlcuire în întregime înşelătoare. Singurul răspuns
potrivit la această tâlcuire greşită este învăţătura creştin
ortodoxă.
Această carte este prea limitată ca întindere pentru a înfăţişa
întreaga învăţătură ortodoxă despre lumea cealaltă şi viaţa după
moarte. Încercarea noastră a fost cu atât mai mărginită în
înfăţişarea acestei învăţături, pentru a răspunde întrebărilor
ridicate de experienţele de „după moarte” de astăzi, şi pentru a
arăta cititorilor textele ortodoxe care cuprind această învăţătură.
În concluzie, prezentăm aici un ultim sumar al învăţăturii
ortodoxe despre soarta sufletului după moarte. Acest sumar este
alcătuit dintr-un articol scris cu un an înainte de moartea sa, de
către unul dintre cei mai mari teologi ortodocşi ruşi ai
vremurilor noastre, Arhiepiscopul Ioan Maximovici. Cuvintele
sale sunt tipărite aici cu litere cursive, şi titlurile explicative,
tâlcuirile şi asemănările, dimpreună cu citatele din feluriţi Sfinţi
Î
186
Părinţi au fost aşezate între paragrafe tipărite cu litere latine
obişnuite.
VIAŢA DUPĂ MOARTE
de Arhiepiscopul Ioan Maximovici
Aştept învierea morţilor, şi viaţa
veacului ce va să vină
- Simbolul credinţei
Durerea noastră ar fi fost fără margini şi fără mângâiere
pentru cei care se apropie de moarte, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi
dat viaţă veşnică. Viaţa noastră ar fi fără sens dacă s-ar sfârşi
odată cu moartea. Ce folos s-ar primi atunci de la vrednicie şi de
la faptele cele bune? Atunci ar avea dreptate cei ce spun: „Să
mâncăm şi să bem pentru că mâine vom muri!” Dar omul a fost
zidit pentru nemurire, şi prin învierea Sa, Hristos a deschis
porţile Împărăţiei lui Dumnezeu, a fericirii veşnice pentru cei
care au crezut în El şi au vieţuit întru dreptate. Viaţa noastră
pământească este o pregătire pentru viaţa viitoare, şi această
pregătire se sfârşeşte odată cu moartea noastră. „Şi precum este
rânduit oamenilor, o dată să moară, iar după aceea să fie
judecata” (Evrei 9, 27). După aceea omul se leapădă de toate
grijile cele pământeşti; trupul se desface în cele din care a fost
alcătuit, pentru a se înălţa din nou la învierea cea de obşte.
Dar sufletul său continuă să fie viu, şi nu-şi încetează
existenţa nici măcar o singură clipă. Prin multe lucrări ale
morţilor, ni s-a dat să cunoaştem în parte ce se întâmplă cu
sufletul când iese din trup. Când vederea ochilor celor trupeşti
încetează, începe vederea cea duhovnicească.
Episcopul Teofan Zăvorâtul îi scrie unei femei care era pe
187
patul de moarte: „Nu vei muri. Trupul tău va pieri, dar tu vei
trece într-o altă lume, deosebită, vei rămâne în viaţă, îţi vei
aduce aminte de tine şi vei recunoaşte lumea întreagă care te va
înconjura.”67
După moarte, sufletul este cu mult mai viu, nu mai puţin, şi
este mai conştient decât înainte de moarte. Sf. Ambrozie al
Milanului ne învaţă: „Întrucât viaţa sufletului urmează şi după
moarte, rămâne un bun care nu se pierde prin moarte, ci
sporeşte. Sufletul nu este tras înapoi de nici o piedică a morţii, ci
este mai lucrător, căci este lucrător în sălaşul lui, fără vreo
legătură cu trupul, care este mai mult o povară pentru el, decât
un folos.”68
Sf. Avva Dorotei, călugăr din veacul al VI-lea, din Gaza,
rezumă învăţătura celor dintâi Părinţi despre această problemă:
„Căci după cum ne spun Părinţii, sufletele morţilor îşi aduc
aminte de toate cele câte li s-au întâmplat lor aici - gânduri,
cuvinte, dorinţe - şi nimic nu se poate uita. Dar precum spune în
psalm, în ziua aceea vor pieri toate gândurile lor (Psalm 145, 4).
Gândurile despre care vorbeşte el sunt acelea ale acestei lumi,
despre case şi avuţii, părinţi şi copii şi neguţătorie. Toate
lucrurile astea pier de îndată ce sufletul iese din trup …. Dar
cele ce a făcut el împotriva vredniciei ori împotriva faptelor
celor rele ale lui, îşi aduce aminte şi nimic din toate astea nu se
pierde …. De fapt, sufletul nu pierde nimic din cele ce a făcut în
această lume, ci îşi aminteşte de toate la ieşirea lui din acest
trup, mai limpede şi mai desluşit, de îndată ce este slobozit din
deşertăciunea trupului.”69
Marele Părinte monah din veacul al V-lea, Sf. Ioan Casian,
spunea destul de limpede despre starea lucrătoare a sufletului
după moartea trupului, în răspunsul către ereticii care credeau că
67 Din periodicul rusesc Citiri de suflet folositoare, august 1894.
68 Sf. Ambrozie, “Despre moartea cea bună” [De bono mortis], în Şapte lucrări
exegetice, trad. De Michael P. Mchugh, Catholic University of American Press, 1972
(Părinţi ai Bisericii, vol. 65), cap. 4:15, pag. 80.
69 Avva Dorotei, Cuvântări, trad. De E. P. Wheeler, Kalamazoo, 1977, pag. 185-186.
188
sufletul este conştient după moarte:
„După ieşirea din acest trup, sufletele nu sunt nelucrătoare,
nu rămân fără cunoştinţă; aceasta se dovedeşte prin pilda omului
celui bogat şi a săracului Lazăr (Luca 16, 22-28) …. Sufletele
morţilor nu numai că nu-şi pierd conştienţa, nu-şi pierd nici
măcar firile lor - adică, nădejdea şi frica, bucuria şi mâhnirea, şi
ceva din cele ce acestea aşteaptă să primească la judecata cea de
obşte, pe care încep să o guste mai dinainte …. Sufletele sunt şi
mai vii şi prea râvnitoare întru slăvirea lui Dumnezeu. Cu
adevărat, dacă am socoti pe temeiul celor ce ne mărturiseşte Sf.
Scriptură despre firea sufletului, după măsura înţelegerii noastre,
că de nu ar fi aşa, nu voi spune prea mare prostie, ci doar
nebunie, că cel puţin să credem că sufletul este partea cea mai de
preţ a omului, în care, potrivit Sf. Apostol Pavel, se află chipul
şi asemănarea cu Dumnezeu (I Corinteni 11, 7; Coloseni 3, 10),
iar după lepădarea cărnii trupeşti în care se află în viaţa aceasta,
ar trebui să fie inconştient - acea parte care are în sine şi întreaga
putere de judecată, dă simţire chiar şi materiei cărnii mute şi
inconştiente? De aceea urmează, şi însăşi firea raţiunii o cere, că
după lepădarea trupului, de care acum este uşurat, sufletul
trebuie să-şi sporească puterile minţii, trebuie să le cureţe şi să le
îmbunătăţească, nu trebuie să se lipsească de acestea.”70
Experienţele de „după moarte” de astăzi au trezit în oameni,
în chip uimitor, conştiinţa sufletului din afara trupului şi o stare
mai ascuţită şi mai rapidă a însuşirilor minţii. Dar această
conştientizare, prin ea însăşi, nu este destul pentru a ocroti pe
cineva în acea stare, şi să-l ferească de înşelare prin arătările din
„afara trupului”; omul trebuie să cunoască învăţătura creştină
întreagă despre acest subiect.
ÎNCEPUTUL VEDERII DUHOVNICEŞTI
Adesea (această vedere duhovnicească) începe în omul care
70 Convorbirea întâi, cap. 14, în Lucrările Sf. Ioan Casian Romanul, traducere rusă de
către Episcopul Petru, Moscova, 1892, pag. 178-179.
189
este pe moarte, chiar înaintea morţii, şi pe când încă îi mai văd
pe cei din jurul lor şi chiar vorbesc cu ei, ei văd cele ce alţii nu
le văd.
Această experienţă a celor care sunt pe moarte a fost
cercetată de-a lungul veacurilor, şi cele ce li se întâmplă astăzi
celor care sunt pe moarte, nu este nimic nou. Cu toate astea, cele
ce s-au spus mai înainte (cap. I partea a 2-a), ar trebui repetat
aici: numai în vedeniile date celor drepţi prin harul lui
Dumnezeu, când se arată sfinţi şi îngeri, putem cunoaşte cu
adevărat că vin fiinţe din altă lume. În împrejurări obişnuite,
când omul este pe moarte, începe să vadă rude şi prieteni plecaţi
dincolo, experienţa poate că este numai un fel de introducere
„firească” în lumea nevăzută, în care se află pe punctul de a
intra. Firea adevărată a chipurilor celor plecaţi care se arată după
aceea, poate că este cunoscută numai de Dumnezeu - nouă nu ne
este de nici un folos să cunoaştem aceste lucruri.
Se pare că Dumnezeu îngăduie această experienţă, ca fiind
calea cea mai limpede de a aduce la cunoştinţa omului care este
pe moarte, că cealaltă lume nu este un loc cu totul necunoscut,
că viaţa în lumea cealaltă are în esenţă tot iubirea faţă de
aproapele. Episcopul Teofan spune aceasta în chip mişcător,
femeii care este pe moarte: „Te vor întâmpina acolo tata, mama,
fraţii şi surorile tale. Închină-te înaintea lor şi transmite-le
urările noastre şi cere-le să se roage pentru noi. Copiii tăi te vor
înconjura cu cuvinte vesele de întâmpinare. Va fi mai bine
pentru tine acolo decât aici.”
ÎNTÂLNIRI CU DUHURILE
Când sufletul îşi părăseşte trupul, se află dintr-odată printre
alte duhuri, bune şi rele. De obicei, sufletul se îndreaptă către
acele duhuri care sunt mai înrudite duhovniceşte şi dacă pe
vremea când era în trup, se afla sub înrâurirea unor duhuri
oarecare, va rămâne în legătură cu ele şi când va ieşi din trup,
oricât de neplăcut i-ar fi să le întâlnească.
190
Ni se aminteşte aici cu temeinicie, că cealaltă lume, chiar
dacă nu ne va fi cu totul necunoscută, nu va fi o întâlnire plăcută
cu cei dragi, într-o „ţară de vacanţă” a fericirii, ci o întâlnire
duhovnicească care va cerceta starea sufletului nostru în această
viaţă - dacă a fost mai apropiat îngerilor şi sfinţilor printr-o viaţă
cu fapte bune şi cu ascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu,
sau dacă din nepurtare de grijă sau din necredinţă s-a făcut
lucrător mai potrivit în ceata duhurilor celor căzute. Episcopul
Teofan Zăvorâtul a zis bine (vezi op. cit., pag. 95) că însăşi
judecata din vămile văzduhului poate fi socotită mai puţin una a
osândirilor decât una a ispitelor.
În vreme ce judecata din viaţa viitoare există dincolo de
orice îndoială - atât judecata particulară care are loc îndată după
moarte, cât şi judecata de apoi de la sfârşitul lumii - osânda
arătată va fi doar urmarea stării lăuntrice pe care a avut-o
sufletul faţă de Dumnezeu şi faţă de fiinţele duhovniceşti.
PRIMELE DOUĂ ZILE DE DUPĂ MOARTE
Vreme de două zile sufletul se bucură de oarecare libertate
şi poate vizita locuri de pe pământ care i-au fost dragi, dar în cea
de a treia zi se mută în alte sălaşuri.
Aici Arhiepiscopul Ioan repetă învăţătura cunoscută
Bisericii din veacul al IV-lea, când îngerul care îl însoţea pe Sf.
Macarie al Alexandriei în pustie i-a spus, dându-i lămurire
despre pomenirea pe care o face Biserica pentru cei morţi, în cea
de a treia zi după moarte: „Când se face pomenirea în biserică în
cea de a treia zi, sufletul celui răposat primeşte de la îngerul său
păzitor alinarea durerii pe care o simte ca urmare a ieşirii din
trup …. În primele două zile, sufletului îi este îngăduit să umble
pe pământ, oriunde vrea, împreună cu îngerii care îl însoţesc. De
aceea sufletul, iubindu-şi trupul, umblă uneori prin preajma
casei în care a rămas trupul, şi astfel, el petrece două zile ca o
pasăre în căutarea cuibului. Dar sufletul cel vrednic merge prin
191
locurile unde obişnuia să facă fapte bune. În cea de a treia zi,
Hristos care Însuşi a înviat din morţi a treia zi, porunceşte
sufletului creştin, închipuind Învierea Sa, să se înalţe la Ceruri
ca să se închine Dumnezeului tuturor.”71
Sf. Ioan Damaschin, în slujba de înmormântare ortodoxă,
înfăţişează cu însufleţire starea sufletului ieşit din trup, dar care
se află încă pe pământ, neputincios să intre în legătură cu cei
dragi pe care îi vede: „Vai, câtă luptă are sufletul când se
desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să-l
miluiască pe dânsul! Către îngeri ridicându-şi ochii, în zadar se
roagă; către oameni mâinile tinzându-şi, nu are cine să-i ajute.
Pentru aceasta, iubiţii mei fraţi, cunoscând scurtimea vieţii
noastre, să ne rugăm pentru odihna în Hristos a celui plecat, şi
pentru sufletele noastre mare milă.” 72
Într-o scrisoare către fratele femeii care era pe moarte,
despre care s-a pomenit mai sus, Episcopul Teofan Zăvorâtul
scrie: „Sora ta nu va muri: trupul moare, dar fiinţa celui care
moare rămâne. El merge doar către un alt fel de viaţă …. Nu pe
ea o vor pune în mormânt. Ea se află în alt loc. Va fi la fel de vie
cum este acum. În primele ceasuri şi zile se va afla prin preajma
voastră. Numai că, nu va spune nimic şi nu veţi avea putinţa de a
o vedea; dar ea va fi aici. Să ţineţi minte aceasta. Noi, cei care
rămânem în viaţă, vărsăm lacrimi pentru cei care ne părăsesc,
dar pentru ei, toate sunt îndată mai simple; starea aceea este mai
fericită. Cei care au murit şi au fost readuşi în trupurile lor, au
simţit aceste trupuri ca pe nişte sălaşuri lipsite de tihnă. Şi sora
ta va simţi la fel. Îi este mai bine acolo; iar noi ne chinuim ca şi
cum i s-ar fi întâmplat ceva foarte rău! De bună seamă că ne va
vedea şi se va mira de ce se întâmplă” (Citiri de suflet
folositoare , august, 1894).
Trebuie să ţinem minte că aceste două zile sunt o regulă
71 Citat din “Rugăciunea Bisericii pentru morţi”, Viaţa ortodoxă, 1978, nr. 1, pag. 16.
72 Slujba ortodoxă de înmormântare pentru mireni, stihira, glas 2 în Panahida, Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, pag.
32.
192
generală, care nu cuprinde toate situaţiile. De fapt, cele mai
multe exemple citate din literatura ortodoxă, care s-au adunat în
această carte, nu se potrivesc acestei reguli, şi aceasta pentru că
sfinţii, nefiind de loc atraşi de lucrurile din această lume, şi
trăind într-o aşteptare neîncetată a trecerii în lumea cealaltă,
pornesc de îndată urcuşul către cer. Alţii, ca K. Uekskuell, încep
să se urce înainte de sfârşitul celor două zile pentru o pricină
oarecare a proniei lui Dumnezeu. Pe de altă parte, experienţele
de „după moarte” de astăzi, aşa cum le socotim că sunt numai
nişte părţi, toate intră în această regulă: starea „din afara
trupului” este doar începutul celei dintâi perioade a sufletului
lipsit de trup, care „hoinăreşte” prin locurile pământeşti pe unde
a petrecut. Dar nici unul dintre aceşti oameni, nu s-a aflat în
stare de moarte vreme destul de îndelungată ca să întâlnească
îngerii care trebuie să-I însoţească.
Unii potrivnici ai învăţăturii ortodoxe despre viaţa după
moarte, socotesc aceste deosebiri faţă de regula generală a
experienţei de după moarte, ca fiind o mărturie a
„contradicţiilor” care există în învăţătura ortodoxă. Dar aceşti
potrivnici au o gândire prea mărginită. Înfăţişarea celor două
zile (şi a celor care urmează) nu este în nici un caz vreo dogmă.
Ea este pur şi simplu un „model” care adevereşte rânduiala cea
mai obişnuită a experineţelor sufletului după moarte. Multele
situaţii, atât din literatura ortodoxă cât şi din povestirile
experienţelor moderne, în care morţii s-au arătat pentru o clipă
celor în viaţă, în ziua cea dintâi sau cea de a doua a morţii
(uneori în vis) sunt exemple ale adevărului că sufletul rămâne cu
adevărat, în mod obişnuit, aproape de pământ pentru o vreme
scurtă.73 În cea de a treia zi (şi uneori mai devreme), această
perioadă ia sfârşit.
73 Pentru unele exemple, vezi Taine veşnice de dincolo de mormânt, pag. 189-196.
Arătările adevărate ale morţilor după această primă şi scurtă vreme a “libertăţii”
sufletului sunt cu mult mai rare şi urmăresc întotdeauna un scop oarecare îngăduit de
Dumnezeu, şi nu sunt după voia omului (vezi mai jos, Anexa II).
193
VĂMILE VĂZDUHULUI
În cea de a treia zi, sufletul trece printre legiuni ale duhurilor
celor rele, care pun oprelişti în calea lui şi îl osândesc pentru
felurite păcate, de care fuseseră ispitite şi ele la vremea lor.
Potrivit feluritelor descoperiri, există douăzeci de asemenea
oprelişti, aşa-numitele „vămi”, la fiecare dintre ele fiind cercetat
un păcat oarecare. După ce trece de o oprelişte, sufletul ajunge
la următoarea, şi numai după ce trece cu biruinţă prin toate,
sufletul îşi poate urma calea, fără să fie aruncat de îndată în
gheenă. Cât de cumpliţi sunt aceşti draci dimpreună cu vămile
lor, se poate vedea din faptul că însăşi Maica Domnului, când a
fost vestită de către Arhanghelul Gavriil de apropiata sa
adormire, L-a rugat pe Fiul ei să-i slobozească sufletul de aceşti
draci, şi răspunzând rugăciunii ei, Însuşi Domnul Iisus Hristos
S-a arătat din cer ca să primească sufletul Maicii Sale celei
Preacurate, şi să îl ducă la cer.74 Cea de a treia zi este cu
adevărat cumplită pentru sufletul celui răposat şi pentru această
pricină el are nevoie în chip deosebit de rugăciuni.
Capitolul VI a prezentat unele texte Patristice şi
hagiografice despre vămi, şi nu mai este nevoie să mai adăugăm
altele aici. Cu toate acestea, mai putem aminti că descrierile
vămilor reprezintă un „model” al experienţelor sufletului după
moarte, iar experienţele individuale se pot deosebi între ele
foarte mult. De bună seamă, amănuntele mici, cum ar fi numărul
vămilor, au o însemnătate mai mică, faţă de lucrul de cea mai
mare însemnătate că sufletul trece cu adevărat printr-o judecată
(judecata particulară) îndată după moarte, ca cel de pe urmă
rezumat al „războiului nevăzut” pe care l-a dus (sau nu a izbutit
să-l ducă) pe pământ împotriva duhurilor celor căzute.
Continuând scrisoarea către fratele femeii care era pe
moarte, Episcopul Teofan Zăvorâtul scrie:
„Pentru cea care pleacă va începe îndată războiul trecerii
74 Această privelişte este înfăţişată în icoana ortodoxă tradiţională a Adormirii Maicii
Domnului.
194
prin vămi. Acolo are nevoie de ajutor! Rămâi întru această
cugetare şi o vei auzi strigându-ţi: ‘Ajutor!’ Acolo trebuie să-ţi
îndrepţi toată atenţia şi toată iubirea pentru ea. Cred că va fi cea
mai adevărată mărturisire de dragoste dacă, din clipa ieşirii
sufletului ei, vei lăsa în seama altora grija pentru trupul ei mort,
vei merge într-un loc unde să poţi fi singur, să te adânceşti în
rugăciune pentru ea, în noua ei stare şi cu nevoile ei neaşteptate.
Pornind aşa, să strigi neîncetat către Dumnezeu să o ajute,
vreme de şase săptămâni, şi cu adevărat, chiar şi mai mult decât
atât. În istorisirea Teodorei, vistieria din care au luat îngerii
pentru a-i îndepărta pe vameşi, a fost agonisirea de rugăciuni a
bătrânului ei. Rugăciunile tale vor fi la fel. Nu uita să faci aşa.
Aceasta este dragostea!”
„Vistieria” din care îngerii „au plătit datoriile” cuvioasei
Teodora la vămi, a fost adesea înţeleasă greşit de către cei care
critică învăţătura ortodoxă. Uneori se compară greşit cu noţiunea
latină a „vredniciilor peste măsură” ale sfinţilor. Şi încă,
asemenea critici sunt prea mărginiţi când citesc textele ortodoxe.
Nu se pomeneşte aici de nimic altceva decât de rugăciunile
Bisericii pentru cel răposat, mai ales de rugăciunile unui bărbat
sfânt şi părinte duhovnicesc. Felul în care se înfăţişează acest
lucru este metaforic - aproape că nu mai trebuie să se spună
aceasta.
Biserica Ortodoxă consideră învăţătura vămilor de o
asemenea însemnătate că a pus cuvinte despre acestea în multe
dintre slujbele sale liturgice (vezi câteva dintre acestea în
capitolul despre vămi). Mai ales, Biserica face cunoscută această
învăţătură fiecăruia dintre fiii săi care se apropie de moarte. În
„Canonul de rugăciune la ieşirea sufletului”, pe care îl citeşte
preotul la patul de moarte al fiecărui credincios, se află
următoarele tropare:
„Când voi pleca din această lume, învredniceşte-mă să pot
trece neîmpiedicat de stăpânitorul văzduhului, de tiran, de
chinuitor, de cel care şade pe cărările înfricoşate şi aţine calea cu
195
întrebări ispititoare” (Cântarea 4).
„Trece-mă, o, Preacurată Stăpână, în mâinile sfinte şi
scumpe ale sfinţilor îngeri, ca acoperit fiind cu aripile lor, să nu
văd chipurile fără de ruşine şi întunecate ale dracilor” (Cântarea
6).
„O, tu, cea care pe Domnul nostru Cel Preaînalt L-ai născut,
alungă-l şi îndepărtează-l de la mine pe stăpânitorul cel cumplit
al vămilor, pe ocârmuitorul lumii, când mă voi afla şi eu în
pragul morţii, ca astfel să te pot slăvi şi eu în veci, pe Tine, o,
Preasfântă Maică a lui Dumnezeu” (Cântarea 8).
Aşadar, când creştinul ortodox se află pe patul de moarte,
este pregătit prin cuvintele Bisericii pentru judecăţile ce-i stau
înainte.
CELE PATRUZECI DE ZILE
Apoi, după ce a trecut biruitor prin vămi şi s-a închinat
înaintea lui Dumnezeu, vreme de încă 37 de zile, sufletul merge
să vadă sălaşurile cele cereşti şi adâncimile iadului, fără să ştie
încă unde va rămâne, şi numai în cea de a patruzecea zi se
hotărăşte sălaşul până la obşteasca înviere.
De bună seamă că nu este uimitor faptul că, după ce a trecut
prin vămi şi a sfârşit pentru totdeauna cu lucrurile cele
pământeşti, sufletul trebuie dus cu adevărat în lumea cealaltă,
într-o parte a căreia îşi va petrece veşnicia. Potrivit descoperirii
pe care a făcut-o îngerul înaintea Sf. Macarie al Alexandriei,
Biserica face o pomenire aparte pentru cel răposat în cea de a
noua zi după moarte (departe de simbolismul general al celor
nouă cete ale îngerilor) fiindcă până atunci sufletului i se arată
frumuseţile raiului, şi numai după aceasta, pentru celelalte zile
rămase până la patruzeci, i se arată chinurile şi grozăviile
iadului, înainte de a se hotărî, în cea de a patruzecea zi, locul
unde va aştepta învierea morţilor şi Judecata de Apoi. Şi spunem
din nou că aceste numere sunt o regulă generală, sau „modelul”
196
celor ce se petrec după moarte şi fără îndoială, nu toţi cei plecaţi
întregesc neapărat această lungime de zile potrivit „regulii”. De
fapt, ştim că Teodora şi-a întregit „drumul iadului” chiar în ziua
a patruzecea - aşa cum, este măsurat timpul pe pământ (Tainele
veşnice , pag. 83-84).
STAREA SUFLETELOR PÂNĂ LA JUDECATA DE APOI
Unele suflete se găsesc într-o stare de pregustare a bucuriei
şi fericirii celei veşnice, iar altele - în frica chinurilor veşnice
care vor veni pe deplin după Judecata cea de Apoi. Până atunci,
încă mai sunt cu putinţă schimbări în starea sufletelor, mai ales
prin Jertfa Cea fără de Sânge (pomenirea la Sf. Liturghie) şi prin
alte rugăciuni.
Învăţătura Bisericii, despre starea sufletelor din rai şi din iad
înainte de Judecata cea de Apoi, este înfăţişată mai jos mai
amănunţit în cuvintele Sfântului Marcu al Efesului (Anexa I).
Folosul rugăciunii, atât în Biserică, cât şi în singurătate,
pentru sufletele aflate în iad, a fost arătat în multe Vieţi ale
sfinţilor şi pustnicilor cât şi în scrierile Patristice. În Viaţa
Muceniţei Perpetua, din veacul al III-lea, de pildă, soarta fratelui
ei Democrate, i-a fost descoperită în chipul unui vas mare plin
cu apă, care era prea sus pentru ca el să ajungă acolo, din locul
prea fierbinte şi spurcat, unde era ţinut în strânsoare. Prin
rugăciunea ei stăruitoare vreme de o zi şi o noapte, fratele ei a
putut ajunge la vasul cu apă şi ea l-a văzut într-un loc luminos.
Prin aceasta ea a înţeles că el fusese iertat de pedeapsă.75
În viaţa unei pustnice, care a răposat în sec. al XX-lea, se
află o relatare asemănătoare. Viaţa monahiei Atanasia
(Anastasia Logaceva), fiica duhovnicească a Sf. Serafim de
Sarov, povesteşte:
„Acum ea şi-a luat osteneala rugăciunii pentru fratele ei
trupesc, Paul, care s-a spânzurat când era beat. Mai întâi, ea a
75 Vieţile sfinţilor, 1 febr. ; traducerea în lb. engleză a acestui pasaj în Orthodox Life,
1978, nr. 1, pag. 23-24.
197
mers la cuvioasa Pelaghia Ivanova,76 care vieţuia în Mânăstirea
Diveevo, ca să primească sfat de la ea despre felul în care putea
să-i uşureze soarta fratelui ei dincolo de mormânt, care îşi
pusese capăt vieţii celei pământeşti în chip nefericit şi ruşinos.
După sfat, a hotărât următoarele: Maica Anastasia trebuia să
pună zăvorul la chilia ei, unde să postească şi să se roage pentru
el, citind în fiecare zi de 150 de ori rugăciunea ‘Născătoare de
Dumnezeu Fecioară, bucură-te …’ La capătul a patruzeci de
zile, ea a văzut o mare prăpastie, pe fundul căreia se afla o piatră
plină de sânge, şi pe ea stăteau doi oameni cu lanţuri de fier la
gâturile lor. Unul dintre aceia era fratele ei. Când i-a spus
Cuvioasei Pelaghia despre această vedenie, Cuvioasa a sfătuit-o
să facă din nou aceeaşi osteneală cu postul şi cu rugăciunea.
După încă patruzeci de zile, ea a văzut aceeaşi prăpastie, aceeaşi
piatră pe care şedeau aceeaşi doi bărbaţi cu lanţuri de fier la
gâturile lor. Dar fratele ei era de data aceasta în picioare şi
umbla în jurul pietrei, dar apoi a căzut din nou pe piatră. Lanţul
se mai afla în jurul gâtului lui. După ce i-a spus din nou
Cuvioasei Pelaghia Ivanova despre visul ei, Cuvioasa a sfătuit-o
să facă aceeaşi osteneală cu postul şi cu rugăciunea pentru a
treia oară. După încă patruzeci de zile, Anastasia a văzut aceeaşi
prăpastie şi aceeaşi piatră, dar de data aceasta se afla numai un
singur bărbat, pe care nu-l cunoştea, iar fratele ei fugise departe
de piatră şi nu se mai vedea. Bărbatul care rămăsese pe stâncă a
zis: ‘Este bine pentru tine. Ai mijlocitori puternici pe pământ.’
După aceasta, Cuvioasa Pelaghia a spus: ‘Fratele sfinţiei tale a
fost slobozit din chinuri, dar nu a primit binecuvântare.’”77
Sunt multe întâmplări asemănătoare în Vieţile sfinţilor şi ale
pustnicilor ortodocşi. Dacă cineva este înclinat spre o gândire
îngustă despre aceste vedenii, ar trebui poate să se spună că, de
bună seamă, chipurile pe care le iau asemenea vedenii (de obicei
76 Viaţa ei completă în lb. rusă se găseşte în cartea Arhimandritului Serafim
Chichagov, Istoricul Mânăstirii Diveevo, St. Herman Brotherhood, 1978, pag. 530 şi
următoarele.
77 Citiri de suflet folositoare, iunie 1902, pag. 281.
198
în vis) nu sunt neapărat privelişti „fotografice” ale căii
sufletului, aşa cum se află el în cealaltă lume, ci mai degrabă
sunt privelişti care arată adevărul duhovnicesc despre
îmbunătăţirea stării sufletului în cealaltă lume, prin rugăciunile
celor rămaşi pe pământ.
RUGĂCIUNEA PENTRU MORŢI
Cât de importantă este pomenirea la Liturghie, se poate
vedea din următoarea întâmplare: Înainte de dezvelirea
moaştelor Sfântului Teodosie de Cernigov (1896), ieromonahul
(renumitul stareţ Alexei al Schitului Goloseevski, din Lavra
Peşterii Kievului, care a plecat la Domnul în 1916) care a
condus reînveşmântarea moaştelor, obosind în vreme ce stătea
lângă moaşte, a aţipit şi l-a văzut înaintea sa pe Sfântul, care i-a
spus: „Îţi mulţumesc fiindcă te-ai ostenit pentru mine. Încă te
mai rog, atunci când vei sluji Sfânta Liturghie, să-i pomeneşti pe
părinţii mei” - şi i-a spus numele lor (Preotul Nichita şi Maria78).
„Cum poţi tu, o, sfinte, să-mi ceri mie rugăciuni, când tu stai la
Tronul ceresc şi împlineşti mila lui Dumnezeu faţă de oameni?”
A întrebat ieromonahul. „Da, este adevărat,” a răspuns Sf.
Teodosie, „dar jertfa adusă la Liturghie este mult mai puternică
decât rugăciunea mea.”
De aceea, panahidele, cât şi rugăciunile făcute acasă pentru
morţi le sunt de folos, căci sunt fapte bune făcute spre
pomenirea lor, cum ar fi pomeni şi daruri duse la biserică. Dar
pomenirea la Sfânta Liturghie este de un folos aparte pentru ei.
S-au arătat mulţi morţi şi au mai fost şi alte întâmplări care arată
cât de folositoare este pomenirea morţilor. Mulţi care au murit în
pocăinţă, dar cărora nu le-a stat în putinţă să-şi dovedească
pocăinţa în timpul vieţii, au fost sloboziţi de chinuri şi au
78 Înainte de această vedenie nu se cunoşteau aceste nume. La câţiva ani după
canonizare, s-a găsit în mânăstirea în care fusese stareţ, cartea de pomeniri a Sfântului
Teodosie, care a adeverit aceste nume şi au întărit vedenia. Vezi Viaţa Bătrânului
Alexei în Pravoslavni Blagovestnik, San Francisco, 1967, nr. 1 (în lb. rusă).
199
dobândit odihna. În Biserică se fac mereu rugăciuni pentru
odihna morţilor, iar în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, în
rugăciunile care se fac în genunchi la vecernie, există chiar o
rugăciune anume „pentru cei din iad”.
Răspunzând la întrebarea „Există ceva care poate fi de folos
sufletelor după moarte?”, Sfântul Grigorie cel Mare, în
Dialogurile sale ne învaţă: „Sfânta Jertfă a lui Hristos, Jertfa
mântuirii noastre, aduce mari foloase sufletelor chiar şi după
moarte, putând da iertarea păcatelor lor în viaţa care va să vină.
Pentru această pricină, sufletele morţilor cer uneori să li se facă
Liturghii …. În chip firesc, calea mântuirii înseamnă să facem
noi înşine, chiar în timpul vieţii, cele ce nădăjduim că alţii le vor
face pentru noi după moarte. Este mai bine să ne pregătim
ieşirea sufletului ca oameni liberi, decât să căutăm slobozirea
după ce acesta se află deja în lanţuri. De aceea, trebuie să
defăimăm această lume din toată inima noastră, ca şi cum slava
ei a trecut deja, şi să ne dăruim jertfa noastră de lacrimi lui
Dumnezeu în fiecare zi, aşa cum jertfim Trupul şi Sângele Lui
Cel sfânt. Numai această jertfă are puterea să mântuiască
sufletul de moartea cea veşnică, pentru că ea ne arată taina
morţii Fiului Cel Unul Născut” (Dialoguri IV: 57, 60, pag. 266,
272-273).
Sfântul Grigorie dă câteva exemple de morţi care s-au arătat
celor vii, cerându-le sau mulţumindu-le pentru săvârşirea
Liturghiei pentru odihna lor. De asemenea, odinioară, un
întemniţat, a cărui femeie îl crezuse mort, şi pentru care ea a dat
pomelnic la Liturghie în unele zile, s-a întors din temniţă şi i-a
povestit ei cum fusese eliberat din lanţuri în unele zile - tocmai
în zilele când i se făcuse Liturghia (Dialoguri IV:57, 59, pag.
267, 270).
Protestanţii socotesc în general rugăciunea Bisericii pentru
morţi ca fiind cumva nepotrivită cu nevoia aflării mântuirii, mai
înainte de toate, în această viaţă: „Dacă poţi fi mântuit de
200
Biserică după moarte, atunci de ce să te mai osteneşti să lupţi
sau să găseşti credinţă în această viaţă? Să mâncăm, să bem şi să
ne veselim …” De bună seamă, nimeni, dintre cei care au
mărturisit o asemenea filosofie, nu a dobândit vreodată mântuire
prin rugăciunea Bisericii, şi este limpede că asemenea dovadă
este destul de nefirească, şi chiar făţarnică. Rugăciunea Bisericii
nu poate mântui pe oricine care nu doreşte mântuire sau nu s-a
ostenit din greu pentru mântuire, de-a lungul vieţii. Într-un fel,
se poate spune că rugăciunea Bisericii sau a creştinilor singuri
pentru un om mort este doar un alt sfârşit al vieţii acelui om: nu
se vor face rugăciuni pentru acela, dacă el nu a făcut ceva în
timpul vieţii sale pentru a însufleţi asemenea rugăciune după
moartea sa.
Sfântul Marcu al Efesului vorbeşte de asemenea despre
rugăciunea Bisericii pentru morţi şi îmbunătăţirea pe care o
aduce în starea lor, dând exemplul rugăciunilor Sfântului
Grigorie Dialogul pentru împăratul roman Traian - o rugăciune
însufleţită de o faptă bună a acestui împărat păgân. (Vezi mai
jos, Anexa I).
CE PUTEM FACE PENTRU MORŢI
Toţi cei care dorim să ne arătăm dragostea faţă de cei morţi
şi să le dăm un ajutor real, putem să o facem cel mai bine prin
rugăciuni pentru ei, şi mai ales prin pomenirea lor la Liturghie,
când părticelele care sunt scoase pentru vii şi pentru morţi sunt
amestecate în Sfântul Potir cu cuvintele: „Spală, Doamne,
păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Sfânt Sângele Tău, pentru
rugăciunile Sfinţilor Tăi.” Nu putem face nimic mai bun şi mai
de seamă pentru morţi decât să ne rugăm pentru ei, făcându-le
pomenirea la Liturghie. Au mereu nevoie de aceasta, şi mai ales
de-a lungul celor patruzeci de zile, când sufletul răposatului
porneşte pe calea sălaşurilor veşnice. Trupul nu simte atunci
nimic: nu vede pe cei apropiaţi care sunt adunaţi laolaltă, nu
miroase mireasma florilor, nu aude cuvântările de îngropăciune.
201
Dar sufletul simte rugăciunile făcute pentru el şi este
recunoscător celor care le fac şi este duhovniceşte alături de
aceia.
O, rude şi apropiaţi ai morţilor! Faceţi pentru ei cele ce le
sunt de folos şi cele ce sunt în puterile voastre. Folosiţi banii, nu
pentru împodobirea cea din afară a sicriului şi a mormântului, ci
pentru a ajuta pe cei în nevoi, pentru pomenirea celor care
v-au fost apropiaţi şi au murit, pentru biserici, unde se fac
rugăciuni pentru ei. Faceţi milostenie pentru cei morţi, purtaţi de
grijă pentru sufletele lor. Înaintea noastră a tuturor, se află
aceeaşi cale, şi cât vom dori şi noi, la rândul nostru, să fim
pomeniţi în rugăciune! De aceea să fim şi noi milostivi faţă de
cei morţi.
De îndată ce cineva a răposat, chemaţi grabnic un preot, ca
să facă „Rugăciuni la ieşirea sufletului”, care se citesc tuturor
creştinilor după moarte. Încercaţi, dacă vă stă în putinţă, să
faceţi slujba de înmormântare în biserică, şi să se citească
Psaltirea la căpătâiul celui ce a murit, până la înmormântare. Nu
este nevoie ca înmormântarea să se facă cu multe amănunte, dar
bineînţeles că trebuie să fie întreagă, fără prescurtări. Nu vă
gândiţi acum la voi şi la cele ale voastre, ci la cel care a răposat,
de care vă despărţiţi pentru totdeauna. Dacă în biserică se află
câţiva morţi în acelaşi timp, primiţi, dacă se propune, săvârşirea
slujbei de înmormântare pentru toţi laolaltă. Este mai bine ca o
înmormântare să se slujească pentru doi sau mai mulţi răposaţi
în acelaşi timp, când rugăciunea celor apropiaţi, care se află
adunaţi, va fi cu mult mai înfocată, decât dacă slujbele de
înmormântare se fac pe rând, şi din pricina lipsei de timp, ele
sunt scurtate. Slujba trebuie să fie întreagă pentru că fiecare
cuvânt al rugăciunii pentru răposat este ca o picătură de apă
pentru omul cel însetat. În chip foarte hotărât, rânduiţi de îndată
slujbele pentru pomenirea de-a lungul celor patruzeci de zile,
adică pomenirea zilnică la Liturghie pentru perioada de
patruzeci de zile. De obicei, în bisericile unde se fac slujbe
202
zilnic, răposatul a cărui înmormântare a avut loc acolo, este
pomenit vreme de patruzeci de zile şi chiar mai mult. Dar dacă
slujba de înmormântare are loc într-o biserică, în care nu au loc
slujbe zilnic, rudele trebuie să se îngrijească de pomenirea de
patruzeci de zile acolo unde se fac slujbe zilnic. Este la fel de
bine să trimiteţi contribuţii pentru pomenirea la mânăstiri, ca şi
la Ierusalim, unde are loc rugăciune permanentă la Locurile
Sfinte. Dar pomenirea pentru patruzeci de zile trebuie începută
îndată după moarte, când sufletul are nevoie în chip deosebit de
ajutor prin rugăciune, şi de aceea trebuie începută pomenirea în
locul cel mai apropiat unde se fac slujbe zilnic.
Să ne îngrijim de cei care au plecat în lumea cealaltă
înaintea noastră, ca să facem pentru ei toate cele ce ne stau în
putinţă, amintindu-ne că „fericiţi cei milostivi, că aceia se vor
milui”.
ÎNVIEREA TRUPULUI
Într-o zi, întreagă această lume stricăcioasă va ajunge la un
sfârşit, şi vor răsări zorile veşnicei Împărăţii a lui Dumnezeu,
unde sufletele celor răscumpăraţi, unite cu trupurile lor înviate,
vor trăi în veşnicie cu Hristos Cel nemuritor şi nestricăcios.
Atunci, bucuria şi slava, pe care sufletele o cunosc acum în cer
numai în parte, va fi înlocuită cu bucuria întreagă a noii zidiri
pentru care a fost făcut omul. Dar cei care nu au primit
mântuirea pentru care Hristos a venit pe pământ, ca să o dea
lumii, vor fi veşnic chinuiţi în iad - dimpreună cu trupurile lor
înviate. Sfântul Ioan Damaschin, în ultimul capitol al cărţii sale,
Arătarea cea adevărată a credinţei ortodoxe, istoriseşte bine cea
din urmă stare a sufletului după moarte:
„Şi noi credem în învierea morţilor, pentru că va fi una cu
adevărat, va exista o înviere a morţilor. Acum, când vorbim de
înviere, înţelegem o înviere a trupurilor. Căci învierea este o
ridicare din nou a celui care a căzut. Dar, dacă sufletele sunt
nemuritoare, cum se vor ridica ele din nou? Dacă moartea se
203
defineşte ca o despărţire a sufletului de trup, învierea este unirea
din nou a sufletului cu trupul, şi ridicarea din nou a fiinţei care
pierise şi căzuse. De aceea, chiar trupul care este stricăcios şi
pieritor, se va înălţa nestricăcios. Căci Cel Care la început a
făcut trupul din ţărâna pământului, nu este neputincios să-l
ridice din nou, după ce acesta a pierit şi s-a întors iarăşi în
pământul din care a fost luat prin hotărârea Ziditorului său ….
Acum, dacă sufletul ar fi ales singur să intre în războiul
pentru fapta cea bună, şi cununa ar primi-o de unul singur. Dar
dacă el singur s-a lăsat în voia dezmierdărilor, el singur va fi
osândit întru dreptate. Cu toate astea, fiindcă sufletul nu a urmat
fără trup nici fapta cea bună, nici patima, va fi drept pentru
suflet şi trup ca să primească răsplata împreună ….
Aşadar, cu sufletele noastre unite din nou cu trupurile
noastre, care se vor face nemuritoare şi vor alunga stricăciunea,
ne vom ridica din nou şi vom sta înaintea scaunului lui Hristos,
la judecata cea înfricoşătoare. Iar diavolul, împreună cu dracii
săi, şi cu omul său, adică Antihrist, şi necredincioşii, vor fi
aruncaţi în focul cel veşnic, care nu va fi un foc material, aşa
cum suntem obişnuiţi, ci un foc aşa cum numai Dumnezeu poate
să ştie. Şi cei care au făcut bine, vor străluci ca soarele împreună
cu îngerii, într-o viaţă veşnică împreună cu Domnul nostru Iisus
Hristos, văzându-L şi fiind văzuţi de El pururea, bucurându-se
de o fericire nesfârşită care vine de la El, şi lăudându-L,
dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în vecii vecilor nesfârşiţi.
Amin.”79
ANEXA I
79 Sf. Ioan Damaschin, Arătarea cea adevărată a credinţei ortodoxe, Cartea IV, cap.
27, în Părinţii Bisericii, vol. 37, 1958, pag. 401, 402, 406.
204
Învăţătura ortodoxă
a Sf. Marcu al Efesului
despre starea sufletelor dup ă moarte
E CELE mai multe ori, învăţătura ortodoxă despre starea
sufletelor după moarte nu este înţeleasă pe deplin, chiar de
către creştinii ortodocşi; iar destul de recenta doctrină catolică a
„purgatoriului” a pricinuit o neînţelegere şi mai mare în mintea
oamenilor. Cu toate astea, învăţătura ortodoxă nu este deloc
nedesluşită şi îndoielnică. Poate că prezentarea ei ortodoxă cea
mai scurtă trebuie găsită în scrierile Sfântului Marcu al Efesului
la Sinodul de la Florenţa din 1439, organizat mai ales pentru a
lămuri doctrina catolică despre „purgatoriu”. Aceste scrieri sunt
de foarte mare preţ pentru noi, fiindcă vin de la cei din urmă
Părinţi bizantini, înainte de epoca modernă, care este plină de
confuzii teologice, ambele ne îndreaptă către izvoarele
învăţăturii ortodoxe şi ne învaţă cum să socotim şi să înţelegem
aceste izvoare. Aceste izvoare sunt: Scripturile, scrierile
Patristice, slujbele bisericeşti, Vieţile sfinţilor, şi unele
descoperiri şi vedenii despre viaţa după moarte, ca acelea care se
află în cartea IV a Dialogurilor Sfântului Grigorie cel Mare.
Teologii academici de astăzi sunt înclinaţi să nu aibă încredere
în ultimele două sau trei feluri de izvoare, de aceea nu se simt în
largul lor, când vorbesc despre acest subiect şi uneori preferă să
păstreze o „reţinere agnostică” cu privire la acesta (Timothy
Ware, Biserica Ortodoxă, pag. 259). Pe de altă parte, scrierile
Sfântului Marcu ne arată că teologii ortodocşi adevăraţi cunosc
„foarte bine” aceste izvoare. Cei care nu le cunosc „îndeajuns”,
dau la iveală o stricăciune nebănuită care vine din necredinţa
modernă.
Din cele patru răspunsuri despre purgatoriu, pe care le-a dat
Sf. Marcu la Sinodul de la Florenţa, Omilia întâi cuprinde
relatarea cea mai scurtă a învăţăturii ortodoxe împotriva
D
205
greşelilor catolicismului şi pe această bază s-a alcătuit
traducerea pe care o prezentăm aici. Celelalte răspunsuri cuprind
mai ales material mărturisitor pentru problemele prezentate aici,
cât şi răspunsuri la cele mai caracteristice dovezi catolice.
Sfântul Marcu răspunde „canoanelor catolice” scrise de
către cardinalul Iulian Cesarini (traducere în lb. rusă în Pogodin,
pag. 50-57), care cuprind doctrina catolică despre starea
sufletelor după moarte, definită la Sinodul „unionist” de la
Lyon, care a avut loc mai înainte (1270). Această doctrină
uimeşte pe cititorul ortodox (aşa cum l-a uimit şi pe Sf. Marcu)
prin întreaga ei însuşire care este prea „neabătută” şi „în litera
legii”. De data aceasta, catolicii socotesc raiul şi iadul ca pe ceva
„terminat” şi „desăvârşit”, iar pe cei care sălăşluiesc într-însele
îi socotesc ca aflându-se deja în plinătatea stării pe care o vor
avea după Judecata de Apoi. Aşadar, nu mai este nevoie să te
rogi pentru cei din rai (a căror soartă este deja desăvârşită) ori
pentru cei din iad (pentru că aceia nu mai pot fi niciodată
sloboziţi sau curăţaţi de păcat). Ci, fiindcă mulţi dintre
credincioşi mor într-o stare de „mijloc” - nici destul de
desăvârşită pentru rai, dar nici destul de rea pentru iad -
socotinţa dovezilor catolice avea nevoie de un al treilea loc de
curăţire („purgatoriul”), unde chiar cei cărora li se iertaseră deja
păcatele, trebuiau să fie osândiţi sau să-şi „ispăşească” păcatele
înainte de a fi destul de curaţi pentru a intra în rai. Pe aceste
argumente legale, ale unei „dreptăţi” pur omeneşti (care de fapt
tăgăduieşte bunătatea mai presus de fire a lui Dumnezeu şi
iubirea Lui de oameni), catolicii sprijină tâlcuirile stricte ale
unor texte Patristice şi ale feluritelor vedenii. Aproape toate
aceste tâlcuiri sunt destul de întâmplătoare şi născocite, fiindcă
nici măcar vechii Părinţi catolici nu vorbeau despre un asemenea
loc ca fiind „purgatoriul”, ci numai despre „curăţarea” de păcate
după moarte, despre care unii vorbeau ca despre „foc” (probabil
în chip alegoric).
Pe de altă parte, după învăţătura ortodoxă, pe care o
206
propovăduieşte Sfântul Marcu, creştinii care au murit cu păcate
mici nemărturisite sau cei care nu au adus roadele pocăinţei
pentru păcatele pe care le-au mărturisit, sunt curăţaţi de aceste
păcate fie prin judecata morţii, cu frica ei, fie după moarte, când
sunt siliţi să rămână în iad (dar nu pururea), prin rugăciunile şi
Liturghiile Bisericii şi prin faptele bune săvârşite pentru ei de
către credincioşi. Chiar şi păcătoşilor sortiţi chinurilor veşnice li
se poate da o oarecare alinare în chinurile lor din iad, prin aceste
mijloace. Dar cu toate astea, acum nu există nici un foc curăţitor
pentru păcătoşi, nici în iad (căci focul veşnic va începe să-i
chinuiască numai după Judecata de Apoi), nici cu mult mai puţin
în vreun al treilea loc, cum ar fi „purgatoriul”. Toate vedeniile
focului care sunt văzute de oameni, sunt chipuri sau proorociri
ale celor ce vor fi în vremea viitoare. Întreaga iertare a păcatelor
după moarte vine numai din bunătatea lui Dumnezeu, care se
întinde şi la cei din iad, împreună cu rugăciunile oamenilor, iar
Dumnezeu nu mai aşteaptă de la aceştia nici o „răsplată” sau
„ispăşire” pentru păcatele care le-au fost iertate.
Trebuie să spunem că în scrierile sale, Sfântul Marcu
vorbeşte mai ales despre starea sufletelor după moarte, şi
pomenesc foarte puţin despre înşiruirea întâmplărilor care se
petrec cu sufletul îndată după moarte. Despre cea de a doua
problemă, există o bogată literatură ortodoxă, dar despre aceasta
nu s-a vorbit la Florenţa.
OMILIA ÎNTÂI
ÎMPOTRIVA DOCTRINEI CATOLICE A
PURGATORIULUI80
VÂND în vedere că, păstrând dreapta noastră credinţă
ortodoxă şi dogmele Bisericii transmise de Părinţi, trebuie
să răspundem cu dragoste la cele ce aţi spus, ca regulă generală
80 Preluare din traducerea rusă a Arhimandritului Ambrozie Pogodin, în Sf. Marcu al
Efesului şi reuniunea de la Floranţa, Jordanville, N. Y., 1963, pag. 58-73.
A
207
a noastră, vom cita mai întâi fiecare dovadă şi mărturie pe care
ne-aţi adus-o în scris, pentru ca fiecare răspuns şi lămurire să
urmeze pe scurt şi limpede.
1. Şi astfel, la începutul relatării voastre, vorbiţi aşa: „Dacă
cei care cu adevărat se pocăiesc, s-au despărţit de această viaţă
în dragoste (faţă de Dumnezeu), înainte de a-şi putea ispăşi
păcatele cu ajutorul faptelor bune pentru călcarea legii sau
pentru ocările pe care le-au adus în viaţă, sufletele lor sunt
curăţate după moarte cu ajutorul suferinţelor din purgatoriu. Dar
pentru uşurarea (sau ‘slobozirea’) lor din aceste suferinţe, ei sunt
ajutaţi de credincioşii care sunt în viaţă, prin rugăciuni,
Liturghii, milostenii şi alte lucruri de evlavie.”
La acestea răspundem următoarele: Despre faptul că cei
răposaţi în credinţă sunt negreşit ajutaţi de Liturghiile şi
rugăciunile şi milosteniile făcute pentru ei, şi că acest obicei este
obişnuit din vremuri străvechi, există mărturia multor şi
diferitelor relatări ale dascălilor Bisericii, atât romani, cât şi
greci, spuse şi scrise în vremuri şi în locuri duferite. Dar nu
aflăm nici în Scripturi, nici în rugăciunile şi stihirile pentru cei
morţi, nici în cuvintele dascălilor, faptul că sufletele sunt
slobozite pentru o oarecare suferinţă din purgatoriu şi pentru un
foc trecător care are asemenea putere (de ispăşire) şi caracterul
unui ajutor. Dar am socotit că până şi sufletele care se află în iad
şi au fost deja date chinurilor celor veşnice, fie în adevăr şi trăire
adevărată, fie în aşteptare lipsită de nădejde, pot fi ajutate şi li se
poate da un oarecare sprijin mic, deşi nu în sensul dezlegării lor
întregi de chinuire, nici că li se dă nădejdea pentru o mântuire la
urmă. Şi acestea sunt arătate în cuvintele marelui pustnic
egiptean Macarie care a fost învăţat despre aceasta de o ţeastă pe
care a găsit-o în pustiu prin lucrarea puterii dumnezeieşti.81 Şi
81 În “Colecţia alfabetică” de cuvinte ale Părinţilor Pustiei, la “Macarie cel Mare”,
citim: “Avva Macarie a spus, Umblând într-o zi prin pustiu, am aflat o ţeastă a unui
om mort, care zăcea pe pământ. Am mişcat-o de la locul ei cu ciomagul, iar ţeasta mia
vorbit. Am întrebat-o: ‘Cine eşti?’ Ţeasta a răspuns: ‘Am fost mare preot slujitor la
idoli şi la păgânii care locuiesc în acest loc; dar tu eşti Macarie, purtătorul de Duh. Ori
208
Sf. Vasile cel Mare, în rugăciunea citită la Pogorârea Duhului
Sfânt, scrie următoarele: „Stăpâne Atotţiitorule, Dumnezeule al
Părinţilor … Care şi la acest praznic, cu totul desăvârşit şi
mântuitor, ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei
ţinuţi în iad, dându-ne nouă mari nădejdi că vei trimite uşurare şi
mângâiere celor cuprinşi de întristări apăsătoare, auzi-ne pe noi,
smeriţii robii Tăi, care ne rugăm Ţie, şi odihneşte sufletele
robilor Tăi, celor mai înainte adormiţi, în loc luminat, în loc cu
verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea,
întristarea şi suspinarea” (Rugăciunea a treia de la Vecernia din
Duminica Pogorârii Duhului Sfânt, care se citeşte în genunchi).82
Dar dacă sufletele au plecat din această viaţă în credinţă şi
în dragoste, cu toate că au adus cu ei şi oarecare greşeli, fie
unele mici, pentru care nu s-au pocăit deloc, fie păcate grele
pentru care - chiar dacă s-au pocăit - nu au izbutit să arate
roadele lor de pocăinţă: noi credem că asemenea suflete trebuie
să fie curăţate de acest fel de păcate dar nu cu ajutorul vreunui
foc curăţitor sau vreo osândă în vreun loc (după cum am spus,
pentru aceasta nu ni s-a spus nouă nimic). Dar unii trebuie să se
cureţe chiar la ieşirea din trup, numai din pricina fricii, după
cum arată în chip neabătut Sf. Grigorie Dialogul;83 în vreme ce
alţii trebuie să fie curăţaţi după ieşirea din trup, fie pe când se
mai află în acelaşi loc pământesc, înainte de a veni să se închine
lui Dumnezeu şi sunt cinstiţi cu soarta celor binecuvântaţi, fie -
dacă păcatele lor au fost mai grele şi i-au orbit pe ei vreme
îndelungată - sunt ţinuţi în iad, dar nu pentru a rămâne pururea
în foc şi chinuire, ci ca şi cum s-ar afla în temniţă şi strâmtorare
de câte ori iei păcatele celor care se află în chinuire şi te rogi pentru ei, ei simt o
uşoară alinare.’” Mai apoi ţeasta i-a spus Sfântului Macarie despre chinurile din iad,
sfârşind astfel: “Noi am primit puţină milă căci nu L-am cunoscut pe Dumnezeu, iar
cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu şi s-au lepădat de El sunt mai jos ca noi.”
(Zicerile Părinţilor Pustiei, trad. De Benedicta Ward, London, A. R. Mowbray & Co.,
1975, pag. 115-116.)
82 Nota trad.: în Molitfelnic, Ed. Institutului Biblic de Misiune al Bis. Ort. Rom., Buc.,
1998, p. 606.
83 În Cartea IV a Dialogurilor.
209
sub pază.
Susţinem că toţi aceştia sunt ajutaţi de rugăciunile şi
Liturghiile făcute pentru ei, cu conlucrarea bunătăţii lui
Dumnezeu şi a iubirii Sale de oameni. Această împreună lucrare
a lui Dumnezeu nu mai socoteşte unele păcate, ci le iartă de
îndată pe acelea săvârşite din slăbiciune omenească, aşa cum
spune Dionisie cel Mare (Areopagitul) în „Cugetări despre taina
săvârşită pentru cei adormiţi întru dreaptă credinţă” (în Ierarhia
bisericească, VII, 7); pe când alte păcate, după o vreme oarecare,
prin drepte judecăţi, fie că de asemenea se lasă şi se iartă - şi
asta în întregime – fie se uşurează vinovăţia pentru aceste păcate
până la Judecata de Apoi. Şi de aceea socotim că nu este nevoie
de vreo altă osândire ori vreun foc de curăţire. Căci unii se
curăţă prin frică, în vreme ce alţii sunt măcinaţi de mustrările de
conştiinţă cu chinuri mai mari decât orice foc, iar alţii se mai
curăţă numai prin chinul dinaintea slavei dumnezeieşti şi frica
pentru cele ce vor aduce viitorul. Şi faptul că acest adevăr este
cu mult mai chinuitor şi mai osânditor decât orice altceva, este
confirmat de experienţa însăşi, şi Sf. Ioan Gură de Aur ne
mărturiseşte în aproape toate omiliile sale morale, care spun
acelaşi lucru, ca şi pustnicul Dorotei în omilia sa „Despre
conştiinţă …”
2. Aşadar, Îl rugăm stăruitor pe Dumnezeu şi nădăjduim să-i
mântuiască (de chinul cel veşnic) pe cei plecaţi, iar nu de vreun
alt chin sau foc în afară de acele chinuri şi de acel foc care au
fost rânduite pentru veşnicie. Şi, mai mult decât atât, faptul că
sufletele celor plecaţi sunt slobozite prin rugăciune de la
rămânerea în iad, ca dintr-o temniţă, este mărturisit, printre
mulţi alţii, de Teofan Mărturisitorul, numit Însemnatul (fiindcă
el a pecetluit cu sânge cuvintele mărturiei sale pentru icoana lui
Hristos, scrise pe fruntea lui). Într-unul dintre canoanele pentru
cei răposaţi, el se roagă pentru ei astfel: „De lacrămile şi de
suspinurile cele din iad slobozeşte pre robii tăi Mântuitorule”,
(Canonul de sâmbătă pentru cei răposaţi, glas 8, cântarea 6, la
210
Slavă).84
Auziţi? A zis „lacrămi” şi „suspinuri”, şi nici un fel de
osândă sau foc curăţitor. Şi dacă trebuie să se afle în aceste
laude şi rugăciuni vreo pomenire a focului, nu este vorba de
unul vremelnic, unul care are puterea de a curăţa, ci este vorba
chiar de focul veşnic şi osânda fără de sfârşit. Sfinţii, fiind
însufleţiţi de dragostea de oameni şi de milă faţă de aproapele
lor, dorind şi cutezând cele ce sunt aproape cu neputinţă, se
roagă pentru mântuirea celor adormiţi întru dreapta credinţă.
Pentru aceasta, Sf. Teodor Studitul, duhovnic şi mărturisitor al
adevărului, spune la începutul canonului său pentru cei adormiţi:
„Toţi să ne rugăm lui Hristos, făcând astăzi pomenire morţilor
celor din veac, ca să izbăvească de focul cel veşnic pe cei ce au
adormit în credinţă şi nădejdea vieţii celei veşnice” (Triod,
Sâmbăta lăsatului sec de carne, canon, cântarea 1, stihira 1). Şi
apoi, într-un alt tropar, în cântarea a 5-a a canonului, stihira 4,
spune: „De focul cel pururea arzător şi de întunericul cel
neluminat, şi de scrâşnirea dinţilor, şi de viermele cel ce
chinuieşte neîncetat şi de toată pedeapsa, izbăveşte Mântuitorul
nostru, pe toţi cei ce în credinţă au adormit.”85
Unde este aici „focul purgatoriului”? Şi dacă ar exista cu
adevărat, unde ar fi mai potrivit pentru Sfânt să vorbească de el,
dacă nu aici? Dacă sfinţii sunt auziţi de Dumnezeu, atunci când
ei se roagă pentru aceasta, nu este treaba noastră să o cercetăm.
Dar ei ştiau, aşa cum ştia Duhul care sălăşluia în ei, şi care îi
purta pe ei, iar ei grăiau şi scriau întru această cunoaştere; şi la
fel ştia aceasta şi Stăpânul Hristos, Care a poruncit să ne rugăm
pentru duşmanii noştri, şi Care S-a rugat pentru cei care L-au
răstignit pe Cruce şi l-a însufleţit pe întâiul Mucenic Ştefan când
era ucis cu pietre, să facă asemenea. Şi deşi cineva ar putea
spune că atunci când ne rugăm pentru oameni ca aceştia, nu
84 Nota trad.: Octoih, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1912. p. 629.
85 Nota trad.: Triodul, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bis. Ort. Rom., Buc.
1997, p. 25, 28.
211
suntem auziţi de Dumnezeu, noi încă vom face cele ce stau în
putinţa noastră. Şi vedeţi, unii dintre sfinţii care s-au rugat nu
numai pentru cei credincioşi, ci chiar şi pentru cei lipsiţi de
evlavie, au fost auziţi, şi prin rugăciunea lor i-au mântuit de
chinul cel veşnic, aşa cum Întâia Muceniţă Tecla a mântuit-o pe
Falconila, şi Sfântul Grigorie Dialogul l-a mântuit pe împăratul
Traian, după cum se istoriseşte.86
(Capitolul 3 arată că Biserica se roagă şi pentru cei care
petrec deja întru bucuria binecuvântării lui Dumnezeu - care, de
bună seamă, nu au nevoie să treacă prin „focul purgatoriului”.)
4. După aceasta, mai departe, vreţi să aduceţi mărturii
despre dogma pomenită mai sus despre focul purgatoriului,
86 Despre cea de a doua întâmplare se povesteşte în câteva din Vieţile cele dintâi ale
Sf. Grigorie, ca de pildă într-o viaţă englezească din sec. al VIII-lea: „Se mai
istoriseşte într-o întâmplare povestită de romani despre felul în care sufletul
împăratului Traian a primit odihnă şi chiar a fost botezat prin lacrimile Sfântului
Grigorie, o poveste minunată de spus şi minunată de auzit. Să nu se mire nimeni că
spunem că a fost botezat, fiindcă fără botez nimeni nu-L va vedea vreodată pe
Dumnezeu; iar un al treilea chip al botezului este prin lacrimi. Într-o zi, pe când trecea
prin Forum, i s-a descoperit Sfântului o faptă prea minunată despre care se spune că a
făcut-o Traian, şi cercetând-o cu mare grijă, a socotit că deşi Traian era păgân, făcuse
o faptă atât de bună, că părea mai degrabă să fie fapta unui creştin decât a unui păgân.
Căci se povesteşte că, pe când se afla în fruntea oştirii sale, în goană mare asupra
duşmanului, i-a fost mare milă de cuvintele unei văduve şi împăratul lumii întregi s-a
oprit cu toată oastea ca să o asculte pe văduvă. Ea a zis: ‘Doamne Traiane, iată
bărbaţii care mi-au ucis fiul şi nu voiesc ei să-mi dea plată pentru aceasta.’ El a
răspuns: ‘Spune-mi despre aceasta când mă întorc şi-i voi sili pe ei să-ţi dea plata.’
Dar ea a zis: ‘Doamne, dacă nu te mai întorci niciodată, nu va mai fi nimeni care să
mă ajute.’ Atunci, aşa cum era înarmat, i-a silit pe cei împricinaţi să plătească
numaidecât cele ce-i datorau aceleia, de faţă cu el. Când Grigorie a descoperit această
poveste, şi-a dat seama că asta era tocmai ceea ce citim în Scripturi: Poartă de grijă
celor fără de părinţi, fii sprijin văduvelor. Veniţi să cumpănim împreună, zice
Domnul. Fiindcă Grigorie nu ştia ce să facă pentru a uşura sufletul acestui bărbat care
i-a adus aminte de cuvintele lui Hristos, a mers la Biserica Sfântului Petru şi a vărsat
mări de lacrimi, după obiceiul lui, până când, în cele din urmă, prin descoperire
dumnezeiască a aflat că rugăciunile lui au primit răspuns, văzând că nu mai ceruse
niciodată aceasta pentru vreun alt păgân” (Cea dintâi viaţă a lui Grigorie cel Mare, de
un călugăr necunoscut din Whitby, traducere de Bertram Colgrave, The University of
Kansas Press, Lawrence, Kansas, 1968, cap. 29, pag. 127-129). Fiindcă Biserica nu
face rugăciuni pentru toţi necredincioşii răposaţi, este limpede că această scoatere din
iad a fost rodul rugăciunii Sfântului Grigorie. Deşi aceasta este o întâmplare rară, dă
nădejde celor care au oameni dragi care au murit fără să aibă credinţă.
212
citând mai întâi ce se spune în cartea Macabei: Sfânt şi cucernic
gând a fost … a se ruga pentru cei morţi … ca să se slobozească
de păcat (II Macabei 12, 44-46). Apoi luând din Evanghelia
după Matei locul în care Mântuitorul spune că celui care va zice
împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul
acesta, nici în cel viitor (Matei 12, 32), zici că din aceasta se
poate vedea că există iertare a păcatelor în viaţa viitoare.
Dar din aceasta nu reiese în nici un chip ideea focului
purgatoriului, care ar fi mai limpede ca lumina soarelui. Căci ce
legătură este între iertarea păcatelor pe de o parte, şi curăţarea
prin foc şi osândă pe de altă parte? Căci dacă iertarea păcatelor
se face pentru rugăciuni sau numai prin iubirea lui Dumnezeu
pentru oameni, nu mai este nevoie de nici un fel de osândă şi
curăţare (prin foc). Dar dacă osânda şi curăţarea sunt rânduite
(de Dumnezeu) … atunci, s-ar părea că rugăciunile (pentru
morţi) sunt făcute în deşert şi în deşert aducem laude iubirii de
oameni a lui Dumnezeu. Aşadar, aceste citate nu sunt o mărturie
a existenţei focului din purgatoriu, ci mai degrabă o respingere a
acestuia: fiindcă iertarea păcatelor acelora care au călcat
poruncile se arată în ei, ca urmare a unei anumite puteri
împărăteşti şi a iubirii de oameni, iar nu ca o scăpare de osândă
ori curăţare.
5. În al treilea rând, (să luăm) pasajul din Epistola întâi a
Apostolului Pavel către Corinteni, în care, vorbind despre
zidirea temeliei, care este Hristos, din aur, argint sau pietre
scumpe, lemne, fân, trestie , adaugă: Lucrul fiecăruia se va face
cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se
descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia.
Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată.
Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va
mântui, dar aşa ca prin foc (I Cor. 3, 11-15). S-ar părea că acest
citat, mai mult decât oricare altul, aduce ideea focului
purgatoriului; dar cu adevărat, mai mult decât oricare altul i se
împotriveşte.
213
Mai înainte de toate, Sf. Apostol Pavel nu l-a numit foc din
purgatoriu, ci unul doveditor. Apoi el a spus că prin foc trebuie
să treacă şi lucrurile cele bune şi cinstite şi astfel este limpede că
acestea nu au trebuinţă de nici o curăţare. Apoi mai spune că cei
care aduc fapte rele, după ce aceste fapte se vor arde, aceia vor fi
păgubiţi, pe când cei care sunt curăţaţi, nu numai că nu au nici o
pagubă, ci dobândesc chiar mai mult. Apoi spune că aceasta
trebuie să se întâmple „într-o zi” anume, în ziua Judecăţii şi a
vremii viitoare, pe când existenţa aparentă a unui foc al
purgatoriului după venirea înfricoşătoarei Judecăţi şi a osândei
de pe urmă - nu este aceasta o prostie întreagă? Pentru că
Scriptura nu ne spune nimic de felul acesta, ci că El Însuşi ne va
judeca, zice: Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii
la viaţă veşnică (Matei 25, 46); şi iarăşi: Şi vor ieşi din
morminte cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce
au făcut cele rele, spre învierea osândirii (Ioan 5, 29). De aceea,
nu rămâne nici un fel de loc mijlocitor; dar după ce El a împărţit
în două pe toţi cei care vor veni la judecată, punând pe unii la
dreapta iar pe alţii la stânga, şi numindu-i pe cei dintâi „oi” iar
pe cei din urmă „capre” - El nu a pomenit nimic de faptul că ar
exista unii care ar urma să fie curăţaţi prin acel foc. S-ar părea că
focul despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel este acelaşi
despre care vorbeşte Proorocul David: Foc înaintea Lui va arde,
şi împrejurul Lui, vifor mare (Psalm 49, 4); şi iarăşi: Foc
înaintea Lui va merge şi va arde împrejur pe vrăjmaşii Lui
(Psalm 96, 3). Proorocul Daniil vorbeşte de asemenea despre
acest foc: Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el (Daniil 7, 10).
Întrucât sfinţii nu aduc cu ei nici un lucru sau faptă rea,
acest foc îi arată cu şi mai mare strălucire, aşa cum aurul este
încercat în foc, sau aşa cum este azbestul, care, aşa cum se
spune, când este pus în foc se înnegreşte ca şi cărbunele, dar
când este scos afară se face şi mai curat, ca şi cum ar fi spălat cu
apă, aşa cum au fost şi trupurile celor trei tineri din cuptorul
Babilonului. Cu toate acestea, păcătoşii care aduc cu ei răul sunt
214
folosiţi ca material potrivit pentru acest foc, care îi înghite de
îndată, iar „lucrarea” lor, adică starea sau fapta lor cea rea se
arde şi piere cu totul şi sunt lipsiţi de cele ce au adus cu ei, adică
sunt lipsiţi de răul lor care se arde, în vreme ce ei sunt
„mântuiţi” - adică, vor fi ocrotiţi şi cinstiţi veşnic, ca să nu mai
piară dimpreună cu faptele lor.
6. Dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur (pe care noi îl
numim „gura lui Pavel”, aşa cum Pavel este „gura lui Hristos”),
socoteşte şi el că trebuie să tâlcuiască acest pasaj în comentariul
său asupra Epistolei (Omilia 9 la I Corinteni). Şi Pavel vorbeşte
prin Ioan Gură de Aur, după cum s-a arătat prin vedenia lui
Proclu, ucenicul şi următorul lui.87 Sf. Ioan Gură de Aur a scris
un tratat aparte despre acest pasaj, astfel încât origeniştii nu au
citat aceste cuvinte ale Apostolului pentru întărirea felului lor de
a cugeta (care, s-ar părea, este mai potrivit pentru ei decât pentru
voi), şi care socoteau că nu ar aduce rău Bisericii prin
introducerea unui sfârşit al chinurilor iadului şi o restaurare
finală (apocatastaza). Căci afirmaţia că păcătosul este mântuit ca
prin foc semnifică faptul că el va rămâne să se chinuiască în foc
şi nu va pieri dimpreună cu faptele sale cele rele şi cu starea cea
rea a sufletului.
Sf. Vasile cel Mare vorbeşte de asemenea despre aceasta în
„Asceticele”88, în tâlcuirea pasajului Scripturii, glasul Domnului
cel ce varsă para focului (Psalm 28, 7): „Focul gătit pentru
chinuirile diavolului dimpreună cu îngerii săi este rânduit de
glasul Domnului, astfel că după aceasta s-ar putea afla în el două
puteri: o putere care arde şi alta care luminează. Puterea de a
chinui şi a osândi a acelui foc este rânduită celor vrednici de
chinuire. Pe când luminarea şi puterea iluminării este menită
strălucirii acelora care se bucură. De aceea glasul Domnului
87 Se relatează în Viaţa Sfântului Proclu (20 nov.) că atunci când Sf. Ioan Gură de Aur
alcătuia tâlcuirile la epistolele pauline, Sf. Proclu l-a văzut pe Sf. Pavel aplecându-se
peste Sf. Ioan Gură de Aur şi şoptindu-i la ureche.
88 Sf. Vasile cel Mare, Asceticele, colecţia “Părinţi bisericeşti”, vol. 18, Bucureşti,
1989, (n. tr.).
215
Care împarte şi desparte flacăra focului pentru aceasta este: că
partea cea întunecată ar putea fi foc al chinuirii iar partea care nu
arde să fie o lumină a bucuriei” (Sf. Vasile, Omilie la Psalm 28).
Aşadar, după cum se poate vedea, această împărţire şi
despărţire a acelui foc va fi atunci când vor trece cu toţii prin el:
lucrările luminoase şi strălucitoare se vor arăta şi mai
strălucitoare, iar cei care le aduc vor fi moştenitorii luminii şi
vor primi răsplata cea veşnică. Cei care fac fapte vrednice de
osândă vor fi trimişi la iad, vor rămâne veşnic în foc şi vor
moşteni o „mântuire” care este mai rea decât pierzarea, căci,
strict vorbind, cuvântul „mântuit” înseamnă că puterea
pierzătoare a focului nu va lucra asupra acelora şi ei nu vor fi
arşi cu totul. Urmându-i pe aceşti părinţi, mulţi alţi învăţători ai
noştri au înţeles şi ei acest pasaj în acelaşi sens. Şi dacă cineva a
tâlcuit în alt chip şi a înţeles „mântuirea” ca „scăparea de
osândă” şi „trecerea prin foc” ca „purgatoriu”, unul ca acesta a
priceput acest fragment în întregime greşit. Şi nu este de mirare,
că este şi el om, şi se pot vedea chiar mulţi dintre învăţători, care
tâlcuiesc părţi din Scriptură în felurite feluri, şi nu toate au
dobândit în aceeaşi măsură înţelesul cel adevărat. Nu este cu
putinţă ca unul şi acelaşi text să fie tâlcuit în chipuri felurite, şi
să fie potrivit în aceeaşi măsură tuturor tâlcuirilor. Dar noi,
alegând cele mai importante şi cele care sunt cele mai potrivite
cu dogmele Bisericii, ar trebui să lăsăm la o parte celelalte
tâlcuiri. De aceea, nu ne vom abate de la tâlcuirea despre care
am vorbit mai sus, a cuvintelor Sfântului Apostol, chiar dacă
Augustin sau Sf. Grigorie Dialogul sau altul dintre învăţătorii
voştri ar aduce altă tâlcuire; fiindcă o asemenea tâlcuire
răspunde mai puţin ideii unui foc al purgatoriului vremelnic,
decât teoriei lui Origen, care vorbind despre o iertare finală a
sufletelor prin acel foc şi o scoatere din chinuire, a fost oprit şi
anatemizat la al V-lea Sinod ecumenic şi teoria lui a fost
înlăturată în întregime ca o neascultare generală faţă de Biserică.
(În capitolele de la 7 la 12, Sf. Marcu răspunde
216
împotrivirilor ridicate de citatele din lucrările Fericitului
Augustin, Sf. Ambrozie, Sf. Grigorie Dialogul, Sf. Vasile cel
Mare şi altor Părinţi, arătând că ele au fost tâlcuite greşit sau
poate citate greşit şi că aceşti Părinţi propovăduiesc de fapt
învăţătura ortodoxă, iar dacă nu, atunci învăţătura lor nu trebuie
primită. Mai mult, el arată că Sf. Grigorie de Nissa nu ne învaţă
nimic despre „purgatoriu”, ci susţine greşeala cu mult mai mare
a lui Origen, că va fi un sfârşit al flăcărilor veşnice ale iadului -
deşi se poate ca aceste păreri să fi fost aşezate în scrierile lui mai
târziu de către origenişti.)
13. Şi în cele din urmă spuneţi: „Adevărul mai sus pomenit
este limpede din Sfânta Dreptate care nu lasă nepedepsit nimic
din ce s-a făcut greşit, şi de aici urmează neapărat că, pentru cei
care nu au primit osânda aici, şi nu pot plăti pentru cele ale lor
nici în rai nici în iad, rămâne de înţeles că există un al treilea
loc, deosebit, în care se face această curăţare, prin care se curăţă
fiecare şi îndată este dus sus, către bucuria cea cerească.”
La aceasta răspundem următoarele: şi ţinem seama cât este
de simplu şi în acelaşi timp drept: se cunoaşte în general că
iertarea păcatelor este totodată izbăvire de osândă; pentru că cel
care primeşte iertarea de păcate este în acelaşi timp mântuit de
osânda pricinuită de acelea. Iertarea este dată sub trei chipuri şi
la vremuri felurite: (1) în timpul botezului; (2) după botez, prin
schimbare şi suferinţă şi oprirea de la păcate prin faptele cele
bune din viaţa de acum; (3) după moarte, prin rugăciuni şi fapte
bune şi prin toate cele pe care le face Biserica pentru morţi.
Astfel, cea dintâi iertare a păcatelor nu este deloc legată de
osteneală. Ea este la fel pentru toţi, la fel de dreaptă, ca
revărsarea luminii şi strălucirea soarelui, şi schimbarea
anotimpurilor anului, pentru că acesta este numai harul (lui
Dumnezeu) şi de la noi nu se cere în schimb nimic altceva decât
credinţă. Dar cea de a doua iertare a păcatelor este plină de
suferinţă pentru cel care îşi plânge păcatele: Spăla-voi în
fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi
217
uda (Psalm 6, 6), pentru cel care numai aducerea aminte de
păcat îi pricinuieşte suferinţă, pentru cel care umblă plângând şi
faţa lui grăieşte pocăinţa, pentru cel care urmează căinţa
ninivitenilor şi umilinţa lui Manase, şi a celui care a făcut
milostenii. Cea de a treia iertare a păcatelor vine de asemenea
prin suferinţă, fiindcă este legată de pocăinţă şi de conştiinţa că
se căieşte şi suferă că nu face destule fapte bune. Cu toate astea,
nu se amestecă deloc cu osânda, dacă este o iertare a păcatelor:
căci iertarea şi osânda nu pot sta laolaltă cu nici un chip. Mai
mult, în cea dintâi şi cea de a treia iertare a păcatelor, harul lui
Dumnezeu are partea cea mai mare, împreună cu lucrarea
rugăciunii, iar noi aducem partea cea mai mică. Pe de altă parte,
cea de a doua iertare, după botez, are o parte mică de la har, pe
când partea cea mai mare vine din osteneala noastră. Cea dintâi
iertare a păcatelor se deosebeşte de cea de a treia iertare, prin
aceea că cea dintâi este o iertare a tuturor păcatelor în aceeaşi
măsură, în vreme ce cea de a treia este numai o iertare a acelor
păcate care nu sunt de moarte şi pentru care omul s-a pocăit în
viaţă.
Aşa socoteşte Biserica lui Dumnezeu, şi când se roagă
stăruitor pentru iertarea păcatelor celor adormiţi şi crede că li se
dă iertarea, Biserica nu spune ca o lege, câte un fel de pedeapsă
pentru păcate, ştiind bine că bunătatea lui Dumnezeu biruieşte
ideea de dreptate.
DIN CEA DE A DOUA OMILIE ÎMPOTRIVA
PURGATORIULUI89
3. Spunem că nici cei drepţi nu au primit încă întreaga soartă
şi starea de fericire pentru care s-au pregătit aici prin fapte de
osteneală, nici păcătoşii, după moarte, nu au fost duşi la osânda
veşnică în care vor fi chinuiţi pe vecie. Mai degrabă, atât unii cât
şi ceilalţi trebuie să aştepte Judecata de Apoi şi învierea tuturor.
Cu toate astea, acum, atât unii cât şi ceilalţi se află în locuri
89 Text rusesc în Pogodin, pag. 118-150.
218
potrivite lor: cei dintâi sunt la odihnă şi neatârnare în rai,
dimpreună cu îngerii şi înaintea lui Dumnezeu, ca şi cum s-ar
afla deja în raiul din care a căzut Adam (în care tâlharul cel
pocăit a intrat înaintea altora) şi adesea ne vizitează în bisericile
în care sunt slăviţi, şi îi aud pe cei care îi pomenesc şi se roagă
pentru aceia înaintea lui Dumnezeu, având de la El acest mare
dar, şi prin moaştele lor fac minuni şi se bucură la vederea lui
Dumnezeu, iar iluminarea trimisă de El este mai desăvârşită şi
mai curată decât înainte, pe când erau în viaţă pe pământ; în
timp ce aceia din urmă, la rândul lor, fiind siliţi să rămână în iad,
rămân în groapa cea mai de jos, întru cele întunecate şi în umbra
morţii (Psalm 87, 6), după cum spune David, şi apoi Iov: către
ţara unde lumina este ca întunericul (Iov 10, 21-22). Şi cei dintâi
rămân întru bucurie şi veselie, aşteptând deja apropierea
Împărăţiei cu toate bunătăţile ei cele de negrăit făgăduite lor. Iar
ceilalţi, dimpotrivă, rămân în temniţă şi suferinţă fără de
mângâiere, ca oamenii osândiţi care îşi aşteaptă hotărârea
Judecăţii şi îşi închipuie chinuirile acelea. Nici cei dintâi nu au
primit încă moştenirea Împărăţiei dimpreună cu toate bunătăţile
cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului
nu s-au suit (I Corinteni 2, 9); nici cei din urmă nu au primit încă
chinurile cele veşnice, nici nu au fost daţi arderii în focul cel
nestins. Noi am primit această învăţătură de la Părinţii noştri de
odinioară, şi putem să o zicem cu uşurinţă, chiar din Sfintele
Scripturi.
10. Unor sfinţi li s-a arătat în vedenii şi descoperiri despre
chinurile viitoare ale păcătoşilor lipsiţi de cucernicie. Cele ce se
văd în acele privelişti sunt lucruri viitoare, ca şi cum ar fi nişte
zugrăviri, iar nu ceva ce se petrece acum cu adevărat. Astfel, de
pildă Daniil, vorbind despre Judecata viitoare, spune: Am privit
până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile
… şi cărţile au fost deschise (Daniil 7, 9-10), şi de fapt este
limpede că aceasta nu s-a petrecut cu adevărat, ci s-a descoperit
în duh mai dinainte proorocului.
219
19. Când cercetăm mărturiile pe care le-aţi citat din cartea
Macabei şi Evanghelie, vorbind pur şi simplu cu dragoste pentru
adevăr, vedem că ele nu au nici un fel de mărturie despre vreo
osândă ori curăţare, ci vorbesc numai de iertarea păcatelor. Aţi
făcut o împărţire importantă, spunând că fiecare păcat trebuie
înţeles sub două aspecte: (1) călcarea poruncii faţă de
Dumnezeu, şi (2) osânda care urmează din aceasta. Despre
aceste două aspecte (despre care ne învăţaţi), călcarea poruncii
lui Dumnezeu poate fi iertată cu adevărat după pocăinţă şi
oprirea de la facerea de rău, dar trebuie să existe răspunderea
faţă de pedeapsă pentru fiecare situaţie în parte; aşa încât, pe
baza acestei idei, este foarte important ca cei iertaţi de păcate să
primească osânda pentru ele, în aceeaşi măsură.
Dar ne îngăduim să spunem că asemenea afirmaţie
contrazice adevărurile cunoscute cu limpezime şi în mod
obişnuit: dacă vedem că un împărat după ce a dat o amnistie şi
iertare, nu-l mai dă pe vinovat la osândire şi mai mare, atunci cu
atât mai mult Dumnezeu, printre ale Cărui însuşiri, iubirea de
oameni este una cu totul aparte, chiar dacă El îl pedepseşte pe
om pentru păcatul pe care l-a săvârşit, după ce îl iartă, El de
îndată îl şi slobozeşte de osândă. Şi lucrul acesta este firesc.
Căci dacă călcarea poruncii lui Dumnezeu duce la osândă, atunci
când vinovăţia este iertată şi a avut loc împăcarea, urmarea
păcatului - osânda - încetează în chip necesar.
220
ANEXA II
Consideraţii recente
UNELE RĂSPUNSURI ORTODOXE RECENTE
LA CONSIDERAŢIILE DE FAŢĂ
DESPRE VIAŢA DUPĂ MOARTE
1. Taina morţii şi dincolo de ea90
de Părintele Ambrozie Fountrier protopop al parohiilor ortodoxe
franceze ale bisericilor ruseşti din afara Rusiei
adioul, televiziunea, periodicele şi o carte au vorbit în
ultima vreme (în Franţa) despre moarte şi dincolo de ea.
Chiar şi un periodic grecesc care apare în Franţa, şi probabil că
este ortodox, a luat parte la această lucrare, publicând un articol
intitulat: „Spuneţi-mi de ce … nimeni nu s-a întors vreodată!” Şi
autorul concluzionează: „Nici o cunoaştere omenească nu poate
da un răspuns sigur la această taină de dincolo: numai credinţa
risipeşte puţin umbrele ….” În trecere, se apleacă înaintea
Domnului, pe Care Îl numeşte „cârmuitorul cel priceput …”,
cârmuitorul ce aminteşte în chip uimitor de Charon, călăuză a
iadului din mitologia greacă, care a dus sufletele morţilor peste
râul Styx cu barca sa pentru preţul de un obol.
Dacă autorul acestui articol ar fi cunoscut textul slujbei
ortodoxe de înmormântare, ori slujbele care se fac pentru
pomenirea morţilor sâmbăta; dacă ar fi citit Vieţile sfinţilor sau
ale părinţilor pustiei - i-ar fi stat în putinţă să „dea un răspuns
90 Traducere din periodicul autorului Catchechese Orthodoxe, vol. VIII, nr. 26, pag.
74-84.
R
221
acestei taine de dincolo” şi să lămurească cititorii. Dar
ecumeniştii şi moderniştii noştri „ortodocşi”, din pricina
legăturii lor cu această lume, pentru care Mântuitorul Hristos nu
a dorit să se roage, s-au făcut ca sarea care şi-a pierdut gustul şi
care nu mai este bună la nimic, decât pentru a fi aruncată, după
cuvântul de netăgăduit al lui Dumnezeu.
Pentru a „risipi puţin umbrele” editorului periodicului
grecesc, şi a lămuri în acelaşi timp credinţa noastră şi a
cititorilor noştri, dăm trei texte despre taina morţii şi dincolo de
ea.
Nota autorului: Primele două texte sunt din Sfântul Dionisie
Areopagitul şi din viaţa unui călugăr athonit, care arată cum se
pregăteşte pentru moarte creştinul ortodox şi cum iese sufletul
din trup. Al treilea text, luat din viaţa unui iconograf grec,
Photios Kontoglou († 1965), este tradus mai jos în întregime.
(Pentru biografia sa vezi The Orthodox Word, sept. - oct., 1966).
2. Marele război dintre credincioşi şi necredincioşi
de Photios Kontoglou91
În Marea Luni a Paştelui, târziu după miezul nopţii, înainte
de a merge la culcare, am ieşit în grădiniţa din spatele casei.
Cerul era întunecat şi acoperit cu stele. Mi se părea că îl văd
pentru prima oară, şi de acolo de sus se lăsa în jos o rostire de
psalmi îndepărtată. Buzele mele murmurau în şoaptă: „Slavă Ţie
Doamne Dumnezeul nostru, mă închin înaintea picioarelor
Tale.” Un om sfânt mi-a spus odinioară că în vremea acestor
ceasuri, cerurile sunt deschise. Aerul înălţa mireasma florilor şi
plantelor pe care le sădisem. „Cerul şi pământul sunt slava lui
Dumnezeu.”
Aş fi putut foarte bine să rămân acolo singur până s-ar fi
crăpat de ziuă. Mă simţeam ca şi cum n-aş fi avut trup şi nici o
legătură cu pământul. Dar temându-mă că lipsind din casă, ai
91 Din cartea sa Flori mistice, Atena, 1977.
222
mei s-ar fi tulburat, m-am întors şi m-am aşezat în pat.
Nu mă cuprinsese bine somnul. Nu-mi dau seama dacă eram
treaz sau adormisem, când, pe neaşteptate, s-a arătat înaintea
mea un om necunoscut. Era palid ca un mort. Parcă avea ochii
deschişi şi se uita la mine cu frică. Avea faţa ca o mască, era ca
de ceară. Pielea îi era lucioasă, de un galben închis, şi era foarte
întinsă pe capul său mort, cu toate cavităţile lui. Era ca şi cum
sufla foarte greu. Ţinea într-o mână un fel de obiect, dar nu am
putut să-mi dau seama ce era; cu cealaltă mână se ţinea de piept
ca şi cum ar fi avut o suferinţă.
Această făptură m-a umplut de frică. M-am uitat la el şi el
s-a uitat la mine fără să vorbească, ca şi cum ar fi aşteptat să-l
recunosc, aşa schimbat cum era. Şi un glas mi-a spus: „Este
cutare!” Şi l-am recunoscut de îndată. Apoi a deschis gura şi a
suspinat. Glasul său venea din depărtare; se ridica ca dintr-un
puţ adânc.
Era în mare chinuire şi îmi părea rău pentru el. Mâinile,
picioarele, ochii - toate arătau că suferea. Nu mai puteam să rabd
şi am încercat să-l ajut, dar mi-a făcut semn cu mâna să mă
opresc. A început să geamă într-un asemenea chip care m-a
făcut să îngheţ. Apoi mi-a zis: „Nu am venit aici din voia mea;
am fost trimis. Tremur fără încetare. Am ameţit. Roagă-te lui
Dumnezeu să mă miluiască. Vreau să mor dar nu pot. Doamne!
Toate cele câte mi-ai spus mai înainte sunt adevărate. Îţi aduci
aminte cum, cu câteva zile înainte de moartea mea, ai venit să
mă vezi şi mi-ai vorbit de religie? Mai erau doi prieteni cu mine,
necredincioşi ca şi mine. Tu vorbeai iar ei îşi băteau joc. Când ai
plecat, au spus: ‘Ce păcat! Este inteligent şi crede lucruri
prosteşti pe care le cred femeile bătrâne!’
Cu alte prilejuri, ţi-am spus: ‘Dragă Photios, pune bani
deoparte, ca să nu mori sărac. Uită-te la bogăţiile mele, şi tot
mai multe îmi doresc.’ Atunci mi-ai spus: ‘Ai semnat vreun
contract cu moartea ca să trăieşti câţi ani doreşti şi să te bucuri
de o bătrâneţe fericită?’
223
Iar eu am răspuns: ‘Vei vedea cât de mult o să trăiesc!
Acum am 75 de ani. Voi trăi peste o sută. Copiii mei nu-şi
doresc nimic. Fiul meu câştigă o mulţime de bani iar pe fiica
mea am căsătorit-o cu un etiopian bogat. Nevasta mea şi cu
mine avem mai mulţi bani decât avem nevoie. Eu nu sunt ca
tine, care ascultă ce spun preoţii: <Sfârşit creştinesc vieţii
noastre …> şi celelalte. Ce ai de câştigat de la un sfârşit
creştinesc? Mai bine un buzunar plin şi nici o grijă …. Să faci
milostenii? De ce a făcut săraci Dumnezeul vostru atât de
milostiv? De ce trebuie să-i hrănesc eu? Şi ca să ajungi la rai, ţi
se cere să-i hrăneşti pe trândavi! Vrei să vorbeşti despre rai? Ştii
că eu sunt fiu de preot şi cunosc toate şiretlicurile astea. Că cei
care nu au minte deloc îi cred, este foarte bine, dar tu care ai
minte, ai apucat pe o cale greşită. Dacă vei continua să trăieşti
ca până acum, vei muri înaintea mea şi vei răspunde pentru cei
pe care i-ai călăuzit greşit. Ca medic îţi spun sigur că voi trăi o
sută zece ani ….’”
După ce a zis toate astea, a început să se sucească ca şi cum
ar fi fost pe jar. Îl auzeam cum gemea: „Vai! Vai! Of! Of!” A
tăcut o clipă după care a continuat: „Am spus astea şi după
câteva zile am murit! Am murit şi am pierdut bătălia! Ce
neorânduială, ce greşeală! Fiind pierdut, m-am dus la fundul
prăpastiei. Cât am mai suferit până acum, ce chinuire! Toate
cele câte mi-ai spus sunt adevărate. Ai câştigat războiul!
Când mă aflam în lumea în care eşti tu acum, eram
intelectual, eram medic. Învăţasem cum să vorbesc şi cum să mă
fac ascultat, să-mi bat joc de religie, să vorbesc despre cele ce se
simt cu simţurile. Şi acum văd că toate cele câte le numeam
poveşti, mituri - sunt adevărate. Chinul pe care îl trăiesc acum -
ăsta este adevărul, ăsta este viermele cel neadormit, asta este
scrâşnirea dinţilor.”
După ce a vorbit aşa, s-a făcut nevăzut. Încă mai auzeam
gemetele lui, care treptat s-au pierdut. Începuse să mă cuprindă
somnul când am simţit atingându-mă o mână rece ca de gheaţă.
224
Am deschis ochii şi l-am văzut din nou înaintea mea. De data
asta avea trupul mai scârbos şi mai pipernicit. Se făcuse ca un
copil mic, cu un cap mare de om bătrân, şi dădea din cap.
- Îndată se va crăpa de ziuă şi cei care m-au trimis vor veni
să mă caute!
- Cine sunt aceia?
A spus nişte cuvinte de neînţeles pe care nu le-am putut
desluşi. Apoi a adăugat: „În locul în care mă aflu mai sunt mulţi
care, de asemenea, îşi bat joc de tine şi de credinţa ta. Acum
pricep ei că salturile lor spirituale nu au trecut dincolo de
cimitir. Mai sunt şi cei cărora le-ai făcut bine, cât şi cei care teau
defăimat. Cu cât îi ierţi mai mult pe aceştia, cu atât te urâsc
mai mult. Omul este rău. În loc să se bucure, bunătatea îl face
mai înverşunat, căci îl face să simtă că este biruit. Starea
acestora din urmă este mai rea decât a mea. Ei nu pot pleca din
temniţa lor întunecoasă ca să vină la tine aşa cum am făcut eu.
Ei sunt aspru chinuiţi, biciuiţi cu biciul dragostei lui Dumnezeu,
aşa cum a spus un sfânt.92 Lumea este cu totul altceva decât ceea
ce credem noi! Mintea noastră ne arată altceva. Acum pricepem
că mintea noastră era proastă, convorbirile noastre erau
răutăcioase, bucuriile noastre erau minciuni şi înşelări.
Voi, cei care Îl purtaţi pe Dumnezeu în inimile voastre, al
Cărui Cuvânt este Adevărul, singurul Adevăr - voi aţi câştigat
marele război dintre credincioşi şi necredincioşi. Eu am pierdut
acest război. Tremur, suspin, şi nu-mi aflu odihna. Într-adevăr
nu există nici o căinţă în iad . Vai de cei care umblă aşa cum
umblam eu pe vremea când eram pe pământ. Fiinţa noastră era
beată şi îşi bătea joc de cei care credeau în Dumnezeu şi în viaţa
veşnică; aproape toată lumea ne lăuda. Aceia vă socoteau pe voi
nişte nebuni, nişte tâmpiţi. Şi cu cât voi răbdaţi cum ne băteam
joc de voi, cu atât mânia noastră sporea.
Acum văd eu cât de mult v-a îndurerat purtarea oamenilor
răi. Cum aţi putut îndura cu atâta răbdare săgeţile otrăvitoare,
92 Sf. Isaac Sirul.
225
care porneau de pe buzele noastre şi care vă socoteau făţarnici,
batjocoritori de Dumnezeu şi înşelători de oameni. Dacă aceşti
oameni răi, care încă se mai află pe pământ ar vedea unde
sălăşluiesc eu, numai dacă s-ar afla în locul meu, ar tremura
pentru toate cele câte le fac. Aş vrea să vin în faţa lor şi să le
spun să-şi schimbe calea vieţii, dar nu mi se îngăduie să fac asta,
tot aşa cum omul cel bogat nu a avut nici o îngăduinţă când i-a
cerut lui Avraam să-l trimită pe săracul Lazăr. Lazăr nu a fost
trimis, aşa încât cei care păcătuiesc sunt vrednici de osândă, iar
cei care au mers pe cărările Domnului sunt vrednici de mântuire.
„Cine e nedrept să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat să
se spurce încă. Cine e drept să facă dreptate mai departe. Cine
este sfânt să se sfinţească încă” (Apocalipsa 22, 11).
Cu aceste cuvinte s-a făcut nevăzut.
Nota editorului englez: În capitolul II al cărţii am vorbit
despre învăţătura Fericitului Augustin, potrivit căreia, în chip
obişnuit, numai sfinţilor le este dat să ia legătura cu cei vii, pe
când cei păcătoşi sunt legaţi în iad şi nu pot ieşi. Totuşi, se
întâmplă, ca în situaţia de faţă, că Dumnezeu îngăduie unui
suflet din iad să se arate celor vii pentru un scop oarecare. Nişte
arătări din acestea sunt redate în cartea Taine veşnice de dincolo
de mormânt. După cum scrie Fericitul Augustin: „Morţii nu au
de la ei nici o putere de a se amesteca în problemele celor vii”
(„Purtarea de grijă pentru morţi”, cap. 16), şi se arată celor vii
numai cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Totuşi, este foarte adevărat
că asemenea arătări sunt foarte rare, şi cele mai multe dintre
arătările „morţilor”, care vin prin mediumuri, sunt lucrarea
dracilor care se prefac în morţi.
3. O întoarcere din moarte în Grecia contemporană
de Arhimandrit Ciprian
Stareţ al Mânăstirii Sfinţilor Ciprian şi Iustina, Fili, Grecia
226
Vă trimit alăturat o istorisire a unei persoane pe care o
cunosc, care a murit şi s-a întors la viaţă, pe care socotesc că o
veţi găsi interesantă, ca pildă pentru seria de articole a sfinţiei
voastre.
Cu vreo patru ani în urmă, am primit un telefon ca să
mergem cu Sfânta Împărtăşanie la o doamnă în vârstă, o văduvă,
care vieţuia într-o suburbie a Atenei. Ea ţinea calendarul vechi şi
fiind ţintuită la pat, nu putea merge la biserică. Deşi în chip
obişnuit, noi nu săvârşim asemenea slujbe în afara mânăstirii şi
îndrumăm credincioşii către preotul de parohie, totuşi, cu
prilejul acela, eu am simţit anume că trebuie să merg, şi
pregătind Sfintele Daruri, le-am scos din mânăstire. Am găsit-o
pe bătrâna doamnă zăcând bolnavă într-o cameră mică şi
sărăcăcioasă. Neavând nici un fel de mijloace proprii de
întreţinere, o îngrijeau nişte vecini, care îi mai aduceau de
mâncare şi celelalte lucruri trebuincioase. Am aşezat Sfintele
Daruri şi am întrebat-o dacă avea ceva pe suflet ca să se
spovedească. Ea a răspuns: „Nu, nu am nimic pe conştiinţă din
aceşti ultimi ani ca să nu fi mărturisit deja, dar există un păcat
mare săvârşit cu mulţi ani în urmă, pe care aş vrea să-l
mărturisesc, cu toate că l-am mărturisit la mulţi preoţi.” Eu i-am
răspuns că dacă îl mărturisise deja, nu mai trebuia să-l
spovedească din nou. Dar ea a stăruit şi iată ce mi-a spus:
Când era tânără şi de-abia căsătorită, cu vreo 35 de ani în
urmă, rămăsese însărcinată într-o vreme când familia ei o ducea
foarte greu cu banii. Ceilalţi din familie stăruiau să facă avort,
dar ea se împotrivea cu tărie. Totuşi, din pricina ameninţărilor
mamei soacre, dar împotriva voinţei ei, a fost nevoită să
primească. Fiind un lucru în afara legii, îngrijirea medicală nu a
fost bună şi aceasta i-a pricinuit o infecţie gravă, şi în câteva zile
a murit, fără să se poată spovedi.
În clipa morţii, care a avut loc seara, ea a simţit că sufletul ei
iese din trup, în acelaşi chip în care se povesteşte de obicei.
Sufletul ei a rămas în apropiere şi a privit cum i se spăla trupul,
227
cum a fost îmbrăcată şi aşezată în sicriu. Dimineaţă a urmat
procesiunea până la biserică şi a văzut cum i se pune sicriul în
dric pentru a fi dus la cimitir. Sufletul parcă plutea la o mică
înălţime deasupra trupului.
Deodată s-au ivit pe cale doi „diaconi”, după cum i-a descris
ea, în stihare şi orare albe strălucitoare. Unul dintre ei citea un
zapis de hârtie. Când maşina s-a apropiat, el a făcut semn cu
mâna şi maşina s-a oprit. Şoferul a ieşit să vadă ce se întâmplase
cu motorul, şi între timp îngerii au început să vorbească. Cel
care ţinea zapisul, care avea însemnate toate păcatele ei, şi-a
ridicat privirea de pe zapis şi a zis: „Din păcate, ea are scris în
zapisul ei un păcat foarte greu, şi este legată de iad, căci nu l-a
măsturisit.” „Da”, a zis celălalt, „dar este păcat să primească
osânda, căci ea nu a vrut să-l facă, ci a fost silită de cei din
familia ei.” „Foarte bine”, a răspuns cel dintâi, „singurul lucru
care se poate face, este să fie trimisă înapoi ca să-şi poată
mărturisi păcatul şi să se căiască pentru el.”
Cu aceste cuvinte, s-a simţit trasă înapoi în trupul ei, pentru
care simţea în clipa aceea o scârbă şi o silă de nepovestit. După
o clipă de la întoarcerea în trup, a bătut în sicriu, căci era închis.
Se poate închipui ce a urmat.
După ce am auzit povestea ei, am aşternut-o pe hârtie pe
scurt. I-am dat Sfânta Împărtăşanie şi am plecat, dând slavă lui
Dumnezeu, Care mi-a îngăduit să aud aceasta. Fiind o problemă
de spovedanie, nu vă pot spune numele ei, dar vă pot spune că
mai trăieşte. Dacă socotiţi că este de folos, eu îngădui să se
publice.
4. „Morţii” se arată în Moscova contemporană
de Preot Dimitri Dudko93
Se spune că mulţi se plâng acum, mai ales femei, că noaptea
vin morţii.
93 Tradus din Convorbiri de duminică despre reînviere, St. Job Brotherhood,
Montreal, 1977, pag. 63-64, 73-74, 93, 111.
228
O femeie şi-a îngropat bărbatul. Da, a suferit mult, a plâns.
Nu putea dormi.
La miezul nopţii, a auzit pe cineva punând o cheie în uşă,
târâit de picioare; cineva a venit la patul ei.
„Valia, eu sunt.”
Ea a sărit cu frică. Da - în faţa ei se afla bărbatul ei, care
murise. Au început să vorbească.
În noaptea următoare ea a aşteptat cu mare frică. El a venit
şi în noaptea următoare.
Oamenii i-au spus: Visezi. Oamenii cu carte i-au spus: Ţi se
pare asta din pricina suferinţelor. Psihiatrii au luat-o sub
observaţie ….
Dar ce înseamnă asta, la urma urmei? Omul este normal în
esenţă, dar aici se petrece ceva ce nu este normal. Halucinaţii …
Dar ce este o halucinaţie? Sau este cumva vreun fel de arătare?
Iată o fiică. Mama ei a murit de mult. Ea nu se mai gândeşte
la mama ei, dar pe neaşteptate vine mama ei, mai întâi singură,
apoi cu un fel de copii.
O fiică care era fericită mai înainte, s-a întristat acum.
Fiica a fost dusă la spital şi tratată. Dar pentru ce a fost
tratată? Înţelegem noi ce se petrece aici?
Iată o femeie care este foarte tulburată şi se gândeşte să-şi
pună capăt zilelor. Este tristă. Pe neaşteptate vine cineva şi intră
la ea.
„Vera, la ce te gândeşti?” Încep să vorbească, deschis,
sincer.
Femeia se linişteşte. Femeia care a venit pleacă. După ce
pleacă, femeia îşi vine în sine şi se gândeşte: cum a venit că doar
e târziu? Se uită la ceas. Este ora două. Merge la uşă, dar uşa
este încuiată.
În ziua următoare face verificări. A venit femeia aceea la ea
cu adevărat? Ea nu mai venise pe la oamenii aceia de multă
vreme, de cinci ani. I se răspunde. Femeia care venise noaptea,
era moartă de multă vreme. Asta înseamnă că venise din altă
229
lume. Această femeie este sănătoasă.
Primele două întâmplări sunt primejdioase, aducând frică.
Ultima întâmplare aduce liniştire.
Necredincioşii vor spune despre cele două feluri de
întâmplări că au fost o halucinaţie, o închipuire bolnăvicioasă….
Când oamenii nu ştiu ce să spună, atunci zic: halucinaţie,
închipuire. Dar asta lămureşte ceva?
Să mai dăm un exemplu.
Un pilot se prăbuşeşte şi femeia lui are un vis: „Dă-mi două
ruble.”
Femeia nu dă nici o atenţie. Are acelaşi vis de mai multe ori.
Începe să se îngrijoreze. Se întreabă: de ce se întâmplă asta?
Unii spun: Nu da atenţie. Dar asta nu o linişteşte. Înainte, ea
nu mersese la biserică şi nu se gândise la Dumnezeu. Dar acum,
se îndreaptă către oamenii bisericii. Aceştia o sfătuiesc să facă o
panahidă. Ea nu ştie cum să o facă. Ei o lămuresc. Ea cere să i se
facă celui mort o panahidă şi întreabă:
- Cât costă?
- Două ruble.
Şi iată că aici se desluşeşte visul: „Dă-mi două ruble.”
După panahidă visele au încetat.
În vremea noastră, hotarele dintre această lume şi cealaltă
lume s-au făcut mai confuze.94 Cele ce am povestit aici, nu au
fost născocite de mine şi nici nu le-am învăţat din cărţi. Astea sau
întâmplat în viaţa noastră, şi nu cu multă vreme în urmă.
Am încetat să ne mai gândim la învierea din morţi şi de
aceea morţii nu ne dau odihnă ….
Ce este moartea? Există viaţă acolo? Atâta vreme cât totul
pare în regulă cu noi, nu ne gândim la aceste lucruri. Dar sunt
94 Comparaţi relatarea Sfântului Grigorie Dialogul care a trăit cu peste 1300 de ani în
urmă (vezi mai sus cap. IX:4): “Fiindcă lumea de acum se apropie de sfârşit, lumea
veşniciei vine mai aproape …. Sfârşitul lumii se uneşte cu începutul vieţii veşnice ….
Lumea spirituală se apropie de noi, lucrând prin vedenii şi descoperiri.” Sfârşitul
existenţei acestei lumi a început cu venirea lui Hristos, şi sufletele sensibile văd
întotdeauna cum cealaltă lume “intră” în această lume înainte de vreme, dând “semne”
despre existenţa sa.
230
situaţii, când pe neaşteptate, hotarele acestei lumi se rup şi omul
vede ceva care mai târziu îi răstoarnă întreaga conştiinţă.
Poate că unii au citit într-o carte dinaintea revoluţiei (din
octombrie), cum o persoană oarecare, cu numele Uekskuell, s-a
pomenit dintr-odată în cealaltă lume; mai târziu a istorisit toată
povestea.95 Şi înainte de aceasta fusese ateu. Nu credea că există
viaţă după moarte şi râdea de cei care credeau că există.
Şi-a văzut trupul din care ieşise, iar în jurul lui erau adunaţi
oameni. Nu-şi dădea seama de ce se adunaseră oamenii acolo.
Căci el nu se afla acolo, ci aici. Voia să le spună oamenilor asta,
dar glasul său se pierdea în gol. Ei nu-l auzeau. A vrut să îi
atingă cu mâna, dar mâna lui a trecut prin ei fără să-i atingă.
Închipuiţi-vă, doar, ce s-ar întâmpla într-o asemenea situaţie.
Nu vom spune ce a văzut el, dar după ce a văzut acestea,
când s-a întors în trupul său, s-a lepădat de toate desfătările şi şia
închinat viaţa lui Dumnezeu ….
Se întâmplă astfel de lucruri, ca să ne aducă în simţiri.
Astăzi nu ni se întâmplă lucruri din astea, dar se vor
întâmpla.
Astfel de oameni s-au reîntors la viaţă pentru a o sfârşi cu
dreptate. Dar noi ne vom întoarce? Dumnezeu ştie ….
Nu vom citi despre grozăviile experimentate de Uekskuell,
în încercările de a atrage atenţia asupra lui. Lumea de dincolo de
mormânt aproape că o atinge pe a noastră, parcă ar fi la o
depărtare de noi de numai o fracţiune de milimetru; dar nu ne
unim în întregime cu această lume. Şi aceasta nu este singura
întâmplare de felul acesta ….
Chiar eu am auzit un om, care încă mai trăieşte şi astăzi,
care a trecut prin moarte clinică. Oamenii credeau că a murit,
dar după ce a revenit la viaţă, le-a povestit toate cele câte
spuseseră ei, şi cum se mişcau, cu toate amănuntele.
Omul nu este numai acest trup, materie, ţărână. Omul este
95 Multe extrase din această carte, “De necrezut pentru mulţi, dar de fapt o întâmplare
adevărată”, sunt date mai sus; vezi Index.
231
alcătuit din trup şi suflet. Iar sufletul nu moare ca trupul; el vede
şi ştie toate ….
Există viaţă după moarte sau nu? În cele din urmă totul
depinde de credinţă. Dacă există viaţă acolo, primim asta prin
credinţă, dacă nu există viaţă acolo, tot prin credinţă primim şi
aceasta. Dar pentru a spune cu siguranţă, cum spune băiatul
(pomenit mai sus) … omul trebuie să meargă acolo. Şi atâta
vreme cât noi nu am mers, unii au credinţă, pentru care se
bucură şi fac fapte bune; în vreme ce alţii, întocmai ca dracii,
cred şi tremură. Toţi necredincioşii tremură în faţa morţii, şi
oricât de mulţi medici ar fi, şi oricât şi-ar lungi viaţa asta
pământească, nu există nici un chip de a scăpa de moarte. Omul
poate scăpa de moarte numai prin credinţa în Domnul nostru
Iisus Hristos.
232
ANEXA III
Răspuns unei critici
NTRUCÂT cartea de faţă s-a tipărit în serial în The Orthodox
Word, editorul unui alt periodic ortodox a început să publice o
lungă serie de atacuri la învăţătura vieţii după moarte, care se
înfăţişează aici (The Tlingit Herald, publicat de Biserica
Ortodoxă americană Sf. Nectarie, Seattle, Washington; vol. 5,
nr. 6 şi numerele următoare). Aceste atacuri nu erau îndreptate
numai împotriva învăţăturii din această carte, ci şi împotriva
învăţăturii arătate în publicaţiile Mânăstirii Sfânta Treime din
Jordanville, New York (mai ales în publicaţia Orthodox Life din
ianuarie - februarie, 1978, broşura „De necrezut pentru mulţi dar
de fapt o întâmplare adevărată”, care a apărut în Orthodox Life
pentru iulie - august, 1976, şi antologia Taine veşnice dincolo de
mormânt); împotriva predicii Arhiepiscopului Ioan Maximovici,
împotriva „Vieţii după moarte” care a apărut în The Orthodox
Word, 1971, nr. 4, şi este retipărită mai sus în Cap. X al acestei
cărţi; împotriva întregii învăţături a Episcopului Ignatie
Brianceaninov, care a însufleţit această carte; şi în general,
împotriva învăţăturii care a fost înfăţişată în atât de multe
izvoare ortodoxe din ultimele câteva veacuri şi exprimă
cucernicia vie a credinţei ortodoxe, chiar şi în zilele noastre.
După ce am citit aceste atacuri, nu am considerat că trebuie
să schimb ceva din cele ce scrisesem aici; am mai adăugat
câteva paragrafe ici şi colo pentru a lămuri mai bine învăţătura
ortodoxă care, cred eu, este batjocorită cu nedreptate şi este
socotită greşit în aceste atacuri.
Nu vom urmări să răspundem punct cu punct acestui critic.
Î
233
Citatele Patristice pe care le alege nu au avut niciodată înţelesul
pe care îl dă el şi singurul răspuns care se poate da aici, este că
el le-a folosit greşit. Astfel, de exemplu: toate citatele care arată
că omul este alcătuit atât din suflet cât şi din trup (7, 2, pag. 26,
etc.) – ceea ce nimeni nu neagă - nu spun nimic împotriva
activităţii independente a sufletului după moarte, ceea ce se vede
foarte limpede, fără nici o „împotrivire”, dacă omul are
încredere în izvoarele ortodoxe. Locurile cele multe din
Scriptură, cât şi din textele Patristice, unde moartea este
exprimată metaforic ca un „somn”, nu spune nimic despre
„adevărul neabătut” al acestei metafore, pe care l-au învăţat
numai foarte puţini învăţători creştini de-a lungul veacurilor, şi
de bună seamă, nu se potriveşte cu învăţătura primită de
Biserică, etc. O culegere de „texte doveditoare” se îndreptăţeşte
numai dacă dovedeşte cu adevărat o problemă care este socotită
în diferite feluri, nu dacă aceasta spune ceva puţin altfel, sau nu
vorbeşte limpede şi lămurit, despre această problemă.
În vreme ce, pe de o parte criticul strânge citate multe, care
adesea sunt lipsite de orice legătură cu problema, tehnica lui de
combatere cea mai obişnuită este de a-i îndepărta pe cei ce se
împotrivesc lor, cu vorbe multe, care fie că nu lămuresc nimic,
fie în mod evident contrazic o mare parte din cele ce sunt
limpezi. Astfel, dacă criticul doreşte să nu fie de acord cu
posibilitatea vorbirii cu morţii de către cei care s-au întors din
moarte la viaţă, el spune hotărât: „Aceste lucruri pur şi simplu
nu sunt cu putinţă” (vol. 5, nr. 6, pag. 25) - cu toate că literatura
ortodoxă cuprinde numeroase asemenea vorbiri cu morţii; dacă
criticul vrea să tăgăduiască faptul că oamenii văd draci după
moarte, zice: „Părinţii nu ne învaţă asemenea lucruri” (6, 12,
pag. 24) - cu toate că există, de pildă, numeroase trimiteri
Patristice la „vămile văzduhului”, care se întâlnesc după moarte.
Dacă criticul socoteşte că există cu adevărat cele ce se arată
limpede, dar acestea sunt deosebite de părerea lui, el se
împotriveşte cu împotrivire tăioasă: toate sunt „alegorii” sau
234
„născociri pilduitoare” (5, 6, pag. 26).
Criticului îi mai plac argumentele chinuitoare ad hominem
care încearcă să nu aibă încredere în cineva, care nu are aceeaşi
părere cu el: „Este interesant că unii oameni, împreună cu
catolicii, par să creadă că Scriptura trebuie neapărat să se
potrivească cu adevărul” (6, 12, pag. 30) - asta se spune într-un
context în care el a îndepărtat deja învăţătura Episcopului
Ignatie Brianceaninov, care, cel puţin indirect, este acuzat astfel
că nesocoteşte Scripturile. Cei care nu sunt de acord cu criticul,
se expun la defăimări cu astfel de însuşiri batjocoritoare ca
„origenistic” (6, 12, pag. 31) sau „hulitor” (5, 6, pag. 23), şi
despre cei ce le stau împotrivă spun că au o „minte platonic -
origenistică” sau că se află „sub mare influenţă latino - scolastic
- elenistică, într-o stare de înşelare duhovnicească … sau pur şi
simplu, sunt adânc necunoscători” (6, 12, pag. 39).
Se poate vedea deja că nu este foarte înaltă treapta polemică
a criticului, în atacurile sale împotriva autorităţilor teologice
ortodoxe de seamă. Dar fiindcă acest critic, în felul său, pare să
oglindească părerile greşite ale unor ortodocşi, care nu cunosc
literatura ortodoxă, care înfăţişează viaţa după moarte, poate fi
de folos să răspundem la unele critici pe care acesta le face
învăţăturii ortodoxe tradiţionale despre viaţa după moarte.
1. „Nepotrivirile” din literatura ortodoxă
cu privire la sufletul după moarte
Cu toate că există părerea obişnuită că literatura ortodoxă
despre viaţa după moarte este „naivă” şi „simplă”, dacă cineva
se uită cu atenţie, descoperă că este de fapt foarte tainică şi
„adâncită”. Este adevărat, o parte poate fi citită chiar şi de un
copil cu mintea pe care o are el - ca „poveste” minunată, pe
aceeaşi treaptă pe care se află şi alte întâmplări din Vieţile
sfinţilor (unde se află o parte din literatura ortodoxă după
moarte). Dar aceste lucruri trebuie să ne fie transmise de către
Biserică nu pentru aceste însuşiri „de poveste”, ci tocmai pentru
235
că este adevărat ; şi într-adevăr, un izvor de căpetenie al acestei
literaturi sunt lucrările de asceză ale Sfinţilor Părinţi, unde este
înfăţişată această învăţătură într-un chip foarte obiectiv şi direct,
şi nici pe departe în formă de „poveste”. De aceea, o cercetare
mai „profundă” a acestei literaturi poate să fie de folos. Am
încercat să facem acest lucru în Capitolul VI al acestei cărţi, în
subcapitolul „Cum să înţelegem vămile văzduhului”, unde,
urmând lămuririle Sfântului Grigorie Dialogul şi ale altor
ortodocşi cu putere, care au cercetat aceste probleme, am făcut
deosebirea între realitatea spirituală pe care o cunoaşte sufletul
după moarte şi mijloacele figurative sau interpretative , care sunt
folosite uneori pentru a arăta acest adevăr spiritual. Credinciosul
ortodox, care pricepe cu uşurinţă acest fel de literatură (despre
care a auzit adesea din copilărie), o citeşte de îndată la nivelul la
care se află, şi tălmăceşte imaginile arătate potrivit înţelegerii
sale spirituale. „Sacii cu aur”, „rugii de lemn”, „sălaşurile de
aur” şi lucruri din astea din cealaltă lume, nu sunt socotite de
cititorii adulţi în sens neabătut, iar încercarea criticului nostru,
de a nesocoti asemenea izvoare ortodoxe pentru că acestea
cuprind asemenea mijloace figurative, dă la iveală numai faptul
că el nu ştie cum să citească aceste izvoare.
Astfel, multe dintre presupusele „nepotriviri” din literatura
ortodoxă despre lumea cealaltă, există în mintea acelora care
încearcă să citească această literatură într-un chip prea neabătut -
căci cei adulţi încearcă în chip nefiresc să o înţeleagă
copilăreşte.
Pe de altă parte, alte „nepotriviri” nu sunt de loc nepotriviri.
Faptul că unii sfinţi şi alţii, ale căror povestiri sunt acceptate în
Biserică, vorbesc despre experienţa lor de „după moarte” iar alţii
nu, nu mai este deloc o „nepotrivire”, ci faptul că unii sfinţi se
opun să le fie mutate moaştele, în vreme ce alţii binecuvintează
asemenea mutare: aceasta este o problemă de nevoi şi de
împrejurări individuale. Criticul dă exemplul Sfântului Atanasie
cel Înviat din Peşterile Kievului, care nu grăia nimic despre cele
236
ce i se întâmplaseră lui după moarte, şi se foloseşte de aceasta ca
să susţină cu tărie: „Asemenea oameni nici nu ne-au povestit
niciodată nimic despre cele ce s-au întâmplat” (7, 1, pag. 31;
sublinierea îi aparţine lui). Dar ostaşul Taxiot (Vieţile sfinţilor,
28 martie), Sf. Salvie de Albi şi mulţi alţii au vorbit despre
experienţa lor, şi de bună seamă, că tăgăduirea mărturiei lor, este
socotinţa cea mai simplă şi „selectivă” a izvoarelor. Unii, ca Sf.
Salvie, au şovăit la început dacă să vorbească sau nu despre
această experienţă, dar cu toate astea au vorbit ; şi lucrul acesta,
departe de a dovedi că nu există asemenea lucruri ca
experienţele după moarte, arată cât de bogată este această
experienţă şi cât de greu este să vorbeşti despre aceasta cu cei
vii.
Iarăşi, faptul că mulţi Părinţi (şi Biserica în general)
atenţionează împotriva primirii vedeniilor drăceşti (şi uneori, din
pricina unor împrejurări oarecare, fac aceasta cu cuvinte foarte
hotărâte) nu „contrazice” câtuşi de puţin faptul că multe vedenii
adevărate sunt primite în Biserică.
În atacurile sale, criticul foloseşte, adesea neîntemeiat,
afirmaţii generale Patristice, scoase din context, şi le alătură unei
situaţii anume, cu care nu se potrivesc. Când Sf. Ioan Gură de
Aur, de pildă, în Omilia 28, 3 la Sf. Matei zice „nu-i este cu
putinţă sufletului să plece din trup şi să umble pe aici,” vorbeşte
împotriva ideii păgâne că sufletele morţilor se pot face draci şi
pot să rămână pe pământ la nesfârşit; dar acest adevăr general,
cu nici un chip nu se împotriveşte şi nici măcar nu se referă la
faptul că, aşa cum arată multe mărturii ortodoxe, multe suflete
rămân într-adevăr în preajma pământului vreme de câteva
ceasuri ori zile, după moarte, înainte de a pleca cu adevărat către
„altă” lume. În acelaşi fragment, Sf. Ioan Gură de Aur adaugă
faptul că „după ieşirea din trup, sufletele noastre sunt duse întrun
loc, unde nu mai au putere de la ele să se întoarcă” - şi
aceasta iarăşi nu contrazice faptul că, la porunca lui Dumnezeu
şi pentru scopurile Sale, unele suflete se arată într-adevăr celor
237
vii (vezi articolul de mai sus, al lui Photios Kontoglou din
Anexa II).
Iarăşi, faptul că Hristos a curăţat văzduhul de răutatea
dracilor, după cum ne învaţă Sf. Atanasie cel Mare, nu
tăgăduieşte cu nici un chip existenţa vămilor dracilor din
văzduh, aşa cum pretinde criticul (6, 8-9, pag. 13); într-adevăr,
în alt loc, criticul citează din învăţătura ortodoxă, că duhurile
rele care se află în văzduh aduc multe ispite şi închipuiri (6, 6-7,
pag. 33). Învăţătura Bisericii ne spune că înainte de
răscumpărarea săvârşită de Hristos, nimeni nu putea trece prin
văzduh către cer, calea fiind închisă de către draci, şi toţi
oamenii se duceau jos în iad, acum oamenilor le este cu putinţă
să treacă printre dracii văzduhului, şi puterea lor este acum
mărginită la oamenii ale căror păcate le-au adus osânda. La fel,
ştim că deşi Hristos „a zdrobit puterea iadului” (Condacul
Paştelui), oricare dintre noi poate să cadă în iad neprimind
mântuirea în Hristos.
Şi iarăşi, faptul că războiul nostru duhovnicesc împotriva
„stăpâniilor şi puterilor” are loc în această viaţă, nu se contrazice
cu nici un chip faptului că acest război se arată şi când plecăm
din această viaţă. Subcapitolul intitulat „Vămile trăite înainte de
moarte” din Capitolul VI explică legătura dintre aceste două
laturi ale războiul nevăzut ortodox.
Faptul că pomenirile care se fac în cea de a treia, a noua şi
cea de a patruzecea zi pentru morţi se explică uneori prin
simbolismul Treimii, al celor nouă cete îngereşti, şi Înălţarea lui
Hristos, în nici un chip nu tăgăduieşte faptul că aceste zile sunt
legate şi de cele ce se întâmplă cu sufletul în acele zile (după
„modelul” înfăţişat în Capitolul X). Nici o explicaţie nu este
dogmă, nici una nu se „împotriveşte” celeilalte. Creştinul
ortodox nu trebuie să respingă nici una dintre ele.
Faptul de netăgăduit, că soarta noastră după moarte atârnă
de cele ce facem în viaţa aceasta nu se împotriveşte deloc
faptului, de asemenea de netăgăduit, că rugăciunea pentru morţi
238
poate să le uşureze soarta şi chiar le poate schimba starea,
potrivit învăţăturii ortodoxe pe care a lămurit-o Sf. Marcu al
Efesului şi Biserica Ortodoxă în general (vezi mai sus, Capitolul
X şi Anexa I). Criticul este atât de pornit să afle „contradicţii” în
cadrul acestei învăţături, că le găseşte chiar la unul şi acelaşi
învăţător ortodox, spunând că Sf. Ioan de Kronstadt ne învaţă
uneori „înţelegerea Patristică” iar alteori „conceptul scolastic”
(7, 3, pag. 28). Sf. Marcu al Efesului se face de asemenea
vinovat de aceeaşi „contradicţie”; căci, în vreme ce face
afirmaţii despre rugăciunea pentru morţi, pe care criticul le
consideră că sunt „Patristice”, el mai spune limpede că
„sufletele celor plecaţi şi sloboziţi prin rugăciune de la
închiderea în iad, ca dintr-o temniţă oarecare” (vezi mai sus,
pag. 197), pe care criticul îl consideră ca un „concept scolastic”,
căci el socoteşte că nu este cu putinţă ca rugăciunile pentru
morţi să le poată schimba starea şi să primească odihna pentru
ele (7, 3, pag. 23).
Răspunsul la toate astea şi multe alte presupuse „nepotriviri”
pe care criticul socoteşte că le-a găsit în învăţătura ortodoxă
despre viaţa după moarte, se poate afla citind textele ortodoxe
mai cu dreptate iar nu cu mintea strâmtorată. Textele Patristice
şi hagiografice nu se „contrazic” unele pe altele; dacă vom citi
literatura ortodoxă despre viaţa după moarte mai adânc şi în
întregime, vom afla că nu textele sunt problema, ci faptul că noi
nu le pricepem în chip desăvârşit.
2. Există vreo experienţă „în afara trupului”
(fie înainte sau după moarte), sau o „altă lume”
în care sălăşluiesc sufletele?
Părerea criticului despre experienţele „în afara trupului” este
hotărâtă: „Aceste lucruri, pur şi simplu, nu sunt cu putinţă” (5, 6,
pag. 25). Nu vine cu nici o lămurire pentru această afirmaţie, ci
spune numai părerea lui, că toate textele ortodoxe care vorbesc
despre asemenea lucruri sunt „alegorii” sau „fabule morale” (5,
239
6, pag. 26). Cerul, raiul, şi iadul nu sunt „locuri”, după el, ci
numai „stări” (6, 2, pag. 22), „sufletul nu poate lucra singur, ci
numai cu ajutorul trupului” (6, 8-9, pag. 22), şi de aceea nu
numai că nu poate exista în nici un „loc” după moarte, dar nici
măcar nu poate lucra deloc (6, 8-9, pag. 19); „să socotim că
acest sălaş complex se află dincolo de moarte este nebunie
curată” (6, 6-7, pag. 34).
Dar, este într-adevăr cu putinţă ca sufletul în sine, să nu fie
nimic decât „spiritualitate” şi „odihnă” şi să nu aibă nici un fel
de chip „în afară”, nici un „loc” unde să lucreze? Aceasta este de
bună seamă o învăţătură de bază pentru creştinismul ortodox şi,
dacă este adevărată, va cere desigur, (aşa cum spune deja
criticul) o reinterpretare temeinică, şi fireşte, revizuirea textelor
Patristice şi hagiografice, care descriu lucrările sufletului în chip
„văzut” cu adevărat - care cunoaşte, vede, vorbeşte, etc.
Acum, trebuie spus un lucru (după cum spun autorităţile
ortodoxiei care au cercetat aceste probleme neîncetat), că omul
trebuie să citească cu mare atenţie textele ortodoxe despre lumea
cealaltă şi viaţa după moarte, şi să nu socotească în chip prea
neabătut sau pământesc, căci acea realitate este în multe feluri
de bază, foarte deosebită de realitatea pământească; dar este cu
totul altceva să „nesocoteşti” toate aceste texte şi să tăgăduieşti
faptul că ele se arată într-o măsură oarecare în chip văzut, şi nu
sunt nimic altceva decât „alegorii” şi „fabule”. Literatura
ortodoxă despre acest subiect, înfăţişează acea realitate aşa cum
se arată persoanei care trece prin asemenea experienţe, iar
Biserica Ortodoxă împreună cu credincioşii au primit
întotdeauna aceste descrieri ca fiind cu dreptate după adevăr,
chiar în vreme ce ţin cont de firea deosebită, din altă lume, a
acestei realităţi.
Probabil nu întrecem măsura dacă spunem că nici un autor
ortodox nu a fost vreodată atât de dogmatic în descrierea firii
acestei realităţi din altă lume, aşa cum este acest critic, când o
tăgăduieşte în întregime. Aici nu se poate pune problema
240
afirmaţiilor ferme. Vorbind despre propriile sale experienţe
duhovniceşti în termenii cei mai generali, Sf. Pavel are grijă să
spună „fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu,
Dumnezeu ştie” (II Cor. 12, 2). Sf. Ioan Gură de Aur arată
aceeaşi prudenţă când interpretează acest pasaj: „Dacă numai
mintea şi sufletul s-ar ridica, în vreme ce trupul ar rămâne mort?
Ori a fost şi trupul ridicat? Asta nu se poate spune sigur. Dacă
Apostolul Pavel, care a fost răpit şi a fost slăvit cu atât de multe
descoperiri de negrăit, nu cunoştea aceasta, cu atât mai puţin
ştim noi …. Şi dacă cineva ar spune: Cum se poate să fii răpit în
afară de trup? Îl voi întreba: Cum este cu putinţă să fii răpit în
trup? Cea din urmă situaţie este şi mai grea decât cea dintâi,
dacă cineva trebuie să o cerceteze după judecată şi nu să asculte
de credinţă” (Omilia 26, 1 la II Corinteni, în volumul 10, 1 al
Operelor în lb. rusă, Sankt Petersburg, 1904, pag. 690).
La fel, Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos, povestind
despre starea pe care a avut-o în experienţa sa din cer, zice: „Mam
văzut ca şi cum nu aş fi avut trup, căci nu simţeam trupul ….
Aparent mă aflam în trup, dar nu simţeam greutatea trupului; nu
am simţit nici un fel de nevoi fireşti în vremea celor două
săptămâni cât am fost răpit. Asta mă face să cred că nu eram în
trup. Nu ştiu cum să spun sigur; numai Dumnezeu ştie asta,
Cunoscătorul inimilor” (din Viaţa sa completă scrisă de
Nichifor, citată în Episcopul Ignatie, vol. III, pag. 88).
Asemenea puteri ortodoxe, deci - un Apostol, un mare
Părinte, un Sfânt cu viaţă prea râvnitoare - toţi socotesc că este
cu putinţă să vorbeşti despre o experienţă a raiului care se poate
petrece „în afara trupului”; şi din cuvintele lor este limpede, de
bună seamă, că asemenea experienţe, fie că sunt „în” sau „în
afară” de trup, au ceva trupeşte şi văzut - altfel nu ar mai fi
nevoie să se vorbească deloc despre trup în legătură cu ele. În
această carte am încercat să înfăţişăm aceste experienţe cât mai
simplu cu putinţă, într-un limbaj al izvoarelor ortodoxe, fără să
încercăm să dăm o definiţie precisă acestei stări. Episcopul
241
Teofan Zăvorâtul, în comentariul său la afirmaţia Sfântului
Pavel din II Corinteni 12, 2, spune poate atât cât trebuie să se
spună despre acest subiect: „În lăuntrul sau în adâncurile lumii
pe care o vedem, se ascunde o altă lume, la fel de adevărată ca
aceasta - fie că este spirituală ori materială în chip minunat,
Dumnezeu ştie; este sigur că în acea lume sălăşluiesc îngerii şi
sfinţii …. El (Sf. Pavel) nu poate spune dacă a fost răpit în trup
ori în afara trupului; el spune că numai Dumnezeu ştie aceasta.
Este limpede că nouă această cunoaştere nu ne este de folos ….
Nu ne este de trebuinţă să cunoaştem neabătut aceste amănunte,
şi nu ne putem aştepta ca cineva să spună cu siguranţă
desăvârşită, când Apostolul Pavel însuşi păstrează tăcerea”
(Episcopul Teofan, Comentariu la Epistola a doua a Sfântului
Apostol Pavel către corinteni , Moscova, 1894, pag. 401-403).
Probabil că fiecare cititor ortodox care află unele lucruri
despre „lumea cealaltă” din Vieţile sfinţilor, este într-o măsură
conştient că firea acestei lumi şi acestor experienţe nu trebuie să
se definească cu precizie; felul în care sunt arătate în aceste
izvoare este cel mai potrivit şi curat în care se pot arăta pe
înţelesul lumii acesteia. Încercarea de a tăgădui aceste
experienţe şi a le numi „alegorii” sau „fabule”, şi de a defini
neabătut faptul că nu se pot întâmpla aşa cum s-a spus, nu are
nici o îndreptăţire în învăţătura şi tradiţia ortodoxă.
3. Sufletul „doarme” după moarte?
Criticul se opune atât de mult lucrărilor sufletului din lumea
cealaltă, mai ales după moarte, aşa cum se arată în multe Vieţi
ale sfinţilor, că sfârşeşte prin a învăţa o întreagă doctrină despre
„odihna” sufletului sau „somnul” care este după moarte - un
procedeu care arată că aceste lucrări sunt pur şi simplu cu
neputinţă! El spune: „Aşa cum se înţelege în ortodoxie, la
moarte, sufletul este ţinut pentru a i se hotărî o stare de odihnă
prin lucrarea voii lui Dumnezeu, şi intră într-o stare de
nelucrare, un fel de somn în care nu lucrează, nu aude, nu vede”
242
(6, 3-9, pag. 19); sufletul care se află în această stare „nu poate
şti nimic, nici nu-şi poate aduce aminte nimic” (6, 2, pag. 23).
Chiar printre heterodocşi, o asemenea doctrină a „sufletului
după moarte” se găseşte numai la câteva secte care se află
departe de creştinismul istoric (martorii lui Iehova, adventiştii de
ziua a şaptea); de aceea, ne miră să găsim că se spune aici foarte
hotărât ortodox! Dacă unul sau doi învăţători de început ai
Bisericii (Afraate al Siriei, Sf. Anastasie al Sinaiului), aşa cum
pretinde criticul, au învăţat şi pe alţii poate, asemenea doctrină
într-un chip nedesluşit, este foarte limpede că Biserica Ortodoxă
nu i-a urmat niciodată, ci prin sfintele sale slujbe, prin lucrările
marilor ei părinţi, prin tratatele ascetice şi prin Vieţile sfinţilor a
învăţat foarte lămurit că sufletul este lucrător şi „treaz” după
moarte, că omul se înfricoşează cu dreptate de învăţătura
neabătută a criticului.
Se pare că ideea criticului despre „somnul” sufletului este
schimbătoare, definind-o uneori în termenii unui limbaj „isihast”
înflăcărat, care îi îndulceşte asprimea într-o măsură oarecare; dar
cel puţin spune cu statornicie că presupusul „somn” al sufletului
după moarte face cu totul cu neputinţă orice experienţe ale
sufletului „în afară”. Şi atâta vreme cât continuă să vorbească
despre moarte ca despre o stare de „nelucrare”, în care sufletul
„nu poate cunoaşte nimic, nici nu-şi poate aduce aminte nimic”,
este limpede că pentru el cuvântul „somn” are un înţeles care
este mai mult decât metaforic.
Cercetând vieţile părinţilor, vom afla mici amănunte pentru
care să aducem „împotriviri” acestei doctrine, căci aceasta a fost
socotită cu dreptate şi adâncime în Biserică, ca să fie nevoie de
vreo împotrivire. În Capitolul X al acestei cărţi, am spus că
învăţătura Sfântului Ambrozie, după care sufletul este „mai
lucrător” când este slobozit din trup după moarte, afirmaţia
Sfântului Avva Dorotei, că sufletul „îşi aduce aminte de toate la
ieşirea din acest trup mai limpede şi mai desluşit, odată ce este
scăpat din deşertăciunea trupului”, şi învăţătura Sfântului Ioan
243
Casian că sufletul „se face mai viu” după moarte; şi se mai pot
afla afirmaţii asemănătoare la mulţi părinţi. Dar asemenea
menţionări sunt numai o mică parte a mărturiilor ortodoxe care
neagă teoria „sufletului care doarme”. Toată evlavia şi practica
ortodoxă a rugăciunii pentru morţi presupune, de bună seamă,
faptul că sufletele sunt „treze” în lumea cealaltă şi că soarta lor
se poate schimba; chemarea ortodoxă către sfinţi în rugăciune şi
răspunsul sfinţilor la această rugăciune este de neconceput fără
lucrarea conştientă a sfinţilor din cer; literatura ortodoxă bogată
despre lucrările sfinţilor după moarte nu poate fi aruncată pur şi
simplu şi socotită „fabule”. Dacă criticul are dreptate, atunci, de
bună seamă, că Biserica „a greşit” vreme de câteva veacuri.
Criticul a încercat să obţină o situaţie de privilegiu din faptul
că Biserica Ortodoxă despre viaţa după moarte are multe
elemente care nu sunt „definite cu precizie” - nu pentru că
Biserica nu ştie ce crede despre această problemă, ci pentru că
adevărul celeilalte lumi (ca să mai spunem o dată ce este
limpede) este foarte deosebit de adevărul acestei lumi şi nu se
lasă cu uşurinţă criticii „dogmatice” adusă de critic. Legătura vie
a sfinţilor din cer şi uneori şi a altor morţi, cu Biserica
pământească, se cunoaşte în cucernicia şi experienţa creştinilor
ortodocşi şi nu are nevoie să fie definită cu precizie; dar ca să
socotim că această lipsă a unei „definiţii precise” este o
îndreptăţire pentru teoria că sufletele, chiar şi cele ale sfinţilor,
se află într-o stare de „odihnă” care împiedică orice legătură „în
afară” cu oamenii de pe pământ, de bună seamă că trece peste
marginile îngăduite asupra credinţei creştin ortodoxe.
Printre celelalte experienţe „după moarte” pe care le atacă
teoria „sufletului care doarme”, este cea în care crede Biserica
chiar dintru început: pogorârea lui Hristos cel mort în iad. „În
mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu
tâlharul, şi pe Scaun ai fost Hristoase, cu Tatăl şi cu Duhul, toate
umplându-le, Cel ce eşti necuprins” (Troparul Ceasurilor
Paştilor, care se citeşte ca una dintre rugăciunile de taină după
244
Heruvic la Sfânta Liturghie). Cei dintâi creştini ştiau fără nici o
îndoială că Hristos, pe când „dormea” în mormânt (cum se
spune în Exapostilarionul Paştilor, Condacul din Sfânta şi Marea
Sâmbătă, etc.), S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în
închisoare (iadul) (I Petru 3, 19). Şi aceasta este „alegorie”?
Predania Bisericii este de asemenea foarte puternică fiindcă,
chiar înainte de aceasta, „Drept aceea, pentru adevăr nevoindute,
bucurându-te, bine ai vestit şi celor din iad pe Dumnezeu, Cel
ce s-a arătat în trup”, după cum spune troparul pentru pomenirea
Tăierii cinstitului cap al Sfântului Ioan Botezătorul. Şi ce a fost
ceea ce au văzut cei trei ucenici pe Muntele Schimbării la faţă,
când l-au văzut pe Moise, dacă nu era sufletul lui, care s-a arătat
în chip „văzut” (Matei 17, 3)? Într-adevăr, această lucrare
întăreşte şovăiala Sfântului Pavel neştiind dacă vedenia cerului
pe care a avut-o, s-a petrecut pe când era „în” trup ori „în afara”
trupului - căci Ilie sălăşluieşte în cer „în” trup, căci nu murise
niciodată, în vreme ce Moise se află acolo „în afara trupului”,
trupul său aflându-se în mormânt; dar amândoi s-au arătat la
Schimbarea la faţă a lui Hristos. Noi cei care vieţuim pe pământ,
nici măcar nu putem spune care este deosebirea între aceste
două stări, dar nici nu este nevoie. Simpla descriere a acestor
lucrări, cât şi experienţele „morţilor” din cealaltă lume, ne dau
în chip limpede cea mai bună înţelegere a acestor probleme, şi
nu este nevoie să încercăm să le înţelegem în nici un alt chip
decât în chipul acela simplu, în care ni le arată Biserica.
Se pare că, criticul a căzut în propria sa acuzaţie pe care a
făcut-o împotriva altora: el a luat un chip, acela al „somnului”
morţii, care este în general primit în Biserică precum o metaforă
şi a socotit-o ca pe un „adevăr neabătut”. Adesea el nici nu vede
că tocmai izvoarele pe care le pomeneşte pentru a-şi sprijini
ideea, sunt, dimpotrivă, cea mai sigură combatere a teoriei sale.
Îl citează pe Sf. Marcu al Efesului (folosind traducerea noastră
care a apărut mai întâi în The Orthodox Word, nr. 79, pag. 90)
că drepţii „se află în cer cu îngerii înaintea lui Dumnezeu, şi deja
245
ca şi cum ar fi în raiul din care a căzut Adam (în care tâlharul cel
pocăit a intrat înaintea altora) şi adesea ne vizitează în bisericile
care le sunt închinate lor, şi îi ascultă pe cei care îi cheamă şi se
roagă pentru ei lui Dumnezeu …. (6, 12, pag. 18). Dacă toate
astea (care de bună seamă, înseamnă lucrare „văzută”) le poate
face sufletul care de fapt „doarme” - adică, într-o „stare de
inactivitate în care nu face nimic, nu aude, nu vede” (6, 8-9, pag.
19) - atunci teoria „sufletului care doarme” nu este adevărată,
căci nu lămureşte nimic, şi potrivnicul numai îi ameţeşte pe
credincioşi folosindu-se de aceasta.
4. Vămile văzduhului sunt „închipuite”?
Cea mai mare mânie a criticului se îndreaptă împotriva
învăţăturii ascetice ortodoxe despre vămile drăceşti pe care le
întâlneşte sufletul după moarte şi se bănuieşte că acesta vrea să
înlăture cu totul conceptul despre ele, ceea ce l-a dus la o teorie
contradictorie aşa cum este aceea a „sufletului care doarme”.
Limbajul pe care îl foloseşte pentru a descrie vămile este foarte
hotărât şi chiar nemoderat. El vorbeşte despre „vămile de după
moarte închipuite” (6, 8-9, pag. 18) şi numeşte relatările despre
acestea, care se află în literatura ortodoxă, „poveşti din locuri
pustii” (6, 8-9, pag. 24) şi „poveşti de groază bine calculate ca să
arunce sufletul în deznădejde şi necredinţă” (7, 1, pag. 33);
„mitul vămilor este … cu totul străin de Dumnezeu şi de Sfânta
Sa Biserică” (7, 1, pag. 23). Dar când încearcă să spună cum a
înţeles el vămile, izbuteşte să facă doar o strâmbătură fără
noimă, că nici măcar nu se poate crede că a citit textele despre
care vorbeşte. Pentru el relatările despre vămi „ar trebui să ne
facă să credem că satan stăpâneşte ‘calea către Împărăţia lui
Dumnezeu’ şi poate să strângă plată de la cei care călătoresc pe
ea …. Dracii îngăduie trecerea ca să primească ei câştig mai
mult decât vrednicia unui sfânt” (6, 2, pag. 22). El crede că
vămile descriu „starea unui suflet hoinar care are nevoie de
rugăciune pentru odihnă (aşa cum credeau păgânii); este o
246
„concepţie ocultă despre călătoria sufletului pentru care s-a
plătit prin rugăciuni şi milostenii” (6, 2, pag. 26). El caută
„mijlociri necunoscute” ca să explice cum un asemenea concept
a intrat în Biserica Ortodoxă şi concluzionează (totuşi, fără să
aibă nici un fel de dovadă, pe lângă acelaşi fel de asemănări
neclare, care îi duc pe antropologi la concluzia că creştinismul
este doar un alt „cult al reînvierii” păgâne), că „mitul vămilor
este rodul nemijlocit al cultelor astrologiei orientale, care susţin
că întreaga zidire nu se află în purtarea de grijă a unui
Dumnezeu drept şi iubitor” (7, 1, pag. 23); „aceste vămi sunt pur
şi simplu o schimbare lipsită de judecată a acestor mituri
păgâne” (6, 8-9, pag. 24). El consideră că vămile sunt cu
adevărat la fel cu doctrina „purgatoriului”, şi spune că
„deosebirea dintre mitul purgatoriului şi acela al vămilor
văzduhului stă în aceea că unul dă ispăşire faţă de Dumnezeu
prin chinuire trupească, în vreme ce celălalt Îi dă Lui satisfacţia
de care are nevoie prin chinuirea minţii” (6, 12, pag. 23).96
Criticul numeşte relatarea trecerii Teodorei prin vămi (Vieţile
sfinţilor, 26 martie) o „poveste plină de erezie” (6, 8-9, pag. 24)
bazată pe „halucinaţie” (7, 2, pag. 14) a cuiva care, în Vechiul
Testament, „ar fi fost dus cu dreptate şi lovit cu pietre” pentru că
„era într-o stare de înşelare duhovnicească cumplită” (6, 6-7,
pag. 28). (De ce s-ar mânia criticul atât, din pricina istorisirii
Teodorei, nu se ştie clar; este numai una dintre multe asemenea
povestiri, şi nu spune nimic deosebit faţă de celelalte - că nu am
socotit de folos să pomenesc despre aceasta în capitolul despre
vămi.)
Aceste acuzaţii mari sunt păreri personale ale criticului care,
96 Compararea vămilor cu “purgatoriul” este, de bună seamă, nepotrivită. Vămile fac
parte din învăţătura ascetică ortodoxă şi acestea se mărginesc numai la “cercetarea”
omului pentru păcatele pe care le-a săvârşit: ele nu dau preţ de “răscumpărare” lui
Dumnezeu şi scopul lor nu este fără îndoială “chinuirea”. Pe de altă parte,
“purgatoriul” este o interpretare catolică legalistă greşită a unui aspect cu totul
deosebit al eshatologiei ortodoxe - starea sufletelor în iad (după cercetarea de la vămi)
care se poate totuşi îmbunătăţi prin rugăciunile Bisericii. Izvoarele catolice nu spun
dacă dracii au vreun rost în suferinţele din “purgatoriu”.
247
de bună seamă, nu aduc nici o evidenţă. Ne mirăm de ce insistă
să tâlcuiască vămile în felul său propriu, şi nu vrea să le
înţeleagă aşa cum le-a înţeles Biserica dintotdeauna. Întinarea pe
care o săvârşeşte asupra lor, nu a fost niciodată învăţată în
Biserica Ortodoxă, şi nu se ştie de unde a luat el părerile fără
noimă.
Vreme de vreo şaisprezece veacuri, Părinţii Bisericii au
vorbit de vămi ca parte a învăţăturii ascetice ortodoxe, treapta
finală şi hotărâtoare a „războiului nevăzut”, pe care îl duce
fiecare creştin pe pământ. În aceeaşi perioadă de timp, multe
Vieţi ale sfinţilor şi alte texte ortodoxe au relatat experienţele
reale ale creştinilor, atât sfinţi cât şi păcătoşi, care au întâlnit
aceste vămi după moarte (şi uneori înainte). Este limpede pentru
toţi în afară de copiii cei mici, că numele de „vămi” nu trebuie
înţeles în chip neabătut; este o metaforă pe care Părinţii
Răsăriteni au socotit-o potrivită pentru descrierea realităţii pe
care o descoperă sufletul după moarte. Este iarăşi limpede
pentru toţi că unele părţi din descrierile acestor vămi sunt
metaforice sau figurative. Cu toate astea, relatările nu sunt nici
„alegorice” nici „fabule”, ci relatări simple ale experienţelor
personale, făcute în limbajul cel mai potrivit pentru povestitor.
Dacă descrierile vămilor par unora că sunt prea „vii”, probabil
că spun asta pentru că nu sunt conştienţi de adevărata fire a
războiului nevăzut, purtat în timpul acestei vieţi. Acum suntem
mereu împresuraţi de ispitele şi lovirile drăceşti, dar ochii noştri
duhovniceşti sunt închişi, şi vedem numai urmările lucrărilor lor
- păcatele în care cădem, patimile care cresc în noi. Dar după
moarte, ochii sufletului sunt deschişi spre realitatea
duhovnicească şi văd (de obicei pentru prima oară) adevăratele
fiinţe, care ne-au lovit de-a lungul vieţii.
În toate istorisirile ortodoxe despre vămi nu se găseşte nici
un fel de păgânism, nici un fel de ocultism, nici un fel de
„astrologie orientală”, nici un fel de „purgatoriu”. Mai degrabă,
aceste vămi ne învaţă despre răspunderea fiecărui om pentru
248
păcatele sale, despre faptul că la moarte este o încheiere a
socotelii biruinţei sau înfrângerii în războiul împotriva păcatului
(Judecata particulară), şi că dracii care l-au ispitit toată viaţa, vin
cu cea din urmă lovitură a lor, la sfârşitul vieţii omului, dar au
putere numai asupra acelora care nu au luptat destul în războiul
nevăzut din această viaţă.
Cât priveşte formele literare în care sunt exprimate, vămile
se află şi în sfintele slujbe ale Bisericii (poezia Bisericii), în
scrierile ascetice ale părinţilor şi în Vieţile sfinţilor. Nici un
credincios ortodox nu înţelege nici unul dintre aceste texte
cuvânt cu cuvânt, aşa cum le înţelege criticul, ci le înţelege cu
evlavie şi cu frică de Dumnezeu, căutând profit duhovnicesc.
Oricare părinte duhovnicesc care a încercat să-şi înveţe fiii
duhovniceşti întru vechea tradiţie a evlaviei ortodoxe, poate
mărturisi înţelesul folositor al izvoarelor ortodoxe care vorbesc
despre vămi; într-adevăr, fostul Arhiepiscop Andrei de Novo-
Diveevo, părinte duhovnicesc foarte iubit şi drept, folosea
tocmai cele douăzeci de vămi prin care se povesteşte că a trecut
Teodora, ca temelie pentru o pregătire folositoare pentru taina
spovedaniei fiilor săi duhovniceşti. Dacă aceste texte „nu se
potrivesc” cu omul veacului XX, greşeala se află în vremurile
noastre îndestulate, tolerante, care încurajează necredinţa şi
purtarea şovăitoare faţă de realitatea cu adevărat înfricoşătoare a
celeilalte lumi, şi mai cu seamă faţă de realitatea iadului şi a
judecăţii.
Învăţătura vămilor din izvoarele ortodoxe nu a fost numită
niciodată „dogmă”, aparţinând mai degrabă tradiţiei cucerniciei
ortodoxe; dar asta nu înseamnă că este ceva „fără însemnătate”
sau ceva ce este o „problemă personală”. Această învăţătură s-a
spus peste tot şi în toate vremurile, în Biserică, unde s-a transmis
tradiţia ascetică ortodoxă. Dacă această problemă a fost în afara
preocupărilor multor teologi ortodocşi din ultima vreme, s-a
întâmplat astfel, pentru că mai întâi aceşti teologi fac parte din
lumea academică şi nu sunt legaţi de tradiţia ascetică. Cu toate
249
astea, teologii mai tradiţionali, cât şi cei pentru care tradiţia
ascetică ortodoxă este un lucru viu, au dat acestui subiect o
atenţie aparte. În afară de Biserica Rusă, unde învăţătura vămilor
a fost îndelung cercetată şi apărată de Episcopul Ignatie
Brianceaninov, Episcopul Teofan Zăvorâtul, Mitropolitul
Macarie al Moscovei, Sf. Ioan de Kronstadt, Arhiepiscopul Ioan
Maximovici, Protopopul Mihail Pomazanski şi de numeroşi alţi
învăţători şi teologi, cel mai mult a fost întărită în Biserica
Sârbă, unde ocupă un loc de cinste în Teologia dogmatică a
Arhimandritului Iustin Popovici (vol. III). Cu toate astea, s-a
făcut mai cunoscută în ultimii ani, căci traducerile care s-au
făcut mai ales din literatura ascetică ortodoxă şi sfintele slujbe,
sunt mai la îndemână în limbile apusene. Vom da aici câteva
fragmente despre vămi, care au apărut în ediţiile englezeşti în
ultimii ani, despre care încă nu s-a pomenit în această carte:
Din cele Cincizeci de omilii duhovniceşti ale Sf. Macarie cel
Mare, una dintre lucrările de temelie ale literaturii ascetice
ortodoxe (traducerea lui A. J. Mason, Eastern Orthodox Books,
Willits, California, 1974):
Când sufletul omului iese din trup, se petrece o
mare taină. Dacă se află sub apăsarea păcatelor, vin cete
de draci şi îngeri din partea cea de-a stânga, dimpreună
cu puterile întunericului şi iau sufletul acela şi îl ţin în
strânsoare, în partea lor. Nimeni nu trebuie să se mire de
aceasta. Dacă, pe vremea când vieţuia în această lume,
omul a fost înrobit şi ascultător faţă de aceia, şi s-a făcut
rob al lor, cu atât mai mult, când pleacă din lumea
aceasta, este ţinut jos şi prins în strânsoare, la ei (Omilia
22, pag. 171).
Ca vameşii care stau pe căile strâmte şi nu-i lasă
din strânsoare pe trecători, luând plată de la ei, tot la fel
dracii cercetează sufletele şi le ţin în strânsoare; şi când
acestea ies din trup, dacă nu sunt curăţate cu
desăvârşire, aceia nu le suferă să urce spre sălaşurile
250
cereşti ca să ajungă la Domnul lor, şi sunt aruncate jos
de către dracii văzduhului. Dar dacă pe vremea când se
află în trup, cu multă osteneală şi nevoinţă primesc de la
Domnul harul de sus, fără îndoială că faptele acestea,
dimpreună cu sufletele, care printr-o vieţuire de fapte
bune se află întru odihnă, vor merge la Domnul, după
cum a făgăduit El …. (Omilia 43, pag. 274).
Din Scara urcuşului divin , un alt text ascetic ortodox
obişnuit (traducerea Arhimandritului Lazarus Moore, revizuit de
Sfânta Mânăstire a Schimbării la faţă, Boston, 1978):
Alţii (dintre cei care erau pe moarte) au spus cu
tânguire: „Vor trece sufletele noastre prin marea de
neîndurat a duhurilor văzduhului?” - neavând încredere
deplină, dar uitându-se să vadă ce s-a petrecut în acea
relatare a întâmplărilor (Treapta 5, pag. 60).
Într-adevăr, „Scrisoarea lui Avva Ioan Raitu”, care este
cuvântul introductiv la Scara, arată scopul pentru care s-au scris
asemenea cărţi:
Aşa cum se înalţă o scară, (această carte) va duce
spre porţile Raiului pe nădăjduitorii cei curaţi şi
neprihăniţi, pentru ca să poată trece nestânjeniţi de
duhurile răutăţii, şi de stăpânitorii lumii întunericului, şi
de căpeteniile văzduhului (Ibid ., pag. xlii).
Din „Despre trezvie şi sfinţenie” de Sf. Isihie Preotul, din
volumul I al Filocaliei greceşti complete (traducerea Palmer -
Sherrard, Faber şi Faber, London, 1979):
Dacă sufletul Îl are în lăuntrul său pe Hristos, nu va
fi ruşinat de vrăjmaşi nici la moarte, când se va ridica
spre porţile Raiului. Ci atunci, ca şi acum, îi va înfrunta
cu îndrăzneală. Dar să nu se ostenească sufletul să-L
cheme pe Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
ziua şi noaptea până la vremea plecării lui din viaţa
251
aceasta pieritoare, căci El Se va răzbuna de îndată ….
Într-adevăr, El Se va răzbuna atât în această viaţă cât şi
după plecarea sufletului din trup (# 149, pag. 188).
Va veni ceasul morţii, va veni, şi nu vom scăpa de
aceasta. Fie ca stăpânitorul lumii acesteia şi al
văzduhului să găsească faptele noastre cele rele ca fiind
puţine şi neînsemnate când va veni, ca să nu aibă
temeiuri drepte ca să ne osândească pe noi. Altfel vom
plânge în deşert (# 161, pag. 190).
[Omul cel fără trezvie] nu se poate slobozi de
gândurile, cuvintele şi faptele cele rele, iar pentru aceste
gânduri şi fapte, nu-i va sta lui în putinţă să treacă liber
de stăpânitorii iadului, când va muri (# 4, pag. 163).
Din „Despre cunoaşterea duhovnicească” de Sf. Diadoh al
Foticeii:
Dacă nu ne mărturisim păcatele cele fără de voie
aşa cum trebuie, vom afla în noi o frică nedesluşită, la
ceasul morţii. Cei care Îl iubim pe Domnul trebuie să ne
rugăm, ca să nu fim cu frică la ceasul acela; căci dacă ne
este frică atunci, nu ne va sta în putinţă să trecem
nestingheriţi de stăpânitorii lumii celei de jos. Ei vor
avea de partea lor frica pe care o va avea sufletul nostru
pentru răutăţile noastre, pe care o va ridica asupra
noastră. Dar sufletul care se bucură în dragoste de
Dumnezeu, la ceasul ieşirii din trup, urcă dimpreună cu
îngerii păcii, deasupra tuturor cetelor întunericului (#
100, pag. 295).
Din „Texte pentru monahii din India” de Sf. Ioan Carpatul,
tot din volumul I din noua traducere a Filocaliei :
Când sufletul iese din trup, vrăjmaşul vine ca să-l
lovească, răstindu-se la el cumplit, şi osândindu-l pentru
păcatele sale, cu nemilostivire şi înfricoşare. Dar dacă
sufletul se bucură de dragostea lui Dumnezeu şi are
252
credinţă în El, chiar dacă în trecut a fost adesea rănit de
păcat, nu este înfricoşat de lovirile şi ameninţările
vrăjmaşului. Întărit de Domnul, înflăcărat de bucurie,
sporit în curaj de către sfinţii îngeri care îl călăuzesc,
împresurat şi ocrotit de lumina credinţei, el răspunde
diavolului celui rău cu mare îndrăzneală …. Când
sufletul zice toate astea fără înfricoşare, diavolul
întoarce spatele, urlând cu glas şi nu poate să se
împotrivească numelui lui Hristos (pag. 303-304).
Din Octoih, într-un tropar către Maica Domnului:
… şi în ciasul cel înfricoşat al morţii, tu mă răpeşte
de la dracii cei ce mă clevetesc şi din toată munca
(Slujba miezonopticii de duminică, glasul I, cântarea
7).97
Vedem că unele dintre aceste citate nu sunt întregi şi nu dau
întreaga învăţătură ortodoxă despre această problemă. Aceasta
se datoreşte faptului că sunt citate la o învăţătură pe care cei
care au scris şi cei care citesc texte ascetice şi laude, le cunosc
deja şi pe care le acceptă, şi nu este nevoie să „definim” această
învăţătură, sau să aducem îndreptăţire, ori de câte ori se
pomeneşte despre aceasta. Încercarea criticului de a face
deosebire între experienţe care au loc „înainte” şi cele care au
loc „după” moarte, şi de a tăgădui tocmai posibilitatea celor care
au loc „după” (6, 12, pag. 24), este fără noimă, fiind numai o
„deducere logică” din învăţătura sa greşită despre „somnul”
sufletului, şi nu are nici un sprijin în textele de slujbă ascetice şi
dumnezeieşti. Adevărul „cercetării” drăceşti este unul şi acelaşi,
iar vămile sunt numai ultima etapă, care uneori începe la
sfârşitul acestei vieţi, şi uneori numai după moarte.
În literatura ascetică ortodoxă, în Vieţile sfinţilor şi în
sfintele slujbe, se află nenumărate alte istorisiri despre vămi;
cele mai multe dintre acestea nu au fost traduse încă în limba
97 Nota trad.: Octoih, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Bucureşti, 1912, p. 12.
253
engleză. Când se apleacă asupra acestor texte, criticul se sileşte
să le socotească, nu după contextul în care se petrec, ci mai
degrabă după „deducerile logice” despre viaţa după moarte.
De pildă, citând Rugăciunea Sfântului Eustratie (Slujba
miezonopticii de sâmbătă), „Să nu vadă sufletul meu întunecatul
chip al viclenilor diavoli, ci să-l ia îngerii Tăi cei străluciţi şi
luminaţi” (6, 12, pag. 23), criticul priveşte aceasta ca pe o
dovadă că sufletul nu-i vede (şi nu poate) să-i vadă pe draci
după moarte (aceasta fiindu-i de folos pentru teoria sa, că
sufletul „doarme” atunci). Dar pentru oricare cititor nepărtinitor
este foarte limpede că asta înseamnă tocmai opusul: că Sfinţii se
roagă ca sufletul să nu vadă draci tocmai pentru că aceasta este
soarta firească a sufletului după moarte! Lucrul acesta este şi
mai limpede din întregul context al Rugăciunii Sfântului
Eustratie, unde chiar înainte de aceste cuvinte, se află
următoarele: „S-a tulburat sufletul meu şi dureros îi este să iasă
din acest ticălos şi spurcat trup al meu. Ca nu cumva vicleanul
sfat al celui potrivnic să-l întâmpine şi să-l împiedice întru
întuneric, pentru păcatele cele făcute de mine cu neştiinţa şi cu
ştiinţa în viaţa aceasta.”98 Este limpede că învăţătura încercărilor
săvârşite de draci după moarte (fie că se numesc „vămi” sau nu),
îi era cunoscută Sfântului Eustratie, alcătuind temelia şi
contextul rugăciunii sale; şi de aceea Episcopul Ignatie foloseşte
această rugăciune ca semn că această învăţătură era foarte
cunoscută Bisericii, chiar în această vreme timpurie (începutul
veacului al IV-lea) (Episcopul Ignatie, vol. III, pag. 140-141).
Iarăşi, criticul citează răspunsul Sfântului Varsanufie al
Gazei către un călugăr, care îi ceruse să-l însoţească „prin
văzduh şi pe calea pe care eu nu o cunosc”, ca şi cum acest
răspuns este o respingere a ideii vămilor. Dar încă o dată, este
limpede că întregul context, atât al întrebării cât şi al
răspunsului, se află în vămile văzduhului care se întâlnesc după
98 Nota trad.: Ceaslov, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1992, p. 43.
254
moarte, şi care sunt primite ca ceva firesc , şi Sf. Varsanufie,
dorind ca Hristos „să săvârşească urcuşul sufletului tău în chip
nestânjenit şi să te învrednicească să te închini Sfintei Treimi cu
îndrăzneală, adică, ca unul mântuit” - exprimă numai o parte a
învăţăturii generale despre vămi, care se afla în tradiţia ascetică
de la Gaza cât şi în restul răsăritului. (Sf. Varsanufie şi Ioan,
Întrebări şi răspunsuri, nr. 145). Această întâmplare este folosită
şi de către Episcopul Ignatie, ca unul dintre multele citate din
Sfinţii Părinţi întru apărarea învăţăturii despre vămi (pag. 145).
Iată şi alte citate pe care le ia Episcopul Ignatie din Părinţi ai
pustiei, care ne învaţă limpede despre vămi:
Sf. Avva Dorotei de Gaza: „Când sufletul este
nepăsător, este de folos să se citească des Sfânta
Scriptură şi predicile Părinţilor purtători de Dumnezeu,
care însufleţesc pocăinţa şi aducerea aminte de Judecata
cea înfricoşătoare a lui Dumnezeu, de ieşirea sufletului
din trup şi de puterile înfricoşătoare care trebuie să-l
întâlnească, dimpreună cu care se săvârşeşte răul în
această viaţă scurtă şi ticăloasă” (pag. 146).
Sf. Teognoste, un alt Părinte al Filocaliei : „De
neînchipuit şi de negrăit este dulceaţa sufletului care
iese din trup şi i se face cunoscut despre mântuirea sa
…. Însoţit de îngerul (care este trimis pentru el), el
merge fără piedici prin sălaşurile văzduhului, fără nici o
tulburare de la duhurile cele rele; cu bucurie şi cu
îndrăzneală, sufletul urcă cu strigări de recunoştinţă
către Dumnezeu şi vine la sfârşit să se închine
Ziditorului său” (pag. 147).
Evagrie Ponticul: „Vino-ţi în simţiri şi socoteşte
cum vei răbda plecarea neaşteptată din trup, când îngerii
ameninţători vor veni pentru tine şi te vor prinde într-un
ceas când nici nu te aştepţi şi la o vreme pe care nici nu
o cunoşti! Care vor fi faptele tale pe care le vei trimite
înaintea ta în văzduh, când vrăjmaşii tăi, care se află în
255
văzduh vor veni să te cerceteze?” (pag. 148-149;
Prologue, 27 octombrie).
Sf. Ioan Milostivul: „Când sufletul iese din trup şi
începe să urce spre cer, este întâmpinat de cete de draci
şi îi pun în cale multe piedici şi încercări. Îl încearcă
cum stă cu minciuna, cu defăimarea” (etc. - un zapis
lung de păcate potrivit celor douăzeci, date în Viaţa
Sfântului Vasile cel Nou). „De-a lungul călătoriei
sufletului de la pământ la cer, sfinţii îngeri nu-l pot
ajuta; el este ajutat numai de propria sa pocăinţă, de
faptele sale cele bune, şi mai mult ca toate, de
milostenie. Dacă nu ne pocăim pentru fiecare păcat aici,
din pricina uitării noastre, atunci prin milostenie putem
scăpa de mânia vămilor dracilor” (pag. 143; Prologue,
19 decembrie).
Un alt Părinte al Filocaliei , Sf. Petru Damaschin,
vorbeşte despre „vremea morţii, când dracii îmi vor
înconjura sărmanul meu suflet, ţinând zapisul faptelor
celor rele pe care le-am săvârşit” (în Operele sale, Kiev
Caves Lavra, 1905, pag. 68).
În sfintele slujbe, aşa cum s-a arătat deja, sunt multe
rugăciuni, mai cu seamă către Maica Domnului, care arată, sau
spun direct învăţătura ascetică despre vămi. Unele dintre ele au
fost date până acum în această carte. Ignatie Brianceaninov,
dând mai multe asemenea rugăciuni (din Octoih, Euchologion,
din rugăciuni la ieşirea sufletului, din Acatistele şi canoanele
către Maica Domnului şi feluriţi sfinţi), concluzionează că
„învăţătura vămilor se întâlneşte ca învăţătură general cunoscută
şi acceptată în toate sfintele slujbe ale Bisericii Ortodoxe.
Biserica spune şi aminteşte fiilor săi despre aceasta, pentru a
semăna în inimile lor o frică mântuitoare de suflet şi pentru a-i
pregăti pentru o trecere lipsită de primejdii de la viaţa cea
vremelnică la cea veşnică” (vol. III, pag. 149).
Tipic pentru pomenirea vămilor în Mineiele ortodoxe (cele
256
douăsprezece volume ale slujbelor zilnice ale sfinţilor) este
troparul din slujba Sfântului Ioan Gură de Aur (27 ianuarie); se
află în Canonul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (Cântarea
5), scris de „Ioan” (de bună seamă Sf. Ioan Damaschin):
Prin stăpânia duhurilor celor rele şi prin oastea
celor înrobitori din văzduh, dă-mi să trec fără de
supărare în vremea ieşirii mele ca să strig ţie cu bucurie:
bucură-te stăpână; bucură-te, o, nădejdea cea
neînfruntată a tuturor.99
Dar nu este nimic păgubitor în cuprinderea mai multor citate
din literatura ortodoxă, care a fost vestită în Biserică peste
veacuri; Episcopul Ignatie dă asemenea citate pe douăzeci de
pagini şi se mai pot găsi multe altele. Dar pentru cei cărora nu le
place această învăţătură, va fi întotdeauna posibil să o
„reinterpreteze” sau să-i aducă strâmbătate. Chiar şi criticul
nostru este silit să admită existenţa a cel puţin câtorva texte
ortodoxe, care arată cercetarea făcută de draci la moarte şi totuşi
acesta îşi apără poziţia sa, că vămile sunt „închipuite”, spunând
că „asemenea vedenii se pot ocoli dacă în viaţa aceasta purtăm
război şi ne pocăim pentru păcatele noastre şi agonisim fapte
bune” (6, 12, pag. 24). Dar tocmai acesta este înţelesul
învăţăturii vămilor pe care el a criticat-o şi a tăgăduit-o!
Învăţătura vămilor ne este dată tocmai ca să ne ostenim acum, ca
să luptăm împotriva dracilor văzduhului în această viaţă - şi
atunci întâlnirea noastră cu ei după moarte, va fi o biruinţă iar nu
o înfrângere a noastră! Câţi luptători ascetici au fost însufleţiţi să
facă aceasta! Dar care dintre noi poate să spună că a câştigat
acest război şi nu mai trebuie să-i fie frică de cercarea dracilor
după moarte?
Cel ce scrie cele de faţă îşi aduce aminte de sfintele slujbe
pentru adormirea Arhiepiscopului Ioan Maximovici în 1966,
culminând cu slujba înmormântării. Toţi cei ce erau de faţă au
99 Nota trad.: Mineiul pe ianuarie, Buc., Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bis.
Ort. Rom., 1997, p. 412.
257
simţit că iau parte la înmormântarea unui sfânt. Mâhnirea la
plecarea lui a fost înăbuşită de bucuria dobândirii unui nou
mijlocitor ceresc. Şi încă câţiva dintre ierarhii care erau de faţă,
mai ales Episcopul Sava de Edmonton, au însufleţit cea mai
înflăcărată rugăciune a oamenilor, pomenind de „vămile
înfricoşătoare” prin care trebuia să treacă chiar şi acest om sfânt,
această minune a harului lui Dumnezeu din vremurile noastre.
Nimeni din cei care erau de faţă nu a socotit că numai
rugăciunile noastre singure l-au scăpat de „încercările” dracilor,
şi nimeni nu s-a gândit în mintea sa, să schimbe „vămile” cu
nişte „case” în cer; ci aceste rugăciuni însufleţeau evlavia
înflăcărată a credincioşilor, şi fără îndoială, aceasta l-a ajutat să
treacă prin aceste vămi. Viaţa omului sfânt cu fapte bune şi
milostenii, mijlocirea sfinţilor pe care eI i-a slăvit pe pământ,
rugăciunea credincioşilor care era, cu adevărat, o altă roadă a
dragostei lui pentru ei - fără îndoială toate astea, într-un chip
numai de Dumnezeu ştiut, şi pe care nu trebuie să-l iscodim, l-au
ajutat să biruiască lovirile duhurilor celor întunecate ale
văzduhului. Când Episcopul Sava a făcut o călătorie la San
Francisco, ca să fie de faţă la parastasul de patruzeci de zile de la
adormirea Arhiepiscopului Ioan, a spus credincioşilor: „Am
venit să mă rog împreună cu voi pentru odihna sufletului său, în
această zi importantă şi hotărâtoare, ziua când se hotărăşte locul
unde se va sălăşlui sufletul său până la înfricoşătoarea Judecată
a lui Dumnezeu” (Fer. Ioan, Istoricul cinstirii Arhiepiscopului
Ioan Maximovici, St. Herman Brotherhood, 1979, pag. 20) -
însufleţea iarăşi rugăciunea credincioşilor, amintind de credinţa
învăţăturii ortodoxe despre viaţa după moarte. Creştinii
ortodocşi aud rareori asemenea lucruri în zilele noastre, şi de
aceea trebuie să păstrăm cu sfinţenie legătura pe care o mai
avem cu asemenea reprezentanţi ai tradiţiei ascetice ortodoxe.
********************
Scriitorii Bisericii Ortodoxe Ruse au recunoscut, de multă
258
vreme, în împotrivirea faţă de învăţătura vămilor, unul dintre
semnele „modernismului” ecleziastic. Astfel, Episcopul Ignatie
a acordat o mare parte din acest volum, vieţii după moarte, în
apărarea acestei învăţături, care încă mai era respinsă în Rusia,
la mijlocul veacului al XIX-lea. Şi întâmplător, potrivnic părerii
neîntemeiate a criticului, că vămile sunt acceptate numai de
către cei care se află sub „influenţa apuseană”, romano-catolicii
şi protestanţii din apus nu au nici un fel de cunoştinţă despre
ceea ce înseamnă vămile, care există numai în învăţătura
ascetică ortodoxă, iar atacurile împotriva lor, în Biserica de
astăzi, vine tocmai de la cei (ca în seminariile ortodoxe
moderne) care sunt foarte „apuseni” în mentalitate şi au puţin
respect pentru cucernicia ortodoxă tradiţională.
De curând, Protopopul Mihail Pomazanski, poate cel mai
mare teolog în viaţă al Bisericii Ortodoxe, a scris un articol în
apărarea vămilor, în parte, ca răspuns către criticul de faţă
(Rusia Ortodoxă, 1979, nr. 7; traducere engleză în Nikodemos,
Summer, 1979). În acest articol, el atenţionează că în societatea
noastră contemporană ne-ortodoxă, sunt adesea „probleme ale
credinţei noastre (care se) ridică şi se tratează dintr-un punct de
vedere ne-ortodox de către persoane de alte confesiuni, şi uneori
de către creştini ortodocşi, care nu mai au o temelie ortodoxă
trainică la baza lor …. În ultimii ani, s-a făcut mai demnă de
atenţie, o abordare critică a unei serii întregi a opiniilor Bisericii
noastre; aceste opinii sunt criticate că sunt ‘primitive’, urmare a
unei opinii asupra lumii sau cucerniciei ‘naïve’, şi sunt
caracterizate prin asemenea cuvinte ca ‘mituri’, ‘vrajă’, şi altele
asemenea. Este de datoria noastră să răspundem unor asemenea
opinii.”
Episcopul Teofan Zăvorâtul dă poate răspunsul cel mai
cumpătat şi mai aşezat, acelora care nu vor să primească
învăţătura ascetică ortodoxă: „Oricât de nesăbuită poate să pară
ideea vămilor ‘oamenilor celor ştiutori’, ei nu vor scăpa de
trecerea prin ele” (vezi mai sus, cap. VI, 8).
259
Vămile nu sunt „fabule morale” făcute pentru „oameni
simpli”, aşa cum crede criticul (5, 6, pag. 26), nu sunt un „mit”
sau o „închipuire” sau o „poveste din locuri pustii”, aşa cum
spune el - ci o socoteală dreaptă, transmisă prin tradiţia ascetică
ortodoxă din veacurile cele dintâi, care îl aşteaptă la moarte pe
fiecare dintre noi.
Concluzii
Păstrarea tradiţiei de veacuri a cucerniciei ortodoxe în lumea
de astăzi, a ajuns o luptă împotriva îndepărtărilor foarte mari de
la ea. În cea mai mare parte, ortodocşii au ajuns atât de lumeşti,
că un preot ortodox care doreşte să ducă mai departe şi să înveţe
această tradiţie este dus la deznădejde chiar din pricina
posibilităţii de a împlini aceste îndatoriri. Cei mai mulţi preoţi şi
episcopi sfârşesc prin a se face ei urmaşi ai turmelor lor şi a
„adapta” tradiţia la deşertăciunea turmelor; şi astfel tradiţia se
ofileşte şi moare ….
Predicile, cuvântările şi cărţile clerului ortodox de astăzi,
despre viaţa după moarte, arată că s-a păstrat foarte puţin din
învăţătura şi cucernicia ortodoxă tradiţională. Când lumea
cealaltă este pomenită foarte puţin, numai cu nişte cuvinte foarte
generale şi greoaie, de obicei se face aceasta pentru glume
despre „Sf. Petru” şi „porţile de mărgăritar”, aşa cum se
foloseşte adesea, de către clerul laic romano-catolic şi
protestant. Printre mulţi creştini ortodocşi, lumea cealaltă a
ajuns ceva îndepărtat şi foarte nedesluşit, cu care omul nu are
nici o legătură vie şi despre care nu poate să spună nimic
lămurit.
Biserica bolnavă a Rusiei - probabil din pricina suferinţelor
ei, cât şi a conservatorismului ei firesc - a păstrat rânduiala
ortodoxă tradiţională faţă de lumea cealaltă mult mai bine decât
alte Biserici Ortodoxe de astăzi. În lumea liberă, Biserica Rusă
din afara Rusiei, este aproape singura care continuă să publice
literatura ortodoxă tradiţională despre această problemă,
260
continuând tradiţia din Prologue şi alte antologii pioase din
vechea Rusie, şi fericiţi sunt acei creştini ortodocşi care au acces
la această literatură şi o pot primi cu simplitate şi evlavie,
ocolind duhul „împotrivirii” care îi duce pe foarte mulţi, mai cu
seamă dintre cei convertiţi, departe de tradiţia şi simţirea
adevărată a ortodoxiei.
Nu mai trebuie să spunem cât de „învechiţi” îi socoteşte
lumea - chiar şi lumea ortodoxă - pe cei care publică şi citesc
asemenea literatură. Scopul principal al acestei cărţi a fost acela
de a face această literatură „învechită” pe înţeles şi potrivită
pentru creştinii ortodocşi de astăzi, care nu pot decât să se
folosească, citind cele ce au adus asemenea folos duhovnicesc
cititorilor creştin ortodocşi vreme de multe veacuri.
Scopul criticului nostru este tocmai invers: să nesocotească
în întregime această literatură, să o îndepărteze ca pe o „fabulă
morală” sau o „poveste din locuri pustii” şi să aducă sfintelor
slujbe şi Vieţilor sfinţilor o întreagă „împotrivire”, care va şterge
toate aceste elemente din oameni. (Vezi, de pildă, încercarea lui,
lucrată cu grijă, de a nesocoti Viaţa Sfântului Vasile cel Nou,
fiindcă cuprinde descrieri ale vămilor: Tlingit Herald, 7, 2, pag.
14).
Să spunem lucrurilor pe nume: este lucrarea aceluiaşi
raţionalism apusean , care a atacat Biserica Ortodoxă de atâtea
ori în trecut, şi i-a dus pe prea mulţi să-şi piardă adevărata
înţelegere şi simţire a creştinismului ortodox. În apusul romanocatolic
şi protestant, acest atac a fost în întregime biruitor, şi
oricare dintre Vieţile sfinţilor au fost cu adevărat înlăturate, ca
având elemente supranaturale şi sunt adesea socotite „fabule
morale”. Acuzându-i pe toţi cei care se împotrivesc teoriei lui ca
fiind „scolastică”, criticul se dovedeşte a fi poate cel mai
„scolastic” dintre toţi: teoria sa nu se bazează pe textele clare şi
simple transmise în Biserică din primele veacuri până la noi, ci
pe o serie de „deducţii logice” de-ale sale, care cer o
reinterpretare radicală şi o revizuire a înţelesului limpede al
261
textelor ortodoxe de bază.
Este destul de rău că tonul şi limbajul criticului sunt atât de
nepotrivite, că se împotriveşte învăţăturii ortodoxe, şi că este
atât de lipsit de respect faţă de mulţi învăţători ortodocşi drepţi -
tocmai cei mai buni dintre acei puţini învăţători, care au păstrat
vie tradiţia ortodoxă a cucerniciei până în zilele noastre. Iată ce
spune, de pildă, despre predica „Viaţă după moarte” a
Arhiepiscopului Ioan Maximovici (vezi mai sus, Cap. X, Viaţă
după viaţă), om sfânt şi mare teolog al zilelor noastre: Este „o
poveste din locuri pustii despre ieşirea sufletului şi urmărirea şi
chinuirea lui de către draci …. În această poveste, li s-a spus
credincioşilor că atunci când moare cineva, trebuie să i se facă
de îndată slujbe pentru ieşirea sufletului, căci sufletul are mare
nevoie de rugăciunile noastre, şi moartea este o problemă de
mare înfricoşare (este limpede că lui Dumnezeu nu I-a stat în
putinţă să-l miluiască sau să-l ajute pe sărmanul suflet, fără să
fie îndemnat sau trezit de ţipetele şi strigătele sufletelor de
creştini). Această poveste mai cuprindea o descriere, care era cu
adevărat hulitoare, a adormirii Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu” (6, 2, pag. 22). Numele Arhiepiscopului Ioan nu se
pomeneşte aici, deşi din descriere este foarte limpede, la care
predică se referă criticul; dar asemenea limbaj arată o lipsă de
respect de neîndurat, indifferent care ar fi autoritatea ortodoxă
pe care o loveşte!
Dar ce este cu adevărat tragic este faptul că criticul, prin
orice mijloace, încearcă să-i lipsească pe creştinii ortodocşi chiar
de lucrul care dispare prea repede din mijlocul nostru: cucernicia
ortodoxă tradiţională faţă de cealaltă lume, descoperită nu numai
în literatura pe care o citim (pe care criticul se străduieşte să o
discrediteze), ci şi mai mult, în purtarea noastră faţă de morţi, şi
cele ce facem pentru ei. Este limpede din cele de mai sus, că
spre deosebire de Arhiepiscopul Ioan, criticul socoteşte că este
lipsit de însemnătate să ne rugăm pentru cei adormiţi îndată
după ce au murit, şi crede într-adevăr că sufletul nu are nevoie şi
262
nu poate primi folos de la „strigătele şi plânsetele” noastre! Cu
adevărat, criticul spune că „lucrurile pe care le cerem în numele
morţilor sunt numai vestiri ale celor ce vor primi oricum” (7, 3,
pag. 27) şi nu au nici un efect asupra sorţii lor veşnice, fără să
vadă că prin această teorie el nu se împotriveşte numai sfinţilor
părinţi, ci înlătură şi pricina de căpetenie care îi îndeamnă pe
oameni să se roage pentru cei morţi.
Ce inimă învârtoşată pentru cei morţi! Câtă nemilostivire
pentru cei vii! Cât de ne-ortodoxă este o asemenea teorie! De
bună seamă că cei care se roagă pentru morţi, nu socotesc câtuşi
de puţin că rugăciunile lor sunt ca nişte „descântece vrăjitoreşti”
(7, 3, pag. 23) sau ca „mituiri sau mijloace vrăjitoreşti pentru a-
L sili pe Dumnezeu să fie milostiv” (Ibid. , pag. 26), după cum
spune criticul cu atâta învârtoşare, ci se roagă cu dreaptă
credinţă (întocmai ca în rugăciunile pentru orice altceva) că
Dumnezeu, în mila Sa, le va da cu adevărat cele ce I se cer.
„Lucrarea sporită” a voii lui Dumnezeu şi rugăciunile noastre nu
pot fi înţelese de către judecata strâmtă, cu adevărat mai
învârtoşată decât „scolastică”, pe care o are criticul.
Cei care încă mai vieţuiesc după izvoarele ortodoxe
tradiţionale sunt foarte puţini în zilele noastre. Este nevoie de
ajutor mai sporit pentru înţelegerea acestei cucernicii
tradiţionale, nu o slăbire şi o deformare a ei şi necinstirea celor
care îi învaţă pe oameni.
Teoria anti-ortodoxă despre viaţa după moarte a acestui
critic, este cu mult mai primejdioasă prin faptul că atinge o
patimă foarte ascunsă a lumii contemporane. Învăţătura
ortodoxă despre viaţa după moarte este destul de aspră şi cere
din partea noastră un răspuns foarte cinstit, plin de frica de
Dumnezeu. Dar oamenii de astăzi sunt foarte răsfăţaţi şi egoişti,
şi mai degrabă nu vor să audă de asemenea adevăruri aspre ca
judecata şi răspunderea pentru păcate. Omul se poate simţi mult
mai „liniştit” cu o teorie însufleţitoare ca „isihasmul”, care
spune că Dumnezeu nu este „cu adevărat” atât de aspru cum L-a
263
înfăţişat tradiţia ascetică ortodoxă, că „într-adevăr” nu trebuie să
ne fie frică de moarte şi de judecata care va veni, că numai dacă
ne ocupăm cu idei spirituale însufleţite ca cele din Filocalia
(socotind că sunt doar nişte „alegorii” toate textele despre vămi)
vom fi „lipsiţi de primejdii”, sub un „Dumnezeu iubitor”, care
nu va cere mărturisirea tuturor păcatelor noastre, chiar şi a celor
uitate sau nerecunoscute ca păcate …. Sfârşitul acestor cugetări
înflăcărate este o stare care nu este foarte deosebită de starea
acelor „harismatici” şi a altora care se simt deja siguri de
mântuire, sau de starea celor care urmează teoria ocultă, care
spune că în moarte nu este nimic de care să ne fie frică.
Adevărata învăţătură ortodoxă despre viaţa după moarte, pe
de altă parte, îl umple pe om tocmai cu frica de Dumnezeu şi
insuflarea de a lupta pentru Împărăţia cerului, împotriva tuturor
vrăjmaşilor nevăzuţi care ne împiedică pe cale. Toţi creştinii
ortodocşi sunt chemaţi la această luptă, şi este mare nedreptate
pentru ei să se împuţineze învăţătura ortodoxă, pentru ca să se
simtă mai „liniştiţi”. Să citească fiecare om textele ortodoxe care
sunt potrivite treptei duhovniceşti pe care se află acum; dar să
nu-i spună nimeni că poate socoti ca „fabule” textele pe care le
poate găsi ca „neliniştitoare”. Modele şi părerile care sunt
printre oameni se pot schimba, dar tradiţia ortodoxă rămâne
pururea neschimbată, oricât de puţini sunt cei care o urmează.
Fie ca noi să fim veşnic copiii ei credincioşi!
ANEXA IV
Rugăciune pentru neortodocşi
1. Rugăciunea creştinilor ortodocşi pentru cei care
au murit fără credinţa ortodoxă
264
-a arătat anterior (Cap. X), cum se roagă Biserica Ortodoxă
pentru fiii ei credincioşi care au murit. Dar ce se întâmplă cu
cei care au murit fără credinţă? În general, Biserica urmează
principiul bine exprimat de Mitropolitul Filaret al Moscovei:
„Neortodocşii, prin însuşi faptul neortodoxiei lor, s-au
desprins de comunitatea tainelor ortodoxe. Acestui lucru îi
corespunde absenţa pomenirii lor la Sf. Liturghie.” Astfel, la Sf.
Liturghie, Biserica nu face o pomenire specială a neortodocşilor
şi mai ales a morţilor, care nu mai pot fi uniţi cu Biserica.
Atunci, cum poate un creştin ortodox să-şi exprime impulsul
inimii sale creştine ca să se roage pentru rudele şi prietenii care
au murit fără de credinţă? Răspunsul Bisericii la această
întrebare este atât strict cât şi compătimitor, după cum se poate
vedea în ultima parte a unui articol mai lung, care vine cu
argumente pentru care Biserica nu se roagă pentru neortodocşi la
Liturghie, articol scris de unul dintre cei mai mari ierarhi
ortodocşi ai secolului nostru, unul dintre părinţii fondatori ai
Bisericii din catacombele Rusiei anilor ’20. Pe vremea când a
scris acest articol, el era ieromonah. Este prezentat aici după
periodicul rusesc Citiri de suflet folositoare , 1901.
2. Cum se pot ruga creştinii ortodocşi pentru
creştinii neortodocşi
de Mitropolitul Iosif de Petrograd
Vorbind despre stricteţea Bisericii noastre Ortodoxe cu
privire la pomenirea creştinilor de credinţă greşită, nu dorim să
spunem că Sfânta noastră Biserică ne porunceşte nouă, fiilor ei,
să nu ne rugăm deloc pentru ei. Ea doar ne interzice rugăciunea
arbitrară – adică, să ne rugăm oricum dorim sau credem noi.
Maica noastră, Biserica Ortodoxă, ne învaţă că tot ceea ce
facem, şi de asemenea, rugăciunea însăşi, ar trebui făcută în chip
cuviincios şi cu rânduială (I Corinteni 14, 40).
Astfel, noi ne rugăm la toate slujbele Bisericii noastre, de
S
265
obicei fără să cunoaştem sau să înţelegem noi înşine, pentru toţi
oamenii de diferite naţionalităţi şi pentru toată lumea. Noi ne
rugăm exact în felul în care Domnul nostru Iisus Hristos i-a
învăţat pe Apostolii Săi să se roage, în rugăciunea dată lor:
Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ! Această cerere
atotcuprinzătoare include în ea toate nevoile noastre şi ale
acelora de un neam cu noi, chiar dacă ei ar fi fraţii noştri de
credinţă greşită. Noi Îl rugăm stăruitor pe Preabunul Dumnezeu
şi pentru sufletele creştinilor neortodocşi plecaţi, ca El să facă cu
ei cum este sfânta Sa voie. Pentru că Domnul ştie nemărginit
mai bine decât noi, cui şi câtă milostenie să arate.
Şi aşa creştini ortodocşi! Oricine aţi fi, laici sau preoţi ai lui
Dumnezeu, dacă în timpul unei slujbe bisericeşti ţi-ar veni un
impuls înfocat ca să te rogi pentru vreun „Carl” sau „Eduard”,
care îţi este apropiat, atunci când rugăciunea domnească este
citită sau cântată, suspină pentru el înaintea lui Dumnezeu şi
spune: facă-se voia Ta în el, o, Doamne! Şi limitează-te la
această rugăciune. Pentru că Domnul Însuşi te-a învăţat să te
rogi astfel. Şi crede că această rugăciune a ta va fi de o mie de
ori mai plăcută lui Dumnezeu şi mai folositoare sufletului tău
decât toate pomenirile bisericeşti arbitrare făcute de tine.
Acum să vorbim despre rugăciunea personală. Sunt
cunoscute în Biserica noastră Ortodoxă exemple de credincioşi
care se roagă lui Dumnezeu pentru a ajuta sufletele plecate ale
celor de altă religie, şi chiar păgâni. Astfel, Sf. Macarie
Egipteanul relatează despre el însuşi …. 100
Din această istorisire a cuviosului Părinte, vedem mai întâi
că rugăciunea lui pentru păgânii care suferă (în iad) nu era
rugăciunea de comuniune a Bisericii, ci era o rugăciune
personală. Era rugăciunea unui rugător solitar, care locuia în
pustie, şi care se ruga din colţişorul cel mai ascuns al inimii sale
… Atunci, această rugăciune poate servi pentru noi, creştinii
ortodocşi, şi ca îndemn de rugăciune pentru neortodocşii vii şi
100 Această relatare este dată în subsolul paginii 195, mai sus.
266
morţi, în rugăciunea noastră individuală de acasă. Dar acesta
este doar îndemn şi nu un model. Asta, pentru că sfântul nu ne-a
spus cum s-a rugat pentru păgâni şi nu ne-a învăţat nici pe noi
cum să facem aceasta … Doar într-un fel ne poate servi nouă
drept exemplu: în aceea că Sfântul Macarie s-a rugat pentru
păgâni, nu cu o rugăciune anume pentru aceasta, ci în felul în
care l-a învăţat Duhul Sfânt care sălăşluia în inima lui curată.
Duhul Sfânt, nu numai că l-a învăţat, ci l-a şi silit să se roage
pentru întreaga lume – pentru toţi oamenii vii şi morţi, aşa cum
este obişnuit pentru inimile iubitoare ale celor ce mulţumesc lui
Dumnezeu, aşa cum şi Sf. Apostol Pavel a scris către corinteni:
Inima noastră s-a lărgit. În inima noastră nu sunteţi la strâmtoare
(II Corinteni 6, 11-12). Astfel, creştinii ortodocşi se pot ruga
pentru creştinii neortodocşi, vii şi morţi, în rugăciunile
individuale, acasă; dar – să ne amintim iar şi iar – nu cu o
rugăciune anume, nu aşa cum gândim şi dorim (şi asta ca să nu
atragem asupra noastră mânia în locul bunăvoinţei lui
Dumnezeu), ci potrivit oamenilor cunoscători ai vieţii spirituale.
Iată o întâmplare, care s-a petrecut în viaţa cuviosului
Leonida de la Optina, care a murit în 1841. Tatăl unuia dintre
ucenicii săi, Pavel Pambovisev, a murit de moarte năprasnică,
prin sinucidere. Fiul iubitor, a fost profund mâhnit la aflarea
acestei veşti, şi şi-a vărsat durerea duhovnicului: „Moartea
nefericită a tatălui meu este pentru mine o cruce grea. Da, eu
sunt acum răstignit şi voi duce aceste chinuri cu mine în
mormânt. Îmi inchipui veşnicia ca fiind cumplită pentru
păcătoşi, în care nu mai există căinţă, şi sunt chinuit de caznele
veşnice care îl aşteaptă pe tatăl meu, care a murit fără pocăinţă.
Spune-mi, Părinte, cum îmi pot alina această durere?”
Părintele a răspuns: „Ai încredere atât în tine, cât şi în soarta
tatălui tău, care se află în voia lui Dumnezeu, Care este
Atotînţelept şi Atotmilostiv. Să nu fii curios şi nu încerca să afli
tainele Celui Prea Înalt. Străduieşte-te cu umilinţă şi
înţelepciune să te întăreşti într-o suferinţă pe care să o poţi
267
răbda. Roagă-te Atotbunului Ziditor, şi îndeplineşte-ţi datoria de
iubire şi obligaţia de fiu.”
La întrebarea: „În ce fel se poate ruga cineva pentru astfel
de oameni?” răspunsul a fost: „În duhul oamenilor virtuoşi şi
înţelepţi, roagă-te astfel: ’Caută, o, Doamne, sufletul pierdut al
tatălui meu. Dacă este cu putinţă, ai milă! De nepătruns sunt
judecăţile Tale. Nu socoti această rugăciune a mea ca un păcat;
ci facă-se voia Ta cea sfântă!’ ”
Roagă-te simplu, fără vreun model, punându-ţi inima în
mâna Celui Prea Înalt. De bună seamă că nu a fost voia lui
Dumnezeu ca tatăl tău să aibă o moarte atât de năpraznică.
Acum tatăl tău se află în voia Aceluia Care poate arunca atât
sufletul cât şi trupul lui în cuptorul de foc, care poate smeri sau
înălţa, încredinţa morţii sau aduce la viaţă, a trimite în
străfundurile iadului sau a ridica la ceruri. În acelaşi timp, El
este milostiv, Atotputernic şi plin de iubire, încât toate însuşirile
bune ale celor născuţi din ţărână, nu sunt nimic faţă de marea Sa
bunătate. De aceea, nu ar trebui să suferi peste măsură. Vei
spune: „Eu îmi iubesc tatăl, şi de aceea mă mâhnesc fără alinare.
Este adevărat. Dar Dumnezeu l-a iubit şi îl iubeşte cu mult mai
mult decât îl iubeşti tu. Şi astfel, îţi rămâne să laşi soarta veşnică
a tatălui tău în seama bunătăţii lui Dumnezeu, Care, dacă El vrea
are milă, dar cine poate să se împotrivească Lui?”
Şi astfel, această rugăciunea personală, care poate fi spusă
acasă sau în chilie, aşa cum a făcut-o Părintele Leonida pentru
ucenicul său, având experienţă duhovnicească, poate servi
creştinului ortodox ca un exemplu de rugăciune pentru orice
creştin neortodox, care îi este apropiat. De exemplu, creştinul se
poate ruga astfel: Ai milă, o, Doamne, dacă este cu putinţă, de
sufletul robului Tău (numele) care a plecat dintre noi în viaţa cea
veşnică, rupt fiind de Sfânta Biserică Ortodoxă a Ta! De
nepătruns sunt judecăţile Tale. Nu socoti această rugăciune a
mea ca un păcat, ci facă-se sfânta voie a Ta!
268
ANEXĂ LA EDIŢIA A DOUA
7 decembrie, 1980
[Prăznuirea] Sf. Ambrozie de Milan
Binecuvântarea Domnului să fie peste voi toţi!
Mulţumesc pentru „scrisoarea deschisă” din 3 noiembrie şi
pentru scrisoarea sfinţiei tale din 4 noiembrie. Te asigur că nu
am aflat nici o pricină de supărare în nici una dintre ele, şi
pentru mine este numai prilejul de a vorbi prieteneşte despre
învăţătură (cel puţin un aspect al ei) şi însemnătatea celor doi
mari ierarhi şi teologi ai veacului al XIX-lea din Rusia - Teofan
Zăvorâtul şi Ignatie Brianceaninov.
Cele ce am spus la pag. 13 a cărţii Sufletul după moarte
(ediţia prezentă), că Episcopul Teofan a fost poate „singurul rival” al
Episcopului Ignatie, ca apărător al ortodoxiei împotriva
greşelilor moderne, nu a vrut să spună în nici un chip că
Episcopul Teofan era mai jos ca teolog sau ca ucenic Patristic;
pur şi simplu eu l-am aşezat în centrul atenţiei mele pe
Episcopul Ignatie, şi de aceea Episcopul Teofan pare puţin „mai
mic” în acest context, ceea ce, de bună seamă, nu a fost aşa cu
adevărat. Spunând, în acelaşi loc, că apărarea pe care o aduce
Episcopul Teofan ortodoxiei, era pe o treaptă mai puţin „înaltă”
decât apărarea adusă de către Episcopul Ignatie, nu am socotit
nimic mai prejos pentru Episcopul Teofan, ci numai am dorit să
spun cum socotesc eu această situaţie: că Episcopul Ignatie în
general, a dat o atenţie mai mare părerilor apusene şi s-a
împotrivit acelora în amănunt, pe când Episcopul Teofan a
întărit mai deschis transmiterea tradiţiei ortodoxe şi numai
269
întâmplător a vorbit despre greşelile apusene, cu privire la
această problemă. Eu am avut în vedere, de pildă, deosebirea
dintre lunga apărare a Episcopului Ignatie şi lămurirea vămilor
(despre care vorbesc în Cap. VI, 2-3 al cărţii Sufletul după
moarte), şi vorbirea scurtă a Episcopului Teofan (singurul pe
care îl cunosc, care s-a împotrivit neîncrederii apusene cu privire
la această învăţătură) că „oricât de nesocotită li s-ar părea ideea
vămilor ‘oamenilor noştri cu minte luminată’, ei nu vor scăpa de
trecerea prin ele” (Psalm 118, pag. 289). Vorbind despre treapta
„înaltă” de pe care a scris Episcopul Ignatie, eu doar am vrut să
spun că acesta a fost mai adâncit decât Episcopul Teofan în
cercetarea părerilor apusene, chiar pe terenul lor, în vreme ce
Episcopul Teofan părea mai înclinat să înlăture părerile apusene
fără multă vorbă. Dar poate asta nu era calea cea bună.
Astfel, eu cred că, referitor la măreţia acestor doi ierarhi, nu
este o nepotrivire adevărată între noi. Eu recunosc, de bună
seamă, însemnătatea Episcopului Teofan ca teolog şi bine
cunoscător Patristic, însă, în Sufletul după moarte, am întărit
importanţa Episcopului Ignatie, căci acesta a vorbit foarte
amănunţit împotriva greşelilor apusene cu privire la învăţătura
ortodoxă despre viaţa după moarte. Mă bucur foarte mult că faci
cercetări despre Episcopul Teofan, pe care îl respect şi îl
preţuiesc, şi care din nefericire, nu este preţuit aşa cum ar trebui
în zilele noastre, din pricină că unii oameni de astăzi îl socotesc
mai degrabă „scolastic”, doar pentru că a tradus unele cărţi
apusene sau a folosit unele expresii teologice apusene.
Privitor la problema nepotrivirii Episcopului Teofan cu
învăţătura Episcopului Ignatie: Ai dreptate în cele spuse în
scrisoarea către mine, că atunci când am scris despre această
nepotrivire de la pagina 40 a cărţii Sufletul după moarte (ediţia
prezentă), eu nu citisem broşura Episcopului Teofan, Suflet şi
înger , care critică învăţătura Episcopului Ignatie, iar observaţiile
mele de acolo se bazau într-adevăr, numai pe cele spuse de către
Pr. Florovski. De atunci am făcut rost de cartea Episcopului
270
Teofan şi am citit-o, şi văd că cele ce am spus eu nu sunt
adevărate. Ai dreptate când spui că nu există nici o „nepotrivire”
între cei doi, ci numai dezacordul exprimat de Episcopul Teofan,
după adormirea Episcopului Ignatie. Problema contradicţiei,
iarăşi nu a fost spusă lămurit (cum o voi arăta mai jos). Totuşi,
principala problemă pe care o ridici este dacă, într-adevăr
această contradicţie este „mică”, cum am spus eu; aş vrea să
vorbesc aici pe scurt despre această problemă.
Poate că această problemă este numai una semantică, bazată
pe deosebirea de nuanţă, în care se priveşte contradicţia dintre
aceşti doi teologi. Oricine citeşte Suflet şi înger de Episcopul
Teofan, care pe parcursul a 200 de pagini (deşi mici), critică
învăţătura Episcopului Ignatie, vede cu câtă întărire a acuzat
Episcopul Teofan ceea ce a socotit greşit la Episcopul Ignatie,
poate considera că deosebirea dintre ei este „mare”. Dar privind
întregul context al învăţăturii Episcopului Ignatie despre viaţa
după moarte, nu pot să nu socotesc această nepotrivire ca fiind
de „mică” însemnătate, pentru următoarele pricini:
1. De-a lungul întregii critici din Suflet şi înger , Episcopul
Teofan numeşte una şi aceeaşi greşeală (sau presupusă greşeală)
a Episcopului Ignatie: ideea că sufletul şi îngerii sunt trupeşti şi
numai trupeşti în firea lor. Episcopul Teofan scrie: „Dacă noua
învăţătură ar fi spus numai că îngerii au trupuri, nu ar fi trebuit
să se dovedească asta; căci în acest caz, problema principală,
hotărâtoare la îngeri va fi întotdeauna, un spirit liber raţional.
Dar când se spune că îngerul este trup, omul trebuie să nege prin
această afirmaţie, libertatea şi conştiinţa raţională; căci aceste
însuşiri nu sunt ale trupului” (Suflet şi înger, Ediţia a doua,
Moscova, 1902, pag. 103). Dacă Episcopul Ignatie ar fi susţinut
cu adevărat o asemenea părere, cu toată tăria şi urmările pe care
le-a socotit Episcopul Teofan, ar fi fost, de bună seamă, o mare
greşeală din partea sa. Dar chiar şi aşa, nu ar fi influenţat direct
restul învăţăturii lui despre viaţa după moarte: îngerii şi sufletele
lucrează în acelaşi fel şi în aceleaşi „locuri”, fie că sunt trupuri
271
sau au trupuri (sau îşi iau trupuri, aşa cum se pare că Episcopul
Teofan este mai înclinat să creadă). Astfel, critica Episcopului
Teofan, nu influenţează deloc întregul sistem al învăţăturii
Episcopului Ignatie, ci numai un aspect tehnic al acesteia. Şi
chiar şi aici, asemănarea dintre ei este mai mare decât
deosebirea dintre ei: amândoi consideră că există un aspect
material al lucrărilor îngerilor, fie în lumea aceasta fie în lumea
cealaltă, şi că de aceea relatarea lucrărilor lor în Vieţile sfinţilor
şi în alte izvoare ortodoxe, trebuie acceptate ca relatări adevărate
iar nu ca „metafore” sau „închipuiri”, aşa cum cred criticii din
apus. De aceea, în întregul context al învăţăturii despre viaţa
după moarte a Episcopului Ignatie (şi a Episcopului Teofan) eu
nu pot să socotesc această deosebire decât ca fiind „mică”.
2. Mă întreb foarte serios dacă Episcopul Ignatie a înţeles de
fapt învăţătura pe care i-o atribuie Episcopul Teofan; de bună
seamă, Episcopul Ignatie nu a întărit-o şi nici nu a vorbit despre
importanţa acestei învăţături, pe care Episcopul Teofan era
foarte preocupat să o atace. Astfel, în citatul de mai sus din
Episcopul Teofan, unde zice că „atunci când se spune că îngerul
este trup, omul trebuie să nu accepte în acesta, libertatea şi
conştiinţa raţională” - este limpede că Episcopul Teofan trage
concluzia logică din cele ce consideră că socoteşte Episcopul
Ignatie, dar nu poate găsi nicăieri un loc la Episcopul Ignatie,
unde să se spună că el crede cu adevărat că îngerii sunt lipsiţi de
libertate şi conştiinţă raţională; de bună seamă că Episcopul
Ignatie nu credea aceasta. Citind „Omilia despre moarte” a
Episcopului Ignatie, nu am aflat o asemenea învăţătură. Nu am
citit „Suplimentul” la această lucrare, dar sunt sigur că nici acolo
nu se vor afla toate întăririle şi importanţa învăţăturii pe care o
critică Episcopul Teofan. Fără a intra în multe amănunte ale
deosebirilor dintre ei (care ar putea fi un studiu important în
sine, şi nu ar avea, cred, nici o însemnătate anume pentru
teologia ortodoxă sau pentru învăţătura ortodoxă despre viaţa
după moarte), socotesc că greşeala Episcopului Ignatie nu stă în
272
susţinerea învăţăturii pe care o critică Episcopul Teofan, ci
(poate) în întărirea peste măsură a laturii trupeşti a firii şi lucrării
îngerilor (destul de uşor de făcut în combaterea întăririi
„spirituale” prea mari a învăţătorilor din apus) până la măsura în
care poate părea uneori să spună că îngerii (şi sufletele) sunt mai
degrabă trupuri decât (cum cred că de fapt a vrut să spună) că
îngerii şi sufletele au trupuri (eterice), sau că aspectul trupesc
este o parte a firii lor. După cum a spus Episcopul Teofan, nu ar
fi nici o pricină între ei, dacă aceasta a fost cu adevărat
învăţătura lui, căci el socoteşte aceasta (de pildă în Suflet şi
înger , pag. 139) ca o părere îngăduită la această problemă
complexă, care nu a fost definită dogmatic de către Biserică.
Atunci, cu atât mai mult, dacă Episcopul Teofan a greşit
foarte puţin faţă de întărirea din învăţătura Episcopului Ignatie,
această deosebire trebuie privită, după părerea mea, ca fiind de
„mică” însemnătate.
3. Episcopul Teofan a fost întrebat odinioară, dacă în
învăţătura Episcopului Ignatie aflase vreo greşeală, în afară de
învăţătura care era socotită a „materialităţii” sufletului. El a
răspuns: „Nu. La Episcopul Ignatie este numai această greşeală -
părerea sa asupra firii sufletului şi a îngerilor, că sunt materiali
…. În toate cele ce am citit în cărţile sale, nu am văzut nimic
ne-ortodox. Ce am citit eu este bun” (Scrisoarea din 15
decembrie 1893, în Călugărul rus , Mânăstirea Pociaev, nr. 17,
sept., 1912). Astfel, în contextul întregii învăţături ortodoxe a
Episcopilor Ignatie şi Teofan, această deosebire este „mică”.
Să trecem acum la ultima problemă, cu privire la vămile
văzduhului întâlnite de suflet după moarte. În scrisoarea
deschisă, citezi o scrisoare a Episcopului Teofan, în care acesta
spune că viaţa după moarte „este un tărâm închis pentru noi.
Cele ce se întâmplă acolo nu sunt lămurite pe deplin …. Cu
privire la cele ce vor fi acolo - vom vedea când vom ajunge
acolo.” Din aceasta, cât şi din faptul că Episcopul Teofan nu
pomeneşte deseori de vămi în scrierile sale, concluzionezi că
273
„învăţătura ca atare, în tot simbolismul ei, era …. la marginea
cea mai îndepărtată a gândirii sale,” şi crezi că eu greşesc, cel
puţin pentru că întăresc faptul că Episcopul Teofan era un
apărător de nădejde al învăţăturii ortodoxe a vămilor. La aceasta
aş răspunde cu câteva puncte:
1. Îmi amintesc numai aceste două referiri directe la
învăţătura vămilor, din scrierile Episcopului Teofan. Totuşi,
aceste două referiri ajung pentru a arăta că el a susţinut cu
adevărat această învăţătură şi i-a învăţat şi pe alţii, şi că era
destul de critic, chiar batjocoritor, faţă de cei care o tăgăduiau
(„Oricât de absurdă li s-ar părea ideea vămilor acestor ‘bărbaţi
luminaţi’, ei nu vor scăpa de trecerea prin ele”).
2. Faptul că în unele scrisori, când vorbeşte despre viaţa
după moarte, nu pomeneşte de vămi, nu mi se pare un semn care
arată că această problemă se află „la marginea” învăţăturii sale,
ci numai că vorbeşte în fiecare situaţie pentru folosul
ascultătorului, iar unii oameni nu au nevoie (ori se află în
neputinţa) de a auzi despre vămi. Am aflat acelaşi lucru în
experienţa mea ca preot: Cu cei care sunt pregătiţi, învăţătura
vămilor este un îndemn puternic la pocăinţă şi o viaţă vieţuită
întru frica de Dumnezeu. Dar sunt cei pentru care învăţătura ar fi
atât de înfricoşătoare încât nu le-aş vorbi despre ea până nu ar fi
pregătiţi mai bine ca să o primească. Preotul întâlneşte uneori
oameni care trag să moară şi sunt atât de puţin pregătiţi pentru
lumea cealaltă, încât ar fi fără nici un folos să le vorbească
acelora chiar şi de iad, ca să nu mai vorbim de vămi, din frica de
a nu îndepărta de la ei puţina nădejde şi conştiinţă pe care ar
putea-o avea despre Împărăţia lui Dumnezeu; dar asta nu
înseamnă că iadul nu-şi are nici un loc în învăţătura unui
asemenea preot, sau că nu ar apăra acest adevăr cu hotărâre dacă
ar fi atacat. Mai ales în veacul nostru „luminat” al XX-lea, mulţi
creştini ortodocşi sunt atât de împuţinaţi duhovniceşte, ori au
fost călăuziţi atât de greşit de ideile moderne, că pur şi simplu
nu le stă în putinţă să primească ideea întâlnirii cu dracii după
274
moarte. Oricare preot ortodox, în lucrarea sa pastorală cu
asemenea oameni, trebuie, de bună seamă, să se coboare până la
treapta slăbiciunii lor, şi să le dea „hrană pentru sugari”, de care
au nevoie până vor fi mai pregătiţi să primească hrana cea tare a
unor texte ascetice ortodoxe; dar învăţătura ortodoxă despre
vămi, transmisă din primele veacuri creştine, rămâne pururea
neschimbată şi nu poate fi tăgăduită, oricât de mulţi oameni nu
sunt în stare să o înţeleagă.
3. Mai mult, într-adevăr învăţătura despre vămi se află în
alte lucrări ale Episcopului Teofan - în traducerile sale, dacă nu
în lucrările sale originale. Sunt multe referiri la această
învăţătură în cele cinci volume ale sale de traduceri ale
Filocaliei , dintre care am citat câteva în textul cărţii Sufletul
după moarte (pag. 79-80, 236-237, 242, în ediţia de faţă). Şi în
Războiul nevăzut (Partea a doua, cap. 9), se prezintă învăţătura
ortodoxă a „încercării de către căpetenia acestui veac” care se dă
fiecăruia la ieşirea din trup; cuvântul „vămi” nu apare acolo, dar
textul spune limpede că „războiul cel mai hotărâtor ne aşteaptă
la ceasul morţii”, şi este limpede că este acelaşi adevăr pe care
Episcopul Ignatie îl apără cu mare purtare de grijă, şi pe care
Episcopul Teofan îl numeşte în alte locuri „vămi”.
4. Textul Suflet şi înger al Episcopului Teofan nu are nici un
singur cuvânt critic asupra învăţăturii despre vămi a Episcopului
Ignatie. În „Omilie la moarte” a Episcopului Ignatie, acesta
spune cu dreptate că „învăţătura vămilor este învăţătura
Bisericii” (vol. III al operelor sale, pag. 138), şi merge mai
departe să adeverească această zicere cu amănunte importante.
Analizând învăţătura Episcopului Ignatie, Episcopul Teofan
spune că „în articolul de faţă, noua învăţătură din broşurile
pomenite mai sus [„Omilie la moarte” şi „Supliment” la aceasta]
este analizată în amănunt, fără a lăsa necercetată nici o singură
cugetare care trebuia cercetată” (Suflet şi înger , pag. 4). Deci,
întrucât Episcopul Teofan nu a aflat nimic în ideile despre vămi
ale Episcopului Ignatie faţă de care să se împotrivească, este
275
foarte limpede că este în deplin acord cu Episcopul Ignatie, că
„învăţătura vămilor este învăţătura Bisericii”.
5. Chiar în textul Suflet şi înger , Episcopul Teofan arată
stările sufletului după plecarea din trup, în aceiaşi termeni cu cei
din expunerea Episcopului Ignatie. Tocmai acestea sunt
condiţiile cerute pentru întâlnirea sufletului cu dracii la vămi,
astfel că acest citat, chiar dacă nu pomeneşte de vămi direct,
poate fi socotit ca un semn al asemănării Episcopului Teofan cu
Episcopul Ignatie, cu privire la firea realităţii de după moarte,
singura sa deosebire de Episcopul Ignatie fiind problema dacă
firea îngerilor este numai trupească (ceea ce nu cred că
Episcopul Ignatie socotea cu adevărat, după cum am spus mai
sus). Iată citatul din Episcopul Teofan:
„După ieşirea din trup, sufletul intră în sălaşul duhurilor,
unde atât acesta cât şi duhurile au aceleaşi activităţi, în care sunt
văzute pe pământ printre oameni: se văd unul pe altul, vorbesc,
călătoresc, se ceartă, lucrează. Deosebirea stă numai în aceea că
sălaşul este aerial, alcătuit din materie de mare subţirime, şi de
aceea în ele totul este material şi aerial de mare subţirime. Ce
concluzie vine de aici, direct? Că în lumea duhurilor, chipul
văzut al fiinţelor, şi legăturile dintre ele, sunt la fel ca între
oamenii de pe pământ. Dar acest lucru nu vorbeşte despre firea
materială a îngerilor, nici nu spune că esenţa lor este numai
materială” (Suflet şi înger , pag. 88-89).
6. Să nu mă contraziceţi în problema principală: că
Episcopul Teofan, ca şi Episcopul Ignatie, a sprijinit învăţătura
ortodoxă a vămilor; mă puteţi contrazice numai asupra întăririi
pe care au făcut-o cei doi învăţători asupra acestei probleme
(Episcopul Ignatie a vorbit mai mult despre aceasta, iar
Episcopul Teofan mai puţin). Cred că există o explicaţie foarte
simplă pentru această deosebire aparentă de întărire: Episcopul
Ignatie a socotit că era mai trebuincios să scrie un tratat întreg
despre subiectul vieţii după moarte, unde problema vămilor,
fiind o parte importantă a învăţăturii ortodoxe are un loc
276
însemnat din necesitate; în vreme ce Episcopul Teofan,
nescriind un asemenea tratat, vorbeşte despre acest subiect în
trecere. Îmi închipui (fără să-i cercetez toate lucrările), că în alte
lucrări ale sale, Episcopul Ignatie nu vorbeşte mai des despre
vămi decât Episcopul Teofan. Cu toate astea, cele câteva
comentarii despre vămi, care se găsesc la Episcopul Teofan,
arată că acesta ţine învăţătura cu aceeaşi hotărâre ca şi Episcopul
Ignatie. Deci, aş spune că deosebirea dintre ei nu stă în ceea ce
ei credeau sau chiar în puterea cu care şi-au exprimat credinţa, ci
în problema pe care am pomenit-o la începutul acestei scrisori:
că Episcopul Ignatie s-a adâncit mai mult decât Episcopul
Teofan în războiul strâns cu părerile raţionaliste ale apusului, pe
când Episcopul Teofan a dus mai departe tradiţia ortodoxă, dând
mai puţină atenţie intrării în războiul acestor greşeli apusene.
Despre toate astea, cred că cele ce am spus în prefaţa cărţii
Sufletul după moarte, că Episcopul Teofan „a propovăduit
aceeaşi învăţătură” ca şi Episcopul Ignatie, este îndreptăţită: cu
privire la întreaga învăţătură ortodoxă despre viaţa după moarte,
pe care o împărtăşeau la fel, deosebirea dintre ei despre
„materialitatea” firii sufletului şi a îngerilor este într-adevăr
„mică”, (o deosebire pricinuită, socotesc eu, mai mult din prea
marea adâncire polemică a Episcopului Ignatie asupra
„trupurilor” îngerilor, decât din ţinerea cu adevărat a învăţăturii,
atribuită Episcopului Ignatie, de către Episcopul Teofan). Cu
privire la problemele învăţăturii despre viaţa după moarte, care
sunt arătate în Sufletul după moarte (căci eu nu am apărat şi nici
nu am pomenit despre aşa-zisa învăţătură a Episcopului Ignatie,
că sufletele şi îngerii sunt numai trupuri), şi anume asemănările
dintre ei, aproape se întregesc. Asemănarea învăţăturii lor despre
viaţa după moarte este cu mult mai uimitoare când se compară
cu părerile criticilor raţionalişti ai apusului care, până în zilele
noastre, neagă, nu numai realitatea vămilor, ci şi întreaga
realitate de după moarte, pe care Episcopii Teofan şi Ignatie au
înfăţişat-o cu adevărat în aceiaşi termeni, folosul rugăciunilor
277
pentru morţi şi aşa mai departe. Împotriva unor asemenea păreri
false, mărturia unită a Episcopilor Teofan şi Ignatie la învăţătura
ortodoxă transmisă din vechime, este într-adevăr impresionantă.
M-ar interesa foarte mult să aud despre cercetări profunde
pe care le-aţi făcut asupra Episcopului Teofan, pentru care, aşa
cum am spus, am cel mai mare respect. Vei publica un articol
sau o carte despre el, sau vreo traducere din operele sale? Eu am
tradus prima parte din Calea spre mântuire , care apare acum în
serial în ziarul Orthodox America.
Cu dragoste întru Hristos,
Nevrednicul Ieromonah Serafim
P. S. Nu ştiu cât de „deschisă” a fost scrisoarea sfinţiei tale
pentru mine, sau cui i-a fost trimisă. Trimit copii ale răspunsului
meu câtorva oameni pe care îi interesează foarte mult această
problemă.
278
DESPRE AUTOR
Părintele Serafim s-a născut la 13 august 1934, în San
Diego, California, primind numele Eugene Dennis Rose. Tatăl
său se numea Frank, fiind de neam olandez şi francez, iar mama
sa se numea Esther şi era de neam norvegian. Esther era
protestantă; iar Frank deşi crescuse şi primise o educaţie ca
romano catolic, a trecut la protestantism din pricina soţiei sale.
Frank a avut mai multe îndeletniciri, având o vreme şi un
magazin de dulciuri, apoi a lucrat la General Motors, şi în cele
din urmă, a avut o slujbă de administrator la un stadion sportiv.
Eugene a absolvit liceul din San Diego în 1952, fiind cel
dintâi din clasa sa. Era socotit de către părinţii, profesorii şi
apropiaţii săi, un tânăr „geniu” sortit unei cariere strălucite în
ştiinţă sau matematică. Cu toate astea, până când a intrat la
Colegiul Pomona din Sudul Californiei, asemenea preocupări
lumeşti i se păreau lipsite de însemnătate faţă de o nouă
insuflare arzătoare de a cunoaşte , de a înţelege adevărul în
sensul cel mai înalt. Simţindu-se înstrăinat de societatea din
preajma sa, s-a răzvrătit împotriva superficialităţii şi
materialismului ei, şi a lăsat religia protestantă în care fusese
crescut. Căutarea Adevărului l-a purtat mai întâi prin folosofia
apuseană şi apoi printr-un studiu al înţelepciunii orientale,
pentru care a învăţat limba chineză, atât cea veche, cât şi cea
modernă.
Absolvind Colegiul Pomona în 1956 cu titlul de licenţiat în
limbi orientale, Eugene a intrat la Academia de Studii Asiatice
din San Francisco şi a studiat sub îndrumarea decanului acesteia,
Dr. Alan Watts. La aceeaşi Academie a găsit un reprezentant
adevărat al tradiţiei chineze, un filosof cu numele Gi-ming
279
Shien. Eugene a mers la diferite temple orientale şi l-a ajutat pe
Gi-ming să traducă Tao The Ching din vechile caractere. În
1957 a devenit student pentru studii aprofundate la Universitatea
Berkeley din California, unde a primit titlul de master în limbi
orientale în 1961.
Adâncimea înţelepciunii filosofilor pre-creştini l-a lăsat pe
Eugene oarecum neîmplinit, şi era deznădăjduit că nu cunoştea
cauza. De la Gi-ming şi din scrierile metafizicianului francez
René Guénon, învăţase valoarea apropierii de o religie
tradiţională, ortodoxă, oricare ar fi aceea. Neputând afla scopul
pentru care cerceta religiile orientale tradiţionale pe care le
încercase deja, a pornit într-o zi să vadă chipul ortodox,
răsăritean de religie, cunoscut de copil - creştinismul. Povestind
această clipă cu mulţi ani mai târziu, a scris:
De-a lungul cercetărilor mele de ani de zile, m-am mulţumit
să mă aflu deasupra tuturor tradiţiilor, dar fiind oarecum
credincios acelora …. Când am intrat într-o Biserică Ortodoxă, a
fost numai pentru a vedea o altă tradiţie - ştiind că Guénon (sau
vreunul dintre discipolii săi) înfăţişase ortodoxia ca fiind cea
mai adevărată dintre tradiţiile creştine.
Totuşi, când am intrat într-o Biserică Ortodoxă pentru prima
oară (o biserică rusească din San Francisco) s-a întâmplat ceva
cu mine ce nu mi se mai întâmplase în nici un templu budist sau
în vreun alt templu oriental. Ceva în inima mea mi-a spus că
eram acasă, că toată căutarea mea luase sfârşit. Nu ştiam cu
adevărat ce însemna aceasta, fiindcă slujba îmi era foarte
necunoscută, şi într-o limbă străină. Am început să iau parte la
slujbele ortodoxe mai des, învăţând treptat limba şi obiceiurile,
dar păstrând încă toate ideile de bază ale lui Guénon, despre
toate tradiţiile spirituale adevărate.
Totuşi, odată ce strângeam legătura cu ortodoxia şi cu
credincioşii ortodocşi, a început să intre în conştiinţa mea o nouă
idee: că Adevărul nu era numai o idee abstractă, căutată şi
cunoscută cu mintea, ci era ceva personal - chiar o Persoană -
280
căutată şi iubită cu inima. Şi aşa, L-am cunoscut pe Hristos.
Eugene a fost primit în Biserica Ortodoxă în Duminica
Fiului risipitor, la 25 febr. 1962, în Catedrala Ortodoxă Rusă cu
hramul Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi” din
San Francisco. Când a primit cea dintâi Împărtăşanie cu Sfintele
Taine a simţit în gură gust ceresc, dumnezeiesc, care a ţinut
vreme de o săptămână. În San Francisco a devenit ucenic al
unuia dintre cei mai sfinţi bărbaţi ai veacului al XX-lea, Sf.
Arhiepiscop Ioan Maximovici, ierarh cunoscut în toată lumea ca
făcător de minuni, ascet, „nebun pentru Hristos”, părinte al
orfanilor, şi izbăvitor al celor împovăraţi. Cu acest bărbat
nepământesc drept povăţuitor, Eugene a pătruns în ceea ce avea
să numească mai târziu „gustul” sau „mireasma” ortodoxiei, cu
neputinţă de grăit prin cuvinte. A mers de-a dreptul la miezul şi
inima creştinismului nestricat, din lumea cealaltă.
Văzând în tânărul Eugene un posibil urcuş, fără de
asemănare, Arhiepiscopul Ioan s-a străduit cu deosebire, să-l
pregătească pentru o viaţă de slujire în Biserică. Eugene a
absolvit acest curs în fruntea tuturor, deşi toate cursurile s-au
ţinut în limba rusă, iar Eugene era doar convertit în această
clasă. Îndată după ce a terminat Eugene, Arhiepiscopul Ioan a
pus capăt cursului, ca şi cum l-ar fi pornit numai pentru a-i da
lui Eugene învăţătură teologică dreaptă, tradiţională.
Eugene a vrut să-şi dedice restul zilelor vieţii sale ca să
aducă Adevărul Sfintei Ortodoxii contemporanilor săi. Împreună
cu un tânăr rus, Gleb Podmoşenski, a întemeiat o obşte
misionară, închinată celui dintâi sfânt ortodox din America, Sf.
Gherman din Alaska. În 1964, fraţii au deschis un magazin de
cărţi ortodoxe în San Francisco şi au început să publice revista
„The Orthodox Word” (Cuvântul ortodox), tipărind fiecare
număr la o tiparniţă foarte primitivă. Au început toate aceste
lucrări cu binecuvântarea şi încurajarea Arhiepiscopului Ioan
Maximovici.
După plecarea la Domnul a Arhiepiscopului Ioan, în 1966,
281
Eugene şi Gleb au început să caute o bucată de pământ în pustia
din California de nord, unde au continuat să tipărească „The
Orthodox Word”, şi în acelaşi timp au pătruns în nevoinţele
ascetice101 de-a lungul veacurilor. Arhiepiscopul Ioan le
binecuvântase şi această lucrare, nu cu multă vreme înainte de
plecarea sa la Domnul. Înalt Prea Sfinţia sa le spusese lui
Eugene şi lui Gleb că socotea că cei doi vor întemeia o
mânăstire misionară în nordul Californiei.
În 1969, Eugene şi Gleb s-au aşezat pe o coastă muntoasă
retrasă („Noble Ridge”) lângă orăşelul Platina, California,
aducând cu ei tot echipamentul de tipărit. După un an de
singurătate şi nevoinţe pustniceşti, la 27 octombrie 1970, au fost
tunşi în monahism de către Arhiepiscopul Antonie Medvedev de
San Francisco şi America de apus. La călugărie, Eugene a primit
numele Sfântului rus Serafim de Sarov, iar Gleb a primit numele
Sfântului Gherman din Alaska, iar noua mânăstire a primit de
asemenea hramul după Sf. Gherman. Smeritul bătrân,
Arhimandritul Spiridon Eftimov, i-a fost „naş de călugărie”,
luându-l sub mantie la tundere. Pr. Spiridon fusese ucenic al
Arhiepiscopului Ioan, şi ca învăţător, Dumnezeu îi dăduse darul
înainte vederii. În anii care au urmat, Pr. Spiridon i-a vizitat pe
călugări de câte ori i-a stat în putinţă, dându-le sfaturi
duhovniceşti de mare preţ şi ajutându-i să aşeze noua Mânăstire
din Alaska pe o temelie duhovnicească trainică.
Părinţii Serafim şi Gherman au căutat povăţuire
duhovnicească şi la Episcopul Nectarie Kontzevitch din Seattle,
ucenic al Bătrânului Nectarie de la Mânăstirea Optina din Rusia.
Episcopul Nectarie se bucura foarte mult să viziteze noua
mânăstire din nordul Californiei, care îi amintea de mânăstirile
din pădurile Sfintei Rusii. El a scris într-o scrisoare, „la Platina
sălăşluieşte duhul de la Optina. În acelaşi timp i-a atenţionat pe
Părinţii Serafim şi Gherman să nu cadă în mândrie. ’Să nu
socotiţi că toate cele câte le aveţi sunt prin ostenelile ori
101 „Desert-dwellers” = sălăşluitori ai pustiei.
282
vrednicia voastră,’ le spunea Prea Sfinţia sa. ‘Este un dar de la
Dumnezeu!’”
În miezul naturii lui Dumnezeu, duhul Părintelui Serafim a
început să prindă roadă. Şi-a ridicat o chilioară în pădure şi
acolo s-a adâncit în rugăciune şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, de
Dumnezeu insuflate. Prin curăţire lăuntrică treptată, prin
osteneală ascetică şi războiul nevăzut, a început să agonisească
minte şi inimă, chipul cugetării şi cel al simţirii învăţătorilor şi
al văzătorilor cu duhul de odinioară şi avea o legătură adâncă cu
natura şi cu animalele, şi preţuia fiecare zi, când putea să stea la
Noble Ridge. S-a simţit doar pelerin pe acest pământ şi se
pregătea cu râvnă pentru viaţa de dincolo. Câteva împrejurări au
mărturisit despre comunicarea lui cu cei din lumea cealaltă, mai
ales cu părintele său duhovnicesc, Sf. Ioan Maximovici, plecat
la Domnul.
Din sălăşluirea sa în pustia muntelui, Pr. Serafim a alcătuit o
mulţime de cărţi şi reviste care au slujit pentru a aşeza
înţelepciunea tradiţională în contextul modern. A scris, a tradus,
a cules litere, a tipărit şi cele scrise le-a trimis în toată lumea,
unde, întreaga lor semnificaţie avea să se vadă după adormirea
sa întru Domnul. Neirosind niciodată nici o clipă, părea
îndemnat să pună plinătatea Adevărului la îndemâna înţelesului
omului modern dezrădăcinat, împrăştiat în toate părţile, înainte
de a fi prea târziu. Văzând mai înainte vremurile apocaliptice
care ne stau în faţă, zicea: „Este mai târziu decât socotiţi! De
aceea, grăbiţi-vă, să faceţi lucrarea lui Dumnezeu.”
Pr. Serafim a fost hirotonisit diacon la 2 ianuarie 1977, iar la
24 aprilie 1977, în Duminica femeilor mironosiţe, a fost
hirotonisit preot. Cele două hirotonisiri au fost săvârşite de către
mai sus pomenitul Episcop Nectarie din Seattle.
Cu toată dragostea pe care o avea Părintele Serafim pentru
singurătatea pustiei, şi cu toată aplecarea sa către o stare de
însingurare şi cugetare filosofică, şi-a petrecut ultimii ani întru
lucrare pastorală tot mai mare. Era foarte iubit de către fiii săi
283
duhovniceşti pentru înţelepciunea sa simplă şi putinţa sa de a
înţelege suferinţele oamenilor. Unii oameni erau uimiţi să afle
că acest om care era atât de neschimbat în buna sa aşezare
duhovnicească, atunci când începea să scrie despre înşelările
duhovniceşti care îi pot duce pe oameni la rătăcire, putea fi în
acelaşi timp şi foarte înţelegător, când avea de a face cu o
persoană căzută în păcat.
O boală scurtă şi năprasnică l-a luat pe Pr. Serafim din
lumea aceasta pământească la 20 septembrie 1982. Avea numai
patruzeci şi opt de ani, aflându-se întru toată tăria puterilor sale.
În coşciugul din biserica simplă a mânăstirii, chipul său
răspândea o stare de linişte nepământească, mărturisind pentru
pacea pe care o aflase cu Dumnezeu. Era atât de strălucitor - cu
adevărat, ca de aur - încât copiii nu se puteau desprinde de
sicriul său. Taina morţii şi a vieţii de dincolo - la care cugetase
cea mai mare parte a vieţii sale intelectuale - nu mai era acum o
taină pentru sfinţia sa. Ajutorul pe care sfinţia sa l-a dat din
lumea cealaltă fiilor săi duhovniceşti, a început să mărturisească
minuni.
De-a lungul zilelor vieţii Părintelui Serafim, cărţile sale au
fost cunoscute de un număr destul de mic de oameni din ţările
vorbitoare de limbă engleză. Cu toate astea, în cele două decenii
care au trecut de la plecarea sa la Domnul, scrierile sale au avut
o mare înrâurire în lumea întreagă. Fiind traduse în câteva limbi
- rusă, greacă, română, sârbă, bulgară, georgiană, franceză,
letonă, poloneză, italiană şi malaialamă (în sudul Indiei) - cărţile
sale au schimbat vieţi fără de număr, cu adevărul lor neabătut. În
Rusia, în vremea reprimării comuniste a literaturii duhovniceşti,
Ortodoxia şi religia viitorului şi Sufletul după moarte au fost
răspândite în ascuns, scrise la maşină, ajungând să fie cunoscute
de milioane de oameni. Odată cu încetarea prigoanei religioase,
cărţile şi articolele sale au fost publicate în Rusia în tiraje de
masă, şi s-au găsit de vânzare pretutindeni - chiar şi pe
standurile de cărţi din metroul din Moscova.
284
Pe lângă cele două cărţi pe care le-am pomenit, lucrările
publicate ale Părintelui Serafim cuprind Revelaţia lui Dumnezeu
în inima omului; Împărăţia Cerului, Crearea lumii şi omul
începuturilor; Nihilismul; şi Locul Fericitului Augustin în
Biserica Ortodoxă. Toate aceste cărţi, în afară de Locul
Fericitului Augustin, au fost publicate mai întâi de Mânăstirea
Sf. Gherman, după plecarea la Domnul a Părintelui Serafim.
Obştea pregăteşte acum publicarea altor cărţi scrise de Pr.
Serafim, cuprinzând articolele şi conferinţele complete, şi
lucrarea sa cea mai cuprinzătoare „An Orthodox Survival
Course” (Curs de vieţuire ortodoxă).
Creştinii ortodocşi de astăzi îl socotesc acum pe Pr. Serafim
ca fiind esenţa în lucrarea de restaurare a rânduielilor
duhovniceşti tradiţionale ale creştinismului adevărat. El este
lumină de nădejde în faţa unui viitor nesigur. Prin publicarea
cărţilor sale în limba română, tot mai mulţi credincioşi se pot
întări întru sfânta credinţă ortodoxă, pregătindu-se pentru
Împărăţia cea cerească şi viaţa veşnică, dimpreună cu Domnul
nostru Iisus Hristos.